Adolescența - autonomie și independență, prof. Tatiana VÎNTUR 8

Comportamentele de asumare a riscului

Toate schimbările majore care apar ca urmare a dezvoltării în această perioadă pregătesc adolescentul să experimenteze noi tipuri de comportamente. Acest tip de experimentare conduce la comportamente de asumare a riscului care, între anumite limite, pot fi considerate o componentă normală a dezvoltării adolescentului (Dryfoos, 1998; Hamburg, 1997; Roth & Brooks-Gunn, 2000), contribuind la:

 Definirea propriei identităţi  Testarea noilor deprinderi

 Exersarea autonomiei decizionale

 Dezvoltarea capacităţii de autoevaluare realistă a propriei persoane  Câştigarea respectului şi a acceptării din partea grupului de egali (Ponton, 1997; Jessor, 1991).

Majoritatea adolescenţilor îşi asumă riscuri, însă ei au nevoie de ghidare şi consiliere pentru a orienta comportamentele de asumare a riscului înspre conduite mai constructive şi mai puţin periculoase. Pe măsură ce se maturizează, majoritatea învață cum să evalueze riscul în mod realist şi să îşi modifică comportamentul în funcţie de riscul perceput. Pe de altă parte, există momente în care multe dintre riscurile asumate de adolescenţi pot constitui ameninţări reale la sănătatea lor fizică şi psihică. Aici pot fi incluse graviditatea, abuzul de droguri şi de alcool, fumatul, dar şi accidente în sunt implicate vehicule şi dispozitive diverse (maşini, biciclete, skateboards etc.). În cazul adolescenţilor care se angajează constant în comportamente riscante, acestea pot semnala o problemă mai profundă. Există mai multe semnale de alarmă care indică faptul că un comportament de asumarea riscului iese din limitele experimentărilor normale pentru această perioadă:  manifestarea comportamentului în cauză începe foarte devreme (8 sau 9 ani);  este continuu, nu are o manifestare ocazională;  apare în contexte sociale, în care şi alţi adolescenţi se angajează în aceaşi activitate. Conform rapoartelor APA (American Psychologists Association, 2002), zonele cele mai sensibile pentru dezvoltarea problemelor comportamentale sunt: drogurile şi abuzul de alcool, graviditatea şi bolile cu transmitere sexuală, eşecul şi abandonul școlar, crima, delincvenţa şi violenţa, urmate de comportamentul suicidar şi tulburările de alimentaţie.

„La fiecare pas copilul ar trebui să aibă voie să îndeplinească experiența reală

a viaţă; spinii nu trebuie smulși niciodată din trandafirii lui.” Ellen Key

În opinia lui Erikson adolescenţa nu este o suferinţă ci o criză normativă, adică o fază normală de creştere a conflictului. Ceea ce la prima vedere poate să pară instalarea unei nevroze, este de fapt adesea doar o criză agravată care se va autodizolva la un moment dat, contribuind astfel la procesul de formare a identităţii. Astfel, Erikson susţină practic ideea că este aproape esenţial pentru adolescent să treacă printr-o criză de identitate pentru a rezolva problema identităţii şi a ajunge la formarea unei identităţi adulte stabile. Adolescenţa durează mai mulţi ani şi o criză de identitate se poate dezvolta în orice moment al acestei perioade. Totuşi, pe baza observaţiilor sale clinice, Erikson (1968) arată că este mult mai probabil că o criză de identitate să apară în adolescenţa târzie (şi nu în perioada de debut a adolescenţei).

Autonomia și independența copilului și adolescentului

Consilier școlar Mărioara ARDELEAN Colegiul Național Eudoxiu Hurmuzachi Rădăuți

„Cele mai bune daruri pe care le puteți oferi copiilor dumneavoastră sunt

rădăcinile responsabilității și aripile independenței.” Denis Waitley

DEX definește conceptul de autonomie ca fiind o „condiție a indivizilor, colectivităților și instituțiilor care se bucură de o anumită independență în raport cu autoritatea exterioară sau centrală. În sens psihologic, se referă la libertatea de exprimare a voinței pe baza legilor morale interne, independent de cauzele externe sau de pornirile afective. O persoană autonomă sau independentă este, așadar, cea care se bizuie pe puterile proprii și care manifestă inițiativă personală. În domeniul psihologiei, conceptele „autonomie” și „independență” au o importanță deosebită întrucât determină într-o măsură destul de mare calitatea vieții unui individ. Din acest motiv, jurnalele de specialitate abundă în studii realizate cu scopul de a explora și evalua care este impactul unor astfel de variabile asupra principalelor domenii ale activității umane. Se subînțelege deci faptul că absența acestor achiziții în plan fizic, emoțional, cognitiv sau social impune o serie de limitări serioase în viața de zi cu zi. Spre exemplu, în școală, categoria elevilor cu cerințe educaționale speciale, ilustrează cu o doză dureroasă de realism o serie de probleme de adaptare rezultate din diferite afecțiuni medicale sau psihologice. Psihologia dezvoltării umane aplicată în domeniul educațional este una dintre cele mai valoroase resurse care ne poate ajuta să înțelegem tot mai precis care sunt reperele teoretice în dezvoltarea tipică a individului uman. Ne reamintim astfel faptul că dezvoltarea umană are caracter stadial și că reprezintă un proces continuu de transformări care presupun integrări ale unor noi achiziții, din ce în ce mai complexe, integrări care deși inițial destabilizează pentru o perioadă variabilă de timp homeostazia etapei anterioare de dezvoltare, vin să completeze, să înglobeze și să reactualizeze ceea ce poate să facă individul la fiecare vârstă. Perspectiva ilustrată în imaginea alăturată ne oferă posibilitatea de a conștientiza cum evoluează autonomia unei persoane în decursul timpului, de la naștere până în ultima etapă a dezvoltării sale. Practic, ne naștem dependenți, avem numeroase șanse să devenim și să rămânem independenți/ autonomi pentru cea mai mare parte a vieții noastre, însă putem redeveni dependenți în ultima parte a vieții, în anumite condiții particulare.

Urmărind reperele dezvoltării umane pe toate palierele relevante, observăm faptutraiectoria de dezvoltare tipică urmărește tranziția de la starea de heteronomie spre autonomie. Aceasta înseamnă mai exact că un copil care se dezvoltă armonios reușește să se adapteze eficient la mediu, construindu-și în plan mintal un univers care reflectă subiectiv realitatea în care trăiește.