Carevasazica

Ziar studențesc de informare cu cap

Nr. 1, Martie 2011

Scoaterea din priză a naţiunii • E ca mersul pe bicicletă • Răbdarea s-a născut la sat Noi - infama perfecțiune • București, București, tu mă-nveseleşti • • Miercuri și sâmbătă. Iar și iar. • Modă și modele • • maicutalent@vipromania.ro • D’ale sesiunii temeri • Între repetitiv și confortabil

Ilustrație: Ioana Șopov

2

editorial După un pahar de vin de garaj de la tatăl lui Bibi şi nişte mucenici de la mama Alexandrei, ne simţim brusc plini de har, aşa că-i dăm bice cu scrisul. Doar câteva vorbe despre noi, n-am şti să povestim prea multe despre ce-am gândit şi despre ce-a ieşit. Să ştii că ne-aşteptăm să-ţi placă pentru că ne-am cam tocit amprentele în douăşopt de pagini.

Ziar de informare cu cap, Carevasăzică este un proiect marca Voluntari pentru Idei şi Proiecte. E prima ediţie, aşa că-i limitată. Deci dacă vrei să ne iei toate ziarele, să ştii că poţi să le duci pe un braţ. Noi îţi recomandăm să apuci doar un exemplar şi să-l citeşti de la primul C la ultimul ă. Integral, carevasăzică.

Primul număr vine Unplugged. Am văzut pe întuneric.

Vezi ce şi cum de la pagina 7, la pagina 20.

Maria Pepine: Copii, v-am trimis patru mailuri mai devreme. A trecut o jumătate de oră şi n-am niciun răspuns.

Păi e frumos? Hai că mai trimit unul ca să vă cert. Şi apoi mai am o idee şi gata.

Hai, cu spor, toată lumea!

Alexandra Enăchescu: Deci spune-mi ce să mai fac. Mai pot să fac ceva? Mie doar să-mi spui, că eu fac. Plec de acasă acum, dar dacă e ceva, mă întorc şi fac.

Deci ce-am de făcut?

Bianca Troncea: Eu nu pot să stau toată noaptea, nu funcţionez decât până pe la unu, maaaxim unu jumate. Voi nu vă simţiţi mai bine dacă vă treziţi la opt şi începeţi ziua devreme-devreme? Bine, noapte bună.

Anca Vancu: Deci mâine trimitem la print. E două noaptea şi noi acum ne apucăm de layout. Hai că terminăm, nu vă mai panicaţi. Eu zic că terminăm, mă.

Corina Rîjniţă: Băăăăi, eu nu vin azi la şedinţă că mă doare capul şi apoi o sămi fie somn şi apoi nu mai ştiu ce-am de făcut că eu nu port agendă. Dacă e ceva, mă suni, da’ vezi că nu răspund. Şi n-am net în Moxa!

Alexandru Chifu: Deci pot să fac şi eu o listă cu muzică clasică? Să nu asculte lumea numai tâmpenii din astea? Hai că o trimit dimineaţă pe mail.

Savian Boroancă: Unplugged? Cum adică unplugged? Eu nu înţeleg ce vrem să spunem. Adică ce să transmitem? Nu ştiu, suntem doi băieţi în echipa asta şi nu înţelegem niciunul. Amatis, tu pricepi?

Iulia Niţu: Mie-mi place camera ta, dar nu-mi place geamul. Mie-mi place să stau pe jos, dar nu-mi place covorul ăsta.

Mie-mi place cum te-ai îmbrăcat, dar ce-i cu părul ăla?

Echipa Carevasăzică 3

E ca mersul pe bicicleta Când rişti, îţi învingi o frică.

E un exerciţiu la care devii mai bun prin repetiţie şi, din fericire, odată ce-l stăpâneşti, nu-l mai uiţi niciodată. de Lavinia Gliga

Lavinia Gliga este jurnalist şi editor la Decât O Revistă.

4

A

m învăţat să merg pe bicicletă vara trecută.

Eram în Târgu Mureşul natal, la Platoul Corneşti, un deal în mijlocul oraşului destinat agrementului în familie. Acolo e grădina zoologică, o pădurice străbătută de un trenuleţ ticăit care încântă copiii şi părinţii deopotrivă şi, mai recent, o pistă cauciucată pentru alergat, plus un parc adus la standarde europene, cu jucării cum noi nici nu visam la începutul anilor ’90 şi spaţii de grătărit comunale. În miezul platoului e ursul de piatră. Ursul e parte din identitatea oraşului, prezent şi pe stemă; ursul de piatră de la Platoul Cornşeti e un personaj călărit de toate generaţiile de târgmureşeni, o perioadă bună rămas fără cap dar iubit necondiţionat, un simbol. Parcarea, ursul, parcul, grădina zoologică sunt unite de câteva sute de metri de drum, pe alocuri pavat cu piatră cubică, pe care am mers prima oară pe bicicletă.

Eram o arătare. O femeie la 1,77 metri, călare pe o bicicletă roşie disproporţionat de joasă – era o bicicletă de damă, dar coborâsem şaua la minim ca să ajung sigur cu picioarele pe pământ. În ciuda sfaturilor adulţilor (momentul m-a redus inevitabil la stadiul de minor neştiutor), aveam părul liber şi purtam o rochiţă fluturândă şi sandale. M-am dus la poligonul de ciclism cu prietenul meu, părtaş volens, nolens la acest episod cu risc – sau garanţie – de umilire publică. Ajunsă pe drumul spre grădina zoologică, am încălecat pe şa.

Există o explicaţie pentru întârzierea acestui moment. Am copilărit cu bunicul din partea tatălui, într-o casă construită la începutul secolului trecut, cu camere să-ncapă câte-o sală de sport şi-o grădină cultivată echitabil cu trandafiri, lalele şi roşii. Părinţii mei s-au mutat de acolo când aveam trei ani, într-un apartament de bloc cu două camere. Au considerat că îmi va fi mai bine să locuiesc la casă, cu bunicul care tocmai rămăsese văduv şi avea nevoie de o preocupare. N-au considerat rău: nu-mi pot închipui o casă şi un companion mai bun pentru copilărit.

Viaţa mea a decurs normal, privită cu ochiul liber: am mers la liceu (prima clasă germană din oraş, înfiinţată cu intervenţii la ministrul educaţiei), apoi la facultate (ASE în germană, în ciuda insistenţelor mele pentru psihologie sau jurnalism la Cluj). Săpând şi analizând negura amintirilor, cred că tot timpul m-a însoţit frica de eşec. Frica de a mă face de râs.

Nu m-am făcut ghid turistic, ca prietenele mele din facultate – câştigau bani buni din asta, în timp ce eu îmi drămuiam renta lunară fixă pentru ţigări, concerte şi alcool –, pentru că mi-a fost frică. Nu am aplicat pentru burse în străinătate, deşi la începutul anilor 2000 înfloreau programele ca Erasmus, pentru că mi-a fost frică. Nu am recunoscut şi (cred că) am reuşit să ascund faptul că nu ştiu să merg pe bicicletă într-o relaţie de vreo doi ani (la distanţă şi destul de disfuncţională, ce-i drept), pentru că mi-a fost frică.

Primul meu job a fost la Hotnews, imediat după absolvirea facultăţii. Ei căutau un reporter pe economic; eu ştiam despre „reporter” că e un om care pune întrebări unui alt om, iar despre „economie” că e materia aia pe care ar fi trebuit s-o învăţ dacă aş fi

“

Sapând si analizând negura amintirilor, cred ca tot timpul m-a însotit frica de esec.

Frica de a ma face de râs.

frecventat cursurile. M-au luat, pentru că ştiam germană. Am plecat după două luni, pentru că nu ştiam nimic altceva în afară de germană. Dar a fost un moment în care mi-am pus la bătaie fricile. Motivul: pontul mi-l dăduse un băiat de care-mi plăcea; nu sună eroic, dar a funcţionat. Am revenit, după alte câteva joburi, la cel de om care pune întrebări unui alt om. E un job care mă pune mereu să-mi muşc fricile, pentru că mă aruncă mereu în situaţii necunoscute. Nu ştiu cine e omul căruia vreau să-i pun întrebări. Nu ştiu ce gândeşte, nu ştiu ce simte, nu ştiu ce se poate întâmpla dacă reuşesc să aflu. S-a întâmplat să nu ştiu unde sunt (geografic), să nu ştiu ce mănânc (orice ţi se oferă, accepţi) sau ce beau (orice ţi se oferă, accepţi). De fiecare dată când pornesc spre un interviu, pornesc fără să ştiu cu ce mă voi întoarce.

Cu cât trece mai mult timp între aceste salturi în gol, cu atât se reinfiltrează mai profund frica de necunoscut. Cu mersul pe bicicletă a fost la fel. Până astă vară, când mi-am făcut curaj să-mi muşc şi frica asta (m-am pregătit câţiva ani, recunoscândumi şi declarându-mi tot mai uşor deficienţa). Motivul: acelaşi băiat de care-mi plăcea era acolo să mă ţină de fund să nu cad.

Aproape că n-am observat când mi-a dat drumul.

Pedalam pe asfaltul dintre grădina zoologică, parc şi parcare, copacii care-mi flancau traseul se derulau tot mai repede, zâmbetu-mi depăşise de mult limita regulamentară, târgmureşenii care se plimbau alene întorceau capul a uimire (eram o arătare), ursul de piatră era tot mai aproape. Aproape că n-am observat când m-am prăvălit pe asfalt, cu tot cu bicicleta roşie disproporţionat de joasă. Şi-apoi, nici n-a contat, m-am ales doar cu câteva zdrelituri. •

Moda si modele În adolescenţă, provincial fiind, n-am avut la-ndemână un model viu care să fi avut el însuşi o viaţă exemplară şi care să-mi îndrume căutările juvenile: să-mi îndrume lecturile, să-mi îndrume visurile, să-mi îndrume experienţele. Aşa c-am fost nevoit sămi găsesc singur îndrumările – fie în cărţi, fie la părinţi, fie la oamenii cu care veneam în contact. Astfel încât sunt mândrul posesor al unui bagaj de idei şi lecţii de viaţă pe care îl port oriunde cu mine şi acum, la cei 35 de ani. de Dragoş C. Butuzea www.chestiilivresti.blogspot.com De la un timp însă, în ritmul trepidant de azi, observ mirat cum bagajul meu nu numai că se demodează –cu toate astea mă cred încă tânăr– însă, încet-încet, devine în răspăr cu modă: valorile, plăcerile, cuvintele. Aşa încât, deşi caut să mă păstrez la curent cu tot ce apare nou, ideile şi lecţiile mele de viaţă încep să fie uitate?

Umor: caut să mă-nconjor de oameni cu umor, dar nu găsesc decât miştocari, băşcălioşi sau mitocani care-njură de mamă şi de sex, într-o Românie civilizată în 4 ani de Uniunea Europeană.

Iau câteva exemple de cuvinte: Iubire: am spus cu adevărat o singură dată te iubesc, la 15 ani, mi-a bătut inima nebuneşte, mi s-au înmuiat picioarele neomeneşte, mi s-a blocat vocea dobitoceşte. În ultimul timp, o spun doar să oficializez o legătură, sau să completez afirmaţia „ai fost minunată”. Sau, de Valentine’s Day, să însoţesc inimioarele de catifea cumpărate de pe tejghelele de la Romană.

Dostoievski şi Stendhal: Ajungeam să mă cert nopţi întregi în căminul studenţesc, pe teme dostoievskiene sau stendhaliene, acum văd în metrou citindu-se Stephany Meyers şi Charlaine Harris.

Ţară: citeam cărţi de istorie despre ţara mea, România, şi-mi plăcea cuvântul ţară, acum nu-l mai găsesc, e uzurpat de cuvântul politică, în gurile politicienilor care se scuipă-ntre ei pe la posturile teve, arbitraţi de reporteri.

Prietenie: caut să folosesc deseori cuvântul, şi-l foloseam când mă laudam că am prieteni puţini şi buni, cu care chiuleam de la ore, cu care ieşeam la plajă (sunt din Constanţa), sau cu care mă chercheleam în vreo speluncă de cartier. Acum, folosesc termenul mai mult cuvântul „cunoştinţă”, cu toate sutele de „prieteni” de pe facebook, dar din care nu cunosc „la faţă”nici pe 20.

Destin: găseam în cărţi memorialistice oameni care căutau să-şi explice la bătrâneţe destinul, împlinirile vieţii, acum decopăr mai mult cititoare de promptere care povestesc cum au ajuns ele din fragedă pruncie personalităţi de succes, unele neavând pe CV decât câteva liposucţii.

Cinema: Caut reviste despre cinema, dar nu găsesc decât bloguri care discută de ultimele filme 3D.

Planuri: Mi-aduc aminte cum m-a ambiţionat un articol de-al lui Mircea Eliade scris când avea douăzeci de ani în care-i îndemna pe colegii de generaţie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar mai avea doar un an de trăit, iar în acest an să se-apuce să-şi scrie cărţile, să-şi trăiască dragostea, să călătorească. În articolele de-acum sunt îndemnat fie să slăbesc, fie să-mi achiziţionez ultimul Kindle, fie să-nvăţ life coaching.

Care sunt lucrurile bune şi care sunt cele rele? Luat repede, n-aş şti să spun. Doar că suntem pe deplin liberi să alegem. E viaţa noastră şi numai a noastră, nu a părinţilor, nu a prietenilor, nu a iubitelor sau iubiţilor, nu a profesorilor, nu a politicienilor.

Eu am ales. Sunt fericit? Nici asta n-aş şti să spun cu certitudine. Uneori da, deseori nu.

Ceea ce ştiu să spun este un singur lucru, că nu renunţ la bagajul meu. Îl port cu mine în continuare, de-a lungul trecerii timpului. Cum spune Samuel Beckett într-o piesă, „clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei, şi toată viaţa aştepţi ca ele să se facă o viaţă”. Eu n-aştept (încă). Trec la acţiune, cu ochii pe bagaj!

5

Intram noi în tablou sau intra tabloul în noi?

Ne-a prostit adaptarea la publicul-ţintă. Ne-am obişnuit să născocim nevoi pentru a justifica apariţia unor produse pe piaţă. Vânăm profit, vrem să vindem şi de aceea dăm în cap, călcăm pe cadavre, facem pe dracu-n patru şi tot găsim un loc în mintea consumatorului. de Alex Zaharia Vânătoarea de profit presupune vânătoare de oameni. Camuflaţi, îi pândim din umbră, îi mirosim, îi supraveghem şi le analizăm fiecare mişcare. Nu ne scapă nimic. Ştim tot ce fac la serviciu, acasă, în timpul liber, cu familia, cu prietenii.

Dar nu ne scărmănăm numai prada, ci şi pe ceilalţi vânători. Încercăm să ne dăm seama de tacticile lor de vânătoare, le găsim capcanele şi le dezamorsăm să nu cumva să ne-o ia înainte. Cel mai puternic supravieţuieşte, cel mai isteţ ajunge la pradă, cel cu cea mai bună momeală reuşeşte să o prindă.

Asta e boala omului de publicitate, a omului de vânzări, a economistului. Argumentul, soluţia, nevoia, produsul, clientul. Şi având în vedere competitivitatea societăţii în care trăim, trebuie să fii un vânător extrem de abil ca să poţi rezista în jocul capitalist. Şi cu cât îţi cunoşti mai bine clientul, cu cât te apropii mai mult de el, cu cât produsul pe care i-l prezinţi este mai aproape de ceea ce îşi doreşte el, cu atât ai mai multe şanse de succes.

Grav este că această boală se transformă treptat într-o epidemie. Vânătoarea a devenit un mod de viaţă. Am ajuns să importăm valorile şi consuetudinile capitalismului şi să le aplicăm pe te miri unde. Mai precis acolo unde nu îşi au locul. Şi mă refer aici la artă.

Ce este arta? Arta este ceva din această lume şi totodată dinafara ei, spun esteticienii. Este pe jumătate matematică, pe jumătate simţământ. Are ca sursă de inspiraţie lumea în care trăim, cu mizeriile şi cu euforiile ei, cuprinde gândurile şi impresiile noastre intime. Pe această temelie, artistul ridică o altă lume, una ocultă, uneori chiar ermetică. Arhitectura nou creată oglindeşte lucrurile mundane pe care artistul le filtrează, le purifică şi le transpune în operă. Se inspiră, codifică, construieşte, pune un strop de raţiune şi un strop de nebunie şi o livrează. Omul o contemplă, se minunează şi simte că se desprinde uşor-uşor de tot ceea ce îl înconjoară. Se îndepărtează de pasiunile josnice cum ar spune anticii greci şi, în cele din urmă, se transpune în lumea creată de artist. O operă artistică este autentică dacă reuşeşte să îi creeze omului emoţie estetică, dacă reuşeşte să îl facă pe acesta să se identifice cu ea în mod natural.

După Kant, judecăţile estetice sunt bazate pe sentiment, în particular pe sentimentul de plăcere,

6

şi se deosebesc de alte facultăţi asemănătoare prin caracterul dezinteresat al acestuia. Cu alte cuvinte, plăcerea trezită de un obiect artistic nu trebuie nici să depindă de dorinţa omului de a avea un astfel de obiect şi nici să genereze o atare dorinţă. Trebuie să genereze, în schimb, acea senzaţie,destul de încifrată, numită emoţie estetică. Aşadar, arta nu e făcută ca să corespundă unei nevoi, unei cerinţe, ea nu e făcută ca să semene omului sau să îi flateze orgoliul, ci ea este un scop în sine. Artă pentru artă.

Nu artă pentru om şi, cu atât mai mult, nu artă pentru nevoi contrafăcute.

Şi ce am făcut noi, mărfarii, plastografii?

Prin filosofia noastră capitalistă am schimbat macazul şi am dat cu piciorul acestei valoroase trăsături: nu se mai adaptează omul la opera de artă, ci opera de artă la om, iar sublimarea estetică, odată firească şi înălţătoare, acum este confecţionată, artificială. Am fasonat arta, am modelat-o după chipul şi asemănarea noastră şi am redus-o la nonvaloare. Adorno a fost printre cei care au învederat că, sub pretextul de a o face să fie pe înţelesul tuturor, am privat arta de ceea ce îi conferea autenticitate. Am început să o producem după mofturile consumatorilor ei şi, astfel, am transformat-o într-un fel de containerul nevrozelor, iritaţiilor şi bolboroselilor noastre triviale, căci în ziua de azi toţi suntem artişti şi consumatori de artă. Nu contează că săpăm

şanţuri sau că defilăm cu genţi-diplomat.

Ghidaţi fiind de imperative comerciale, orbecăim prin subiectivism şi pragmatism. Întreaga noastră producţie este destinată pieţei, iar bunurile nu le mai facem în conformitate cu nevoile oamenilor, ci de dragul profitului. Nu creăm un produs pentru o nevoie, ci creăm o nevoie pentru un produs.

Reducem totul la un numitor comun, sacrificăm proprietăţile obiectelor şi valorile lor intrinseci în favoarea tendenţiozităţii, iar cel mai rău este că extindem aceste principii şi asupra creaţiilor artistice.

Din cauza subterfugiilor gândirii economice – tipice, de altfel, generaţiei noastre – ni s-a degradat sensibilitatea, iar produsele culturale de astăzi nu sunt decât dovada agravării acestui proces. Producţiile cinematografice şi-au pierdut impresionabilitatea: majoritatea dezbat aceleaşi teme, în acelaşi fel, din aceleaşi puncte de vedere, dar cel mai condamnabil este că au dat la schimb semnificaţiile adânci pe efecte speciale sau pe alte minunăţii tehnologice. Filmul, pictura, muzica, literatura, toate s-au contagiat de la gândirea capitalistă. E de-ajuns să arunci o privire într-un muzeu de artă contemporană sau la un film turnat în ultimii ani. Printre atât de multe bălării, rareori mai răsare câte ceva demn de menţionat. Iar când răsare, rareori e preţuit.

Apreciem un film pentru că toată lumea îl apreciază, nu ascultăm Mahler pentru că nu e „la modă”, nu ne pierdem timpul cu poezii şi beletristică pentru că „time is money” şi considerăm un tablou operă de artă pentru că aşa au scris băieţii ăia de la nu-ştiu-ce-ziar. Da, ăştia suntem noi.

Noi, cei care, atunci când nu ignorăm de tot orice poate avea vreo urmă de sensibilitate, nu facem decât să încurcăm treburile. Că în fond ce? Operele de artă nu se cumpără? Ba da. Şi încă pe bani grei! Sunt o grămadă de inculţi ţâfnoşi şi snobi pe lume, chiaburii secolului XXI, care ar da oricât ca să aibă în casă o operă de artă contemporană şi să se joace, astfel, de-a intelectualii. Cum? Îndrăzneşte cineva să spună că e kitsch? Ce ştiu ei ce e arta!

IlustraĹŁie: Silvia Dumitru 7

Scoaterea din priza a natiunii Text: Valentin Moroianu Ilustrație: Evelyn Bundur

“

Trec printr-o pană de inspiraţie cruntă. Am nevoie de un pic de detaşare. Trebuie să plec din realitatea astea imediată cu vameşi, lideri de sindicat, politicieni, toţi corupţi, toţi răi, evil masterminds, villains. Se pare că nu mai există niciun om bun în lume. Nu numai că “Gott ist tot”, ci şi “Gut ist tot” dacă e să crezi tot ce auzi pe toate canalele mass (şi mai puţin mass) media, pe toate coclaurile în general. Mi-am luat porţia de băieţi răi cu vârf şi îndesat. Am avut parte de conspiraţii iudeo-masonice, revolte musulmane, ascensiuni economice, schimbări de puncte de vedere în politicile externe mondiale. Am ascultat toate opiniile despre toate subiectele imaginabile. Uneori şi despre alea inimaginabile. S-au detaşat şi nişte băieţi buni, ca o contrapondere la toată masă asta de ură şi de stări sufleteşti negative. A fost bine, până când mi-am dat seama că nimic nu e bun sau rău, potrivit sau nepotrivit.

Cu cât ştii mai mult, cu atât observi că ştii mai puţin. E un paradox în care mă regăsesc de ceva timp. Vreau să scriu câteva paragrafe de 3 zile, încep şi după 2 fraze mă blochez şi mă loveşte o idee: nu pot acoperi nici pe departe subiectul pe care îl vreau disecat. Fatalitate cognitivă. Tot amestecul ăsta de informaţie îmi face creierul să se învârtă. Destul de repede. Problema e că se învârte până ameţeşte şi atunci deja nu prea mai are rost să încerci orice formă de gândire.

Cu atât mai mult o părăsire a amorţelii ăsteia cerebrale.

Când m-am gândit la pana asta de inspiraţie mi-au zburat nişte idei prin cap: “e d-aia aprigă, neaoşă, românească”. De ce? Pentru că românu’ are un vid de inspiraţie nativ, nu ştie să îşi organizeze gândurile într-o formă coerentă. În ultimele săptămâni, în timpul programului meu plictisitor de 8 ore de stat degeaba am întâlnit tot felul de oameni. Români de condiţie medie şi sub medie (profesorii universitari mai trebuie să aştepte, asta e). Aspiranţi la statutul caragialesc de români verzi. Care vor să schimbe sistemul, să îl reformeze spre binele tuturor, şi în plus deţin şi cheia spre această schimbare.

oamenii nu se asteapta la dezbateri serioase într-o benzinarie Am întâlnit idei bune în cele mai surprinzătoare locuri. Cu un lucrător într-o benzinărie – un tip la vârsta a doua, avea vreo 42 de ani – am avut o întreagă dezbatere pe teme de economie (socialistă vs. capitalistă, mai exact), istorie şi sisteme de drept. Problema omului era una de comunicare, nu îi ieşeau deloc cuvintele care să exprime în forma cea mai concretă şi concisă idiele sale. Cu greu înţelegeam uneori ce vrea să spună, dar lucrurile pe care le-am prins, le-am combătut în virtutea spiritului de dreapta spre centru-dreapta cu accente stângiste ce mă caracterizează (nu am tocmai cea mai bine delimitată viziune politică, prefer să iau ce-i mai bun de prin toate). Dar după vreo oră eram tot în punctul de plecare, el cu ideile lui, eu cu ale mele şi cu vreo doi spectatori uimiţi pe margine. Se pare că, nu se ştie de ce, oamenii nu se aşteaptă la dezbateri serioase într-o benzinărie. Am nevoie de o pauză. O detaşare. Să nu mai am nicio treabă cu vreun curent de idei. Nu mai vreau ca din toate părţile să fiu invadat de ele şi să trebuiască să trec prin filtrul raţiunii orice tâmpenie care mi se serveşte ca informaţie veridică, adevăr absolut sau idee măreaţă şi salvatoare, pentru mine, pentru ţară sau pentru societatea globală. Vreau să îmi aleg un domeniu pe care să-l învăţ (în afară de ale mele dragi ştiinţe juridice) şi să nu mai am tendinţa asta să adun toate informaţiile pe care le găsesc ca un spiriduş harnic (poziţionat în cutia craniană, zic). În general, când se spune că oamenii au pitici pe creier e de rău. Uite că şi eu am unul şi partea urâtă e că e deghizat întrunu’ bun şi strângător. Nici în paragrafele astea nu am reuşit să transmit tot ce voiam şi nici să acopăr măcar două treimi din ramificaţiile de idei care se tot desprind din ideea de bază. M-am hotărât. Astăzi mă duc la muncă şi o să vorbesc despre maşini, fotbal şi femei. Când mă întorc o să îmi opresc telefonul, calculatorul, de televizor nici nu mai vorbesc. Îmi termin de citit cele probabil vreo 12.000 de cărţi pe care le-am tot adăugat pe listă de-a lungul anilor. O să fiu unplugged.

P.S. Tocmai am dat de o problemă: lista cu cărţi e tot pe laptop… da’ găsesc eu o soluţie.

8

Rabdarea s-a nascut la sat

... si-acolo a ramas

de Alexandra Enăchescu

noastre, oglinzile “ Relaţiile noastre, scuturile noastre nu mai au răbdare. (...)

E cultura instantaneului.

E cultura deadline-ului.

…îşi freca mâinile cu aerul acela detaşat, dar, în acelaşi timp, la pândă, ca şi cum ţi-ar spune că viaţa e lungă, nu are rost să te grăbeşti. Cum să nu mă grăbesc, dacă îmi sună telefonul, iar am uitat să-l închid, după cursuri trebuie să fiu în Militari, nu nu mă-ntâlnesc cu Ioana, trebuie să-mi iau pachetul de la cineva. Şi mai pomenim de indiferenţa omului medieval faţă de timp. Am numi-o ignoranţă azi şi am şi arunca în ea cu pietre, dacă am putea, cum să nu fi contra-cronometru în Bucureşti?

Noi ne comportăm în fiecare zi ca şi cum timpul nu mai are răbdare. Ca şi cum noi nu mai putem avea răbdare. Relaţiile noastre, oglinzile noastre, scuturile noastre nu mai au răbdare. Totul trebuie să se întâmple acum, că mâine nu mai avem valoare. Cumva, totul se demodează, se lichefiază, se autoconsumă înainte să apuci să pui gura pe clipă şi să mai zici “stai”. E cultura instantaneului. E cultura deadlineului şi a ceasurilor care se micşorează, încât să le putem purta peste tot cu noi, dar care se lăţesc hidos cu presiune şi agitaţie. Întoarce-te din drum, că iar ţi-ai uitat agenda acasă…

Ne scapă toate printre degete, ne zicem vreodată, în vreo dimineaţă în care rămânem blocaţi în trafic privind pe geam-ah, banca aia era oare acolo ieri?Ne frecăm înceţoşaţi la ochi, ne strâmbăm puţin la popriul gând şi ne întoarcem la lucru. Oraşul ăsta ne cam mănâncă nervii, ce-i drept Între timp, Răbdarea se îmbracă în fuste de duminică, iese la plimbare pe bulevard şi ne face în ciudă cu tot timpul pe care şi-l permite. Bătrânul încă ne priveşte ca pe nişte specimene ciudate care nu bagă de seamă un lucru pe cât de simplu şi mic, pe atât de important: când întorci toate oglinzile şi te ştii, atunci ai răbdare cu tine, cu timpul şi cu cei din jur. Dar el trăieşte în lumea lui-patriarhală, i se zice- şi ce-i pasă?

Nu ar fi corect să spunem că oraşul e vicios şi viciat, satul e bun, aer curat, mamă. Ştim bine cu toţii că viaţa noastră e condiţionată de tehnologie, de transport rapid, de kilobiţi transmişi în milisecunde, de aflarea celuilalt la un click distanţă, de ultra, mega,

9

super, crescendo, mai mult, mai repede, mai eficient. Şi ne dăm seama că nu se poate altfel. Nu într-o altă dezbatere sat-oraş se află dilema sau soluţia noastră. Nu am putea să stăm la bunici pentru totdeauna, dar am putea să mai învăţăm câte ceva din ridurile lor, că nu le au degeaba.

Răbdarea nu e punctul nostru forte. N-a fost niciodată. Suntem generaţia care vrea rezultate şi se mişcă în contra-timp cu Timpul. Vechea opoziţie modernitate-tradiţionalism n-ar mai fi pentru noi, pare-se. Deşi, în fapt, lucrurile care diverg din noi se reduc la aceeaşi idee spusă altfel. Nanoipod, laptop, digital versus unplugged.

Căci aici voiam să ajung.

Chiar dacă ne ţinem departe de sat în cea mai mare parte a timpului, imputându-i chiar şi lucruri de care nu se face vinovat (bătrânul se uită la mine aprobator şi trufaş), că ar fi înapoiat, prea frust, prea în afara vremurilor, ne întoarcem la sat, la natură şi la toate pădurile care ne cresc departe de wireless, motoare şi alte autovehicule încărcate cu explozibil, de fiecare dată când vrem o pauză, când vrem să închidem telefonul mobil şi ne punem teneşii în picioare ca să mai dăm o fugă până la vecina de pe uliţă. Toate ne sună ca de pe altă lume, uliţă, alene, horn, rotocoale de fum, cearcăne, zori. Nu mai vedem nimic din toate astea de imobilele gri care se cască în faţa blocului nostru. Şi nu le mai percepem savoarea, rostul, imaginea.

Dataşarea acesta pe care ne-o mai permitem din când în când e ca un regionalism, doar că nu se manifestă la nivel lingvistic, ci la nivelul cutiei toracice. O simţim ca pe fluturi-da, din aceia- în stomac, sau ca pe adevărate uragane pline cu tăcere din aceea adevărată şi sinceră care ni se întâmplă o dată pe semestru, în rarele vacanţe.

Ne-am lăsat şi copilăria tot printr-un pod cu fân, pe undeva, la ţară. Şi acum o tratăm ca pe o poză veche pe care o scoatem din sertar cu ochi sceptici, în parte umeziţi, în parte severi, o supunem unei radiografii complete şi o scanăm din când în când să nu o pierdem de tot din vedere. Apoi o aşezăm cu grijă la loc, în albumul cu boacăne şi alte nimicuri, lângă bunicul sau bunica sau lângă amândoi, uite-i cum se ţin de mână; ni se mai face dor din când în când…

Nu m-a scăpat nici el din ochi toată povestea. A aşteptat să mă poticnesc sau să vorbesc vreo pasăre de rău, să uit vreo dumbravă minunată şi să mă abat de la poteca fatidică din poveste. Ehe, a fi ţăran nu-i treabă deloc uşoară şi nici prea des întâlnită. Dacă el, ţăranul, încă mai ştie când să înceapă versul, când să îl incheie, când să potrivească recolta de prune şi când să stea, pur şi simplu, noi luăm prea mult în deşert numele lui şi-l râdem şi-l punem să ni se închine nouă.

Vintilă Mihăilescu zicea că nici nu mai poţi fi ţăran în lumea asta în care norme şi reguli îţi cer să faci cutare şi cutare. Vrem să păstrăm tradiţia, dar vrem să o îndoctrinăm în acelaşi timp, uitând că ritmul vieţii de la sat nu ascultă de legile noastre. Poate că nu degeaba un Rousseau vorbea, nostalgic, de starea naturală a omului, stare pe care o vânăm acum ca pe un animal pe cale de dispariţie. Dar ce mai înseamnă toate acestea când suntem mici şi n-avem timp şi n-avem…? Vorbe, vorbe, vorbe.

Ah, iar mi-a căzut netul. Icnetul de râs pe care îl aud răsună a îngăduinţă. Bătrânul şi-a întors faţa spre răsărit şi îmi arată ceva, în depărtare. Aş zice că e însuşi Timpul, aşa cum stă, drept, dar relaxat, indulgent, dar serios.

“Răbdare ai atunci când întorci toate oglinzile şi te ştii”, îmi reveniră în minte cuvintele lui…

10

maicutalent@vipromania.ro Întârzii mereu pentru că am o scuză: punctualitatea e un hoţ care fură timpul, m-a învăţat John Fowles, încă de când eram mică. La prima întâlnire pe 2011 am întârziat, aşa că anul ăsta nu mai fac eforturi să echilibrez legile universului. Poate în 2012 o să ajung la timp, dacă nu ştiţi voi ce. Ăsta e talentul meu, întârzii. Am văzut că alţi oameni au talente mai interesante ca al meu. de Maria Pepine

Larisa Mazilu - Mama ei i-a pus toate culorile în faţă şi i-a zis: “Poftim! Fă! Creează!”

Cu Larisa m-am întâlnit joi şi m-am bucurat că am întârziat amândouă. Vorbisem cu ea demult şi i-am zis că vreau să văd ce înseamnă handmade a la Clarice- un nume care, am aflat ulterior, vine de la personajul feminin din „Tăcerea mieilor”, filmul ei preferat. Ciudate gusturi pentru o fată delicată, aflu mai târziu că are o pasiune pentru zombies, fac ochii mari şi aş vrea să o întreb dacă ar cumpăra cineva broşe, mărgele, cordeluţe cu zombies. Mă abţin, îmi răspund singură: „aoleu, nu.” „Hai, să te văd eu cum faci!”, îi spun. „Ah, păi n-am adus cu mine ustensilele... le-am adus gata făcute”.

Hai, măăăăă. Eu voiam să descriu în amănunt procesul hand made, să explic cu minuţiozitate cum intră acul în aţă, cum se coase, cum se aleg culorile, cum se îmbină, cum se-nvârte, cum se drege. Dacă tot am minunăţiile în faţă, mă minunez. Sunt toată numai un „uau” aşa că încep să pun întrebările.

Aflu că, deşi creaţiile ei arată grozav, Larisa se ocupă doar de un an de handmade, dar că e un soi de pasiune regăsită. Mama ei, care vroia să-şi vadă fata artistă, i-a pus toate culorile în faţă când era mai mică şi i-a spus doar atât : „Poftim! Fă! Creează!”. Îndemnul mamei pornea dintr-un vechi regret, din adolesecenţă, când ea însăşi îşi dorise să devină artistă, dar nenorocul ei a fost că a crescut la ţară unde arta şi gospodăria nu prea aveau numitor comun. Larisa spune că iniţial a fost obligată şi că a creat ca să îi facă mamei pe plac. Deşi a câştigat o serie de concursuri de creaţie, în culmea gloriei, a renunţat. O întreb de ce şi îmi răspunde într-un amestec vag de regret şi ruşine: „Ca s-o pedepsesc pe mama...”

Cine-s eu să mă uit strâmb la ea? Doar ştiu şi eu ce-i revolta împotriva părinţilor. Şi ştiu şi sentimentul

copleşitor de după. Îmi spune, apoi, că a cochetat cu fotografia, dar i s-a părut complicată întreţinerea aparatului fotografic, aşa că a lăsat-o mai moale. Acum un an, în preajma mărţişorului, s-a gândit că „dacă tot dau atâţia bani pe handmade, mai bine mi le fac singură”. Aşa că a facut echipă cu mama ei şi s-au pus pe croşetat, colorat, decupat. Îmi povesteşte prima ei experienţă de la târg. Anul trecut, a încropit ceva în grabă şi a încercat să ajungă la Târgul de Mărţişor de la Clubul Ţăranului, dar nu a fost acceptată. Înarmată cu ambâţ, a mai încropit ceva şi s-a mai dus o dată, s-a zbătut şi au acceptat-o la târg. A fost dezamăgită, oamenii ăia au aranjat-o undeva în spate, a stat în frig, a vândut puţin pentru că nu prea o vedea lumea. „Era super aglomerat, cred că au pus tarabe şi-n baie.”

Râd un pic şi, dacă tot a venit vorba de târguri, o întreb cum îi merge cu vânzarea minunăţiilor. Aflu că taxele la târguri „sunt nesimiţit de mari” şi că

pe net nu prea merge afacerea. După ce au sâcâit-o patru gagici cu nu ştiu câte oferte şi cereri la un moment dat, şi-a pierdut încredere în „a vinde pe net” şi că acum se bazează pe prieteni, pe prietenii prietenilor, pe „din vorbă-n vorbă”.

O ultimă întrebare pentru Larisa, vreau să ştiu de unde se inspiră, dacă există trend-uri în handmade. Îmi spune că citeşte Burda şi că „e cea mai tare revistă! Tu ştii câte găseşti acolo?! E mai ceva ca Vogue! Şi e şi mai ieftină.” Acolo mai găseşte ceva mode, dar nu prea se ţine de ele. Dacă vede ceva interesant, încearcă să combine cu ce ştie deja şi speră să iasă ceva fain. Oricum, Burda xoxoxo Am dat greu de Larisa pentru că se pregătea să meargă la Târgul de Mărţişor, anul acesta a fost acceptată din prima, aşa că înţeleg când îmi spune că are de lucru şi că ajunge câte mi-a zis, pot să-mi scriu povestea. Mă anunţă că vrea o maşină de cusut şi îi spun că poate are noroc şi se găseşte vreun cititor cumsecade cu $$$

11

Ada Barbu - “Trebuie să îţi povestesc cum i-am cunoscut pe Sişu şi pe Puya!”

Pe Ada o ştiu din octombrie, de la interviul de la recrutare. Eu eram în spatele ei, ocupată cu un alt candidat, când, deodată, aud că începe cineva să cânte „ I love you/ But I gotta stay true/ My morals got me on my knees/ I’m begging please/ Stop playing games”. M-am speriat. Nu numai că interviul meu s-a oprit brusc, dar m-am şi întors nepoliticos cu spatele la omul căruia îi luam interviu. Cum spuneam, pe Ada nu am reuşit să o văd atunci, nu aş fi recunoscut-o pe stradă- poate-i mai bine, dacă mă întâlneam cu ea, cred că fugeam să îi cer un autograf. În noiembrie, în teambulding, am reuşit să put a name to the voice. Pe atunci organizam Gala de 12 ani a VIP-ului şi ştiam că avem trei oameni talentaţi, cu trei talente diferite şi vroiam să-i adun pe toţi pentru un trio. Pian, chitară şi voce. Atunci am vorbit pentru prima dată cu Ada şi i-am spus ca aş vrea să o includ în programul Galei.

Când i-am propus, acum ceva timp, să ne vedem ca să îmi povestească despre cântarea ei, a fost la fel de încântată şi mi-a zis „Aaa, ce frumos! Maria, eu nu mai cânt de ceva timp, dar găsim noi o soluţie; o seară de cântat, nu ştiu. Îţi pot povesti la un suc ce am făcut în tinereţile mele. Unele povestioare sunt interesante din punctul meu de vedere.” M-am bucurat să o văd entuziasmată, aşa că ne-am întâlnit şi am povestit.

din Corul Armonia, al Palatului Copiiilor. A continuat, de prin clasa a IV-a la Radio Difuziunea Română şi că i-a plăcut foarte mult acolo. Atâta tot că odată a cântat răcită şi şi-a distrus corzile vocale. A făcut operaţie şi i s-a spus că nu va putea niciodată să facă o carieră muzicală. „Ce prostie”, zic eu. „Da, mi-a părut rău, dar ce să fac...”, îmi răspunde.

Oricum, îmi spune că a ieşit din clubul Radio Difuziunii pentru că mama ei nu a sprijinit-o în cariera muzicală pentru că prefera să îşi vadă fata studiind. „ Aşa că m-am transformat într-o tocilară de când eram mică”. Am râs pentru că, dacă te uiţi la Ada, sigur n-ai zice că e vreun şoarece de bibliotecă. Ada e cool. „Trebuie să îţi povestesc cum i-am cunoscut pe Sişu şi pe Puya”, îmi zice bucuroasă.

În clasa a opta, se întorcea într-o zi de la şcoală şi nişte huligani de pe stradă se jucau cu ceva camere de filmat şi au fluierat-o. Clasic. Colega cu care se plimba i-a strigat că „daca tot te fillmează, cânta-le ceva”. Aşa că le-a cântat o melodie de la AshantiOnly you. Au filmat-o cât a cântat şi seara, când a ajuns acasă, o sună Dragoş. „Care Dragoş?” întreabă Ada. „Dragoş Puya de la La Familia, te-am văzut cântând pe caseta aia şi vreau să înregistrezi ceva O întreb, ca pe un mare artist, cine a descoperit-o şi îmi pentru noi, pentru ultimul nostru album.” Panică spune simplu că „părinţii mei, la 4 ani, cântam Without maximă. Ada îmi spune că a ieşit foarte bine colaboyou de la Mariah Carey.” Îi spun, „ia cânta-mi şi mie”. rarea cu ei, au înregistrat împreună două piese, Deodată începe, ca şi cum să cânţi cu o voce minunată atâta tot că s-a cam lăsat după un timp pentru că e cel mai firesc lucru din lume. Îmi povesteşte că a înnu-i dădea nimeni niciun ban şi muncea foarte ceput cu tot felul de cântări la serbări şi că făcea parte mult.

12

nu a rezistat mult acolo. Apoi şi-a făcut altă trupă, „Mecena”, în care a stat până în clasa a unşpea, până „m-am despărţit de prietenul meu cu care era în trupă”, se confesează ruşinată.

După toată tevatura asta, a decis să facă o pauză.

N-a mai cântat până în facultate, când l-a întâlnit pe Brad Vee Johnson, de la Boney M –„un neserios” care i-a propus să cânte în trupa lui de cover-uri. Îmi pare rău acum că am uitat să o întreb cum l-a cunoscut, sigur e pe puţin la fel de inedit ca în cazul lui Puya. „De atunci, n-am mai făcut nimic special.” Îi urăm Adei succes, să nu cumva să ajungă asemenea bunicii ei foarte talentate care acum cântă doar când calcă rufele sau când spală vasele.

Alexandra Zaharia - Luam o gagică în fustă şi dacă voiam să arăt că parcă pluteşte, îi legam fusta cu aţă de lustră Pe Alex Zaharia am cunoscut-o la interviul de recrutare, eram de părţi opuse ale mesei, eu puneam întrebările. La un moment dat, am făcut schimb de locuri şi am lăsat-o să îmi pună trei întrebări. Mai ştiu doar câteva lucruri de la interviul ăla, dar cel mai important era că a strecurat la un moment dat asta: „N-aş renunţa niciodată la foto. Orice ar fi, la asta nu renunţ.” Am un prieten vechi în VIP care, atunci când a aflat că în noua generație avem o AlexZ care știe să pozeze mi-a zis: „Gata. Anul ăsta învăț să cânt și la chitară și să fac și poze ca lumea.” Alex Z ar fi știut să instruiască un nepriceput, l-ar fi făcut maestru.

costa curentul vreo două, trei milioane pe lună.

Era un dezastru... Le agăţam de lustră, le urcam pe şifonier şi le rezemam de o carte doar, doar pică bine.”

Îmi povesteşte că totul a început „ca o mare prostie”, nu era înnebunită după fotografie cum erau alţii de vârsta ei când apăruse moda cu „să facem poză la tot.” Dar, în liceu, în clasa a noua, de Crăciun, mama ei i-a luat un Benq digital „foarte prost săracu’”, aşa că s-a tot jucat cu el, făcea poze aiurea. Pe atunci, desena foarte mult, dar numai chestii abstracte, nu îi ieşeau niciodată proporţiile la oameni şi, mai ales, nu reuşea să surprindă expresia lor, ceva-ul ăla.

Doar n-am crezut că să faci un om să pară că pluteşte e greu...Alex a găsit soluţia şi pentru asta: „Luam o gagică în fustă şi dacă vroiam să arăt că parcă pluteşte, îi legam fusta cu aţă de lustră.” Mă uit îngrozită, mă gândesc ce-o fi fost în mintea fetelor pe care le poza, dar cred că era cumva amuzant.

Mai prinzi un pliu, mai râzi un pic, se mai rupe aţa, iar mai râzi un pic, mai cade-o lustră, deja e grav. Nu mai înţelege nici ea de unde îi veneau ideile astea.

În primele zece minute aud numai cuvinte precum „prosteală”, „joacă”, „aiurea”, „nişte tâmpenii”. E modestă, nu pune mare preţ pe ce făcea şi nici acum nu s-ar lăuda dacă aş întreba-o. Adevărul e că la cum povesteşte, nici n-ai zice că era mare brânză. „Am chemat-o pe prietena mea cea mai bună din liceu, la mine acasă şi i-am zis: Hai să ne prostim!”. Primele încercări au fost, evident, aiurea, testa tot felul de regii de cadre, aranja mobila în te-miri-ce feluri, sufrageria era într-o continuă mişcare: „le puneam pe toate cum vroiam eu, ca şi cum le-aş fi desenat.”

Mărturiseşte că a intrigat-o partea cu aranjamentele, că prefera să creeze ea o lume care să se potrivească cu oamenii pe care îi poza, cu scenariul pe care şi-l imagina, cu ceea ce desena în gând. „Nu mi-a plăcut niciodată să pozez natura. Eu pozez doar oameni.”

Cel mai bine o prind în poveste când îmi spune despre profesorul ei de „Artă Foto şi Cinematografie”, domnul Mihai Vasile, „un tip extraordinar, la vreo 50 de ani, nebun şi coleric d-ăsta, tipul clasic de artist.” S-a înscris la curs în liceu şi spera să înveţe să facă poze, dar proful nu i-a învăţat decât estetică, i-a şi anunţat de la început că „nimeni nu poate să vă înveţe să ţineţi aparatul în mână şi cum să trageţi în poză.” Ceea ce a bucurat-o pe AlexZ şi a intrigat-o, de asemenea, a fost faptul că omul nu respecta regulile clasice ale unui curs, ba dimpotrivă, încerca să evite să le dea definţii, ignora regulile şi convenţiile, îi făcea doar să înţeleagă că cel mai important lucru în artă este să ai „un simţământ propriu de frumos”. Îmi şi spune că proful a fost cel care a impulsionat-o să facă multe, să citească, să încerce, să îşi dezvolte latura spre umanism într-o familie cu înclinaţii istorice spre ştiinţe exacte.

Odată cu cursul, Alex a prins o pasiune pentru film şi o fascinaţie pentru Tarkovski. „Omul nu a făcut fotografie, dar orice cadru ai lua din orice film de-ale lui, e o fotografie perfectă”, îmi spune. Tot Tarkovski i-a influenţat şi stilul, îi place clar obscurul, sentimentul de tristeţe, atmosfera angoasantă, puţin copleşitoare, motiv pentru care lumea o întreabă deseori de ce face poze triste.

Problemele au venit odată cu lumina. Are o poveste întreagă despre asta. Adevărul e că la început nici nu se gândea la lumină, răsfoind reviste a văzut că e destul de importantă. Aşa că a început să cerceteze şi să experimenteze. S-a chinuit cu lumina de la ferestre, se plimba ore întregi ca să caute lumina potrivită - concept greu de înţeles de către neinstruiţi „luam câte-o gagică şi o ţineam patru, cinci ore, o mutam sus-jos, dreapta-stânga, până cădea lumina bine!”. O decizie deşteaptă, dar deloc ieftină a fost achiziţionarea celor trei reflectoare de grădină cu halogen, „namile din ălea de se pun în curte, de mă

Îmi spune că, până la urmă, unui prieten i s-a făcut milă de ea şi i-a ataşat nişte mânere de fier, să manevreze monştrii mai uşor. După puţin timp, însă, a renunţat la lumina artificială, blitzul nu i-a plăcut niciodată, iar de când a venit la Bucureşti, de un an şi jumătate, face poze doar în exterior, ca să nu folosească nimic nenatural.

Alţii îi spun că face oamenii să pară frumoşi sau că „îi scoate cu totul altfel decât sunt de fapt”. Le dă

dreptate, de multe ori, mărturiseşte că imprimă modelului o parte din personalitatea ei, asta îşi şi doreşte, să iasă exact cum îi plac ei, „să-mi facă mie click”. Nu ştie ce vrea să surprindă, se tot întreabă de câteva luni, dar cel mai important este să îi spună şi să îi exprime ceva, nu vrea să placă lumii, tot ce face, face pentru ea. Ăsta e motivul pentru care nici nu ar profesa în domeniu, pentru că „dacă m-aş angaja, aş fi forţată de omul ăla pentru care lucrez, nu le-aş mai face să mă reprezinte pe mine. Şi dacă nu mă exprimă pe mine, mi se pare că nu sunt frumoase.” O întreb „de unde vehemenţa asta?” şi îmi răspune că a avut ceva tentative, a încercat cu o prietenă, dar se tot şucăreau pentru că vedeau altfel lucrurile.

Or dacă pozele ei ar apărea în vreo publicaţie, ar deveni comercială, „iar tot ce e comercial, nu are cum să fie artă.”

Pe lângă aprecierea faţă de Tarkovski şi Dali, îmi spune că îi place foarte mult munca lui Alex Gâlmeanu, că i se pare „cel mai tare fotograf din ţară”. Ea n-are aşa o vastă experienţă, îi place să pozeze doar oameni. Privind la pozele ei, constat că pozează doar fete şi o întreb dacă are vreun motiv pentru asta. Îmi spune că „băieţii sunt mai puţin expresivi, sunt cam jenaţi şi e greu să le surprinzi o stare naturală. Noi suntem ălea care stăteau de mici ore întregi în oglindă, suntem mai obişnuite.” O mai întreb de unde face rost de recuzită pentru poze şi cine le machiază pe fete.

Sunt uimită când aflu că ea le face pe toate : „ Eu le-am machiat, eu le-am ales hainele, eu am pus lumina, eu am făcut regia. Durează cam cinci ore pe puţin o şedinţă.”

Nu ştiu ce mi-o fi trebuit să o întreb ce aparat are. Am intrat în nişte chestiuni tehnice de n-am priceput nimic, aşa că o să înşir nişte cuvinte pe aici pe care le-am mai auzit şi le mai ştiam din greşeală: obiectiv, 35 de milimetri, distorsiune, zoom, bliţ, poză. Am reţinut că nu îi trebuie neapărat altul mai bun pentru că îi place cel pe care îl are şi unde mai pui că s-a şi ataşat bine de tot de el.

O întreb dacă ea se vede ca pe o artistă. „Sunt artista în suflet, gândesc ca un artist, dar ce fac eu nu e artă. Nu am simţul estetic atât de cultivat. E nevoie de documentare, trebuie să te uiţi, să cauţi, să încerci. Şi mai e şi partea de talent pe care o ai sau nu o ai...”

13

Alexandru Chifu - Începeam să îmi dau seama că muzica este printre puținele lucruri autentice, că în rest, toate sunt niște virtualități Să ne mutăm lupa către Alexandru Chifu, pe care noi îl strigăm, nu ştim de ceAmatis, omul cu chitara. Numai mie cred că mi-a povestit de vreo trei ori de ce i se spune aşa, ceva poreclă de la fratele său mai mare. Oricum, ceva artistic, n-am prea reţinut. Pe el l-am cunoscut tot în teambuliding, în toamnă. Toată lumea se plângea că „Amatis nu dansează. Uite ce băiat frumos, îi place muzica, dar nu dansează, domne!”. Aşa că, după ce a degustat diverse sortimente de vin, ne-a arătat „şurubul”. Legendarul şurub. Un dans sau, mai exact, nişte piruete combinate cu răsuciri ameţitoare de şolduri, pe un ritm nebun à la Shakira.

Lumea încă mai vorbeşte despre asta. Tot atunci i-am propus şi lui să facă parte din trio-ul pentru Gală. M-am bucurat, în seara cu pricina, să văd că Amatis nu are doar ochii verzi şi faini, ci şi o grămadă de talent.

M-am pregătit cu trei întrebări pentru Amatis, ştiam că e mare povestitor şi că o să ajungem dintr-una-ntr-alta, la vreo 20 de întrebări. Prima, când şi cum a început să cânte la chitară. „Am fost obligat de tata”, îmi spune. „Mi-a spus aşa : Fă asta! Şi pofta a venit mâncând.”

Tatăl lui Amatis a fost ziarist, „un artist al cuvântului”, cum îi place lui să îi spună; a avut şi nişte tentative de chitară de acordeon, dar până la urmă a preferat să dea din pix. Îmi povesteşte multe Amatis, exact cum am anticipat. Stă picior peste picior, îşi flutură mâna cu dichis când vorbeşte, e serios şi se simte chiar ca la un interviu. Îl întreb despre profesorul lui de chitară, domnul Constantin Mitulescu „un om bătrân şi respectabil” care îi poreclea pe cursanţi în toate felurile. Pe el îl striga Puţă sau Castravete, „după stare”. În liceu, începuse deja să îi priască. Pasiunea, nu porecla. Îmi spune că „îmi plăcea de mic, dar nu înțelegeam, nu simțeam chestiile de finețe, subtilitățile. Începeam să îmi dau seama că muzica este printre puținele lucruri autentice, că în rest, toate sunt niște virtualități.” Face o pauză, după care adaugă rapid „A se consemna, muzica cultă, nu toate tâmpeniile pe care le ascultați voi în cluburi.”

Până să am timp să reacționez, îmi sună telefonul cu Editors - Papillon și strigă Amatis, arătând cu degetul către telefonul meu: „Uite, tâmpenii din ăstea!”.

Ca un făcut, după ce termin eu de vorbit, îi sună lui telefonul cu Astor Piazzola - Libertango. Înțelegem amândoi că sunt niște diferențe pe care trebuie să le acceptăm ca atare, el Berbec, eu Leu, prea puțin calm, prea multă pasiune. Țin doar să citez că muzica pe care o ascult eu e o „brutalizare a artei.” Îl întreb dacă el se consideră artist. Foarte prompt, îmi răspunde că „nu, nu dispun de noțiunile teoretice de care aș vrea. Vreau să devin artist, aspir la asta”, spune fluturându-și mâna din nou. „Și știu că sunt departe, dar nu sunt mulțumit decât dacă încerc. Și dacă ar fi să îi condamn de ceva pe oameni, ar fi faptul că nu încearcă să ajungă cât mai sus.”

Cumva, nu mai înțeleg de ce face voluntariat, de ce e în VIP, dacă tot vrea să devină artist. Cred că l-am pus pe gânduri, dar răspunde în forță: „Vreau să fac o schimbare, vreau autenticitate și profunzime. Știi, am ajuns la un prag de dezgust insuportabil.” Cuvinte grele pentru un om de 20 de ani, dar îmi dau seama că la generația noastră nu mai există conceptul de „specific vârstei”, ne permitem să încercăm și să simțim de toate, suntem imprevizibili, ignorăm reguli și categorisiri. Suntem doar tineri.

Amatis e unul dintre cei mai ocupați oameni pe care îi cunosc, dar nu știu exact ce face. Îmi spune, cu binecunoscuta lui figură de om mare și responsabil „am mai multe activități de jurnalism, deși am evitat să fac asta pentru că mă simt comparat cu tata, dau lecții de chitară, sunt în VIP, am acum un proiect cu un tip, vrem să facem o trupă de unplugged, ceva mai deosebit, spre jazz...” Când aud de lecții de chitară îi spun: „A, păi să anunțăm cititorii că ești profesor!” „Nu, nu , nu, că nu mai am timp!”Eu l-am ascultat pe Amatis la Teatrul Act, într-o seară de toamnă și apoi la Gala VIP, în iarnă. Nu știu despre muzica cultă de care spune el, dar știu că m-a fascinat. Stă cocoșat când cântă și nici măcar nu e deranjant, e doar poziția artistului care simte cu toată ființa.

Dau să termin cu întrebările, dar mă oprește. „Păi cum?! Nu mă întrebi ce vreau să fac, de idealurile mele?!” „Aoleu, scuze. Ia zi, ce ideal ai, Amatis?” „Nemurirea. Prin nume.”

14

Printre rânduri

“ “ “

Dincolo de minciuna individuala, colectiva, politica, sociala, etc., se afla minciuna de sine, plaga care se împrastie în sufletul nostru si a carei fiintare tinde sa fie una parazitara. Permitem acest lucru pentru a ne afla în siguranta.

Sunt destul de sigur ca sentimentul de existenta inautentica îl au toti la un moment dat, cel mai adesea în clipele grele ale vietii. Barierele pe care societatea le aseaza îsi au legitimitatea în binele comun, dar pretul platit pentru binele tuturor se afla la nivel individual. ceea ce nu stim sigur deducem, însusim, înlocuim cu orice ar putea fi.

Ilustraﾅ｣ie: Ruxandra Gherghinoiu

Ilustraﾅ｣ie: Adina Tﾄハase

15

“Bucuresti, Bucuresti, tu ma-nveselesti...”

Interviu cu Vintilă Mihăilescu … spune un vechi cântec interpretat de regretatul Gică Petrescu. De la centrul vechi al Capitalei, care te îmbie să-i dezlegi secretele, la Calea Victoriei, strada-muzeu, cu clădiri care îţi încântă privirea şi al căror aspect a fost gândit în cele mai mici detalii de arhitecţi celebri, ajungi să faci cunoştintă cu un Bucureşti care, dincolo de faţadele crăpate, ascunde de aproape un secol, urme de bogăţie burgheză extraordinară.

de Anca Vancu Din dorinţa de a rememora poveşti de odinioară ale Micului Paris, am stat de vorbă cu sociologul şi antropologul Vintilă Mihăilescu, ce m-a întâmpinat cu o bucurie în privire cât să şteargă toate emoţiile mele adunate pentru interviu. Şi unde să discuţi mai bine despre promenadele pe bulivar, terasele şi restaurantele de altădată, despre “prinţipalele” activităţi ale urbei dacă nu într-o “cârciumioară la şosea”..? La Baba Dochia, un restaurant cu specific românesc, pe lângă SNSPA, care încă păstrează ceva din alura Bucureştiului interbelic.

“

Carevasăzică: Pentru început, referindu-ne la o perioadă adesea idealizată, şi anume la perioada interbelică, aş vrea să vă întreb care sunt impresiile dumneavoastră despre acest “Bucureşti de altădată”?

Vintilă Mihăilescu: Cred că mai potrivit ar fi fost un răspuns din partea bunicului meu! (şi zâmbeşte). Nu sunt foarte multe lucruri de adăugat, ţinând cont de multitudinea de imagini şi de câte discursuri s-au scris, însă ce este important şi ceea ce de multe ori se uită, este care este natura oraşelor munteneşti, româneşti în general, care, spre deosebire de cele occidentale sunt în prelungirea satului şi nu în opoziţie cu satul. Sunt aproximativ douăzeci şi trei de sate din care este alcătuit Bucureştiul, o mare parte din aşa-numitele mahalale fiind de fapt sate care au fost în timp aglutinate în dezvoltarea ţesutului urban. Spre exemplu, unde locuiesc eu acum, sunt urme clare de sat de acum două secole.

Când m-am mutat acolo, încă mai era o casă din asta cu chirpici şi acoperiş cu stuf. Şi asta era prin ‘76. Şi stau pe Matei Voievod! În orice caz, Bucureştiul interbelic este cel mai încântat, este atât de standardizat, un fel de stereotipie a Bucureştiului, reprezentat prin opoziţia mahala, mahalagii şi Mitică şi centrul cu lumea bună, Capşa, Calea Victoriei.

Carevasăzică: Acel Bucureşti era un oraş “occidentalizat”? Era o adevărată capitală europeană?

Vintilă Mihăilescu: E greu de spus. Există un text foarte frumos despre Bucureşti, cu povestea un nobil francez care se mută ca nebunul în Bucureşti, având tot ce îi trebuie acasă. Interesant este cum încearcă să işi explice lui ce l-a apucat şi totodată prietenilor lui de unde bâzdâcul ăsta. Ceea ce rezultă din poveştile lui este că, pe de-o parte, aveai saloanele bucureştene, toată atmosfera şi tipul de discuţii şi de personaje pe care le găseai la Paris, iar pe de altă parte, povestea cum, imediat ce ieşeai din casele boiereşti intrai în noroaie până la genunchi, te lătrau câinii, mai mergeai puţintel te mai înjurau nişte mahalagii.. Era, deci,

16

Bucurestiul interbelic este cel mai încântat, atât de standardizat, este un fel de stereotipie a Bucurestiului, reprezentat prin opozitia mahala, mahalagii si Mitica si centrul cu lumea buna, Capsa, Calea Victoriei.

o lume a diferitelor contacte dar exista şi un Bucureşti interbelic ce a avut o societate cosmopolită.

Carevasăzică: Perioada interbelică, aşa cum aţi spus, este perioada cea mai înfloritoare a Bucureştiului. Care au fost elementele care au făcut din Bucureştiul începutului de secol XX un “Mic Paris” din estul Europei?

Vintilă Mihăilescu: În primul rând, faptul că în sfârşit România era o naţiune iar Bucureştiul, odată stabilit capitala acestui nou stat, trebuia să-şi facă probele de capitală pentru că se afla în concurenţă cu marile oraşe mai vechi şi mai înfloritoare decât Bucureştiul. De asemenea, dacă Transilvania era influenţată puternic de sfera germană, populaţia Bucureştiului era în mai mare măsură influenţată de Paris. De altfel, fără sistematizările făcute acum 100 de ani, Bucureştiul nu ar arăta aşa. Făcând analogie cu ce este acum, noi suntem foarte furioşi pe sistematizările comuniste şi actuale unde apar tot felul de clădiri simandicoase, foarte moderne, dar care sunt vraişte, în afară oricărei viziuni. Ele ca şi construcţii sunt ale unei capitale europene ultra moderne, ca plan urbanistic sunt bazar. Bucureştiul acela de care ne place să vorbim a avut ambele elemente compenente ale unui unui oraş: un plan urbanistic şi o viziune urbanistică, ambele influenţate de Paris, de unde a căpătat şi numele de Micul Paris.

Carevasăzică: Referitor la clădirile Bucureştiului, cum se împacă noul şi vechiul laolaltă în Bucureştiul actual?

Vintilă Mihăilescu: Nu se împacă. Aici sunt cele trei straturi ale Bucureştiului care s-au negat reciproc. O dată, este stratul Bucureştiului interbelic de care vorbim, şi acela distrus ca să se poate construi, dar distrus cu o viziune constructivă; a venit comunismul care a distrus cu o viziune distructivă şi a venit tot comunismul care a distrus fără viziune. A distrus venind cu construcţii fară viziune a căror rezultat este o distrugere selectivă. Neexistând niciun fel de viziune urbanistică, cantitatea de construcţii din ultimii 20 de ani a făcut ca Bucureştiul să fie distrus aproape la fel

“

de mult ca în timpul comunismului. Aproape, nu vreau sa exagerez. Marea problema este nu că se construieşte, nu am nici reţineri sistematice, nici pentru stilul arhitectural, ci că se construieşte după ureche, dupa bunul plac. Bucureştiul nu are o viziune şi o politică urbanistică înca. De la moartea lui Ceauşescu nu mai are. Ceauşescu a avut o viziune. Catastratofală, dar era o viziune. Acum este catastrofal, fară viziune.

Bucurestiul nu are o viziune si o politica urbanistica înca.

De la moartea lui Ceausescu, nu mai are. Ceausescu a avut o viziune. Catastrofala, dar era o viziune. Acum este catastrofal, fara viziune.

Carevasăzică: Paul Morand, ambasadorul Franţei în România (1943-1944) afirma despre un loc foarte la modă în Bucureştiul interbelic, mai exact Casa Capşa, că “este inima oraşului, topografic şi moral. Capşa este timpanul aceste mari urechi care sunt Bucureştii.” Care erau astfel de locuri celebre din acea perioadă? Pe unde mergea lumea bună?

Însă Bucureştiul interbelic avea o mulţime de cârciumioare!

Vintilă Mihăilescu: Capşa, terasa Oteteleşanu, cafeneaua Elysee, acolo se mergea. Locurile de intalnire ale societăţii bune nu erau concentrate în centrul istoric cum se întâmplă acum. Lipsca era strada comerţului, nicidecum cea a elitelor. Înainte, zonele de “promenadă” erau foarte restrânse. Actuala Piaţa Victoriei era bariera de nord a oraşului, iar în zona Kiseleffului nostru, la Arcul de Trimf, deja te plimbai în pădurile Codrii Vlăsiei până la Al Doilea Război. Iar Calea Victoriei era un fel de “Bulevardul Pardon”, căci oamenii care se plimbau erau nevoiţi să se scuze în permanenţă fiindcă îşi tot dădeau coate şi se călcau pe picioare. Deşi extrem de vie, suprafaţa bună a oraşului era destul de limitată.

Carevasăzică: Ce opţiuni de petrecere a timpului aveau bucureştii şi cum se distrau în vremurile trecute?

Vintilă Mihăilescu: Cu toate că era un spaţiu foarte restrâns, exista o intensitate de magazine care erau alimtentate de la Paris, de la Berlin şi Istanbul în care găseai efectiv tot ce-ţi doreai, dacă aveai bani.

De asemenea, teatrele aveau o activitate intensă: Teatrul de Revistă, Opera, Teatrul cel Mare, aşadar toate instituţiile culturale funcţionau cu motoarele în timp. Repet, pentru această categorie de oameni cu bani, avuţi. Pentru cei mai puţini avuţi, erau cârciumile de cartier care în ultimii 6-7 ani au început să reapară în Bucureşti , ca să fac iarăşi o comparaţie.

Carevasăzică: Daţi-ne câteva exemple.

Vintilă Mihăilescu: Reîntorcându-mă la cartierul meu, era în anii ’70 o cârciumă care avea în curte o cruce mare din piatră, înscripţionată cu litere slavone, cu pământ pe jos şi costume populare pe pereţi, unde, când am mers pentru prima data şi m-am aşezat la o masă, am observat că s-a lăsat o linişte apăsătoare până când cineva a îndrăznit sămi atragă atenţia şi mi-a spus: “Nu te supăra, este ora 11.” “Bun, şi dacă este 11, ce?” “Păi da, da’ la ora 11 vine nea Mitică şi stă la masa aia!” Deci nea Mitică venea de 40 de ani, în fiecare zi, la ora 11 şi se aşeza la masa aia. Era aşadar, acest gen de tabieturi, de sociabilizare şi unde se aduna şi discuta mahalaua. Capşa era pentru elite iar echivalentul la alte nivele al Capşei erau toate aceste mahalale.

Carevasăzică: Un număr trecut al revistei Dilema Veche, abordează tema “Ne putem bucura de Bucureşti?” Cum răspundeţi la această întrebare?

Vintilă Mihăilescu: Cred că întrebarea potrivită ar fi fost “Ne mai putem bucura de Bucureşti?” Da, dar selectiv. Eu cred că Bucureştiul a devenit un oraş greu suportabil pentru două chestii: una fizică şi una socială.

Prima, ştim că Bucureştiul este cel mai poluat oraş din Europa. Iar ăsta nu e un lucru pe care poţi să-l eviţi; oriunde te-ai duce poluarea e călare pe tine. Nu te poţi bucura de un oraş poluat. Poate asta nu se simte pentru unii, dar de la o vârstă se simte biologic. Pentru mine, omul care iese din Bucureşti, de la la Ploieşti încolo, sunt autonom, simt că am altă viaţă. În celălalt caz, un alt lucru greu de suportat este agresivitatea. În aer pluteşte în egală măsură mercur, plumb şi agresivitatea. Astea sunt chestiile generice, contextul mare care face ca Bucureştiul să nu mai fie un oraş convivial.

Totuşi, este un oraş teribil de viu. Făcând analogie cu Berlinul, care este un oraş al undergroundului extraordinar, în care simţi la fiecare pas, de sub picioarele tale că pluteşte oraşul, aici e mai puţin şi e mai vizibil. Nu este chiar atât de underground dar este foarte fragmentar. Există insule de bunăstare citadină, cartiere..

Carevasăzică: Cum este acum Lipscaniul..

Vintilă Mihăilescu: Da. O zonă distrusă, dar extrem de vie.

Carevasăzică: Care era atmosfera în acele sindrofii în Micul Paris?

Carevasăzică: Ce este de apreciat din ce este nou în Bucureşti?

Vintilă Mihăilescu: Nu erau foarte multe aşanumitele saloane bucureştene. Pe de-o parte, era apanajul doamnelor din înalta societate, care încercau să imite rolul saloanelor parisiene invitând intelectualitatea subţire a Bucureştiului, iar pe de altă parte, începuseră să apară saloanele noii burghezii, mai parvenite, iar în cazul acesta, de la Alecsandri şi coana Chiriţa până la Caragiale, avem imaginea “Protopopeasca ce a chemat-o pe Vasileasca să o bârfească pe Ioneasca”. Iarăşi, în acest caz, există o sincronizare cu Occidentul pentru că şi acolo erau saloanele cu pretenţii artistocratice dar erau şi saloane învechivete, care încercau să ţină pasul, cu mijloace mai rudimentare însă şi dând o imagine care se preta la caragialisme.

Vintilă Mihăilescu: Din ceea ce este nou, că imi place sau nu îmi place dar admir, este tot ceea ce înseamnă spaţiile acestea de sociabilizare. De la cluburi, baruri etc., până la artă urbană şi activităţi culturale alternative de genul Green Hours, La Scena, Clubul Ţaranului, unde ai nişte spaţii în care se întâmplă o groază de lucruri. Poţi să te duci într-unul din locurile acestea aproape în fiecare zi şi nu te plictiseşti. Dacă schimbi azi acolo, mâine acolo, pai da’ poţi sa ai o viaţă extraordinar de bogată, cultural vorbind! Poţi să participi la o viaţă culturală şi sociala foarte diversă în Bucureşti, dar ţopăind. Pigulind pe ici, pe colo şi ştiind cam unde se întâmplă şi ce se întâmplă.•

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative şi are o cronică săptămânală în publicaţia Dilema Veche. Cea mai recentă carte a sa este este Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani.

17

Miercuri si sâmbata. Iar si iar.

Stăm în bucătărie de fiecare dată când camerele devin scrumiere. Avem pe masă exact ce ne trebuie: pâine cu zacuscă, o furculiţă pe care o împărţim pentru că da, chiuveta e plină de vase nespălate, o brichetă care face doar scântei - aprindem cu ea aragazul şi apoi ţigările, şi un butoi de 5 l de apă. Paula turuie despre muzica pe care o tot descarcă de o săptămână şi îmi laudă playlist-ul de „astă seară”. Urmează Press Pause Party în câteva ore şi eu nu mă duc. Iar. de Maria Pepine „Tu ai de gând să mai vii miercurea?” mă întreabă. „Bă, am examen mâine, ce-ai?” îi răspund. „A. Ne vedem dimineaţă”. „Nu ne vedem. Eu plec la 7, tu vii la 8” „A.” Cel mai mult îmi place că argumentul sesiunii e de necombătut. Aşa că dacă mi-a mers şi Paula nu insistă, stau acasă şi mă prefac că învăţ până când mă plictisesc să mă prefac şi chiar aş vrea să învăţ ceva, dar e noapte şi-atunci renunţ la gând. Mă preocupă că dacă nu învăţ, n-am ce să devin, aşa că mă gândesc că mi-ar şade bine la un pupitru gâdilând CD-uri până-n zori. Treaba e că dacă ai un DJ în casă, e greu să nu vrei şi tu să te faci DJ.

Sâmbătă.

Tot cu Paula, tot în bucătărie. Deschidem frigiderul şi e clar. Aruncăm tot ce avem, gătim ceva. Sus pe stumble upon, caut reţete scurte fără făină, oţet sau griş că doar nu-i normal că două tinere de 21, respectiv 22 de ani, să ţină din astea în casă. Am căutat un sfert de oră şi am decis: facem cartofi fierţi şi copţi, cu unt, ou, caşcaval, şuncă, mirodenii într-o eventuală scobitură pe care trebuie să o scobim adânc. Mâncăm, poştim, vorbim.

Urmează lansarea Arcade Fire la Off The Record.

Urmează Indie Invasion cu Leo, în Control. Mă duc? „Tu vii diseară la lansare? Sau vii doar în Control”, mă întreabă. „Băi, vin şi-şi”, răspund. „Gâh, ce gigea.”, zice Paula mulţumită.

Ca-ntotdeauna, mi-e greu să mă pornesc către un loc străin. N-am înţeles niciodată de ce-ar fi totul în regulă dacă mergi într-un loc în care sunt feţe cunoscute. Nu m-ajută la nimic să ştiu că e Oana la lansare dacă noi am făcut doar schimb de like-uri pe Facebook. Ajung la Off The Record cam cu o oră

18

înainte să înceapă evenimentul şi fac ce fac eu de obicei când sunt stingheră. Servus, servus şi direct la ceva de citit. Întâi pe la NME, văd Arctic Monkeys pe copertă, mă-nfior, stau 15 minute cu ea în mână, în picioare. Apoi iau toate coperţile de CD-uri la rând şi m-arăt interesată, dar nu prea tare, ca să nu pară că vreau să cumpăr. Pe fundal, se aude „The suburbs”. Ştiu pentru că am ascultat-o toată ziua sperând să învăţ versurile. N-am reuşit.

Paula n-are treabă, ea se ştie cu oamenii şi nu ca de la „faţă cunoscută” la „faţă cunoscută”, ci ca de la „music geek” la „music geek”; vorbeşte despre Foals, despre She Wants Revenge, eu habar n-am, dar le ţin minte ca să-mi fac temele acasă. Altă melodie, Paula dă să mă includă într-o discuţie cu „O ştii pe-asta?”. Dau din cap de parcă da şi mă gândesc că mai bine mă lasă în pace că nu ştiu nimic. Şi mă întorc la revista cu Arctic Monkeys... dacă e nevoie, mai citesc încă o dată ce am citit, doar să mă lase în pace toată lumea. Vreau să înceapă lansarea şi vreau să se termine. Se poate? „Ce faci mă? Nu bei şi tu o bere, ce eşti aşa cuminte?”, mă întreabă Leo. Bâlbâială, zâmbesc tâmp a Cassie din Skins. Mi se blochează mintea în faţa adulţilor care mă tratează prieteneşte, de parcă am mestecat aceeaşi gumă când eram mici. Mi-e frică să nu mă întrebe ce piesă îmi place mie cel mai mult de pe album, n-am ce să-i spun, am ascultat doar The Suburbs, Rococo, Suburban War şi We Used to Wait. Dup-aia poate mă întreabă de ce nu am fost sâmbătă în Control, dacă o să creadă că nu-mi mai place. Oh, the torture. Mă simt ca-n reclama de la brânză topită, aşa că răspund: „ Nu vreau bere, mă doare-n stomac. Dar mulţumesc.”

Straight face. Hai că mai ipohondră de-atât n-aveam

cum să fiu. Ce cauţi, fată, la lansare dacă nu vrei nici o bere să bei? „Sau hai că beau o bere”.

E fain că poţi să bei bere la magazin, mă gândesc deodată că parcă-i locul perfect. Reviste de muzică, CD-uri, proiecţii cu videoclipuri pe toţi pereţii, bere, fotolii şi nişte bocanci în geam care mă duc cu gândul la o aventură din cărţile lui Kerouac.

O bere, un om. Două beri, tot un om. Nu prea multă lume la lansare, eu mă bucur. O întreb pe Paula ce se petrece, îmi zice că „stai, bă, chill, de-abia acum încep să vină.” Şi au venit. Mulţi şi prietenoşi, multe feţe cunoscute, iar cele necunoscute arată de parcă o să fie cunoscute în curând.

Tot aştept să înceapă Evenimentul, dar nu începe.

Adică nu zice nimeni „pe locuri, fiţi gata, start”, e doar Arcade Fire pe fundal, câteva proiecţii pe pereţi, lume care ştie versurile - ce bine că le-am prins şi eu - se bea bere, se discută, se râde, se critică, se laudă. Eu tac, ascult, mă uit gură cască.

Dar e fain, e gălăgie. E gălăgia oamenilor care îndrăgesc muzica şi care ştiu să-şi cânte bucuria.

Mă alătur lor, sunt acolo, simţim la comun, ca la biserică. Mai vin.

Se termină la fel cum a început. Firesc, fără şuturi.

E o tradiţie, aflu, ca după lansare să se meargă la grămadă în Control. Aşa că pornim în pas săltat către „sâmbătă seara”, în frunte cu Leo, omul care scoate scoate suflul din tine. Cine are nevoie de aer când există muzica?

19

Trendy revolutions presupune că telegramele făcute publice de WikiLeaks au avut “ Serol important deoarece au evidenţiat excesele regimului de la Tunis, în condiţiile în care presa era cenzurată şi nu putea face acelaşi lucru.

de Gabriela Radu Nu, nu este nimic trendy în a vedea cadavre incinerate, familii distruse sau ţări paralizate. Nu e nimic modern în a-ţi da seama că accesul la internet ţi-a fost restricţionat din motive de securitate sau că un zid de cenzură mediatică te opreşte să faci cunoscute problemele pe care le ai cu guvernanţii (pe care nici măcar nu i-ai ales). Ce este însă trendy este influenţa pe care elemente precum Twitter, Facebook şi nu în ultimul rând, Wikileaks o au în decursul acestor aşa numite “revoluţii moderne”. Şi mai mult, perspectivele diferite pe care ţări precum SUA, Rusia sau China le popularizează în rândul mass media în ceea ce le priveşte.

Dar s-o luăm cu începutul: cine, unde şi cum.

Tunisia – primul caz concret, revoluţia din Tunisia nu s-a bucurat de popularitatea pe care a avut-o răsturnarea puterii din Egipt, dar din cele 22 de state arabe nimeni nu se aştepta la un asemenea eveniment. Timp de câteva decenii Tunisia a reprezentat un exemplu atât din perspectiva Băncii Mondiale cât şi a Fondului Monetar Internaţional.Ca urmare a creşterii preţului la alimentele de bază, resimţită la nivel mondial, au avut loc o serie de revolte în ţări din nordul Africii din Magreb. Protestele au început de la finalul anului trecut, dar s-au intensificat la începutul anului curent şi au dus la prăbuşirea regimului. Revoltele au plecat de la moartea unui tânăr de 26 de ani care şi-a dat foc în semn de protest pentru că nu era lăsat să îşi vândă produsele. Incidentul a avut loc anul trecut, dar protestatarul a murit săptămâna trecută, moartea sa având efect de catalizator pentru masele nemulţumite. Algeria încă se confruntă cu proteste, iar evenimente din statul vecin nu fac decât să amplifice starea de instabilitate. Totuşi, spre deosebire de Tunisia, Algeria este o ţară exportatoare de petrol şi gaze naturale şi poate lua măsuri economice pentru a răspunde la criză.

Egiptul, a cărui populaţie a cerut şi în mod surprinzător chiar a obţinut, demisia preşedintelui Hosni Mubarak (care a condus ţara timp de 30 de ani) este în acest moment într-o situaţie stabilă. Ţara este condusă de armată iar în condiţiile în care o bună parte din liderii militari sunt şcoliţi în Occident ne putem aştepta la un trend pozitiv. Atât economic cât şi politic. Cât despre social ... rămâne de văzut.

Apoi a urmat Libanul. Chiar cu o zi înainte de plecarea liderului tunisian, Hezbollah a desfiinţat guvernul lui Saad Hariri din Liban din cauza sprijinului pe care acesta l-a oferit Tribunalului Special care anchetează moartea lui Rafik Hariri de acum 6 ani. Totuşi, protestele din Liban sunt legate de situaţia politică internă, complicată după asasinarea fostului premier Rafic Hairi şi retragerea trupelor siriene din ţară.

Libia – ultima pe lista revoluţiilor din lumea arabă, ţara a intrat în război civil după ce opoziţia şi insurgenţa a preluat controlul oraşelor din Estul ţării în timp ce preşedintele Muammar al Gaddafi, mai controlează doar capitala Tripoli.

După valul de demisii publice şi alăturări la opoziţia contestatară, inclusiv a unuia dintre cei 7 fii ai dictatorului libian, situaţia a degenerat în atacuri ale Armatei la adresa opoziţiei din stradă şi masacre coordonate. Spre deosebire de celelalte state arabe care au trecut prin momente tensionate, statul libian este împărţit în diviziuni tribale şi geografice, iar puterea este deţinută de un singur om, Muammar Gaddafi, lucru ce scoate din calcul, existenţa altor jucători politici. Mai mult, Armata este un subiect controversat, iar încrederea lui Gaddafi în propria Armată este destul de scăzută, sentiment intensificat de faptul că din ce în ce mai mulţi militari au trecut de partea demonstranţilor; motiv pentru care liberul libian a apelat la mercenari străini. De ce să te bazezi pe un instrument legal care se poate întoarce împotriva ta oricând, când poţi să angajezi forţă ieftină de ucis, pardon lucru?

20

(Chiar dacă rişti să nu mai poţi scăpa de ei apoi). Aceasta a fost ultima dintr-o serie de revoluţii sau încercări de pornire de revoluţii prin reţele sociale, cauzele principale fiind sărăcia şi regimul autoritar, dar reţelele sociale au ajutat la îmbunătăţirea comunicării dintre protestatari, contribuind astfel la succesul revoluţiei. Cel puţin asta ni se spune în presă. De asemenea, se presupune că telegramele făcute publice de WikiLeaks au avut rol important deoarece au evidenţiat excesele regimului de la Tunis, în condiţiile în care presa era cenzurată şi nu putea face acelaşi lucru. Şi, având în vedere că majoritatea protestatarilor erau tineri ce ştiau să folosească astfel de reţele sociale, impactul a fost semnificativ.

Revoluţiile din statele arabe au fost cu siguranţă un pas în direcţia corectă, dar mai este mult de lucru până aceasta va deveni un stat democratic şi, probabil, va avea nevoie de asistenţă internaţională. De asemenea, evenimentele din statele arabe arată cât de fragile pot fi anumite regimuri din diferite regiuni ale lumii şi, în acelaşi timp, cât de vulnerabile pot fi în special ţările mici şi cele sărace în faţa efectelor globalizării. Fie că vorbim de preţul alimentelor sau de mijloacele de comunicare rapidă, trendurile globale pot destabiliza relativ uşor un stat ce nu este pregătit să facă faţă unor astfel de schimbări (sau pot prăbuşi regimuri deja instabile).

Efectul pe termen mediu al acestor răsturnări de guverne asupra conducerilor autoritare a mai multor state arabe din zona Orientului Mijlociu şi a Nordului Africii se fac abia acum cunoscute în totalitate.

Dacă în Siria şi Iordania au început reforme din interiorul sistemului, în Yemen ameninţarea vine de la Al Qaeda în Peninsula Arabă, în timp ce Al Qaeda din Magreb ameninţă cu preluarea puterii în Mali, Mauritania şi controlează Sahelul. În celelalte state preluarea puterii de către radicali islamici pare improbabilă. Totodată reacţiile la recentele evenimente au fost variate. Franţa a salutat înlăturarea lui Ben Ali şi a afirmat că va confisca orice resurse financiare deţinute de familia fostului dictator în Franţa şi, în acelaşi timp, a cerut organizarea de alegeri libere. SUA a fost mai moderată în privinţa criticării fostului regim, dar a afirmat că cel mai important acum este să fie restabilită ordinea şi să fie organizate alegeri libere.

Mai mult situaţia tulbure din toată lumea arabă arată că epoca schimbărilor de abia a început, schimbări care vor afecta în mod clar Europa – ameninţată de valuri de refugiaţi şi imigranţi ilegali veniţi din Sud – cît şi SUA – ale cărei interese în zonă pot fi afectate dacă în unele cazuri regimuri islamice vor veni la putere, dar şi China care se poate confrunta cu contracte suspendate, mii de cetăţeni evacuaţi şi Rusia – ale cărei contracte de livrări de arme au fost afectate de recentele schimbări.

Dar pe ansamblu, revoluţiile sunt privite ca un lucru foarte bun. Pentru progres, pentru dezvoltare economică şi alte concepte la fel de abstracte. Mai mult influenţa elementelor de social media este privită şi primită foarte bine de specialişti. Dar ceea ce nu luăm în calcul este că pe de o parte dreptul la liberă exprimare în este un privlegiu în foarte multe state (a se vedea Iran, fostele state sovietice din Asia Centrală şi multe altele) Guvernele autoritate au urmărit întotdeauna activişti, pe telefoane sau pe email sau şi e o dovadă de naivitate să crezi că situaţia s-a schimbat în vreun fel acum faţa de vremea războiului rece. Mai mult agenţii leneşi din KGB, dar nu numai, mulţumesc Facebook şi Twitter pentru că le fac munca mai uşoară. De la Rusia şi China nici nu ne puteam aştepta la altceva. Dar situaţia devine mai

serioasă dacă ne uităm la astfel de cazuri din Occident. Primul şi cel mai îngrijorător este cel din cadrul sistemului ONU: Adunarea Generală şi Consiliul pentru drepturile omului au adoptat rezoluţii care restricţionează ceea ce se spune şi scrie despre religii, mai ales islamismul. Ţintele principale ale acestor rezoluţii au fost în mod clar democraţiile din Europa şi autocraţiile unde atât dreptul la liberă exprimare şi libertate religioasă sunt deja grav restricţionate.

Al doilea caz este cel al unui autor american care a scris o carte despre finanţarea terorismului, care a fost dat în judecată pentru calomnie într-o curte din Marea Britanie, cu toate că respectiva carte nu se putea găsi pe piaţa acolo. Autorităţile din China, dincolo de recenta ofensivă împotriva comitetului Nobel, au exercitat o puternică presiune împotriva târgurilor de carte, festivalelor de filme şi adunărilor academice in general pentru a scoate de pe lista discuţiilor, cărţilor vândute şi ilmelor premiate problema minorităţilor, cenzurii în media şi în artă, Australia, Germania şi SUA fiind printre ţinte. Nu în ultimul rând, Indexul despre

despre Cenzură, element central în lupta pentru libertatea exprimării, a renunţat la publicarea unui studiu despre fenomenul “turismului pentru calomnie” după ce unul din subiecţii din studiu a ameninţat că va duce la faliment publicaţia prin căi legale.

Revoluţiile de tipul celor din statele arabe au avut în mod clar un efect semnificativ asupra felului în care reţele sociale şi site urile gen “whistle blower” sunt privite. Dar cu ce cost? Creşterea cenzurii transnaţionale este doar o mică parte.

Guvernele autoritare se vor folosi din ce în ce mai mult de acestea pentru a-şi asigura continuitatea iar companii precum facebook şi twitter vor da peste din ce în ce mai multe probleme în a-şi continua activitatea peste “hotare democratice”.

Mai mult dacă acţiunile lor vor merge pe linii similare cu cele ale politicilor promovate de guvernanţii americani ar putea chiar fi acuzate de tendinţe de americanizare.

D’ale sesiunii temeri de Bianca Troncea

“

Ne alegem de fiecare dată același punct de întâlnire și ascultăm aceeași muzică proastă din îndepărtata tinerețe.

Sesiunea - mi-a luat ceva până i-am dat de cap. Îmi aduc aminte că în anul I nici nu scăpasem bine de-acasă, abia gustasem un pic din visul bucureștean și m-am trezit luată pe sus. Eram eu, o sticlă de doi litri jumate de cafea și multe nopți nedormite. Cursuri, notițe, foi mâzgălite – în pat, pe masă sau pe jos – carioci colorate înșirate pe te miri unde și nelipsitele ambalaje de ciocolată românească din 1964. Citește în gând, fă scheme, vorbește de una singură, plimbă-te prin cameră – nimic nu funcționa. Ideea de a învăța un curs de 400 de pagini în două-trei zile mă copleșea, stresul creștea cât casa, iar eu cedam nervos cu fiecare filă pe care o întorceam.

Disperarea atinsese punctul culminant în noaptea de dinaintea teribilului examen la filosofie, materie a cărei utilități nu o prindeam la vremea aceea. O noapte întreagă am petrecut-o alături de Heidegger, Freud, Nietzsche și Kierkegaard, dar nu îi găseam deloc o companie plăcută. Pe scurt, mai aveam puțin și îmi luam câmpii. Dis-de-dimineață primesc, însă, un telefon salvator de la una dintre colegele de suferință. S-a pronunțat atunci cuvântul cheie – study group. Și study group a fost.

Ne-am adunat la Gara’n’Pub, cu câteva ore înainte de examen. Eram vreo opt oameni, parteneri de pierdut vremea, până atunci. Ne-am comandat câte o bere ca să ne facem curaj, am scos hârțogăraia pe masă și-acum să vezi distracție. S-au încins discuții aprige, s-au detașat moderatori ai dezbaterii, iar de la un punct învățatul a devenit chiar plăcut. Aveam de construit o imagine de ansamblu și fiecare își făcea datoria de membru al clubului select, venind cu partea lui de poveste. Am învățat în acele trei ore mai mult decât reținusem acasă în două zile, m-am ales cu conexiuni și perspective pe care singură nu le-aș fi văzut. Am fost productivi, cum ne place nouă să spunem și apoi a plouat cu note mari.

Au urmat multe întâlniri asemenea, multe figuri s-au perindat pe la masa noastră de studiu din Polizu și, cu timpul, tehnica s-a perfecționat. Cu fiecare examen care trecea se mai elibera un scaun, urmând ca în anul doi să ajungem la numărul ideal de șasă studioși frumoși – aproape mereu aceiași.

Tot spectacolul se joacă, evident, pe roluri: personajul principal (sau cel care se simte mai înțelept într-ale domeniului), ridicătorul de moral (cel care dă tonul la hei-rup), bufonul curții (cineva trebuie să ne mai scoată din priză din când în când), filosoful în exercițiu (responsabil cu exemplele și analogiile) și neștiutorul (sensibil, preferă să i se spună „naivul”). Ne alegem de fiecare dată același punct de întâlnire și ascultăm aceeași muzică proastă din îndepărtata tinerețe (a se citi „anii `90”). Menționez că această regulă s-ar putea să nu funcționeze pentru toată lumea.

Așa am scăpat eu de răul de sesiune. Terapia asta de grup pare eliberatoare, deși recunosc că uneori am impresia că sunt la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. Am avut o problema – hiperpanicarea studențească. Eram conștientă de asta, îmi doream să scap de ea, dar nu o puteam face singură. Aveam nevoie de ajutorul unei comunități și l-am primit. Deși nu ne ținem de mâini la fiecare reuniune și nici nu ne facem promisiuni de conduită, cumva ne trezim că am trecut cu bine peste anumite blocaje, prin susținere reciprocă.

Nu zic că „doar așa se poate” și nici nu mă aștept să funcționeze pentru oricine. Dar voi, aceia care vă găsiți cu nodul în gât și stresul în casă pe timp de sesiune, aceia care uită ce e somnul timp de câteva săptămâni, de două ori pe an, care se trezesc brusc,după un semestru tihnit, să sufle praful de pe cursurile uitate în raft, sau voi, cei care simțiți că e nevoie să vă puneți ordine în idei – voi ridicați primii telefonul și dați de veste. Până la urmă, cu ce-ar putea strica o bere în plus înainte de un examen cu bucluc?

21

Noi. Infama perfectiune.

Evgeni Zamiatin nu e un vizionar, e, pur şi simplu, un arhitect cinic – arhitect, aşa li se mai spune scriitorilor atât de puternici. Sigur, privind cele câteva construcţii pe care le-a lăsat literaturii, am putea vorbi oricând despre potenţialul evolutiv al civilizaţiei, despre previziuni dramatice cu privire la omenire ori despre modernitãţi iraţionale de mâine, însă am pierde esenţialul. Evgheni Zamiatin e, pânã la urmã, un rus cu mustaţă, care scria în timp ce alţi ruşi cu mustaţă, bolşevici, îi măsurau cuvintele şi-şi modificau nemulţumiţi expresia feţei. Poate că ar mai fi de spus că Zamiatin a scris „Noi” în 1920, în partea fierbinte şi roşie a Rusiei şi, de atunci, nimic nu a mai fost la fel. Zamiatin n-a mai existat la est de Urali, acolo unde nici această recenzie nefirească n-ar fi putut exista...

de Laurenţiu Ungureanu

Laurenţiu Ungureanu este masterand la Facultatea de Filosofie şi este jurnalist.

22

„Fără delir, fără metafore absurde, fără sentimente: nimic altceva decât fapte“. Aşa arată teorema care nu doar pentru el – pe „numărul“ lui, D-503 – e sfântă. E, de fapt, axioma lor, a celor din interiorul sticlei protectoare a Statului Unic. Restul sunt doar idei din lut, ce nu fac altceva decât să destructureze temelia perfectă a Tabelului.

poate naşte imperfecţiunea în Statul Unic, bătrân, complet şi perfect de 1.000 de ani? Cum poate descoperi cineva limita infinitei bunăstări şi ordinii care trebuie să guverneze în interiorul balonului perfect de sticlă? Cum se închide intervalul perfect al Raţiunii, interval care tinde la infinit? Cum poate exista „radical din minus unu“.

Dar când, din urmă cu 1000 de ani, de la anticii care încă erau fascinaţi de tabelul „Mersului Trenurilor“, reapare o conştiinţă preistorică a sentimentelor şi o frumuseţe nesecată de timp a metaforei, raţional Stat Unic începe să se clatine. Chiar şi pentru el, D-503, Constructorul Integralului. Pentru el, cel care trebuie să-i înveţe pe toţi sălbaticii Universului despre perfecţiunea matematicii.

Nefirescul începe cu D-503 şi manualul său de perfecţiune, cartea sacră pentru sălbaticii Universului. Dar atunci când, în însemnări, apar I-330 şi O-90 şi „îngerul păzitor S“ şi „poetul“ R-13, totul se transformă. Manualul devine un jurnal, un confesionar, un prieten rău, care îl lasă pe contructor să dea frâu liber tuturor gândurilor iraţionale.

Într-o lume fără întrebări, fără probleme nerezolvate, cu adevăruri şi axiome, cu Tabele Orare şi cu Binefăcătorul, chiar şi într-o astfel de lume pot apărea „urlete, cadavre, fiare şi –din nefericire- un grup considerabil de numere care au trădat Raţiunea“.

Devine scena pe care D-503 urcă atunci când vrea să vorbească, tulburat, cu sine. O călătorie de-a lungul graniţei firave dintre firesc şi îndoială, atât de lungă încât duce chiar acolo, în spatele paravanului de sticlă, acolo unde încă rezidă, confiat, sufletul lui.

Perfecţiunea absolută, la care noi, sălbaticii, visăm, cea de la distanţă de un război de două secole şi un Zid Verde, perfecţiunea sticlei nemuritoare şi sexului pe cartelă - acest mister care ar fascina orice needucat în spiritul pur al al matematicii - este pusă la îndoială chiar de către cel care i-ar putea fi cel mai bun profesor. Iar el e cel pentru care legile fizicii sunt, pur şi simplu, clare – „nu-i de mirare că am, se pare, o predilecţie pentru cuvântul «clar»“. El este D-503, Constructorul Integralului, cel care trebuie să supună „fiinţele necunoscute de pe alte planete, care ar putea vieţui încă în condiţiile lor primitive de libertate, sub binefăcătorul jug al raţiunii”.

„Noi“, numerele, Binefăcătorul, gardienii şi ordinea perfectă nu mai sunt acum răspunsurile singure pentru orice gând. Chiar şi cele 50 de mestecări pentru fiecare înghiţitură, supuse obişnuinţei, par a fi absurde. Şi toate astea pentru că, odată eliberat din cătuşele raţiunii, sufletul face ce ştie el mai bine. Se îndrăgosteşte şi suferă.

Atunci când sentimentele răspund la probleme de logică şi când suferinţa îşi caută justificarea în raţiune, se naște o teribilă luptă ce nu-şi poate găsi arbitrul decât în afara paginilor sudate cu funtea încreţită de constructor. Fără mediator şi fără putinţa de a şti care dintre răspunsuri e de partea binelui, când fiecare este cel corect, pentru D-503, punctul culminant al fiecărei secunde constă doar în alegerea potrivită.

Cum poate apărea aici măcar vreo urmă de îndoială, cea mai mică întrebare, dezordine ori necunoscută sudoare a pasiunii? Cum se poate naşte imperfecţiunea în Statul Unic, bătrân, complet şi perfect de 1.000 de ani? Cum poate descoperi cineva limita infinitei bunăstări şi ordinii care trebuie să guverneze în interiorul balonului perfect de sticlă? Cum se închide intervalul perfect la cea mai mică întrebare, dezordine ori necunoscută sudoare a pasiunii? Cum se

Şi atunci, cel pentru care precizia matematică era inerţie începe să rătăcească nefericit şi speriat într-un nou paradis, de această dată imperfect. Un paradis delirant, cu metafore absurde şi sentimente. Şi face asta pentru că, deşi nu discerne, poate alege. Dar alegerile pe care le dictează sufletul nu sunt mereu cele mai bune. •

23

2008, 2009, 2010... 2011.

Generatia Internship!

JTI lansează în fiecare an, începând din 2008, programe de internship adresate studenţilor în multiple arii de specializare precum: marketing, resurse umane, financiar-contabilitate, producţie, managementul calităţii, inginerie, relaţii cu clienţii, achiziţii, vânzări.

Suntem alături de voi, tânără generaţie, cu dorinţa de a asigura condiţiile pentru expunerea la aspec tele unei afaceri reale şi a va facilita învăţarea aspectelor practice pe lângă cele teoretice achiziţionate la cursuri.

JTI a avut în 2010, pentru al doilea an consecutiv, cel mai mare numar de aplicanţi dintre toate companiile participante. Astfel, peste 15.000 de candidaţi s-au înscris în 2010 pentru ocuparea celor 10 locuri oferite.

Pentru anul 2011, vă oferim 17 i nternship-uri care se vor desfăşura pe o perioadă de 10 saptămâni în perioada iunie – septembrie în domenii precum: marketing, financiar-contabilitate, producţie, calitate, inginerie, resurse umane.

Procesul de selecţie este riguros constând în evaluarea personalităţii, a abilităţilor şi interviu, proces similar cu cel efectuat la angajare şi va începe în cursul lunii mai 2011.

În cadrul programului, fiecare intern beneficiază de sprijinul unui Coordonator din JTI şi este implicat în proiectele şi activităţile departamentului.

Internship-urile vor fi postate pe www.hipo.ro începand cu Aprilie 2011.

Your Future is as important for us as it is for You! Echipa HR JTI 24

Între repetitiv si confortabil Dacă există ceva ce ne caracterizează ca generație tânără, dacă e ceva cu care ne mândrim, un stigmat pe care ni-l lipim mândri de frunte și care ne dirijează acțiunile, este dorința noastră de a nu permite ca viața să ne ajungă sub dominația rutinei.

Căutăm la nesfârșit ceva nou, vrem mereu ceva neobișnuit care să ne gâdile spiritul și ne e teamă de plictiseală mai mult decât de orice altceva. de Emanuela Barbă

De aici până la obsesia de a evita orice formă de repetitivitate nu e o cale prea lungă. Spaima de a intra in rutină e evidentă și persistentă. Există, însă, anumite lucruri de care ne legăm, involuntar, și facem în așa fel încât ele să se repete, tocmai pentru că ne încântă și ne dau un anumit sentiment de siguranță.

Cafeaua liniștită din fiecare dimineață, plimbarea din fiecare duminică, dormitul până la amiază în fiecare sâmbătă, micul ritual personal de după trezirea de dimineață, acestea nu sunt doar acțiuni repetitive cu care ne-am obișnuit. Ele sunt micile noastre tabieturi, micile ritualuri cu care ne împlinim nevoia de stabilitate. Prin practicarea lor, ne simțim mai siguri în fața imprevizibilității unei noi zile. Ştim că, orice s-ar întâmpla, cafeaua de dimineață va fi acolo.

Tabieturile capătă, astfel, o importanță deosebită pentru noi. Nevoia de astfel de acțiuni repetitive crește cu atât mai mult cu cât simțim nevoia de individualizare și cu atât mai mult cu cât viețile ne sunt tot mai imprevizibile, agitate, necesită tot mai multă capacitate de adaptare.

Chiar dacă tabieturile reprezintă un fel de rutină, ele ne fac viața mai interesantă și îi dau un plus de rafinament. E rafinamentul folosirii mierii în loc de zahăr în cafea, e rafinamentul petrecerii unei ore în absolut fiecare seară citind o revistă de psihologie. E rafinamentul unei acțiuni la care am putea renunța doar din orgoliul unor indivizi ce nu acceptă rutina. Nu ne dorim, însă, asta. Dorim să practicăm aceste mici acțiuni ce ne asigură doza de stabilitate.

Trebuie, însă, să facem diferența între tabieturi și obiceiuri. Dacă o acțiune se repetă în mod constant, când putem spune despre aceea că reprezintă un tabiet? Faptul că vizitezi toaleta dimineața după ce te trezești nu este un tabiet, e doar un obicei. Faptul că iei micul dejun în fiecare dimineață este, iarăși, doar un obicei. Dar dacă fiecare mic dejun este însoțit de o gustare dulce, dacă înainte de a lua acel

mic dejun asculți neapărat piesa ta preferată, înseamnă că ești legat de anumite tabieturi. Față de obiceiuri, tabieturile individualizează persoana respectivă și spun ceva despre gusturile și personalitatea ei. Tabietul face o zi mai interesantă, în timp ce obiceiul doar îi asigură funcționarea normală. Să iei prânzul nu este un tabiet, ci un obicei, pentru că ai nevoie fizică de el și, să recunoaștem, toata lumea ia prânzul.

O acțiune devine tabiet atunci când se repetă, dar și când are ceva special, când este conștientizată și când ai putea să renunți la ea, dar nu vrei, nu pentru că nu poți (spre exemplu, fumatul) ci pentru ca îți place să o practici. Când ai observat că te ajută să faci față imprevizibilităților cotidiene, când ai observat că ziua ți-e mai anostă fără acel mic moft.

Nevoia de tabieturi e mai mult psihică decât fizică.

M-am obișnuit să îmi încep dimineața cu muzică energică și cu o cană de ceai verde cu miere nu pentru că nu pot fizic fără aceste lucruri, ci pentru că ele mă ajută să încep în forță. Dacă aș avea nevoie de cofeină, aș bea cafea, mult mai bogată în această substanță decât ceaiul verde.

Faptul că ținem la anumite tabieturi pe care le avem nu ne face conformiști sau lipsiți de spontaneitate. Înseamnă doar că ne raportăm mai siguri pe noi și într-un mod mai concret la cotidian, înseamnă că am învățat cum să ni-l facem mai plăcut. Paradoxal, nu absența unor tabieturi ne face mai spontani, pentru că aceasta nu ne asigură decât nesiguranța și teama în fața imprevizibilului zilei. Dimpotrivă, găsind stabilitate în repetarea anumitor acțiuni care ne fac plăcere ne ajută să luăm mai ușor lucrurile la care trebuie să ne adaptăm. Ele nu mai par atât de înspăimântătoare. Între teama de a nu ne plictisi și imposibilitatea psihică de a renunța la rutină, cel mai bine e să ne bucurăm de micile noastre tabieturi, să le lăsăm să ne influențeze viața într-un mod pozitiv și să le acordăm statutul pe care îl merită pe deplin: acela de expresie semnificativă a individualității noastre.

25

Voluntari. Idei. Proiecte.

Dacă l-ai cunoaște într-un cadru formal, s-ar prezenta ca Personal Development School. Între prieteni i se zice PDS și, orice-ar face, reușește să aducă zâmbete pe buze oamenilor cu care intră în contact. Anul acesta face șapte ani și, pentru că a crescut destul, va fi realizat la nivel naţional. Ce va face concret? Va aduna cei mai norocoși 25 de studenți de anul 1 și 2 din toată țara, îi va trece printr-o serie de workshopuri și traininguri de 2 săptămâni și le va schimba concepția despre viață, ajutându-i să înțeleagă cum să facă din pasiunile lor adevărate cariere.

De la Bucureşti la Londra: furăm meserie de la cei mai buni manageri culturali. Care sunt lucrurile de care ai nevoie atunci eşti pasionat de management cultural? Ai nevoie de oameni din a căror experienţă poţi să înveţi, de ocazia de a-ţi ideile pune în practică, de lărgirea orizontului şi de sfaturi de la profesionişti internaţionali.

Ediţia a şaptea Good to Go va fi axată pe antreprenoriat şi va avea în centru cinci elemente cheie pentru un business.

Speakerii invitaţi la proiect vor fi atât străini, cât şi oameni de succes autohtoni care le vor împărtăşi participanţilor din experienţa lor. Noutatea proiectului va consta în latura practică pe care o va avea printr-o serie de workshop-uri şi seminarii la sfârşitul fiecărei zile. Proiectul se adresează studenţilor şi masteranzilor pasionaţi de antreprenoriat care fie doresc să-şi deschidă propria afacere, fie vor să ocupe posturi importante în companii.

Investment School este un proiect organizat de Bussiness Club. Proiectul se adresează tuturor studenţilor pasionaţi de pieţe de capital, ce deţin cunoştiinţe solide în domeniu. Fiind prima şcoala gratuită de investiţii din România, oferă oportunitatea studenţilor de a învăţa direct de la specialişti în domeniul investiţiilor, dar şi de a tranzacţiona virtual pe piaţa bursiera românească. Anul acesta, Investement School se află la cea de-a zecea ediţie şi se va desfăşura în perioada 28 martie- 1 aprilie, sub forma unei serii de traininguri, pe teme specifice operaţiunilor de pe piaţa de capital.

Ești perspicace, n-ai stare, iar plictiseala nu-i de tine. Iată trei motive pentru care ai nevoie urgent să te înscrii la o școala națională de marketing. Una de Impact. Ai 10 zile la dispoziție să dai și să iei tot ce poți împreună cu alți 24 de inși care, la fel ca tine, au decis să lase confortul și să vină la Impact Marketing School pentru a-și pune mintea la contribuție. Pentru ce? Pentru rezolvarea unui studiu de caz pe bază de date reale furnizate de o companie. Dacă tot ești plin de idei, de ce să nu le și valorifici? Dacă impresionezi, e posibil să pleci de acolo cu un internship. Că tot vorbim de idei, vei avea ocazia să participi la trainingurile unor specialiști din marketing. Poți accepta această provocare mentală dacă aplici pana la 31 martie. Nu uita: o minte brici se ține cu antrenament! “ Fii diferit prin excelenţă!” Acesta este provocarea pe care Studentul Anului o adresează elitei învăţământului superior românesc. Proiectul, aflat la cea de-a noua ediţie, se va desfăşura pe cinci categorii de concurs - Arhitectură, Economie, IT, Jurnalism si Comunicare şi Medicină. Studenţii vor avea şansa să demonstreze că excepţional nu este cel care are numai 10 la facultate, ci cel care reuşeşt esă convingă un juriu de specialitate că este cel mai bun. Miza proiectului este reprezentată de trofeul Studentul Anului, însoţit de suma de 2000 de euro. Căştigătorii vor fi prezentaţi prin intermediul uneigale, care va avea loc în luna mai.

Una dintre iniţiativele prin care încercăm să „reînverzim” plaiurile natale prin dezvoltarea spiritului civic este reprezentată de Şcoală de Vară „România Secolului XXI” a cărei temă, anul acesta, este cultura participativă. Cum 2011 a fost declarat Anul European al Voluntariatului, am decis că oferă contextul potrivit pentru promovarea conceptului de voluntariat în rândul tinerilor lideri ai generaţiei noastre.În perioada 18-30 iulie în Bucureşti, 25 de studenţi vor avea parte de workshopuri si conferinte pe teme ca dezvoltare comunitară, antreprenoriat social, realizare de proiecte și multe altele. Aceştia vor fi împărţiţi în echipe ce trebuie să conceapă câte un proiect de voluntariat pe orice temă care vizează participarea publică, iar la final vor avea şansa să le implementeze. Pentru că dacă noi nu începem să clădim lumea la care visăm, atunci cine altcineva să o facă?

26

“Feel like we’re getting nowhere, we are just reading, we’re not thinking.”

EMG este acea școală DE VARĂ la care, timp de 10 zile, Lajos Bokros, fostul director al Băncii Mondiale, vine să îți explice care sunt actualele probleme economice. Mai mult, întâlnirea cu ambasadori ai celor mai puternice state, economiștii șefi ai băncii centrale și ai băncilor comerciale poate fi ca o lebădă neagră, eveniment rar, dar care te schimbă fundamental, în bine. Vei găsi oameni, vei descoperi modele care să te ajute să îți explici într-un mod simplu, dar fundamental ceea ce se întâmplă. Mai simplu: What? Școala de vară Economics through a Macrofying Glass, ediția a opta; When? 1-14 august; Why? Să înțelegi și să îți explici într-un mod simplu noțiuni, idei, conexiuni.

P

rincipala oportunitate a platformei GOmentorship este interacţiunea tinerilor cu o serie de profesionişti de top (mentorii), în cadrul unor sesiuni online, pe teme lansate de mentori. Din aceste întâlniri şi schimburi de idei, liceenii, studenţii şi tinerii absolvenţi vor afla raspunsul la o întrebare dificilă: Ce profesie să aleg și cum este să faci acel lucru zi de zi? Fără idealizări, fără false așteptări și fără impresia că succesul vine uşor.

Printre profesioniștii implicați în conversațiile cu tinerii pe platforma GOmentorship se află Dorina Guțu (SNSPA), Mihaela Feodorof (Yourway), Magda Bărăscu (Hotnews), Cristi Lupșa (Decât o Revistă), Mihai Stănescu (Coach), Tincuța Baltag (Fundatia Dinu Patriciu) și mulți alții. Și mentorii implicați în proiect vor avea de învățat și de câștigat, căci GOmentorship este, implicit, un instrument de recrutare complex și abil.

Profesioniștii pot interacționa o perioadă îndelungată cu tinerii și pot urmări

evoluția și implicarea lor în conversații prin sistemul de ranking de pe site, dar și prin întâlnirile de la conferințe.

Tinerii care accesează platforma pot așadar consulta resurse, pot conversa cu profesioniști de prim rang despre domeniul care îi interesează și pot afla primii despre joburi, internshipuri și evenimente relevante pentru dezvoltarea lor profesională.

Platforma debutează cu câteva domenii-cheie (Resurse Umane, Jurnalism și Comunicare, Antreprenoriat, Educație) urmând ca diversitatea acestora să crească în funcție de rezultatele obținute în primele luni.

GOmentorship este organizat de Asociația ORICUM, cu sprijinul Universității din București.

27

Un proiect marca Voluntari pentru Idei Ĺ&#x;i Proiecte