Revista Veterinarul Stiinta si Practica seria II nr. 2

„DAS este o afecţiune cu o etiologie multifactorială care apare în efectivele de vaci hrănite cu raţii unice, cu un procent redus de ...“. prof. dr. AuRel Muste

lAfecțiunile podale la bovine „Pe măsură ce înţelegem cauzele şi identificăm mai corect factorii de risc va fi posibil să prevenim şi să reducem efectele afecţiunilor ...“ dr. DAn GîsCă

anul III, 2011

02

lMonitorizarea puerperiumului la vacă „Puerperiumul la vacă reprezintă perioada cuprinsă între parturiţie și revenirea uterului la dimensiunile dinaintea gestaţiei...“ prof. dr. Alin BîRțoiu

lRinotraheita infecţioasă bovină „Rinotraheita infecţioasă a bovinelor (IBR) este o boală infectocontagioasă, specifică bovinelor, produsă de ...“ dr. ȘtefAniA MeRtiCARiu AnDeRCo

O voce l O comunitate l O viață

știință și practică

Veterinarul

Special bovine

lDeplasarea abomasului spre stânga

nr.

Revistă acreditată de Colegiul Medicilor Veterinari din România

Veterinarul No. 2 Anul III 2011

PUNCTE DE VEDERE 05 >> Necesitatea informatizării sistemului veterinar SPECial BOViNE 08 >> Deplasarea abomasului spre stânga (DAS) la vacile de lapte 10 >> Afecțiunile podale la bovine - Factorii de risc, mecanismele patogenice în general și ai laminitei în special 12 >> Monitorizarea puerperiumului la vacă 14 >> Rinotraheita infecțioasă bovină complicată cu septicemie

42 WILDLIFE

06 VETBUSINESS

48 SUCCES

Anii studenţiei ne modelează pe fiecare dintre noi.

Ei dictează ce fel de medici devenim, ne direcţionează către o anumită specializare și ne ajută să ne creăm o bază de relaţii.

Pentru a fi eficient în activitatea de orientare a marketingului și managementului unei afaceri veterinare, este nevoie să ai acces la surse credibile și eficiente de informare.

Pentru a face performanţă, un medic veterinar trebuie să aibă multă pasiune, să acorde o foarte mare importanţă tuturor cazurilor care se prezintă la cabinet.

alimENTațiE 16 >> Susţinerea organismului în stare critică 18 >> Alimentația la câine în condiţii de efort fizic - partea a doua ORTOPEDiE 22 >> Secționarea completă a tendonului lui Ahile. Tenorafia.

Procedee de imobilizare intra și postoperatorii CHiRURGiE 26 >> Rezecția capului femural - O metodă chirurgicală simplă și eficientă pentru rezolvarea articulației coxo-femurale OFTalmOlOGiE 28 >> Urgențe oftalmologice: Luxația de glob ocular laBORaTOR 32 >> Diagnosticul de laborator al bolilor hepatice mEDiCiNĂ iNTERNĂ 36 >> Metode de investigație şi diagnostic în afecţiunile respiratorii la cabaline BOli mEDiCalE 38 >> Cushing-ul la ecvine PPID - partea a doua aNimalE SĂlBaTiCE 44 >> Imobilizarea și anestezia animalelor sălbatice

04 Cârcoteli veterinare Dar... există unele personaje care trâmbițează despre concurență. Orgolii sau frustrări, superioritate sau lașitate, acțiuni cosmetizate prin cuvinte ticluite comentate ca și probleme concurențiale? Oricum ar fi definit fenomenul este nociv. Protagoniștii trebuie să se abțină deoarece realitate este alta și nu e important că își fac rău sieși dar și colegilor cu care cârcotesc pe la colțuri crezând că pot obține oarece rezultate în detrimentul „concurenței“. Fiecare organizație are rolul și obiectul de activitate clar definit chiar din denumire, fiecare ocupându-se de un segment. Nu poate o organizație sau o persoană să facă totul în acest domeniu oricât de „mare“ ar fi ea.

Veterinarii Lunii: dr. Bogdan Novenschi și dr. Radu Roatiș Cea mai dificilă alegere de până acum. Cei doi medici veterinari aleși ca și „Veterinarii lunii“ sunt dr.

Radu Roatiș-Chețan și dr. Bogdan Novenschi, care prin efortul depus de a depăși toate cârcotelile, toate „contrele“ și toate interesele unora și altora au semnat cel mai important document al lunii, Protocolul de Parteneriat între P.M.V.P.R. și A.N.S.V.S.A.

EDITORIAL

Medicii veterinari în plină acțiune o concurență acerbă între organizații sau o luptă pentru supremație?

dr. Iulian Vieru

„CÂRCOTELI“ Ce pot face unii când au interese personale stupide?

Pot ei să își satisfacă orgoliile?

Pot ei sa pună umărul la destrămarea sistemului veterinar din interior?

Nu, deoarece medicii veterinari au început să vadă clar, știu și au de unde să aleagă pentru binele lor.

Tu ai un răspuns? dialog pe veterinarul.ro

04 Veterinarul

n

februarie 2011

Primele luni din acest an sunt chiar năucitoare ca și întâmplări veterinare. Organizări și reorganizări ale sistemului veterinar, congrese, conferințe, apariții editoriale și încă multe altele. În 2008 existau doar 3-4 organizații active din domeniul veterinar și încă vreo 4 inactive sau care activau când și când. Acum sunt câteva zeci dintre care unele sunt deja organizații puternice cu o activitate invidiată până și de unii colegi din țări mult mai dezvoltate în domeniu. Spre exemplu A.M.V.A.C. cu peste 500 de participanți la manifestările lor, revistă, website, congres național, 7 workshopuri și multă activitate științifică. P.M.V.P.R. a făcut valuri suficient de mari pentru ca sistemul să se dezghețe definitiv, C.M.V.R.O. care, prin noua conducere a schimbat viteza de lucru și se pare că a trecut la viteza a 5-a cu activitățile și implicarea în viața medicală, A.G.M.V.R.O. vechea și onoranta organizație veterinară care din acest an se va revigora. Alături de acestea mai sunt câteva noi apariții sau mai vechi dar care au început să reactiveze: C.R.E.D., A.R.V.D., A.R.V.T.O., A.R.V.E., A.R.V.E.C., A.R.V.O., A.R.V.E., A.V.E.R., A.R.V.R. și încă câteva. Spațiul virtual se umple cu informație veterinară de calitate. Ce mai încoace și încolo, veterinarii români chiar sunt în plină acțiune.

Toate acestea nu fac decât să crească calitatea actului medical veterinar. Este „cool“.

Dar... există unele personaje care trâmbițează despre concurență. Orgolii sau frustrări, superioritate sau lașitate, acțiuni cosmetizate prin cuvinte ticluite comentate ca și probleme concurențiale? Oricum ar fi definit, fenomenul este nociv. Protagoniștii trebuie să se abțină deoarece realitate este alta și nu e important că își fac rău sieși dar și colegilor cu care cârcotesc pe la colțuri crezând că pot obține oarece rezultate în detrimentul „concurenței“. Fiecare organizație are rolul și obiectul de activitate clar definit chiar din denumire, fiecare ocupându-se de un segment. Nu poate o organizație sau o persoană să facă totul în acest domeniu oricât de „mare“ ar fi ea. Spre exemplu de ce P.M.V.P.R., A.M.V.A.C. și C.M.V.R.O. ar fi în concurență între ele? Nu că ar fi așa, nici pe departe. Este doar un exemplu, cel mai edificator, cel mai comentat subiect pe la colțuri, iar eu îl analizez astfel deoarece sunt câțiva care „lansează“ astfel de idei, aspect indus de interesele lor personale, ca să nu spun meschine,“oameni de bine“, de altfel. P.M.V.P.R. se ocupă de afaceri veterinare,

www.veterinarul.ro

AMVAC se ocupă de actul medical și aspecte științifice legate de animalele mici, iar CMVRO este arbitrul deontologiei și coloana vertebrală a profesiei. De ce unii le văd concurente și chiar antagoniste? Alții afirmă răspicat: „De ce există atâtea organizații? Una e suficientă.“ Oare așa să fie? Suntem nostalgici partidului unic priceput la toate? Numai noi, veterinarii din România ne „pricepem“ la toată medicina veterinară. Medicina veterinară este mult prea vastă ca să poată fi cuprinsă de o singură persoană sau o singură organizație. De aceea este nevoie de mai multe organizații care să fie complementare și să acopere golurile dintre activități și discipline, care să fie un suport pozitiv pentru veterinari specializați pe diverse activități. Este și falsă și neproductivă această concurență pentru un medic veterinar, subiect la care unii apleacă urechea și nu au decât de pierdut. Ce este liniștitor este că liderii acestor trei mari organizații știu realitatea și sunt promotorii lucrului în comun, al susținerii reciproce chiar dacă există cârcotași rău intenționați care tot merg cu cioara vopsită de la unii la alții.

Concluzia este clară iar cei care continuă să trâmbițeze despre concurență, despre suprapunere de atribuții sau mai știu eu ce gogomănii de genul acesta le fac o recomandare: pierdeți timp, nervi, credibilitate și amețiți oamenii degeaba! Concurența este necesară în orice domeniu. Ea ne face să fim mai buni, ne obligă la evoluție și perfecționare. În domeniul veterinar concurența este la început dar se mișcă repede. Concurența pozitivă a dus astăzi la apariția atâtor organizații și acțiuni veterinare. Contrar părerilor, nu concurența între aceste organizații sau între liderii lor, ci concurența între cabinete și medici care trebuie să întreprindă toate demersurile pentru a fi mai buni și mai informați, a dus la dinamizarea sistemului. Asociațiile, oricât s-ar chinui, nu pot fi concurente deoarece prin lege sunt nonprofit și nu fac decât să activeze pentru prosperitatea membrilor lor. Pot cel mult să ofere cât mai multe facilități și avantaje membrilor, ceea ce este un real câștig pentru medicina veterinară. Poate spuneți că se luptă pentru membri? Da... este o formă de concurență, dar este vorba despre concurența de a fi cea mai eficientă și activă organizație. Și ce? Nu putem fi membri în mai multe organizații pentru a avea cât mai multe avantaje care să ne ajute în activitatea medicală?

PUNCTE DE VEDERE Sistemul veterinar actual, modernizat cu „forța“ o dată cu intrarea în Uniunea Europeană a rămas blocat la relanti. Parcă toți am uitat să mai apăsăm pe pedala de accelerație ramânând fascinați de posibilități, dar nemișcați într-o stază nenaturală.

V

rem sau nu să recunoaștem, viteza prin care tehnica evoluează, ne depășește capacitatea noastră de adaptare. Nici bine nu ne obișnuim cu un telefon, că deja apare altul mai sofisticat și cu mai multe opțiuni. Folosim telefonul mobil pentru a naviga pe internet, pentru a plăti facturi, citi cărți sau mai știu eu ce.

Cu toate acestea, sistemul veterinar românesc și mă refer în special la cel în care lucrează medicii veterinari concesionari, a rămas cu mult în urmă, când vine vorba despre facilitățile oferite de tehnica modernă. Aceasta cu toate că nu există acum cabinet medical în care să nu existe un calculator cuplat la internet. Lunar, un medic veterinar trebuie să-și petreacă cel puțin 67 zile pentru a completa situațiile și raportările cerute de D.S.V.S.A.-uri, teancuri întregi de formulare, care parcă se înmulțesc în fiecare lună. Un medic zonal petrece cel puțin 10 zile să adune și să centralizeze formularele, să adune datele cu pixul, ca apoi să le raporteze mai departe într-un format mai mult sau mai puțin electronic.

Rezultatul: timp și bani pierduți degeaba pentru un sistem inert care generează un șir de date nu prea folositor. Cel mai simplu exemplu este acesta: o situație a efectivelor de animale o are medicul concesionar, o alta o are medicul zonal, o alta serviciul de sănătate animală, o alta rezultă din analiza deconturilor și o alta există în baza de date S.N.I.I.A. Când cineva de la A.N.S.V.S.A. cere o situație, toată lumea aleargă prin toate birourile, nu se găsesc raportările mai vechi de 2-3 luni, nu se știe exact ce să raporteze și tot din aminitiri se raportează.

Strategiile și politicile naționale veterinare și chiar afacerile noastre trebuie să aibă la bază ceva foarte simplu și concret: cifre și analize corecte din piață pentru a se putea construi corect un plan, o politică sau o strategie viabilă. Întrebarea noastră este „cum vrea A.N.S.V.S.A. să combată efectiv o maladie, să aducă o zonă în stadiul de indemnă la o boală, dacă nu știe exact în orice moment situația efectivelor de animale, a exploatațiilor, a numărului de analize sau a acțiunilor veterinare efectuate“? După sistemul actual se face o raportare în planul strategic o dată la trei

luni de către medicul veterinar de liberă practică și probabil până se centralizează la A.N.S.V.S.A., se fac 4-5 luni. Cine poate garanta că decizia luată pe baza acestor date este corectă 100%? Nu există nici un sistem automat de verificare și analiză a informațiilor în raport cu datele centralizate, de exemplu cu informațiile din laborator sau cu cele din S.N.I.I.A. Ce are mai mult valoare în luarea unei decizii antiepidemilogice, datele din raportări, S.N.I.I.A. sau cele din laboratoare?

cabinetele de animale mici? Oare aceștia din urmă nu vaccinează animale împotriva rabiei? Nu vaccinează și nu tratează boli foarte periculoase care se pot transmite la oameni și de care unii „specialiști“ se fac că plouă? Ei, medicii veterinari de la cabinetele de animale mici nu au nici un rol în combaterea bolilor majore la animale și oameni, în apărarea teritoriului la boli de mare difuzibilitate? Ei nu sunt incluși în nici o strategie a A.N.S.V.S.A.? Ce diferență există între plata vaccinării anti-

Necesitatea informatizării sistemului veterinar între formulare „editate“ cu pixul și raportări profesionale Toate marile companii și mai nou instituțiile publice implementează programe de soft performante care pot gestiona informații în timp real și care să pot să scutească pe cel care le întocmește de oroarea pixului și a munților de hârtie. În sistemul nostru veterinar, din păcate, conservatorismul a ajuns la cote care l-ar face invidios chiar și pe cel mai tradiționalist englez.

Avem colegi pe teren care încă își mai completează situațiile de mână, pe hârtii lineate frumos cu rigla, exact ca acum 40 de ani. Avem medici zonali care nu acceptă nici în ruptul capului o situație adusă pe memory stick sau trimisă pe email.

Dacă A.N.S.V.S.A. ar trebui să plătească fiecare raportare cerută și completată de către medicul veterinar practician, probabil că la un calcul sumar, costul acestora ar trebui să depășească costul acțiunilor strategice decontate. În secolul în care se fac rezervări la orice hotel din lume din fața calculatorului, când se pot face transferuri bancare de mii de euro cu ajutorul telefonului mobil și a semnăturii electronice, în România, medicul veterinar capitalist începător, stă cu pixul după ureche și face raportări în purul stil comunist pe baza cărora A.N.S.V.S.A. își face strategia veterinară cincinală. Să ne mai mirăm oare că nu reușim să furnizăm date exacte despre E.S.B. sau E.S.T. celor de la Comisia Europeană, că nu există corelații între datele din teritoriu cu cele de la abatoare și centrele de ecarisare? Dar ce spuneți de separarea totală pe care o practică și A.N.S.V.S.A. între cabinetele veterinare concesionare și

rabice de către stat și plata vaccinării antirabice de către proprietari la cabinetele de animale mici și cum se fac sau cum nu se fac raportările sau nu sunt interesante aceste raportări în programul de combatere a Rabiei - a-propos anul 2011 este anul combaterii Rabiei în Europa.

P.M.V.P.R. propune A.N.S.V.S.A. găsirea în comun a unor soluții informatice accesibile tuturor medicilor veterinari autorizați (fără discriminarea de a fi sau a nu fi concesionar), pentru realizarea raportărilor electronice, evidențierea și completarea datelor într-un sistem unitar, verificabil de la orice nivel și care să cuprindă toate datele necesare atât unei analize corecte necesare pentru întocmirea unui plan strategic național eficient cât și pentru spijinirea statisticii veterinare de marketing necesară tuturor medicilor cu investiții în medicina veterinară. Sigur, aceasta înseamnă că, atât medicii veterinari practicieni, cât și cei din administrație trebuie să-și schimbe optica, să fie responsabili pentru ceea ce fac și să învețe să lucreze cu astfel de tehnici, deoarece interesul este unul comun. Sau nu?!

Dr. Bogdan Novenschi Președinte P.M.V.P.R.

05

VETBUSINESS

Business-urile veterinare analize și statistici de piață Pentru a fi eficient în activitatea de programare, previziune și orientare a marketingului și managementului unei afaceri veterinare, pe lângă temeinice cunoștințe teoretice este nevoie să ai acces la surse credibile și eficiente de informare.

Este o condiție obligatorie dacă vrei să ai succes și să îți întemeiezi afacerea în domeniul veterinar pe elemente stabile.

Grafic A. Forme de organizare

Grafic B. Comerțul cu medicamente

cmv - 2368 s.c. - 1612 cmv asociat - 27 clinică - 20 spital - 3

Grafic C. Salariul mediu funcție de tipul

farmacii - 54% pct. farmaceutice - 38% depozite - 8%

Grafic E. Venituri medii în principalele orașe

organizației

Organizarea afacerilor veterinare în România Nu ne ocupăm de practica ilegală, de cabinetele din mașini sau de cei care sunt pseudomedici veterinari sau felceri. Este vorba doar de cei autorizați. Studiul s-a realizat analizând informații provenind de la C.M.V.R.O., A.N.S.V.S.A. și P.M.V.P.R. Afacerile veterinare sunt organizate în două mari segmente: servicii și comerț.

Serviciile se desfășoară prin cabinete medicale veterinare de liberă practică, societăți comerciale, cabinete medicale veterinare asociate, clinici veterinare și spitale veterinare. Comerțul este organizat în depozite farmaceutice, farmacii veterinare, puncte farmaceutice veterinare. Există doar un laboratoar specializat înregistrat. În graficul A și B sunt prezentate cele două tipuri de organizări și ponderea acestora în piața veterinară.

cab. animale mari cercetare inst. publice cab. anim. mici vânzări alt domeniu ind. alimentară farmacii vet. comerț

Grafic D. Evoluția salariului minim, mediu și maxim în sistemul veterinar

Este relevant pentru a putea să ne facem o idee asupra acestor date pentru a evalua capacitatea acestuia pentru a investi în pregătirea și dezvoltarea personală.

Veniturile unui medic veterinar În aceste forme de exercitare a afacerilor veterinare își desfășoară un număr „necunoscut“ de medici veterinari practicieni. Din estimările noastre între 3800 - 4300 de medici veterinari. Este dificil de estimat deoarece nu exista o sursă cu informații exacte la nici o autoritate în domeniu iar fluctuațiile sunt mari. Cert este că veniturile la această dată ale medicilor veterinari se situează în medie între 310 și 490 euro așa cum se vede în graficul C. Calculul a fost realizat pe un număr de 176 de intervievați din 9 domenii de interes care sunt prezentate în tabelul A. Venitul mediu și maxim va-

06 Veterinarul

n

februarie 2011

București Iași Constanța Timișoara Cluj Napoca Brașov Suceava Galați Vaslui Oradea

riază extrem de mult funcție de zonă, tipul de activitate și probabil de profesionalismul și imaginea medicului veterinar. În graficul E sunt prezentate veniturile medii ale medicilor în principalele orașe. Statistica s-a realizat prin intervievarea randomizată a unor medici veterinari. O asemenea analiză este complexă și trebuie ținut cont de faptul că încasările unui cabinet nu reprezintă veniturile unui medic. Studiul se referă doar la veniturile unui medic veterinar chiar dacă este proprietarul cabinetului.

www.veterinarul.ro

Studiile de marketing și management vor constitui, începând cu numerele viitoare un capitol important al revistei și vor oferi informații valoroase din piața veterinară.

Iulia Blănaru Redactor șef Revista Veterinarul Știință și Practică

special

Bovine

Deplasarea abomasului spre stânga (DAS) la vacile de lapte - prima parte -

Fig.1 Percuţia simultană cu ascultaţia în flancul stâng pentru diagnosticul DAS

DAS este o afecţiune cu o etiologie multifactorială care apare în efectivele de vaci hrănite cu raţii unice, cu un procent redus de fibroase și cantităţi mari de concentrate. eplasarea spre stânga a abomasului implică deplasarea din poziţia sa normală - el fiind situat în mod normal pe planșeul cavităţii abdominale, la dreapta faţă de linia mediană - pe sub rumen, spre partea stângă a abdomenului, fiind apoi prins între rumen și peretele abdominal stâng.

Incidenţa bolii este crescută în intervalul imediat după fătare de obicei până la 45 de zile postpartum și la animalele cu boli asociate.

acestuia. Afecţiunile intercurente apărute post partum precum: hipocalcemia, metrita, mastita, reticulita traumatică, ulcerele abomasului, sindromul vacii grase și chiar simpla indigestie au fost asociate cu peste 25% din cazuri. Factorii favorizanţi incluși sunt: hipocalcemia, eliberarea de histamină, endotoxiemia, alcalemia, hiperinsulinemia, acidifierea conţinutului duodenal (mediată de stomatostatin), hipergastrinemia, eliberarea de epinefrină, de prostaglandină și posibil creșterea cantităţii de acizi grași volatili în fluidul abomasal. Factorii predispozanţi sunt reprezentaţi de: sex, deplasarea viscerelor abdominale în perioada periparturientă, gestaţie gemelară, rasă, dimensiunile corporale mari, genotipul, anotimpul și raţia săracă în furaje fibroase sau cantităţi prea mari de concentrate.

Etiologia D.A.S.

Patogeneza

Etiologia precisă a DAS este controversată, determinante fiind: hipomotolitatea, atonia și distensia gazoasă a abomasului care pot produce deplasarea

Modificările primare în DAS sunt atonia abomasului cu distensia gazoasă a acestuia. Abomasul atonic și destins de gaze se deplasează pe sub rumen și în

D

08 Veterinarul

n

februarie 2011

www.veterinarul.ro

sus de-a lungul peretelui abdominal stâng, de obicei lateral de splină și de sacul dorsal al rumenului. Se deplasează iniţial partea fundică și marea curbură a abomasului, determinând apoi deplasarea pilorului și a unei porţiuni a duodenului. Aportul sanguin al zonei deplasate nu este afectat, efectele deplasării sunt în totalitate cele determinate de afectarea digestiei și tranzitul masei digerate, ducând la o stare cronică de inaniţie.

Simptomatologie Semnele precoce sunt greu observabile. Majoritatea cazurilor apar la interval de câteva zile sau la o săptămână până la 45 de zile după parturiţie, animalul este inapetent, uneori aproape complet anorexic și apar grade diferite de cetoză. Apetitul poate să revină dar este intermitent și selectiv, majoritatea animalelor refuză furajele concentrate dar continuă să consume furaje fibroase, în special fân. Rar, afecţiunea evoluează asimptomatic. Manifestările clinice pot fi interminente dacă abomasul se depla-

sează și revine în poziţia normală în mod repetat. Producţia de lapte scade brusc sau uneori în mod progresiv și eventual se poate sista.

Funcţiile vitale sunt de obicei normale, temperatura, respiraţia și ritmul cardiac sunt în limite normale. Deshidratarea apare de obicei doar în fazele avansate ale bolii sau secundar afecţiunilor asociate. În forma acută, anorexia este asociată cu semne de distensie și durere abdominală moderată. Majoritatea vacilor cu DAS au fecale normale sau mai consistente.

La inspecţie, partea stângă a abdomenului are un aspect aplatizat pentru că rumenul este mai mic decât normal și este deplasat median.

Percuţia și ascultaţia simultană la nivelul zonei cuprinse între a 9-a și a 12-a coastă, în treimea superioară a peretelui abdominal, relevă de obicei prezenţa unui zgomot de tonalitate înaltă, rezonanţă timpanică, similar cu cel produs de aruncarea unei pietre într-o fântână, zgomotul „ping“ fiind caracteristic pentru DAS. Zona zgomotului ping poate fi redusă, 10-12 cm sau largă, 45 cm în diametru.

Localizarea zgomotului „ping“ variază în funcţie de cantitatea de furaje din rumen, poziţia și cantitatea de gaz din cheag. Zgomotul poate să se extindă anterior până la a 9-a sau a 10-a coastă iar ventral, până la linia dintre graset și articulaţia umărului. Ca urmare, clinicianul ar trebui să percute și să asculte întreaga parte stângă a abdomenului. Este important să se facă diferenţierea între rumenul atonic și distensionat și deplasarea abomasului. Aceasta se poate face prin delimitarea atentă a zonei în care se percepe la percuţie zgomotul caracteristic.

Ocazional, DAS poate determina distensia ușoară a fosei paralombare stângi, caudal de ultima coastă. Palparea acestei zone va evidenţia o formaţiune cu consistenţă elastică, care revine la forma iniţială când se înlătură presiunea exercitată asupra ei. În schimb, gazele ruminale determină o distensie a întregii fose paralombare.

Pot apărea perioade de îmbunătăţire a apetitului și dispariţia acestor zgomote, în special după transportul animalelor în vederea realizării intervenţiei chirurgicale sau după mișcări viguroase.

Aceste zgomote caracteristice reapar după 24-48 ore.

Evoluţia bolii este foarte variabilă.

Boala de obicei este fatală, animalale netratate ajung de obicei în diferite stadii de cahexie și rămân nemișcate perioade lungi de timp. La cazurile cu evoluţie îndelungată pot să apară ulceraţii ale mucoasei abomasului și aderenţe. Ulcerul perforat poate determina moartea subită. Multe din manifestările clinice la va-

cile cu DAS pot fi atribuite atât cetozei și bolilor asociate cât și DAS. În general, orice vacă de lapte cu cetoză, în special dacă aceasta este persistentă sau nu răspunde la tratament trebuie atent și repetat examinată pentru decelarea DAS.

Diagnosticul DAS DAS apare cel mai frecvent la vacile de lapte, postpartum, la interval de câteva zile după parturiţie până la 45 de zile postpartum și se caracterizează prin aspectul aplatizat al părţii stângi a abdomenului și cetoză secundară.

Diagnosticul de certitudine se stabilește prin identificarea zgomotului caracteristic „ping“, la ascultaţie și percuţia simultană (Fig. 1) în fosa paralombară stângă. De menţionat că zgomotul de

generală s-a efectuat cu 0,5 ml Xilazina 2% și 0,1 ml Butorphanol administrate împreună într-o singură doză, I.V. în vena coccigiană. (Fig. 2) Antisepsia mecanică și chimică a locului de elecţie - pregătirea locului de elecție prin tunderea și raderea unei suprafeţe de la nivelul flancului drept care să încadreze în centrul său locul viitoarei incizii cutanate astfel: o suprafaţă cu laturile de 20/30 cm, imediat caudal ultimei coaste și sub apofizele transverse lombare. Regiunea toracoabdominală dreaptă delimitată între linia apofizelor spinoase toracolombare și treimea ventrală, respectiv de la nivelul coastei a12-a și până la nivelul unei linii verticale ce trece la nivelul paletei iliace drepte, s-a spălat de 3 ori cu soluţie de Betadină 10%, iar suprafaţa sa aseptizat cu tinctură de iod.

Fig. 2 Efectuarea anesteziei generale. Contenţia animalelor se face în poziţie patrupodală, după efectuarea anesteziei generale, lângă un perete, astfel încât să fie expusă partea dreaptă a abdomenului. „ping“ nu este audiabil sau este greu de identificat în primele 15-30 de minute după ridicarea vacii din decubit.

Tratamentul DAS Metodele de tratament în deplasarea abomasului spre stânga sunt: Conservative: z Stimularea motilităţii gastro-intestinale; z Repoziţionarea mecanică; z Metoda rotirii (rolling).

Chirurgicale: z Sutura transcutanată; z Sutura cu ajutorul bastonașelor cu fir (toggle pin fixation); z Abomasopexia ventrală paramediană; z Abomasopexia în flancul stâng; z Piloro-omentopexia în flancul drept În continuare, dintre metodele de tratament menţionate anterior descriem corecţia chirurgicală a DAS prin piloroomentopexie dreaptă. Anestezia

Anestezia regională și locală. Anestezia regională s-a efectuat la nivelul L1, L2, L3, L4, folosind Xilină 1%, la nivelul apofizelor transverse lombare, infiltrându-se câte 10 ml la nivelul fiecărei apofize transverse lombare.

Anestezia locală a constat în infiltraţie liniară a locului de incizie cu Lidocaină 1% a unui volum de 20 ml soluţie anestezică.

Continuarea acestui articol o puteți citi în numărul din martie al Revistei

Veterinarul Știință și Practică.

Prof.Dr. Aurel Muste Şef Lucrări Dr. Florin Beteg Dr. Iulian Ilie Dr. Andrei Krupaci

09

special

Bovine

Secțiune prin onglonul principal după Christer Bergsten

Afecțiunile podale la bovine Factorii de risc, mecanismele patogenice în general și ai laminitei în special Pe măsură ce înţelegem cauzele și identificăm mai corect factorii de risc va fi posibil să prevenim și să reducem efectele afecţiunilor ongloanelor în general și ale sindromului laminitei în special.

E

xistă numeroase teorii în spatele factorului nutriţional al disfuncţiei vasculare care afectează atașarea osului copitei în interiorul capsulei copitei. Când Nilsson a descris pentru prima dată Laminita bovină în 1963, s-a presupus că eliberarea de histamine din sursele proteice din raţie erau explicaţia pentru apariţia Laminitei. Aceasta era deja o teorie a cauzei laminitei la cabaline în 1934.

Akerblom (1977) în prima teză de doctorat despre laminita cabalină, a demons-

10 Veterinarul

n

februarie 2011

trat experimental că enzimele bacteriei E. coli puteau decraboxila histedinele în histamine în cerealele bogate în proteine. Nu a fost însă posibil să se reproducă simptome de laminită prin injectarea intravenoasă a histaminei nici la cabaline, nici la bovine. Dar când tăurașii au fost hrăniţi peste măsură cu cereale și apoi li s-a administrat o injecţie cu histamine, aceștia au prezentat simptome severe de laminită care au durat de la o zi până la patru zile (Takahachi și Young, 1981).

O altă explicaţie a etiologiei laminitei este că mari cantităţi de endotoxine (toxine eliberate de bacterii G-negative cum ar fi E. coli) sunt produse și absorbite, ca atunci când metabolismul gastro-intestinal este deranjat într-un mediu acid. Mucoasele stomacului bovinelor sunt rezistente în timp ce mucoa-

www.veterinarul.ro

sele intestinelor ar putea fi mai susceptibile, fapt care explică incidenţa mai mare a laminitei la cabaline comparativ cu bovinele. În sistemul circulator endotoxinele sunt extrem de puternice și atrag după ele o reacţie în lanţ de secreţie a prostaglandinei. Urmează un dezechilibru al tromboxanelor prostaglandinice (în sensul creșterii) și a prostacilcinelor (scădere), se produc trombi care obstrucţionează capilarele dermei laminare din copită, circulaţia este deteriorată local iar rezultatul este comparabil cu un atac de cord al picioarelor. Oxigenul scăzut și aportul diminuat de nutrienţi afectează producerea de celule ale dermei. S-au observat niveluri crescute ale endoxinelor în laminita cabalină și s-a descoperit tromboză în derma bovină (Anderson și Bergman, 1980). S-au făcut încercări de a induce laminita prin injectarea endoto-

xinelor în sistemul circulator al gambelor, dar rezultatele au fost dificil de interpretat (Mortensen și alţii, 1986).

O ipoteză mai recentă a laminitei la cabaline este aceea că enzimele, posibil metaloproteinele, au alterat membrana bazală a dermei laminare. Dacă îmbinarea lor este afectată, derma și cornul ar putea fi despărţite, în raport cu severitatea leziunii (Pollitt, 1996). Prezenţa Streptococcus bovis în intestinele cabalinelor a fost sugerată ca posibil activator al metaloproteinelor în laminita acută (Pollitt, 1999).

Teoretic aceasta ar putea fi de asemenea un cadru pentru laminita bovină deoarece bacteriile producătoare de acid lactic sunt asociate cu această boală. Totuși această ipoteză nu a fost verificată la bovine.

Factori de risc pentru laminită alţii decât regimul alimentar Schimbări care apar în preajma fătării În preajma fătării, vacile de lapte primesc o dietă de lactaţie și cel mai adesea sunt duse în alte locaţii. La femelele primipare aceste schimbări sunt mai provocatorii fiind mai susceptibile la laminită decât vacile care au fătat de mai multe ori.

Vermunt și Paul Greenough (1996) au observat hemoragii la tălpi la juninci Holstein cu câteva luni înainte de a făta, iar leziunile erau mai grave la animalele din ferme decât cele crescute pe un teren uscat (acoperit cu paie).

Unele dintre animale au dezvoltat ulceraţii ale tălpii imediat după fătare, iar incidenţa a scăzut la două luni postpartum. Logue (2000) a identificat leziuni ale tălpii la viţelușe din diferite luni înainte de fătare. Leziunile liniei albe au avut un vârf la două luni după fătare și hemoragii ale tălpii la patru luni după fătare. În studiul său, Bergsten (1996) a identificat la 60 de viţelușe afecţiuni podale, la începutul perioadei de gestaţie, care erau legate de stabulaţia pe podele de beton sau covoare de cauciuc și erau provocate de raţii alimentare concentrate.

Valorile hemoragiei tălpii erau în general scăzute și nu a fost nicio diferenţă între grupuri. Aceleași animale au păscut vara, s-au regrupat și au fost adăpostite în locuri cu podele din beton sau covoare din cauciuc toamna. Lor li s-au administrat fie un regim alimentar cu concentrate înalte, fie concentrate scăzute.

Toate ongloanele au fost marcate pentru hemoragia tălpilor la tăiere două săptămâni înainte și apoi din nou 14 săptămâni după fătare. Animalele crescute pe beton aveau valori semnificativ mai mari decât cele de pe covoare de cauciuc.

Mai mult, combinaţia de hrănire cu concentrate înalte și podelele de beton a rezultat în mai multe hemoragii ale tăl-

pii decât regimul alimentar cu concentrate scăzute și covoare de cauciuc.

Webster (2000) a găsit rezultate similare; animalele găzduite în locuri cu podele de beton aveau semnificativ mai multe leziuni ale tălpii decât cele găzduite pe terenuri de paie, independente de regimurile alimentare. Leziunile au atins valorile cele mai ridicate aproximativ opt săptămâni după fătare. În aceeași serie de experimente, un alt grup de viţelușe a fost găzduit pe podele de beton în timpul iernii înainte de fătarea din primăvară. Prezenţa hemoragiilor tălpii s-a comparat cu valorile hemoragiilor tălpii viţelușelor care au fătat pe podele de beton toamna anterioară având același regim alimentar.

Vacile din primăvară aveau valori mai mari decât cele din toamnă înainte de fătare, dar aveau valori semnificativ mai scăzute după fătare. Interpretarea acestor rezultate a fost aceea că vacile din primăvară au avut o perioadă mai lungă de adaptare la podelele de beton înainte de fătare decât cele din toamnă, care au venit de la pășune doar cu câteva săptămâni înainte de fătare. S-ar putea concluziona din cele două experimente că fătarea în sine și schimbările de mediu și organizare înainte de fătare sunt factori principali care contribuie la laminita subclinică.

Podelele și mișcarea Așa cum s-a văzut în experimentele prezentate mai sus și de asemenea în domeniul de studiu (Bergsten, 1994) podelele tari cresc riscul pentru laminita subclinică. Când s-au comparat vacile crescute pe covoare de cauciuc cu vacile crescute în stabulaţie liberă cu covoare de cauciuc și podele de beton s-au descoperit semnificativ mai multe hemoragii la linia albă în grupul al doilea (Bergsten și Herlin, 1996). Alte studii au dezvăluit de asemenea că animalele ţinute pe covoare de cauciuc au mai puţine leziuni ale onglonului decât cele din sisteme unde animalele trebuie să se miște pe podele de beton (Thysen, 1987, Rowlands 1983). Mai mult, o ruptură a peretelui hemoragic slăbit, ca atunci când animalul se rotește, poate cauza o fisură între perete și talpă la linia albă și un abces la linia albă.

Chiar și bovinele fac laminită, fiind susceptibile la diferite condiţii de viaţă și tehnologii de creștere (în stabulaţie legată, stabulaţie liberă, pe pardoseală de beton sau covoare de cauciuc etc.)

Naert în 1999 a comparat raţiile alimentare cu cantităţi diferite de fibre și diferite tipuri de adăpost pentru tauri încercând să stabilească corelaţia dintre acestea și apariţia și gravitatea sindromului laminitic. Dacă nivelul de fibre din

raţie nu influenţa apariţia laminitei, lipsa de mișcare creștea semnificativ frecvenţa acestui sindrom.

Confortul și comportamentul vacii Într-un mediu confortabil vacile de lapte vor sta culcate 12 până la 15 ore pe zi și cel mai adesea atunci când rumegă.

Medii confortabile înseamnă un culcuș moale și spaţiu de ajuns pentru a se ridica și a sta jos. În grajduri neconfortabile, vacile stau adesea jumătate în locurile libere și cu picioarele din spate pe alee. Orele lungi de stat în picioare cresc sarcina și expunerea la condiţii neigienice, mai ales pentru picioarele din spate. În 1994, Leonard a ilustrat efectul șederii în picioare datorită adăposturilor neconfortabile.

Viţelușele au fost așezate fie în grajduri confortabile echipate cu covoare de cauciuc și separatoare deschise, îngăduind un spaţiu mai bun pentru ridicare și culcare, fie în nișe de beton, fără culcuș, cu separatoare mai închise pe părţi, fără spaţiu de manej. Cercetătorii au evaluat timpul de ședere culcat și valorile hemoragiei tălpilor înainte și după ce vacile fuseseră așezate în grajduri la fătare. La fătare viţelușele stăteau semnificativ mai mult timp culcate în adăposturile confortabile. Două luni de la fătare, animalele din adăposturi neconfortabile aveau semnificativ mai multe hemoragii ale tălpilor. Hemoragiile tălpilor reflectau astfel timpul de ședere în picioare mai îndelungat datorită confortului scăzut prezent cu două luni în urmă.

Comportamentul animalelor atunci când sunt hrănite poate fi o altă cauză a laminitei. Unii cercetători au evaluat comportamentul animalelor în timpul hrănirii și au observat cum concurenţa pentru mâncare provoacă interacţiuni între animale. Ea se reflectă în timp prin hemoragii ale tălpii. Mai mult, distanţele mai mari de parcurs, intervalele mai lungi de hrănire, și așteptarea îndelungată pentru muls, reduc timpul de odihnă, forţează animalul să stea mai mult în picioare și astfel crește sarcina pe picioare și riscul leziunilor.

Manson în 1989 a observat că vacile șchioape și-au pierdut rândul în turmă, mâncau într-un timp mai scurt, consumau mai puţină materie uscată și aveau o rată a mâncatului mai mare decât alte vaci din turmă.

Dr. Dan Gîscă CMV Vânători, Galați

11

special

Bovine

Monitorizarea

puerperiumului la vacă - partea a doua

Puerperiumul la vacă reprezintă perioada cuprinsă între parturiție și revenirea uterului la dimensiunile dinaintea gestației.

I

nvoluţia uterină începe imediat după eliminarea produsului de concepţie şi a învelitorilor fetale. Astfel, la 2-3 ore după parturiţia normală uterul este mult retractat, carunculii venind în contact unii cu alţii ocupând toată cavitatea uterină. La 2-4 zile p.p. uterul este involuat la jumătate (aproximativ) iar la 8 zile p.p. este redus la aproximativ o treime din dimensiunile la fătare. La 14 zile p.p. ajunge aproape la dimensiunile normale putând fi cuprins în mână. Involuţia uterină este încheiată la 21-25 zile p.p., uterul fiind situat în cavitatea uterină şi având dimensiunile aproximativ egale cu cele dinaintea parturiţiei.

Orice modificare apărută, în ceea ce priveşte reducerea dimensiunilor uterine comparativ cu datele prezentate mai sus semnifică instalarea unei afecţiuni patologice mergând de la subinvoluţie uterină până la endometrită sau metrită. În cazul existenței uneia dintre afecțiunile enumerate mai sus se constată eliminarea unor secreții patologice, cu aspect

12 Veterinarul

n

februarie 2011

INVOLUŢIA CARUNCULILOR UTERINI LA VACĂ PERIOADA Gestaţie 26 săpt (6 luni, ½) Postpartum - 7 zile Postpartum - 21 zile

LUNGIME (mm)

78 45 13

modificat comparativ cu aspectul loșiilor și uneori îngroșarea sau subțierea peretelui uterin.

Tot prin examen transrectal pot fi apreciate dimensiunile şi consistenţa cervixului care oferă date privind stadiul de involuţie şi închidere a cervixului. Închiderea cervixului este corelată cu involuţia uterină şi se realizează în două etape: reconturarea cervixului şi cervixul întredeschis. Reconturarea cervixului se realizează în primele 2-4 zile p.p. şi constă în reducerea rapidă a dimensiunilor acestuia. La sfârşitul acestei perioade cervixul poate fi identificat prin examen transrectal dar dimensiunile acestuia sunt încă mari. Canalul cervical se reduce în dimensiuni nemaipermiţând introducerea mâinii.

Cea de-a doua etapă - cervixul între-

www.veterinarul.ro

LĂŢIME (mm)

34 36 11

ÎNĂLŢIME (mm)

26 13 4

deschis se caracterizează prin continuarea lentă a reducerii diametrului cervical inclusiv a canalului acestuia care va permite introducerea unui singur deget.

Cervixul este complet închis la 12-14 zile, în cazul unui puerperium normal.

Menţinerea întredeschisă a acestuia semnifică prezenţa unei afecţiuni cervicale sau uterine. De asemenea menţinerea unui diametru crescut al cervixului şi uneori prezenţa unei sensibilităţi cervicale crescute denotă existenţa unei cervicite acute care se poate croniciza, determinând apariția unor stări de infecunditate de lungă durată. Cervixul se poate menține întredeschis o perioadă mai lungă comparativ cu durata normală și în cazul stărilor de subinvoluție uterină, fapt ce poate favoriza apariția unor infecții uterine tardive.

Examenul ecografic al aparatului genital femel poate fi realizat, la vacă, prin ecografie endorectală, cu sonde cu frecvențe cuprinse între 5-8 MHz. Sonda poate fi introdusă endorectal neprotejată sau poate fi protejată prin introducerea ei într-o mănușă obstetricală în care în prealabil a fost introdus gel ecografic. În acest fel crește durata de funcționare a sondei. În momentul introducerii endorectale a sondei trebuie avut grijă ca partea activă a acesteia să fie în contact direct cu peretele rectal în așa fel încât să nu se suprapună între cele două structuri, materii fecale sau gaze, care împiedică transferul ultrasunetelor către structurile ce trebuie examinate.

Pentru a realiza acest deziderat trebuie ca ampula rectală să fie cât mai bine vidată. Examinarea aparatului genital începe cu identificarea și examinarea cervixului (situat la marginea anterioară a planșeului bazinului și partea posterioară a abdomenului), urmată de examinarea uterului și dacă este posibil a ovarelor.

Cervixul, în puerperium la vacă, este o structură hipoecogenă care prezintă central canalul cervical întredeschis, frecvent cu conținut anecogen.

După ce se realizează închiderea cervixului, canalul cervical nu mai poate fi identificat decât cel mult ca o zonă hiperecogenă, subțire, situată central, reprezentată de mucoasa cervicală. Tot hiperecogenă și subțire se prezintă și seroasa cervicală. Musculoasa cervicală este stratul cel mai bine reprezentat, având un aspect fin granular, hipoecogen comparativ cu celelalte straturi cervicale. În cazul puerperiumului complicat prin prezența infecțiilor uterine și a cervicitelor, cervixul este îngroșat, iar canalul cervical mult mărit, cu conținut anecogen, deoarece la acest nivel se realizează drenajul colecțiilor uterine.

De asemenea, pot fi identificate prin examen ecografic endorectal şi unele abcese prezente la nivel cervical, apărute ca urmare a deşirărilor cervicale în timpul parturiţiei, urmate de infectarea acestora şi care pot genera dificultăţi sau imposibilitatea I.A. , iar uneori instalarea stărilor de infecunditate.

Următorul segment care poate fi

Cervix în puerperium normal

Uter în primele zile p.p. abordat este uterul. Peretele uterin prezintă un aspect granular, delimitat de două regiuni hiperecogene - seroasa şi mucoasa. În primele zile după fătare uterul este mărit, peretele uterin uşor îngroşat, se identifică carunculii care sunt apropiaţi iar în interiorul cavităţii uterine se identifică o cantitate redusă de lichid anecogen cu „spoturi în suspensie - reflexe floculare“. Seroasa este hiperecogenă însă mucoasa poate prezenta ecogenități diferite.

La 14 zile p.p. se constată o reducere marcantă în dimensiuni a carunculilor uterini, concomitent cu prezența unei cantități reduse de lichid anecogen în lumenul uterin. Prin examen ecografic pot fi diagnosticate diferite afecțiuni uterine cum sunt endometrita catarală puerperală (lohiometrita) sau endometrita purulentă puerperală.

Endometrita catarală puerperală (lohiometrita) se caracterizează ecografic printr-o distensie accentuată a uterului, existența unei cantități mari de lichid în uter, lichid care conține „fine spoturi în suspensie“ datorate celularității intense, perete uterin cu grosime relativ redusă și imposibilitatea observării carunculilor.

Endometrita purulentă puerperală se caracterizează ecografic printr-o distensie mai redusă a peretelui uterin care este mai îngroșat, imposibilitatea identificării carunculilor uterini și existența lichidului intrauterin care conține, de asemenea, acele „spoturi în suspensie“ datorate celularității intense. Pot fi identificate și unele abcese situate la nivelul pereților uterini, precum și prezența peri- și parametritelor.

Ovarele pot fi abordate atât prin examen transrectal cât și ecografic, către sfârșitul puerperiumului, respectiv după minim trei săptămâni p.p., în cazul unui puerperium normal. Examenul ovarelor, în această perioadă poate da indicații privind troficitatea acestora cât și reluarea activității ovariene după fătare.

Nu este indicat a se forța identificarea și examinarea ovarelor mai devreme de această perioadă, deoarece pot apărea diferite leziuni care pot genera apariția aderențelor ovaro-bursale sau la pereții cavității pelvine sau abdominale.

Examenul bacteriologic şi executarea antibiogramei la vacile cu infecţii genitale se efectuează în scopul identificării

Endometrită catarală puerperală (lohiometrită)

Endometrită purulentă puerperală germenilor patogeni și rezistenței acestora la antibiotice pentru stabilirea conduitei terapeutice și profilactice.

Analiza activităţii de reproducţie trebuie efectuată periodic în scopul identificării cauzelor care pot genera creșterea frecvenței afecțiunilor puerperale care la rândul lor pot genera stări de infecunditate cu repercusiuni grave asupra economiei exploatației.

Cunoscând toate fenomenele care au loc în timpul puerperiumului și importanța acestora pentru o activitate normală de reproducere, putem afirma că monitorizarea puerperiumului și intervenția rapidă pentru rezolvarea diferitelor situații apărute, trebuie să fie o preocupare permanentă a medicului veterinar care asigură asistența într-o exploatație de bovine.

Continuarea articolului online, pe www.veterinarul.ro

Prof. univ. dr.

Alin Bîrţoiu Clinica de ObstericăGinecologie Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti

13

special

Bovine Rinotraheita infecțioasă bovină complicată cu septicemie The infectious bovine complicated rhinotracheitis with septicemia ABSTRACT In the paper, we present the results of the serological, bacteriological and histopathological investigations, carried out on a number of 6 cattle infected with the IBR-IPV virus, with Staphylococcus and Pasteurella spp (detected on aerobe media), presenting lesions of tracheobronchitis and gangrenous bronchopneumonia. The lesions of the encephalon are the result of septicemia bacterial superinfections. The phase of degradation of the neuronal apoptotic process is very well illustrated and characterized through the retraction of the cellular body, the homogenization of the cytoplasm, the decrease of the nuclars sizes and the organization of the chromatin in semicircular filaments stratified under the cariolema.

Keywords: Encephalon, bovine, septicemia, apoptosis

R

inotraheita infecțioasă a bovinelor (IBR) este o boală infectocontagioasă, specifică bovinelor, produsă de un virus din familia Herpesviridae, genul Herpesvirus, (acest virus cauzează boli respiratorii, poate provoca conjuctivită, avorturi, encefalită şi infecţii generalizate sistemice.

Rinotraheita infecțioasă a bovinelor are caracter epizootic și evoluție acută caracterizată morfoclinic prin inflamaţia mucoaselor căilor respiratorii anterioare, a mucoasei traheale, conjunctivale şi vaginale. De cele mai multe ori această boală evoluează împreună atât cu Parainfluenţa III cât şi cu Diareea virală- boala mucoaselor (BVD-MD) şi se poate complica cu diverse infecții bacteriene.

IBR was originally recognized during the early 1950s in feeder cattle in the western US.

MATERIAL ŞI METODĂ Complexul morbid a fost identificat într-un efectiv mixt de bovine (bovine indigene și bovine provenite din Olanda, Germania, Cehoslovacia, în urma comerțului intracomunitar), cu probleme de sănătate.

O femelă tânără în vârsta de 24 luni, provenită din efectivul SC ”P” de taurine de import în care a evoluat IBR complicată cu PI-3, Staphylococus spp., Pasteurella spp. și alți germeni, a prezentat semne generale grave și simptomatologie respiratorie severă, motive pentru care a fost sacrificată de necesitate. Rinotraheita infecțioasă a bovinelor (IBR-IPV) a fost diagnosticată prin examene serologice (ELISA) efectuate la animalele în viaţă, fiind confirmată ulterior de IDSA Bucureşti.

Din cele 14 animale care au fost grav bolnave, fie au fost sacrificate de necesitate

14 Veterinarul

n

februarie 2011

Fig. 1. Trunchi cerebral. Degenerare neuronală, glioză. HEA x 400 sau găsite moarte (6 bovine), de la 6 dintre ele au fost aduse la LSVS Iași probe (capul, organele interne și os lung) pentru analize de laborator. S-au efectuat examene bacteriologice, toxicologice şi histologice (inclusiv testul rapid Biorad pentru diagnostic ESB). Examenul histopatologic a fost efectuat pe fragmente de pulmon, rinichi, ficat și sistem nervos central, probele de creier fiind aduse la LSVS Iaşi pentru monitorizarea EST. Fragmentele de ţesut nervos au fost fixate în formol salin 10%, incluse în parafină, secţionate la 5 μm şi colorate prin metodele HE, HEA, PAS, Pappenheim.

REZULTATE OBŢINUTE La examenul anatomopatologic s-au constat: cahexie, jetaj mucopurulent, traheobronşită purulentă şi bronhopneumonie gangrenoasă anteropulmonară cu emfizem interstiţial sever în lobii diagfragmatici. Creierul a prezentat hiperemie meningeală accentuată, edem al substanţei nervoase şi hemoragii punctiforme diseminate.

La examenul bacteriologic pe medii aerobe s-au pus în evidenţă Staphylococcus spp., Pasteurella spp. doar din pulmoni proveniți de la două cadavre, netratate cu antibiotice.

www.veterinarul.ro

Histopatologic, în encefal au fost remarcate leziuni nespecifice care se întâlnesc la majoritatea virozelor neurotrope şi respiratorii stabilite în literatura de specialitate: alterări ale neuronilor (Fig.1, Fig.2.) (cromatoliză centrală, vacuolizarea citoplasmei, picnoze şi carioliză), demielinizări, hiperemie, hemoragii, edem, modificări spongiforme pericelulare în substanţa cenuşie, precum şi meningoencefalită limfomonocitară cu glioză difuză, satelitoze, neuronofagii, noduli gliali şi manşoane perivasculare frecvente (Fig.3, Fig. 5). Panvasculita limfomonocitară (Fig. 4) reflectă reacțiile imune declanșate de virus.

Leziunile atribuite florei de asociaţie identificată bacteriologic sau evidențiată în secțiuni colorate prin metoda Pappenheim sunt: embolii masive cu bacterii polimorfe (coci, cocobacili, bacili) (Fig.6.) congestie şi edem perivascular și pericelular, tromboze septice, microhemoragii, microfocare diseminate de malacie şi prezenţa granulocitelor în infiltratele celulare inflamatorii polimorfe la 2 vaci cu bronhopneumonie gangrenoasă urmată de septicemie.

Au fost considerate tipice pentru infecția anaerobă secundară a creierului:

Fig.2. Trunchi cerebral.

Distrofie granulo-vacuolară neuronală cu picnoză, edem pericelular şi spongioză. HEA x 400.

Fig.3. Trunchi cerebral. Perivascularită cu mononucleare. HEA x 200

Fig.4. Bovină. Trunchi cerebral. Panarterită limfomononucleară. HEA x 400

Fig.5. Trunchi cerebral. Manșon perivascular cu mononucleare. HEA x 400

Fig.6. Necroza peretelui vascular și edem masiv în jur. Embol bacterian polimorf (coci, cocobacili, bacili). HEA x 400

Fig.7. Vacă. Trunchi cerebral. Bule, vacuole de gaze în media unei artere cât și în afara peretelui vascular. HEA x 400

Fig. 8. Trunchi cerebral. Necroza epiteliului ependimar, emfizem, edem și lichefierea țesutului periependimar. HEA X 400

Fig.9.Vacă.Trunchicerebral.Apoptozăneuronală,spongioză,mielinoliză.HEAx400

Fig.10. Vacă. Trunchi cerebral. Apoptoză neuronală, hipercromatoză marginală, debut de cromatoliză. HEA x 400

emboliile bacilare şi trombozele septice, necroza pereţilor vasculari (Fig. 6), emfizemul de fermentaţie intramural şi perivascular (Fig. 7), edemul masiv vasogen și toxigen, malacia necroza epiteliului ependimar cu lichefierea substanţei nervoase periependimare (Fig. 8) şi absenţa reacţiei inflamatorii prin inhibiția diapedezei în zonele adiacente aglomerărilor bacilare.

Aspecte inedite pot fi atribuite apoptozei neuronale. Unii neuroni voluminoşi au corpurile deformate şi retractate lăsând spaţii pericelulare largi şi clare. Citoplasma apare omogenă. Nucleii sunt rotunzi şi ușor contractaţi, cisterna perinucleară fiind dilatată; şi au carioplasma tulbure şi un nucleol tumefiat.

Sub cariolemă se găsesc mai multe jurubiţe semicirculare de cromatină, stratificate şi intens hematoxilinice (Fig.9, Fig.10). Aspectele nucleare sunt considerate expresia hipercromatozei marginale sau periferice, componentă a procesului apoptotic(9) care precede fragmentarea celulei în corpi apoptotici(7).

Fasciculele de fibre nervoase sunt afectate de mielinoclazie şi axonoliză în zonele adiacente celulelor intrate în procesul de autodistrugere.

Nu este exclusă activarea endonucleazelor şi/sau a nucleazelor lizozomale prin diversele toxine (histotoxine, neurotoxine, exotoxine) elaborate de bacteriile septicemice.

CONCLUZII Sunt prezentate rezultatele investigaţiilor serologice, bacteriologice şi his-

Fig.11. Trunchi cerebral. Degenerarea fibrelor nervoase. Demielinizare. PAS x100 topatologice efectuate la 6 taurine infectate cu virusul IBR-IPV, cu Staphylococcus spp. şi Pasteurella spp., prezentând anatomoclinic leziuni de traheobronșită şi bronhopneumonie gangrenoasă. Leziunile encefalului sunt rezultatul însumării efectelor infecţiei virale constând în meningoencefalită nesupurativă, cu cele ale suprainfecţiilor bacteriene septicemice.

Leziunile produse de flora anaerobă, evidenţiată histologic prin coloraţii speciale, au fost reprezentate de embolii, necroze ale pereţilor vasculari, emfizem intramural şi perivascular, edem invadant şi microfocare de malacie şi demielinizare, leziuni alterative cu reacţie celulară minimă. Retractarea corpului celular şi omogenizarea citoplasmei, micşorarea nucleului şi organizarea cromatinei în filamente semicirculare stratificate sub cariolemă sunt considerate aspecte ale procesului apoptotic.

BIBLIOGRAFIE

BRUGERE PICOUX, JEANNE – Actualites en patologie bovine. Ecole natio-

nale veterinaire d’Alfort, Edition ”Chaire de pathologie medicale du betail et des animaux de basse – cour” Jeudi, 20 juin 2002.

FONTAINE J.J. - UP. D’Histologie et Anatomie pathologique, Anatomie patologique speciale, lesions du systeme nerveux, DSBP – ENVA , september 2002.

JUBB, K.V.F., HUXTABLE, C.R. – The nervous system. In: JUBB, K.V.F., KENNEDY, P.C., PALMER, N. – Pathology of Domestic Animals. Academic Press, New York – London, 1993.

McGAVIN, D., ZACHARY, J.F., - Pathologic Basis of veterinary Disease. Fourth Edition. Mosby Elsevier, 2007 PAUL, I., COŢOFAN OTILIA – Contribuții la morfopatologia Rinotraheiteivulvovaginitei infecțioase(IBR-IPV) a taurinelor. Lucrări ştiințifice, seria, Zootehnie-Medicină veterinară, pag. 87-88, 1977.

PAUL, I. – Etiomorfopatologie veterinară. Vol. I., Edit. ALL, Bucureşti, 1996.

PAUL, I. – Probleme de patologie generală, Edit. PIM, Iași, 2007.

PERIANU T. – Bolile infecţioase ale animalelor. Viroze. Vol. II, Ed. Universitas XXI, laşi, 2005.

RIEDE, U.N., WERNER, M. – Color Atlas of Pathology: Pathologic Principles, associated Diseases, Sequela. Thieme Stuttgart-New York, 2004.

Dr. Ştefania MERTICARIU-ANDERCO LSVS Iași Prof. Dr. Otilia COŢOFAN- FMV. Iaşi

15

ALIMENTAȚIE

Susținerea organismului în stare critică

Conform dicţionarului, termenul „critic” se referă la un moment de criză, care este premergător unei schimbări în rău.

S

tare critică, terapie intensivă, urgenţă...sunt termeni asociaţi unor situaţii grave. Orice animal aflat în stare critică reprezintă o urgenţă veterinară şi va necesita proceduri de terapie intensivă. În această situaţie atenţia medicului este orientată către stabilizarea pacientului prin restabilirea şi monitorizarea funcţiilor vitale. În majoritatea cazurilor, animalele în stare critică sau spitalizate (stres) prezintă o diminuare a apetitului sau chiar anorexie. Aportul nutritiv în aceste cazuri joacă un rol foarte important, acesta având efecte benefice în procesul de vindecare şi în recuperare. Exceptând cazurile în care hrănirea enterală este contraindicată medical, aceasta ar trebui să fie prima opţiune pentru susţinerea organismului.

16 Veterinarul

n

februarie 2011

Nevoile energetice ale animalului în stare critică sunt considerate a fi subiect de controversă; formula cel mai frecvent utilizată de autori (Pibot P., Biourge V., Elliot D. - 2008) este cea care calculează necesarul energetic pentru starea de repaus, astfel : 70 x (greutatea corporală în kg) 0.73 kcal/zi. Este importantă această evaluare întrucât suprahrănirea poate avea consecinţe mecanice sau metabolice nedorite. Înainte de orice, animalului i se va oferi hrană ca atare; la pisici este cunoscut faptul că au preferinţe clare în ceea ce priveşte dieta precum si că vor asocia tipul de hrană cu starea neplăcută şi o vor evita în viitor. Astfel, nu este indicat să se insiste foarte mult pentru a nu se instala aversiunea. În cazul anorexiei, hrănirea enterală se poate face prin sonde care pot fi plasate la diverse niveluri ale tubului digestiv (sondă nazoesofagiană, esofagostomă, gastrostomă, jejunostomă). Sondele se vor monta în condiţii de asepsie, iar pacientul va fi monitorizat; hrana se va ad-

www.veterinarul.ro

ministra progresiv, în cantităţi crescânde, divizând cantitatea totală în 4-6 porţii.

Pentru susţinere se pot administra preparate medicamentoase prokinetice, pentru stimularea motilităţii gastroenterale, care vor creşte toleranţa alimentară.

Hrana trebuie să fie de consistenţă lichidă astfel încât să permită administrarea prin sondă şi să fie echilibrată în nutrimente.

Lipide, proteine, carbohidraţi, vitamine, minerale, alte nutrimente speciale şi apa sunt elementele constitutive ale unei diete complete. Lipidele cresc palatabilitatea şi oferă un aport caloric crescut; proteinele trebuie să fie de calitate şi uşor digestibile. Carbohidraţii reprezintă o sursă alternativă de energie şi vor diminua procesele de gluconeogeneză.

Stările critice vor determina în organism creşterea producţiei de radicali liberi, stres oxidativ la nivel celular şi chiar disfuncţii organice. Antioxidanţii, vitaminele, mineralele şi alte nutrimente precum acizii graşi Omega-3 modulează fenomenele imune din organism participând la vindecare. Hidratarea şi restabilirea echilibrului electrolitic sunt foarte importante de asemenea şi pot fi realizate enteral sau parenteral; animalul trebuie să aibă apă proaspătă la discreţie.

Ca alternativă pentru hrănirea enterală rămâne cea parenterală, aceasta fiind o opţiune pentru animalele cu vomă incoercibilă, regurgitare, pancreatită acută, obstrucţie intestinală, malabsorbţie severă şi alte situaţii în care hrănirea enterală este exclusă. În concluzie, suportul nutritiv pentru animalele în stare critică este esenţial.

Procesele de refacere precum şi timpul de convalescenţă sunt influenţate direct de resursele de care beneficiază organismul (atât intrinseci cât şi prin aport exogen); alegerea căii de administrare (enterală sau parenterală) se va face în funcţie de toleranţa individuală şi contextul medical. Dezideratul comun este să ameliorăm suferinţa şi să grăbim, pe cât posibil, vindecarea animalului.

Dr. Alexandra Manasia Royal Canin România

ALIMENTAȚIE

ALIMENTAȚIA LA CÂINE în condiții de efort fizic - partea a doua Anamneza nutriţională trebuie să cuprindă informaţii privind: - alimentele și suplimentele alimentare administrate animalelor; - cantitatea de hrană administrată și cea ingerată; - momentele de repaus (frecvenţă, durată) în raport cu exerciţiile fizice.

H

rana administrată câinilor luaţi în studiu a fost de tip superpremium completă și echilibrată, specifică pentru câinii adulţi din rase de lucru (serviciu, vânătoare etc.) cu activitate medie și ridicată.

Principalele ingrediente ale alimentului folosit în hrana câinilor au fost: carne de pui, somon, cereale (orez, grâu, porumb), drojdie de bere, extract de yuca, iar produsul a avut următoarea compoziţie chimică: 27% proteină brută, 17% grăsime brută, 3% celuloză, 10% cenușă, 10% umiditate; 16.000 UI/kg vitamina A; 1.550 UI/kg vitamina D3; 110 mg/kg vitamina E; 100 mg/kg vitamina C; 1,5% Ca; 1,1% P; valoarea energetică a fost de 4254 Kcal/kg.

A fost calculată densitatea energetică a hranei administrate: SEN% = 100 – (U% + PB% + GB% + CelB% + CB%) = = 100 – (10 + 27 + 17 + 3 + 10) = = 33% Kcal EM/kg aliment = (3,5 x 27) + (8,5 x 17) + (3,5 x 33) = = 3550 Kcal/kg aliment = = 3,55 Kcal/g aliment

Un aport adecvat de energie este controlat prin cantitatea de hrană administrată și metoda de alimentaţie însă profilul nutriţional al alimentelor influenţează consumul caloric maxim posibil. Energia utilizată pentru exerciţiile fizice provine din trei substanțe nutritive: grăsimile, glucidele și proteinele. Pentru efortul de lungă durată sunt esenţiale grăsimile din hrana administrată în timp ce pentru efortul intens, de scurtă durată, sunt importante glucidele.

Necesarul de energie depinde de intensitatea, durata și frecvenţa activităţilor fizice efectuate. Necesarul energetic variază în funcţie de tipul de activitate până la de 1,6–5 ori necesarul energetic zilnic. Pentru activităţi intense, de scurtă durată, substratul energetic este reprezentat de glucidele din hrană în timp ce pentru efort intermediar sunt utilizate grăsimile din hrană. În funcţie de greutatea vie (GV) și intensitatea efortului se calculează necesarul de energie și cantitatea de hrană administrată zilnic. Categoriile de GV luate în studiu au fost: normoponderal (40 kg GV), supraponderal (50 kg GV) și subponderal (35 kg GV). În acest articol este prezentată pentru exemplificare modalitatea de evaluare și calculare a consumului de calorii și a necesarului de hrană la un câine normoponderal.

Grăsimile. Hrana administrată câinilor luaţi în studiu are în 17% GB, valoare care se încadrează categoriei intermediare

18 Veterinarul

n

februarie 2011

www.veterinarul.ro

Câine în repaus, în timpul monitorizării cu podometrul

de efort, cu frecvenţă și durată ridicată. Principalele surse de grăsime din hrana administrată câinilor de serviciu sunt somonul (bogat în acid gras esențial linolenic – omega 3) și carnea de pui (cu un conţinut atât de acizi grași saturaţi – acidul stearic cât și acizi grași esenţiali – acidul arahidonic, omega 6) în produsul comercial și seul topit (bogat în acizi grași saturaţi – acid palmitic, acid oleic și acid stearic) în hrana tradiţională.

Seul de vită conţine în stare uleioasă și acid linolic conjugat, CLA care este un acid gras esenţial omega 7.

Grăsimile furnizează circa 8,5 kcal/g SU, de două ori mai mult comparativ cu proteinele și glucidele. O creștere a cantităţii de grăsime în raţie crește semnificativ densitatea calorică a alimentului dar și palatabilitatea acestuia. Cantitatea de grăsime din raţie joacă un rol important în alimentaţia câinilor sportivi și de serviciu întrucât la efort prelungit, necesarul de energie este ridicat (putând să depășească 6.000 Kcal/zi la câinii de sanie, de exemplu) și în același timp, ingestia zilnică de SU este limitată la 3,5% din GV, ceea ce impune o creștere a densităţii energetice a raţiei.

Deficitul caloric este compensat prin mobilizarea rezervelor de grăsimi din organism. Un consum excesiv al acestora poate conduce la catabolismul unor surse energetice importante pentru organism cum sunt proteinele musculare și cele

plasmatice. Pe de altă parte, ţesutul adipos asigură pe lângă funcţia de rezervă energetică și un rol important în izolarea termică a animalului.

Acizii grași printr-un metabolism aerob (β-oxidare și ciclul acidului tricarboxilic (ATC)) sunt principala sursă de energie pentru activităţi fizice de lungă durată. Aproximativ 60% din acizii grași sunt oxidaţi în cursul primelor 2 – 3 ore de exerciţii fizice. Acizii grași sunt depozitaţi în organism în ţesutul adipos și reprezintă 2 – 20% din GV a animalului.

O alimentaţie bogată în grăsimi influenţează pozitiv rezultatul antrenamentelor de anduranţă datorită creșterii disponibilităţii acizilor grași liberi (AGL). Câinii de serviciu hrăniţi cu alimente bogate în grăsimi prezintă în repaus, un nivel circulant ridicat al acizilor grași liberi și răspund la stimulii de efort prin eliberarea unor cantităţi importante de AGL, mai mare decât atunci când sunt hrăniţi cu alimente izocalorice bogate în glucide. Această diferenţă de disponibilitate a AGL este legată de diminuarea în repaus a nivelului plasmatic al insulinei, la animalele hrănite cu alimente bogate în grăsimi și inducerea activităţii enzimelor lipolizei. Același efect al alimentaţiei asupra nivelului de insulină a fost demonstrat și la oameni, în special la atleţi, la care o alimentaţie bogată în grăsime determină un nivel al insulinei în repaus semnificativ inferior celor care consumă alimente bogate în glucide. Insulina are efecte inhibitoare asupra activităţii lipazei care este sensibilă la acest hormon și, prin urmare, se reduce mobilizarea AGL din rezervele adipoase periferice. Odată cu creșterea grăsimii alimentare de la 25% la 65% kilocalorii, crește volumul mitocondriilor, respectiv nivelul de oxidare a grăsimilor și în consecinţă capacitatea de efort a câinilor (Hand, Thatcher, Remillard și Roudebush, 2004).

Câinii pot tolera cantităţi crescute de grăsimi în raţie cu condiţia ca acestea să fie introduse treptat. Tipul de grăsimi utilizat nu este foarte important la câini, comparativ cu omul.

Acizii grași esenţiali (AGE) trebuie să reprezinte în medie 2% din SU a raţiei, restul grăsimilor fiind reprezentate de diverse surse de grăsimi vegetale și animale. Acizii grași saturaţi (AGS) nu constituie un risc pentru sănătate întrucât la câine, riscul aterosclerozei este limitat comparativ cu omul. Din contră, aportul important în acizi grași nesaturaţi crește riscul peroxidării membranelor lipidice și afectează funcţia acestora, cu consecinţe asupra sănătăţii animalului.

Procesul de peroxidare al lipidelor poate fi redus prin utilizarea unor alimente la care acizii grași nesaturaţi sunt stabilizaţi (prin utilizarea unor conservanţi) sau administrate suplimente de vitamina E și seleniu pentru a susţine capacitatea celulară antioxidantă.

Glucidele. Hrana comercială administrată câinilor de serviciu a avut un conţinut de 33% glucide, sursa acestora fiind reprezentată în special de cereale: orez, porumb, grâu. Această cantitate este conformă necesarului pentru câinii care efectuează acest tip de activitate. În hrana tradiţională, mălaiul, pâinea și cartofii sunt principalele sursele de glucide.

Glucoza, prin metabolism anaerob (glicoliză) este o sursă de energie ușor disponibilă în urma căreia rezultă 2 molecule de ATP/moleculă de glucoză. În organism se stochează sub forma glicogenului muscular și hepatic (reprezentând 1– 2% din GV) sau sub formă de glucoză liberă în sânge. Mult mai eficientă este calea aerobă (ciclul ATC) prin care oxidarea este completă (se formează CO2 și H2O și în final acid lactic) și în urma căreia rezultă 36 ATP/moleculă de glucoză. Acidul lactic influențează pH-ul muscular mai mult decât CO2 și este oxidat de mușchi pentru producerea de energie sau transformarea în

glucoză la nivelul ficatului (ciclul CORI).

Cu excepţia perioadelor de gestaţie și neonatale, câinii nu au un necesar special în glucide dacă alimentele pe care le consumă dispun de suficienţi precursori de neoglucogeneză. Cercetările au arătat că alimentaţia câinilor cu o raţie săracă în glucide menţine glicemia normală și un nivel normal al glicogenului tisular. Câinele utilizează mult mai eficient glucidele comparativ cu omul și este mai puţin susceptibil la dezvoltarea acetonemiei în cursul unor perioade lungi de efort.

Un rol mai important îl au glucidele din hrană la câinii sportivi, de cursă care sunt mult mai dependenţi de metabolismul anaerob comparativ cu celelalte categorii. De altfel, valoarea calorică a glucidelor este de 4 Kcal EM/g, asemănătoare celei furnizate de proteină și jumătate din cea furnizată de lipide și nu permite o creștere semnificativă a densităţii energetice a raţiei.

Podometrul folosit a înregistrat distanţa parcursă exprimată în metri și pași

Câinii de cursă sunt dependenţi de glucidele stocate în mușchi, sub forma glicogenului, care sunt mobilizate în timpul cursei. Cercetările au arătat că aproximativ 70% din glicogenul stocat în mușchi este folosit pentru o cursă de 800 metri, fiind mobilizat în special glicogenul din mușchii cei mai solicitaţi in timpul acelui efort. Reynold și col. au arătat prin cercetări că se poate crește stocul de glicogen muscular și respectiv viteza de utilizare a acestuia, folosind o raţie cu alimente bogate în glucide (65% calorii).

Un rol important în menţinerea capacităţii la efort îl are refacerea stocului de glicogen. Acest proces este cel mai eficient dacă un aport moderat de glucide se face în maxim 30 de minute de la terminarea efortului faţă de 2 ore, prin administrarea de glucide, în cantitate de 2g/kg glucoză. Administrarea glucozei în această perioadă crește viteza de resinteză a glicogenului de aproape 4 ori. Nu sunt recomandate soluţiile hipertonice care ar determina o deplasare osmotică excesivă a lichidului din lumenul intestinal și ar conduce astfel la producerea colicilor, de exemplu.

Continuarea acestui articol o puteți citi în numărul din martie al Revistei Veterinarul Știință și Practică.

Dr. Violeta-Elena Simion, Dr. Fănel Mortu, Dr. Ana-Maria Nogy Facultatea de Medicină Veterinară, Universitatea Spiru Haret violeta@zoonutritie.ro

19

ORTOPEDIE

SeCționarea Completă a tendonului lui ahile Tenorafia. Procedee de imobilizare intra și postoperatorii Rememorări anatomice Tendonul lui Ahile: l Aparține corzii jaretului (uniunea mai multor filete tendinoase) l Membrul posterior l Tendoanele mușchilor gastrocnemieni (triceps sural) l Tendonul mușchiului flexor digital superficial l Tendonul intermediar (din bridele mușchiului biceps femural și mușchiului semitendinos)

Tratament

Intervenție chirurgicală – tenorafie Pregătirea animalului pentru operație:

Anestezie NLA l Atropină l Acetopromazină l Ketamină Coarda jaretului

Structură majoră a tendonului lui Ahile – Filetul ce provine din mușchii gastrocnemieni l Cea mai supusă leziunilor – afecțiunilor acute

Caz clinic Identificarea animalului: l Specia - canină l Rasa - Fox terrier l Vârsta - 2 ani l Sex - mascul

Motivul prezentării la consultație l Plagă tăiată la nivelul corzii jaretului l Membrul stâng posterior l Șchiopătură de gradul V – fără sprijin

Diagnostic

Secționarea completă a tendonului lui Ahile la nivelul corzii jaretului

22 Veterinarul

n

februarie 2011

www.veterinarul.ro

Pregătirea câmpului operator l Tundere + radere + spălare l Lavaj abundent cu apă oxigenată și betadină l Toaletă mecanică a plăgii l Asepsie l Aplicare câmp operator

Timpi operatori: l Izolarea capetelor de tendon l Manopere specifice l Îndepărtarea porțiunilor fibrozate sau necrozate din capetele

de tendon

Efectuarea tenorafiei cu fir neresorbabil monofilament

Imobilizarea tendonului

Tehnici de tenorafie:

l Plăcuță ortopedică

Fixarea plăcuței ortopedice l Sutură transfixică l Fir neresorbabil l La nivelul fiecărui orificiu al plăcuței

Tratament postoperator:

Timpi operatori:

Sutură mușchi + fascie musculară l Fir sintetic resorbabil l Puncte separate sau fir continuu

l Toaleta plăgii operatorii (zilnic) l Aplicare de pansament elastic (7zile) l Antibioterapie (7 zile) l Administrare antiinflamatoare steroidiene (3 zile) l Apoi antiinflamatoare nesteroidiene (7 zile) l Scoaterea firelor la 10-12 zile l Repaus minim 2 luni – foarte important

Complicații postoperatorii

Sutură piele l Fir neresorbabil l Puncte separate Imobilizarea postoperatorie l Foarte importantă l Minim 2 luni !

l Complicații legate de anestezie l Ruperea firelor de sutură și dehiscența plăgii l Deșirarea capetelor de tendon l Tendinită aseptică l Tendinită septică

Dr. Dinu Măhălean Clinica veterinară „Dr.Măhălean“ www.dr.mahalean.ro

Mijloace de imobilizare l Pansament gipsat cu fereastră l Fixatori externi

23

ONCOLOGIE

Sindroame paraneoplazice:

HIPERCALCEMIA hipercalcemie este centrată pe o proteină generată la nivelul tumorii, cu funcție similară cu parathormonul (parathyroid hormone-related protein – PTH-rp) și pe citokine care funcționează ca factori de activare a osteoclastelor, factori între care se numără TGF (tranforming growth factors) α și β, interleukinele IL1 și IL-6 EGF (epidermal growth factor), TNF (factorul de necroză tumorală) și estrogeni. Dacă este posibilă dozarea PTH-rp, creșterea nivelului acestuia în plasmă în absența insuficienței renale este un indiciu puternic de neoplazie. b) Hipercalcemia osteolitică, reprezentând numai 10-20% dintre cazurile de hipercalcemie de malignitate, este generată prin distrugerea directă a osului în tumori primare (mielom, leucemie, tumori osoase) sau metastatice (carcinoame de tiroidă sau glandă mamară). c) Hipercalcemia determinată de secreția de calcitriol (forma direct activă a vitaminei D) în unele tumori hematopoietice.

Am prezentat în materialul anterior panoplia bogată a modificărilor pe care boala canceroasă, chiar locală, le induce la nivelul întregului organism. Am prezentat asocierea care a fost constatată între aceste modificări sistemice, numite sindroame paraneoplazice și diverse tipuri de cancer.

H

ipercalcemia este cea mai frecventă urgență metabolică la pacienții, câini sau pisici, bolnavi de cancer. Hipercalcemia însoțește frecvent limfoamele, adenocarcinomul glandelor apocrine ale sacului anal, tumorile benigne/maligne ale paratiroidelor, mielomul multiplu, carcinoa-

24 Veterinarul

n

februarie 2011

mele mamare, carcinoamele tiroidiene, timomul dar și, mai rar, alte tipuri de tumori. Mai mult, cea mai frecventă cauză a hipercalcemiei la câine este cancerul. Între pacienții diagnosticați cu hipercalcemie, 2/3 dintre câini și 1/3 dintre pisici au cancer. Din acest motiv se folosește termenul generic de hipercalcemie de malignitate (hypercalcemia of malignacy – HM).

Hipercalcemia de malignitate rezultă prin trei mecanisme diferite, în cancere diferite: a) Hipercalcemia de malignitate umorală, asociată tumorilor care nu se dezvoltă pe structura osoasă: limfoame cu limfocite T, adenocarcinoame, carcinoame de glandă tiroidă, timom, melanom malign, carcinom cu celule squamoase. Patogeneza acestei variante de

www.veterinarul.ro

Pe lângă excluderea altor cauze posibile de hipercalcemie (insuficiență renală acută, hipervitaminoză D, hipoadenocorticism), determinarea calciului seric este relativ dificilă, existând câțiva factori perturbatori care intervin frecvent: l Calciul seric se oxidează rapid. Recipientul de recoltare trebuie închis rapid, măsurătoarea trebuie executată cât mai aproape de recoltare posibil, între mai mulți parametri, calciul trebuie să fie primul măsurat după deschiderea recipientului. l Serul lipemic și lizat este o cauză frecventă de valori fals crescute ale calciului seric. Din nefericire recoltările de la câini și pisici furnizează deseori ser lipemic sau lizat; metodele de biochimie serică uscată, care se declară robuste la aceste condiții, nu discern efectul perturbator iar valorile furnizate sunt prezentate eronat ca fiind cele reale. Soluția corectă este repetarea recoltării: pentru a combate lizarea hematiilor se va evita solicitarea lor mecanică prin recoltare cu aspirație, agitarea eprubetei sau centrifugarea la turație mare; pentru a obține un

ser limpede de la un pacient cu dislipidemie se administrează intravenos heparină cu 30 minute înainte de recoltarea probei și se respectă condiția de retragere a hranei (nu și a apei) 12 ore înainte de recoltare. Foarte rar, serul lipemic este opalescent datorită unei încărcări lipemice post-prandiale și se clarifiază prin centrifugare repetată la 2-3 ore de la recoltare. l Aproape jumătate din calciul seric este legat de albumina serică. Pentru a nu prelua o valoare determinată fals scăzută a calciului seric se folosesc formulele de corecție: Cacorectat [mg/dl] = (Camăsurat [mg/dl] – Albumină [g/dl]) + 3.5 Cacorectat[mg/dl] = (Camăsurat [mg/dl] – Proteină totală [g/dl] x 0.4) + 3.3 l Acidoza metabolică crește fracția calciului liber din ser, direct utilizabil în țesuturi și accentuează semnele clinice ale hipercalcemiei. Alcaloza are efecte opuse.

Tabloul clinic determinat de hipercalcemie este dominat de poliurie și polidipsie la câine, letargie și anorexie la pisică. Un nivel de calciu seric peste 18 mg/dl indică o urgență medicală, deoarece poate conduce la diminuarea severă a filtrării renale prin reducerea responsivității tubilor distali la ADH ceea ce provoacă incapacitatea de a concentra urina. Ulterior intervin vasoconstricția și ischemia glomerulară induse de hipercalcemie.

Dacă nivelul ridicat de calciu seric persistă, apar depozite de săruri de Ca în parenchimul renal, epiteliul urinar degenerează și, în cazurile severe, se necrozează. Clinic, se observă poliurie și polidipsie, după care apar voma, deshidratarea, iar în cazuri severe constipația, hipertensiunea, fasciculații musculare, slăbiciune musculară, frisoane, depresie SNC, bradicardie, posibil comă sau moarte.

Clinicianul care identifică hipercalcemia la un pacient trebuie: - Să instituie prompt un tratament corectiv cu reacții adverse minime - Să încerce să identifice cauza generatoare de hipercalcemie - Să inițieze terapia cauzei hipercalcemiei - Să accentueze și să prelungească tratamentul corectiv pentru hipercalcemie în raport cu cauza identificată.

Tratamentul inițial este centrat pe hidratare cu soluții care nu conțin calciu (NaCl 0,9%) și stimularea diurezei (furosemid). Obiectivul este menținerea unui flux urinar zilnic de cel puțin 50 ml / kg masă corporală. Dacă nu există contraindicații, se poate adăuga prednison (1mg / kg m.c. la 12 ore), cu efect semnificativ. Trebuie avute însă în vedere interferențele glucocordicoizilor cu procedurile de diagnostic oncologic (în special în tumori hematopoietice, limfoame) și efectul lor puternic de creștere a azotemiei.

S-a raportat și o rezistență a unor tumori la chimioterapie, rezistență indusă de glucocorticoizi. În cazurile refractare de hipercalcemie pot fi utilizate tratamente mai recent introduse în practica veterinară (dar uzuale în oncologia umană), care reclamă monitorizare aprofundată și competențe speciale din partea medicului oncolog, pentru că intervin în procese metabolice sensibile de asimilare/fixare a calciului.

Este vorba de tratamente cu: a) calcitonină (administrată subcutanat zilnic) b) bifosfonate (pamidronate, zoledronate) administrate intravenos la intervale de 2-5 săptămâni, care inhibă resorbția osoasă (nu și reabsobția tubulară), fiind foarte eficace în hipercalcemia de malignitate osteolitică.

acest rezultat statistic se poate datora faptului că hipercalcemia pare mai ales în limfoamele cu celule T, care sunt cunoscute pentru prognosticul defavorabil.

Referitor la o altă clasă de pacienți cu hipercalcemie de malignitate, dacă se execută corect chirurgie excizională în adenocarcinomul de glande apocrine ale sacului perianal atunci prognosticul este excelent, dacă nu au intervenit deja metastaze (care nu sunt rare când se intervine târziu!). Rațional ar fi utilă și excizia limfonodurilor regionale (iliace, lombare) care, însă, sunt greu abordabile. În toate cazurile, hipercalcemia este un factor negativ de predicție a supraviețuirii.

Bibliografie: 1. „Decision making in small animal oncology“, David J. Argyle, Malcom J. Brearley, Michelle M. Turek, Wiley-Blackwell, 2008 2. „Withrow and Macewen’s Small Animal Clinical Oncology“, Saunders 2007 3. „Clinical Endocrinology of Dogs and Cats“, Ad Rijnberk, Hans S. Kooistra, Schlütersche 2010 Dr. Liviu Gaiță, liviu.gaita@ortovet.ro www.ortovet.ro

Sub chimioterapie, prognosticul câinilor cu limfom însoțit de hipercalcemie este mai defavorabil decât în cazul pacienților cu normocalcemie. Parțial,

25

CHIRURGIE

REZECȚIA CAPULUI FEMURAL Începând de la sfârșitul anilor ‘90, datorită creșterii numărului animalelor de companie, mai ales a raselor cu predispoziții genetice ale afecțiunilor articulației coxo-femurale, a creșterii numărului cazurilor cu diferite traumatisme la nivelul bazinului – am căutat o metodă chirurgicală care să reprezinte o alternativă eficientă și simplă pentru remedierea acestor afecțiuni.

Î

n tratatul de „Chirurgie generală“ al doctorului Tamus Lazlo, editura Agronomică din Budapesta 1988 pagina 494, am găsit metoda chirurgicală de rezecție a capului femural, pe care o folosesc de aproximativ 12 ani - în acest interval am operat aproximativ 50 de animale de companie.

În radiografie câinele are amândouă capurile femurale rezectate. Priviți locul exciziei capului și gâtului femural din partea dreaptă (D) care a fost operat recent; excizia este foarte curată și previne frecarea osului de creasta acetabulară a pelvisului. Dacă priviți și în partea stângă a pozei, observați că și șoldul stâng a suferit o RCF – rezecția capului femural , dar aceasta a fost operat în urmă cu mai mulți ani și un nou os a crescut, dar acesta nu atinge pelvisul și nu cauzează nici o problemă clinică.

1. Indicații terapeutice q Displazia coxo-femurală - în stadiu foarte

avansat când celelalte tratamente au devenit ineficiente; q Fractură de gât femural; q Nevroza capului femural; q Ruptura ligamentului intraarticular; q Luxații nereponibile, cu întinderea sau ruptura ligamentului intraarticular; q Politraumatisme la nivelul articulației coxo-femurale.

2. Avantajele intervenției chirurgicale q Se poate efectua indiferent de vârstă- nu se pune problema speranței de viață a animalului și nici a costului operației, precum în cazul protezei de șold; q Se poate efectua simultan cu alte intervenții chirurgicale – în cazul politraumatismelor; q Se poate amâna câteva zile până la stabilizarea stării clinice a pacientului; q Plagă operatorie relativ mică și de scurtă durată (nu necesită neapărat narcoză).

3. Evaluarea preoperatorie a pacientului este unul din elementele principale deoarece influențează atât momentul intervenției, prognosticul și poate conduce la o abandonare totală a intervenției.

Elementele evaluării preoperatorii q Examen radiologic pentru confirmarea

diagnosticului;

26 Veterinarul

n

februarie 2011

q Examen clinic complet; q Examen neurologic al regiunii lambo-sa-

crale și al membrului afectat - NU se operează animalele cu afecțiuni neurologice – pareze, paralizii- ale membrului afectat și nici cu atrofie musculară de inactivitate în stadiu avansat!; q Examen de laborator (examenul funcțiilor hepato-renale, hemo-leucogramă).

4. Anestezia – folosește anestezia cu acepromazină și ketamină, urmată de narcoză prin inhalare cu isofluran.

Notă: se poate efectua intervenția chirurgicală și fără narcoză.

5. Tehnica operatorie q Deschiderea articulației în direcția cra-

nio-laterală; q Incizia pielii; q Secționarea fasciei lata; q Îndepărtarea laterală a mușchiului tensor al fasciei lata și a mușchiului biceps femural; q Prin palparea cu degetul, dilacerând țesuturile- țesutul adipos care acoperă articulația – ajungem la capsula articulară – unde putem evidenția artera, nervul și vena femurală; q Pentru a ne ușura intervenția putem executa incizia tendonului mușchiului gluteal profund lângă marele trochanter; q Incizia capsulei articulare; q Rotirea femurului în așa fel încât capul femural să se evidențieze;

www.veterinarul.ro

q Incizia cu o foarfecă curbă sau cu bisturiul a ligamentului intraarticular - dacă este cazul; q Îndepărtarea capului femural - fără a lăsa șanț- folosind fierăstrăul Gigli, fierăstrăul ortopedic. Eu am folosit cu rezultate bune lame de fierăstrău metalic de dimensiuni mici (se folosesc numai o singură dată) – foarte bine sterilizate; q Închiderea stratului muscular; q Sutura pielii în fire separate.

6. Tratament postperator q Tratament cu antibiotice și analgezice

timp de 7-8 zile; q Nu necesită pansament sau imobilizarea pacientului bolnav; q Se recomandă un masaj pe zi la mușchiul membrului posterior, concomitent cu câteva mișcări antero-posterioare ale membrului bolnav; q Animalul va folosi membrul în aproximativ 4-8 săptămâni – în funcție de talie, greutate etc.

7. Complicații și eșecuri q Nu am întâlnit complicații postoperato-

rii; q În cazul unei evaluări preoperatorii gre-

șite: afecțiuni ale sistemului nervos local sau general, atrofie musculară în fază avansată.

Dr. Attila Kondor CMVI Dr. Attila Kondor

OFTALMOLOGIE

Fig. 1- OS Luxaţia globului ocular (globul este expulzat din orbită şi edemul conjunctivei este evident)

Urgenţe oftalmologice Luxaţia de glob ocular Urgenţele oftalmologice care interesează întregul glob ocular sunt fără excepţie traumatice. Cea mai impresionantă ca debut, exprimare clinică şi abordare chirurgicală este luxaţia globului ocular.

l

uxaţia globului ocular la carnivorele domestice este urmarea traumatismelor, muşcăturilor sau loviturilor laterale în zona capului (prinderea capului între uşă şi tocul acesteia). Această afecţiune este foarte frecventă la câinii brahicefalici a căror conformaţie îi predispune la acest accident (exoftalmie constituţională şi grade diferite de lagoftalmie), simpla contenţie fiind suficientă pentru luxarea globului ocular.

Luxaţia globului ocular reprezintă ieşirea acestuia din orbită, prin fanta palpebrală, cu tracţionarea cordonului vasculonervos şi apariţia hematomului retrobulbar.

Până la intervenţia specializată în această urgenţă oftalmologică, proprietarii trebuie sfătuiţi să acopere ochiul luxat cu un tampon de vată umed şi să aplice o presiune constantă pe globul ocular.

Din punct de vedere clinic, globul ocular este expulzat din orbită (Fig. 1), conjunctiva palpebrală şi cea bulbară se edemaţiază, muşchiul orbicularul pleoapei se contractă acţionând ca un garou asupra globului ocular (Fig. 2). Staza circulatorie

28 Veterinarul

n

februarie 2011

www.veterinarul.ro

venoasă accentuează edemul şi corneea astfel expusă se usucă (Fig. 3). La nivelul pupilei iniţial se observă mioza datorită durerii intense iar după câteva ore de la producerea luxaţiei globului ocular se instalează midriaza fixă.

Ulterior, corneea şi conjunctiva bulbară se acoperă de secreţie purulentă, care se usucă luând aspectul unor cruste care prin desprindere lasă mucoasa conjunctivală sângerândă.

Diagnosticul luxaţiei de glob ocular este facil pe baza anamnezei şi a semnelor clinice.

Tratamentul luxaţiei globului ocular este strict chirurgical şi urmăreşte repunerea globului ocular în cavitatea orbitară urmată de tarsorafie.

1. Se realizează anestezia generală a animalului.

2. Se efectuează toaleta locală a globului ocular şi a regiunii perioculare cu ser fiziologic, pentru îndepărtarea corpilor străini (fire de păr, nisip, secreţii oculare deshidratate).

3. Se pregăteşte câmpul operator prin raderea părului pe o suprafaţă suficientă pentru realizarea postoperator a toaletei şi terapiei locale cu unguente. În marea majoritate a cazurilor, datorită edemului conjunctivei, repunerea globului ocular în orbită necesită realizarea cantotomiei.

4. Se efectuează cantotomie laterală şi cu ajutorul a două pense hemostatice aplicate pe marginea liberă a celor două

Fig. 2- OS Luxaţia globului ocular (pleoapele acţionează ca un veritabil garou producând chemozis evident)

Fig. 3- OD Luxaţia globului ocular produsă în urmă cu 2 zile (corneea şi conjunctiva bulbară sunt uscate şi acoperite de secreţii aderente)

pleoape, superioară şi - Decolare retiniană inferioară, se realizează - Luxaţie de cristatracţionări constante lin şi glaucom secundar ale pleoapelor, în timp Pe termen lung un ce globul ocular este pacient ce a suferit o luîmpins cu blândeţe în xaţie de glob ocular va orbită. beneficia de tratamente 5. Se realizează taroculare în funcţie de sorafia, blefarorafia şi complicaţia secundară cantorafia în puncte seapărută. Pentru paparate. cienţii cu strabism la 6. Se aplică un colier care conjunctiva bulelizabetan, care este bară şi cornea sunt exmenţinut timp de 2-3 puse, sunt recomandate săptămâni până la scoagelurile ce conţin laterea firelor de sutură crimi artificiale. (timp suficient pentru Animalul se poate resorbţia hematomului lovi sau înţepa frecvent retrobulbar şi evitarea în ochiul cu care nu recidivelor). mai vede şi proprietarul 7. Tratamentul postrebui sfătuit să se pretoperator se realizează Fig. 4 – OD Strabism divergent complicaţie a luxaţiei de glob ocular zinte cu pacientul la cu antibiotice şi antiinmedic ori de câte ori flamatorii pe cale generală şi locală (unguente). apar semne clinice de ochi dureros: animalul ţine pleoapele înComplicaţiile secundare luxaţiei globului ocular sunt: chise, lăcrimează sau se freacă la ochi.

- Pierderea vederii (proprietarul trebuie să ştie că un ochi repus în orbită nu este şi un ochi funcţional, marea majoritate a pacienţilor rămânând orbi) Dr. Iuliana Ionașcu - Recidiva luxaţiei de glob ocular când firele de sutură se Şef lucrări Clinica de Chirurgie scot mai devreme de 14 zile Facultatea de Medicină Veterinară - Deşirarea muşchilor extrinseci ai globului ocular (frecvent Bucureşti muşchiul drept intern) şi modificarea axului fiziologic al globului ocular (strabism divergent – Fig. 4) - Hemoragie intraoculară - Cheratoconjunctivita sicca, cheratită pigmentară

29

ONCOLOGIE

Tumoră epiplon

prezentare de caz În anul 2008 a fost prezentată la clinică o femelă de ciobănesc german în vârsta de 8 ani. Starea generală era destul de rea: câinele nu mai mânca de aproximativ o saptămână, se deplasa greu, vomita, slăbise foarte mult în ultima lună și prezenta o distensie abdominală foarte mare. De la aproximativ 40 de kg cât cântărea cu o lună înainte de a fi prezentată la clinică, ajunsese la 33 de kg.

Î

n urma unui examen general și palpând câinele, mi-am dat seama că este vorba de o formațiune dură în cavitatea abdominală de dimensiuni foarte mari. Discutând cu proprietarii, am înțeles că aceștia credeau că femela este gestantă și așteptau să fete. La examenul ecografic am constatat că această formațiune era de fapt o tumoră chistică cu conținut lichidian și focare de necroză.

Datorită dimensiunilor foarte mari nu am știut din ce organ s-a format această tumoră. Practic, nu puteai să evaluezi nici

30 Veterinarul

n

februarie 2011

ficatul, nici splina, nici uterul și nici rinichii. Singura posibilitate de a da șanse de supraviețuire acestei femele era intervenția chirurgicală.

Intervenția chirurgicală a fost destul de laborioasă datorită dimensiunilor foarte mari ale acelei tumori. Tumora avea o greutate de 12,7 kg, nu avea aderențe la organele din jur și a putut fi extirpată în totalitate. În urma examenului histopatologic s-a pus diagnosticul de tumoră chistică de epiplon.

După mai multe zile de tratament, cățelușa și-a revenit complet, având și în acest moment o stare bună de sănătate.

Acest gen de tumori sunt destul de rare la câini și pot fi observate ecografic cu ușurință. Este recomandat ca ele să fie operate în stadii incipiente, când dimensiunile sunt reduse.

Tumorile chistice sunt tumori cavitare constituite dintr-un perete și au conținut lichidian. Ținând cont de vârsta animalului am considerat că este vorba de o tumoră dobândită. Mecanismele ce determină formarea acestor tumori sunt de natură genetică inflamatorie, microbiană, traumatică și necrotică.

www.veterinarul.ro

Conținutul lichidian întâlnit în cazul povestit mai sus era serohemoragic iar patogeneza acestor tumori chistice este în continuare discutabilă. Tumorile de genul acesta sunt în principal tumori benigne ale sistemului limfatic indus în epiplon.

Anatomo-patologic, această tumoră chistică de epiplon avea aspectul unei dilatații saciforme de dimensiuni foarte mari. Tumorile din această categorie sunt benigne, sunt încapsulate, cresc lent, comprimă țesuturile și organele, dar nu invadează. Ele au o consistență fermă, nu metastazează și se pot opri din evoluție.

Pot considera că acest caz este unul dintre cele mai deosebite cazuri pe care le-am întâlnit în decursul activității mele.

Dr. Doru Safta Clinica veterinară Clinypet

LABORATOR

Diagnosticul de laborator al

BOLILOR HEPATICE D

ată fiind complexitatea funcţională a ficatului, testele de explorare sunt într-o continuă expansiune, alegerea lor făcându-se în funcţie de cost, eficienţa pentru diagnostic și complexitatea studiului întreprins. Valoarea acestor teste este determinată de: l Sensibilitate: capacitatea de identificare a leziunilor hepatice; l Specificitate: corectitudinea în aprecierea prezenţei sau a absenţei leziunilor.

Unele teste sunt sensibile dar nespecifice (fosfataza alcalină), iar altele, precum diverse teste funcţionale, sunt specifice dar nu sunt suficient de sensibile. Interpretarea testelor de laborator trebuie făcută în corelaţie cu: anamneza, examenul clinic, examenul hematologic și biochimic sanguin, examenul urinei și al fecalelor.

Pentru precizarea diagnosticului se mai recomandă: teste funcţionale, examen radiologic, ecografic și în final biopsia urmată de examenul histologic.

Perturbările metabolismului glucidic se depistează prin testul de toleranţă la glucoză, dozarea glicemiei, eventual a insulinei și glucagonemiei.

Hiperinsulinemia (și hipoglicemia secundară) este frecventă în insuficienţa hepatică la om dar și la animale, fiind determinată de hipersecreţie și reducerea degradării hepatice a insulinei. La câine s-a demonstrat experimental că 50% din insulină este degradată la prima trecere prin ficat (Center, 1989).

Hiperglucagonemia (și hiperglicemia secundară) se pot întâlni în ciroza hepatică, hepatoza asociată diabetului zaharat și în șuntul portosistemic.

Perturbările metabolismului lipidic se evidenţiază prin dozarea colesterolului seric total și esterificat, a trigliceridelor, a lipoproteinelor sau a apoproteinelor (componentele proteice ale lipoproteinelor), dar și a unor enzime implicate în metabolismul lipidic: colesterol-aciltransferaza (ACAT), lecitin-colesterol-aciltransferaza (LCAT), lipoproteinlipaza și

32 Veterinarul

n

februarie 2011

Proteine sintetizate în ficat și funcţiile acestora (după Center, 1989, modificat de Solcan, 2005 )

Proteina

Funcţia majoră

Albumina

Reglează presiunea oncotică a sângelui; Proteină majoră de transport plasmatic;

Globuline α1-antitripsina

Inhibitor major al proteinelor serice, inhibă: tripsina pancreatică, chemotripsina, elastaza, colagenaza, kalicreina, plasmina, renina, urochinaza şi trombina

α1-fetoproteina

Sintetizată de ficatul fetal şi de hepatocitele regenerate

α2-macroglobulina

Inhibitoare de protează; imunomodulatoare

α2-antiplasmina

Inhibitor de protează

Antitrombina III

Inhibitoare de protează, activată de heparină, inhibă: proteazele serice ale sistemului intrinsec de coagulare, factorii IX, X, C1, trombina, plasmina, calicreina, urochinaza

Proteina C reactivă

Proteină de fază acută; activează complementul; îmbunătăţeşte fagocitoza bacteriilor; imunomodulatoare

Ceruloplasmina

Transportul Cu şi Fe

Factorii de coagulare II, V, VII, IX, X, XI, XII

Constituenţi importanţi ai căii intrinseci, extrinseci şi comune de coagulare

Fibrinogenul

Proteină de fază acută; constituent al căii comune de coagulare

Plasminogenul

Protează fibrinolitică majoră; menţine deschiderea vasculară

Haptoglobina

Transportul hemoglobinei

Hemopexina

Leagă şi transportă hemul

Proteina legată de tiroidă (Thyroid binding protein )

Transportul hormonilor tiroidieni

Transferina

Leagă şi transportă fierul

lipaza hepatică.

Hipercolesterolemia se întâlnește în icterul mecanic, endocrinopatii (hipertiroidie, hiperadrenocorticism, diabet

www.veterinarul.ro

zaharat) și sindromul nefrotic.

Creșterea trigliceridelor sanguine se întâlnește în hepatite acute și cronice și colestază. Șuntul portosistemic congeni-

LABORATOR tal (ca și cel indus experimental) determină hipocolesterolemie. Hepatopatia indusă de medicamente anticonvulsivante (primidon) și insuficienţa hepatică dobândită se asociază la câine cu hipocolesterolemie. Scăderea trigliceridelor serice a fost observată în necroza hepatică indusă experimental (cu tetraclorură de carbon) la câine.

Apariţia unei lipoproteine anormale (lipoproteina X) este semnalată în icterul mecanic (Center, 1989).

Pentru evaluarea disfucţiilor metabolismului proteic se utilizează o multitudine de teste.

Albuminele sunt sintetizate în hepatocite și reprezintă principalele proteine de transport pentru numeroase substanţe din circulaţia sistemică. Scăderea concentraţiei lor depinde însă nu numai de sinteza hepatică, ci și de degradarea sau excreţia patologică (nefropatii, enteropatii) sau distribuţia patologică în lichidul ascitic.

Serumglobulinele, cu excepţia imunoglobulinelor, majoritatea sunt sintetizate și depozitate în ficat, având funcţii multiple (Tabelul 1).

Concentraţia serumglobulinelor totale nu este un indiciu pentru disfuncţiile hepatice, datorită ponderii importante a imunoglobulinelor. Determinarea fracţiunilor proteice, după electroforeză are însă un rol important pentru diagnostic. α1-globulinele cresc în bolile tumorale iar α2-globulinele cresc în sindromul de icter. Fracţiunea .τ-globina crește în general în disfuncţii hepatice, iar asocierea cu creșterea α-globulinelor se întâlnește în ciroza hepatică (Center, 1989).

Hiperglobulinemia se întâlnește, în general, în afecţiunile hepatice și poate masca hipoalbuminemia, dacă se face doar determinarea proteinelor serice totale. Acesta poate fi un indiciu al perturbării funcţiei de barieră faţă de antigenii de origine intestinală, endotoxine și microorganisme.

Concentraţia aminoacizilor din circulaţia sistemică este un indiciu important al funcţionalităţii ficatului. Aminoacizii aromatici (fenilalanina, tirozina și metionina) sunt reţinuţi preferenţial din circulaţia portă și metabolizaţi în ficat.

Aminoacizii cu lanţ de carbon ramificat sunt reţinuţi în mușchi și alte ţesuturi, intrând în metabolismului energetic sau

34 Veterinarul

n

februarie 2011

pentru sinteza de piruvat și apoi, prin transminare, alanină și glutamină. Raportul normal între concentraţia serică de aminoacizi ramificaţi și aromatici este de 3/1 dar în insuficienţă hepatică scade până la 1/1 (Tavill, 1985).

Principalele perturbări ale metabolismului aminoacizilor în bolile hepatice sunt: l Creșterea absorbţiei (reţinerii) și oxidării periferice a aminoacizilor ramificaţi; l Creșterea utilizării aminoacizilor ramificaţi pentru cetogeneză; l Creșterea utilizării aminoacizilor ramificaţi pentru neoglucogeneza hepatică și renală; l Creșterea producţiei de aminoacizi aromatici prin proteoliză; l Perturbarea metabolismului hepatic al aminoacizilor aromatici (Mc Cullough și col., 1981).

Perturbarea raportului dintre concentraţia serică a aminoacizilor ramificaţi și aromatici se corelează cu severitatea leziunilor hepatice, însă administrarea perfuzabilă a unor astfel de soluţii de aminoacizi, la pacienţii cu insuficienţă hepatică a dat rezultate contradictorii.

Administrarea unei diete sărace în proteine, cu un raport favorabil între aminoacizii ramificaţi și cei aromatici, are acţiune favorabilă la câinii cu encefalopatie hepatică.

Macrofagele hepatice au rol important în interacţiunea dintre limfocitele α și T, iar leziunile inflamatorii hepatice pot determina perturbări ale acesteia, ducând la fibroză (ciroză) sau chiar la apariţia de reacţii autoimune (Triger și Wright, 1985).

Enzimele serice cele mai frecvent utilizate pentru diagnosticul afecţiunilor hepatice sunt: alanin-aminotransferaza (ALT, fost GPT), aspartat-aminotransferaza (AST fost GOT), fosfataza alcalină (PAL) și γ-glutamiltransferaza (GGT).

Sunt indicatori sensibili ai leziunilor hepatice, dar lipsiţi de specificitate, creșterea acestora putându-se întâlni în numeroase alte afecţiuni: l Hipoxie prin: boli pulmonare, insuficienţă cardiacă, anemii acute sau cronice; l Hipotensiune arterială: insuficienţă cardiacă, deshidratare severă, șoc; l Endocrinopatii: diabet zaharat, hiper- și hipoadrenocorticism, hipertiroidie (la pisică) și hipotiroidie;

www.veterinarul.ro

l Boli ale sistemului osos: tulburări de creștere și ale metabolismului osos, osteomielite și tumori osoase; l Boli neoplazice; l Tulburări gastrointenstinale: diaree, constipaţie severă, pancreatită; l Traumatisme abdominale (inclusiv intervenţii chirurgicale); l Tratamente cu glucocorticoizi, anticonvulsivante, ketoconazol (la câine) ș.a.; l Infecţii sistemice: septicemie, unele viroze sau bacterioze, abcese, infecţii dentare, piometru etc. l Alte boli: febră, boli renale, necroze tisulare; anestezia generală.

Alanin-aminotransferaza (ALT, GPT) este o enzimă considerată specifică pentru ficat, deși se mai găsește în cord și rinichi. Creșterea ALT se corelează cu numărul de celule hepatice afectate. În hepatitele acute severe, cu necroză hepatocelulară (hepatita parenchimatoasă acută) activitatea ALT poate crește în 24-48 de ore de peste 100 de ori faţă de normal; revenirea la normal durează însă 2-3 săptămâni.

Ocluzia sau obstrucţia tranzitului bilei, ca urmare a efectului nociv asupra hepatocitelor, poate determina de asemenea creșterea ALT după 3 zile sau 1-2 săptămâni, de 20-40 ori faţă de normal la câine și de 15-45 ori la pisică.

Inducţia enzimatică realizată de unele medicamente (anticonvulsivante precum barbituricele) determină creșterea ALT de peste 4 ori. Corticoterapia în doze mari (4,8 mg/kg) determină creșterea ALT de 2-5 ori după o săptămână și de peste 10 ori, după 2 săptămâni. Hepatopatia indusă de corticoizi se traduce prin creșterea ALT până la de 40 de ori, iar revenirea acesteia după întreruperea corticoterapiei se poate prelungi câteva săptămâni.

Creșteri importante ale ALT se mai pot întâlni în tumori hepatice primare (carcinom hepatocelular, hepatom) și secundare (metastatice). La pisică se mai întâlnesc creșteri moderate ale ALT (de 2-10 ori) în hepatoza grasă și de 2-5 ori în anemii acute severe, septicemie și infecţia cu virusul leucemogen (FeLV), limfosarcom sau boala mieloproliferativă.

Continuarea în numărul din martie al Revistei Veterinarul - Știință și Practică Prof. Dr. Gheorghe Solcan Facultatea de Medicină Veterinară Iași

MEDICINĂ INTERNĂ

MetoDe De investigaţie şi diagnostic în afecţiunile respiratorii la cabaline Aspiraţia transtraheală (ATT) Avantajul aspiraţiei transtraheale este recoltarea sterilă a unei probe de lichid traheal, care poate fi folosită ulterior pentru bacteriologie și pentru antibiogramă în vederea tratamentului. Probele de lavaj bronhoalveolar nu sunt propice pentru bacteriologie datorită contaminării tubului sau endoscopului, la trecerea prin cavităţile nazale.

Aspiraţia transtraheală de mucus traheal sau lavajul traheal (Fig. 1 și 2) pot fi utilizate pentru a evalua inflamaţia pulmonară pe baza rezultatului obţinut la examenul citologic al probei de lichid obţinute, dar sunt mai puţin valoroase pentru diagnostic decât lavajul bronhoalveolar (LBA) (Robinson, 2001).

Metoda se execută pe calul în poziţie patrupedală folosind contenţia sau sedarea, în funcţie de necesităţi. Operaţia trebuie executată în condiţii aseptice, operatorul folosind mănuși sterile. O zonă redusă, la nivelul regiunii mijlocii sau inferioare a traheei este tunsă și pregătită aseptic (Beech, 1991).

Fig. 1. Plasarea cateterului: se observă faptul că bizoul acului/canulei este orientat ventral astfel încât vârful ascuţit nu va leza cateterul (după Beech, 1991)

Aparatul respirator reprezintă un segment foarte important și cu implicaţii majore în performanţa cailor de sport precum și a cailor de muncă. Afecţiuni ușor sesizabile clinic cum sunt bronșitele, traheitele, dar și afecţiuni cu evoluţie subclinică cum sunt inflamaţiile căilor respiratorii, obstrucţia recurentă a căilor respiratorii, pot să necesite investigaţii de la cele mai simple (ca de exemplu aspiraţia transtraheală sau lavajul bronhoalveolar) până la cele mai complexe și sofisticate incluzând aici endoscopia căilor respiratorii în timpul efortului fizic sau scintigrafia pulmonară.

D

escrierea acestor metode de investigaţie se va face în continuare în ordinea utilizării lor, fără a mai descrie ascultaţia pulmonară și anume de la cele mai simple și mai frecvent utilizate la cele mai complexe, astfel: l Aspiraţia transtraheală; l Lavajul bronhoalveolar;

36 Veterinarul

n

februarie 2011

l Microbiologia și citologia lichidului de aspiraţie transtraheală și de lavaj bronhoalveolar; l Endoscopia căilor respiratorii; l Radiologia, ecografia, scintigrafia l Testele funcţionale pulmonare – aplicaţii practice; l Examenul postmortem.

www.veterinarul.ro

Tehnica este următoarea: l Se execută analgezia locală prin injectarea unui analgezic local subcutanat pe linia mediană și se execută o incizie mică de aproximativ 3-4 mm cu lama bisturiului l Traheea este fixată cu o mână pentru a o stabiliza și în lumenul traheal se pătrunde introducând un ac sau cateter de mărime 12 sau 14, direcţionat ventral, prin incizia de la nivelul pielii și printre 2 inele traheale.

NB!: Trebuie evitată penetrarea inelului cartilaginos sau lezionarea peretelui opus al traheei, iar vârful acului/cateterului trebuie îndreptat cu faţa în jos (Fig. 1).

Odată ce se ajunge în lumenul traheal, se poate auzi cum aerul intră și iese prin ac/cateter după cum respiră calul. l Un cateter urinar steril pentru câini, mărimea 5 sau 6, este apoi trecut prin ac/cateter și direcţionat în jos pe

trahee până când capătul ajunge la nivelul intrării în torace. l 30 până la 50 ml de ser fiziologic steril se injectează prin cateter și se aspiră imediat. Doar o mică proporţie din lichidul distribuit se poate recupera. S-ar putea să fie necesară ajustarea poziţiei cateterului de mai multe ori sau injectarea și aspirarea repetată până când un volum satisfăcător de lichid este recuperat.

La încheierea aspiraţiei, cateterul este înlăturat, fiind urmat de ac/cateter.

Oricum, dacă se folosește un ac, ar trebui scos odată cu cateterul pentru a preveni secţionarea acestuia în trahee.

Fig. 2. Introducerea cateterului până la nivelul bifurcaţiei traheei (după Hewson şi Viel, 2002)

! COMPLICAŢII: l Lezarea cartilajului traheal cu infecţia locală consecutivă. l Ruperea cateterului în trahee. Majoritatea cailor vor tuși/expectora segmentul de cateter într-un interval de 30 de minute fără sechele pe termen lung. l Ruperea cateterului subcutanat din cauza plasării iniţiale greșite a acului. În acest caz segmentul respectiv trebuie îndepărtat chirurgical. l Infecţiile locale sau celulitele la locul puncţiei traheale datorită contaminării cu bacterii de la nivelul căilor respiratorii inferioare. În acest caz se intervine chirurgical asigurând drenajul și prin aplicare locală de antibiotice. Antibioticele administrate profilactic pe cale generală sau locală pot preveni aceste complicaţii și ar trebui folosite întotdeauna dacă se aspiră material urât mirositor sau purulent (Beech, 1991).

Deoarece poate exista o creștere a numărului de neutrofile în spălătura traheală dar nu în lichidul de LBA, este mai indicat să se ia în considerare citologia lichidului de LBA în evaluarea inflamaţiei pulmonare periferice. O creștere a numărului de neutrofile în secreţiile traheale poate reflecta o inflamaţie traheală locală dar care nu se extinde profund în pulmon. La caii sănatoși, fară semne clinice respiratorii, populaţii mixte de bacterii sunt comune într-o

spălătură traheală și de obicei fără nici o semnificaţie (Robinson, 2001).

Preferinţele autorului în ceea ce privește tehnica în sine, sunt următoarele: l Sedare folosind detomidină (Domosedan, Equimidine) și butorfanol (Butomidor, Dolorex) l Asepsia locală după tundere și nu radere (pentru a evita celulita locală) se execută cu clorhexidină, aplicări cu tampoane de tifon prin ștergere timp de minim 10 minute, iar apoi prin ștergere cu alcool chirurgical, până în momentul în care tamponul rămâne curat. Nu trebuie neglijată durata de contact a antisepticului cu tegumentul, altfel riscăm contaminarea căilor respiratorii cu germeni de la nivel cutanat.

Analgezia locală cu lidocaină sau mepivacaină 1-2 ml. Nu procaină pentru că instalarea analgeziei este târzie și determină hemoragie la nivelul inciziei.

O altă variantă de realizare în cazul în care nu se dispune de ac destul de gros pentru pătrunderea în lumenul traheei, este incizia cu bisturiul, inclusiv a peretelui traheal între inelele traheale, folosirea unei pense hemostatice deschisă pentru a menţine inelele traheale depărtate și avansarea cateterului urinar printre braţele pensei. Există însă un mai mare risc de a contamina proba cu hev-

matii datorită hemoragiei. Poate fi folosită însă în cazul în care se dorește recoltarea de urgenţă a probei în vederea examenului bacteriologic și antibiogramei.

Bibliografie: 1. Beech, Jill – „Equine Respiratory Disorders“, Lea & Febiger PhiladelphiaLondon (1991): 223-235.

2. Hewson, J., L. Viel (2002) – „Sampling, Microbiology and Cytology of the Respiratory Tract, In: Equine Respiratory“ Diseases, P. Lekeux (Ed.), Publisher: International Veterinary Information Service (www.ivis.org), Ithaca, New York, USA. 3. Robinson, N. E. (2001) – „Recurent Airway Obstruction (Heaves), In: Equine Respiratory Diseases“, P. Lekeux (Ed.), Publisher: International Veterinary Information Service (www.ivis.org), Ithaca, New York, USA.

dr. Cristian Molnar Clinica „The Barn Equine & Large Animal Practice“

37

BOLI MEDICALE

Fig. 1 Aspect tipic de „cal baroc” în EMS

Cushing-ul la ecvine PPID - partea a doua„Cushing” este un termen utilizat frecvent în caracterizarea unor variate afecțiuni reprezentate prin exprimarea clinică atribuită unui exces de glucocorticoizi, de la administrarea de către medici ale acestora, la tumori ale glandei pituitare (adenoame pituitare, foarte rar carcinoame).

38 Veterinarul

n

februarie 2011

D

iagnosticul morfopatologic este singurul care poate pune clar și cu siguranţă diagnosticul de PPID, prin identificarea unei tumori pituitare și eventual a hiperplaziei cortexului glandelor suprarenale. Tumorile sunt de obicei bine delimitate, cu mase albe sau galbene la nivelul părţii intermediare a hipofizei, compresând eventual și alte părţi nervoase, cum ar fi partea distală

www.veterinarul.ro

adiacentă, hipotalamusul sau chiasma optică. Unul din lucrurile care trebuie luate în considerare la luarea deciziei de a face pașii de diagnosticare a Cushingului ecvin, este anotimpul. În general, nu se recomandă efectuarea testelor în timpul lunilor de toamnăiarnă (septembrie-februarie) deoarece chiar și la animalele sănătoase apar peak-uri ale valorilor de ACTH legate de schimbarea robei, adaptarea la vremea mai rece etc.

Diagnosticul diferenţial în Cushingul ecvin este relativ ușor deoarece simptomele bolii sunt destul de caracteristice. Principala boală faţă de care s-ar putea face un diagnostic diferenţial este sindromul metabolic ecvin, unde se întâlnesc multe din simptomele Cushingului, dar unde apare obezitatea, nu slăbirea extremă. De asemenea, trebuie făcută diferenţierea faţă de diabetul insipid sau zaharat (vezi simptomele de poliurie/polidipsie), dar dacă se ia în considerare faptul că aceste două afecţiuni coexistă pe caii bolnavi de Cushing (diabet secundar), diferenţierea aceasta este relativ nerelevantă (diabetul primar este deosebit de rar la ecvine, apărând în cazuri excepţionale ca urmare a migrării unor larve de Strongili la nivelul pancreasului).

Tratamentul Cyproheptadina administrată oral este un antagonist serotoninic care are și efecte anticolinergice și antihistaminice și care a fost unul dintre primele medicamente utilizate în tratarea Cushingului ecvin. Doza recomandată este de 0,25 mg/ kg s.i.d.

Timp de 8 săptămâni, crescându-se doza la 0,50 mg/kg (dar b.i.d.) și timp de alte 4 până la 8 săptămâni dacă primul tratament nu are efect. Rezultatele sale sunt variabile (cam o treime din cazuri răspund la tratament). Bromocriptine-mesilatul este un antagonist dopaminergic, administrat în doză de 5-100 mg b.i.d fie p.o, s.c, i.m sau i.v, dar medicamentul se găsește destul de greu. Terapia standard este cea cu Pergolid, un alcaloid agonist al dopaminei (0,01 mg/kg zilnic). Îmbunătăţirea clinică este mai vizibilă decât alţi parametri (glicemia, testele funcţionale endocrine se normalizează mai greu). O doză de 0,002 mg/kg po q 24 h (sau 1 mg/500 kg) pare a fi eficient la aproximativ 80% din cazuri. În cazul în care nu se observă îmbunătăţiri în simptomele clinice după 4-8 săptămâni de tratament cu doze mici de pergolid, atunci doza poate fi crescută cu 0,002 mg/kg lunar, până la o doză totală de maxim 0,01 mg/kg.

Efectele secundare pot include anorexie, diaree și colică. Toate tratamentele prezentate sunt costisitoare și datorită faptului că nu apare regresia neoplaziei hipofizare, durează tot restul vieţii animalului. Răspunsul la tratament, prin îmbunătăţirea semnelor clinice și a rezultatelor de laborator ar trebui să apară în aproximativ 4 săptămâni.

Suplimentele nutriţionale și terapiile complementare precum acupunctura, homeopatia și remediile naturiste - ca fitoterapia cu Vitex agnus castus (diterpenoide)se utilizează și ele frecvent. Atât suplimen-

Fig. 2 Depozite de grăsime la baza coamei

tările cu magneziu cât și cele cu crom (susţinerea eficienţei insulinei) sunt binevenite. Datorită răspunsului imun supresat, proprietarii ar trebui să respectele programele de vaccinare și deparazitare, precum și să trateze la timp orice infecţie apărută.

Deoarece zaharurile și amidonul pot exacerba simptomele diabetului și ale laminitei, acestea se vor limita în dietă. Se vor evita concentratele, merele și în general orice furaj cu zaharuri solubile. Un conţinut de sub 10% zaharuri în fân ar fi ideal, iar dacă acesta conţine mai multe de atât, este indicat să se înmoaie în apă înainte. În cazul anumitor animale poate apărea durerea extremă, provenită de la laminita acută sau chiar o stare cahectică, așa încât eutanasia poate să pară cea mai umană soluţie. Alte cazuri pot fi tratate doar cu terapie de susţinere, așa cum ar fi tratarea infecţiilor respiratorii sau cutanate, menţinând o dietă adecvată sau tratarea corectă a copitei în caz de laminită.

Chiar și tunderea poate fi o idee bună.

Recunoașterea semnelor clinice și diagnosticarea cât mai rapidă a PPID, precum și îmbunătăţirea regimului de viaţă și tratamentul paliativ sunt măsurile cheie în prelungirea duratei de viaţă a pacienţior cu PPID.

tabolici activi secretaţi de adipocitele în exces inhibă acţiunea insulinei în ţesuturile centrale și periferice. Răspunsul inhibat la insulină duce la dezvoltarea intoleranţei la glucoză. Hiperglicemia rezultată ca efect la această insensibilitate faţă de insulină poate avea un efect toxic asupra anumitor ţesuturi, inclusiv asupra celulelor endoteliale. Caii afectaţi de acest sindrom metabolic sunt de obicei obezi și tind să se situeze între vârstele de 8 și 18 ani. Acești cai sunt descriși frecvent ca „ușor de întreţinut“. Animalele prezintă semne de laminită acută sau de laminită cronică, perniţe de grăsime poziţionate la nivel supraorbital, la baza cozii și a coamei (Fig. 1, 2).

Diagnosticul bolii se bazează pe semnele clinice, excluzându-se alte endocrinopatii cu teste specifice acestora și prin demonstrarea hiperinsulinemiei. Hiperinsulinemia găsită în prezenţa unei glicemii normale sau ușor crescute în condiţii de dietă neagră susţine diagnosticul de EMS. Intoleranţa la glucoză poate fi demonstrată prin efectuarea unui test iv de toleranţă la glucoză. Tratamentul acestui sindrom este eficient și simplu: creșterea activităţii fizice și reducerea masei corporale prin modificarea dietei.

Cushingul ecvin periferic (EMS) În contextul discutării Cushingului ecvin/PPID este inevitabil să se ajungă și la EMS (Equine metabolic syndrome) sau Cushingul periferic. Termenul se referă la un sindrom ce apare la caii adulţi ce dezvoltă laminită în cadrul obezităţii dar și la caii la care se complică PPID. Factorii me-

Alexandra Păvăloiu, DVM, MVSc & PhD Student FMV Cluj Specializare: Semiologie și medicină internă

39

GASTROENTEROLOGIE

DIAGNOSTIC ȘI TRATAMENT în colica produsă prin împâstarea flexurii pelvine a colonului la cal În practica veterinară curentă acest tip de colică l-am întâlnit cel mai des începând cu luna octombrie, până spre jumătatea lui noiembrie, adică exact momentul de trecere de la alimentaţia suculentă de vară la alimentaţia preponderent fibroasă de iarnă. Corelată și cu reducerea progresivă a zilei de lucru, neadaptarea sau adaptarea insuficientă cu noul regim alimentar a colonului la cal, duce la apariţia acestui tip special de colică care, îndrăznesc să spun, mi-a creat probleme destule până la înţelegerea mecanismului de producere și a tratamentului care trebuie urmat.

programată cu proprietarul este marcată de satisfacţia acestuia că totul este bine și că am făcut un tratament foarte bun.

Dacă în schimb lucrurile sunt mai complicate, avem surpriza ca peste 2 ore, să fim solicitaţi din nou la același cal.

Acum se impune o examinare mai amănunţită și de regulă, în ceea ce mă privește, mai descopăr următoarele semne suplimentare pe care nu am avut răbdarea să le descopăr prin chestionarea proprietarului sau consultarea minuţioasă a calului :

D

ebutul colicii este cel clasic, proprietarul prezentând de regulă animalul ori între două reprize de lucru ori luni dimineaţa, când simptomele se agravează datorită repausului duminical. În anamneză, proprietarul face referire la autoascultaţie abdominală, scurmare intermitentă a pământului cu membrul anterior, agitaţie ușoară, cu remiteri spontane la efort, eliminare de cantităţi mici de fecale moi sau deshidratate. Am înţeles din practică faptul că aceste simptome caracteristice unei colici ușoare, preced cu 12-36 de ore recurgerea de către proprietar la consultul medicului veterinar. Nu-i condamn, întrucât cel mai ușor caz de acest tip avut de mine, a fost rezolvat exclusiv prin scoaterea animalului din boxă la pășune pe durata întregii zile timp de o săptămână și eliminarea fibroaselor din alimentaţie.

Simptomele prezentate sunt suficiente în general în practica veterinară rurală pentru aplicarea unui tratament antispastic sau sedativ al calului, cu menţiunea făcută către proprietar, să ne mai anunţe dacă evoluţia nu este conformă. Dacă avem șansa să fie într-adevăr o colică spastică, atunci lucrurile sunt rezolvate rapid și întâlnirea ulterioară ne-

40 Veterinarul

n

februarie 2011

www.veterinarul.ro

De la proprietar: apetit capricios al calului manifestat cu câteva zile înainte de debut, defecare cu cantităţi mici, deshidratate și eventual coafate de fecale, tenesme.

La cal: normotermie în general, rată cardiacă crescută (în jur de 50-60 bpm), mucoase de regulă normale sau ușor congestionate, gemete, borborigme ce se aud și fără stetoscop în flancul drept. „Regina“ diagnosticului de certitudine este reprezentată de exploraţia transrectală. Proprietarii sunt foarte reticenţi la

această manoperă, așa încât recomand folosirea Xzlayinei pentru a o efectua în siguranţă pentru cal, medic veterinar și deţinător.

La introducerea braţului în ampula rectală vom găsi iniţial, în cele mai multe cazuri, câteva crotine uscate pe care le vom elimina. De obicei, ampula rectală se mulează pe braţ, pe mănușă, la retragere observându-se un mucus gros, transparent, în striuri longitudinale.

Continuând explorarea spre simfiza ischio-pubiană, vom depista semnul patognomonic: flexura pelvină a colonului destinsă, de la dimensiunea unui burlan, până la a unui sac mare. La palparea ușoară a acesteia, se va simţi cum conţinutul împâstat va păstra urma degetelor iar peretele intestinal se îndepărtează de el. Comparaţia cea mai potrivită este cu palparea unui „sac plin cu nisip ud“. Ca excepţie, într-un caz, nici nu am mai ajuns la simfiză, deoarece cavitatea pelvină era deja ocupată în întregime de flexura pelvină împâstată, cu aceleași caracteristici de mai sus. În acest caz, realizezi că demersul terapeutic anterior a fost inutil și se impune reconsiderarea totală a tratamentului.

Mai trebuie luat în considerare faptul că tratamentul poate dura mai multe zile.

Cel mai lung tratament a durat 8 zile, plasat temporal în primii mei 5 ani de practică.

Obiectivul principal al tratamentului este reprezentat de eliminarea acelui conţinut împâstat. Cea mai bună metodă este administrarea de ulei de parafină cu sonda nasoesofagiană prin intermediul pâlniei sau a pompei cu dublu curent în cantitate de 1litru la 12 ore, urmat de injectare s.c. la 1/2 oră a 3-4 ml de pilocarpină. Dat fiind faptul că pacientul începe să nu mai consume apă și furaje, hrănirea artificială prin perfuzare I.V. cu soluţii rehidratante fiziologice în cantităţi de 3-5 litri în funcţie de talie, de 2 ori pe zi este obligatorie. În tot acest timp, durerile devin mult mai mari și mai frecvente așa că tranchilizarea pentru efectuarea acestor manopere este necesară. Ca și succesiune în timp, procedez astfel: l Xylazină 2% I.V. 2ml/100kg g.v.; l Introducerea sondei naso-esofagiene în stomac; l Fixarea acesteia la căpăstru; l Conectarea sondei la pompa cu dublu curent; l Introducerea la prima administrare a 2 l de ulei de parafină, apoi a câte 1 l; l Extragerea sondei și decuplarea de

la pompă; l Perfuzarea lentă a soluţiilor rehidratante; l Injectarea s.c. a pilocarpinei; l Eliberarea calului într-un perimetru înierbat sau cu nisip, îngrădit, unde are acces doar la apă și nu se poate accidenta atunci când se rostogolește.

Repetarea în această succesiune a tratamentului o fac la 12 ore până la remitere, putând dura 2-3 zile. Menţionez că administrarea xylazinei este folosită exclusiv pentru a putea face manoperele de mai sus în siguranţă și evaluarea prin examen transrectal a dinamicii eliminării conţinutului împâstat.

De-a lungul timpului, am mai folosit în funcţie de disponibilitate, administrarea sulfatului de magneziu dizolvat în 3-5 litri de apă când am avut sondă sau înglobat în marmeladă și admistrat per os, precum și a uleiului de măsline pentru a-l înlocui pe cel de parafină.

Remiterea apare în momentul în care conţinutul împâstat este mobilizat progresiv și eliminat sub forma unor mase de fecale foarte consistente din punct de vedere cantitativ, neorganizate sub formă de crotine și cu miros acid.

Odată cu aceasta, reapare apetitul, flatulenţa și dispare agitaţia.

Tratamentul mai poate continua cu îngrijirea plăgilor apărute ca urmare a autoaccidentărilor în cazul în care nu se poate asigura calului un mediu sigur din acest punct de vedere.Vrem, nu vrem, uneori, acestea pot fi uneori mai grave decât boala primară.

Sunt sigur că în expunerea prezentată nu am abordat toate amănuntele și nu am lămurit toate problemele legate de această entitate morbidă. Am pornit de la aspecte teoretice învăţate în facultate și am continuat cu provocările din practică care au cerut intervenţii salutare. Între aceste două repere, au fost numeroase ezitări, asumări de risc, neîncredere, speranţe, eșecuri și succese. Am găsit o soluţie, mai pot exista și altele.

Sunt foarte sigur însă că autosuficienţa și superficialitatea trebuie eliminate din modul de lucru al practicianului.

Dr. Constantin Lazăr Cabinet veterinar „Margivet“

ANIMALE SĂLBATICE

Primii pași către

meDicina animalelor sălbatice Anii studenției ne modelează pe fiecare dintre noi. Ei dictează ce fel de medici devenim, ne direcționează către o anumită specializare și ne ajută să ne creăm o bază de relații. În cazul celor care vor să devină medici de animale sălbatice sau exotice, facultățile (și nu mă refer doar la cele din România) nu ajută prea mult.

D

eși mai toate facultățile/universitățile din Europa oferă cursuri opționale de medicina reptilelor, păsărilor exotice sau animalelor de grădini zoologice, ele se limitează la câteva ore pe parcursul unui semestru, și nu pot decât să atragă interesul studenților receptivi.

Există însă, spre fericirea pasionaților de animale sălbatice, o excepție: Universitatea de Medicină Veterinară din Viena, Austria. Aceasta are organizată curicula de învățământ pe un principiu cu totul diferit de alte facultăți de profil și permite studenților să își aleagă pentru ultimul an de studii un modul de cursuri de specializare. Mai exact, timp de 5 ani studenții învață împreună aceleași materii, urmează aceleași cursuri și se pregătesc pentru aceleași examene. Totul culminează cu un examen general, care verifică cunoașterea tuturor materiilor clinice și care a fost supranumit „examenul monstru“: fiecare student are la dispoziție 10 minute să examineze și să pună diagnosticul unui caz sau să răspundă la întrebările profesorului, acest lucru repetându-se de 11 ori pentru fiecare materie clinică în parte (de la chirurgia animalelor mici până la clinica suinelor).

După acest tur de forță fiecare student optează, folosind un sistem intranet al facultății, pentru specializările pe care le dorește. În funcție de nota obținută la „examenul monstru“ fiecare va fi repartizat într-o astfel de grupă de specializare. El poate alege dintre: medicina

42 Veterinarul

n

februarie 2011

animalelor mici (câini, pisici), medicina ecvinelor, medicina rumegătoarelor, medicina suinelor și păsărilor de fermă, reproducție (atât pentru animale mici, cai dar și animale de rentă), controlul alimentelor și „Conservation Medicine“.

Toate aceste module de specializare durează un an și se finalizează cu un examen care nu are însă același caracter cu examenul de licență românesc. Studentul va putea absolvi numai după ce predă lucrarea de diplomă, lucru care se poate în-

www.veterinarul.ro

tâmpla în orice moment al anului, neavând nici un fel de termen limită. Datorită acestui fapt, dar și din cauza examenelor extrem de dificile, 90% din studenți își iau diploma după cel puțin 7 ani de studii.

Revenind strict la modulul „Conservation Medicine“, acesta este considerat de instituții din toată lumea (asociații și organizații profesionale, colecții de animale, alte universități) ca fiind unul din cele mai bune programe de pregătire în domeniu. Față de celelalte module oferite în Viena, unde grupele au între 20 și 50 de studenți, cel de „Consevation Medicine“ poate primi doar 10-13 cursanți în fiecare an, lucru ce dă naștere unei adevărate concurențe pentru a obține un loc. În timpul primului semestru de specializare studenții sunt încurajați să își dezvolte abilitățile medicale și sunt repartizați în clinicile universității. Apoi începe „adevărata aventură“: grupul va lua parte la cursuri, workshopuri, seminarii și chiar excursii de pregătire, sub conducerea profesorilor Franz Schwarzenberger și Chris Walzer (pe care l-ați putut vedea anul trecut în București în cadrul primului Simpozion de Medicina Animalelor Sălbatice și Exotice din România).

Prima experiență trăită de studenți

este întotdeauna o excursie de o săptămână pentru a vizita diverse grădini și parcuri zoologice din Europa (în Germania, Olanda, Austria, Franța sau Cehia).

Aici are loc familiarizarea cu lucrul într-o colecție de animale sălbatice, cu abordarea acestor animale, cu tot ce înseamnă parametri de mediu, hrană, întreținere pentru cele mai variate specii. Medicii veterinari din fiecare grădină zoo vizitată își prezintă animalele, modul în care sunt întreținute, dar și particularitățile lor: cazuri clinice, metodele folosite pentru profilaxie, contenție și chiar permit studenților să ia parte la diverse activități de rutină. Așa, cursanții află de exemplu cum la Zoo Wuppertal se testează recoltarea de sânge cu ajutorul unor căpușegigant crescute în mediu steril sau cum la Zoo Rotterdam există în funcțiune una din cele mai mari cuști de contenție rotativă din lume, pentru elefanți.

Desigur, așa cum este de așteptat, cele mai importante cursuri teoretice ale modulului sunt „Medicina animalelor sălbatice“ și „Imobilizarea și anestezia animalelor sălbatice“, care sunt completate de o practică medicală în spitalul veterinar al Grădinii Zoologice Schönbrunn dar și de alte excursii (spre exemplu la Safari Park Peaugres din Franța) în care studenții sunt cei care realizează toate manoperele medicale, examinări, operații, etc. Așa cum am menționat însă în articolul din numărul precedent, medicina animalelor sălbatice presupune mult mai mult decât „doar“ o bună pregătire strict medicală. Tocmai pe acest pricipiu cursurile urmate în continuare sunt dintre cele mai diverse și poate dintre cele mai neobișnuite pentru un medic veterinar. Se pune mare accent pe genetică, statistică, managementul populațiilor.

Unul dintre cursurile cele mai interesante și mai atractive este probabil cel de biotelemetrie. Majoritatea proiectelor de cercetare pe animale sălbatice au ca scop cunoașterea arealului de viață, comportamentului social și de hrănire sau cunoașterea diferiților parametri corporali (activitate/repaos, temperatură, puls etc.). În acest scop s-au dezvoltat mecanisme miniaturale care se pot fixa pe corpul animalului (tip zgardă la mamifere, tip „rucsac“ la păsări), implantate sub piele

(pentru monitorizarea temperaturii și a pulsului) sau chiar plasate în rumen la rumegătoarele sălbatice. În timpul părții teoretice se învață principiile fizice pe care funcționează aceste aparate, părțile componente, frecvențele folosite, însă partea practică este, ca de obicei, cea mai agreată.

Pentru că localizarea unui animal în teren este cea mai des folosită informație în cercetare, studenților li se pune la dispoziție un receptor radio și o antenă Yagi cu care trebuie să decopere 10 emițătoare pentru cerbi, ascunse într-o pădure. De altfel, acest exercițiu constituie și jumătate din examenul final. În general, datele preluate prin metode telemetrice sunt procesate cu ajutorul unui software GIS (Geographical Information System), care asociază informațiile legate de animal (poziție, activitate, parametri

corporali) cu o hartă ce conține parametri de mediu (vegetație, climă, alte animale, etc.), permițând analizarea tuturor informațiilor. În cadrul modulului, ArcGIS este programul studiat și este una din materiile examenului final.

O altă parte esențială a pregătirii este anatomia patologică. Institutul pentru Cercetarea Animalelor Sălbatice și Ecologiei (F.I.W.I.) din Viena, aflat în strânsă colaborare cu Universitatea, dispune de un laborator propriu pentru necropsii, examene citologice și histologice. Zilnic, studenții participă la examinarea cadavrelor venite din Grădina Zoo Schönbrunn sau aduse de Serviciul Forestier din împrejurimile Vienei iar o dată pe săptămână grupuri mici de studenți pregătesc și prezintă studii de caz sau teme de interes general. În încheiere, pe scurt, nu pot spune altceva decât că acest modul de specializare oferă bazele teoretice și practice pentru a deveni un doctor de animale sălbatice. Din păcate, drumul spre a deveni un astfel de veterinar specializat este lung, cere mulți ani de experiență, dar mai ales multă pasiune, lucru care nu poate fi oferit sau înlocuit de nici o facultate, curs sau practică.

Dr. Ioana Popescu outdoorvets. wordpress.com

43

ANIMALE SĂLBATICE Înaintea dezvoltării atât a anestezicelor cât și a instrumentelor de administrare a substanţelor la distanță (teleanestezie), multor specii de animale nedomestice nu li se putea oferi nici un ajutor medical veterinar ori aceste proceduri erau asociate cu un grad mare de mortalitate.

Î

n numărul precedent am discutat puţin despre cum ar trebui abordat un animal sălbatic în scopul imobilizării sau anestezierii lui, luând în considerare multitudinea de factori ce ţin de specie și habitat. În acest număr vom discuta despre diferite metode de imobilizare fizică practicate la unele animale sălbatice.

Imobilizarea și anestezia animalelor sălbatice

Metode de administrare directă pentru animale care cooperează Contenţie comportamentală

Este metoda prin care unele animalele sunt dresate special de îngrijitori în scopul facilitării și acceptării administrării unor medicamente sau pentru a putea fi efectuate consultaţiile medicale de rutină. Această metodă este cea mai sigură și lipsită de stres pentru animal, reducând considerabil riscurile unor traumatisme provocate în urma unei eventuale imobilizări și de asemeni, ușurează munca veterinarului. În multe grădini zoologice, în cazul anumitor specii, îngrijitorii au un program zilnic de dresaj prin recompensare, care obisnuiește animalul cu prezenţa și contactul fizic uman.

Așa se face că există cimpanzei, urangutani sau urși panda care oferă printre gratii un braţ și acceptă să li se adiministreze injecţii intramusculare sau intravenoase. Elefanţii și rinocerii pot fi dresaţi să ridice la comandă câte un picior pentru inspecţia, pilirea sau tratamentul diferitelor plăgi podale și pot deschide gura în scopul unui consult dentar.

Contenţie manuală

Această metodă se aplică indivizilor care se presupune că nu ar prezenta un pericol, nici pentru veterinar sau asistent și nici pentru animal. Ca această presupunere să fie validă este necesar ca cei care contenţionează animalul să aibă o experienţă bogată în tehnicile de contenţie specifice speciei și, de asemeni, să intuiască și să prevină reacţiile animalu-

44 Veterinarul

n

februarie 2011

lui în urma tratamentului.

Pentru siguranţă se pot folosi prosoape, mănuși de piele groasă, saci din bumbac, mincioguri, crose de contenţie.

Odată ce animalul este contenţionat, se poate administra anestezicul.

Pentru a contenţiona o acvilă este nevoie ca medicul să se apropie de aceasta prin mișcări fluide și continue. O palmă deschisă se poziţionează pe spatele păsării, la nivelul umerilor și se împinge încet dar ferm către în jos. Odată ce animalul este blocat la podea, cealaltă mână trebuie să alunece printre pene către metatarsienele animalului (imediat deasupra falangelor și ghearelor) și se prind ambele mănunchi, în același timp. Următorul pas e coborârea mâinii de pe spate și prinderea axilară a ambelor aripi. Abia acum se poate ridica pasărea de pe podea, ţinându-i în extensie picioarele.

www.veterinarul.ro

Pericolul cel mai mare în cazul majorităţii păsărilor răpitoare sunt ghearele. În cazul papagalilor de mari dimensiuni, gen ara, ciocul este cel care poate să producă cele mai mari accidente, putând să zdrobească ușor oasele degetelor celui care îl manipulează. Primul lucru care trebuie făcut pentru contenţie este imobilizarea capului acţionând dinspre spatele papagalului, înconjurându-i gâtul imediat sub cioc cu ajutorul degetului mare pe o parte și a degetului mic și inelarului pe cealaltă parte. Restul degetelor vor sta pe vârful capului, limitând mișcările acestuia. Ghearele, la toate păsările, se contenţionează similar. În cazul șerpilor există mai multe metode de contenţie în funcție de agresivitate, mărime și pericolul pe care îl pot prezenta. În cazul celor neveninoși (boidae, colubridae, pythonidae) se pot prinde de vârful cozii și cu ajutorul unui stilet

de metal cu vârful îndoit. Se imobilizează la nivelul bazei capului, ca apoi să fie prins cu degetul mare și cel arătator de o parte și de alta tot la nivelul bazei capului, restul corpului putând să fie ținut în tensiune ori răsucit pe un braţ. În cazul celor veninoși (viperidae, elapidae) se preferă folosirea tuburilor de plastic transparente de diferite dimensiuni iar cu ajutorul stiletului (uneori ţinându-se și de vârful cozii) se direcţionează șarpele astfel încât să intre în respectivul tub. Tubul trebuie ales în așa fel încât să fie îndeajuns de gros pentru ca șarpele să poată intra, dar să nu se și poată întoarce.

Majoritatea broaștelor ţestoase pot fi ţinute de la nivelul treimii mijlocii, lateral, la îmbinarea plastronului de carapace.

Se poate împinge capul „în carapace“ cu un prosop, iar la multe specii, odată cu aceasta, membrele anterioare se evidenţiază mai bine și pot fi folosite pentru

administrarea tratamentelor. Pentru preluare de sânge și limfă se poate folosi și plexul subcarapacean, ţinând gâtul animalului în extensie completă, introducându-se acul median deasupra gâtului într-o direcţie oblică sub carapace.

Unele primate de dimensiuni mai mici (și puii primatelor în general) pot fi contenţionate manual prin încolţirea lor într-un loc unde nu pot fugi. Întâi se încearcă prinderea cozii iar odată prinsă, se ţine în tensiune și cu cealaltă mână se prinde de ceafă. Se eliberează coada și se imobilizează un braţ de la nivelul humerusului, braţ ce se va aduce spre spate cu aceeași mână. Datorită flexibilităţii ridicate, se prinde și celălalt braţ de la același nivel și apoi se poate da drumul la ceafă.

Animalul va avea ambele braţe ţinute la spate cu o singură mână sau dacă este nevoie, cu amândouă. Se pot imobiliza și membrele inferioare ce vor fi ţinute în extensie, facilitând administrarea diferitelor substanţe.

Contenţie mecanică

Pentru diferite specii de animale cu care se poate coopera până la un anumit nivel, se pot folosi travaliile clasice precum cele de cai sau vaci. Acestea pot prezenta modificări în funcţie de mărimea animalelor (cum este în cazul girafelor, unde trebuie amplasate obloane orizontale până la nivelul capului animalului) limitând mișcările acestuia. În grădinile zoo se practică direcţionarea animalelor în respectivele travalii printr-un tunel.

Pentru specii mai mici există așa numitele squeeze-cage (cuști de compresie) și sunt des folosite la imobilizarea felinelor, primatelor și a carnivorelor. Aceste cuști pot fi de sine stătătoare sau pot face parte din designul adăpostului. Cu ajutorul lor,

animalele sunt împinse către pereţii cuștii, limitându-le mișcările și făcând posibilă examinarea și aplicarea tratamentelor. Pe lângă un nivel ridicat de stres, pentru care se recomandă scurtarea duratei manoperei pe cât posibil, această metodă poate conduce la traumatisme, precum ruperea dinţilor, fracturi, contuzii etc. În numărul viitor vom începe să abordăm metodele de imobilizare chimică.

Dr. Ovidiu Roșu outdoorvets. wordpress.com

45

IGIENĂ Acest articol își propune să atragă atenţia asupra unor aspecte privind criteriile microbiologice ale produselor alimentare, în optica Regulamentului C.E. nr. 2073/2005. Un subiect atât de complex nu poate fi epuizat în câteva rânduri așadar îmi propun să fac acum doar o scurtă introducere.

R

egulamentul C.E. nr. 852/2004 stabilește că pentru a putea ţine sub control igiena produselor alimentare este necesar ca operatorii cu activitate în domeniul alimentar să stabilească și criteriile microbiologice deoarece „produsele alimentare nu trebuie să conţină microorganisme, toxine sau metaboliţi ale acestora în cantităţi care prezintă un risc inacceptabil pentru sănătatea umană“ (Regulamentul C.E. nr.

2073/2005).

Criteriul, așa cum îl găsim definit în DEX, este un „principiu pe baza căruia se face o clasificare, o apreciere, o definire“. Deci, prin criteriu microbiologic nu trebuie să înţelegem o „limită“ a numărului total de germeni, ci o regulă care ne permite să judecăm ceva, un instrument pentru validarea și verificarea procedurilor HACCP. Criteriile microbiologice definesc „gradul de acceptabilitate al unui produs, al unui lot de produse sau al unui proces, pe baza absenţei, prezenţei sau numărului de microorganisme și/sau a cantităţii toxinelor/metaboliţilor acestora, pe unitate de masă, volum, suprafață sau lot“ (art. 2, litera b, Regulamentul C.E. nr.

2073/2005).

Elementele care caracterizează un criteriu microbiologic sunt:

1. Tipul de aliment – Aw, pH, potenţial redox etc. Producătorul trebuie să decidă pe baza caracteristicilor alimentului dacă acesta poate fi consumat ca atare sau alimentul trebuie să fie supus unui tratament termic înainte de a fi consumat; 2. Microorganismul sau toxina; 3. Planul de prelevare a probelor.

Prelevarea probelor se face în vederea controlului criteriilor și trebuie să ţină cont de fiecare criteriu în parte: de numărul de unităţi care constituie proba, de numărul de unităţi de probă care pot depăși valoarea tolerată; 4. Valoare tolerată (limită);

46 Veterinarul

n

februarie 2011

Consideraţii privind

criteriile microbiologice 5. Metodă de analiză – metode ISO sau alte metode echivalente; 6. Faza procesului – etapa unde se aplică criteriul; 7. Acțiuni corective în cazul unei non conformităţi.

Regulamentul clasifică criteriile microbiologice în: q Criterii de siguranţă alimentară (criterii ale produselor) stabilesc gradul de acceptabilitate al unui produs/lot de produse pe toată perioada de conservare a acestora; se aplică produselor după ce au fost ambalate; q Criterii de igienă a proceselor (criterii ale proceselor) sunt destinate să verifice acceptabilitatea din punct de vedere igienico-sanitar a proceselor de producţie. Nu sunt aplicate produselor introduse pe piaţă.

www.veterinarul.ro

Regulamentul este aplicat „în toate etapele producţiei, prelucrării și distribuţiei produselor alimentare, inclusiv vânzarea cu amănuntul“.

Alimentele interesate aplicării criteriilor microbiologice pot fi clasificate în trei categorii: q Produse alimentare gata pentru consum, destinate sugarilor și produse alimentare destinate unor scopuri medicale speciale; q Alimente de origine animală: carne, gelatină și colagen, lapte și produse derivate din lapte; produse din ouă; crustacee, moluște bivalve, echinoderme, tunicieri, gastropode și produse pescărești; q Alimente de origine vegetală: seminţe germinate, fructe și legume tăiate anterior, sucuri de fructe și legume nepasteurizate.

pentru nerespectarea obligaţiilor de către O.S.A. Depășirea criteriilor de igienă a proceselor comportă revizuirea de către O.S.A. a propriilor proceduri în cadrul planului H.A.C.C.P. și aplicarea măsurilor corective.

Cum notează V. Giaccone legislatorii regulamentului 2073 ţin cont de ecologia microbică în redactarea acestuia. Au creat un paralelism între criteriile de siguranţă și criteriile de proces. Pentru alimentele crude (carne crudă, lapte crud) principala sursă de contaminare este conţinutul intestinal. Legislatorul a ales ca reprezentant al criteriului de siguranţă pentru aceste alimente Salmonella enterica iar pentru criteriile de proces au fost alese Enterobacteriaceae sau E.coli indicatori de contaminare fecală. Contaminarea alimentelor gata pentru consum poate avea loc prin intermediul mediului ambiant. Un excelent patogen care are ca și habitat mediul de lucru este Listeria monocytogenes și a fost ales ca și criteriu de siguranţă. Ca și criterii de proces au fost aleși Stafilococi coagulazo-pozitivi.

Criteriile microbiologice sunt bazate pe o corectă evaluare a riscului și trebuie să fie considerate „provizorii”.

Actorii chemaţi pe această scenă sunt operatorii din sectorul alimentar care trebuie să respecte criteriile microbiologice când aplică măsurile de igienă și autoritatea competentă care verifică respectarea acestora.

Operatorul din sectorul alimentar (O.S.A.), pentru a respecta Regulamentul C.E. nr. 2073/2005, trebuie: q Să aibă un plan H.A.C.C.P., G.M.P. și o procedură de selectare a furnizorilor; q Să cunoască alimentele produse, pentru a se asigura că acestea nu depășesc criteriile microbiologice pe toată durata comercializării „în condiţii de distribuţie, depozitare și utilizare care pot fi prevăzute în mod rezonabil“; q Să verifice conformitatea produselor pe toată durata comercializării (Shelf life); q Să informeze consumatorul cu privire la modul de folosire; q Să analizeze rezulatele obţinute.

Evoluţia rezultatelor testelor este unul dintre principalele instrumente la dispoziţia operatorilor din sectorul alimentar, pentru a avea sub control procesul productiv, implicit criteriile de siguranţă și de igienă; q Să efectueze probe de laborator cu modalităţile și frecvenţele cerute (adecvate).

Toate acestea pentru a garanta sigu-

ranţa produselor introduse pe piaţă. Întrebarea este dacă toate aceste măsuri sunt de ajuns.

Legislaţia în domeniul alimentar este caracterizată de un grad înalt de elasticitate iar OSA este actorul principal care trebuie să-și asume responsabilitatea și costurile. OSA are obligaţia „conformităţii“ propriului produs, al procesului productiv și al distribuţiei.

Ce se întâmplă în cazul în care criteriile microbiologice sunt depășite? În cazul depășirii criteriilor de siguranță a alimentelor: 1. Sunt adoptate măsurile indicate în art. 19, Regulamentul C.E. nr. 178/2002: q Alimentele sunt retrase și, dacă este necesar, rechemate din piaţă; q Este informată autoritatea competentă; q OSA colaborează cu autoritatea competentă.

2. Va fi efectuată o verificare a procesului, pentru a depista cauza care a determinat non conformitatea; 3. Reevaluarea și eventual o revizie a planului H.A.C.C.P. Autoritatea competentă verifică eficacitatea măsurilor adoptate de către O.S.A., dacă este cazul poate impune măsuri pertinente pentru a preveni un risc inacceptabil pentru consumator și dacă este cazul poate aplica sancţiuni

Bibliografie 1. Gazeta Oficială a Uniunii Europene. Regulamentul (C.E.) nr. 2073/2005 al Comisiei din 15 noiembrie 2005 privind criteriile microbiologice pentru produsele alimentare.

2. Gazeta Oficială a Uniunii Europene. Regulamentul (C.E.) nr. 852/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind igiena produselor alimentare.

3. Gazeta Oficială a Uniunii Europene. Regulamentul (C.E.) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare.

Dr. Gabriela Agheorghiesei Responsabil asigurarea calității Gruppo Fres.Co

47

VETERINAR DE SUCCES Pasiune, pregătire continuă, multă muncă și seriozitate.

Doctorul Doru Safta are o clinică veterinară bine dotată în Craiova în care a reușit să adune o echipă de medici veterinari dedicați profesiei și sănătății animalelor. Cazurile rar întâlnite în practica zilnică a unui cabinet, importanța acordată fiecărui pacient în parte i-au adus doctorului Safta, pe lângă satisfacția lucrului bine făcut, mulțumirea clienților și succesul binemeritat.

1. Când aţi început cariera ca doctor medic veterinar și dacă vă amintiţi, care a fost primul aparat performant pe care doreaţi să vi-l achiziţionaţi la începutul carierei? În anul 1989 am absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Timișoara, fiind repartizat la Dispensarul Sanitar Veterinar din comuna Apele Vii, judeţul Dolj. Fiind o comună cu un număr mare de animale și patologia a fost diversificată. Câţiva ani mai târziu, mi-am dat seama că îmi doresc un cabinet veterinar în Craiova. Am deschis cabinetul în anul 1998 într-un spaţiu dotat cu sală de tratament și consultaţii, sală de operaţii și o sală de radiologie. Încă de la începuturile activităţii cabinetului mi-am dorit un ecograf pe care l-am și achiziţionat câteva luni mai târziu. De asemenea, când am început chirurgia ortopedică am achiziţionat și aparatul Rx, fără de care multe dintre operaţiile de succes realizate în cabinet, nu ar fi fost posibile. Din anul 2007 cabinetul a fost mutat într-un spaţiu mai mare și mai modern, unde se află și acum clinica veterinară.

2. Cum a fost începutul, care au fost problemele pe care le-aţi avut de înfruntat? Începutul carierei oricărui medic veterinar tânăr este destul de greu.

Lipsa de experienţă în faţa unei patologii complexe îi crează probleme tânărului medic dar în același timp, el este nevoit să studieze cât mai mult și să fie aproape de medicii veterinari cu experienţă pentru a putea depăși această perioadă grea. Începuturile cabinetului au fost de asemenea dificile, am pornit cu o dotare minimă și cu experienţă

48 Veterinarul

n

februarie 2011

Succes... înseamnă , în primul rând, multă muncă, pasiune şi pregătire continuă puţină, fără să mă bucur de un renume la nivel de oraș. A fost o perioadă când m-am înconjurat de medici umani care aveau mai multă experienţă și care m-au ajutat foarte mult.

www.veterinarul.ro

3.Câte ore munciţi pe săptămână și cum arată o zi tipică de lucru din viaţa dumneavoastră?

Ziua de lucru începe, de obicei , dimineaţa la 8.30-9 și se termină seara târziu. Urgenţele din timpul nopţii sunt evaluate atât de mine cât și de echipa medicală întrucât clinica are program continuu, atât în week-end cât și pe perioada sărbătorilor. În clinică mă ocup personal atât de cazurile clinice cât și de intervenţiile chirurgicale.

4.Sunteţi fără îndoială un medic care acordă o mare importanţă clientului și animalelor de companie pe care le aveţi sub oblăduire și grijă. Care a

fost cel mai dificil caz cu care v-aţi confruntat din perspectiva clinică și care a fost cel mai puţin obișnuit pentru activitatea veterinară curentă? Într-o clinică de renume , atât medicii veterinari cât și asistenţii trebuie să acorde o mare importanţă proprietarilor și animalelor. Aș putea spune că unul dintre cele mai interesante cazuri cu care m-am întâlnit a fost în anul 2001 când un mascul de Tibetan spaniel în vârstă de aproximativ 5 ani a fost prezentat la cabinet cu o distensie abdominală destul de mare. În urma ecografiei am observat o cantitate foarte mare de lichid în cavitatea abdominală, foarte bine delimitată.

Mare a fost surpriza când în urma intervenţiei chirurgicale am descoperit în abdomenul căţelului un uter de aproximativ 2 kg plin cu puroi ce se închidea deasupra cervixului. Intervenţia chirurgicală a decurs fără probleme.

Un alt caz deosebit îl reprezintă cel al unui caniche în vârstă de 4 luni care prezenta tulburări nervoase manifestate prin incoordonări în mers și mers în cerc, câinele lovindu-se de obiectele din jur. Pe radiografie am observat o deformare a oaselor craniene pe partea stângă.

Am decis să fac o trepanaţie craniană în urma căreia am extras o cantitate de cca 10 ml de lichid clar. După intervenţia chirurgicală căţelul a avut o evoluţie

bună cca 2 luni de zile după care semnele neurologice au revenit. Le-am propus proprietarilor o nouă intervenţie chirurgicală prin care să drenăm lichidul din creier în cavitatea abdominală prin intermediul unui dren atașat sub piele dar din păcate, proprietarii au considerat că este mai bine să-i facă eutanasie. În privinţa cazurilor neobișnuite, pe primele locuri se situează cele petrecute în 2004. Era voba de un piton de aproximativ 4 m care prezenta un abces în zona capului. A fost o intervenţie chirurgicală deosebită, iar la câteva zile, același proprietar a venit la cabinet cu un aligator în vârstă de 12 ani pe care a trebuit să-l operez.

5.Cât la sută din timpul dumneavoastră acordaţi pregătirii continue?

Nu aș putea spune cu exactitate cât timp dar cert este că fără o pregătire continuă nu poţi să faci performanţă. În fiecare zi este nevoie de studiu pentru că fiecare caz are particularităţile lui.

6.Cum definiţi succesul din perspectiva dumneavoastră?

Succesul înseamnă , în primul rând, multă muncă, pasiune și pregătire continuă.

7.Vă consideraţi un medic veterinar de succes?

Din această perspectivă, pot spune că mă consider un medic de succes și cred că realizările în plan profesional vorbesc de la sine.

8.Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi face?

Aș încerca să deschid un cabinet veterinar mult mai devreme.

9.Ce sfaturi aţi acorda colegilor veterinari pentru un management performant al cabinetului și ce sfaturi aţi da tinerilor absolvenţi aflaţi la început de carieră?

Pentru a face performanţă, un medic veterinar trebuie să aibă multă pasiune, să acorde o foarte mare importanţă tuturor cazurilor care se prezintă la cabinet, să fie foarte bine pregătit profesional, să-și asigure dotarea corespunzătoare și să-și formeze o echipă capabilă care să îl ajute în activitatea sa.

Iulia Crețu, Director Revista „Veterinarul - Știință și Practică“ iulia@veterinarul.ro

49

Talon de abonament Doresc să mă abonez la revista

Veterinarul - Știință și Practică Abonament 6 luni - 6 numere - 90 lei Abonament 12 luni - 12 numere - 180 lei Plata abonamentului se va efectua prin mandat poștal sau prin ordin de plată pe următoarele coordonate: ASOCIAȚIA EUROVETERINARIAN cu sediul în Iași, Oancea 22, județul Iași, Codul de Înregistrare Fiscală 27376180 cont bancar: RO38 BACX 0000 0005 2606 4001 - cont RON, deschis la UNICREDIT ȚIRIAC BANK – Sucursala Ștefan cel Mare Iași

Nume.....................................................................................

Prenume..............................................................................

CNP.........................................................................................

Adresă domiciliu ..............................................................

Localitate ............................................................................

Sector/Județ ......................................................................

Cod poștal ...........................................................................

Telefon.................................................................................

E-mail ....................................................................................

Nume Societate...............................................................

CIF ...........................................................................................

ORC.........................................................................................

Adresa fiscală....................................................................

Localitate ............................................................................

Sector/Județ ......................................................................

Cod poștal ...........................................................................

Telefon.................................................................................

Fax ..........................................................................................

E-mail ....................................................................................

Adresa unde doriți să primiți revista Domiciliu .............................................................................. ..................................................................................................

Firmă...................................................................................... ..................................................................................................

IMPORTANT! După completare, vă rugăm să trimiteți talonul însoțit de dovada plății la adresa: OP 11 CP 2429 Iași, prin fax la +40 332 819 688 sau scanate pe adresa de email: abonamente@veterinarul.ro.

Mulțumim

Editori:

Adresa redacției: Iași, Oancea 22 Fax: 0332 819 688 Mobil: 0740 763 716 Email: office@veterinarul.ro Web: www.veterinarul.ro Director: Iulia Crețu Redactor-șef: Iulia Blănaru DTP: Bogdan Gavril

dr. Alexandra Păvăloiu dr. Alin Bîrțoiu dr. Doru Safta dr. Liviu Gaiță dr. Violeta Simion dr. Ioana Popescu dr. Ovidiu Roșu

Consiliul Director PMVPR Președinte: dr. Bogdan Novenschi Vicepreședinte: dr. Ilie Muscalu Fondator: dr. Iulian Vieru

dr. Gheorghe Solcan dr. Iuliana Ionașcu dr. Ștefania Merticariu Anderco dr. Otilia Coțofanu dr. Dan Gîscă dr. Aurel Muste dr. Cristian Molnar dr. Gabriela Agheorghiesei dr. Dinu Măhălean ISSN: 2068-5017 Revistă editată de Asociația Euroveterinarian Publicație oficială a Patronatului Medicilor Veterinari Privați din România