CRISTIAN SIDA A narratív dripping egy formája
Kétségtelen, hogy minden képzőművészeti forma egy vagy több ellentmondásra épül. És mert egy forma sohasem semleges, mindig találunk majd olyan (rejtett vagy látszólagos) jelrendszereket, melyek értelmet adnak neki. Első látásra Cristian Sida festészete az absztrakt és a figuratív közötti félúton helyezkedik el. De hát tudjuk, hogy nincs abszolút központ. (Az emberi test, egy kalitka, egy kastély többé-kevésbé mindig asszimetrikus.) Úgyhogy elővigyázatosaknak kell lennünk, mert a vonalaknak és a színeknek ebben a kavalkádjában, mely könnyedén elillan a pasztell, a világos tónusok felé, a lila, a fehér-rózsaszín irányába, melyben minden beolvad mindenbe, vannak olyan elemek, melyek előbukkannak, még akkor is, ha érzünk bennük egy öntudatlan vágyat, hogy ne váljanak ki teljesen abból az archaikus káoszból, melyben szárba szökkentek, és ahová az alig sejthető hangok visszahívják őket. Ez a fiatal román művész (1974. április 13-án született Aradon) felhagyott az „absztraktnak” nevezett nyelvezettel, és azt dolgozta ki, amit én „drippingfigurativ”-nak minősítenék. Más művészek, még a jelentősebbek közül is, mint Jean Hélion (1904-1987), és elsősorban Nicolas de Staël (1914-1954) ledobták magukról azt a könnyed, paplanszerű nyugalmat, melyet az absztrakcionizmus jelentett a számukra. Tudnod kell kiszakítanod magad a könnyebbségből. Ezt teszi Cristian Sida is egy intelligens festészet révén (vajon nem ártok neki, ha egy ilyen jelzőt vágok hozzá?), mely éppen olyan érzékeny, mint amilyen megfontolt, éppen olyan konstruált, mint amilyen zsigeri. A vízszintes formák, melyek olykor a panoramikusig tágulnak, olyanok, akár egy pántlika, mely a végtelenségig pörögne, hasonlóan azokhoz a szalagokhoz, melyeket még a legutóbbi években is használunk, és melyeket a festő időnként barnára, lusta kakaószínűre, pasztellesen kecsessé fest. Szinte nincs is semmi élő, savas. Olyan ez, akár egy saga, szokatlanul narratív, szakadozottság nélküli, egy folyamatos ív. A vásznak formája tökéletes replikája Le Corbusier vízszintes ablakainak. A festő egyfajta kirobbanást, a tér érzékeny vibrálását festette meg. Vég nélküli történet ez egy óriási vektorra festve, mely úgy lebeg a folyamon, akár egy dugó. Gyakran egy képen több festmény is van. Elmondhatjuk, hogy kutyák, lovak, talán egy bakkecske van ott. Különféle fátylak abban a valóságosban, mely széttöredezik. Főleg a profilból ábrázolt emberek, akik valamire mutatnak az ujjukkal, kinyújtott karuk előre mered, sugallják azt, hogy
„kívül állnak”, annál is inkább, mert a görbületek, a grafikai vonalak bevésik a megfejtésre váró síkokat. Formálisan Pollock vásznaival rokoníthatók a Sidáéi, ezek a lágyan felsértett képek. Valóban létezik egy sorsszerűség, még ha egymásra vetített síkokban is. Nyüzsögnek, zsibognak. Hitetlen szemünk előtt különféle dolgok jelennek meg: sziluettek, melyek fotogramokhoz hasonlóak. Ritkábban a szemből bemutatott figurák, akkor pedig inkább „egyiptomi” pozitúrában jelennek meg, mintha menekülnének vagy eltakarnák magukat. Menetelnek, biztatják egymást, esetleg meg is botlanak egymásban, mint Brueghel vakjai és nyomorékjai, vagy mint az indiánok, akik sorban haladnak, és átmenvén egy hágón, hogy átvegyek egy metaforát, mégpedig a westernét, a memória útvonalát rajzolják ki, mely kiáltásoktól, üvöltésektől és veszettségtől hangos. (És mert a képeket tönkreteszik, a teret pedig újraalkotják, más értelemben is „hágó” lesz, ezúttal nem geológiai, hanem földrajzi értelemben.) Az előbb Brueghelre céloztam, de ha egy másik elődöt kellene találni a nyugati kultúrában, még régebbit akár, mely szintén ezt a narratív drippinget űzte, ezt valószínűleg a Bayeux-i kárpitok között lehetne megtalálni, vagyis a keresztény kultúrában, egy legendákkal és a világvégéről szóló történetekkel teli középkorban. Mi egy előszó feladata, ha már valóban szolgálnia kell valamire? Mézesmázos képmutatással azt mondhatnánk, hogy az előszavak azokban a könyvekben töltenek be valódi szerepet, melyekben csakugyan betöltik a bevezetés funkcióját. A valóságban azonban világosan tudjuk, hogy az előszókat utólag írják, és hogy ők egy dicséretet tartalmaznak, megmagyarázzák vagy újraalkotják a szövegben megjelenő diszkurzív folyamatokat, miközben az lenne a dolguk, hogy megadják a szót az utánuk következő írásnak. Általában egy „bevezető” nem tesz semmi mást, mint hogy megismertet a szerzővel és a tekintély pecsétjét üti rá, még akkor is, ha egy előszó ugyanakkor arra is felhívja a figyelmet, amit esetleg elfelejtettek, vagy amit meg sem találtak a beszélgetés folyamán. Alain (Georges) Leduc, író, művészet kritikus Fordította Demény Péter
CRISTIAN SIDA A form of narrative dripping
Any plastical form necessarily relies on one or several contradictions. And since a plastical form is never neutral, there will always be some underlying or apparent systems of codes which interweave to give it meaning. At a first and short glimpse, the painting of Cristian Sida (there is no « h» in his first name) would be equidistantly placed between the abstract and the figurative. But, as we know, there is no absolute centre. (The human body, a shell, a castle are always more or less asymmetrical.) Also, one should always take heed, for in this network of mixing lines and colours, this palette prone to shift over to pastels, to light tones, lilacs, pale pinks, which seem to merge together, some things come to shape from the background, although one can sense in them a sort of urge not to break away completely from a sort of archaic chaos where they would have germinated and into which withheld pulsions push them back. Since 2006, this young Romanian artist (he was born in Arad on the 13th of April 1974) has progressively given up the so-called « abstract » language, in favour of what I could call a « narrative dripping ». Other, more notorious people like Jean Helion (1904-1987) and especially Nicolas de Stäel (1914-1955) would have broken away from a certain confortable coziness like a thick eiderdown offered, in an almost geological sense of the word, by this « dross » of abstraction. (To continue in the realm of puns, there is a famous one by de Stael, thanking the custodian, the art historian and critic Bernard Dorival for having kept him away from the « gang » of abstraction before.) There are some advantages one can draw from this. And this is precisely what Cristian Sida does, in a painting (will I not harm him in pinning to it such an epithet ?) which is intelligent, and, to the same extent sensitive and thoughtover, built-up and reflexive. His horizontal formats, going, at times up to the panoramic, are like a ribbon – a rubato ? - unfolding or modulating endlessly, one of those magnetic ribbons which were still in use recently and whose colour the painter borrows some times, a brown, a tender cocoahue, lightly softened. There are absolutely no live, acid, acidulated things here. Everything is swarming, capering, crowding, but the connotation is, at times, somewhat terrifying. Things which one should be able to distinguish appear to our incredulous eyes. Silhouettes resembling photograms come forth, like in a flash of sunlight. Figures
presented frontally are rare, appearing rather in « Egyptian » posture, captured in a movement of « parading » one would say. 1 They advance, they start off, they supprt each-other, maybe, like Brueghel’s blind and cripple, or like Indians file up in a gorge, to use the cinematographical metaphor of the western, and draw a memorial trajectory full of cries, of yelps and wrath.(And, since the images are crushed and space reinstated, the « parade » gains the second meaning of the term, not geological, but geographical, this time.) I was talking above of Brueghel, but should a second antecedent be needed in Western culture, an even older one, to this kind of narrative dripping, it probably lies in the Bayeux tapestry and, consequently in Christian culture, brought to light in a Middle Age of blooming legends and tales of the Apocalypse. * What good should be a preface, if it should be any good ? One could say, a little mildly, that prefaces are part of the books which they serve as introduction to. In fact one knows very well that prefaces are written a posteriori and that they often are a pro domo plea, explaining or re-formulating the discoursive processes at work in the presented text, while the liminary text need not have any other reason of being than to give the floor or let resound the voice of the other. An « introduction » only brings about a posture of knowledge, of authority, even if a preface also leaves room to what we forgot during the discussion or to what we could not bring up in the conversation. Alain (Georges) Leduc, writer and art critic
Cristian SIDA: O formă de dripping narativ
Orice formă plastică e ctitorită, neîndoielnic, pe una ori mai multe contradicţii. Şi cum o formă nu este niciodată neutră, se vor afla mereu sisteme de coduri (subiacente sau aparente) care se întreţes cu rostul de a-i da o noimă. La o primă şi fugară vedere, pictura lui Cristian SIDA (fără „h” în prenume) s-ar înscrie într-o echidistanţă exactă între abstracţionism şi figurativ. Or, ştim că nu există centru absolut. (Corpul omenesc, o cochilie, un castel sunt întotdeauna, mai mult sau mai puţin, asimetrice.) De aceea se cuvine, pe loc, să ne păzim, deoarece în această urzeală de linii şi de culori amestecate, în această paletă trecând cu uşurinţă înspre pasteluri, înspre tonuri deschise, lila, alb-rozaliu, în care totul sfârşeşte prin a se (con)topi, există elemente care ies la iveală, chiar dacă simţim în ele un fel de dorinţă inconştientă de a nu se desprinde cu totul din soiul acela de haos arhaic, în care sămânţa lor a prins viaţă şi în care nespuse impulsuri le-ar cere să se întoarcă. Încă din 2006, acest tânăr artist român (născut la Arad, în 13 aprilie 1974) a renunţat în mod progresiv la limbajul numit „abstract”, în profitul a ceea ce eu aş califica drept „drippingfigurativ”. Alţi artişti, chiar dintre cei mai iluştri, mă gândesc la Jean Hélion (1904-1987) şi, mai ales, la Nicolas de Staël (1914-1954) se vor fi despovărat de o anume tihnă lesnicioasă, îmbietoare ca o plapumă de puf, pe care le-o oferea, aproape în sensul geologic al termenului, acea „adunare, acel înveliş” de abstracţionism. (Vorbind de calambururi, aş aminti unul prodigios, datorat tocmai lui de Staël, care-i mulţumea conservatorului, istoricului de artă şi criticului Bernard Dorival că l-a îndepărtat de „adunătura” abstracţonismului mai înainte.) Trebuie să ştii să te smulgi facilităţilor. Este ceea ce face Cristian SIDA într-o pictură inteligentă (dar oare nu-i fac rău, ataşându-i acesteia un astfel de epitet ?), la fel de sensibilă pe cât de cumpătată, la fel de construită pe cât de instinctivă. Formatele orizontale, mergând uneori până la panoramic, sunt aidoma unei panglici – un rubato ? (*) – care s-ar derula ori s-ar modula la infinit, una din acele benzi magnetice folosite încă în mod curent în ultimii ani şi la a cărei culoare pictorul recurge uneori, un brun, o nuanță cacao domoală, pastelată, uşor suavă. Aproape că nu există nimic viu, acid, acidulat. Seamănă cu o saga, neobişnuit de narativă, fără ruptură, un arc continuu. Formatul pânzelor, ca să ne facem o idee, răspunde perfect orizontalităţii ferestrelor lui Le Corbusier. (Se cunoaşte gluma cu privire la cele două tipuri de arhitecţi : cei care rămân cu gura căscată în faţa lui Le Corbusier şi cei care îl recuză ; dar acceştia din urmă, o să-mi spuneţi, nu sunt arhitecţi.) Pictorul a întronat
pe pânză un fel de zvâcnire, de vibraţie sensibilă a spaţiului. E o poveste fără sfârşit, grefată pe un vector gigant, care pluteşte aidoma unui dop pe un flux lichid. Adesea, într-un tablou, regăsim mai multe picturi. Ce putem spune este că regăsim acolo câini, cai, un ţap, pare-se. Felurite văluri, în acel real care se destramă. Oameni din profil, mai ales, care uneori arată ceva cu degetul, cu un braţ întins, participă la percepţia pe care o avem de straniu sentiment de „în afara câmpului”, cu atât mai mult cu cât curbele, grafismele cimentează, fără însă a le satura, planurile oferite spre decriptare. Pânze înrudite formal cu cele ale lui Pollock, realizate din texturi reticulate. Într-adevăr există o urzeală, dedesubt, chiar dacă funcţionează în planuri suprapuse. Aş spune că fojgăie insolent, că mişună, de n-ar fi conotaţia un pic terifiantă. Lucruri, dar mai trebuie şi să ştii să le vezi, răsar în faţa ochilor noştri increduli. Siluete, asemenea unor fotograme, asemenea unor solarizări. Mai degrabă rare, într-adevăr, sunt personajele prezentate frontal, iar atunci, apar mai curând în postura „egipteană”, surprinse în mişcare de „eschivă”, de „camuflare”, da, chiar aşa ...(1) exact aşa. Înaintând, îndemnându-se, proptindu-se unii de alţii poate, aidoma orbilor şi paraliticitor lui Breughel sau ca indienii în şir, trecând printr-un defileu, ca să preiau o metaforă cinematografică, aceea a western-ului, desenând o traiectorie memorială, burduşită de strigăte, de ţipete şi de turbare. (Şi cum imaginile sunt strivite şi spaţiul redresat, ne regăsim într-un „defileu” în al doilea sens al cuvântului, nu geologic ci geografic, de data aceasta.) Pomeneam adineauri de Breughel, dar dac-ar trebui găsit un alt antecedent în cultura occidentală, şi mai vechi încă, acestei maniere de dripping narativ, acesta ar fi scos la iveală, probabil, în tapiseria de la Bayeux, aşadar în cultura creştină, într-un Ev Mediu de legende înflorate şi de poveşti despre Apocalipsă. Care este menirea unei prefeţe, dacă ea chiar trebuie să „servească” la ceva ? Am putea spune, cu mieroasă făţărnicie, că prefeţele fac parte integrantă din cărţile pentru care indeplinesc funcţia de introducere. În realitate, se ştie clar că prefeţele sunt scrise a posteriori şi că ele constituie adesea o pledoarie pro domo explicând ori reformulând procesele discursive implicate în textul prezentat, în vreme ce textul liminar nu ar trebui să aibă altă logică decât aceea de a da cuvântul ori de a lăsa să se audă vocea celuilalt. În general, o „introducere” nu face decât să instaureze o poziţionare de cunoaştere, de autoritate, chiar dacă o prefaţă oferă în egală măsură loc pentru ceea ce, eventual, a fost uitat în întrevedere ori pentru care nu a fost găsit momentul în cadrul conversaţiei. Alain (Georges) Leduc, scriitor şi critic de artă
Ő és Ő 1, 150 x 100 cm, akril, marker, vászon 2016
Tanú, 42 x 29 cm, akril, papír
Ő vagy Ő, 50 x 40 cm, akril, kvarchomok, vászon
Krisztus és virágok, 120 x 100 cm, akril, kvarchomok, művirágok, vászon
Gerard Mansetnek (IL VOYAGE EN SOLITAIRE), 150 x 120 cm, olaj, vรกszon
La femme grenade, 150 x 120 cm, akril, kvarchomok, vรกszon
Ő és Ő / Vanitas Mundi, 150 x 120 cm, akril, kvarchomok, művirágok, vászon
Ő és Ők 4, 150 x 120 cm, akril, tárgy
''Le grand renard" / A nagy rรณka, 150 x 100 cm akril, fรถld, spray vรกszon
Tanú 261, 42 x 29 cm, papír
Je suis sorti du paradis avec un sabre, 150 x 120 cm, fรถld, akril vรกszon
Alak, 150 x 120 cm, akril, vรกszon
4 nap, 170 x 170 cm, kvarchomok, akril vรกszon
Alak 2013, 150 x 100 cm, akril vรกszon
A Duna gyümölcse, 240 x 150 cm akril, föld, vászon
''La nave s' en va '' (Fellininek), 240 x 150 cm, akril, kvarchomok vรกszon
Cristian Sida
1974 born in Arad, Romania SOLO EXHIBITIONS (selected) 2015 Witnesses, Atelier 030202, Bucharest 2015 Gorj County Museum 2015 Des Marches Gallery, Aubusson, France
GROUP EXHIBITIONS (selected) 2016 Dialogue Roger Somville et la peinture roumaine" Max Pol Fouchet Cultural Center, Mericourt, France 2016 Nuit blanche Crypte Sainte Eugenie, Biarritz France
2015 Anne Broitmann Gallery, Biarritz, France
2015 Imago Mundi L ‘Arte Dell Umanita a Fondazione Querini Sampali, Venice Bienale
2013 Multiverse, 418 Gallery, Bucharest
2014 Art Contempo II., Fivelplus Gallery, Vien
2013 Museum of National Art, Izmir, Turkey
2014 Jean Jaures Maudite Soit La Guerre, Max Pol Fouchet Cultural Center, Mericourt,France
2012 Galeria Artyourself, Bucharest 2012 Galeria Artclub, Paris
2012 7, Usineutopik, Contemporary Art Center Tessy sur, Vire, France
2012 Galeria Jezca, Timișoara
2012 Halle Des Expos, Saint Lo, France
2010 Galeria Triade, Timișoara
2012 Estethique, Espace Culturel La Gare, Mericourt, France
2007 Galeria Calina, Timișoara 2006 Galeria Senso, Bucharest 2005 Galeria Artei Bucharest 2003 Galeria Helios, Timișoara 2001 Galeria Les Creations Du Possbile, Paris
2012 Barrique Art 2, I.C.R. Budapest 2012 Espace La Gare, Resistances 1, Mericourt, France 2011 Gentioux, Franța 2011 Bienala Internațională Meeting Point, Arad
2000 Espace Saint Honore 152, Paris
2010 Expoziția Bienala Totem 1, Galeriile UAP, TârguMureș
2000 Galeria Delta, Arad
2009 Bienala Internațională Meeting Point, Arad
Alak Gentiouxban, 140 x 110 cm, akril, marker, vรกszon
Lista lucrărilor / List of the Arworks
El si el, 150 x 100 cm, acrilic, marker pe pînză / He and He, 150 x 100 cm, acrylic, marker on canvas Martor, 42 x 29 cm, acrilic pe pînză / Witness, 42 x 29 cm, acrylic on canvas El sau Ea, 50 x 40 cm, acrilic, nisip de quartz pe pînză / Her or He, 50 x 40 cm, acrylic, quartz sand on canvas Christ si flori, 120 x 100 cm, acrilic, nisip de quartz, flori de plastic pe pînză / Christ and Flowers, 120 x 100 cm, acrylic, quartz sand, plastic flowers on canvas Lui Gerard Manset (IL VOYAGE EN SOLITAIRE), 150 x 100 cm, ulei pe pînză / To Gerard Manset (IL VOYAGE EN SOLITAIRE), 150 x 100 cm, oil on canvas La Femme Grenade, 150 x 120 cm, acrilic, nisip de quartz pe pînză / La Femme Grenade, 150 x 120 cm, acrylic, quartz sand on canvas El si ei / Vanitas Mundi, 150 x 120 cm, acrilic, nisip de quartz, flori de plastic pe pînză / He and Them/ Vanitas Mundi, 150 x 100 cm, acrylic, quartz sand, plastic flowers on canvas El si ei, 150 x 120 cm, acrilic pe obiect / Her and Them, 150 x 120 cm, acrylic on object ''Le grand renard" / Marea Vulpe, 150 x 100 cm, acrilic, pamânt, spray pe pînză / "Le grand renard" / The Big Fox, 150 x 100 cm, acrylic, dirt, spray on canvas Martor 261, 42 x 29 cm, acrilic pe hârtie forjată / Witness 261, 42 x 29 cm, acrylic on paper Je suis sorti du paradis avec un sabre, 150 x 120 cm, acrilic, pamânt pe pînză/ Je suis sorti du paradis avec un sabre 150 x 120 cm, acrylic, dirt, on canvas Personaj, 150 x 120 cm, acrilic pe pînză / Figure, 150 x 120 cm, acrylic on canvas 4 zile, 170 x170 cm, acrilic, nisip de quartz pe pînză / 4 Days, 170 x170 cm,acrylic, quartz sand on canvas Personaj 2013, 150 x 100 cm, acrilic pe pînză / Figure 2013, 150 x 100 cm, acrylic on canvas Fructele Dunarii, 240 x 150 cm acrilic, pamânt pe pînză / The Fruit of the Danube, 240 x 150 cm, acrylic, dirt on canvas ''La nave s' en va '' (lui Fellini), 240 x 150 cm, acrilic, nisip de quartz pe pînză / ''La nave s' en va '' (to Fellini), 240 x 150 cm, acrylic, quartz sand on canvas Personaj la Gentioux, 140 x 110 cm, acrilic, marker pe pînză / Figure at Gentioux, 140 x 110 cm, acrylic, marker on canvas