Revista Adventista - Biserica Orientată spre Comunitate (Februari 2016)

Depar tamentele de Familie Ĺ&#x;i Tineret: 6 - 13 februarie 2016

INTRODUCERE

Biserica Refugiu, un loc al tuturor Cum bine ştii, dragă cititor, în mod tradiţional au existat două săptămâni de rugăciune diferite în biserică: cea a familiei şi cea a tinerilor. Ambele şi-au împlinit scopul de a căuta redeşteptarea spirituală prin rugăciune şi întâlnirea cu Dumnezeu, însă au făcut-o în mod separat.

Cu toate acestea, o parte din perspectiva iniţiativei iCOR (Biserici Refugiu) este tocmai aceea de a reduce decalajul dintre generaţii în comunităţile noastre. Dacă credem cu adevărat că biserica este o familie, este nevoie să trăim ca atare, prin promovarea interacţiunii şi a momentelor de părtăşie, dintr-o perspectivă integrală. În armonie cu această idee, din partea Departamentelor de Familie şi de Tineret ale Uniunii Adventiste Spaniole, ne-am propus să unim ambele săptămâni pentru a ne bucura împreuna, familiile si tinerii, de alimentul spiritual pregătit. Temele vor fi valorile prezente în cadrul proiectului iCOR, pe care vom încera să le aprofundăm pentru a le folosi la construirea unei biserici familiale, împreună.

Suntem încrezători că acestă săptămână de rugăciune va fi o mare binecuvântare pentru toţi. Dumnezeu să ne ajute să ne putem bucura de ea.

Cu apreciere, Antonio del Pino şi Daniel Bosqued

Cuprins 3 Primul Sabat dimineaţă

Mentoring: pe umerii giganților 6 Primul Sabat după-amiază Importanța participării Directori: Antonio del Pino și Daniel Bosqued

ECHIPA EDITORIALĂ Director general: Mario Martinelli Administrator: Sergio Mato Coordonator proiect: Esther Amigó Redactor-şef: Alejandro Medina Redactor: Andrada Oltean Traducere: Ana Estera Dunca Corectură: Alina Dragomir, Maria Staicu, Mihaela Badea Design și machetă: Javier Zanuy Publicată de: EDITORIAL SAFELIZ Pradillo, 6 - Pol. Ind. La Mina 28770 Colmenar Viejo, Madrid (Spania) tel. [+34] 918 459 877 fax [+34] 918 459 865 e-mail: admin@safeliz.com www.safeliz.com Promovează: Departamentul de Familie și JAE

COLABORATORI Daniel Bosqued Isaac Chía Nahikari Gutiérrez Rubén Guzmán Óscar López Adriana Perera Esther Pérez Antonio del Pino Nelson Salgado

Anul 9 / nº 9

2 sr

9 Duminică Conexiunea sigură 11 Luni Educaţie şi instruire 13 Marţi Puterea de a fi lider 15 Miercuri Slujirea pentru ceilalţi 18 Joi Lauda intimă: dincolo de obiceiuri 20 Vineri Grijă şi dragoste: dovezi că suntem copii ai lui Dumnezeu 22 Al doilea Sabat Este posibilă împăcarea?

Primul Sabat dimineaţă

MENTORING: pe umerii giganților

E

xpresia latină nanos gigantium humeris insidentes, „pe umerii giganților” i se atribuie lui Bernard de Chartres, filozof din secolul XII. Fraza originală exprima: „Suntem pitici cocoțați pe umerii giganților. În felul acesta, vedem mai departe și mai departe decât ei, nu pentru că vederea noastră este mai ageră, ci pentru că ei ne susțin în aer și ne ridică cu toată înălțimea lor gigantă”. Expresia a fost reluată de către Isaac Newton într-o scrisoare pe care a scris-o lui Robert Hooke la data de 5 februarie 1676, în care recunoștea: „Dacă am reușit să văd mai departe, a fost pentru că m-am urcat pe umerii giganților”.

Aceste expresii reflectă o mare umilință intelectuală și caută să aducă omagii tuturor acelor persoane datorită cărora putem urca o treaptă mai sus, cocoțându-ne pe umerii giganților. O parte importantă a succesului se va datora totdeauna eforturilor altora și, în multe ocazii, acel ajutor esențial și definitiv se poate contura sub formă de mentori.

Mentoring, sau cum vrei să îl numești

Conceptul de mentoring nu este nou. Constă în relația dintre un consilier sau ghid cu experiență și o altă persoană mai puțin experimentată, care este sfătuită. În viața noastră cotidiană, relația de mentoring se stabilește într-un mod spontan. Cineva care ajută la o lucrare pe tânărul bursier, un coleg care orientează în clasă pe un elev nou, un vecin care ajută pe cel ajuns de curând în oraș. Imaginea mentorului este aceea a celui mai experimentat care ne ajută prin experiența sa în a ne integra sau a depăși dificultățiile.

Fără a ne abate prea departe, familia este cadrul ideal pe care Domnul l-a plănuit pentru ca o generație mai experimentată în arta de a trăi să poată transmite experiența sa la următoarele generații. Părinții sunt, sau ar trebui să fie, cei mai buni mentori pentru copiii lor. Totuși, criza modelului familial tradițional, cu

toate provocările ei, tehnologizarea societății, ritmul frenetic sau pierderea valorilor împărtășite îngreunează pe zi ce trece crearea acestor legături atât de semnificative.

Revoluția digitală a creat o relație paradoxală între generații. Și asta pentru că, din punct de vedere al gestionării informației și tehnologiei, astăzi un copil de zece ani știe mai multe despre lumea care îl înconjoară decât bunicul său.

Dacă revoluția industrială, cu obsesia ei pentru productivitate, a așezat deja bazele pentru a înlocui generațiile „mai puțin productive” la un sector marginal al sistemului, revoluția digitală a eclipsat generațiile mai în vârstă ca surse de informație. Am ajuns să vorbim despre „analfabeții digitali” care au rămas în urmă cu folosirea tehnologiei informației și a comunicării, lăsând drum deschis celor „nativi digitali”, care au la dispoziția lor mai multă informație decât vor putea să proceseze vreodată.

Totuși, accesul la date nu asigură succesul. De fapt, informația s-a devalorizat. Există prea multe date, dar foarte puțin criteriu. Multă inteligență, dar puțină înțelepciune. Multă teorie, dar puțină experiență.

Generațiile mai tinere, probabil fără să fie conștiente, au nevoie din ce în ce mai mult de experiența transmisă de la om la om pentru a oferi orientare într-o lume tot mai complexă. Cu alte cuvinte, experiența nu se poate descărca din internet, nu se poate căuta în Google, nici nu se poate cumpăra on-line.

Vestea cea bună este că se poate transmite, chiar dacă este personală. Și acest lucru este posibil atunci când relația care se stabilește este sinceră, continuă și apreciată. La nivel de instituții și familii, este absolut necesară crearea legăturilor prin care mentorii cei mai experimentați să poată ajuta persoanele mai puțin experimentate, pentru ca să vadă de pe umerii lor. Nu în zadar se spune că „omul inteligent învață

Daniel Bosqued Directorul Departamentului de Tineret Uniunea Adventistă Spaniolă sr 3

din greșelile lui, dar omul înțelept învață din greșelile celorlalți”. Tinerii noștri au nevoie de mai multe persoane înțelepte de la care să învețe de aproape.

De aceea, în mentoring, cheia legăturii nu este transmiterea informațiilor, cunoștințelor sau datelor, ci a experienței. Mentorul, bazându-se pe experiența trăită și prin intermediul unei relații de încredere, transmite ce a învățat cu intenția ca aceasta să fie de folos pentru alții.

Isus: mentorul nostru

În Biblie găsim numeroase exemple de mentoring: Moise și Iosua, Eli și Samuel, Ilie și Elisei sau Pavel și Timotei. Dar Isus a fost fără îndoială cel mai mare mentor. A venit

4 sr

pe acest pământ, printre altele, pentru a fi exemplul nostru de umilință (Ioan 13:15-17) și sacrificiu (1 Petru 2:21) și pentru aceasta, a trăit experiența de a fi un om ca și noi (Fil. 2:7). În acest fel, a reușit să ne transmită trăirea Sa ca o comoară și a devenit astfel Mentor eminent. Isus ne-a dăruit moartea Sa ca ispășire și viața Sa ca o sursă de inspirație.

Vom putea să ne asemănăm mai mult cu El doar învățând în fiecare zi la picioarele Lui, descoperind cum vorbea, cum se comporta cu semenii și ce gândea. Doar experiența vieții Sale integrată în a noastră poate să ne transforme cu adevărat.

Aceaste aspecte, de asemenea, au o aplicație interesantă în bisericile noastre: 1. Legături între generații. Biserica constituie mediul ideal de întâlnire a diferitelor generații. Din nefericire, nu am procedat așa întotdeauna. Documentalul Divided realizat de către frații Leclerc în anul 2011, arată daunele cauzate de dezvoltarea departamentului de tineret ca și proiect complet separat de restul activitățiilor bisericii. Când tinerii se izolează, concentrânduse pe activități în afara comunității, se distanțează de viața internă a bisericii și, în multe ocazii, o părăsesc.

O posibilă explicație este că instituțiile educative occidentale, în marea majoritate, au despărțit copiii și tinerii pe vârste de-a lungul întregului proces educativ. Fiecare copil merge la lecțiune în funcție de vârstă, iar aceasta blochează interacțiunea între generații. Acest sistem, care răspunde, printre altele, la profesionalizarea activității educative, s-a extrapolat și la alte sfere ale societății, incluzând bisericile.

Prin copierea sistemului de învățământ tradițional, am împărțit comunitățile noastre pe categorii de vârstă, cu grupe pentru copiii de la primii pași, primară, juniori, companioni, universitari și tineri. Pentru aceasta, am multiplicat responsabilii și departamentele pentru fiecare vârstă.

Obiectivul a fost, întotdeauna, acela de a servi mai bine nevoile acestor grupe de vârstă și ocazional s-a reușit. Dar rezultatul nu a fost întotdeauna cel așteptat, deoarece în termeni practici am produs o segregare în propria noastră familie a bisericii eliminând toate punctele de interacțiune dintre generații. În dreptul tinerilor, dilema este: în ce moment pot stabili legături cu mentori de la care să învețe?

Când fratele meu Jonatan și cu mine eram copii, părinții ne-au înscris la o școală unitară în Algeciras (Spania). Școala avea o singură clasă. Cu ajutorul acestei instituții, eu însumi, care atunci nu aveam încă vârsta pentru a fi școlarizat, mergeam la ore cu fratele meu și simțeam ca fac parte din acea clasă. Îmi aduc aminte că învățam cu ochii larg deschiși tot ceea ce profesorul le preda „celor mari”. Îmi aduc aminte cum studiam cu fratele meu oasele corpului și le învățam, in timp ce mă jucam cu el, înainte de a împlini 6 ani. Îmi amintesc cum mă jucam în curte cu băieții mult mai mari, făcând echipe de fotbal „între generații” la care chiar și profesorul, Domnul José, participa. Îmi amintesc că acel profesor ne trata pe toți ca pe o familie. Era un mentor pentru noi, fără să conteze vârsta.

Nu susțin că, pe termen lung, colegiile unitare ar oferi o educație mai bună decât cele tradiționale. Doresc doar să menționez faptul că acea experiență a marcat într-un mod pozitiv prima mea interaccțiune cu școala. Important nu este că eram toți împreună, ci că ne consideram o familie. În bisericile noastre, ar trebui să fim capabili să beneficiem de cunoștințele giganților care ne-au precedat, și care încă trăiesc, pentru a lega experiența lor cu realitatea celor mai tineri. Este foarte important să creăm spațiile și momentele pentru stabilirea unei legături între generațiile precedente și cele actuale.

Implică acest lucru că departamentele ar trebui să dispară? Înseamnă că activitățiile specifice vârstei ar fi contraproductive?

Poate că nu. Cred că soluția, ca în toate aspectele vieții, se află în echilibru: să existe momente și programe pentru diferitele vârste, dar să nu fie unica opțiune. Suntem responsabili de a promova legăturile prin care adulții pot să devină mentori pentru cei mai tineri. În felul acesta, generația mai mare ar putea transmite la persoana întâi experiența sa în domenii ale vieții, în special în creșterea spirituală. În sensul acesta, putem beneficia de programul JAE-Mentoring pe care l-am creat în cadrul Departamentului de tineret, care are ca obiectiv crearea unei structuri de mentori în toate bisericile din Spania, pentru a forma legături între companioni (16-21 ani) și adulți care să le poată fi călăuze, consilieri și mentori.1

2. Legături cu noii convertiți. Transmiterea experienței nu este necesară doar între diferitele generații vitale, ci de asemenea între diferitele generații spirituale. Pentru aceasta, este important ca în biserici să putem arăta sensibilitate față de persoanele noi care se apropie pentru a forma parte din familia noastră. Este primordial să-i însoțim pe cei noi veniți în creșterea lor spirituală, prin intermediul mentorilor.

Avem nevoie de exemple la care să putem privi, pe care să le putem admira și de la care să putem învăța, mai ales când intrăm în familia bisericii. Pavel îi numește „slabi în credință”2, „copii”3, „care au nevoie de lapte”4 pe credincioșii care își încep umblarea spirituală, dar nu pentru a minimaliza importanța lor, ci pentru a îndrepta atenția bisericii spre ei.

Obiectivul este ca experiența mentorilor să se poată transmite între generații, până când cei convertiți de curând, într-o zi, să devină mentori pentru cei care vor veni.

Toți trebuie să formăm parte din acest lanț al încrederii în care se împletesc vieți, experiențe și destine. Îmi place cum explică acest lucru Gabriel Celaya în poemul lui despre educație, fiindcă toți ne putem simți indentificați:

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Crezi că ar fi mai bună o biserică în care diferitele generații să lucreze împreună sau este bine să se lucreze pe grupe de vârstă?

2. Ce s-ar putea face în biserica ta pentru a strânge legăturile dintre generații?

3. Ce se întâmplă mai des în biserica ta: tinerii nu vor să asculte de cei mai în vârstă, sau cei mai în vârstă vor să își impună criteriile celor mai tineri?

A educa este același lucru Cu a pune motor la o barcă...

Trebuie să măsori, cântărești, echilibrezi... ... și să pui totul în mișcare.

Pentru asta, Trebuie să ai în suflet Puțin de marină...

Puțin de pirat...

Puțin de poet... Și un kilogram și jumătate de răbdare Concentrată.

Dar este reconfortant a visa În timp ce lucrezi, Că barca aceea, acel copil Va merge foarte departe pe apă.

Să visezi că barca aceea Va duce încărcătura noastră de cuvinte Spre porturi îndepărtate, Spre insule depărtate,

Să visezi că atunci într-o zi Când va dormi propria noastră barcă, În bărci noi, va continua Drapelul nostru Arborat.5 Fie ca să putem descoperi în Isus pe Marele nostru Mentor și, inspirați de exemplul Său, să putem trăi împărtășind experiența noastră transformatoare cu noile generații în cadrul familiei naturale și spirituale. Așa, la fel cum la un moment dat te-ai urcat pe umerii mentorului tău, într-o zi să poți de asemenea și tu să duci pe alții pe umerii tăi.

1 Toată informația se găsește pe: www.jaeonline.es.

2 Romani 14: 1.

3 1 Corinteni 3: 1.

4 Evrei 5: 12.

5 Gabriel Celaya. A educa.

sr 5

Primul Sabat după-amiază

Importanța PARTICIPĂRII „Important nu este să câştigi, ci să participi”.

Ethelbert Talbot

L

a puțin timp după ce a obținut permisul de conducere, fratele meu conducea pe o stradă îngustă din Madrid, căutând un loc de parcare.

De odată, în timp ce parca, mașina s-a oprit. Volanul nu se mai rotea nici la dreapta nici la stânga. Opriți în mijlocul străzii, am început să ne îngrijorăm.

Dar atunci s-a întâmplat un miracol. Pe acea stradă, complet goală până în acel moment, au început să se apară diferite persoane ca să ne ajute. Toți am împins mașina până am reușit să o parcăm, în afara oricărui pericol și fără să împiedicăm traficul. După ce ne-au ajutat, acele persoane necunoscute au dispărut, fără să avem timp să le mulțumim.

Din acel moment, fratele meu şi cu mine amintim mereu această experiență ca o minune a lui Dumnezeu, care ne-a scos dintr-un moment de criză prin generozitatea altor persoane.

Rubén Guzmán Pastor y coordinator JAE în zona Levante-Sur Uniunea Adventistă Spaniolă

6 sr

Pentru a avea succes, există acțiuni care se pot realiza doar colectiv. De aceea, nu încetez să mă întreb de ce în comunitățiile noastre se dă prioritate lucrărilor individuale şi nu celor de grup; de ce personalitatea unui lider pare a înnăbuşi talentele şi capacităţiile membrilor bisericii în unele momente; de ce planurile individuale sau a unui grup mic pot eșua.

Participarea față în față cu individualismul

Este adevărat că, uneori, pentru o persoană este mult mai tentant să iasă în evidență singură. Aceasta este de asemenea tendința societății occidentale. De

exemplu, balerinii care însoțesc pe scenă un cântăreț sunt acolo pentru a-l ajuta să scoată în evidență interpretarea sa, dar niciodată nu trebuie să atragă atenția asupra lor. In acelaşi fel, ar părea destul de ciudat ca personajul secundar care mănâncă un hot dog în ultimul film de succes de pe marile ecrane să câştige un premiu Oscar. Chiar dacă face parte din scenariu, scopul lui este de a apărea într-o scenă concretă, și nu de a ieși în evidență, sau cel puțin nu la fel de mult ca și personajul principal.

Suntem atât de obişnuiţi să ne lăsăm conduşi de lideri prin cuvinte şi fapte puternice, încât nu doar aşteptăm ca viitorul nostru pastor să fie unul dintre ei, ci am şi lăsat la o parte propia noastră responsabilitate ca lideri, persoane de referință sau colaboratori.

Ne lăsăm conduși, în loc să lucrăm în echipă, ceea ce este neobișnuit pentru urmașii unui Învățător care S-a caracterizat prin capacitatea Sa de a împărtăși și a delega lucrări de slujire atât de exigente precum vindecarea, scoaterea demonilor (Marcu 6:7, 12-13; Luca 9:1) sau botezul (Ioan 4:1-2). În majoritatea cazurilor, în povestirile biblice, individualismul derivă în comportamente anormale care reduc capacităţiile umane pentru a fi slujitori ai lui Hristos. Între aceste atitudini, am putea sublinia:

1. Slujitorul depresiv. Uneori, slujirea noastră solitară pentru Domnul derivă în orbire spirituală şi inclusiv în mândrie nedisimulată. Aceasta a fost experienţa lui Ilie, profet al marilor minuni, care după o scurtă perioadă de depresie, ajunge să se considere ultimul bastion în apărarea mesajului divin, așa cum citim în 1 Împaraţi 19:14. Fără îndoială că în tristeţea lui Ilie există şi multă mândrie. De aceea, Domnul îi arată că, pe lângă el, a pus de-o parte șapte mii de profeţi credincioşi care încă rezistă la presiunea lui Ahab şi a Izabelei (vers. 18). Momentul în care înțelege că nu este abandonat îl ajută nu doar la reînceperea lucrării cu forţe noi, ci și la găsirea unui colaborator în persoana lui Elisei, cu ajutorul căruia îşi îmbogăţeşte propria misiune.

2. Psihopatul spiritual. În alte ocazii, individualismul nu este decât consecinţa unei lipse evidente de empatie din partea colegiilor noştri în transmiterea mesajului mântuirii. Cu alte cuvinte, preferăm să lucrăm singuri decât să ne însoțim cu persoane neplăcute. Când Abimelec, fiul lui Ghedeon, a decis să preia guvernul în mod solitar, a facut-o trecând, în mod literal, peste cadavrele celor șaptezeci de fraţi ai lui. Raţionamentul lui a fost atât de nefast pe cât a fost de copleşitor: în loc să căute un guvern bazat pe o consiliere plurală, a preferat să exercite o tiranie solitară (Jud. 9:1, 2, 5). Până la urmă, greşeala lui gravă l-a dus la pierderea protecţiei divine

(vers. 22, 23), şi de asemenea la o moarte prematură şi violentă (vers. 50-54).

3. Orgoliosul ipocrit. Dorința de a atrage atenția asupra sa este parte inerentă a păcătosului, chiar dacă faptele sale sunt, în mod aprioric, inocente și asemănătoare cu ale celorlalți. În Biblie avem exemplul lui Anania şi Safira (Fapte 5:1-10), care au primit o pedeapsă imediată din partea Domnului, când au dat doar o parte din banii promişi bisericii, în dorinţa lor de a fi admiraţi de restul comunităţii, după cum ne relatează şi Ellen White „Totuşi, ei au văzut că aceia care se despărţeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraţilor lor mai săraci se bucurau de o mai mare cinste între credincioşi (…) au hotărât să vândă moşioara şi să spună că au pus în fondul de obşte tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze pentru ei o mare parte din bani”.1 Acest tip de atitudini micșorează încrederea membriilor bisericii degenerând în apatie, abandon, conflicte interne din cauza conducerii sau a confuziei morale.

Exemple ca acestea erau dese în vechiul Israel, care a fost, timp de secole, victima căderii morale a regiilor care tânjeau să fie adoraţi ca și dumnezei şi care nu implicau nicidecum poporul în procesul adevărat de adorare.

Totul în comun

Realitatea este că biserica funcţionează doar când toți suntem implicaţi. De multe ori, ca un exerciţiu de imaginaţie, mă gândesc la un creştinism în care toate lucrurile erau puse în comun (Fapte 4:32). Pentru că atunci când suntem capabili de a pune în comun lucurile noastre materiale în favoarea comunităţii într-un mod dezinteresat, suntem mai aproape de Împărăţia cerurilor. Prin colaborarea tuturor creştinilor, biserica lui Hristos a crescut până la punctul de a ameninţa cel mai puternic imperiu care a existat vreodată pe pământ.

Vechiul Testament este de asemenea bogat în exemple prin care descoperim marea putere pe care o are participarea creştinilor în crearea unei comunităţi religioase a lui Dumnezeu. Trei exemple sunt în mod special relevante: 1. Exodul 35:4-35. Când Moise a cerut ajutorul israeliţilor, ştia că nu va putea construi sanctuarul fără colaborarea poporului. Surpriza s-a produs când a ajuns să-și dea seama că nu doar au dat în mod voit sr 7

tot ce aveau, ci la un moment dat, generozitatea lor a depăşit toate aşteptările. Când te-ai hotărât să-l urmezi pe Hristos, ai fost dispus să dai tot ce e mai bun din tine pentru a marca diferenţa între viaţa de păcat pe care doreai să o abandonezi și noua ta viață lângă poporul lui Dumnezeu?

2. 1 Cronici 29:1-20. În maturitatea spirituală a poporului său, David a fost conştient că era nevoie de un efort extraordinar de a ajunge să construiască templul într-un viitor apropiat. Din nou, Israel este foarte darnic, oferind peste măsură, dar regele, în contra oricărui prognostic, nu laudă poporul pentru darurile lor, ci scoate în evidenţă proprietatea pe care Dumnezeu o are asupra acestor bunuri. Când relaţia ta cu Dumnezeu s-a consolidat, continui să Îi înapoiezi tot ce Îi corespunde, şi Îi mulţumeşti pentru posibilitatea pe care o ai de a o face?

3. Ezra 3:6-7. În urma restaurării lui Israel, iudeii doreau să se închine ca şi la început, dar au pierdut templul lor, şi aproape că au pierdut şi obiceiurile. Au existat momente de mare teamă în care a fost necesară reconstruirea şi vindecarea, care se puteau duce la capăt prin colaborarea celor care se întorceau din robie. În acea ocazie, poporul lui Dumnezeu, pocăit, continuă să îşi demonstreze dispoziţia pentru angajament şi dărnicie. Atunci când ai greşit Domnului dar te-ai întors la El, continui să colaborezi în comunitatea ta, uitând necazurile trecutului şi privind cu speranţă la viitor?

8 sr

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Care sunt problemele cele mai obişnuite cu care se confruntă o comunitate în care participarea bisericii ajunge să fie asfixiată de o strălucire efemeră a unei minorităţi? Ai experimentat ceva asemănător în propia ta biserică? Împărtăşeşte acest lucru cu restul grupului.

2. Având în vedere că lipsa de motivaţie este unul dintre relele specifice bisericii noastre, cum crezi că am putea să facem ca alţii să se simtă încurajaţi să participe în comunitatea noastră?

3. Citeşte Matei 25:14-30. În ce fel parabola talanţilor te determină să iei angajamentul de a pune în serviciul bisericii darurile spirituale pe care Dumnezeu ţi le-a dat?

După ce am văzut atâtea exemple biblice în care Israel contribuie cu bunurile sale materiale la creşterea spirituală, de ce crezi că Domnul compară talanţii tăi cu o monedă? În ce măsură suntem responsabili înaintea Lui de folosirea acestor daruri spirituale?

Trei momente cheie în viaţa poporului Israel. Trei momente cheie în vieţiile noastre.

Toţi ne naştem în Hristos, creştem în El şi, după ce cădem, ne ridicăm din nou datorită ajutorului Său. Este important să ne gândim dacă în unul din acele momente am încetat să ne gândim că implicarea noastră este indispensabilă pentru ca biserica, familia noastră în Domnul, să continue să crească şi să se îmbogăţească cu tot ceea ce putem să-i oferim.

Cu ani în urmă, când maşina noastră s-a stricat, un grup redus de oameni ne-a ajutat să rezolvăm o problema pe care fratele meu şi cu mine niciodată nu am fi putut-o soluţiona atât de repede.

Astăzi, biserica noastră are nevoie de participarea unui grup mare de oameni pentru a putea creşte şi a fi relevantă într-o lume care trăieşte în întuneric. Tu eşti o parte impor-

tantă din această comunitate şi eşti chemat pentru a te dezvolta în ea. Uneori este uşor să ne lăsăm influenţaţi de spiritul de competiție pe care-l promovează societatea actuală, prin care suntem incitați să investim doar în noi înșine, lăsând la o parte pe cei care ne inconjoară; să strălucim efemer ca o cometă, cu preţul propriei noastre pierzări. Însă alături de Dumnezeu și alături de colegii noștri strălucim veșnic. Nu suntem ființe umane spirituale solitare, incapabile de a-i sprijini pe alții, ci trăim ajutați de o comunitate întreagă care ne însoțește şi ne completează.

Să nu uităm că, fiind parte integrantă din poporul căruia aparținem, suntem chemați la veşnicie, o veşnicie din care toţi facem parte.

1 Ellen G. White, Faptele Apostolilor, pag. 71.

Duminică

CONEXIUNEA sigură Acea întrebare…

„Unul dintre ei”. Aşa ne prezintă Matei personajul care s-a apropiat de Isus punându-i una dintre întrebările cele mai importante din Evanghelii. Un învățător al legii care știe ce vrea: îi ascultă pe saduchei punând întrebarea și este atent la răspunsul dat de către Isus.

Se întâlnește cu El și preia inițiativa deoarece crede că a găsit soluția pentru a-L împinge spre cădere: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Mat. 22:36).

Te-ai întrebat vreodată ceva asemănător? La urma urmei, este necesar ca omul să își pună întrebări despre esența experienței creștine. Este încurajator faptul că acest tip de răspunsuri se găsesc în Biblie. De asemenea, este adevărat că în Scriptură găsim alte tipuri de întrebări la care Isus pur și simplu a preferat să nu răspundă. Într-o ocazie a fost întrebat de preoții și bătrânii poporului cu ce autoritate acționează. În acel moment, Isus s-a limitat să le spună: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri” (Mat. 21:27).

Acel răspuns...

Însă la întrebarea despre care discutăm, Învăţătorul a considerat potrivit să răspundă: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” (Mat. 22:37-40). Esenţa vieţii creştine este dragostea. Nu se poate iubi fără a cunoaşte, la fel cum nu este posibilă cunoaşterea fără relaţie. În aceaşi măsură, nu există legătură afectivă fără o conexiune profundă cu Tatăl şi fără dorinţa de a fi conectat cu cealaltă persoana, precum Dumnezeu se relaționează cu omul.

Nu există mai mare învățătură ca cea a dragostei.

Nu există altă formă de a înţelege Legea, poruncile şi viaţa creştină în afara dragostei. Apostolul Pavel este convingător când afirmă „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: să iubeşti pe aproapele tău ca

pe tine însuţi” (Gal. 5:14). De asemenea, se reafirmă în Romani 13:10: „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii”. Dacă dragostea este împlinirea Legii, biserica trebuie să o experimenteze.

O biserică care nu iubește, calcă Legea, chiar dacă în aparență arată fidelitate Domnului. Întâlnirea fariseului cu Isus ne permite să beneficiem de o declarație care confirmă divinitatea sa.

Elocvența și claritatea Sa sunt de netăgăduit. Isus era conectat cu Tatăl şi dorește ca și noi să trăim la fel (Ioan 17:23). Din fericire, răspunsul său nu este așa de greu de înțeles, deoarece Dumnezeu este capabil să ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi „pentru a le descoperi pruncilor” (Luca 10:21).

Dumnezeul relaţiilor

Dumnezeu este dragoste. Promovează interacțiunea și caută o comuniune profundă cu ființele umane create de El. Relatarea biblică ne prezintă un Dumnezeu care se bucură de comunicare. Tot așa, una din trăsăturile caracterului Său este dragostea. Dumnezeu se bucură de compania creaţiei Sale într-un ambient care exprimă pace, fericire şi armonie. Din veșnicie, Dumnezeu ne-a creat ca să putem reflecta pluralitatea prin intermediul relațiilor pe care le stabilim cu ceilalți, pe baza dragostei. În acest fel, putem vedea că prima pereche a fost creată nu doar cu necesitatea de a avea o relaţie reciprocă, ci de asemenea o relaţie directă cu Dumnezeu. În ciuda faptului că era înconjurat de toată creaţiunea lui Dumnezeu și avea asigurată prezenţa lui Dumnezeu în grădină, Adam avea nevoie de ceva mai mult. Ellen G. White descrie acest lucru în felul următor: „Omul nu a fost făcut să trăiască în singurătate; el trebuia să fie o fiinţă sociabilă. Fără un tovarăş, frumuseţea peisajului şi desfătarea activităţii din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorinţa, nevoia de simpatie şi tovărăşie”.1 Era necesar ca omul să poată vedea în femeie „un ajutor potrivit” (Gen. 2:18) şi să poată spu-

Óscar López Pastor în Biserica din Castellón Uniunea Adventistă Spaniolă sr 9

ne: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Gen. 2:23).

Când Dumnezeu a creat ființa umană după imaginea Sa, a făcut bărbat și femeie (Gen. 1:27), pentru a crește în armonie și a reprezenta imaginea Tatălui.

Ceea ce la început a fost descoperit pentru prima pereche, un corp unit în Spirit și conectat cu Dumnezeu, se transformă în dorinţa divinităţii pentru o adunare de credincioşi care formează biserica invizibilă a lui Dumnezeu. Un corp în care „ochiul nu poate zice mâinii: N-am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: N-am trebuinţă de voi” (1 Cor. 12:21). Uniţi în misiune, în speranţă şi în salvare.

Conexiunea

În zilele noastre, Biserica Adventistă promovează o iniţiativă numită iCor prin care pretinde reprezentarea bisericii şi construirea căminelor spirituale cu ajutorul a patru domenii de bază: relaţiile interpersonale, creşterea spirituală, misiunea şi instruirea.

Prin fiecare din aceste domenii se pretinde recuperarea valorilor care au încetat să se mai promoveze.

10 sr

În cadrul relaţiilor, observăm că valorile care ies în evidență sunt: conexiunea, grija, afecţiunea şi participarea. Cât de mult s-ar schimba comunităţiile noastre dacă am practica aceste valori! Care ar fi efectul în societate dacă, în calitate de adventiști, am fi cunoscuţi nu atât de mult prin ceea ce mâncăm sau nu mâncăm, prin modul nostru de a ne îmbrăca sau prin muzica pe care o ascultăm, ci prin faptul că suntem persoane care practică ospitalitatea, compasiunea, acceptarea şi unitatea? Fără îndoială, am fi ucenici autentici ai lui Hristos, identificați prin semnul uceniciei pe care El Însuși l-a stabilit: iubirea reciprocă (Ioan 13:34, 35). iCOR sună modern. Conexiune sună contemporan pentru că este un concept folosit destul de recent în mediul adventist. Însă, fără îndoială, principiul fundamental pe care se bazează aceste două concepte este veșnic.

Poate că avem nevoie de termeni noi care să scoată în evidență conținutul și importanța conceptelor vechi care, cu trecerea timpului, au pierdut valoarea profundă pe care o aveau.

Mai presus de concepte, este nevoie de a trăi și a demonstra că este posibilă aplicarea

Întrebări pentru meditație și discuție 1. În ce măsură te poate ajuta relația ta personală cu Dumnezeu în interacțiunea cu mediul înconjurător?

2. Ce acțiuni concrete poți propune pentru această interacțiune?

acestor valori în comunitățiile noastre. Este necesar ca fiecare persoană care se găsește în mediul adventist să trăiască o experienţă profundă de conexiune cu Dumnezeu prin cunoaşterea adevărului şi a dragostei. Să facem posibil ca unitatea pentru care Hristos S-a rugat să fie o realitate între adevăraţii închinători pe care Dumnezeu îi caută, pentru ca Isus să poată veni curând să ne ducă acasă.

1 Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pag. 45.

Luni

EDUCAŢIE şi INSTRUIRE

V

erbul „a educa” provine din latina educāre, a creşte, a nutri, a alimenta, şi ducere, a îndruma, a conduce. Este interesant faptul că primul implică o acţiune externă, din exterior spre interior, iar al doilea implică transmiterea dinăutru în afară. Sunt două concepte complementare, chiar dacă la prima vedere par opuse.

O persoană se educă atunci când preia din exterior informaţia potrivită pentru a crea cunoştinţe şi, odată ce sunt interiorizate şi asimilate, le foloseşte în circumstanţele potrivite din viaţa sa. Dacă o informaţie nu a fost integrată în minte, va fii foate greu de explicat şi de folosit în situaţii practice.

Educaţia este un proces care se extinde pe toată durata vieţii. Atât în mod conştient şi voluntar cât şi în mod spontan şi involuntar, omul transmite şi primeşte informație din exterior, atât la şcoală, la facultate, la locul de muncă sau la biserică, cât şi prin prieteni, cunoscuți, familie sau rețele de socializare. În acest context, educația noastră va fii rezultatul informației pe care o interiorizăm, şi va conduce acțiunile noastre. În mediul creştin, educația nu implică doar instituțiile de învătământ creştine, fie la nivel gimnazial, fie universitar, ci orice loc în care informaţia care se prezintă este legată de Hristos şi principiile Bibliei.

Vorbim aici, atât despre educația din cămin, cât şi de cea oferită în biserică, printre altele (2 Tim. 3:16). În acest context începe munca practică. Dacă suntem convinşi că o persoană se poate educa în oricare din aceste locuri, trebuie să înţelegem că fiecare dintre noi avem un rol activ atât în educaţia noastră individuală, cât şi în a celorlalți. Este adevărat că avem o influență mai puternică asupra persoanelor care ne sunt aproape, de pildă, familia. Însă este important să înțelegem că avem o contribuție, pozitivă sau nega-

tivă, în educarea fiecărei persoane cu care intrăm în contact.

Cu toate că sunt aspecte ale vieții care au un început şi un sfârşit bine stabilit în timp, educația nu are limite temporale. Este un proces zilnic y progresiv de dobândire şi fixare a cunoştințelor. Regele David, în ultimii săi ani de viaţă, a spus: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale” (Ps. 71:17). Este vorba despre conceptul actual lifelong learning sau educaţie continuă, pe durata vieţii.

Educaţia în căminele creştine

Prima şcoală la care merge orice copil este familia.

Este locul unde se dobândesc cunoştințele de bază în ceea ce privesc obiceiurile, comportamentul, cultura y moralitatea. Pentru cel care o primeşte, educația în familie este involuntară şi se dezvoltă prin observație şi mimetism. Pentru cel care o oferă este o acțiune voluntară: în mod conştient, adultul caută momente pentru transmiterea cunoştințelor concrete, orientate spre un obiectiv bine stabilit în prealabil. În cadrul învăţăturii involuntare, educaţia se învârte în jurul a trei axe: • Punctele de referinţă: adulţii, normele şi valorile care definesc viaţa familială.

• Exemplul: de la adulţi la copii sau de la egal la egal.

• Iubirea: depinde de cele două axe anterioare.

Prezenţa iubirii în cămin va face ca punctele de referinţă să fie părinţii, fraţii, bunicii, şi nu prietenii reali sau virtuali, nici personajele televizive sau cântăreţii.

Educaţia în valori se învaţă în cadrul familiei şi este instruirea în scopul dezvoltării capacității intelectuale, morale şi afective a persoanelor, în conformitate cu cultura şi normele de convieţuire a societăţii căreia

Esther Pérez Specialistă în Chimie Profesoară de Gimnaziu în Andorra sr 11

aparţin. În Biblie găsim astfel de exemple în familiile lui Moise, Isus sau Samuel, printre alţii, care au primit o educaţie înţeleaptă (2 Tim. 3:15).

Valorile vor fi întotdeauna elementul cheie pentru a distinge educaţia reală a unei persoane, de pregătirea intelectuală, cu care este unită. Deaceea, interesul ar trebui să fie pus pe felul în care transmitem acele valori copiilor noştri. Ca părinţi şi educatori, ar trebui să învățăm în mod continuu. În contextul educației în valori, dimensiunea practică capătă o importanță specială.

Studii actuale au demonstrat că experiența ajută la fixarea conceptelor în minte pe termen lung. Este extrem de complicat ca un copil să ințeleagă informația despre un subiect complet nou fără o relație directă cu elemente cunoscute lui, din viața cotidiană.

Prin această metodă nu vom reuşi doar dobândirea cunoştințelor, ci şi fixarea lor în minte.

De multe ori, ritmul accelerat al vieții întrerupe procesul de învațare de la părinți spre copii. In acele momente, cei mici ne reamintesc de faptul că lucrurile nu merg bine.

Pentru ei, timpul pare a trece mai încet, însă valorile pe care le-am imprimat în mintea lor, de pildă rugăciunea sau respectul, vor continua în ei si în obiceiurile lor. În calitate de părinți, suntem chemați la un timp de gândire, pentru a ne da seama că educația creştină stă în detaliile cele mai mici ale vieții. Pentru că, atunci când ne aşteptăm mai puțin, copiii noştrii vor devenii sprijinul nostru cel mai puternic şi sfătuitorii noştrii.

timpul și rolul lui. Trebuie doar să urmărim Manualul, pentru ca rețeta să iasă delicioasă (Ef. 4:11, 12).

Copiii sunt un dar atât în familie cât și în biserică. De aceea, este responsabilitatea noastră să îi îngrijim, să îi protejăm și să îi educăm. Ei au nevoie de adulți lângă ei, dar și de tineri și adolescenți care să le fie instructori și să devină prietenii lor. Adeseori, un simplu zâmbet al unui tânăr va transforma pe deplin un Sabat obişnuit. Tinerii și adolescenții au potențial și multe daruri, dar au nevoie să fie apreciați, sprijiniți și ajutați să se dezvolte. În acest sens, de multe ori credem că ştim totul și ne gândim că tinerii vor greși. Realitatea este că nu ne aducem aminte de faptul că si noi am fost tineri și am greșit.

Din fericire, în acele ocazii am avut lângă noi persoane care ne-au dat posibilitatea de a lucra, de a dezvolta darurile noastre. De multe ori am mulțumit pentru toți oamenii pe care Domnul m-i i-a scos in cale, care mi-au oferit şansa de a folosi darurile pe care El le-a pus în mine. Secretul, înca odata, se află în colaborarea tinerilor cu adulții, cu obiectivul de a încuraja îmbogățirea reciprocă.

Instruirea este un cuvânt care pare străin si separat de limbajul religios. Însă bisericile noastre ar trebui să fie comunități care încurajează educația, care oferă şanse de dezvoltare a darurilor în diferitele departamente care o formează. Avantajul este amplu şi include instruirea personală şi educația în valori, ceea ce aduce cu sine o implicare mai

activă in slujirea semenilor. Deaceea, este important să investim în instruirea comunității, dar în mod special, a viitorilor lideri ai bisericii nostre, pentru a-i educa în toate aspectele vieții.

Educația formală

În cadrul Bisericii Adventiste, se află un număr mare de profesori care lucrează atât în instituții adventiste cât şi în instituții publice. În acest context, de multe ori ne dăm seama că societatea a lăsat în mâinile noastre responsabilitatea educației, punând pe umerii noştrii greutatea ei în toate domeniile: intelectual, moral și afectiv. Ne aflăm în sălile de clasă cu rolul de cadru didactic, tată, mamă și societate în general. Chiar daca este adevărat că nu trebuie să ne amestecăm în viața personală a elevilor nostrii, este important să avem in vedere că atitudinea şi empatia noastră pot avea un mare impact în viața lor. Îmi aduc aminte cu drag de patru profesori care au marcat viața mea pentru totdeauna.

De multe ori stăm înaintea copiilor cu situații familiale dificile, pentru care cuvântul familie nu înseamna nimic. Sau cei care, fiind în biserică, rămân în umbră, ca şi când nu ar exista. În ambele cazuri, tu şi eu avem responsabilitatea de a le influența viața într-un mod pozitiv. Este privilegiul pe care Profesorul n-i L-a lăsat prin exemplul Lui, cu promisiunea de a rămâne alături de noi (Ps. 25:4-5).

Haideți să fim exemple pozitive care au impact în viața celor care ne înconjoară!

Educația în biserică

Biserica este a doua scoală în care invățăm. În cadrul proiectului iCOR, biserica este un refugiu, o comunitate care are grijă în mod deliberat de tinerii săi fără bariere de vârstă, care se asigură că toată lumea se simte acceptată și apreciată. De asemenea, sunt implicați toți oamenii, astfel încât creșterea spirituală ca ucenici ai lui Hristos să fie o realitate.

Fiecare copil, tânăr sau adult este diferit, drept pentru care în biserică ne întâlnim cu o varietate de capacități, caracteristici, valori, medii culturale și etnii. Obiectivul comun este obținerea rețetei pe care Dumnezeu ne-a dat-o, nu într-o formă individuală, ci colectivă. Deaceea, ingredientul pe care îl aduce fiecare persoană este esențial pentru ca rețeta să iasă bine. În Biblie, Dumnezeu ne-a dat instrucțiuni, astfel încât de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân, fiecare să aibe locul, 12 sr

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Cu ocazia unei întalniri în biserică, un copil a fost marcat pentru totdeauna de atitudinea necreştină a unui lider la adresa altuia. Acel copil, astăzi lider în biserică, încă își aduce aminte de acel gest pe care îl are în vedere pentru a nu-l copia niciodată. Este un exemplu al impactului pe care acțiunile noastre le au în viața celor din jur. Este posibil să educăm pe cineva într-o formă negativă?

2. Pe perechi, căutați exemple de cum putem face ca învățătura să fie relevantă în biserică. Apoi, în grupe de patru persoane împărtășiți ideile voastre și dezvoltați punctele comune. În cele din urmă, fiecare grup să prezinte o idee practică despre cum am putea să facem ca învățăturile să fie semnificative pentru viața membrilor bisericii.

Marţi

Puterea de a fi LIDER

P

ăstorii s-au prostit, n-au căutat pe Domnul; pentru aceea n-au propăşit, şi li se risipesc toate turmele” (Ieremia 10:21).

Pare descrierea realității pe care o trăiește generația noastră în secolul XXI. Astfel de versete îi determină pe mulți să se simtă identificați în mod incomod, fie ei lideri sau făcând parte din popor. În cadrul proiectului iCor, una dintre valorile incluse în propunerea de lucru ca și biserică este de a fi lider. Vorbim de calitatea de lider care direcționează cu perspectivă şi pasiune şi integrează în program generaţiile viitoare. Pentru a consolida această valoare în cadrul bisericiilor noastre, este necesar să fie susținute trei principii: 1. Cunoaştere: este vorba de a învăța ce înseamnă a fi lider și care este modelul de urmat pentru a atinge acest obiectiv.

2. Atitudine de schimbare: constă în a rupe cercul vicios care crează problema începând cu liderii şi în colaborare cu toata comunitatea.

3. Abilitate: este vorba despre aplicarea acestei valori la nivel practic.

,,

Cunoaştere

Un lider este o „persoană aflată în fruntea unei mișcări sociale sau în fruntea unui partid politic”.1 Într-un sens mai larg, atunci când vorbim despre un lider, ne gândim la o persoană cu inițiativă, perspectivă și slujire.

1. Inițiativă. Se caracterizează printr-o atitudine proactivă, cu avânt, anticipânduse evenimentelor.

Un lider trebuie să investească în instruire pentru a putea identifica cu în prealabil nevoile și problemele, și o dată detectate, întotdeauna trebuie să fie

primul și cel mai interesat în a găsi o soluție pentru binele grupului pe care îl conduce, mai presus de binele său personal.

Una dintre caracteristicile unui lider bun este analiza propriei persoane. Ca și referință, întotdeauna va fi de preferat să fie un impuls pentru ceilalți, decât o scuză. De aceea, primul pas trebuie să fie cel al recunoașterii incompetenței proprii și dependența absolută de Dumnezeu pentru a se conduce atât pe sine cât și pe ceilalți. Hristos este liderul nostru.

Este principiul pe care se bazează leadershipul și de El va depinde orice alt aspect. Când o persoană recunoaște nevoia de Dumnezeu în viața sa și acționează în consecință, va fi pregătită pentru a-i conduce pe alții. În acest fel, comuniunea cu Dumnezeu, studiul Bibliei, rugăciunea și ascultarea sunt piatra unghiulară a calității de lider și izvorul său de energie.

2. Perspectivă. Constă în căutarea unei schimbări, a unei îmbunătățiri, având întotdeauna în vedere viitorul. Liderul luptă pentru un ideal, are o misiune concretă și, în același timp, transmite felul lui diferit de a vedea viața și lumea. Perspectiva care ne-o propune Dumnezeu este o relaţie personală, apropiată şi familiară cu El. În plus, Cuvântul Său vorbeşte despre posibilitatea şi modalităţile prin care se poate obţine nu doar o creştere personală şi victoria asupra circumstanţelor, ci o transformare completă a vieţilor noastre. Este, întradevăr, un concept diferit de cel pe care n-il propune societatea. De aceea, în biserica noastră, un lider întotdeauna trebuie să reflecte planul divin, ca o alternativă a tuturor celorlalte propuneri sociale.

Nahikari Gutiérrez Asistentă medicală şi sexologă Coord. Companioni în Biserica Madrid-Alenza sr 13

Este o invitație de a rămâne permanent în gardă, pentru a nu cădea în confuzie cu privire la alte perspective, și de a apela în mod constant la Dumnezeu în căutarea îndrumării pe care doar El ne-o poate da.

Scopul lui principal nu trebuie să fie de a atrage, a binedispune sau a amuza oamenii. Nici acela de a fugi de critică sau a împlini anumite aşteptări omeneşti.

Acest fapt trebuie să fie întotdeauna secundar şi consecvent cu perspectiva pe care o propunem ca şi creştini adventişti.

Liderul trebuie să conducă la Isus pe cei care îl înconjoară, cu fiecare cuvânt, faptă sau activitate pe care o duce la împlinire.

Aceasta înseamnă urmărirea anumitor obiective concrete, centrate pe factorul uman, cu normă întreagă. Fără aceste trei elemente, vom eşua în misiunea noastră, oricât de plină de succes ar părea calitatea noastră de lider.

3. Slujire. Este vorba de o persoană care acționează în favoarea altora, având o influență pozitivă asupra lor și motivândui să avanseze. Caută, prin urmare, integrarea și creșterea fiecărui individ din grup la potențialul său maxim. Este o persoană deschisă şi sensibilă la nevoile celorlați. Este conștientă de faptul că, în ciuda marei sale responsabilități ca și persoană de referință printre cei care o înconjoară, valoarea sa derivă prin umilință, la fel ca și Isus. Prin urmare, acceptă critici constructive, sfaturi şi mustrări şi, în acelaşi timp, le adresează cu bunătate celor care au nevoie de ele. Un lider ajută şi motivează, prin exemplul şi cuvintele sale, creșterea personală a celor din jur în funcţie de potenţialul, interesele şi talanţii fiecăruia, promovând integrarea lor în biserică, și îmbogăţind unitatea prin diversitate. Este autentic, se arată aşa cum este, cu luptele şi defectele lui, dar şi cu obiective, credinţă şi speranţă, pentru că este conştient de nevoia ceilalţi de a vedea în el ambele laturi, pentru a se identifica şi a căuta resurse în propriile lor lupte şi victorii. Respectă ritmul şi procedurile fiecărui om, inclusiv ale lui însuși, fiind conştient de faptul că Duhul Sfânt acţionează şi va termina lucrarea începută. În cele din urmă, un lider este un exemplu care propune o alternativă: o viaţă de încredere şi relaţie cu Dumnezeu. Este o persoană care nu impune, care însoţeşte şi deschide o cale, care atunci când nu este sprijinit în pro14 sr

punerile lui, rămâne în luptă, aşteptând activ în rugăciune, cu răbdare şi umilință, momentul în care Dumnezeu va lucra în inimile celorlalţi.

Bineînţeles, nu toţi liderii au aceleași calități, nici nu le dezvoltă în același timp, de aceea nu le putem pretinde la toți acelaşi lucru. Există lideri care merg înainte fără şovăieli și fără întârzieri, însă se află încă în procesul de dezvoltare a aptitudinilor sociale. Alții sunt experți în relații dar duc lipsă de putere pentru a face față problemelor.

De aceea, atunci când sunt aleşi, trebuie să ne gândim nu doar la persoanele care sunt dispuse, ci şi la echipe funcţionale precum Moise şi Aaron, pentru ca aceste trei caracteristici —iniţiativa, perspectiva și slujirea— să fie reprezentate.

Atitudine de schimbare

Un lider nu este nici volanul, nici motorul, ci este promotorul unei căi. Cel mai mare exemplu îl avem la Isus. El este Calea, Exemplul, Poarta şi Forţa noastră. Nouă, însă, ne revine responsabilitatea de a decide direcţia, cu încredere în puterea lui Dumnezeu, şi de a ne pune în mişcare. Prin urmare, nu putem pretinde altceva liderilor noştri omeneşti. În plus, nu trebuie să uităm că liderii sunt doar persoane care merg cu un pas înaintea noastră pe acelaşi Drum. De aceea, este de aşteptat că vor învăţa în acelaşi ritm cu noi şi că, în alte domenii, se vor lăsa conduși.

Un alt factor pe care trebuie să îl avem în vedere este că Dumnezeu se recunoaşte pe Sine Însuși ca Singurul Lider al poporului Său, de aceea suntem chemați să fim reprezentanții Săi. În plus, Dumnezeu cheamă pe fiecare membru al poporului Său să fie un lider în

viața zilnică (Deut. 6; 1 Petru 2:9) pentru a marca o diferenţă în această lume, în timp ce permite ca Duhul Sfânt să lucreze în noi. Are nevoie de persoane care nu se conformează, ci acționează, care caută o schimbare şi o fac posibilă în viaţa celor din jur.

Schimbarea circumstanţelor nu se află doar în mâinile câtorva lideri ci în mâinile tuturor. Schimbarea realităţii bisericii noastre va fi posibilă atunci când membrii vor prelua rolul lor de lideri în mod individual, aşa cum sunt chemaţi de Dumnezeu, pentru a-l pune în slujirea comunității.

Abilitate

La fel ca și poporul Israel, Dumnezeu ne cheamă la acțiune. El vrea să ne ridicăm pentru a străluci în lume (Isaia 49:1-6). Noi, însă, ne simțim stagnați, descurajați și obosiți, zicând: „Degeaba am muncit, în zadar și fără folos mi-am istovit puterea” (vers. 4). În acest context, decizia de a-L urma pe Lider este în mâinile noastre, pentru a-i permite să ne capaciteze personal cu scopul de a fi indicatoare pe drum sau epistole vii, adică lideri cu inițiativă, perspectivă și slujire în viața altor persoane, precum El este în viața noastră. „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu ca să ridici semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6). În acest avem încurajarea și certitudinea că Dumnezeu vrea să ne pregătească și să ne folosească pentru a face lucrarea Sa. Vei accepta chemarea de a fi lider?

1 Noul dicționar explicativ al limbii române, consultat pe 15 decembrie 2015.

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Liderul trebuie să fie un bun exemplu, însă, cum să distingem între ceea ce e bine şi ceea ce este rău? Citeşte şi comentează: 1 Corinteni 6:12; 8:12, 13; 10:31 şi Romani 6:2, 6.

2. Cum a fost Isus ca lider? Citeşte Matei 8:1-3 în legătură cu Fapte 20:35; Matei 20:25-28; Matei 10:5; Marcu 12:29-31; Ioan 17.

3. Pavel l-a format pe Timotei ca și lider. După un timp, i-a încredinţat conducerea bisericii din Efes în timp ce el continua într-una din călătoriile lui misionare. Citeşte 2 Timotei 4:1-5. În ce mod trebuia să conducă Timotei? Care era pericolul care se apropia? Astăzi este un un pericol sau o realitate? De ce crezi că Pavel îi cere lui Timotei să fie în alertă (treaz) mereu? Crezi că este o nevoie în zilele noastre? De ce?

Miercuri

SLUJIREA pentru ceilalţi

S

copul existenței bisericii noastre ca şi comunitate este clar de la început: „Biserica este organizată pentru slujire”.1 În cultura bunăstării în care trăim, slujirea altruistă nu ocupă un loc important. Am putea spune că este împotriva culturii sau că mergem împotriva curentului. Sigur că este mult mai comod să n-i se slujească decât să slujim celorlalți. Isus are o propunere pentru aceia care au alte priorități în viața lor, pentru aceia care vor să ocupe locuri relevante sau doresc să fie importanți. O găsim în Marcu 10: 42-44: „Isus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei care sunt consideraţi domnitorii neamurilor fac pe stăpânii cu ele, iar mai marii lor se poartă cu tiranie cu ele. Între voi să nu fie aşa! Ci oricine vrea să fie mai mare între voi trebuie să devină slujitorul vostru, iar cel ce vrea să fie primul între voi trebuie să devină sclavul tuturor” (NTLR). Isus ne invită să ieșim din zona de confort, să lăsăm deoparte egoismul, să schimbăm acele priorități care se centrează pe noi înșine, și să punem pe primul plan pe ceilalți, să fim gata de a sluji.

Isus, model de slujire

În Matei 20:28 citim „Fiul Omului a venit nu ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (NTLR). Dacă Isus este exemplul nostru, iar noi ca și creștini dorim să Îl urmăm și să

ne asemănăm Lui în fiecare zi, oare nu ar trebui să facem ceea ce El a făcut? A fi un urmaș al lui Isus nu implică doar a accepta învățăturile Lui, ci a lucra ca și El. Să trecem de la conceptul teoric la practică, de la idei la acțiune.

Scuze care împiedică slujirea

• “Pot sluji doar cei care au slujbe în biserică. Voi aștepta până în ziua în care voi primi o responsabilitate”. Adeseori, propria noastră structură de funcționare ne poate duce la cea mai mare dintre contradicții, și anume, că biserica nu ne permite să slujim celorlalți pentru că o percepem în mod greșit. Subiectul slujbelor în biserică poate ajunge să fie o capcană mortală în privința slujirii. În cele din urmă, majoritatea membrilor bisericii, neavând slujbe, se pot transforma în simpli spectatori ale programelor și activităților. Chiar pot avea loc situații în care să nu participe la biserică pentru că programul nu le este pe plac. În același timp, nu propun alternative și nici nu iau inițiativa de a pune în aplicare slujirea pentru comunitate.

• “Multe ONG-uri lucrează pentru a sluji altora iar eu contribui cu acestea”. Ca și urmași ai lui Hristos, nimic nu ne scutește de responsabi-

Isaac Chía Director Adjunct de Tineret Uniunea Adventistă Spaniolă sr 15

litatea pentru semenii noștrii. Nu este suficientă o contribuție economică pentru cei neajutorați. Ni se cere o implicare personală. Slujirea pe care ne-o cere Isus nu se poate delega altora. Fiecăruia i se dă cel puțin un dar, pentru a-l pune la schimbător, după care ni se va cere socoteală.

• “Nu sunt pregătit pentru așa ceva”. Se pare că e nevoie de o diplomă universitară pentru a începe să facem ceva pentru ceilalți. Acest tip de argumente ne conduc la o atitudine de limitare a propriilor capacități, considerând că niciodată nu este momentul potrivit.

• “Eu nu am darul acela”. De câte ori am auzit această scuză? Orice dar are un scop pentru slujire. De aceea, este o valoare transversală care ne afectează pe toți. Ca biserică, este nevoie să punem talanții nostrii la lucru pentru cei din jur, pentru că fiecare dar este important. Secretul se află în atitudinea noastră deschisă de a pune la schimb orice dar pe care Dumnezeu n-i l-a oferit.

Cultura efortului

În Romani 12:11, Pavel ne zice următoarele: „În ce priveşte dedicarea, să nu fiţi leneşi!

Fiţi plini de râvnă cu duhul! Slujiţi Domnului!” (NTLR). În Cuvântul Său, Domnul ne

16 sr

reamintește că o atitudine de slujire nu apare spontan, fiindcă omul tinde spre comoditate.

Lenea poate afecta atât dimensiunea spirituală cât și cea fizică. După cum observăm în textul biblic, există o conexiune între viața spirituală —interiorul ființei umane— și partea exterioară —cea mai tangibilă— care ne împinge la acțiune. Se stabilește o ordine și o secvență. Primul ne duce la al doilea.

Motorul slujirii

1 Corinteni 13:4 ne spune că „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate”. Dorința de a sluji provine doar de la Dumnezeu, pentru ca El „este dragoste” (1 Ioan 4:8). Domnul este motorul slujirii.

Apostolul Pavel descrie foarte bine ce este dragostea în capitolul 13 din 1 Corinteni. Mai concret, pe lângă iubire, în versetul 4, slujirea se unește cu conceptul bunătații dar și cu empatia. Când înțelegem situația de nevoie a aproapelui nostru și suntem empatici cu ceea ce i se îmtâmplă, iubirea lui Dumnezeu ne mișcă să-l slujim.

Religia vorbește despre a sluji aproapelui. În Iacov 1:27 se stabileste mai clar: „Religia curată şi nepângărită înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să ai grijă de orfani şi de văduve în necazurile lor şi să te păstrezi neîntinat de lume” (NTLR). De prea multe ori uităm scopul creștinismului pe care ar trebui

să-l trăim, prinși în alergarea dupa lucruri nesemnificative, lăsând pe locul doi ceea ce este, de fapt, esența.

Examenul final

Mântuirea este prin credință și prin harul lui Hristos (2 Tim. 3:15, Gal. 2:16). Iacov adaugă că o credință fără fapte este moartă (Iacov 2: 17, 18). La sfârșit vom fi măsurați după faptele noastre, după slujirea pe care am făcut-o pentru aproapele nostru, ca un rezultat al relației cu El. Când Isus se va întoarce pe acest pământ, vom da un examen final. Vestea bună este că deja ne-a spus subiectele. Haideți să le aflăm, după cum citim în Matei 25:31-46: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. Și aici începem să aflăm întrebările: „Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.’

Atunci, cei neprihăniţi Îi vor răspunde: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţiam dat să mănânci sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?’ Drept răspuns, Împăratul le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.’

Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!

Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.’

Atunci, Îi vor răspunde şi ei: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în

temniţă şi nu Ţi-am slujit?’ Şi El, drept răspuns, le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.’ Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică”.

Acestea sunt lucrurile care contează. Astăzi tinerii vor să facă parte dintr-o biserică coerentă cu ceea ce se predică și ceea ce se face. Doresc să vadă o biserică relevantă în societate. O comunitate care se pune la lucru și iese din casă pentru a ajuta lumea; care colaborează cu toți fără să conteze vârsta, pentru ca, prin unirea eforturilor, să ajungă la cât mai multe persoane. Haideți să nu lăsăm timpul să ni se scurgă printre degete! Haideți să trecem la acțiune! Isus vrea să ne găsească făcând voia Sa, pentru că a iubi aproapele înseamnă a sluji Domnului.

Punem cărămizi sau construim catedrale?2

Christopher Wren, proiectant al Catedralei San Pablo din Londra (una din construcțiile cele mai frumoase din lume), a scris despre reacția muncitorilor de pe șantier care au fost întrebați “Ce faci?”. Unii dintre ei, obosiți și plictisiți, au răspuns: “Pun cărămizi” sau “Car pietre”. Însă unul din muncitori, care părea mulțumit și entuziasmat cu munca lui, a răspuns: “Construiesc o catedrală magnifică”.

Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi plictisiți și nesatisfăcuți cu munca noastră.

Ne-a creat pentru a-I sluji cu fiecare lucru pe care îl putem face, fie mare sau mic. Pavel scrie că trebuie să fim mulțumiți cu orice facem, pentru că nu lucrăm pentru oameni, ci pentru Dumnezeu (Col. 3:23).

Folosind acest exemplu și aplicându-l în bisericii, cu cine te identifici mai mult? Poate avem nevoie să ridicăm capul mai sus și să privim pentru a vedea că, de fapt, construim pentru Împărăția lui Dumnezeu. Haideți să construim împreună o biserică remarcabilă pentru lumea în care trăim, care să aibă un spirit de slujire pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie, și să-L lăudăm pe Domnul în timp ce facem aceasta.

Eu vreau să construiesc pentru Împărăția lui Dumnezeu. Dar tu?

1 Ellen G. White, Educație, pag. 267.

2 Rice, W. (2010). Ilustraciones inolvidables. Historias, cuentos y anécdotas para aquellos que hablan en público. Miami, Florida: Editorial Vida. p. 83

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Crezi că împlinim ca și biserică scopul de slujire pentru ceilalți?

2. Ce am putea să facem pentru a îmbunătăți slujirea noastră?

3. Cum stai cu pregătirea pentru examenul final?

4. Te vezi doar ca cel care pune cărămizi sau ca și cel care construiește o catedrală?

Ce factor este decisiv pentru schimbarea mentalității?

sr 17

Joi

LAUDA INTIMĂ: dincolo de obiceiuri pe care o iubeşti fără a fi nevoie de cuvinte. Priviţi un apus de soare, cu mâinile încrucişate şi simţi că inima ta se topeşte cu a celuilalt în timp ce liniştea este complice la atâtea lucruri care se spun din interior.

Intimitatea face diferenţa. Intimitatea este acea zonă rezervată spiritului nostru, la care puţine persoane au acces. Se obţine după multe ore de zbor împreună cu celălalt, după multe conversaţii cu inima deschisă.

Pentru noi, fiinţele umane, a intra în prezenţa lui Dumnezeu implică un efort. Dumnezeu ştie aceasta şi, prin Cuvântul Său, ne invită neîncetat să venim în prezenţa Sa, căutând întâlnirea cu El. A adora, în Biblie, înseamnă a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Atâta timp cât încă ne aflăm în această parte a veşniciei, vom vedea pe Dumnezeu „ca într-o oglindă” (1 Cor. 13:12), cu dificultate şi limite, dar chiar şi aşa, puţinul pe care îl înţelegem şi îl percepem de la Dumnezeu este suficient pentru a ne satisface pe deplin.

Lauda personală

A

Adriana Perera Profesoară de Teoria muzicii şi Compoziţie muzicală la Oakwood University (SUA) 18 sr

i rămas vreodată fără cuvinte înaintea lui Dumnezeu? Singuri, tu şi El în tăcere?

A rămâne în tăcere nu e totdeauna uşor. În mod special când te aflii cu o persoană în care nu ai prea multă încredere. Cuvintele te ajută să spargi gheaţa întotdeauna. Preferi să menţii o conversaţie care nu te interesează prea mult, pentru a evita o linişte incomodă.

Totuşi, atunci când te îndrăgosteşti, te delectezi în liniştea împărtăşită. Poţi să te pierzi în ochii persoanei

Când intrăm în prezenţa lui Dumnezeu, Îi permitem să intre în această zonă rezervată sufletului nostru: intimitatea. Dacă-I deschidem uşa şi îl invităm să intre, El intră, Se aşează la masa noastră, împarte cina cu noi în timp ce ne priveşte în ochi şi simţim cum inima noastră se contopeşte cu a Sa. Uneori intrăm în prezenţa lui Dumnezeu —sau ne închinăm Lui— euforici, plini de recunoştinţă pentru că ne-a am avut o zi excelentă, nota de la examen este bună sau băiatul visurilor noastre ne-a cerut prietenia. Cuvintele parcă curg din gura noastră: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea” (Ps. 34:1). Alteori, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu, răniţi şi zdrobiţi. Lacrimile sunt singurul lucru pe care îl avem de oferit. Şi Dumnezeu, de asemenea, înţelege acest limbaj: „Cu lacrimi mă hrănesc zi şi noapte… Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda…” (Ps. 42:3, 5).

Lauda în comunitate

Când ne închinăm în comunitate, chiar dacă ne aflăm înaintea lui Dumnezeu, nu o facem la fel ca atunci când suntem singuri.

Ne exprimăm înaintea lui Dumnezeu ca o familie mare şi diversă, formată din fraţi şi surori de diferite vârste şi generaţii, în multe ocazii provenite din culturi şi ţări diferite. Fiecare ajunge să aducă laudă cu gusturi, experienţe, formare academică, preferinţe, istorii personale şi puncte diferite în călătoria spirituală. Din acest motiv, în adunarea congregaţională este nevoie să punem în practică roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, toleranţa, bunătatea, blândeţea şi stăpânirea de sine.

Ellen G. White scrie că cei trei piloni ai adorării sunt studiul Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea şi imnurile sacre.

• Studiul Cuvântului lui Dumnezeu Fiecare vine la închinare cu Biblia lui personală. Există versiuni pentru toate gusturile: Biblia pentru copii, ilustrată, cu imagini, parafrazată pentru adolescenţi, bilingvă cu limbaj accesibil pentru acei care învaţă o limbă străină, sau traduceri foarte apropiate limbii originale pentru cercetători. În biserică acceptăm cu naturalitate ca fiecare frate sau soră să aibă versiunea favorită a Bibliei şi să o folosească atunci când se închină în comunitate.

• Rugăciunea “Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten”.1 Rugăciunea publică de asemenea exprimă diferite vârste, naţionalităţi şi experienţe ale celui ce vorbeşte cu Dumnezeu. Încercăm să folosim cuvinte sincere, autentice şi pe înţelesul tuturor. Bineînţeles, respectăm diversele accente şi expresii personale ale fiecărui individ în rugăciunea congregaţională.

• Imnurile sacre Aşa cum rugăciunea şi studiul Cuvântului lui Dumnezeu obişnuiesc să ne unească la momentele de închinare din comunitate, alegerea cântărilor, stilurile sau instrumentele muzicale pot produce dezbinare.

Cum putem ajunge să ne închinam uniţi prin muzică? Ce spune Biblia cu privire la aceasta?

Pavel este autorul din Biblie care scrie cel mai mult despre închinarea în comunitate. Scrie unei biserici creştine care este la început de drum şi învaţă a se delimita de iudaism. În 1 Corinteni 14:26, apostolul sfătuieşte: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când

vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească”. Primii creştini se întalneau în case, în grupuri mici. Nu există registru biblic în care să se spună că liturgia ar fi fost strictă. Se închinau împărtăşind studiul Cuvântului, cântările şi rugăciunea cu simplitate şi intensitate. A lăuda în comunitate înseamnă a se edifica, a asculta, a împărţi, a accepta în ceilalţi spiritul iubirii lui Dumnezeu. În Efeseni 5:18, 19, Pavel sfătuieşte: „... Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului”. Cum erau cele dintâi cântări creştine? Cunoaştem puţin sau chiar nimic despre melodiile, acordurile, instrumente sau tonalităţile pe care le foloseau.

Accentul pus de Pavel, când menţionează cântările sfinte, nu este pe stilul muzical, ci pe nevoia de dragoste şi acceptare în cântare, avându-L pe Dumnezeu în centrul închinării, cu o atitudine de supunere unii faţă de ceilalţi.

Lauda personală şi în comunitate

Actul închinării care se evidenţiază cel mai mult în Scriptură este al Mariei Magdalena, vărsându-şi sufletul şi parfumul la picioarele lui Isus. Este un act intim de laudă în comunitatea credincioşilor. Elementele folosite de Maria pentru a se închina sunt neobişnuite şi neconvenţionale: un vas costisitor de parfum, părul, lacrimile şi tăcerea ei. Isus o înţelege. Simon şi Iuda o judecă.

În Hristos Lumina Lumii, Ellen G. White explică: „Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de îndemnurile Lui”.2 Această relatare ne pun la dispoziţie câteva formule pentru ca adunările noastre să revină la închinarea bisericii primare: • Îndreptarea atenţiei asupra prezenţei Duhului Sfânt.

• Concentrarea pe simplitatea şi autenticitatea întâlnirii cu Dumnezeu.

• Căutarea dezvoltării comunităţii prin respect şi dragoste creştină.

Mă gândesc la Maria Magdalena şi la felul ei de închinare şi îmi imaginez o biserică plină de persoane ca ea. Oameni care nu se tem să stea în tăcere înaintea lui Isus, pentru că au învăţat să împartă intimitatea lor cu Maestrul. Persoane rănite şi disperate care găsesc consolare şi acceptare privind şi ascultând de Salvator. Indivizi care caută acceptare la picioarele lui Isus. Bărbaţi si femei care se mobilizează conduşi de Duhul Sfânt, care cântă, se roagă şi studiază Cuvântul lui Dumnezeu acceptându-se reciproc şi învăţând să iubească în diversitate.

1 Ellen G. White, Calea către Hristos, pag. 93.

2 Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, pag. 560.

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Muzica creştină exprimă teologia biblică. Ce aspecte ale teologiei adventiste se exprimă cu convingere şi entuziasm în închinarea bisericii tale locale? Ce aspecte ale închinării comunităţii consideri că s-ar putea îmbunătăţi şi în ce fel?

2. Citim versiuni diferite ale Bibliei şi studierea lor nu produce dezbinare în comunitate. Totuşi, a accepta o carte de imnuri nouă, sau a cânta imnuri care nu se găsesc în imnurile creştine, reprezintă o provocare în multe comunităţi. Care crezi că ar fi motivele? În ce mod Biblia are mai multă autoritate decât cartea de Imnuri Creştine?

3. Crezi că e posibilă o adorare congregaţională autentică dacă nu există mai întâi o adorare individuală autentică? Ce diferenţe sau asemenări găseşti între adorarea individuală şi cea în comunitate?

4. În ce mod muzica se poate folosi ca element de integrare a diferitelor culturi şi generaţii în biserica ta locală?

sr 19

Vineri

GRIJĂ şi DRAGOSTE: dovezi că suntem copii ai lui Dumnezeu

T

răim într-o epocă în care dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică este extraordinară. De exemplu, în ziua de astăzi există instrumente care pot calcula cu exactitate când se vor produce anumite fenomene meteorologice. Deasemenea, se află în curs de dezvoltare dispozitive cerebrale fără fir care vor permite persoanelor cu limite de mobilitate musculară să controleze cu gândirea scaunul cu rotile sau calculatoarele lor.

Se perfecţionează sondele spaţiale care pot explora colţurile îndepărtate ale universului. Se fac încercări pentru a ajunge la medicina personalizată prin intermediul diagnosticului precoce bazat pe studiul genetic. Totuşi, oamenilor de ştiinţă le este destul de greu să creeze un dispozitiv electronic sau o probă psihologică care să permită măsurarea dragostei, şi care să determine până unde acest sentiment pe care îl experimentează fiinţele umane este adevărat, durabil şi verificabil.

Formula pentru măsurarea dragostei

Un ziar digital a publicat o ştire interesantă: „S-a descoperit formula matematică a dragostei veşnice”.

După ce s-au oferit unele explicaţii, s-a prezentat următoarea formulă: L = 8 + .5Y - .2P + .9Hm + .3Mf + J - .3G - .5(Sm - Sf)2 + I + 1.5C Nu ştim până la ce punct o formulă de această natură poate să conţină realitatea.

Nelson Salgado Vicedecan al Facultăţii Adventiste de Teologie din Sagunto (Spania) 20 sr

Dragostea este greu de măsurat şi de definit, dar este necesară

Dragostea nu doar că este greu de măsurat, ci chiar şi de definit, pentru că emoţiile şi sentimentele sunt percepţii ale unor stări interne şi nu sunt uşor de descris. Dragostea se trăieşte, se simte, dar este aproape imposibil de definit, pentru că implică ceva diferit în fiecare fiinţă umană. Totuşi, aceasta nu înseamnă că persoanele nu au nevoie de ea. Grija şi dragostea sunt nevoi de bază. Când elementele esenţiale (apa, alimentele, căldura, oxigenul) sunt la nivele minime, se pot produce boli şi chiar moartea fizică; când grija şi dragostea sunt insuficiente, fiinţa umană va suferii la nivelul sănătaţii emoţionale.

Biserica, locul ideal pentru a oferi grjă şi dragoste

Bisericile iCOR sunt create ca spaţii în care li se oferă oamenilor suficientă grijă şi dragoste pentru a trăi în comunitate. Biserica nu trebuie să fie doar un loc pentru rugăciune şi studiul Cuvântului lui Dum-

nezeu, ceva ce este esenţial, ci ar trebui să fie locul în care sunt satisfăcute şi nevoile emoţionale ale celor care participă.

Este important să ne bucurăm de întâlnirile cu familia spirituală. În acelaşi timp, este fundamental ca înăuntrul acestei familii să se poată dezvolta grija şi dragostea. Dumnezeu, care cunoaşte bine nevoile fiinţei umane, sfătuieşte prin intermediul apostolului Ioan: „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este dela Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentrucă Dumnezeu este dragoste… Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămîne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvîrşită în noi” (1 Ioan 4:7, 8, 11, 12). O dovadă a faptului că Dumnezeu trăieşte în noi este grija şi iubirea pe care ne-o arătăm unii altora.

Cum să dezvoltăm grija şi dragostea în biserică

1. Recunoaşte valoarea şi importanţa pe care o au ceilalţi. Când înţelegem cât de preţioşi sunt pentru Dumnezeu copiii, tinerii, bătrânii şi toate persoanele din biserică, atitudinea noastră se schimbă. „Cel care şi-a dat viaţa pentru a răscumpăra pe om vede în fiecare fiinţă umană o valoare care depăşeşte orice evaluare a oamenilor mărginiţi”.1 Trebuie să îi încurajăm să se privească pe ei înşişi ca persoane valoroase. Fiecare credincios să simtă că este important pentru restul fraţilor şi că participarea lui este utilă in cadrul comunităţii.

2. Identifică-te cu cei din jur şi roagă-te pentru ei. Empatia este capacitatea de identificare, prin trăire, cu alte persoane.

Pentru a ne identifica cu un tânăr care vine la biserică, cu bătrânului care suferă greutăţile vârstei, sau cu femeiai care a rămas singură datorită circumstanţelor, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să observăm, să ascultăm şi să vorbim pentru a cunoaşte situaţiile personale. Trebuie să învăţăm să respectăm emoţiile celorlalţi.

Chiar dacă îi încurajăm, niciodată nu trebuie să minimalizăm importanţa situaţiei prin care trec, nici să le dăm lecţii despre cum se fac lucrurile, sau să ne punem ca exemple despre cum am proceda noi. Nu trebuie să judecăm sau să criticăm faptele lor, pentru că limităm posibilitatea de a se

deschide faţă de noi. Empatia este o abilitate socială foarte importantă, de aceea, trebuie să încercăm să o dezvoltăm (Matei 7:12). Cea mai bună formă de a ne identifica cu cealaltă persoană este să-I cerem Domnului să ne ajute să o înţelegem şi să o iubim.

3. Întăreşte stima de sine. Biserica trebuie să fie un spaţiu pentru creşterea spirituală şi emoţională. Când evităm termenii negativi sau criticile destructive la adresa semenilor noştri, le oferim ocazia de a creşte şi de a se afirma. În schimb, atunci când scoatem în evidenţă calităţile fraţilor noştri, îi ajutăm să aibă o stimă de sine potrivită.

4. Iartă şi sprijină. Comunitatea bisericii, ca şi oricare altă comunitate, nu este perfectă. Există membri care comit greşeli din când în când, alţii cauzează prejudicii şi alţii se împiedică şi cad, dar acestea nu trebuie să ne conducă la respingerea persoanei. Trebuie să iertăm şi să învăţăm să cerem iertare. Trebuie să învăţăm să ştergem resentimentele şi ranchiuna, să vindecăm rănile. Fraţii trebuie să simtă că, deşi au greşit, continuăm să îi iubim şi dorim pentru ei ceea ce este mai bun.

Iertarea aduce mari beneficii bisericii pentru că produce transformarea persoanelor, le face să crească, restabileşte pacea şi armonia în timp ce permite revărsarea binecuvântărilor lui Dumnezeu. Odată instaurată iertarea este important să continuăm să susţinem persoanele care au greşit. Această atitudine va descoperi autenticitatea iertării noastre.

5. Transmite dragoste. Senzaţia care ne cuprinde când cineva arată dragoste faţă de noi nu este doar o reacţie sentimentală.

Dragostea (chiar dacă nu reuşim să o definim bine) se transmite într-o formă fizică printr-un canal de neuroni şi nervi care se află în corpul nostru. Aceste fibre nervoase foarte fine trimit semnale creierului făcând ca persoana să se simtă bine.

S-au făcut studii care arată că părinţii care nu ştiu să transmită afecţiune copiiilor lor, pot cauza probleme în dezvoltarea personalităţii acestora. Ca membri ai familiei spirituale, să transmitem dragoste prin cuvintele şi faptele noastre şi grija pe care ne-o purtăm unii altora. Apostolul Petru ne încurajează: „Înainte de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, pentru că dragostea acoperă o mulţime de păcate!” (1 Petru 4:8).

Sugestii practice pentru a exprima grija şi dragostea

1. Cuvintele: exprimă-te cu amabilitate, mulţumeşte pentru lucrurile pe care le fac ceilalţi pentru tine, valorifică munca pe care fiecare persoană o realizează în biserică, de la diaconul care salută la uşă până la sora care anunţă imnul sau tânărul care, în ciuda atracţiilor pe care societate le oferă, vine la biserică. În cuvinte există putere pentru bine şi pentru rău, foloseşte-le pentru bine! Un cuvânt de motivare, de recunoştinţă sau de încurajare are o putere fantastică.

2. Contactul fizic: o strângere de mână, o îmbrăţişare la momentul potrivit, o mână aşezată pe umăr transmit frăţia şi dragostea.

3. Folosirea timpului: vizitează pe fraţi, dar mai ales, pe cei care trec prin situaţii complicate; petrece timp cu ei, lasă-i să poată exprima şi ascultă neliniştile, temerile, dorinţele lor şi aceasta îi va ajuta să dezvolte legăturile fraternale. Bucură-te de tovărăşia fraţilor şi permite ca ei să o facă de asemenea cu tine.

4. Manifestarea interesului faţă de oameni.

Este adevărat că ne înţelegem cu unele persoane mai bine decât cu altele, dar să nu tratăm pe unii într-o formă în care ceilalţi să se simtă discriminaţi. Îngrijeştete de toţi la fel.

Vom putea transmite grija şi dragostea noastră doar în măsura în care fiecare dintre noi ne relaţionăm cu Izvorul dragostei: „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu: prin faptul că Îl iubim pe Dumnezeu şi ascultăm de poruncile Lui” (1 Ioan 5:2, NTLR). Dumnezeu să te binecuvinteze astăzi, oferindu-ţi grija şi iubirea de care ai nevoie pentru a-i ajuta pe cei de lânga tine să experimenteze acelaşi lucru.

1 Ellen G. White, Divina Vindecare, pag. 162.

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Cum definim şi percepem dragostea?

2. În ce aspecte ne simţim iubiţi şi apreciaţi în mijlocul bisericii?

3. Sub ce formă putem exprima grija şi dragostea faţă de fraţii bisercii?

sr 21

Al doilea Sabat

Este posibilă ÎMPĂCAREA? „Nimic nu ne aseamănă mai mult cu Dumnezeu decât a fi mereu dispuşi să iertăm”.

Juan Crisóstomo

Antonio del Pino Directorul Departamentului de Familie Uniunea Adventistă Spaniolă

B

ăiatul a plecat de acasă din cauza conflictelor pe care le avea în mod constant cu părinţii lui. Pur şi simplu nu se înţelegeau. A ajuns până acolo încât să creadă că aceştia nu erau parinţii lui. În cele din urmă, şi-a luat lucrurile şi a plecat. Tatăl lui s-a despărţit de el strigând din sufragerie: „Du-te şi nu te mai întoarce!”

Fiinţa umană este gata să se îndepărteze, însă are nevoie de apropiere; pleacă, însă vrea să se întoarcă; urăşte, însă are nevoie de dragoste. Cei care au luat poziţii extreme presupun că nu le vor schimba. Dar atitudinile intransigente produc mai multă amărăciune decât rezolvare. Avem nevoie de altceva. „Nu te mai întoarce” nu este valabil.

Împăcarea este esenţială

Nu putem trăi mult timp cu neliniştea provocată de o înstrăinare ostilă, fără ca problema să ia amploare. Dialogul şi reconstruirea relaţiei cu cei dragi sunt aspecte importante pentru vieţile noastre. Împăcarea ne dă înapoi echilibrul, siguranţa şi pacea.

De asemenea, împăcarea cu Dumnezeu este nevoia cea mai profundă a fiecărei fiinţe umane. Este elementul care oferă armonie întregii vieţi. Bisericile iCOR ştiu că invitaţia adresată persoanelor pentru a se împăca cu Dumnezeu este posibilă doar dacă în interiorul lor se trăieşte un spirit de armonie. Aşadar, bisericile noastre au nevoie de acest spirit.

Isus avea mulţi duşmani. Îl pândeau, pentru a-L prinde în vreun cuvânt care să contrazică obiceiurile lor. Într-o ocazie, s-au întrebat de ce Se întruneşte cu oamenii vrednici de dispreţ. De ce râde cu ei?

Atunci, Domnul le-a spus: „Care om dintre voi, dacă

22 sr

are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?

După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: ‘Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’ Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:4-7).

Isus este garanţia noastră

Isus are soluţii eficiente pentru intransigenţa umană. El face primul pas pentru a clarifica lucrurile: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Is. 1:18).

Există speranţă pentru fiecare dintre noi!

Nu suntem singuri, nici părăsiţi. Pentru Dumnezeu avem o valoare imensă datorită preţului pe care L-a plătit Fiul Său pentru răscumpărarea noastră. Nu există păcat, vină, trădare sau acuzaţie care să nu se regăsească în capacitatea Sa de a ne ierta şi restaura. El are mare grijă, de asemenea, de fiecare dintre fii Săi care suferă. Aceasta este atitudinea împăciuitoare a Domnului.

Sunt prea multe persoane dezorientate în lumea aceasta. Aşa cum indică parabola oii pierdute, sunt fiinţe conştiente că au probleme, dar nu ştiu exact care sunt acestea şi, cu atât mai puţin, cum să le rezolve. Atunci intervine Dumnezeu cu un diagnostic clar: păcatele roşii sau stacojii sunt cele care ne înfăşoară într-o reţea din care e imposibil să scăpăm. Ne închid, ne amărăsc, ne încurcă şi ne umplu de ură. Împăcarea cu Creatorul Universului umple golul şi singurătatea sufletului omenesc. Doar Evanghelia Adevărului cu strălucirea ei aduce echilibrul în minte şi produce o bucurie pe care nimeni nu o poate lua.

Mărturia lui Pavel

Apostolul Pavel afirmă că nu se ruşinează de această evanghelie pentru că provine de la Dumnezeu şi este extrem de valoroasă (Rom. 1:16, 17). În epoca Sa, această afirmaţie motiv de scandal, o absurditate, însă pentru propia experienţă a lui Pavel a fost revoluţionară. Viaţa lui a fost transformată. Într-un desen descoperit printre ruinele Romei este pictat un

sclav căzând în genunchi înaintea unei figuri crucificate cu cap de măgar. Mai jos, erau scrise următoarele cuvinte: „Alexamenos îl adoră pe dumnezeul lui”, o satiră ofensatoare pentru creştinismul din timpul acela.1 Declaraţia lui Pavel prin care spune că prin răstignirea lui Hristos, Dumnezeu împăca lumea cu Sine Însuşi, era contradictorie cu înţelepciunea din epoca aceea. La urma urmei, Dumnezeu era recunoscut ca motorul nemişcat (concept aristotelic) şi, în general, zeii greci erau catalogaţi prin apatheia (apatia) lor şi incapacitatea de a avea sentimente sau emoţii. Pentru ei, creştinismul nu ridica gândirea omenească ci o afunda în adâncimile absurdului.

Pavel a acceptat acuzaţia împotriva umilei cruci şi plângerea la adresa claselor de jos care se prindeau de ea. A declarat că cea mai mare înţelepciune a oamenilor nu L-a descoperit, nici nu L-a descris pe adevăratul Dumnezeu. „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte” (1 Cor. 1:27, 28). Raţiunea omenească nu este capabilă de a obţine această înţelepciune. Fără revelaţia divină, cunoaşterea nu va fi la îndemâna oamenilor niciodată.

El, şi nu filosofia sau retorica, face posibilă împăcarea noastră.

Restaurarea, o lucrare divină

Veştile bune au de a face cu intervenţia puternică şi directă a lui Dumnezeu în istoria omenirii, pentru a salva şi a restaura. Domnul face pentru om ceea ce acesta nu poate face prin propriile lui puteri. Îl eliberează din ghiarele păcatului şi de consecinţele lui.

Domnul este Atotputernic şi planul Său implică nu doar salvarea, ci şi transformarea noastră. Dumnezeu, în dragostea Sa infinită, doreşte să ne oglindim în El în toate aspectele vieţii (Gen. 1:26). Când Domnul Isus urma să se nască, îngerul i-a spus lui Iosif că numele copilului trebuia să fie Isus, „pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1:21). În acest fel, Isus nu doar ne scapă de vinovăţia păcatului ci de asemenea de efectele lui distrugătoare.

Prezenţa Duhului Sfânt transformă mintea şi inima. Tentaculele păcatului se lărgesc aşa de mult încât nu mai au stăpânire absolută asupra persoanei. Omul se transformă sub influenţa înţeleaptă a lui Dumnezeu şi îndepărtează efectele perverse care pierd din putere. sr 23

Concluzie

Creştinul împăcat este acela care transmite altora darurile pe care le-a primit. Împăcarea experimentată trebuie să treacă la propria viaţă şi să fie trăită prin fapte care să se materializeze în favoarea celorlalţi. Sunt fiinţe care au nevoie de compasiunea şi bunătatea noastră pentru că trec prin aceleaşi probleme pe care noi le aveam înainte de a trăi în armonie cu Dumnezeu.

Profesorul Harvie M. Conn, de la Westminster Theological Seminary, explică ce înseamnă a fi compasiv. În opinia lui, compasiunea ar trebui să cuprindă nu doar persoana care este păcătoasă, ci de asemenea persoana asupra căreia se răsfrânge atacul. „Compasiunea înseamnă mai mult decât sensibilitatea maternă; este mai mult decât fiica lui Faraon care îl vede plângând pe bebelaşul Moise; este fiica lui Faraon care îl vede plângând pe bebelaşul unui evreu asuprit (Ex. 2:6). Este sensibilitatea transformată în acţiune în beneficiul celui care a fost victima păcatului străin”.2 Simţim în inima noastră o compasiune asemănătoare faţă de aproapele nostru? Experimentăm o compasiune asemănătoare cu cea a lui Hristos faţă de omenirea pierdută?

24 sr

Întrebări pentru meditație și discuție 1. De ce reconcilierea este atât de importantă în viața creștinului?

2. Ar putea exista salvare fără împăcare cu Dumnezeu?

3. Există vreun paralelism între reconcilierea și misiunea care Domnul ne-a încredințat-o?

4. În ce măsură restaurarea implică a ceda de la sine?

5. În restaurarea creștinului, se urmează un Model. Cine este și de ce?

John Jowett, cunoscut ca fiind cel mai mare predicator al timpului său, a scris: „Evanghelia unei inimi distruse implică lucrarea inimilor însângerate... în momentul în care încetăm să sângerăm, vom înceta să fim o binecuvântare... niciodată nu vom putea vindeca nevoile pe care nu le simţim”.3 Salvatorul nostru trebuie să revină. Înainte de a se despărţi de ucenicii Săi şi de a părăsi această lume, le-a lăsat promisiunea revenirii Sale: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14: 1-3). În timp ce aşteptăm venirea

Domnului, trebuie să muncim cu sârguinţă. Ştiind că Isus se află la uşă, trebuie să lucrăm cu mai multă hotărâre pentru salvarea semenilor noştri. La fel ca Noe, care a fost solul lui Dumnezeu pentru popor înainte de potop, toţi cei care înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie soli pentru această generaţie.

Domnul să ne binecuvinteze pentru ca, prin ajutorul şi puterea Sa, să trăim realitatea împăcării cu bunul nostru Dumnezeu şi cu semenii care ne înconjoară.

1 Ivan Blaze, El evangelio en la calle, Buenos Aires: Asociación Casa Editora Sudamericana, 1997, pag. 30.

2 Philip G. Samaan, El método de Cristo para testificar, Doral: Asociación Publicadora Interamericana, 1990, pag. 60.

3 Ibíd., pag. 61.