Toplitera, nr. 5, 2022

Proiect finantat de Ministerul Culturii

Aburi albi

Aburi albi. Nu mai ai control. Aburi albi. V-a venit? L-ai anunțat? Nu mă mai prinde. pe mine în viață. Eu nu am să mă-nsor niciodată. Aburi albi. Mi-ar plăcea să joc la nunta ta, Andrei. Eu nu o să am niciodată prietenă. Aburi albi se zguduie. Aburi albi se zguduie peste rana deschisă. Andrei, tu nu o să plângi de față cu mama ta. Vei fi puternic pentru mama ta. Aburi albi. Hemoragie internă. Infarct miocardic.

Doliul meu e fragmentar. E o cămașă neagrănecălcată. Fierul cu aburi albi nu-l poate atinge. Ne mutăm la tine câteva zile. Ne luăm hainele, venim încoace, o să-ți gătesc, o să fie bine. Doliul meu e fragmentar. E construit din cele mai delicioase gogoși și cei mai delicioși cozonaci, care au plecat concomitent cu tine.

Aburi albi. Cu tine am văzut prima dată Orășelul Copiilor. Am mers cu trenulețul prin Parcul Tineretului. Azi nu cred că mai funcționează. Azi cred că nici vata de zahăr nu mai are gust. A fost înlocuită de aburi albi și de doliul meu fragmentar. M-am blamat o vreme pentru cireșele din vinerea aia blestemată.

Băiatu’ n-a gresit cu nimic, bagă ăștia chestii în ele. Cireșe în balconul tău mărit. Cireșe printre aburii mei albi. Cele mai bune gemuri și compoturi din lume. Cele mai bune melodii din lume se pot converti ori când în variantele lor acustice. Aburii albi sunt bucățile acustice din doliul meu fragmentat. Tu n-ai de gând să faci nuntă, mamaie? Asta e singura mea bucurie. În tine am baza din nepoți. Aburii albi se solidifică și se transformă în bandă adezivă sau în celuloză.

Fotografie: Axel Vazquez

Miraculoasele aventuri ale domniței kidu’& ale năstrușnicei tzui

așa arată scena inaugurală din orice anime ca un meci de ping pong între cele două personaje din titlu în loc de mingi folosim pahare de cristal opțional utilizați mărgele, boabe de mazăre din conserve sau chiar stări de spirit merită să zăbovim în acest câmp de forțe total nemogen e sunetul predominant este orga dintr-o catedrală islandeză în care n-a mai intrat nimeni de 20 de ani tzu pornește mereu conflicte asimetrice în timp ce domnița kidu’observă fiecare nouă punere în scenă a jurnalelor de azi sau de săptămâna viitoare hai să citim cu voce tare juuuuuuuuuuuurrrrrrrnaaaaaaaaaaaaaaaal cred că am mai putea face asta o dată cel puțin până la momentul BT-ului nicio ediție nu seamănă cu cealaltă cum nicio renunțare nu poate fi transpusă printr-un model mathematic predat în universitățile de pe coasta de est cu ce seamănă un bloc de locuit cu ce seamănă un sediu de birouri cu multe scări pe care vei avea mereu grijă să nu aluneci atenție se închid ușile urmeaza stația zebra cu pisica jurnalul nostru nu mai apare la data stabilită iar asta își dă o tristețe de care nu pot să nu mă îndrăgostesc deja asta dacă ne lasă tzu am ajuns la destinație RAție zilnică de oboseală/CHEală e memoria/când nu ai bilet/e cazul să intri pe CHAT.

Andrei Zbîrnea

Fotografie: Naiim Akingbade

topLitera

În căutarea timpului pierdut la Spitalul Județean, Secția ORL

Ești un lup-tă-tor, scandau aparținătorii înșirați ca sardinele în jurul patului, iar sângele meu leneș ogoit cu xilină și mialgin s-a strecurat în arterele cincinal-retrograde. Prin anul întâi m-ai înnebunit cu asta, că tu nu te lași abătută, că ești războinica feroce a patimilor. Mama ta îți punea sandvișuri cu bucăți extravagante de camembert –mi se topeau cu voluptate pe retină de fiecare dată când, mușcând din ele cumva speculativ, te fâstâceai pe calorifer să-mi rezumi, în limitele eticii nescrise a compensației, predica de duminică. (Amintește-ți cât de ascuțiți au fost colții îmblânzirii.)

Îmi explicai migălos chestii și se-ntețea jocul dungilor albe și bleu, albe și bleu, și printre ele căluții caruselului din mijlocul parcului de distracții nechezau. Iată-te și azi în mijlocul lor –Gangnam Style și Harlem Shake vibes îți dau peste cap cadrele cu creveți.

Hei, ai visat că erai fire de iarbă și guguștiucii ciuguleau grăunțe din textura ta, iar vântul îți juca acufene spiralate

în timpane –la intrarea lor pocneam superior din buze în depozitul din mansarda bibliotecii.

Hei, ai visat că erai o matrice și nu te puteai rezolva singură –iată-mă lâncezind și azi pe frământările tale cu spinarea pricăjită. Îți scriam telegrafic înainte de sărbători și dispăream, mi-ai fi spart capul cu ouă păgâne și de betele păgâne m-ai fi atârnat.

„Știi ce, nu-mi pare rău de brazii pentru care n-am militat”, asta-i tot ce mai pot descifra de pe inima origami alături de textul tipărit „citat motivațional aici”.

Uite ce e, mâine mă externează și-ți voi putea trimite o poză cu ea, e îmbibată de mozartkugelul topit pe jumătate și de muștarul de Dijon chartreuse și de parfumul tău mitteleuropean și eclectic, căci, hei, azi-dimineață mi-au scos tampoanele din nări.

Mihók Tamás

Fotografie: Kevin Perez

copaci

mai rapid decât copacii crescdepărtările am pus o floare în scoarța unui pom și nu a prins rădăcină apoi am văzut-o zidită într-un cuib de vrăbii sub ea era un măr în care și-a făcut casă o omidă ce curaj pentru o ființă cu atâtea picioare carenu știe ce este fuga pomul s-a depărtat mult de atunci

mere omizile își fac casă oase

părinții își fac casă în măduva oaselor noastre leucemii de care nu vrem să scăpăm sângelelor afluentul inimilor plâng râd dansează acolo iar noi doar respirăm

mâncare

nu mi-aș fi părăsit casa dacă nu devenea locul unde ai mei au dipărut cu toate lucrurile casei chiar și tigaia în care mama prăjea ceapă când nu avea decât banii de pâine casa un măr de vară care nu trece iarna într-un colț sarea pe care o presăram peste prăjeală nu se topea cum mama sau tata nu se topesc când îi presar peste crăpăturile zilelor mele

fetus

nu acuz lumea lichidă m-a primit cald ci bula de aer în care nu mai înot singur fetusul întins are granițe devin largi oamenii au cele mai ciudate poziții

Fotografie: Philippe Kerlo

În

Constantin Buduleci

Ada-Kaleh

Călătoresc în amintire Spre Ada-Kaleh, loc minunat, Și retrăiesc cu-a mea simțire Un vis frumos de mult uitat Pe-un ostrov ce-a fost scufundat.

Călătoresc în amintire Spre Ada-Kaleh, "iaht" minunat, De-acel Danubiu legănat, Cu un imens covor persan, Într-o moschee-acum păstrat Din Tomisul îndepărtat. Covor în lume unicat.

Călătoresc în amintire Pe-un ostrov de mult scufundat, Care cândva plutea pe valuri, Cu cafenele și bazaruri, Cu minaret și cu moschee, Cu parfumate azalee.

Cu muezin și-a'lui strigări, Cu ritual la sărbători, Cu turci, kirghizi, arabi și perși, Cu negustori cât mai diverși, Femei gătite-n feregele, Frumoase ca niște gazele.

Ada-Kaleh! Ada-Kaleh! Ostrov de fluviu legănat, Viața ta de mult s-a stins Și nu mai ești decât un vis În timpul care ne-a învins. O, tu, Danubiu, Fluviu Sfânt, Făcut-ai oare legământ Să duci cu tine mai departe, Pe ape-ades învolburate Plânsul cetății scufundate?!...

Căci se aude-n miez de noapte, Cu vaiet trist, cu triste șoapte, Plânsul cetății scufundate.

Maria Grigoriță

Mult mai târziu

Gura mică

Mâna ca un ciocan pe o mărgea de sticlă, Picioarele strânse resping, Un nu tremurând, un nu tot mai stins, un mic nu. Când vine iarna, mintea îngheață. Sperma din sexul unui căpcăun, O ninsoare de care nu s-a bucurat nimeni.

Stockholm

Ca un limax într-o inimă artificială

Caut casa de lumină de la capătul lumii, Acolo unde nu îți indică nimeni unde mergi Dar îți zâmbește cu subînțeles.

Ceea ce credeam că e salvare

A luat chipul unui animal din care curg muște, Ochii mei nu au fost suficienți pentru asta, Lumina a fost crudă iar casa cu decor de pornhub.

Primăvara morților După dezgheț a venit pescarul să culeagă restul, Rana mea să hrănească undița.

După o victorie scurtă și neînsemnată, Pe marginea mării Pescarul cu sexul satisfăcut, Lumina caldă îi mângâie obrazul.

Ce-i mut e bun și de îngropat, Primăvara se vorbește doar de înflorire.

DARK

Moștenirea genetică nu a spus prea multe, Același cerc, același cor tragic: 10 ani de copilărie, restul arsuri. Nașterea a amânat reînceperea ciclului.

Peste 20 de primăveri soarele a reînceput să ardă Și i-am zis că semănăm, Mama încă plânge Și eu încă.

Nu așteptăm salvarea.

Mult mai târziu mi-am pus întrebările corecte.

Andreea Petcu

O FATĂ REA

O fată fără gură e o fată rea Pentru că în mintea ei Textul nu e altceva Decât manipulare.

O fată fără gură e o fată rea Pentru că descoase și denunță salvatorii.

O fată fără gură amintește de momentele în care își taie cordonul ombilical, Are o inimă de lebădă în care încap trei prinți și un pulover din urzică. Ceea ce n-a fost spus, ceea ce a fost tăiat E rana pe care o scarpină când prinții ei dorm.

O fată fără gură nu crede în martiri, Mintea și inima ei au cunoscut mușcătura dinților de lapte Și ciotul rămas roade pereții de carne.

O fată fără gură denunță parazitar Și asta nu aduce cu sine doar poluare.

DESCÂNTEC

1.

M-am desprins. Derivă. Singura formă de supraviețuire A fost un iad neîntrerupt. Violent. Am aflat de osândă. Prințesa naivă a împietrit Sub umbra profetului.

.2

Memoria e-o repetiție dureroasă. Corpul mărgăritar smuls din pădure Nu mi-a dat lumină. Nu mi-a dat apă. Doar mintea a știut să mă hrănească După ce s-a întrerupt.

3.

Violent. Dezvrăjire. Atingeri perverse. Fetița nu a mai crescut, Morala - retragerea. Lumina otrăvită, legătura bolnavă. Schilodită, prințesa a intrat în pământ.

.4

Imaginația mi-a ascuțit satârul. Cu sânii dezgoliți deasupra profetului Să tai, să înghit ce-mi aparține. La semnul meu lăutarii să cânte Sunet de pasăre jupuită.

5.

Regăsire.

Pași târșâiți, lumina devine distanță Tânjeam speriată. Iubirea a venit fără aripi de sfântă, Prințesa cu pielea de șarpe a ieșit din pământ.

Andreea Petcu

orașele natale și gagicile îți par mereu mai bune atunci când ești departe de ele cu asta în minte am urcat cele 10 etaje spre apartamentul tău din bucurești și am zâmbit nu am băut din cafeaua aia pe care o tot lauzi în conversațiile purtate pe facebook atunci când tu ești acolo iar eu sunt aici însă știu că am fumat și am discutat multe nimicuri mașinăriile cu obiceiuri inutile se numesc oameni mă gândesc că la fel de bine am fi putut face și sex asta dacă n-aș fi avut cele câteva kg în plus și vergeturi pe care numai un copil le-ar putea justifica m-ai fi judecat gândul ăsta îmi controlează în permanență mintea

E INACTUAL SĂ MAI VORBEȘTI

Saudi-led air strikes kill at least 20 at Yemen wedding. Lipită bine de retină, imaginea corpurilor aproape întregi care încă se izbesc violent de asfalt, iar eu sufăr că nu mai încap în rochiile de vara trecută și pentru că, atunci când și-a făcut gagică, n-am crezut o clipă că va ajunge s-o iubească.

La masa vecină, câțiva tineri cu berea în mână și care abia și-o mai țin în pantaloni. Discută și râd zgomotos. Cică e inactual să mai vorbești despre moarte în poezia actuală, mai ales acum când suntem toți adunați la masă,

DESPRE MOARTE

bem bere, râdem și ne simțim atât de bine între noi. Involuntar, gândul îmi fuge la vecinul de la 3 –a crăpat ieri pe la prânz așa, din senin –și la taxiurile care s-au ciocnit de curând în față la UMF. În gură, un gust puternic de vomă. În interior, zero. Ies afară. Îmi masez tâmplele cât de bine pot. În rest, toate păsările din cer sunt ude și pare că miroase a primăvară până și-n ungherele pline de urină.

Emilia Nedelcoff

La vederea singurătăţii

Am văzut singurătatea cu ochii mei. Într-una din nopţi, când încă nu ne ştiam, şi mă pregăteam în faţa oglinzii pentru somn, pentru pânda sa destul de nepământească, nefirească, dulce şi grasă, cum trebuie să fie carnea de îngeri. Într-una din nopţi întunericul s-a prăbuşit pentru un minut, mai ceva ca amorul de plumb peste tâmplele subţiri şi peste umblarea aţoasă a sângelui.

Am crezut că am orbit şi m-am temut mai mult pentru obligaţiile mele faţă de vise şi faţă de unele chipuri.

Că n-a fost nimeni să-mi spună că era doar o pană de curent nici n-a mai contat, oricum curajul şi puterea (omenească[?]) s-au topit ca aburul. Şi nici îngerii n-au mai avut puterea să cureţe podeaua de vomă şi de praful de lună. Şi nici tavanul n-a mai strălucit ca în reclamele la vopseaua nemţească, şi nici eu, parcă să zic, n-am mai spus nimic în sinea mea despre fiul omului.

Ilustrație: Jordan Eastwood

OBICEIURI

În faţa ultimului episod ne emoţionăm şi n-am vrea să se vadă, ne simţim ca atunci când nu ştim dacă pisica noastră are să nască pui vii sau morţi.

Pe cei plecaţi în primele sezoane i-am uitat.

Suntem foarte atenţi la cei care ne-au fost ascunşi.

La final, schimbăm cearşafurile şi feţele de pernă, aerisim o jumătate de zi şi pentru o vreme facem dragoste numai pe canapeaua din bucătărie.

Muzica deşurubată din sistem plutea ca o pungă de plastic deasupra capetelor noastre învăţate mai ales cu frica. Lucrurile simbolizau şi viermuiau, supuse aproape cu religiozitate, de mila pe care ne-o purtam dintr-o sublimă inutilitate, cu o aşa jenă, că ne apuca plânsul după oamenii care ne iubeau fără discernământ.

Doamne, doamne, ce pedeapsă, ce meserie, ce poveste în mobila cu intarsie, ce îndepărtate compătimire şi înviere şi ruşine

Gabriel Nedelea

Ilustrație: Jacob A Pfeiffer @ John Pence Gallery

E VORBA DOAR DE SINGURĂTATE

mintea mea nu mai are asfalt pe care să meargă atunci când mă gândesc la tine. Trebuie să cobor, e periculos! Iubirea te face să urci până la etajul 15 chiar dacă blocul are doar 14 și să te arunci în gol. Cu o încredere divină aștepți ca cineva acolo jos să te prindă pe o saltea pneumatică sau în orice altceva, dar de fapt el vine la înmormântarea ta cu o coroană din flori artificiale. Gata nu mai plânge //e vorba doar de singurătate//

Ilustrație: David Uzochukwu

IUBIREA

E ATUNCI CÂND AVEM

O INIMĂ COMUNĂ

eu nu trebuie să-ți port de grijă tu nu trebuie să-mi porți de grijă ne ghemuim amândoi în organul ăsta mic mic mic și pompăm viață până la sfârșit și tot înainte o formă genetică de continuare într-o altă etapă uită-te la tine ești doar o pasăre pe marginea unei sârme ruginite îmi iau zborul, nu e nimic magic, nu sunt în Mary Poppins e doar cer cer pe care-l folosesc să mă protejez de ceea ce se întâmplă afară. nu e de mine ce e acolo. te tai bă băiatule dacă nu ești pregătit, dar îmi plac rănile, ale mele, nu ale tale, vin acum după strigăt vin acum să-ți iau locul, cine știe, poate ajung înapoi acasă iubirea e atunci când (su)porți suferința altcuiva. e și ăsta un fel de a trăi, e modul meu de viață.

Mălina Grigoriţă

Fotografie: Alex Stoddard

PROFESORUL DE LIMBI MOARTE ȘI VII

Vaporii de ceai de tei şi parfumul de carte veche în limbile iraniană hitită ori tocariană în toate limbile indoeuropene chiar amerindiene se alătură biscuiţilor uscaţi de care nimeni nu se atinge niciodată nici profesorul nici măcar Julia. Remarci semantice ori gramaticale pasaje întregi din sanscrită traduse pe loc în franceză lumii memoriale din Rigveda cuvinte lapidare provocatoare : nu mă ocup decât de lucruri mici de verbul a fi bunăoară Eu sunt cel care a fost ESTE şi va fi. Credeţi, precum Aragon, că femeia este viitorul bărbatului ?

Apoi

şapte ani lungi de paralizie de afazie. Scrisul tremurat cu litere mari de tipar pe coala A4 întinsă de Iulia THEO “ Primul gând ce-l are gândul e Gândirea să-ntâlnească”. Prin ce canal să comunici limbajul tău interior al subiectivităţii tale altui limbaj interior al altei subiectivităţi hic et nunc (în paralizie în afazie) ? Iată întrebarea.

Până la urmă THEO e limbajul divin dincolo de orice semn –nepronunţabilul [YHAH] –La cine e cheia?//

Ilustrație: Stefan Gandle

Emanuela Buşoi

BUCUREȘTI, IT'S A MATCH

Nu-mi-e frică de întuneric dar mi-e frică să mă plimb seara singură pe la Unirii kilometrul 0 al tuturor luminilor stinse într-un București interbelic din care toată lumea pare că vrea să plece.

Love-hate, aș putea spune când citesc un panou de reclamă pus pe o clădire care stă să cadă la primul cutremur.

„ai văzut Parisul doar în filme? schimbă-ți jobul!” pentru că în toți se ascunde un permanent sentiment de nomadism apăsător de a fi altundeva, de a fi altcineva,

deși alegem să fim cum suntem și să rămânem aici.

Poate pentru că vezi un geam două trei în case în care simți că n-a locuit nimeni niciodată în care simți că și moartea a uitat să treacă pe-acolo și în toată prăbușirea lor e un confort ciudat că ești la fel de gol ca ele și știi că ăsta e decorul în care o să fii mereu acasă. Și-o să ne-nghesuim în mașinile noastre mici până n-o să mai fie loc pe stradă fiindcă între patru uși nu ne vede nimeni, sau din contră, suntem văzuți cel mai bine.

cum ar fi să fie un cutremur acum?

Fotografie: Nikate18

Miruna Marcu

Proză

STUDIU DE CAZ

Subiect: Ana Sex: feminin. Nu vrea să fie bărbat. Nu știe ce înseamnă. Nu crede în bărbați. Nu crede nici în femei.

Vârstă: incertă, după comportament. Se înregistrează oscilații majore. Adresă: reiese din cartea de identitate.

Arbore genealogic: Ana și-a cunoscut bunicii. Doi bunici erau buni. Doi bunici erau răi. Tipic. Primii bunici o iubeau. Ceilalți nu o cunoșteau bine. Nici ea pe ei. Bunica 1 se numea mamaie. Bunicul 1 se numea tataie. Bunica 2 se numea Pătra. Bunicul 2 se numea tataie-tău. Ana a avut un tati și o mami. Tipic. Tati a murit. Asta este o poveste complicată. Mami a devenit mama. Ana este singură la părinți. Ar mai fi putut să aibă frați. Nu a avut.

Ocupație: profesoară. Se zice că nu este o meserie. Ar fi vocație. Nu știe. Este ceva obositor. Dar Ana iubește copiii. Copiii o iubesc pe Ana. Este una dintre relațiile de reciprocitate. Ele o caracterizează, uneori. Vrea să fie scriitoare. Dar nu are timp suficient. Așa că privește. Ieri a privit o floare. Azi a cumpărat o varză.

Studii: nimic neobișnuit. Învățătoarea n-a iubit-o pe Ana. A spus simplu: proastă. Mama ei nu a crezut. Se pare că a avut dreptate. Mama. Ana a fost la școli bune. Relațiile cu profesorii au fost bune. A avut colegi buni. A fost plictisitor de cuminte. A mers la facultate. A fost simplu. I-a plăcut literatura. Lucrarea de licență a fost la gramatică. Așa a crezut ea că e bine. Prima contradicție. A făcut masterul. A vrut să se

înscrie la literatură. S-a înscris la latină. A doua contradicție. Funcție: Ana e secretar la sindicat. Secretar, nu secretară. Așa se zice. Nu știe de ce. A demisionat, dar demisia nu a fost acceptată. Nu îi place niciun sindicat. I se cere să reprezinte sindicatul. Ana nu vrea. Ana nu mai reprezintă sindicatul. Sindicatul nu o reprezintă pe Ana. Ana nu înțelege ce vrea sindicatul. Liderii vorbesc în altă limbă. Este limba liderilor. Liderii sunt șefi. Ana nu înțelege șefii. Are probleme cu autoritatea. Se va reveni. Ana este coordonator eco la școală. Coordonatorul eco participă la activități eco. În această calitate, taie hârtii. Ana nu vrea să taie hârtii. Poate planta pomi. Asta, da. Poate strânge gunoiul. Și asta, da. Dar nu vrea să lipească hârtii. Ana urăște mesajele. Dar copiii au nevoie de mesaje. A treia contradicție. Stare civilă: căsătorită. Ana s-a căsătorit acum mulți ani. A vrut să se căsătorească din dragoste. Căsătoria și dragostea au ceva în comun. Nu știe ce. Ana nu are sentimente obișnuite. A învățat ceva care se numește anulare. Ceea ce doare este anihilat. Iubirea doare. Backspace. Căsătoria trebuie respectată. Ana o respectă. Dar știe ceva. Sunt bărbați și femei care nu o respectă. A văzut sigur asta. I s-a propus și ei ceva. Dar nu, Ana respectă căsătoria. Oare dragostea înseamnă și respect? Probabil că da. Sănătate: niciodată nu poți fi sigur. Ana știe multe spitale. Mulți din familia ei au fost acolo. Astfel a călătorit în multe orașe. A văzut mulți doctori. Toți poartă halate albe sau colorate. Au papuci în picioare și fumează. Ana nu fumează. La spital a văzut gândaci. A văzut doctori buni. Doctorii buni așa sunt ei. Alți doctori nu sunt buni. Un doctor a murit când nu se aștepta. Dar cine se așteaptă? Deci, și doctorii mor. Religie: ortodoxă. Ana merge la biserică. Ea

are o biserică în curte. E o biserică veche și frumoasă. La biserică Ana se camuflează. Are o fustă lungă. Poartă o eșarfă pe cap. Două săptămâni nu a purtat-o. Ana se spovedește. Părintele a zis că eșarfa e podoabă. Ana îl iubește pe părintele ei. Ana poartă podoaba și râde. Ce știe Dumnezeu de podoabe? Ana crede că știe tot. Pasiuni: arta, în general. Ana merge la teatru. Se preface că e regizoare. Prietena ei zice că e genială. Ana știe că exagerează. Ana merge la filarmonică. Acolo nu vrea să tușească. Ea iubește dansul. Are multă răbdare și perseverează. Când dansează, Ana e fericită. Și mai mult iubește poezia. Îi plac foarte mult cărțile. Citește. Azi nu a citit. A stat în parc. Îi place parcul. Mai mult îi place câmpul. Câmpul e mare. Ana e mică.

Abilități: limbi străine nu știe. Nu a suferit până acum. I s-a spus că e un handicap. Ana nu crede. Limba română e frumoasă. O știe ca pe apă. Și nu a făcut niciun efort. Ana conduce. Este prudentă. Se enervează rar la volan. O dată a înjurat. Altă dată a arătat un semn nepotrivit. A arătat arătătorul. Computerul e bun la scris. Are o pagină de Facebook. Fotografia de profil nu o reprezintă. Multe lucruri nu o reprezintă. Ea nu este Gioconda. Ea este Ana. Cel puțin așa crede.

Psihologie: temperament universal. A suferit multe traume. Nu-i plac traumele. Traumele dor. Ana poartă masca umilinței. Așa scrie într-o carte. De asta ea rezolvă probleme. De asta ea se implică în probleme. Are dependență de problemele tuturor. Începe să se schimbe. Și-a dat masca jos. Dar nu se privește în oglindă. Oglinda e o iluzie. În copilărie a fost Albăca-zăpada. A uitat că nu mai este copil. Și că viața nu este poveste. Ana poate să plângă. Poate să fie nemulțumită. Poate fi timidă. Ana știe să țipe. Relații interumane: el. Cel mai frumos se ceartă cu el. El e el. Și este suficient. Azi s-au certat. Nu vorbește cu Ana. Ana nu mai plânge. Ea are probleme cu autoritatea. Face ce îi place. Asta îi supără pe toți. Dar Ana are o viață. După, nu mai poate face nimic. Nu mai poate scrie poezie. Dumnezeu nu iubește aceleași lucruri. Asta cred ei. Ana crede că le iubește. Îi lasă să fie supărați. Prieteni, are. Oamenii nu o iubesc sincer. Și ei se supără. Mulți o invidiază. Nu știe de ce. Nu au motiv. Este o realitate oarecum tristă. Ana s-a obișnuit și îi ignoră. Pentru că a invidiat și ea pe cineva. A văzut că invidia e rea. Acum se abține. Animale de companie: Dolf. Are un an și jumătate. Doarme cu capul pe perna ei. Acum, pe a lui. Dolf face piruete. Dolf se bucură. Dolf aleargă. Dolf e un cățel. În prezent, Ana merge pe stradă. Pe multe femei le cheamă Ana. Apare în multe romane. Este un nume simplu și dens.

Ana Paraschiescu

topLitera itera

SĂGEȚI ALBASTRE

Trecuseră mai puțin de șase ore de la doza a treia când am văzut că din brațul meu creștea prima antenă. Mușchiul mă duruse foarte puțin. Când asistenta a scos acul, a zâmbit ca un copil ce înghițise toate bomboanele de pe colivă. „Aveți un mușchi bun, e un teren fertil pentru antene cincige. Nu uitați să vă faceți duș în fiecare seară, pentru că are nevoie de multă apă ca să încolțească.” I-am spus că e prima dată când crește din mine o antenă și că mă tem să nu o sufoc, oferindu-i prea multă dragoste, ori să nu o înec, așa cum făcusem cu toate florile din apartament. „Stați liniștită, doamna Fridescu, n-aveți cum să dați greș. Să vă opriți la casierie în drum spre ieșire. Urmați săgețile albastre de pe podea.”

Când am ajuns acasă, am început să transpir. Mi-am schimbat hainele și mi-am luat un halat subțire. Căldura îmi cuprinsese brațul în întregime. Febra a apărut după o oră sau două. Am înghițit cu suc cipul pus în plic. Fusese învelit în folie protectoare, tras în vid, și am apreciat că nu intrase în contact cu banii. N-aș fi vrut să iau cine știe ce bacterie de pe bancnote, doar pentru că înghițisem un dispozitiv menit să-mi ușureze sarcina. Ce bine că cineva s-a gândit la folia protectoare – să-i dea bunul Bill Gates sănătate și lui, și familiei lui!

Cipul alunecase ușor pe gât. Mi-am făcut duș și m-am hidratat. Am băut vreo doi litri de apă câtă vreme m-am uitat la un film de Crăciun pe Netflix. Pe la ora șase sau șapte, Adi, iubitul meu, m-a îmbrățișat. Am stat o vreme așa pe canapea, când dintr-o dată l-am auzit țipândla fel ca politicienii în parlament. „Iubire, m-a înțepat ceva! E din brațul tău.”Am țopăit în sufragerie, în fața televizorului, fără să-mi pese că mă aude vecinul de sub noi. „Știi ce înseamnă asta? O să fim bogați!”, a zis Adi și m-a sărutat.

Ilustrație: Christian Pardini

Am ridicat mâneca tricoului, m-am dus în dormitor și m-am uitat în oglindă. Mi-am analizat, minute bune, locul unde asistenta îmi administrase a treia doză de vaccin. Plasturele rotund, aplicat la prânz, se desprinsese. Se afla acum în vârful unui mic conector auriu. În jurul lui era un manșon din teflon. Durerile s-au întețit în următoarele ore, darn-am vrut să iau calmante. Adi s-a oferit sămi aducă o pungă cu legume congelate, să o pun pe braț. „Vreau să aduc pe lume antena asta fără ajutorul vreunui medicament, vreau să simt tot! Te rog, nu îmi știrbi experiența asta. Dar poți să-mi mai aduci o sticlă cu apă din balcon.”

Ce pot să zic despre Adi? A fost un scump, a stat alături de mine două luni, cât am purtat antena cinci-ge pe braț. Mușchiul devenise mai puternic. Exercițiile zilnice cu banda elastică contribuiau la menținerea fermității. De la o săptămână la alta, antenei îi creșteau noicomponente active, din materiale inoxidabile. O udam așa cum îmi recomandaseră cei de la centrul de vaccinare. Luam suplimente alimentare cu fier, cupru și zinc. În ziua când am fost programată să o aduc pe lume, când micuța antenă urma să părăsească brațul meu, Adi m-a dus cu mașina la sediul Ocultei Mondiale din sectorul 3, lângă stadion.

Am plâns amândoi când doctorul în halat albastru a tăiat singurul cablu care ne mai lega pe mine și pe antenuța cinci-ge. Nu îl văzusem niciodată atât de emoționat pe Adi. Când medicul mi-a pus-o în brațe, iubitul meu mi-a șoptit că este mândru de mine. Pe toată durata travaliului, Adi m-a ținut de mână. „Hai, iubire! Poți, împinge!”M-a îndemnat să îmi încordez mușchiul și să uit durerea ce ajungea până la os. Medicului i-a fost ușor să desprindă antena. Nu ne-a venit să credem că am obținut, la finalul procedurii, un scor GATES 11. Așa ceva era o premieră. Femeile primeau cel mult un scor GATES 9 la aducerea pe lume a antenelor cinci-ge. Pentru nota mare ne-am mai ales cu un cec. De data asta avea cu șase zerouri. Din acea zi nu am mai ținut-o în brațe. Recunosc că sunt momente când îmi este dor de ea, de antenuța pe care am purtat-o două luni pe braț și pe care am hrănit-o cu sângele meu. Mă bucur, totuși, că am putut să contribui la tehnologiile noi ce au împânzit orașul nostru. De fiecare dată când am ceva de rezolvat la bancă, în intersecția de la Titan, antenuța mea mă veghează de la înălțimea unui bloc de nouă etaje. Ieri am observat că s-a deschis o cofetărie la parter. Când mă simte prin preajmă, fiica mea cinci-ge îmi trimite un SMS scurt, cu mesajul „Ce mai faci, mămica mea?”,urmat deun smiley face. Alteori îmi trimite o față zâmbitoare și mă roagă să îi fac o surioară cu care să se joace pe terasa blocului. Mi-a promis că este mereu cuminte, că vrea să învețe să joace șotronul și elasticul. Iar dacă îi aduc o surioară după ce mi se administrează doza a patra, nu îmi va mai cere niciodată nimic.

Ionescu

Florentina

Scrisorile poetului

Târăsc un geamantan voluminos, verde praz, prin subsolul inundat al unui bloc cu patru etaje. Mătușă-mea îl împinge cu ambele mâini, ca să ieșim mai repede la lumina de la parter. La ea în boxă pusesem tot felul de cutii în care îmi păstram amintirile din liceu - scrisori, cărți, caiete și lucrări. M-a sunat să vin să iau ce reușise să salveze, pentru că pe unele le luase apa. Am dibuit, sub un bec fără putere, tot felul de lucruri de care uitasem. Un ventilator, niște tablouri, cutii cu pahare mici, de cristal, înfășurate în hârtii decolorate, ceainice, globuri de pom și electrocasnice, tocmai bune de dat la reciclat.

Ce avusesem mai prețios pusesem în geamantanul ăsta frumos, care ar fi la modă și acum dacă nu i s-ar fi rupt două roți. Îl trag greu pe niște scări înalte și inegale. Am transpirat. Abia aștept să-l burdușesc în mașină și să-l deschid. Am chei pentru el. Am două chei mici, galbene, pe care le-am ținut acasă, la București, douăzeci de ani, tocmai pentru acest moment. Știam că urma să-l iau din Constanța.

Am parcat lângă intrarea unui liceu. Câțiva adolescenți fumează, discută însuflețit, râd în hohote, își dau capetele pe spate și se mișcă de pe un picior pe altul, dar nu de frig. Sunt pașii și gesturile pe care le faci când îți place de celălalt, însă nu-ți găsești cuvintele. Doar te învârți de colo-colo când vorbești, faci mișcări imprecise și râzi mai mult, iar celălalt înțelege. Mă uit la cei șase tineri, trei fete și trei băieți, și zâmbesc. Ei mă observă și îmi întorc zâmbetul.

În Ucraina e război de două săptămâni. În Constanța e doar un vânticel de după-amiază de martie. Nu pot să arunc geamantanul în portbagaj, că e cușca lui Merlin, așa că îl pun pe bancheta din spate. Câinele se foiește, crede că-l scot la plimbare. Dar eu scot doar cheile galbene, să descui cufărul comorilor. Mă sprijin într-un genunchi pe banchetă, stau cu un picior în aer și tot ce vreau e să găsesc dosarul roșu, în care am scrisorile lui Andrei. Am mai discutat asta odată. Dacă eu le-am primit, sunt ale mele sau rămân ale lui, pentru că el le-a scris? Ori devin ale noastre? Mă grăbesc și nu pot învărti cheia asta cum trebuie. Dacă o rup, nu știu ce-o să fac. Chiar și dacă nu le găsesc, le pot reda din memorie, pentru că le-am citit de mai multe ori decât pe-ale lui Eminescu. Între noi s-a stabilit o legătură puternică, care tinde către absolut și care nu poate fi ruptă decât de ceva tot absolut. Așa începea una dintre zecile de epistole scrise dezordonat, pe tot felul de foi. Normal că mă amuzasem de treaba cu absolutul. Era exagerat și incorect. Și nu mergea în text. Dar ăsta era stilul lui uneori, bombastic. De exemplu, într-una a zis O mare iubire e la fel de rară ca un mare talent. Nu-i dată oricui. Adică el, că despre el era vorba, era cel talentat și care mă iubea nespus. Sau spus câte un pic în fiecare zi. La fiecare recreație mare îmi aducea o scrisoare de dragoste sau o poezie de-a lui. Pentru mine, soarele nu răsărea din mare, de lângă Liceul Mircea cel Bătrân, ci în fața Teatrului Dramatic, la prânz. Răsărea când îl vedeam alergând cât să apuce să-mi lase ce scrisese și să ajungă înapoi. Între liceele noastre era distanța alergării lui frenetice. Toți profesorii știau. Diriginta îl iubea, că era singurul băiat din clasă Bine, măi Andrei, e liceul ăsta plin de fete și tu ți-ai făcut prietenă mircistă? Iar ai întârziat cinci minute, dar te iert. Deseori întârzia. A întârziat de la început și întârzie încă.

Fotografie: Mart Production

Era înalt și îmi plăcea mult mersul lui. Pășea maiestuos, cu ușurința unui om fără bagaje, fără gânduri despre trecut. Era semeț ca un cerb. Când îl vedeam venind spre mine, mergând mereu pe mijlocul trotuarului, îmi mijeam ochii, ca să nu plâng. Și nu cred că era frumos de la geaca aia neagră de piele sau de la cum se vedeau gleznele din pantofii moi ca niște mocasini. Era mai bine să-l zăresc eu prima, să câștig câteva secunde de privit în voie. Ca iubită nu puteam decât să plutesc lângă el precum o făptură imaginară.

De la Andrei am învățat că iubirea vrea să împărtășească, să spună cuvinte, să scrie. Mergeam deseori la o bibliotecă de cartier care avea vizavi niște pomi înalți, probabil castani. De unde să știu exact, când nu mă uitam mai sus de fruntea lui? Strada era tăcută și primitoare. Mereu ne simțeam bine pe bordura aceea, pe care pica soarele după-amiezile. Când citeam în sala de lectură, stăteam cu o masă între noi, ne încolăceam gleznele și ne uitam din când în când unul la celălalt. Noi eram centrul lumii, iar pe margini erau numai cărți. Apoi s-au întâmplat lucruri, a trecut timp, prea puțin timp și noi am fost prostuți. Dar eram prea tineri ca să o știm. Zilele acelea sunt difuze.

Am reușit. L-am descuiat. Sunt multe reviste, tăieturi din ziare, un almanah colorat, câteva vederi cu expoziții de la Casa de Cultură, niște broșuri despre piesele de la Teatrul Dramatic. Mi-amintesc că se cumpărau în sală, de la plasatoare. Vreo sută de fotografii în care nu-mi stă părul bine deloc. Nici urmă de scrisori. Shakespeare atârna. Doar Shakespeare mi-a rămas, în opere complete.

Acum stau în genunchi, cu picioarele sub mine. Trag portiera și mă izolez de glasurile celor care încă vorbesc în curtea liceului. Reiau căutarea de câteva ori la rând. Văd din ce în ce mai greu. S-au aprins luminile pe stradă, dar sunt palide. Nu cred că am unde să mai găsesc scrisorile. Să le fi pus în alte parte? Parcă le am în fața ochilor. Unele erau pe foi bleu, cu dungi, smulse din agende, altele erau pe foi mari, albe, groase.

Îmi așez capul pe geamantanul ăsta frumos. M-au trădat și el, și memoria. Acum nu mai sunt sigură dacă a fost vreodată acel dosar, pentru că amintirile s-au risipit tot mai mult cu fiecare an, ca niște degete subțiri de lumină, din felinare gălbejite, care îți fac semne din ce în ce mai mici și mai îndepărtate.

Ies din mașină, scot câinele să-l plimb, îl cazez din nou în cușca din portbagaj, apoi urc la volan. În timp ce conduc, îmi dau seama că las în urmă orașul cu scrisori despre iubiri rătăcite și nu vreau. Aș merge la liceu cu troleibuzul, aș aștepta pauzele, poeziile, mi-aș miji ochii să-l văd. Asta fac și acum. Îmi pare că plouă și pornesc ștergătoarele. Traversez podul de la Cernavodă, trec pe pilot automat și-mi aduc aminte cuvintele lui: Iubirea este o renunțare, o neîntinare, deci pot spune că iubirea este o asceză. Drumul îmi pare mai lung în noaptea asta. Mașini nu mai sunt. Nu mai văd benzinării sau semne de circulație. Mă uit doar înainte. Se întinde un asfalt la fel de negru precum cerul ăsta care cade peste autostradă. Pe scaunul din dreapta sunt cutii, pe banchetă am îngrămădit tot felul de vechituri, iar câinele nu scoate niciun sunet. Pun faza lungă, apăs accelerația și las mașina să meargă chiar pe mijloc, pe linia dintre cele două benzi, pentru că asta pot să fac când sunt singură.

Laura Stanciu

Fotografie: Suzy Hazelwood

Solzi

Ploua cu scrumbii ca în desenele animate cu câinele acela alb, cu fața pleoștită, care își învăța elevul, asemănător lui, tainele meseriei de polițist. Oamenii nici nu-și dădeau seama că ploaia nu e originală. Măcar să fi plouat cu carași sau plătici. Sau cu sturioni. Oho! Vă dați seama cum ar fi sunat un buletin meteorologic? „Pentru mâine se anunță precipitații nobile, din păcate fără icre.” Sau o furtună de rechini –câte victime!

Oricum, și asta era o ploaie zdravănă; făcea trotuarele să lipăie.

- Mai plouă? M-a întrebat ea după ce mi-a deschis ușa.

- Da, am spus eu, scuturându-mă de apă și resturi de pește.

- Intră, nu-i nevoie să faci asta.

- Dar miros a pește…

- Nu-i nimic. Chiar dacă mă curățasem, știam că am solzi în păr.

- Ai solzi în păr, mi-a zis îngrijorată.

- Știu, am răspuns eu plat. M-a invitat să stau jos. M-am așezat într-un fotoliu moale, gâfâind. - O cafea?

- Da, te rog. Când mi-a adus cafeaua, am observat că mergea greu, nesigur, ca un copil mic. Privindu-i pieptul, miam dat seama că și ea respira cu greutate. Cafeaua avea gust de saramură. Am scuipat, în sinea mea.

- Îți place cafeaua?

- Da, foarte bună. Am tăcut amândoi. Ea nu bea cafea. Nu bea nimic.

- Sunt aici pentru că numai tu mă poți ajuta, i-am spus. Apoi mi-am dat jos haina și i-am arătat aripioara dorsală.

- Doamne! Am văzut eu prin haine, dar credeam că ți-ai lăsat părul să crească… - Pe spinare?

- Nu, credeam că ți-ai lăsat…cum îi spune…chică!

Ce glumă proastă am făcut! Urăsc sarcasticii, sunt niște inculți și niște superficiali. Ea începuse să plângă. Fără lacrimi și fără suspine. Dar o trăda expresia feței.

Ilustrație: Joanna Braithwaite

- De ce plângi?

Mi-a arătat o pereche de opercule care i se conturau pe gât. Acum avea o figură și mai tristă, aproape disperată.

- Nu mai plânge, o să te sufoci. Altă replică tâmpită. Mi-a luat trei minute să realizez asta.

- Am văzut eu că ești cam tăcută. De obicei vorbeai mult. Câtă lipsă de emoție!

S-a oprit brusc din plâns când m-am ridicat.

- Mai stai.

- Trebuie să plec.

- Mai stai, te rog!

- N-ai înțeles? am întrebat-o punând mâna pe clanță. Aripioara mea dorsală e de răpitor.

Am lăsat-o plângând. Nu am mai vorbit niciodată cu ea. Ploaia se mai potolise. Începusem să simt mai bine tot ce mǎ înconjura. Sunetele, vibrațiile, totul. Doar privirea mi se încețoșase puțin. O săptămână am stat in cadă, fără să vorbesc cu cineva.

După zece zile, totul a trecut. Revenisem la normal. Ploua acum cu mere. M-am dus la ea acasă. Nu era acolo. Nimic ciudat, în afara plantelor din ghivece. Avusesem dreptate, se transformase într-un pește fitofag. M-am convins când după numai două zile am recunoscut-o în ciorba care mi s-a servit la restaurant. Am scuipat, în sinea mea.

Nu am rămas cu aproape nimic din perioada aceea. Mai bine. Acum, cu ploile astea de fructe, când oamenii s-au transformat în viermi, i-aș fi mâncat pe toți. Am rămas, totuși, cu scrisul acesta plat.

Ilustrație: René Magritte

Marian Neguțu

Cronică de carte

Semnalele puternice ale curiozității

Deschizând această carte am descoperit primul topliţean care notează în cartea sa ceva legat de feminism.

Memoria mea a început să deruleze amintiri şi imagini despre scurte întâlniri cu dumnealui. De mult mi-am dat seama că acest om este un om discret, extrem de inteligent, un om în inima căruia politeţea se află la ea acasă. Această politeţe angajează la continuarea cu politeţe. Această carte exact despre acest lucru vorbeşte, despre o atitudine respectuasă faţă de marea de cunoştinţe în care plutim. Dar şi despre un interes rar întâlnit pentru cunoaşterea enciclopedică. Un culegător este un spirit aparte, şi să recunoaştem că face parte din avangarda unei societăţi, dacă nu cumva este primul pe linie culturală dintr-o comunitate, precum a fost Vasile Alecsandri, care a deschis drumul către colectarea de versuri folcorice.

Odată ce am deschis cartea, am fost fermecată de bogăţia de informaţii, atent selectate, pe bază de ….spirit, am putea spune.

Cartea « De la curiozităţi mărunte, la mari necunoscute » este singurul loc în care, în afară de google, care îţi dă informaţia random (şi există o plăcere în acest lucru, nu ştiu de ce natură, veţi vedea). În această carte găseşti mai ales informaţii despre lucruri adevărate, care nu se perimează, care nu apar dintr-o eventualitate, ci pe care, dacă nu ești curios să le afli, te cam poţi considera „în afara universului cunoaşterii », ca să nu zic altceva.

De asemena. este un loc unde găseşti informaţii despre năravuri, însă prezentate într-un mod deosebit de selectiv.

Ei, toate astea, şi atât de mult suflet, atâta capacitate de a conduce către valoare, nu găseşti pe google.

Cartea conţine un material împărţit pe 2 părţi. Partea I, cuprinde curiozități, subâmpărţite în mici bucăţele, la care ar fi trebuit să pun ghilimele, dar sunt prea multe, şi deci nu o să o fac: curiozităţi generale, curiozități tematice, corpul omenesc, oasele corpului omenesc, turnul Eiffel, legi ciudate în Statele Unite ale Americii, despre urs, femeia pe glob, despre cartof, inventatorul cuptorului cu microunde, premiat cu…2 dolari, Scoția, țara cu cei mai mulți roșcați, despre urs, femeia pe glob, Muntii Carpați, Alfred Nobel, lumea bijuteriilor, expresii explicate, cele mai joase țări din lume, bursucul, cel mai curat animal, din lumea insectelor, 10 mari scriitori români care au murit în sărăcie, aur, “am ascuns tezaurul de ruși, dar tot la ei a ajuns “, legendele României, fascinantul univers, cetatea lui Ţepeș Vodă, apa, luna, păsări, despre daci, despre romani, Antarctica, despre cai, fotografia, banii, Ştefan cel mare, întrebări și răspunsuri, Wojtek, ursul care a luptat împotriva naziștilor.

Ilustrație: Sarah Wickings

Toată acestă primă parte este comparabilă cu un glob pământesc, compus artistic, sub formă de mozaic. Piesele de chihlimbar cu care Savu Cătană îşi copertează obiectul supus creaţiei sunt diferitele informaţii şi curiozităţi despre toate câte sunt.

Partea a II-a, denumită “necunoscute despre personalități ale culturii” cuprinde informaţii interesante despre personalităţi culturale din România. Vedem că d-l. Cătană Savu a ales să ne împărtăşească lucruri pe care le-a cules semnalând prin aceasta că sunt lucruri peste care nu ar trebui să trecem cu vederea. Aflăm aici informaţii despre scriitori importanţi şi nu numai. Cei prezentaţi de d-l Cătană sunt: Gala Galaction, George Călinescu, Mircea Eliade, George Coșbuc, Ion Pillat, Octavian Goga, Ion Heliade Rădulescu, Ienăchiță Văcărescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Duiliu Zamfirescu, Lucian Blaga, Otilia Cazimir, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Marin Preda, Marin Sorescu, Nicolae Iorga, Lucia Demetrius, Ion Pribeagu, Francois Villon.

În încheiere, d-l Savu Cătană face o selecţie de poeme de Ion Pribeagu, prezentând o selecţie de conținuturi care este, pe cât de spiurituală, pe atât de savuroasă. Ultimul material prezentat este despre un element care va rămâne un simbol în patromoniul muzicii româneşti, peste alte şi alte generaţii, drept o piesă de tango, poate cea mai reprezentativă a românilor… este vorba de Zaraza.

Dl. Savu Cătană dovedeşte, prin toate cele expuse în această carte, un gust fin pentru lectură, un bun gust pentru revelarea informaţiilor, neratând esenţialul, şi totodată se prezintă lumii ca un spirit înfocat întru cunoaştere, echilibru şi decenţă.

Cartea aceasta este o bornă a inteligenţei omeneşti, o bornă de luat în serios, căci ea ne indică cam pe und ear trebui să fim, în condiţiile în care oceanul de ignoranţă şi prostie din jur tinde să acopere uscatul, cu noi cu tot.

Ilustrație: Sarah Wickings

Macrina Viorica Lazăr

topLitera