Carevasăzică

Nr. 3, Octombrie 2011

Ziar studenţesc de informare cu cap

Un demarrraj cu p-p-poticneli de Anca Maria Pănoiu p. 10

Prima oară când am fugit de acasă

de Alexandra Enăchescu p.12.

Etalarea unui bulb de educaţie de Ada Barbu p.14

Pornografia: Cu sau fără pardon

de Alexandru Maxim p. 16-17

Interviu cu Dia Radu de Anca Vancu p. 18-20

Recenzie de carte “Fetiţa şi ţigara“ de Laurenţiu Ungureanu p. 26

Recenzie de film “Melancholia“ de Ioana Mischie p. 27

Obsesii şi temeri: O întâlnire cu Mihaela Paraschivu de Alexandra Zaharia p. 29-31

Ilustraţie: Emanuela Balint

2

Editorial de Anca Vancu

D

acă ar fi să categorisim rubricile, să numărăm subiectele şi paginile noului număr, am găsi, vizibil şi simţitor, că lucrurile s-au mai schimbat faţă de celelalte două numere. Vă vorbim, în rânduri bine scrise şi atent aşezate, despre unde şi cum îţi poţi petrece ti mpul liber în Bucureşti , ce cărţi poţi să alegi când eşti dezorientat printre raft urile unei librării, sau unde să mergi în vacanţă în ţară, când credeai că ai descoperit aproape tot. Scriem despre politi că şi economie globală şi analizăm caracteristi ci ale românilor, printr-o anchetă cu opinii avizate. Am zice, luând în calcul conceptul de la care am pornit, noutăţile pe care le aducem şi citând din interviul cu un jurnalist, cum că „fi ecare text este un nou început”, că pentru noi, numărul trei a fost o provocare. Cu acelaşi mult entuziasm şi muncă voluntară, am lucrat cum am şti ut noi mai bine.

Carevasăzică#3 –„Începuturi”, a presupus, mai întâi, o conferinţa de pre-lansare cu trei oameni ce ne-au inspirat: Iulian Văcărean (fondator „Femei pe Mătăsari”), Sandra Ecobescu (preşedinte Fundaţia Calea Victoriei) şi Alexandru Ion (director al Festi valului Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis) despre cum au luat naştere aceste proiecte, cum a început totul, carevasăzică. În paginile publicaţiei, textele se învârt în jurul câtorva situaţii, poveşti şi analize, puse sub umbrela temei centrale. Ai să citeşti despre „Prima dată când am fugit de acasă”, dar şi despre începuturile creşti nismului sau apariţia educaţiei non-formale.

Am privit, aşadar, în urmă, prin copilărie, şi am scormonit prin date şi informaţii istorice, comparând cu realităţile actuale, având însă permanent gândul, poate naiv, aşa plin de speranţă, către alte începuturi şi planuri măreţe, fără să spunem, deznădăjduiţi, că degeaba vine primăvara.

REDACTOR COORDONATOR Anca Vancu ECHIPA “CAREVASĂZICĂ“ Tina Rizescu - redactor, editor Ada Barbu - redactor, PR Officer Adelina Luft - redactor, Sales & PR Officer Andreea Ţimpea - illustraţii, design & layout Alexandra Enăchescu - redactor, editor, PR Officer Alexandra Zaharia - redactor, PR Oficer, design & layout

ILUSTRAŢII ŞI FOTOGRAFII Emanuela Balint Mihaela Paraschivu Cătălin Georgescu

COLABORATORI Gabriela Radu Dani Sandu Monica Neaţu Domnişoara Clofullia Claudiu-Alexandru Maxim Laurenţiu Ungureanu Ioana Mischie Trupa Subcarpaţi Andrei Iordache Maria Năzdrăvan

NE GĂSIŢI ŞI PE INTERNET http://www.facebook.com/carevasazica.vip http://www.facebook.com/vipromania.friendpage www.vipromania.ro carevasazica@vipromania.ro

TIPOGRAFIE United Print

3

De facut, de vazut, de stiut ,

)

„Vrei sa ne-ntâlnim sâmbata seara?” )

)

Ceainăria „Ceai la Cotroceni”

Bd. Dr. Gheorghe Marinescu, nr. 25

Dacă nu ai prieteni umblaţi, care să fi luat Bucureştiul la picior până acum, probabil o să ratezi ceainăria pitită de-a dreptul la Cotroceni. Nefiind avertizat asupra locului în care mergi, după ce cobori scara ce duce parcă şi mai în adâncuri, la subsol (nu era oare suficient că nu vezi nicăieri vreun semn care să indice picior de om în acea clădire?), te poţi gândi că nu ai dat peste cel mai prietenos loc cu putinţă.

Apoi, ce să vezi? Camere multe, atmosferă de oameni boemi şi lumina difuză, abia sesizabilă, care te face să nu mai scoţi nici un sunet, să păşeşti încet, încet de tot,

Ceainăria Teatrului Act, „Sala de Lectură”

Calea Victoriei, nr. 126, etaj 2

Mai rar un loc în Bucureşti cu atâta bun gust ca Sala de Lectură. O cameră decorată elegant, alta în care stai turceşte, pe jos şi te uiţi la ceilalţi de după perdeluţe ca de baldachin, un colţ artistic pentru cei cu talent la desenat, chiar şi un pian pe care încă găseşti o carte de oaspeţi semnată de clienţii fideli ai localului sau trecătorii binevoitori. Nefumătorii vor găsi acest loc foarte atrăgător, pentru că la „Sala de Lectură” viciul fumatului nu este la el acasă.

Nu puteau să lipsească piesele de teatru, nu

degeaba ceainăria se „înrudeşte” cu clădirea la al cărei etaj se află, Teatrul Act. Aici a fost „pusă în scenă” (a se citi „improvizată cu gust într-una dintre încăperile ceainăriei”), spre exemplu, „Omul cu floarea în gură” (L. Pirandello)unde mai pui că poţi să stai comod la masă şi să bei un ceai, iar, cel mai adesea, nu trebuie să plăteşti nimic în plus pentru aceste reprezentaţii. Tot aici se organizează şi concerte de pian sau chitară şi chiar audiţii de teatru radiofonic.

Treceţi pe la Sala de Lectură pentru rafinament, diversitate, evenimente culturale şi o seară liniştită.

Ceainăria Cinci

Str. Olimpului, nr. 13, zona Unirii, în spatele Mitropoliei

Cu un iatac împodobit şi colorat, câteva mese, o scenă improvizată şi un bar amenajat într-o căsuţă de lemn, se face de-o ceainărie cu atmosferă intimă, prietenoasă, ce sfidează peisajul urban obişnuit al marelui Bucureşti.

Cinci s-a dovedit a fi un număr cu noroc pentru spaţiul primitor al grădinii ceainăriei; clădirea în curtea căreia se află ceainăria a aparţinut cândva unui pictor belgian, iar acum a fost transformată într-un hostel . Din când în când, Teatrul de Artă din Bucureşti oferă reprezentaţii pe scena improvizată cu drag,

Club Berlin

Str. Constantin Mille, nr. 4,

zona Piaţa Universităţii

Clubul Berlin mi-a atras atenţia atunci când, după ce dădeam a zecea oară „not attending” aceluiaşi eveniment de pe Facebook, am găsit ceva care părea promiţător, de calitate şi chiar de nişă pentru ceea ce se întâmplă, în general, prin cluburile bucureştene: proiecţii de filme de artă. Am fost uimită să descopăr că, la Berlin, se proiectau filmele lui Kubrick, Polanski, Lumet, Bunuel, asta ca să îi enumăr doar pe câţiva dintre regizorii apreciaţi cum se cuvine de către cinefili.

de „amorul artei”.

Atracţia principală a locaţiei rămâne, fără îndoială, oaza de linişte şi muzică bună pe care o oferă iatacul. Şi ca orice născocire turcească din alte vremuri, e musai să te descalţi, trecătorule, înainte să păşeşti în dormitorul cu măsuţe joase, perne numai bune de tolănit şi covoare cu dungi în toate culorile. Dacă pofteşti, te poţi juca şah, domino sau poker-după gust-, sau poţi citi la umbră, ferit de zgomotul metropolei. Dacă iatacul nu e pe placul tău, un hamac proptit între pomi te invită să leneveşti cu un suc răcoritor din fructe proaspete în mână.

Zile răcoroase, muzică plăcută şi o atmosferă relaxantă. Ceainăria Cinci ţi le oferă pe toate.

Am descoperit apoi că locaţia e ultra-centrală şi că a fost, la origine, un cazinou. E uşor să înţelegi asta de îndată ce descoperi interiorul grandios, impunător. La Berlin se organizează şi diverse alte evenimente: petreceri cu DJ-i în vogă, all-you-can-drink, lansări de albume ş.a. În orice caz, deşi proaspăt pe lista locurilor deschise în Bucureşti, pentru nota distinctivă pe care o impune, vă recomandăm Club Berlin.

Fundaţia Calea Victoriei

Str. Caimatei, nr. 20, etaj 3, zona Piaţa Rosetti

Aşa cum ei înşişi se recomandă, cei de la Fundaţia Calea Victoriei oferă cursuri din aproape toate domeniile fără presiunea examenelor, catedrei, distanţei profesorelev. Fundaţia Calea Victoriei e o altfel de şcoală; dacă entuziasmul de a face activităţi extracurriculare nu te-a părăsit, la Fundaţia Calea Victoriei găseşti cursuri teoretice şi practice dintre cele mai diverse: de la istoria artei la fotografie, de la filozofie la retorică, de la cinematografie la dans.

4

să nu deranjezi pe cineva. Inedite sunt mesele mari din lemn suprapuse (asemănătoare unor paturi supraetajate) şi clopoţelul discret care îţi este oferit pentru a anunţa atunci când vrei ca gazdele să îţi ia comanda. Despre ceaiuri, din nou, numai de bine- zahărul brun şi aromele dulcege sunt garantat o alegere bună. Poţi sta şi pe jos, pe nişte perne mari şi colorate, într-o cameră ce are pereţii pictaţi ce parcă imită o constelaţie.

Nu te-ai aştepta ca într-un loc atât de ferit de ochii lumii să fie, totuşi, atât de multe persoane. Până la urmă, se mândreşte a fi cea mai veche ceainărie bucureşteană.

Recomand, totuşi, rezervările; pentru cupluri, locul e ideal.

În plus, poţi avea surpriza de a descoperi că printre lectori se află personalităţi importante ale culturii, oameni cu darul vorbirii şi cu o incredibilă carismă. Fundaţia Calea Victoriei încurajează interacţiunea, gândirea individuală şi comunicarea. Cu alte cuvinte, e locul perfect pentru o alternativă la educaţia tradiţională.

Pentru mai multe detalii, accesaţi cu încredere: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/

StudentIQ

Dacă vreţi să vă mai pierdeţi vremea cu folos online, site-ul www.studentiq.ro realizat de către cei de la MemoPlus este o opţiune cel puţin inedită pentru paginile dedicate, în general, studenţilor. De ce? Pentru că poţi să vezi oameni de cultură şi televiziune prezentându-şi cartea preferată în filmuleţe de câteva minute. Nu-i aşa că eşti curios ce spun Raed Arafat, Irina Margareta Nistor, Eliza Rogalski, Titus Muntean, Nicu Alifantis sau Maia Morgenstern despre lecturile lor favorite?

O Mărgică

Mărgica simpatică ce ne tot confecţionează broşele pe care le-aţi primit de la noi pe parcursul evenimentelor „Carevasăzică” se numeşte Sânziana Pepine şi, în timpul ei liber, face şi desface: broşe cu cele mai năstruşnice mesaje, cu cele mai simpatice culori şi cu cele mai aranjate fundiţe. De Mărgica dai peste tot: la omargica@gmail.com, pe www.omargica.wordpress.ro sau vă împrieteniţi direct pe Facebook, la www.facebook.com/omargica. Poţi să comanzi de la ea sau să o rogi să îţi personalizeze, după dorinţe şi pretenţii, broşa preferată. Oricum ar fi, Mărgica e talentată şi se descurcă. Garantăm!

În afară de această iniţiativă lăudabilă, pe site poţi să mai găseşti: diverse ştiri şi informaţii la zi despre cine, unde, cum mai angajează; despre ultimele conferinţe şi evenimente din domeniul de studiu; despre organizaţii şi proiecte în care te poţi implica ş.a.m.d. Iar dacă lucrurile devin prea serioase, în stânga paginii te aşteaptă jocurile de sub eticheta „Train your brain!”. Punem pariu că vei petrece câteva minute bune încercând să potriveşti piese şi să îţi dai seama de soluţie? Nu lipsesc cele mai recente trailere, recomandări de filme şi de muzică. De toate pentru toţi. Te-am făcut curios?

Festivalul Naţional de Teatru „I. L. Caragiale”

28 octombrie- 6 noiembrie

Sub motto-ul „Omul, acest animal ciudat...”

(Anton Pavlovici Cehov), ediția cu numarul 21 a FNT aduce 33 de producții teatrale, alături de conferințe, întâlniri cu personalități din lumea teatrului, spectacole radiofonice, lansări de carte și expoziții. Vor fi puse în scenă piese scrise de A. P. Cehov, W. Shakespeare, I.L. Caragiale, Eugène Ionesco, Ingmar Bergman ș.a.; printre regizori, îi amintim pe unanim cunoscuții Andrei Șerban, Silviu Purcărete,Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Radu Afrim etc. FNT propune un portofoliu divers de reprezentări ,tradiționale sau nonconformiste, în cadrul următoarelor secțiuni: Focus (Andrei Șerban- Cehoviziuni), Spectacole tematice, Dans în teatru, Teatrul de mâine, În prim-plan, actorul.

Știați că...?

Festivalul Naţional de Film Experimental BIEFF 2011, ediţia a II-a

16- 20 noiembrie

• filmul francezului Gaspar Noé, Irreversible (2002), precum și mai cunoscutul Memento (Cristopher Nolan, 2000) încep cu secvența de final și se derulează invers cronologic?

Competiţia Internaţională BIEFF 2011 oferă o selecţie a celor mai interesante titluri din ultimii ani din zona cinema-ului de avangardă şi a artelor vizuale, filme multipremiate şi prezentate în muzee prestigioase în întreaga lume, printre care, în premieră în România, scurtmetrajele câştigătoare la festivalurile de film de la Veneţia, Cannes, Berlinale, Rotterdam, Oberhausen. În acest an, programul special “Dutch Experimental Film And Visual Art” concentrează filme aparţinând uneia dintre cele mai interesante şi dinamice zone artistice actuale: filmul experimental din Ţările de Jos. În cadrul ediției cu numărul doi, spre deliciul publicului amator de experiment cât cuprinde, vor fi prezentate proiecţiile renumiţilor fraţi Quay.

)

Asculta aici!

Recomandări muzicale De Maria Năzdrăvan

Kinofest Festival 2011. International Digital Film Festival

28- 30 octombrie

Kinofest 2011 te invită să participi la filmele din competiția tinerilor regizori debutanți, precum și la alte proiecții deja cunoscute în Sala Union a Cinematecii, la Garage Hall și la Centrul Cultural al Republicii Maghiare.

Filmele înscrise în concurs se încadrează la secțiunile: animație, microfilm (max. 90 secunde) și ficțiune (max.

20 minute). Dacă vrei să vezi cum arată cinematografia de mâine, la Kinofest ai ocazia să îi cunoști pe cei mai talentați viitori oameni de film.

• există un scurt-metraj numit Palindrome(Philippe Barcinski, Brazilia, 2001) care rulează în sens invers și, după cum îi spune și numele, are sens în orice ordine l-ai viziona?

Sunt la început de drum şi ne încântă cu ce cântă:

1. The Drums – How it ended Oricât de tristă ar fi piesa asta, parcă n-ai cum să nu dansezi. Doar sunt The Drums, nu?

2. Active Child – Hanging On Muzica lui Pat Grossi e ceva ce n-ai mai auzit până acum: un dream pop experimental numai bun să-l asculți seara, la un pahar de vin.

3. The Amsterdams – Summertime Chiar dacă The Amsterdams cântă de ceva ani, în ultimele luni nu am putut să nu observăm un alt stil muzical. Ceva mai electro, ceva mai lucrat, ceva mai bine.

4. Austra –Beat and Pulse Piesa asta sună atât de bine încât simt că ţi-aş pierde timpul povestindu-ţi despre ea, în loc să te las să o asculţi. Ştii ce ai de făcut.

5. Jamie Woon – Night Air O piesă de ascultat în căști seara, cu mâinile adâncite în buzunare. Nici să nu-ți treacă prin cap să nu mergi la concertul lui din noiembrie!

6. The Vaccines –Wetsuit Băieţii ăştia parcă au apărut peste noapte cu câteva piese catchy de care nu te mai saturi. Wetsuit e de-a dreptul epică. Se zice că dacă închizi ochii în timp ce o asculţi, o să îţi imaginezi că eşti la concertul lor, pe stadion.

7. Boy and Bear –Mexican Mavis Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă Fleet Foxes ar scoate o piesă cu Local Natives? Cam atât de bine ar suna.

8. Chapel Club – Waterlight Park Poate i-ai văzut la Summer Well, sau poate le știi măcar super-hitul Surfacing. Așa cum ne-au obișuit, iată un alt exemplu de melodramatic popular song foarte bun şi ceva mai obscur.

9. Little Comets - One Night In October În spiritul sezonului, băieţii au scoso piesă care îți va aminti de Vampire Weekend. Dacă nici acum nu te ridici să dansezi, ești o cauză pierdută.

10. Miles Kane –Come Closer Acum că tot te-ai încălzit dansând, n-aş vrea să te întrerup. Te las cu Miles Kane şi una dintre cele mai bune piese de pe albumul lui de debut.

5

Harta studentului VIP

Business Club

• comunitate axată pe dezvoltarea spiritului antreprenorial şi aptitudinilor studenţilor care vor să îşi deschidă propria afacere;

• punte de legătură între studenţi şi mediul de afaceri românesc, legătură ce este necesară creării unei comunităţi de lideri în domeniu;

• comunitate de tineri entuziaşti, talentaţi, plini de iniţiativă şi spirit de echipă;

• un club ce se măreşte, în medie, cu 15 membri noi anual, creând astfel relaţii profesionale şi sociale între alumni şi membrii activi;

• un loc de convergenţă pentru toate domeniile ce vizează dezvoltarea unui business: vânzări, resurse umane, planuri de afaceri, bursa de valori, strategii de marketing şi studii de piaţă, managementul proiectelor, etc.

Activitate:

• întâlniri săptămânale la care participă membrii clubului şi antreprenori de succes, ocazie de a discuta şi analiza probleme actuale din domeniul afacerilor;

• traininguri susţinute de partenerii noștri educaţionali şi foşti membri ai clubului, lideri actuali ai mediului de afaceri din România;

• seminarii axate pe construirea planurilor de afaceri, analizarea pieţei de capital, a mediului investiţional şi cercetarea unor studii de caz din domeniu;

• proiecte externe destinate studenţilor interesaţi de antreprenoriat, prilej pentru membrii clubului de a-şi consolida cunoştintele teoretice învăţate şi de a contribui la dezvoltarea noastră personală.

Leadership Development

”Incubatorul de idei” va funcţiona ca un mediu în care studenţii au frâu liber să îşi urmeze sclipirile, reuşind să îi inspire pe cei din jurul lor spre a crea împreună diverse proiecte.

Această activitate a comunităţii completează organizarea proiectelor de tradiţie: Impact Marketing School, Studentul Anului, Personal Development School, Cultural ID, Şcoala de Vară ” Romania Secolului XXI”.

Leadership Development este acea comunitate a ”Voluntari pentru Idei şi Proiecte” care îi invită pe studenţi să ia initiaţiva şi să îşi dezvolte pasiunile. Ce deosebeşte Leadership Development de celelalte comunităţi VIP este, pe lângă specificul proiectelor de tradiţie, faptul că încurajează studenţii să conceapă şi să coordoneze mici proiecte, în funcţie de pasiunile lor, în cadrul unui concept numit ”Incubatorul de idei”. Am creat acest concept din credinţa că un om îşi atinge potenţialul maxim prin activităţi care îl pasionează.

International Affairs este ultima comunitate proaspăt înființată de Asociația Voluntari pentru Idei și Proiecte. Scopul comunității este să aducă împreună oamenii pasionați de globalizare și geopolitică, oferindu-le oportunitatea să își pună în practică aptitudinile înexperiențe interculturale. În anul ce urmează vom organiza conferințe și workshopuri pe teme internaționale, studii de cercetare precum și proiecte internaționale.

Pentru mai multe detalii despre comunităţi intră pe: www.vipromania.ro

6

Econosofia

Econosofia este comunitatea oamenilor cu adevărat pasionaţi de economie, cu spirit polemic, deschişi şi mereu informaţi. Mai mult decât orice, Econosofia este un mediu dinamic al învăţării si dezvoltării constante, cu o ţintă precisă şi rezultate măsurabile.

Econosofia oferă un mediu dinamic de dezvoltare şi învăţare studenţilor pasionaţi de economie şi politici instituţionale.

Aici găseşti:

• cei mai buni specialişti in domeniile economic şi academic - economişti-şefi ai celor mai puternice bănci din România, profesori, experţi FMI, analişti;

• studenţi cu adevarat pasionaţi de pulsul economiei;

• provocare;

• prieteni;

• multe, multe idei frumoase.

International Affairs

Good to Go: îmbracă forma unei şcoli naţionale de business, fiind destinat studenţilor pasionaţi de antreprenoriat, dornici de a se dezvolta profesional şi a se iniţia în afaceri. Acesta pune în contact oameni de succes din domeniul antreprenorial, atât din România, cât şi din străinătate cu studenţi elitişti interesaţi de domeniul afacerilor. La finalul evenimentului, participanţii sunt provocaţi să rezolve o simulare managerială, cei mai buni dintre ei fiind recompensaţi cu internshipuri în companii.

Business Club Conferences: este cel mai nonconformist şi unul dintre cele mai tinere proiecte ale Business Club. Conferinţele ce se întind pe 3 zile aduc în faţa studenţilor un colectiv de speakeri format atât din antreprenori autohtoni de success, cât şi din personalităţi internaţionale ale mediului de afaceri, ce va aborda antreprenoriatul din perspectiva temei specifice a fiecărei zile. Conferinţele sunt completate cu sesiunile de întrebări şi momente de networking, menite să încurajeze dezvoltarea comunităţii BCC de tineri antreprenori.

Investment School: se adresează tuturor studenţilor pasionaţi de pieţe de capital, ce deţin cunoştinţe solide în domeniu. Fiind prima şcoală gratuită de investiţii din România, oferă oportunitatea studenţilor de a învăţa direct de la specialişti în domeniul investiţiilor, dar şi de a tranzacţiona virtual pe piaţa bursieră românească. După traininguri pe teme specifice operaţiunilor de pe piaţa de capital, participanţii vor avea la dispoziţie o lună să tranzacţioneze valori mobiliare pe o platformă virtuală oferită de Intercapital Invest, iar la finalul perioadei, aceia ce vor obţine cele mai bune rezultate vor primi premii în bani, alături de cărţi şi diplome de participare.

Business Education: Proiectul este structurat pe module precum Inspiraţional, Legal, Financiar, Market Research, care au menirea de a-i face pe participanţi să înţeleagă profunzimea fiecărui domeniu de activitate cuprins într-un business, indiferent de domeniul de activitate. Business Education oferă membrilor know-how de înaltă calitate, networking şi posibili parteneri sau mentori, întâlnirea unor oamenii de elită din domeniile mai sus precizate şi un ghid cuprinzător pentru iniţierea unui business.

ReSearch: este un proiect intern, aflat la prima ediţie. Ceea ce ne propunem să facem este să creăm o bază informaţională solidă, care să ajute organizaţia pe termen lung, mai ales în luarea deciziilor. Facem acest lucru realizând un set de cercetări atât calitative cât şi cantitative în jurul câtorva domenii de interes. Motivaţia noastră vine pe de-o parte din entuziasmul fără margini pe care-l avem, iar pe de altă parte, din ideea că având aceste noi informaţii, vom putea îmbunătăţi atât activitatea VIP-ului, cât şi a celorlaltor ONGS-uri.

Personal Development School: proiect de tradiţie al organizaţiei, vrea să ofere studenţilor un impuls in dezvoltarea personală şi profesională. Participanţii au ocazia să se dezvolte participând la diverse activitaţi oferite de specialişti în diferite domenii, care să ii ajute in viitoarea carieră profesională, indiferent care ar fi aceasta. PDS se ridică pe vârfuri anul acesta şi ajunge la cea de-a 8a ediţie. Vrea studenţi pasionaţi şi creativi, care să se dezvolte personal prin cultivarea pasiunilor lor. Participanţii vor avea libertatea să discute şi să dezbată pasiunile lor, transformându-le in proiecte, care mai de care mai atragător.

Impact Marketing School: este prima școală de marketing la nivel național.

Proiectul presupune selectarea celor mai buni 25 de studenți pasionați de marketing din întreaga țară, care timp de 10 zile participă la traininguri și interacționează cu specialiști din domeniu. Mai mult, aceștia au posibilitatea să rezolve un brief real pentru compania parteneră. Aflat la cea de-a unsprezecea ediție anul acesta, Impact Marketing School își propune să creeze o comunitate a foștilor participanți și să îi implice într-un process de învățare activă și continuă.

Sesiuni de Training-uri pentru Creier(STC): Îţi pregătim o serie de traininguri picante care să îţi antreneze papilele cunoştinţei. Condimentele sunt la alegere: microeconomie dulce-amăruie, sau macro-economie acrişoară. Avem traininguri, cursuri şi seminarii pe modelare economică, previziuni şi softuri economice.

Videoconferința British Council: Te provocăm să guşti o adevarată delicatesă cum rar găseşti. Specialitate britanică glazurată cu idei româneşti! Poftă bună! În colaborare British Council - 4 noiembrie @ British Council între orele 13:30-15:30! Invitat: prof. Paul Collier (profesor economie Oxford)

Eco Nuts: Un mănunchi de studii de caz aromate se amestecă cu analize picante la care se adaugă un strop de joc şi creativitate.Un mix între studii de caz, dezbateri şi analize asupra unui set de ţări pe care le vom studia din mai multe perspective: economic, cultural, politic, demografic.

Econosofia Conferences: Aici vei degusta de-a lungul conferinţelor cele mai bune sortimente ale economiei alături de maeştri care te vor îndruma lună de lună în taina cunoaşterii economiei. Îţi garantam câte o aromă diferită în fiecare lună.

Global Research School: Scopul este de a oferi studenților din relații internaționale ocazia de a lucra aplicativ pe studii caz, pe probleme recurente la nivel internațional.

Vor trebui, de asemenea, să gândească soluții pentru ameliorarea fenomenului analizat în studiul de caz. Dedicat studenților care vor să își continue studiile în direcția relațiilor (economice) internaționale.

Nevoia identificată: competențe necizelate în alcătuirea unui studiu de caz și a unor soluții pentru ameliorarea situației/contextului analizat .

Content orientativ al programului de lucru: prezentare studii de caz ale unor specilisti, seminarii de teorie în cercetare, activităţi de cercetare, vizite de studiu, lucru în echipă pe cercetarea propriu- zisă.

Carevasăzică: “Ziar studenţesc de informare cu cap!”

Pentru mai multe detalii despre proiectele VIP Romania intra pe site: www.vipromania.ro/proiecte

Studentul Anului: este un proiect ce premiază excelența în mediul universitar.

Anul acesta își propune să evalueze la nivel național cei mai buni studenți din șase domenii educaționale: Arhitectură, Drept, Economie, IT, Jurnalism și Comunicare și Medicină. Selecția candidaților are loc pe baza CV-ului și a unei teme de concurs cu caracter practic. Finaliștii de pe fiecare categorie sunt recompensați cu premii în valoare de 3000 euro în cadrul Galei Studentul Anului.

7

)

)

Din învataturile unui tip , care a terminat facultatea acum 4 ani. Mult mai greu.

De Marius, fost student fără net din Satu Mare

“

Acum, dacă ești băiat deștept, lucrurile sunt mult mai simple.

A

m terminat facultatea acum 4 ani. În ani calendaristici nu pare foarte mult, în ani de rețele sociale înseamnă milioane de update-uri.

Numărând statusurile înapoi în timp, îmi dau seama câte momente aș fi putut salva, câte momente nu aș fi ratat dacă în facultate aș fi avut internet pe mobil. Mă uit la cei care intră acum în facultate și-mi vine să le bat bătrânește pe umăr și să le spun: “Bagă legitimația aia în buzunar și fuguța să-ți iei niște net pe mobil. Hai, e un magazin aici aproape de unde să-ți iei cartela Vodafone iar tinerii au oferte cu până la 10 ori mai mult net pe mobil!”. Nu glumesc, viața mea de student ar fi fost infinit mai simplă dacă aș fi putut să-mi pun net pe mobil. Să vă explic…

Prima mea zi în București. Am aterizat în capitală pe 20 septembrie 2003, la 8:15 minute, când a ajuns rapidul de Satu Mare. Am fost atent sfătuit să nu iau taxiuri de la Gara de Nord, asa că m-am urcat în troleu cu o hârtiuță în mână: “Dionisie Lupu 65”. Habar nu aveam cine e Dionisie Lupu sau pe unde l-aș putea găsi prin București.

Ce bine mi-ar fi prins atunci un Google Maps, să aflu că de fapt distanța nu e chiar așa mare, că de fapt puteam s-o iau liniștit pe jos. Puteam să nu iau amendă în troleu, să nu ma cert cu controlorul, să nu cobor la 4 stații greșite.

Dar n-am avut! Așa că m-am urcat în troleul 71 nu 62, cum era corect. Am decis să nu întreb la casa de bilete în ce să

8

mă urc, pentru că mi s-a spus că sudiștii sunt răi și te trimit în direcții greșite. Nu aveam nici browser să caut liniile de tramvai corecte către ceea ce trebuia să fie viitoarea mea gazdă pentru următorii 4 ani! Așa că m-am pierdut. Firesc.

Apoi, prima zi de facultate. Nu știam că e supraestimată. O așteptam nerăbdator: să cunosc oameni noi într-un oraș cu totul și cu totul străin de mine. Ajuns acolo am aflat că nu e așa.

Desigur, dacă erai un tip dezinvolt și nu-ți păsa că te poți face de râs când te bagi în seamă cu toată lumea lucrurile erau ok. Statistic vorbind, din 20 de încercări măcar vreo 5 oameni trebuiau să te placă. Și așa, din băgat în seamă în băgat în seamă te faceai cu o gașcă de prieteni. Acum, dacă erai mai elegant, cum sunt în general tipii din provincie (îmi mulțumiți mai târziu), nu o făceai.

Așteptai să se bage alții în seamă cu tine, să te întrebe cât e ceasul, să-ți ceară o brichetă fără să știe că nu fumezi. Între timp, tu o ardeai cool și misterios până cineva cădea pradă stilului tău de invidiat și te aborda. Apoi îi cucereai cu două trei “noah”-uri și “ioi”-uri și gata. Sună ușor, dar era o bătaie de cap! Plus că nu se întâmpla din prima zi de facultate. Se întampla după săptămâni lungi de discuții inutile, de politețuri gratuite și discuții despre cursuri, de parcă i-ar fi păsat cuiva.

Acum însă, lucrurile sunt infinit mai simple. Dacă nu sunt, trebuie să-ți pui niște întrebări!

Ajungi la deschiderea de an, deschizi Foursquareul și vezi care colegi sunt în schemă pe acolo. Le dai o invitație și aia e. Sau, dacă nu ești suficient de sofisticat (cum am hotărât că sunt tipii din provincie), le afli numele și le dai add pe Facebook. Acum e imposibil să nu ieși de la deschiderea anului studențesc fără vreo 10 invite-uri.

A doua zi, dacă arunci în joc și un filmuleț de Youtube de calitate pentru audiență te faci cu tot atâția fani!

Cu agățatul mi-a fost cel mai greu. De fapt, cred că numele de cod al Internetului e combination.

Mi-a luat 6 luni să mă combin în facultate. Și nu pentru că nu stăpânesc arta agățatului la perfecție, ci pentru că de fiecare dată când inițiam atacul, pac, aflam că e într-o relație. Sau că tocmai se despărțise de fostul și nu voia să fiu eu tipul de rebound. Ce simplu ar fi fost să aflu pe loc dacă erau într-o relație sau dacă “it’s complicated”!

Măcar nu-mi dădeam ultimii bani de curent pe o seară în club cu una care vroia să fiu mai mult decât o aventura.

Maria o chema. Maria Popescu, din Timișoara, a terminat ASE-ul în 2003 și acum locuiește în Tei. Îmi pare rău Maria, pay-back-time!

Eu nu am copiat în facultate, cel puțin nu oficial.

Așa că nu o să vă spun ce ușor e să folosești telefonul chiar și la asta. În schimb, și eu, ca orice student am uitat de unele teme de seminar. Nu am trimis proiecte la timp și de fiecare dată încercam să găsesc o scuză bună pentru asta. Doar că, profesorilor nu prea le păsa. Și nu puteai să-i judeci! Probabil auziseră cele mai lame scuze posibile la viața lor.

Acum, dacă ești băiat deștept, lucrurile sunt mult mai simple. În primul rând ai putea să-i dai un mail profesorului prin care îți ceri scuze chiar din sala de clasa, oficial. La sfârșitul cursului, te prefaci că l-ai trimis cu o noapte înainte și aia e. Trebuie să te creadă deși aveai pe mail programul cu toate cursurile de la colega tocilară care nu pierde niciun curs. Până la urma e cuvântul tău împotriva serverului. O altă idee ar fi să-ți faci profesorii prieteni pe LinkedIn și să dai join pe grupul lui. Astfel, le arăți că-ți pasă de cariera ta și că în definitiv ești un tip serios și interesat de viitorul tău. Cu siguranță își vor schimba părerea despre tine dacă intri în discussions!

Lucrurile sunt mult mai simple acum în facultate.

Infinit. Dacă ai net pe mobil. Dacă n-ai, activează-ți extraopțiunea de voce și net de la Vodafone.

9

Un demarrraj cu p-p-poticneli de Anca-Maria Pănoiu

Aşa mi-a trebuit dac-am fost cu capu-n nori! O visătoare, o împrăştiată care merge la facultatea de jurnalism cu impresia că o să informeze semenii fidel. Că o să comunice transparent. Că o să creeze. În loc de asta, m-am pricopsit încă de la început cu o leucă-n cap, cu o supradoză de mercantilism şi cu cârcă de figuri. În prima săptămână ne-au întrebat la toate seminarele de ce am ales facultatea asta. Pe bune dacă mai ştiam! Mi-am ticluit, de nevoie, un răspuns interesant şi plauzibil. Credeam eu. „Am ales facultatea de jurnalism pentru că am întrezărit oportunitatea de a-mi construi o carieră deopotrivă dinamică şi creativă.” Îmi duhnea până şi mie a idealism ieftin, dar măcar nu mă mai strofocam să găsesc mereu alte şi alte motive originale şi inexistente. A mers la primul seminar. Asistenta – tinerică, blondă, străvezie, ingenuă, uşor cocoşată şi cu dinţi de cal. Răspunsul a dat-o pe spate. A mers şi la al doilea. Acolo treburile se petreceau pe franţuzeşte. Aşa că atenţia profei s-a concentrat pe exprimarea mea de baltă în limba lui Molière şi mai puţin pe conţinut, deşi vulpea era îndeajuns de bătrână şi păţită încât să-i miroasă banalitatea de gâsculiţă studentă.

Teoria comunicării mi-a luat însă piuitul. Figura de la catedră nu mai era nici străvezie – ba chiar robustă, nici pornită la vânătoare de greşeli gramaticale. Omul voia să ştie ce-avem în cap. Simplu. Dur. În acest scop nobil punea la bătaie tot cinismul, toată inteligenţa machiavelică, toată forţa de persiflare cu care îl înzestrase natura lui de profesor prin excelenţă universitar. Forţă care creştea exponenţial când personajul, să-i spunem Teoreticianul, se afla într-o încăpere cu douăzeci şi ceva de fete abia bacalaureate. „Am ales facultatea de jurnalism etc. etc. ....” Tăcere. Şi-a răsfrânt buzele groase. Mi-a aruncat de sus, prin ochelarii fumurii, o privire la limita dintre milă şi dispreţ. Clar, răspunsul meu nu-l încălzise nici cât negru sub unghie. Am mai făcut o încercare: „...dar între timp mi-am dat seama că e prea puţin creativă pentru gustul meu şi prea dinamică pentru cât mă ţin curelele...” Încă impasibil: „Şi totuşi, de ce eşti aici?”, a insistat cu o voce joasă, tărăgănată, slobozită leneş din tenebrele diafragmei. Palme transpirate. Gingii amorţite. Oare cum o fi când urmează să intri în direct şi îţi şopteşte în cască „motor”? O ultimă sforţare gâtuită din partea mea: „...îmi place să comunic... îmi plac oamenii...” Răspunsul: „Dacă-ţi plac oamenii, du-te la psihologie!” Şi-a plecat. Câteva clipe am avut senzaţia că ciocnirea noastră de idei a fost doar suspendată provizoriu. Că Teoreticianul mi-a lăsat un răgaz ca să-mi adun de pe jos rămăşiţele intelectuale ferfeniţite, pentru ca apoi să ne întoarcem în ring. A fost numai o impresie. A plecat definitiv în căutarea altei inteligenţe. Una mai sclipitoare.

L-am urât pentru referatele lungi şi fără bibliografie. Pentru tomurile de comunicare prăfuite, îmbârligate şi seci. Pentru examenele grilă. Pentru că ne-a recomandat călduros să ne lingem pe bot de beletristică şi să mâncăm pe pâinea noastră amară de gazetari numai literatură de specialitate. L-am înfruntat, cu scrâşneli de măsele şi spume stăpânite, când ne-a sugerat că Dumnezeu este o proiecţie personală. A zâmbit. Pesemne că tocmai îi oferisem o mostră de elocinţă spălăcită şi crăcănată. Însă l-am îndrăgit pentru sugestiile de concerte, teatre şi conferinţe. Pentru pasele de replici ascuţite, ca un shot de tequila. Ca un duel fără reguli în care cel mai puţin conta subiectul. Pentru desenele cu globuri, brăduţi şi case cocoşate de zăpadă pe care le-a făcut pe tabla amfiteatrului înainte de Crăciun.Teoreticianul e unul dintre acei oameni rari pe care, cu cât îi deteşti mai tare la primele întâlniri, cu atât îi plângi mai abitir când vine vremea despărţirii. Teoriile lui ne-au intrat pe o ureche şi ne-au ieşit pe cealaltă. Însă nu şi blagoslovirea rostită tărăgănat, calm şi implacabil, cu un zâmbet aproape imperceptibil, aproape complice: „Tăntălăilor!”

„Profu’, hai la o ţigară!” Fireşte, asta nu se pupa defel cu pedanteria pluriliteraţilor mai vârstnici. Dar mergea ca unsă cu exemplarele mai tinerele. De pildă, cel cu ochi albaştri, freză de Johnny Bravo şi jachetă roz asortată cu converşii. Îi plăcea de el mult, mult de tot.

Grupa noastră nu-l avea la seminar, prilej de suspine pentru destule colege şi prilej de muştar sărit pentru proful nostru: „Frate, pe bune dacă pricep de ce băliţi toate după ăsta!” Se mai găseau şi alte minunăţii în grădina Domnului de la etajul 6. De pildă, Feminista. Avea globi oculari ficşi, sinistru de mari pentru corpul ei mărunt, canini ascuţiţi de vampir şi, în general, o voce şi un zâmbet din care nu puteai deduce defel dacă te are la inimă sau mai degrabă te detestă. De la ea am aflat, printre altele, că Biblia este eminamente sexistă, pesemne din pricină că lui Dumnezeu nu I-a dat prin cap să-i plămădească pe Adam şi pe Eva simultan. Îşi făcuse lucrarea de doctorat pe „corpuri şi sexualităţi”, iar uneori aveam senzaţia că vede în fiecare dintre noi un obiect de studiu.

Deocamdată, era însă numai seminaristă. La curs ne întâlneam în fiecare săptămână cu conferenţiarul: o doamnă foarte fină, foarte experimentată, foarte blondă, foarte titrată, foarte respectabilă. Se adula. Titulatura prelegerilor ei s-a dovedit înşelătoare. N-am comunicat interpersonal cu ea nici cât o pupăză-n tanga. Am scris după dictare. Şi am dat examen grilă. Sau, după cum s-ar fi exprimat doamna în cauză, „am implementat grafico-lexical idei rezultate vocal şi amplificate tehnologic”. Al doilea nume de familie al doamnei nu cadra deloc cu valoarea. Însă era al ei, prin urmare îl iubea şi îl arbora în consecinţă. Nu ştiu cum rezista tentaţiei de a-l parafraza în stilul personal. Ar fi sunat delicios: „fruct de formă alungită, înzestrat cromatic cu o tentă vânătă, cu porţiunea germinativă dură şi voluminoasă”. În tehnicile de redactare ne iniţia o figură feminină de vârsta a doua, cu ochişori umezi de hamster.

Dădea ture ca Speedy Gonzales, se zăpăcea, se împiedica de cabluri, gâfâia, transpira. Şi asta în faţa unui amfiteatru aproape gol. Zuza cea cu părul verde avea haine zăpăcite şi pedagogie după buchea cărţii. Preda ce ştia ea că trebuie, dar când se iscau polemici, se simţea ca pe teren minat şi înăbuşea, rapid şi igienic, pornirile intelectual-analitice. Am mai avut de-a face cu una dintre redactorii-şefi ai unui cotidian naţional de prestigiu. Era mare şi bună.

Cam blazată. Cam sictirită. Cam resemnată. Încă din primul seminar ne-a spus clar să ne

10

luăm gândul de la făcut copii şi viaţă de familie dacă vrem carieră în gazetărie. Îşi proslăvea motanul. A încercat să ne înveţe să scriem ştiri şi să strângem informaţii cu o viclenie ziaristică procedurală. Dar mai mult stăteam la poveşti. De reuşit, a reuşit profu’ de radio.

Alt zurliu. Ne tutuiam. Când n-avea chef de seminar putea să spună bancuri deocheate 2 ore, la foc continuu. După examen, ne-a făcut cinste în cârciuma din campus. De la muncă, însă, nu făcea rabat. Peste toată această faună colorată împărăţea Feudalul. Era om alunecos, dar cu har didactic. Buba? Cinismul. Persifla poeţi naţionali. Ne îndemna subtil să ne perfecţionăm în arta manipulării „bizonilor”. Ne trântea zâmbitor la examen, în proporţie de 75%. Îi împrumutase numele de familie unei specialiste în relaţii publice, fostă ingineră pe vremea lui Ceaşcă, cu care era mai înţelept să te ai bine. Gurile rele spuneau că şi-l luase înapoi. Dar nimeni nu era sigur.

Am vrut să-mi iau câmpii. Să ies din arenă cu cinste şi onor. Să plec peste drum, la Litere, la maţe fripte. Să trăiesc o tinereţe boemă şi un viitor incert. Să mă dezbar din pruncie de vina viitoare de a face bani pe seama naivităţii, a poftelor sau a prostiei altora.

Mi se părea un gest eroic, demn, integru. Abia aşteptam să-mi retrag dosarul, sub privirile acre ale secretarei. Am renunţat. Poate din blazare. Poate dintr-o relaxare a nervilor prea încordaţi la început. Încrederea mi s-a tras de la Profesor. Cu câteva vorbe de duh şi cu un zâmbet abia întrezărit pe sub mustaţa stufoasă, mi-a dat de înţeles că în cuşca mass-media se poate şi supravieţui. Mi-a lărgit crăpătura zgârcită prin care priveam lumea. Am simţit că l-am apucat pe Dumnezeu de picior când mi-a zis, după examen, că am stors toată zeama din lămâia publicitară. Pe urmă, acelaşi picior mi-a dat un şut în plex când am aflat că Profesorul nu m-a dăruit decât cu un 7. Dar vorba aia cu şutul e bine ştiută... Am priceput, în sfârşit, că începuturile nu fac nici cât o ceapă degerată dacă nu le continui. Prin urmare... continui.

Poate mă amăgesc. Poate că mă mint de una singură, ca fraiera. E foarte simplu

E destul să spui: „Nu regret nimic, nu mă doare nimic, nu-mi lipseşte nimic, mă culc liniştit, a trecut de 11 noaptea.” E foarte simplu. Hai, curaj! Pe dracu’. să minţi.

Ilustraţie: Emanuela Balint

Anca-Maria Pănoiu este studentă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti

Zeppelin de Karina Condei

La primele raze de soare, am refuzat avantajele propuse de confortabila mea casă, ieșind în curte să-mi rezolv treburile gospodărești. Un asemenea gest de revoltă casnică izvora din rănile unei ierni ce părea că n-o să ne mai părăsească. Vecinii, puțin mai conservatori, îmi aruncau priviri trufașe. Ideea mea cu zidul de piatră despărțitor pe care vroiam să-l clădesc nu fusese încă aprobată, așa că trebuia să mă mulțumesc cu minimul de intimitate pe care mi-l oferea gardul viu. Tacticos, m-am apucat de călcat, o îndeletnicire ce puteam s-o îndeplinesc doar într-un context ce-mi deturna atenția de la corvoada asta din ce în ce mai insuportabilă.

Mai apoi, într-un moment de frenezie, când exercitarea îndatoririlor casnice mergea ca unsă, am fost distras de zgomotul infernal produs de un motor ce părea să gonească în ultima cursă din viața posesorului. Neatenția subită s-a transformat într-o arsură puternică cu fierul de călcat pe partea superioară a mâinii drepte. Și, cum obișnuiam de mic, m-am îndreptat amenințător spre cea mai apropiată sursă de apă din curte, stropindumi mâna ce părea să pulseaze pe un ritm numai de ea cunoscut. La contactul cu apa, s-a dezvoltat o stranie bășică ce-mi cuprindea în întregime suprafața arsă. Ciudățenia făcea ca bășica să nu contenească să se mărească, umflându-se cu o repeziciunea care intimida chiar și mașinăriile complexe de umflat baloane. Incidentul guvernat de hazard a permis ca, sub privirea mea siderată, să crescă un mic balon pe mâna arsă, ce apoi s-a transformat într-un balon mediu, ca ulterior, puterea mea de înțelegere să fie etern sfidată și mâna-mi să fie gazda unui nou zeppelin. Și-așa, prin forța noului crescut, m-am ridicat încet, încet de la sol, fiind propulsat într-un zbor ciudat, călăuzit de propria mea mână. Primul impact a fost să-mi văd casa de sus, și-n nevroza-mi caracteristică, să remarc câteva găuri în acoperiș, pe care intenționam să le repar imediat după aterizare. Întotdeauna avusesem rău de înălțime, dar parcă ceva din mine-mi strigă să mă liniștesc, eram pe mâini sigure de data asta. Tot cartierul rămăsese doar o pată cenușie și retrasă, iar noul peisaj mă fascina.

Noroc sau nu, în aceeași zi se desfășura competiția anuală de baloane cu abur. Am preferat să nu intru în cursă, am stat rezervat pe micul meu culoar aerian ce mi-l însușisem grație mâinii mele zeppelin. Încremenit și uluit de peisaj. Zeci de culori se succedau , baloanele oferind un spectacol vizual, ce se putea întipări chiar și în memoria posesorului de retină cu cel mai insensibil simț estetic. Jucam jocul captivant de forme și culori, vedeam dispunerea asimetrică a baloanelor în aer și tot corpul era invadat de calmul ce îl emanau. Încremenit de frumos, survolam peste câmpia din apropiere, când o rafală de vânt mi-a împins călătoria spre răul din vecinătate, pe al cărui mal se putea întrezări o turmă de animale ierbivore.

Curenții puternici mi-au deturnat zborul lin, iar mâna zeppelin a intrat într-o apăsătoare stare de turbulență, ce s-a dovedit a-i fi fatidică. Inevitabil, bășica supradimensionată s-a fisurat, iar eu am fost prins într-un într-un vârtej nebunesc. În iminentul picaj, mi-am dat seama că ierbivorele erau oi. O mie de fragmente ar fi putut să se succeadă în capul meu, dar singurul lucru care mă frământa era gândul că experiența mea aeriană se va sfârși. Și așa s-a și-ntâmplat. Brusc, m-am trezit proiectat în mijlocul apei învolburate. Și-n vâltoarea evenimentelor, aproape că nici n-am mai putut să-mi execut desăvârșit plonjeul, pentru care eram îndelung elogiat în cercul meu de prieteni. Odată ieșit la mal, am constatat că înotul nu-mi mai trezea aceleași trăiri. Și-așa a început să-ncolțească, și să-ncolțească tot mai tare dorința de a mă întoarce pe culoarul meu aerian cu orice preț.

Pasul iute către casă s-a transformat în galop, galopul unui om spre oaza lui de libertate.

Blestematul de gâfâit nu-mi dădea pace, dar înaintam mulțumitor către fierul meu de călcat.

Fier, ce odată găsit răsturnat pe pajiștea de-abia încolțită, a fost surprins să mă vadă întreg.

I-am cerut ajutorul. Dar oare nu mai avea chef? Ceva se întâmplase, nu mai reușeam să mă ridic. Dar eu, eu nu’s genul care se dă bătut așa ușor. Apoi, zilele au început să se scurgă cu repeziciune, iar fiecare dimineață mă găsea perseverent, încercam noi și noi metode de recucerire a mâinii mele. Pe la mijlocul verii, aceiași vecini sâcâitori nu înțelegeau de ce am comandat un tun.

Încercam să mă îmbărbătez adesea, era dragoste, mi-era clar. Și pentru dragostea pierdută lupți cu îndârjire, lupți cu arme, lupți cu orice apuci. Pentru că-i o stare care, cumva, nu știi nici tu cum, te-a acaparat și te-a făcut dependent de ea. O stare egoistă. Și în numele acestei stări am experimentat, rând pe rând, chibrituri, lumânări, chiar și cele mai desăvârșite aruncătoare de flăcări. Dar în zadar. Toamna m-a prins descumpănit și aproape chilug. Și, cum schimbătoare’s stările omului, am început să-mi urăsc goana asta nebunească, să-mi urăsc nefericirea. Și-așa ajuns să-mi folosesc doar mâna stângă și, inexplicabil, să devin stângaci cu totul. Și numai așa m-am forțat să uit. Să uit tot, însă n-o uit și pe ea. Această mână dreaptă, fabulos de mizerabilă, ce s-a încăpățânat să-mi răstălmăcească felul de-a simți.

Cel mai greu îmi este să o simt lângă mine, noaptea, în pat. S-o vad cum stă și se uită la mine. Dar mă întorc mereu cu spatele și-i evit privirea necruțătoare. Și de-asta, am aflat eu, că e foarte simplu să minţi. E

destul să spui: ‘Nu regret nimic, nu mă doare nimic, nu-mi lipseşte nimic, mă culc liniştit, e trecut de 11 noaptea’. E foarte simplu. Hai, curaj! Pe dracu’.

11

Prima oara când am fugit de-acasa …sau când, pur si simplu, nu m-am mai întors.

de Alexandra Enăchescu

S

ă fie totul clar de la început: nu am fost dintre acei copii care să creeze probleme încât părinţii să se ia cu mâinile de păr şi să îşi dorească să plece mai devreme de la petrecere pentru că ei, simpaticii, jucăuşii, cuminţii rubiconzi nu se opreau din a da din picioare şi a-şi băga degetele în farfuria vecinului.

Ba dimpotrivă, eram un copil tăcut, care era dus şi luat în fiecare zi de la grădiniţă de bunica mult prea îngăduitoare, îndărătnicit în a mă împrieteni doar cu cine vreau eu. Îmi amintesc că, în accesele mele de sinceritate, mai făceam câte o educatoare să strâmbe din nas, spunându-i, nonşalant, că eu nu stau cu tine că eşti urâtă. Îmi place să trec asemenea răbufniri în categoria excepţiilor comportamentului meu, deşi, mi se spune astăzi, eram destul de curioasă şi riscam, de multe ori, să pun adulţii în situaţii jenante şi incomode prin întrebările mele. Până la urmă, ce copil poate fi învinuit că vrea să înţeleagă diferenţa între un băiat şi o fată sau însemnătatea anumitor cuvinte care sună interesant auzului lor ştrengăresc?

De aceea, când am făcut o nefăcută, şocul a fost dublu.

Eram în grupa pregătitoare; de fiecare dată când mă gândesc la denumirea asta, mi se pare hilară, dar şi premonitor-adevărată: niciodată nu realizam pragurile, trecerile erau pentru mine ca o vată pe băţ, nu ştiam cum şi ce va fi la şcoală, ce animal trebuie să mai fie şi acesta, gândeam. Eu mă bucuram înainte de joacă, de balansoar şi de prietenii care uneori mă împingeau prea tare în leagăn (să fi fost acesta primul imbold de invidie al celor care urmau în curând să crească?.

Mă bucuram să fiu singura care ştia deja să citească, fără ca mintea mea de copil să înţeleagă de ce era atât de mare scofală, şi că jurasem prietenie lungă împreună cu Ana Maria.

Nu luasem seama că avea nişte cizme cam vechi sau că pe ea nu o aducea

12

nimeni la grădiniţă, părinţii ei fiind muncitori cu ziua prin sat şi neavând timp prea mult pentru capriciile şi copilăriile fireşti ale fetei. Pentru mine, Ana era o faţă zâmbitoare, care mă lua mereu de mână şi nu mă lăsa singură pe nicăieri, ceea ce caracterului meu taciturn îi făcea foarte bine pe atunci. Era măcar cineva care să mă zgândăre sau să mă facă să râd când mă supăram că celelalte nu se jucau cu mine. Îmi era de-ajuns. Aşa am ajuns să plănuiesc comedia.

Nu fusesem niciodată undeva fără să îmi anunţ familia; de fapt, nici nu cred că se punea problema asta la vârsta de nici şapte ani pe care o aveam. În vizită la mine-acasă era şi străbunica mea, venită tocmai de departe, de la Costeşti, bătrână şi cu grijile ei care îi înăspriseră de mult mâinile. Tocmai atunci, gândul ghiduş de a nu mă întoarce acasă în seara aceea se chircea şi apoi revenea şi mai puternic în mintea-mi, aţâţată de Ana Maria care, ca să facem pozna până la capăt, mă invitase la ea. Dacă plecam mai devreme, reuşeam să o evităm şi pe bunica mea, ce trebuia, ca de obicei, să apară, cuminte, în calea mea; nu foarte prudente – în cele din urmă nouă ni se părea cumva normal ce facem – toată ziua am vorbit numai despre asta.

”

Făceam planuri parcă pentru o expediţie exotică.

Cred că bănuiam de atunci cu sufletele noastre miniaturale că plăcerea a ceea ce e interzis e cea mai intensă – aventura se căsca în faţa noastră, cu cât lucrurile deveneau şi mai de neimaginat. Şi mergem şi la gârlă! Da! La gârlă!

Unul dintre locurile cărora numai un om crescut la ţară le poate pricepe silabele pronunţate entuziast, deşi cred că

scăldatul nu poate să fie o experienţă străină nimănui. Eram cu adevărat fericite şi ne declarasem mulţumite de itinerariul nocturn pe care ni-l propusesem.

Aşa că, zis şi făcut. În loc să mă mai întorc acasă, am cotit-o la stânga, pe un drum bine chitit şi neasfaltat de ţară; răspundeam mândră oricui mă întreba unde mă duc că eu rămân la Ana Maria. Era uşor şi frumos să nu îmi pun problema că nu am cerut voie nimănui, că nu ştiam dacă voi rămâne şi peste noapte la fata care mă ademenise cu bocănitul greu al picioarelor pe caldarâm, că nu-mi trecea prin cap că cineva ar putea să îşi facă griji că eu, copilul mereu cuminte, nu veneam, ca de obicei, imediat după grădiniţă, acasă. Între timp, străbunica mea luase câteva linguriţe de zahăr cu apă ca să reziste şocului, căci bunica mea se întorsese din drum şi, pentru că nu se întâlnise cu mine, strigase din prag, aproape îngrozită: Am pierdut copilul! Imaginaţi-vă ce tărăboi.

Aveam un vecin, coleg cu mine şi părtaş al faptelor mele din acea zi, la care bunica mea, cu prezenţa de spirit care îi mai rămăsese, s-a dus de grabă să întrebe de mine – un pas mai bine gândit decât alarmantul îndemn venit din partea unei bătrâne îngrijorate: Anunţă poliţia, maică. Cu lentoarea unui copil care nu înţelegea ce atâta grabă, Mihai, căci ăsta era numele lui, a rostit zefliu, deranjat probabil de la joacă, că e la Ana, aşa am auzit-o spunând, că se duce la Ana Maria.

Descrierile Ghionoaiei din mai vechile poveşti în care eroul se rătăceşte pe cine ştie ce pajişte cu ierburile necosite de veacuri cuprindeau mereu sintagma „cu o falcă-n ceriu şi cu una-n pământ”. Cam aşa stăteau lucrurile şi acum, căci, cu o falcă-n cer şi cu una în pământ, bunica mea a pornit din nou la drum – până nu se întorc părinţii de la serviciu. Într-o altă parte a satului, eu şi Ana ne schimbaserăm, abandonasem rochiţa făcută de bunica – croitoreasă din fire şi de meserie – şi îmi luasem o pereche de cizme de cauciuc, în care trebuie să fi fost foarte nostimă, căci îmi erau cu cel puţin două numere mai mari. Şi ne îndreptam spre gârlă. Părinţii Anei încuiaseră casa şi plecaseră cu treburi, care încotro, iar noi mergeam agale, chicotind şi ţinându-ne de mână.

”

Cam până aici ne-a fost.

În calea ne-a apărut bunica mea, luându-mă la rost de la câţiva metri distanţă.

Ce-ai căutat la Ana? Stai că te prind eu acum. Îmi amintesc doar că m-a luat de-o mână şi m-a tras de lângă Ana. Din drumul până acasă, nu mai ţin minte nimic, însă. Trebuie că am fost foarte tristă şi nelămurită în privinţa faptei mele atât de grave în ochii adulţilor, dar atât de ghiduşe şi interesante în ochii mei.

Ce-a urmat după aceea, probabil că se întâmplă, în general, în mai toate familiile care simt nevoia să îşi pedepsească exemplar copiii: ai mei nu mi-au mai vorbit, nu am mai avut voie să mă uit la televizor (cred că am suferit mult după Sailor Moon), iar de dulciuri nici nu mai era vorba. Ah, asta în afară de momentele în care mama decidea să lase garda jos şi să îmi mai strecoare câte o ciocolată cu rom sau un baton cu vanilie.

La grădiniţă, s-a decis că rolul meu în serbarea ce stătea să vină va fi acela de Prinţesă Mofturoasă; cu alte cuvinte, obişnuită să fiu prinţesă mereu, îmi mai dădeau un strat din coroniţă jos şi mă numeau mofturoasă, în semn de protest şi de învăţare de minte.

Aşa am fugit eu de-acasă – într-un acces copilăros de sincer – la o vârstă în care tot ce zbura se mânca şi era delicios, pe deasupra. Sper, totuşi, că toată lumea a făcut asta cel puţin o dată în viaţă, pentru că nimic nu se compară cu sentimentul de vinovăţie oacheşă şi cu povestea pe care o duci mai departe apoi.

Trusa de scule de Domnişoara Clofullia Toţi ne dorim să fim fotomodele, să avem tenul frumos, să câştigăm un campionat de şah, să cunoaştem 3-4 limbi străine, să ne salute ion ţiriac la un eveniment mai mult sau mai puţin monden, să ştim să gătim lasagna sau poale-n brâu, s-o dăm de sus, să putem cânta măcar un cântec fără trac şi zgârieturi pe vinilul lui Adam, să concurăm la raliu, să apărem într-un film certain regarde, să prezentăm ştirile sau să inventăm un dispozitiv complex cu măr muşcat incorporat.. dar, oare, câţi dintre noi îşi doresc să meargă, în ritmul vântului de septembrie, pe drumul la capătul căruia se găsesc toate blitz-urile? câţi dintre noi nu ard etapele, aşa cum arde un băţ de chibrit în mâna stângă sau dreaptă, în faţa unei scrumiere?

Nu vorbesc despre acele dorinţe care ajung să definească viaţa cuiva şi care îl fac pe acela să strălucească şi să fie uşor recognoscibil într-un coş cu fructe de sezon, în miezul aglomerărilor insalubre, ci despre dorinţele instant, la plic, trei în 1 strong şi despre noi: de mine şi de tine, în fiecare zi.. dimineaţa, în strânsoarea metroului sau a tramvaiului 41, când liniile par infinite şi minutele pe FFWD, de noi cei care citim can-can-ul din mâinile altora şi pe care apoi îi urmăreşte toată ziua un titlu umflat, cu galbene caractere şi ecouri inexplicabile, de noi, cei care intrăm în corporaţii cu fruntea sus, la fiecare început de săptămână, crezând că putem schimba lumea şi care, în fiecare vineri, plecăm, târşâind privirea, convinşi că nu suntem altceva decât o rotiţă într-un mecanism fără vârstă, o entitate de care se poate, oricând, lipsi mecanicul-şef al întregului angrenaj.

Nu mai înseamnă atât de mult pentru noi începuturile.. .. nu ne interesează decât finalurile, the end-urile hollywoodiene, răgetul de leu din medalionul oranj, focul de artificii, aplauzele..

Totul pare făcut pe genunchi, autenticul se pierde în mucegai de fanfară şi gust amar de bere. Începuturile au ajuns să fie demodate, să nu mai intereseze pe mulţi,

ne sunt utile numai pentru a fura o clipă din videoclipurile youtube, pentru ca apoi să mutăm cursorul mouse-ului spre mijloc sau final, unde adevărata acţiune se petrece.

E trist.

E ca şi când ai face bungee jumping în două mişcări: sus-jos.. e ca şi când ai şterge cu laveta de bucătărie călătoria, drumul de la 30m altitudine la adrenalina orgasmică în interiorul unui program de montat filme.. cut.. copy.. paste.. play.

Nici în cinema începuturile nu mai sunt la fel de importante, de câteva ori întâmplându-li-se unor cetăţeni să se dea filmul fără primele 4-5 minute de peliculă.. pe motiv că ce-ţi trebuie ţie să vezi titlul filmului pe care lai citit pe afiş sau te descurci matale şi fără scene de început să înţelegi povestea.. dar Rosebud, dar cetăţeanul Kane?

Poate ar trebui să ne preocupe mai mult fundaţia unei clădiri decât panglica pe care ne înghesuim să o tăiem, în zumzet plăcut de casete video.

Poate dacă ne-ar afecta mai mult decât o gaură în ciorap viitorul kinderilor educaţi în abatoare literare, am renunţa la orgolii reformatoare şi ne-am pune pe treabă, am scoate cuiele din încheieturile limbii române şi am lua-o de la început, cu sau fără femei mironosiţe (opţional!), fără buton de escape sau posibilitate de ctrlaltdel, îndrăznind să gustăm oţetul zi de zi, până la ultima staţie, din depoul dudeşti.

Zâmbetul nostru va ajunge să valoreze fix cât gaura cheii.

Să înlocuim cărţile de vizită cu vizite făcute cărţilor.. mai des, mai mult, mai obsedant..

Să inversăm în calendarul şi în googledocs-ul nostru intern ordinea zilelor.. să intrăm în corporaţii dezamăgiţi, frumos coafaţi şi resemnaţi în starea de rotiţă cu mustaţă charlot-iniană şi să ieşim înverşunaţi, luptându-ne cu don quijoţii pastelaţi, veghind asupra stării noastre de mori de vânt.. să nu mai fim piesa şi să încercăm o existenţă de sculă salvatoare, indispensabilă reparării utilajului.

13

Etalarea unui bulb de educatie Jan Amos Comenius începând din anul 1645 întemeiază, printre cele șapte reforme ale sale, predecesorul programului Lifelong Learning (LLL) – Educația universală sau permanentă. Concept greu de contestat, dar mult dezbătut și aplicat în ultimii 300 de ani. În prezent, tinerii europeni participă la activități interculturale prin programul LLL și Tineret în Acțiune (eng. Youth in Action) finanțate de Comisia Europeană. De unde provine nevoia de educație permanentă? Care sunt vechile obiective ale acestor proiecte europene?

de Ada Barbu

D

acă privim educația dintr-un unghi favorabil organismului care pune în mișcare întregul proces de instruire, în trecut lucrurile au luat o întorsătură pozitivă, iar, progresiv, cu o floare s-a putut face primăvară în grădina dascălilor. Cu alte cuvinte, în zilele noastre observăm nu numai că există o întreagă priveliște de câmpuri de studiu, de la începutul primului ciclu școlar până la studiile doctorale, dar elevii și studenții beneficiază și de oportunitatea de a pune în valoare cunoștințele teoretice în experiențe practice prin participare în cadrul vizitelor de studiu, stagiilor, internship-urilor, opționalelor și altor ateliere oferite de instituțiile publice de învățământ.

De altfel, și oferta pieței educației non-formale, abordând numeroase domenii de studiu, cuprinde o serie de programe extracurriculare care ne permit dezvoltare personală și profesională la orice vârstă. Iată câteva exemple demne de menționat în acest context: Erasmus, Comenius, Grundtvig, Leonardo da Vinci pentru studii liceale, dar mai ales universitare și post-universitare. Conceptul care a precedat și generat aceste programe de studiu finanțate de Uniunea Europeană este cunoscut ca Lifelong Learning, devenit ulterior numele marelui program european, iar instituția care implementeză strategia de lucru și controlează bunul demers al acesteia este ANPCDEFP (Agenția Națională pentru Programe Comunitare in Domeniul Educatiei și Formării Profesionale).

Am prezentat oficial și concis situația actuală a educației formale și non-formale, însă de studiat nu este floarea cu care sistemul a făcut primăvară, ci rădăcina și mica istorisire ale acesteia, o istorisire ce este construită din notițele cursului (Istoria pedagogiei) predat de domnul profesor Viorel Nicolescu la Facultatea de Pedagogie din cadrul Universității București.

Încercăm să ieșim din conținuturile actuale ale cărților și imaginilor prefabricate ale învățământului și ne strecurăm în bulbul educației continue și universale din perioada clasică. Într-o secțiune transversală a bulbului educației găsim un domn al secolului al XVII-lea, un domn al cărui nume îl știm și îl auzim cu toții când vine vorba de pedagogie, însă nu sunt mulți cei care știu ce a inițiat și cum a putut influența secolul XXI fără voia sa. Îl chema Jan Amos Comenius și l-am menționat fără directă legătură în rândurile de mai sus.

Jan Amos Comenius este un nume foarte cunoscut în mediul celor care studiază științele educației, este întemeietorul etapei clasice și părintele pedagogiei. Încă de la începutul carierei sale de cercetător și până la finele ei, Comenius a pus bazele unei reforme în educație, o reformă care nu se limita doar la mediul familial și școlar, ci atingea omniprezența educației, o formă apoteotică a acesteia denumită în latină „omnes-omnibus-omnino” sau Educația Universală, indiferent de condiția socială, sexul, etnia sau religia beneficiarului.

În lucrarea sa Pampaedia (Educația universală), Comenius scrie că omul trebuie format în întregime atingând simțurile, rațiunea și credința, deoarece numai așa putem „deveni mai înțelepți și lumea va fi plină de ordine, lumină și pace (...), iar omul ajunge la strălucirea supremă” și tot aici pune accent pe formarea învățătorilor pentru ca aceștia să cunoască cele mai portivite tehnici de a-i direcționa pe studenți spre „lumina cunoașterii”. O altă idee interesantă dezbătută și încă neaplicată a pedagogului subliniază că manualele școlare trebuie să fie construite într-o manieră concentrică, iar

14

criteriul principal de evaluare a conținutului acestora să fie utilitatea. Astfel, în viziunea lui Comenius un manual este util atunci când conține o materie concisă, „dar din care tot ce urmează să se poată pricepe de la sine”.

Universalitatea educației este redată tocmai de relația strânsă dintre fiecare perioadă a vieții omului și competențele pe care el trebuie să le dezvolte în acea etapă.

De pildă, școala adolescenței era dedicată în totalitate artelor și poligloției – în special, limbii latine, iar școala tinereții era văzută ca perioada înțelepciunii depline sau „arta de a atinge o viață lungă fără trândăvie”. Școala bătrâneții – „culmea înțelepciunii” sau „academia veșnică” – era proiectată ca o școală superioară care-l pregătea pe om pentru a „muri cât mai bine” deoarece moartea era văzută de Comenius ca o „osie în jurul căreia se învârte eternitatea”, iar bătrânii „trebuie să înceapă să mediteze asupra temeiniciei celor bune”. Școala morții este școala tuturor vârstelor, iar din acest motiv autorul nu a insistat asupra acesteia.

Pampaedia este o reformă, o dorință a omului de pedagogie de a „cultiva universal spiritele”. Prin teoriile sale Comenius construiește un făgaș drept pentru toate fenomenele și întâmplările omenești, iar această inițiativă este vizibilă în majoritatea politicilor educației ale căror efecte le trăim, însă ale căror cauze nu le cunoaștem.

Curriculumul șchioapătă, programele educaționale asemeni, însă un plan bine intenționat trebuie sprijinit și rectificat de-a lungul timpului – chiar de-a lungul a 300 de ani – pentru că poate avea un rezultat interesant, așa cum este Lifelong Learning de care se bucură sute de mii de studenți europeni.

”

Cu o floare s-a putut face primăvară în grădina dascălilor.

Crestinismul: începuturile istorice si dilemele unei mosteniri Subiectul începuturilor creştine, ce a suscitat acum câţiva ani o vie dezbatere în contextul elaborării Constituţiei Europene şi a menţionării sau nu a moştenirii creştine în edificarea Europei de astăzi, ne pune în faţa unei provocări, de ordin istoric şi intelectual.

de Monica Neațu

Î

ntr-o carte din 2007, istoricul francez Paul Veyne lansa o interogaţie ce atingea deopotrivă sfera istoriei ideilor religioase dar şi a evoluţiilor sociopolitice : “Când a devenit lumea noastră creştină?”

(Paul Veyne, Quand notre monde est devenue chrétien (313-394), Paris, ed. Albin Michel, 2007).

Subiectul începuturilor creştine, ce a suscitat acum câţiva ani o vie dezbatere în contextul elaborării Constituţiei Europene şi a menţionării sau nu a moştenirii creştine în edificarea Europei de astăzi, ne pune în faţa unei provocări, de ordin istoric şi intelectual.

Care a fost mediul în care creştinismul a prins cel mai bine rădăcini şi care au fost cauzele ce au determinat transformarea sa în religie de stat? Iată două întrebări ce ţin, deopotrivă, de mediul în care îşi află originile noua religie, dar şi de istoria antichităţii târzii. De la o simplă sectă dezvoltată în mediul iudaic, creştinismul a devenit, graţie elaborărilor evanghelice, o creaţie originală dezvoltată în jurul conceptelor de credinţă şi de universalitate. Politeismul nu a mers pe ideea mărturisirii de credinţă aşa cum o face creştinismul, această mărturisire fiind legată de unicitatea şi măreţia dumnezeului unic venerat de creştini. Dar mai este o idee ce a făcut noua religie să fie adoptată atât de repede pe tot teritoriul imperiului roman: cea a bunăvoinţei şi milei nemăsurate arătate de noua divinitate tuturor oamenilor, vizate nu sunt doar stăpânirile ci şi supuşii. Fiinţa umană capăta în proiectul divin o importaţă primordială, fapt ce avea să ducă la adoptarea rapidă a creştinismului în defavoarea cultelor păgâne şi a conceptelor diverselor şcoli filosofice.

”

Fiinţa umană capătă în proiectul divin o importanţă primordială...

Constantin cel Mare şi evul mediu aveau să transforme noua religie într-o viziune ce ţine de sentimentul religios dar şi de o ideologie politică. Căci, creştinismul s-a transformat din 312, când a fost dat edictul de toleranţă, prin asocieri treptate în parte integrantă a universului medi-

eval, religiosul fiind raţiunea dominantă a acelei lumi îndepărtate, pe care uneori ne este atât de greu să o înţelegem.

În fond, ce l-a determinat pe împăratul roman, în anul 312, să transforme creştinismul într-o religie de stat iar mai târziu înt-un simbol al biruinţei şi unităţii, făcând trecerea de la sentimentul religios la ideea de concept legitimator, în plan politic şi ideatic. Împăratul a intuit rolul de liant al noi religii, ce pare că a prins într-o societate angoasată şi cuprinsă de spaime şi nemulţumiri în contextul prăbuşirii imperiului roman. Prin adoptarea creştinismului şi participarea activă la primul conciliu ecumenic de la Niceea, (Iznik, Turcia de astăzi) Constantin uzitează de atribuţiile predecesorilor săi, în calitate de pontifex maximus. Dar, mai aduce o viziune inedită, cea a reflecţiei divine în construcţia sa politică, unicităţii divine îi corespunde cea a imperiului creştin (un impărat, un imperiu, o religie). Nu puţini istorici, schiţând portretul psihologic al lui Constantin remarcau că un împărat ce şi-a dorit măreţie şi unicitate nu putea să adopte decât o religie ce pivota în jurul acestor concepte.

Politician şi strateg abil, primul împărat creştin a ştiut să profite de noua religie ce atrăgea atât mediile cultivate şi bogate cât şi pe cele modeste. Reformele sale ce au culminat cu fondarea unei noi capitale imperiale, la Constantinopol, au dus la crearea a ceea ce Paul Valery numea primul stat european: Imperiul Bizantin. Această construcţie statală a îmbinat, deopotrivă, creştinismul cu moştenirea elenistică şi structurile administrative romane.

Secolul al IV-lea nu este martorul doar a unei profunde mutaţii religioase, fenomen ce şi-a aflat complementaritatea în sfera socială, eltitele imperiului vorbind de „renaşterea unei lumi realizată prin convertirea la

maiestatea aproape divină a imperiului roman, restaurat şi ocrotit de dumnezeul unic al creştinilor” (Peter Brown).

Acest nou mediu restaurat şi însănătoşit prin reformele constantiniene adaptează, creştinează şi întegrează o serie de practici din trecutul politeist, fondarea Constantinopolului fiind un exemplu în acest sens. Noua Romă, cum era numit oraşul de pe malurile Bosforului, pare că a rupt, la prima vedere, cu trecutul său precreştin, dar o cercetare atentă evidenţiază supravieţuirea şi îmbrăcarea în haine creştine a unor ritualuri păgâne ce ritmau cotidianul tuturor oamenilor dar şi ceremoniile oficiale. Biserica devine, în epoca constantiniană, un adevărat mecanism ce reglementează şi legitimează structurile politice, sociale, ideea harului sau a pedepsei jucând un rol important în mentalul oamenilor epocii.

Destinul strălucitor al Imperiului Roman de Răsărit, ferit de drama migraţiilor şi de prăbuşirea înfloritoarelor metropole occidentale nu avea să se repete pentru creştinătatea apuseană ce se revendică mult mai mult de la epoca migraţiilor şi învăţăturile Sfântului Augustin decât de la moştenirea constantiniană. Viziunea lui Augustin ce aşează, mai presus de tot, cetatea divină avea să îi ajute pe locuitorii Europei occidentale să supravieţuiască epocii întunecate a migraţiilor şi să accepte o lume fără simboluri imperiale şi cu un centru politic distrus şi ruinat.

Dezvoltarea celor două Creştinătăţi în direcţii opuse, de-a lungul evului mediu, avea să producă schisme şi conflicte politico-religiase, treptat luând naştere două tradiţii: cea latină, dominată de primatul pontifical şi de viziuni militante şi cea orientală centrată pe colaborarea, nu mereu posibilă, între stat şi biserică şi de o spiritualitate contemplativă. Dar ce merită remarcat, din lunga călătorie a creştinismului în istorie, este faptul că el a fost influenţat de mediul în care a fost implantat, fiind nu doar o simplă creaţie patristică ci un concept în plină mişcare ce a preluat din epocile pe care le-a tranzitat viziuni mai mult sau mai puţin fericite.

Monica Neațu este doctor în Istorie - specializare Evul Mediu şi lector la Fundația Calea Victoriei.

15

Pornografia, cu sau fara pardon Citim titlul şi roşim? Când ne gândim la pornografie, inevitabil ne vin în minte toate filmele şi fotografiile deocheate de care ne-am lovit, involuntar sau nu. Dar ce este cu adevărat acest fenomen?

Cum a apărut el şi cum a ajuns să se extindă?

Să aruncăm o privire începuturilor pornografiei.

de Claudiu-Alexandru Maxim

M

ulţi cred că primele reprezentări pornografice încep cu primele filme de acest gen. Deşi există o masă mare de material video pe internet la ora actuală, acesta este doar nivelul tehnic cel mai ridicat la care a ajuns acest fenomen. Pornografia adevărată nu are nume. Ea este aproape implicită poveştii umane, de la începuturile ei până în prezent.

Dacă vrem să vedem când a apărut pornografia ca termen, ne întoarcem pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, când, din nevoia de a limita accesul la aceste reprezentări explicite (picturi, sculpturi, etc), se impunea o denumire. Epoca victoriană nu tolera asemenea reprezentări, cel puţin nu publice. Pentru a avea acces la ele, trebuia să fii cenzor responsabil cu eradicarea fenomenului, din clasa aristocrată, ori savant ce doreşte să facă studii. Toate, cel puţin cele care au fost găsite, au fost puse sub lacăt. Astfel, dintr-o dată, cele mai mari colecţii de pornografie, pentru că acum ştim şi cum să-i spunem, au devenit depozite cu regim special.

”

Cea mai mare colecţie de material pornografic se află la Vatican, în arhivele secrete.

Asta a fost doar un formalism, deoarece capturarea acestor „materiale” era de mult timp în vigoare.

Pornografia era imorală şi trebuia ascunsă. De ce nu distrusă? Imaginaţi-vă doar atât: cea mai mare colecţie de material pornografic se află în cel mai mare centru spiritual european: la Vatican, în arhivele secrete. Nu la muzeele de pornografie, cum s-ar crede acum. Şi fac pariu că nu s-a aşternut praful pe mulţimea de obiecte atent inventariate. Sună ciudat? Mai urmează...

16

Ultimele descoperiri făcute în 2011 arată că obsesia pentru asemenea imagini exista şi acum 12 000 de ani. Spaniolii şi francezii au Altamira şi Lascaux. Germanii au o peşteră în care „creatorii anonimi” din acele vremuri s-au inspirat din formele geodezice care imitau bustul feminin, pictând o adevărată epopee sexuală, la fel de surprinzătoare ca cele din peşterile mai sus menţionate.

Este cea mai veche dovadă a acestui tip de reprezentare.

Antichitatea este plină de ceea ce astăzi numim „pornografie” – şi aici nu mă refer la multitudinea de nuduri aşternute sau încrustate pe multiple suporturi, sculptate sau incantate în poeme ce nu mai sunt de mult discrete. Imaginile explicite atestă nu doar o dorinţă erotică excesivă, dar şi o imaginaţie aparte, care ar face pe mulţi din privitorii de azi să roşească. Un singur exemplu de aici: zeul Pan este prezentat într-un act sexual cu o capră (apelez la clemența „protecției animalelor”).

Sculptura, am putea spune, traduce animalitatea din om, dar, în acelaşi timp, un aspect devine important: a fost făcută pentru a fi expusă public, pentru a fi văzută, nu de un grup exclusivist, ci de un număr mare de oameni.

De ce? Pentru a „aprecia critic” o asemenea lucrare? Sau pentru că era ceva din ei, care se vedea mai clar acolo decât în alte metafore? (apropo de legenda Ledei, în care Zeus se transformă într-o lebădă pentru a o putea vrăji pe frumoasa Leda când se îmbăia). Iar dacă tot îşi împodobeau aşezările cu „imago”-uri sexuale, să nu credeţi că oamenii se ruşinau când venea vorba de acţiunea propriuzisă.

Romanii aveau cam câte o orgie pe lună (Saturnalii, Neptunalii, Bachanale şi alte „-ale”). Noi le spunem acum festiv „sărbători”. Desigur, aici nu putem vorbi de reprezentări, de sculpturi, picturi, grafisme (de ce nu jucării?) „pornografice”.

Totuşi în spatele acestor manifestări poate imorale, am spune azi, se ascunde altceva. Nu cumva, toată Antichitatea a speculat nevoia omului de a „se vedea” în asemenea ipostaze? Oare, participarea la o asemenea acţiune nu avea şi rolul ei de supapă eliberatoare de energie, dintr-o fugară privire? Ca să nu mai vorbim de numeroşii „simpatizanţi” ori „combatanţi” (să nu uităm că, unele dintre sărbătorile astea aveau peste 100 de oameni implicaţi).

Pentru Orient, fenomenul merită o abordare separată. Multele şi surprinzătoarele mărturii, studiile comparative fiind, cred, într-o fază incipientă sau cu multe semne de întrebare (dacă e să ne referim doar la modelul occidental de analiză şi sinteză).

Revenind în Vest, fenomenul s-a păstrat şi în Evul Mediu, a rămas sub forma carnavalului, dar ce se petrecea la această sărbătoare nu s-a schimbat prea mult faţă de „iluştrii înaintaşi”. „Sărbătoarea nebunilor” (Fool’s day) era ceva asemănător, şi se desfăşura la sfârşitul anului, în ultimele 5 zile. Specificul ei presupunea inversarea rolurilor sociale. Conducătorii deveneau conduşi, plebea se ridica „peste ei” şi îşi făcea de cap. Liderii religioşi primeau predica de la cai. Orice dezmăţ şi act „nesăbuit” era permis. Era un haos total. Se ajungea până la orgii inclusiv în biserică. Dar, atenţie: o singură zi! Dacă a doua zi erai surprins de Inchiziţie, erai spânzurat sau ars pe rug fără alte proceduri de judecată.

”

Fenomenul reprezentării sexuale explicite este atât de puternic încât niciodată nu a putut fi supus cu totul.

Renaşterea a adus, pe lângă „revenirea la valorile trecutului”, un imens val de noi reprezentări. Marcantonio Raimondi este celebru pentru I Modi un volum publicat în 1524 cu 16 ilustraţii de poziţii sexuale. Papa Clement al VII-lea l-a întemniţat şi i-a ars toate copiile.

Dacă rejudecăm cazul astăzi, putem ajunge chiar la concluzia că au fost arse nu pentru că erau imorale – asta era varianta publică – ci pentru că biserica trebuia să deţină controlul asupra acestui fenomen. Iar „instituţia bisericii” s-a descurcat exemplar. Mai bine ca orice al tip de manifestare a autorităţii. Dar fenomenul „reprezentării sexuale explicite” este atât de puternic, încât nu a putut fi supus cu totul.

Dovadă, chiar și astăzi, tinerii se uită ciudat la personajele sexy ale marilor artiști renascentiști.

Nu mai vor Rembrandt, dar nici Picasso, descifrează și nu înțeleg ce caută pe bolta Capelei Sixtine peste 40 de bărbați goi care nu au nicio legătură cu Biblia.

Sărim din Renaştere direct la invenţia aparatului de fotografiat, deşi ar mai fi multe de spus (vă las vouă deliciul descoperirii). Aici posibilitatea de multiplicare în masă a dat noi valenţe fenomenului. Legile deveneau din ce în ce mai permisive, ceea ce a permis o adevărată „renaştere” a genului. Era o meserie frumoasă să vinzi în America vederi sau cărţi poştale cu franţuzoaice în cine ştie ce poziţii mai mult sau mai puţin decente. Şi se făceau bani buni din asta. Cam aici e momentul în care pornografia devine un business. Mai târziu, odată cu inventarea camerei de filmat şi a proiectorului, meseria s-a amplificat şi diversificat. Apare un nene care se plimba prin toată America, cu rolele de film. Se făceau întâlniri secrete, între bărbaţi căsătoriţi, care plăteau greu. Şi aici nu pentru tentaţie, ci pentru noutate.

Aceştia au fost, să zicem, primii subiecţi ai educaţiei sexuale. Ei au fost primii (mai apropiaţi de noi) care au făcut diferenţa dintre a privi şi a face. Şi care, evident, şi-au îmbogăţit „repertoriul” cu oferte greu de refuzat.

Ne apropiem de statutul interzis, secret al pornografiei, care s-a asimilat uşor, dar sigur, intimului. Poţi face ce vrei în propria casă, nu te judecă nimeni. Şi am ajuns foarte aproape de prezent, în care accepţia generală spune că pornografia este un „produs care se cumpără” şi în jurul căruia s-a dezvoltat una din cele mai mari industrii ale lumii! Să zicem că ar fi aşa. Eu cred că este doar un aspect de suprafaţă (revin la ideea din începutul articolului). Da, probabil se vinde, dar nu pentru că există o cerere sau o nevoie, ci pentru că… aşa a fost dintotdeauna. Iar acest statut de „interzis” îi alocă fenomenului, de fapt, mai multă importanţă decât are nevoie. Se încearcă teoretizări in extenso, o mulţime de studii în pornografie au apărut cam în urmă cu 30 de ani, pentru a ajunge azi într-o nestăvilită creştere. Iar dezbaterile sunt intense: dacă e sau nu o boală, cât e de păcătoasă religios, cum ar trebui înţeleasă, emanciparea femeii, înjosirea ei în asemenea ipostaze, acestea sunt doar câteva dintre temele curente. Ce mi-a atras mie atenţia a fost un articol al lui Magnus Ullen, mare profesor englez. El propune un model de citire al pornografiei, din perspectivă consumeristă. Prin masturbare. Adică, spune el, doar masturbându-te poţi înţelege şi citi corect pornografia. Cum vine treaba asta? O asemenea perspectivă pe mine cel puţin mă amuză şi îmi aduce puţin a „boală”.

Internetul de azi nu ar fi arătat aşa, dacă nu ar fi existat pornografia. În primul rând, primul sistem de plată online a fost inventat de distribuitorii de pornografie pe internet. În al doilea rând, înainte să existe youtube, primele filme de pe tot internetul ăsta au fost porno. Şi acolo a fost un mare scandal. Urmează primul live chat. Poţi privi persoane „live” pentru prima dată pe internet. Abia apoi a apărut Skype şi Yahoo, video call. Internetul broadband a fost introdus pentru prima dată de Penthouse care a dat 2400 de modem-uri de viteză înaltă celor mai fideli clienţi. Abia de aici încolo s-a generalizat această conexiune. Optimizarea traficului a apărut tot pentru o mai bună manipulare a pornografiei (înaintea blogurilor).

Recunoaştem şi părţile sale mai puţin bune: malware, pop-up-uri interminabile, spam-uri, toate au apărut iniţial ca o metodă de promovare. Că le-au preluat alţii şi le-au folosit pentru a vinde medicamente, calculatoare şi mai ştiu eu ce, asta e partea a doua.

De fapt care e secretul pornografiei? Tacit, se acceptă ideea că este (şi ea) una din forţele din umbră, care a împins dintotdeauna progresul tehnologic, pentru că porneşte de la nivelul cel mai de bază al omului. Este, dacă vreţi, unul din mecanismele inerente fiinţării omului. Dar, dacă nu-l vezi cu ochii tăi, nu crezi că există. În rest, „ Spune-mi cine cu cine, până când, cât, cum, dacă ai fost de față, sau ai vreun clișeu…!”

Claudiu-Alexandru Maxim este student la Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Universităţii din Bucureşti

17

Interviu

Dia Radu: “Asta e un altfel de interviu. Eu spun baliverne si tu ma crezi.”

Am auzit de Dia Radu prima oară când învăţasem că numele oamenilor care semnează un reportaj bun contează cel puţin la fel de mult ca povestea pe care o citeşti. Citisem în revista Esquire o poveste cutremurătoare a unui scriitor şi disident, pe numele lui Vasile Gavrilescu, despre aventura, atât în pat, cât şi în toată existenţa cu Securitatea. Am căutat şi am găsit şi alte astfel de poveşti şi, din nou, mi-a plăcut ce am citit. Dia Radu nu are premii în jurnalism, nu apare pe coperţile revistelor (încă!) şi nici nu pare că i-ar păsa. Spune lucrurile pe şleau, se joacă, glumeşte, vorbeşte liber şi calculat, la fel de bine precum scrie. Ne-am întâlnit la ea acasă, servind un ceai fierbinte de fructe, la început, şi savurând o felinată, o băutură pregătită împreună cu mama ei, „prea bună să o bei dintr-o înghiţitură”, mai la final. Despre plăcerea şi emoţia de a scrie, despre şarm, devotament şi talent, printr-o radiografie în viaţa personală , despre toate acestea a înregistrat reportofonul. Timp de trei ore.

Interviu cu Dia Radu

de Anca Vancu

18

Carevasăzică: La o căutare sumară pe Google despre Dia Radu, primul lucru apărut este o trimitere către redacţia Formulei As. Într-un chenar informativ, cu o poză alăturată, aflăm câteva detalii personale despre tine, ca pentru un CV. Printre ele, că lucrezi în presă de la 16 ani. Un debut destul de fraged..

Dia Radu: Într-adevăr, eram mică tare când am început să dau nas în nas cu presa. Este, totuşi, prea mult spus că făceam jurnalism. Scriam pentru câteva reviste din vremea aceea, „VIP”, „Cuvântul” şi „Lumea Misterelor”, dacă-mi amintesc bine. Erau nişte articolaşe despre tot felul de lucruri pe care le citeam prin cărţi, cam ce-mi născocea mie mintea pe la 16 ani. Vreo recenzie la un concert văzut în vacanță sau prostioare de genul „personalitatea oamenilor în funcţie de băutura lor preferată” (râdem amândouă).

Nişte copilării, ce să mai!

Carevasăzică: Atunci, a fost, aşadar, primul contact cu presa?

Dia Radu: Ei, de fapt, lucrurile sunt mai complicate. Provin dintr-o familie de jurnalişti şi era normal să fiu influenţată de modelul lor. Chiar fără să vreau! Am fugit cât am putut de jurnalism. Cu un tată scriitor și director de trust de presă, cu o mamă profesoară de literatură și jurnalistă, cu mătuși și unchi prin presa locală și națională, am încercat din răsputeri să găsesc altceva de făcut, în care să pot străluci de una singură, fără povara unui nume greu de purtat. Dar în copilărie lucrurile se mai nasc și imitându-i pe alții. Erau atâtea reviste și cărți prin casă, încât pe la doisprezece ani m-am gândit să-mi fac și eu propria revistă: „Vip Junior”. Era redactată pe foi dictando, tipărită la „Tipografia Scrisul de Mână” și se vindea cu câțiva lei.. cititul. Mergeam în vizită la mătuşi, le-o vindeam, o citeau, şi apoi le-o confiscam.

Nu-mi imaginam altă poziție decât cea de director, dar în generozitatea mea (râde), am dat funcții tuturor: sora mea era secretară, fratele meu redactor șef și, fiindcă trebuia să mai avem și un om de teren, redactor a devenit vărul meu.

De fapt, treaba o cam făceam singură. Dar lucrul ăsta mi-a schimbat vacanța cu totul. Dintr-o dată tot ce vedeam sau mi se întâmpla căpăta valoare. Dacă aș spune că se schimbă perspectiva asupra lumii, ar suna de-a dreptul patetic. Hahaha!

Dar adevărul e că, brusc, mă priveam de undeva de sus. Îmi urmăream nemilos gesturile, descoperirile, mi le comentam în gând. Mă puneam în cuvinte pe mine și toată realitatea din jurul meu, care nu mai era „for granted”. Era de povestit, așa cum bomboanele sunt de mâncat. Îmi amintesc cum plecam „în documentare” cu o geantă de păpuși de-a curmezișul în care îmi puneam un creion bine ascuțit și câteva foi. Despre ce scriam? Despre campionatul de dat cu sania, despre amorurile câinilor din cartier, despre rețetele bunicii. Aveam și anchete despre cât mai cred cei din jurul meu în existența extratereștrilor, mici reportaje despre răfuielile noastre de vacanță cu vecinii de peste drum și chiar și publicitate. Leam păstrat și mă mai uit peste ele uneori. Ştiu că notasem, la finalul unui număr: „Ne cerem scuze pentru greşelile noastre pe care Dumnezeu le iartă. Pentru că şi noi iertăm cititorilor noştri.” Mai scăpam şi câte una bună! (râde)

“

Din VIP Junior: „Ne cerem scuze pentru greşelile noastre pe care Dumnezeu le iartă. Pentru că şi noi iertăm cititorilor noştri.”

Carevasăzică: Şi cu tot acest bagaj plin cu mici experienţe jurnalistice, ai urmat Facultatea de Litere.

Sigur, eu mai scriam articolașe pentru revistele tatălui meu, dar el nu mă plătea. Că doar era în familie! Mai scoteam eu bani de la el de culegeri, ciocolată și mai știe eu ce... dar nu puteam să-i cer tot lui bani pentru cadoul pe care aveam de gând să i-l fac de Crăciun. O ştiam pe Sânziana Pop, directoarea Formulei As, care mă alinta cu deșănțată generozitate că sunt talentată. Îmi tot propusese să scriu la ei, dar fusesem ocupată cu exameneleşi nu dădusem atenţie.

M-am gândit apoi să-mi încerc norocul şi am făcut un interviu.

Carevasăzica: Primul interviu, carevasăzică. Cu cine?

Dia Radu: Da! Fiindcă nu voiam Jurnalism. Eu tot fugeam.

Deși eram olimpică la română, am ales o clasă de chimie biologie la liceu, convinsă că o să descopăr eu, mai târziu, medicamentul universal. Ai mei s-au uitat lung la mine, dar mi-au respectat decizia. Așa că am continuat patru ani să dau teze la chimie, mi-am imaginat pe rând cum ar fi să dau la Drept, la Medicină și la Științe Politice, pentru ca într-un final să ajung la Litere. Ce omisesem eu era vocea sângelui care, mai devreme sau mai târziu, se face totuși simțită. Aveam tot felul de orgolii și complexe de care am scăpat în timp. Pentru că mi-am dat seama că asta îmi place și vreau să fac și e un dar extraordinar că mi s-a dat să mă nasc într-o asemenea familie.

Carevasăzică: Şi în continuare, deşi vrând să fugi de presă, la începutul studenţiei, ai început să lucrezi pentru Formula As. Ce te-a determinat?

Dia Radu: Niște calcule meschine ! (râde) Devenisem studentă și mi-am dat seama că îmi trebuiau nişte bani.

Dia Radu: Cu Vama Veche! Aveam 18 ani. Mi-am zis: „Mie ce-mi place? Vama Veche!” Ştiu că eram foarte emoţionată şi nu ştiu dacă băieţii şi-au dat seama că era primul meu interviu. Mă întrebau de colegi, iar eu nu îi cunoşteam. Fusesem destul de abilă. Doar nu era să le spun că îmi încerc talentul pe ei! Nu-i spusesem nici măcar Sânzianei ce am de gând să fac. M-am gândit să-i trimit direct materialul. Şi a fost o întreagă tevatură, pentru că m-am luptat cu dinţii să nu-l arăt nici mamei şi nici tatălui. Maică-mea ar fi zis: „E prea mare! Cine crezi că o să-ţi dea ţie o întreagă pagină de revistă?” Taică-miu ar fi simţit nevoia să intre pe el, să-l mai editeze pe ici pe colo, că doar îi venea la mână. Am reuşit să-l trimit în versiunea mea, scris de mână şi băgat pe sub uşa de la casa Sânzianei, fiindcă aşa funcţionau lucrurile pe atunci. Şi apoi, a murit tata într-un accident, fără să apuce să vadă primul meu text publicat în altă parte. Mă întreb și acum dacă s-ar fi supărat că l-am „trădat”, mergând la concurență, sau s-ar fi bucurat să vadă că cineva îi calcă pe urme!

Carevasăzică: Anul acesta se împlinesc 12 ani de când lucrezi pentru revistă. Faci, practic, parte din istoria acestei publicaţii. Ce te-a ţinut alături?

Dia Radu: În primii ani m-au ţinut banii şi Sânziana. Tata nu mai era, se instalase un haos în familie, trebuia să strângem rândurile şi să ne obişnuim cu alte realităţi, mult mai dure. Aveam nevoie de bani şi munca pentru revistă mă ajuta. Pe de altă parte, Sânziana a fost omul cheie. A avut înţelepciunea, inspiraţia şi generozitatea să mă ţină aproape, eu fiind foarte zăpăcită pe atunci cu planurile mele de viitor. Visam să mă fac actriţă, să cânt, să fac televiziune și doar din când în când să scriu. Noroc că am stat cuminte și am lăsat doi trei ani să treacă și lucrurile să se așeze. Și chiar s-au așezat și m-am limpezit și eu. Am terminat facultatea și mi-am dat seama că nu mai pot fugi de scris, că e în mine.

Că, de făcut, o să-l fac oricum, că țipă și vrea afară. Dar că ar fi bine să n-o fac prost, ca să nu mă fac de râs. Așa că m-am pus pe treabă. Pe scris, pe citit ce fac alții mai bine, pe lucrat eu însămi. Ce mă ţine acum la Formula As sunt ..tot Sânziana, care e o șefă atipică pe care și-ar dori-o mulți, colegii mei, oameni talentați care mi-au devenit și prieteni, programul flexibil care îmi permite să mai și gândesc, nu doar să execut mecanic. Și bineînțeles tot ce am construit în acești 12 ani. Cu fiecare text și fiecare deplasare îmi dau seama că mi-ar fi tot mai greu să plec în altă parte.

19

Carevasăzică: Pe lângă Formula As, ai colaborat cu Esquire, France Culture, Le monde etc făcând câteva reportaje despre Experimentul Piteşti, viaţa cruntă a lui Vasile Gavrilescu, turnat la Securitate de propria soţie, întâlnirile cu Johnny Răducanu, reportaje cu greutate în presa românească.

Cum reuşeşti să „scoţi” lucruri pe care mulţi le-ar păstra doar pentru ei? Este vreo tactică, ceva tipic jurnaliştilor?

Dia Radu: Nu cred că e tactică. Unii o numesc experiență, eu i-aș spune legătură de la om la om. Dacă cineva îți deschide ușa casei lui, o va face în primul rând pentru felul în care i-ai vorbit, pentru ceva ce i-ai spus care s-a întâmplat să-l atingă sau pentru că pur și simplu are chef să stea de vorbă cu tine.

Poziția ta de reporter n-are adesea nici o autoritate. Cele mai interesante personaje ale mele habar nu aveau de revistele pentru care scriam. Apoi, se vorbește adesea de ce poveste grozavă a „scos” jurnalistul x de la nu știu cine. Eu cred că nu scoți nimic. Ți se dă, dacă meriți. Înainte să-l bombardezi pe celălalt cu întrebări, cred că trebuie mai ales să asculți și să privești. Un truc pe care l-am învățat și eu de la un jurnalist străin: când într-un interviu se așterne tăcerea, încearcă să nu umpli golul cu altă întrebare. Tăcerea are în ea ceva insuportabil, greu, ca o jenă care trebuie înlăturată. Lasă-l pe celălalt să se debaraseze de ea. S-ar putea să-ți spună atunci ceva neașteptat. Dar, bine, sunt o mie de trucuri din astea. Ce voiam să spun, dincolo de ele, e că o poveste iese și pentru că omul respectiv vrea să și-o spună. Oamenilor le place să vorbească, mai ales despre ei. Toți avem undeva în sufletul nostru un mic vierme de orgoliu.Ne imaginăm cum am povesti noi despre experienţele noastre, ce profunzimi extraordinare și ce lecții de viață am scoate la iveală (râde) Ăsta e de fapt punctul la care trebuie lucrat. E multă psihologie. Și multă răbdare. Și multă bucurie. E o deschidere a celuilalt pe care o controlezi cu bună știință, făcându-l să aibă, frază cu frază, încredere în tine. Cam ca într-o îndrăgostire de început, când celălalt își vede viața altfel prin ochii jurnalistului. Că poate unele detalii, la care tu te miri, el le-a trecut cu vederea! Dar și tu însuți începi să te vezi altfel, dacă nu cumva te cauți printre cuvintele lui. Mai târziu, când îi vei scrie povestea, vei scrie, de fapt, și despre tine. Sânziana avea o vorbă, de care noi tot râdeam în redacție. Ne spunea: „Dă-ţi drumul, deschide-ţi aripile, pune mai mult de la tine!”

Asta nu în sensul de a inventa, ci de a intra într-o vibrație în care spui nu numai ce spune personajul, ci într-un fel te spui pe tine. Unul din marile adevăruri ale scrisului face ca din ființa risipită și confuză care ești să te aduni cuvânt cu cuvânt, interviu cu interviu și reportaj cu reportaj, pentru a afla într-un final, cine ești!

Carevasăzică: Frumos..

Dia Radu: Am creat o legătură! Sau ăsta e, de fapt, un altfel de interviu. Eu spun baliverne şi tu mă crezi. (şi râde).

Carevasăzică: Au existat şi câteva repere sau modele, care au contat în experienţă profesională?

Dia Radu: Până să ajung la revelaţia aceea despre scris, a trebuit să scriu mai multe genuri, la mai multe reviste și să cunosc mai mulţi oameni care scriu. Începând din 2007 colaborez constant cu jurnaliști francezi, ca documentarist, jurnalist sau fotoreporter (căci mai am și pasiunea asta). M-a ajutat foarte mult. Înainte să am curiozitatea să citesc The New Yorker, Vanity Fair, Esquire și altele, mă îndopam cu alte reviste și revistuțe de pe continent: Dispatches, Granta, XXI, Le Monde 2 etc. Așa se face că în momentul în care l-am întâlnit pe Cristi Lupșa la Esquire și am dat nas în nas cu jurnalismul narativ, care acum e în vogă și la noi, felul ăsta nou de a spune povești a venit ca o glazură pe o prăjitură care avea deja mai multe blaturi și creme. A fost momentul trezirii mele în scris și de abia atunci a început să se vadă asta și la Formula As. Culmea, deși am învățat o groază de lucruri din jurnalismul ăsta narativ, nu-mi place deloc să mă revendic de la el. E prea.. american. Câteodată seamănă al naibii de bine cu țara unde s-a născut. Se pretinde liber și original, dar sfârșește adesea prin a fi monoton și uniformizant. Pe de altă parte,simt uneori că jurnalismul nu mă mai reprezintă.

Câteodată mă frustrează teribil toate limitările pe care mi le impune. Și totuși, altceva mai bun nu știu să fac.

Carevasăzică: Te-ai gândit să scrii o carte?

Dia Radu: M-am gândit. Anul trecut m-am retras câteva luni din Bucureşti pentru asta şi nu mi-a ieşit. Fiindcă aşa se

20

La Falera, în munții Elveției (2005): reportaj despre agricultura biologică.

“

Unul din marile adevăruri ale

scrisului face ca din ființa risipită și confuză care ești să te aduni cuvânt cu cuvânt, interviu cu interviu și reportaj cu reportaj, pentru a afla întrun final, cine ești!

întâmplă când te duci cu sacul la pomul lăudat. Îţi imaginezi că gata, trebuie să teizolezi, să creezi atmosferă. Ei bine, nu e aşa. Te apuci şi scrii, pur şi simplu. Am scris şi atunci, un capitol şi mi-am dat seama că greşisem ceva, apoi a trebuit să-mi schimb locuința, şi acum aştept să mă întorc la scris. Însă nu e deloc simplu, nu ştiu dacă o voi scrie vreodată. Mă întrebă oamenii: „Cum merge?” Merge, pe naiba! Fiindcă nu e ca şi cum ai scrie un interviu. Probabil nu eram destul de pregătită să fac chestia asta atunci. Încă mai caut şi mi se pare că aș putea să scriu și mai bine. Nu am ajuns într-un punct în care să zic „Gata! eu mi-am găsit vocea, așa va rămâne!”.

Carevasăzică: Tatăl tău a fost scriitor. Crezi ca stilul se moșteneste şi de la el?

Dia Radu: Da şi am să mă leg de o întâmplare relativ recentă, o descoperire într-o carte de-a lui, pe care am recitit-o de curând. E o carte de critică despre generaţia 80, iar la finalul cărţii are un pasaj foarte scurt care se numeşte „Melancolia textului” cu câteva fragmente de jurnal. Scria aşa: „Autorul acestei cărţi este un ipocrit. El nu este nici ludic, nici spiritual, şi nici ironic cum se pretinde în rândurile din început. Fascinat probabil de marii ironişti, el s-a lăsat amăgit de iluzia că aşa ceva se poate învăţa, mângâindu-le mantaua şi gudurându-se pe lângă ei. Îi respectă cu obedienţa lui Pristanda, îi adulează, e un mic diavol sentimental care ştie să-şi umezească ochii pentru a câştiga încrederea, înclinându-şi capul cu umilinţă solemnă, ceremonioasă, făcând reverenţe simandicoase şi trăgându-se încet înapoi, de-a îndăratelea, cu mişcări fine, aproape târându-se. Când s-a făcut nevăzut, foşnind prin aerul incendiat de spiritul ironiei, ţopăie bucuros ca un faun, dându-se peste cap şi înfundându-se în tufişurile melancoliei. Ei da, autorul aceste cărţi este un melancolic, un îndărătnic care se sfieşte să-şi dea pe faţă frigul interior, preferând să tremure la nesfârşit înfăşurat în promoroaca nostalgiei, brrr, să-i clănţăne dinţii de durere.” Ce savoare a limbii! Ce plăcere de a scrie! Când am ajuns la brrr!, am simţit cum textul m-a electrocutat. În brrr-ul acela eram și eu. Și mai erau și multe pagini de jurnal și o groază de mici

eseuri scrise pentru Formula As și tot felul de întâmplări trăite cândva cu intensitate maximă. Mi se părea – ce caraghios! – că el seamănă cu mine, când, de fapt, era evident că îl moștenesc.

Carevasăzică: Ce anume îţi place cel mai mult în meseria asta?

Dia Radu: Himmmm...ceva nelămurit, ceva care nu-ți dă pace și nu te lasă să uiți. Să-i zicem bucuria pentru care merită și va merita întotdeauna să te întorci la scris. Pentru că în rest o iei de fiecare dată de la capăt cu spaima și mirarea că nu mai știi cum se face.. În fața paginii albe de word te trec toți fiorii și te apucă panica. Pui din nou totul sub semnul întrebării, inclusiv de ce Dumnezeu ți-ai ales meseria asta atât de grea.

Te mai întrebi a suta mia oară dacă într-adevăr ești făcut pentru asta, dacă nu cumva te minți singur. Apoi, după ce te compătimești o vreme, se-ntâmplă miracolul - pentru că, în fond, scrisul e un mare miracol - și se face ca la începuturi când a fost Cuvântul. Și din cuvânt se face nu om, ci text, care prinde viață. Te bucuri cu o bucurie supraomenească atunci când vezi că frazele se leagă, că textul prinde carne.

Te bucuri cu teama să nu frângi cu ceva bunul mers, ritmul, magia care tocmai se întâmplă sub degetele de pe tastatură.

Reînveți să scrii cu fiecare reportaj. Și uiți cum e să faci asta, de fiecare dată când îl termini. Povestea se îndepărtează de tine. Personajul tău o ia la picior, revoltător de ingrat la faptul că tu ești cel care i-a dat viață. Te simți golit de tine și de povestea pe care ai purtat-o ca pe-un bolnav pe brațe câtăva vreme. Te simți pustiu, de parcă asta a fost ultima dată când ai scris, fiindcă nu ți-a mai rămas nimic de spus. Adică așa cum mă simt eu acum, dragă Anca, după primul interviu din viața mea.

În fostul sediu CNSAS, solicitând un dosar de urmărire (2007) Foto credit: Guillaume Herbaut

Ancheta

Adaptabilitatea la români Plecând de la o parabolă pe care am auzit-o mai demult care spunea că, puşi în situaţia de a ajunge pe partea cealaltă a unui munte, străinii ar săpa un tunel, pe cand românii ar găsi metode ingenioase de a ocoli muntele, vă punem întrebarea: este adaptabilitatea o trasatură definitorie a poporului român?

Vintilă Mihăilescu:

Dat fiind că adaptabilitatea unui popor nu se poate măsura decât la scară istorică - iar la această scara toate popoarele care nu au pierit se cheamă că s-au adaptat - este greu de spus dacă adaptabilitatea este o trăsătura definitorie a poporului roman ! Se poate specula însă asupra formei de adaptabilitate predominantă în societatea noastră. Astfel, fiind (ca societate țărănească) o societate predominant orală și cutumiară, suntem obișnuiți să ne raportăm mai mult la înțelegeri, tocmeli și “îngăduiri” verbale și interpersonale (eventual comunitare) și mai puțin la norme generale, sociale, legale, etc. Aceasta face

ca, pe de o parte, românii să poată găsi “soluții creative” individuale, până la eludarea legilor, dar, pe de altă parte, să fie mult mai puțin capabili să aplice soluții eficiente colective, ce țin de strategii și norme publice. În ultima instanță, ne “descurcăm” mai bine fiecare pentru sine decât împreună pentru toți. Câtă vreme societatea era predominant o colectie de comunități sătești iar “ţara era plină de ţări”, această formă de “adaptabilitate” era chiar firească. În prezent, aceasta oferă doar o anumită flexibilitate care, pe plan social general, poate deveni însă inconsecventă şi incoerentă.

Vintilă Mihailescu este psihosociolog, antropolog cultural și poartă semnătura cronicii ”@hai-hui.ro” din săptămânalul Dilema Veche

Mircea Toma:

Ospitalitatea – dimensiune bipolară a culturii proto-române

Istoria românilor este strâns legată de relaţia lor cu pămîntul pe care strămoșii lor s-au născut acum două milenii şi pe care au trăit neîntrerupt. ¨Neîntreruperea¨ a costat însă scump acest încercat popor, care a preferat să se aplece în fata oricăror triburi, hoarde, neamuri, imperii sau naţiuni care s-au decis sa treacă spre est, vest, nord sau sud, folosind pământul românesc drept ușă, fereastră, camping, bordel şi, din când în când, spre distracţia tuturor, maidan de joacă politică. Strategiile de rezistenţă au fost felurite. Unii specialişti au descris abilitatea romanului de ¨a se da pe după cum bate vântul¨, folosindu-se de cuvântul latin ¨ospitalitate¨. Puţini îşi amintesc, însă, originea acestui cuvânt, împământenit la noi chiar în forma sa originală: ¨pupincurism¨ ...

Nu la fel de populară este, insă, o referire a lui Herodot, pe care o găsim in paragraful 6 al Cărţii a V-a: “La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, iar a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. De unde specialistii au tras concluzia că România nu ar fi avut niciodată rădăcini latine, dacă strămoşii noștri, dacii, nu ar fi trecut Dunărea noaptea să fure tot ce se putea fura din tabăra romanilor aflaţi în trecere la sud de teritoriul nostru, în campania lor asupra Asiei.

Fragment din piesa “Yes we can’t” de Daniel Popa. Pentru fragmentul dedicat istoriei “ospitalității” românilor, coautor.

Mircea Toma este psiholog, jurnalist, fondator al Academiei Caţavencu și unul dintre fondatorii mișcării ”Salvați Vama Veche”

Bogdan Teodorescu:

În principiu, adaptabilitatea este o trăsătura necesară popoarelor mici, obligate de-a lungul istoriei să se confrunte cu popoare semnificativ mai mari. Din acest punct de vedere, românii au fost nevoiți să fie adaptabili, adaptabilitatea fiind unul dintre motivele pentru care încă mai existăm ca nație. Referindu-mă la parabola dvs, funcție de diferite împrejurări, s-ar putea ca săpatul muntelui să fie o formă de adaptabilitate superioară ocolirii acestuia.

Eu nu cred că problema noastră ține de abilitatea de a

trece peste dificultăți sau de a ocoli dificultățile. Cred că marea noastră problemă vine de la tendința individului de a ocoli singur muntele. Și deci de a nu se implica nici în săparea colectivă a unui tunel, nici în ocolirea colectivă a obstacolului. Din cauza soluțiilor individuale, reușim adeseori să ocolim unul câte unul dificultățile, dar niciodată nu reușim să săpam tunelul, fiindcă acest demers este obligatoriu unul colectiv.

Bogdan Teodorescu este scriitor, jurnalist și profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative

21

Interviu cu Subcarpati , Nu ne-am gândit prea mult când a venit vorba să alegem pe cine să mai luăm la întrebări pentru numărul 3 Carevasăzică. Am zis că e musai să-i aducem pe Subcarpați măcar în paginile noastre, să-i citim cum ne zic de Începuturile lor, din muzică și de sub Carpați . Curioși suntem, bucuroși că ne-au răspuns – și mai și.

Prima întâlnire cu Subcarpați și Carevasăzică am avut-o la Street Delivery, cu câțiva omuleți pierduți prin spate printre atâția street delivriști, înghesuiți și fredonând cu Bean partea a doua de la ”ța ța ța, căpriță ța”, și care și-au ”închis” locșorul cu ziare și d`ale scrisului, să mai prindă și ei ceva. Am prins și a fost fain. Pesemne că ne plac, i-am rugat să ne scrie aici.

de Adelina Luft

“

A fost o explozie. Sunau telefoanele, prieteni, cunoscuți, mă simțeam de parcă am scos un album bun.

Carevasăzică: Subcarpați, am zis că o luăm de la început, așa că mergem hăt departe, chiar înainte de `89 dacă e. Vrem să știm când ați început voi prima oară treaba cu muzica, cum sună pe scurt prima poveste.

Bean: Salutare! Eram în clasa a 8-a. Fratele meu, la liceu, în a 9-a. Avea o trupă de hip hop în clasă (Proces Verbal). Prin ei am intrat în contact cu Cool Edit Pro (mai târziu devine Adobe Audition). Ăsta e primul software cu care am lucrat. Ăla a fost momentul.

Carevasăzică: De când ați început să vă jucați cu sound-ul de folclor pe ritm de dub și hip hop și care a fost prima piesă înregistrată?

Bean: Din 2005-2006. Prima piesă oficială pe care am cântat un refren a fost ”Fluier”, cu Specii. Înainte de acest episod au mai fost încercări, tentative doar.

Carevasăzică: Un ”feeling” de la prima voastră cântare.

Bean: Ciudat. Nu puteam să-mi dau seama dacă oamenilor le place sau nu.

Aplaudau din politețe? Mă cunoșteau personal și îmi făceau un serviciu?

Mi-am adus aminte că-s în Timi și că flăcăii de acolo sunt tranșanți cu ce ascultă. Le placea!

Ciudat feeling.

Carevasăzică : Ce fel de reacții ați observat odată cu lansarea primului album și ce așteptări aveați de la proiectul vostru muzical?

Bean: Excelent! A fost o explozie. Sunau telefoanele, prieteni, cunoscuți, mă simțeam de parcă am scos un album bun. Desigur, ne așteptam la o reacție, dar ce a urmat ne-a depășit așteaptările.

Carevasăzică : Pe albumul ”Culese din Cartier” am ascultat mai multe compilații cu producători foarte mari din muzica autohtonă. Cum încep colaborările cu ei și pe cine să mai așteptăm să auzim? ne

Bean: Au început fix cum arată promo-ul: la telefon. Au fost câteva zeci de telefoane bune.Niște taste sau niște creion. “Uite am o idee. Aha, aha. Ce? Păi, muzica ta combinată cu folclor. Stilul tău, combinat cu stilul nostru. Merge, merge. Revin.” A fost o provocare această compilație. A necesitat puțină organiare și coordonare. Pe viitor lucrăm la Culese din Cartier 2, dar încă nu știm artiștii ce vor apărea pe albumul ăsta.

Carevasăzică: De ce concerte așa rar, lucrați la ceva acum?

Bean: Nu ne grăbim. Vrem să cântăm cu maxim entuziasm. Avem nevoie de pauză între concerte. Am nevoie. În plus de asta, situația-mi medicală nu permite mai mult. Pe țeavă e încărcat albumul 2 Subcarpați.

Carevasăzică : Că tot vorbim de începuturi, nu v-ați gândit s-o luați ”pe deal, pe văi” și afară? Sau lăsăm Subcarpați doar pentru plaiurile mioritice.

Bean: Am fost pe afară deja. Olanda, Belgia, Moldova (zâmbesc). E tare să intri în contact cu românii de peste hotare. Sunt cu sufletul mai aproape de identitate, e normal.

Plănuim ceva concerte pe afară, suntem deschiși, clar.

22

Pe Subcarpați o să-i vedeți mai rar, așa cum ne zic și ei, dar când e de mers, să mergeți. Puneți bani la o parte din timp și stați cu ochii pe site-ul lor (www.subcarpati. com). Noi stăm pe fază pentru următorul album, poate la numărul 4 o să-i și ascultăm.

Pe final, ”să iasă scântei, să iasă văpăi”

Prima colaborare: Cu Ales, frate-meu Cel mai mult ascult: hip hop și folclor Locul unde a început Subcarpați: în Subcarpați, lângă Valea Prahovei Unde am copilărit: Dolhasca, Colelia, București Un cuvânt: taică

)

Învatatul nu va mai omorî , pe nimeni. Parol? de Maria Rizescu

Aceste cuvinte nu se adresează celor ce își citesc cursurile când ajung seara la cămin, celor ce rețin tot ce citesc (și ar putea să ne recite editorialul acestui număr), celor cu adevărat pasionați de sfera de activitate pe care o studiază, celor ce știu în avans ce li se predă, celor cu rezultate deosebite în managementul timpului, stress-ului (și furiei), celor cu un IQ de peste 140 sau celor pentru care facultatea este opțională.

Aceste cuvinte de adresează celor ce au de învățat 500 de pagini până mâine, celor ce întreabă „Ce e asta?” când citesc subiectele examenului de anul trecut, celor ce realmente nu pot să termine paragraful din cauza acelei notificări pe Facebook, celor ce au al nouălea examen mâine și nu au mai dormit de o săptămână, celor de la Medicină, celor ce s-au despărțit de partener în mijlocul sesiunii, celor ce au ingerat băuturi alcoolice aseară, celor ce au examen la statistică și au terminat filologia sau celor „nascuti obositi”.

Nu putem schimba programa la facultate si nici nu cunoastem studenți silitori dispuși să dea examene în locul vostru, însă va putem recomanda MemoPlus de la Walmark – o combinatie speciala formată din Ginko Biloba, vitamina B6, magneziu, fosfatidilcolină si cafeină, menită sa crească capacitatea de memorare si puterea de concentrare. O cură de Memo Plus în „momentele grele” ale studenției îți va suplini cele câteva ore lipsă de somn, îți va reda tonusul fizic după zile de stat la birou, iti va permite sa fii la curent cu tot ce e nou pe Facebook, te va feri de mini atacurile de panică din dimineață examenului când încă nu ai terminat de învățat și te va ajuta să îți recapeți motivația să înveți și pentru acel ultim examen din sesiune.

Fără efecte adverse.

23

Filosofia de brand Cum începem şi cum ducem mai departe un brand?

de Andrei Iordache

Începuturile brandurilor de top din ziua de astăzi sunt învăluite în haloul generat de succesul afacerii în sine. Prin urmare, este foarte uşor să te laşi dus pe o pista greşită dacă te uiţi la brandurile puternice pentru reţete de succes în branding. Prietenii de la VIP m-au rugat sa contribui cu câteva idei legate de începuturile brandurilor şi sper ca textul următor sa vă inspire şi să constituie începutul unui brand de succes.

În toamna lui 2002, mergeam pe jos de la Romană spre biroul Brandient, unde urma sa mă întâlnesc cu Aneta Bogdan pentru a-i înmâna feedback-ul studenţilor care participaseră la Şcoala de Vară România Secolului XXI. După ce am povestit despre proiectul VIP, mi-am luat inima in dinţi si am întrebat-o: ce e mai greu - să construieşti sau să întreţii un brand. Eu doream să îmi ridic singur mingea la fileu pentru ca tocmai lansaserăm Clever un brand umbrelă pentru mai multe proiecte ale organizaţiei noastre. Răspunsul primit mi-a tăiat craca lăudatului pentru că era mai greu sa păstrezi un brand, decât sa îl construieşti.

Probabil că şi voi sunteţi la fel de sceptici acum precum eram eu în 2002, dar, între timp, viaţa mi-a dovedit că începutul unui brand este, într-adevăr, mai lin decât menţinerea lui pe linie de plutire.

în acest sens este Apple, compania numită aşa din lipsă de inspiraţie. Apple a reuşit să transforme un substantiv comun care nu are nicio legătură cu afacerea companiei într-un brand care astăzi se mândreşte cu poziţii de top în clasamentele de valoare de brand, cu prozeliţi care sunt consideraţi adesea fanatici şi cu un grad de notorietate de invidiat.

Porniţi o aventură, nu o afacere

Un brand pornit ca o aventură are o forţă imensă de a inspira toţi stakeholderii. Un brand pornit doar cu gândul la bani, nu te duce de multe ori la bancă. Gândiţi brandul global, dar nu v-o luaţi în cap de la început

De la Gogoşica SRL din Bârlad aveţi toate şansele să ajungeţi un nou Starbucks, cu mii de unităţi în întreaga lume. Ce trebuie însă înţeles este că orice început trebuie tratat ca atare. Nu aveţi cum să deţineţi un brand aşa puternic precum Starbucks sau McDonald’s încă din prima zi de funcţionare. Obişnuiţi-vă cu ideea şi bugetaţi cu gândul la aceste lucruri.

Unu - la - Unu

Viziunea de brand

Atunci când cineva deschide o firma noua sau lansează un produs nou, are în minte cel puţin un obiectiv de business bine stabilit care explică de ce - şi in ce fel - va face brandul bani. La început, tuturor celor implicaţi în viaţa brandului le este clar care va fi ADN-ul afacerii. Din ADN-ul acesta, rezultă o filosofie de brand şi un mod de adresare şi comunicare al brandului. Acesta este un punct de pornire pentru brandul viitor. Încă nu putem desena şi nici măcar da un nume afacerii. Cei de la Sony nu au ştiut decât că vor construi cele mai bune produse de uz casnic.

Poziţionarea

Clienţii sunt în centrul activităţii noastre şi totul pentru client sunt texte pe care le veţi auzi şi spune în întreaga voastră cariera şi întreaga voastră viaţă de consumatori. De cele mai multe ori, sunt texte goale de conţinut, dar în cazul începutului unui brand sunt singura şansă de reuşită. Primul client care revine şi primul client care recomandă brandul sunt sfinţi. În etapa aceasta de viaţă a brandului, relaţiile chiar sunt unu - la - unu. Acum este momentul să controlaţi toate punctele de contact între client şi voi. Începutul este momentul în care sunteţi şi voi mici, şi în care construiţi relaţiile solide pentru momentul în care veţi fi multinaţională.

Produsul e pe primul loc

La începuturile oricărei afaceri, harta competiţiei este foarte bine studiată, dar această certitudine de business dispare în timpul jocului. La început este foarte clar cum arată competiţia, ce dorim să ofere brandul nostru şi cum livram ceea ce promitem. Pe scurt, la început, poziţionarea este mai clară decât în etapele viitoare. Imediat după primii paşi, harta concurenţei se modifică şi brandurile prezente interacţionează între ele, dar mai ales cu consumatorii. Astfel, brandingul este adesea mai uşor decât re-brandingul companiilor deja existente.

Nu există brand fără produs (serviciu). Prin urmare, preferaţi întotdeauna să investiţi în ce livraţi clienţilor decât în pixuri şi brichete. În loc să inscripţionaţi şepci, mai bine inscripţionaţi plicuri pentru facturi. Sau mai bine livraţi clienţilor mai repede coletul plătind mai mult la curier. Când toata lumea livrează greu, dar împarte pungi gratis, diferenţierea stă in serviciu, nu în promovare sau logo.

Desenaţi doar dacă sunteţi designeri

Găsiţi cel mai bun designer pe care îl puteţi plăti sau convinge la un pro-bono.

Lucraţi cu el / ea. Nici nu vă puteţi închipui la câte detalii se uită un designer când pune un logo pe hârtie. Şi nici nu vă daţi seama cât de mult vă va ajuta un set de identitate bine alcătuit. Cât de mult contează mâna unui profesionist, se vede exact atunci când îţi este lumea mai dragă: atunci când apar problemele generate de succes.

Totul este permis

Când lansezi un brand în piaţă, îţi este permis să o faci după cum îţi dictează inima.

Poţi alege fontul, culoarea şi numele pe care le doreşti. Poţi începe cu un preţ de vânzare mai mic decât al competiţiei directe. Sau unul mai mare. Un fresh start este întotdeauna mai plin de oportunităţi decât un restart.

Brandul nu este logo. Nici nume. Brandul este pachetul format de nume, logo, alte simboluri ataşate şi protejate legal şi relaţiile pe care brandul le construieşte cu clienţii. Or, dacă e un început de la zero, partea de relaţii este inexistentă pentru moment. Ce rămâne însă clar, este că brandul înseamnă mai multe decât logo. Una din cele mai bune dovezi

Bird’s Eye View

24

Lecturi care vă pot ajuta: Aneta Bogdan, Branding pe frontul de est Jim Collins, Built to last

Filosofiile contrafactuale de cartier sunt, poate, cele mai frumoase dovezi că Bucureştiul este, totuşi, nostim. Imagine din Berceni: o domnişoară, încărcată cu multe cumpărături de la supermarket şi destul de grăbită, scapă din mână o pungă chiar în faţa unei bănci ocupate de doi bătrânei, resemnaţi aşa cum numai la vârsta lor se poate. Cei doi se uită lung, analizează situaţia, apoi pe domnişoară şi pornesc o discuţie implicată: „dac-ar fi avut ouă în pungă...” (L.U.)

O doamnă cochetă (poate prea cochetă), cu sarmale în păr (mai există!) şi mult roşu în obraji se împiedică, grabită, de domnul aşzat în faţa sa la casă, la supermarket. „Mii de scuze, vă rog, nu v-am văzut, m-am grăbit, am greşit...”. „Nicio problemă, doamnă, că şi eu sunt de la ţară”. (L.U.)

În metrou, o domnișoară cu pulover pe gât, părul răvășit, îmbăcată cu o canadiană deschisă până la jumătate, cu blugi și bocanci de munte, citește un volum cu acest titlu „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”. E fix la începutul capitolului „Când un bărbat se îndepărtează de o femeie?”. Aş fi vrut să mă întâlnesc cu ea şi după ce-l termină de citit. (L.U.)

La radio tema zilei era “Cea mai aspră pedeapsă pe care am primit-o”. Dupa numeroase povestioare despre “crime şi pedepse” care mai de care mai originale, vine un raspuns de la un tip: “Eu miam lasat nevasta insarcinata si apoi 9 luni nu am mai avut voie sa fac absolut nimic...” (A.Z.)

Multă agitaţie şi înghesuială într-o zi banală din săptămână, pe la ora 6 seara, în metroul ce merge către Republica. În faţa mea, un tânăr muncitor, judecând după salopetele murdărite de vopsea, se pregăteşte să coboare şi, întors cu spatele la mine, îi zăresc cu uimirea ceafa dezgolită. Avea tatuat, destul de vizibil, o svastică. Munca (de orice fel) ne eliberează! (A. V.)

Din presă: „10 sfaturi pentru un sex senzaţional”. Printre sfaturile epistemologice, unul extrem de amuzant: „Nu uita să-i atingi capul partenerului în timpul sexului”. Cum vine asta? Se pune şi un bobârnac? (A.V)

Într-o zonă aparent obişnuită, pe strada 11 Iunie, am văzut o terasă al cărei nume era scris mare pe o prelată la intrare: “BODEGĂ”.

Ce atâtea complicaţii? Să se ştie o treabă. (A.V.)

Debate-ul aduce studentii români mai , aproape de Oxford Anul universitar 2011-2012 începe cu ”Closer to Oxford”, un proiect al Asociației Române de Dezbateri, Oratorie și Retorică (ARDOR) care anul trecut a pus în mișcare argumentele a sute de tineri, entuziasmul a zeci de voluntari și invitați de marcă. Premiat anul acesta la Gala Societății Civile cu locul I la categoria Educație, ”Closer to Oxford” a prins și mai mult curaj și revine în forță în cinci orașe în sesiunea toamnă-iarnă: București, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara. de Măriuca Morariu

Nu e întâmplător felul în care alegem englezescul ”debate” în loc să folosim românescul „dezbatere”. Dar pentru ARDOR, mai firesc și mai aproape de Oxford este ideea de debate, adică forma aceea structurată de dezbatere, în care două echipe stau față în față și argumentează pentru sau împotriva unei „moțiuni” cu valențe diferite. E mai mult decât o discuție din acelea care se întâmplă la TV în care aceleași figuri reiterează opinii subiective și stereotipuri vechi într-un „show” senzațional. Debate-ul e un exercițiu educațional complex care presupune documentare riguroasă, gândire critică, umor, lucru în echipă, creativitate, toleranță și fair-play.

Asta încearcă să promoveze ARDOR de mai bine de 12 ani de activitate. Iar ”Closer to Oxford” e un pas înainte în încercarea de a crea o comunitate în care studenţi, jurnalişti şi lideri de opinie din societatea civilă construiesc un spaţiu de dialog veritabil în marginea unor teme de mare actualitate. Pe scurt, fiecare sesiune a programului presupune o rundă de dezbateri online pe o temă votată de stundeți și în care echipe de câte doi argumentează pro sau contra. Arbitrii ARDOR decid cele mai bine articulate discursuri și dau verdictul fiecărei dezbateri, pentru ca la final, cei mai buni candidați să participe la seminarul de lectură critică și argumentare pe articole din reviste internaţionale de top precum The Economist, Foreign Policy şi Newsweek. Dintre ei, doi finaliști sunt selectați pentru a susține sau contrazice aceeași moțiune în dezbaterea finală, într-o echipă mixtă, alături de o personalitate din fiecare centru. Totul într-o dezbatere publică în care publicul alege echipa cea mai convingătoare cu ajutorul unui aparat de vot electronic individual.

Așa au fost dezbătute anul trecut trei teme importante pentru spațiul public de la noi: „posturile private de televiziune ar trebui să aibă responsabilități educaționale față de public?”, „dreptul cetăţenilor la informare e mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată?”, predarea religiei in şcoli pune în pericol laicitatea statului român?”.

Din toamna asta, ”Closer to Oxford” propune noi teme pentru studenții care cred în puterea argumentelor: „Ar trebui ca în România studiile superioare să coste mai mult?”. „nesupunerea civilă este legitimă într-o democraţie?”. „Ar trebui ca România să permită cultivarea pe scara largă a organismelor modificate genetic?”. Una din ele va fi aleasă pentru dezbaterile online care încep din noiembrie și care va fi subiectul întâlnirii cu invitații de marcă în decembrie, în toate cele cinci orașe.

Cei care încă se întreabă „la ce bun să dezbați într-o lume în care toată lumea pare să aibă o opinie despre orice?” le-am spune că nu orice opinie înseamnă un argument, că a intra în jocul dialogului nu e la fel de simplu cum pare la prima vedere, că a fi convingător onși off-line presupune mai mult decât puțină inspirație și un dram de fler. În plus, ARDOR are și câteva premii pentru studenții curajoși: abonamente la British Council, vouchere la Cărturești și seminarul gratuit de lectură critică și argumentare, asta pe lângă șansa de a vorbi în public alături de invitați precum Daniel Barbu, Andrei Cornea sau Liviu Antonesei.

Dacă sunteți curioși să vedeți cum arată un debate în scris sau live, găsiți toate discursurile și evenimentele publice înregistrate pe site: www.closer2oxford.ro. Tot acolo puteți vedea cam ce oameni de bine susțin proiectul care se întâmplă în toamna asta cu ajutorul unui grant oferit de Open Society Institute. VIP este printre ei. Și voi?

Mariuca Morariu este coordonator “Closer to Oxford” Bucureşti www.closer2oxford.ro

25

Recenzie de carte

Traiasca viata! de Laurenţiu Ungureanu

“Fetiţa şi ţigara” de Benoît Duteurtre, tradusă în limba română la Editura Univers, 2008, 127 pagini

Dacă eşti alb, ai în jur de 40 de ani (vizibil peste), ai, poate, şi un început de calviţie, eşti heterosexual şi îţi place, munceşti încontinuu, deci nu ai copii – şi, evident, nici nu-ţi doreşti – eşti un intelectual timid şi temător, de o mediocritate înduioşătoare şi cu aspiraţii sfâşietor de obscure, nu te deosebeşti, practic, cu nimic de cei care mai citesc Telegraful liberal prin autobuz, e clar – destinul n-a fost prea îngăduitor cu tine. Eşti expus! Tendinţele epicuriene (declarate!) nu prea corespund valorilor (noilor valori!) ale oraşului, nu corespund nici măcar simţului comun, indiscutabil întemeiat pe principii ferme şi, bineînţeles, echitabile.

Eşti, adică, incorect politic, iar asta e, pur şi simplu, contrar celei mai elementare logici. Uite-l pe primar – oh, primarul! – un adevărat exemplu de moralitate: căsătorit cu o negresă, a adoptat copii din Asia, e stângist şi, mai mult, e educat într-un mediu aparte, în showbiz!

Aici e altceva, Fetiţa şi ţigara (un fel de înger şi demon pentru această viaţă, care mai întâi e transmisă în direct la televiziune şi apoi trăită) sunt limitele între care cineva, un oarecare, se poate opune efectului de turmă. Mai precis, poţi face orice în lumea asta (te fandoseşti cu libertăţi morale şi trăieşti într-un concubinaj boem cu mâncare bună), dar un lucru să nu uiţi: să nu te-atingi de copii!! Trebuie să preţuieşti, să protejezi, să răsfeţi, să iubeşti copiii, deci viaţa.

TRĂIASCĂ VIAŢA! Aţi văzut vreodată insecte prinse în chihlimbar? Sunt jucării! Spectacolul e viaţa, e viaţa, poate, prea corectă, îngăduinţa extremă, viitorul, deci copiii! Un spectacol extraordinar, nu-i aşa?

Nu e de mirare că fumatul e strict interzis (şi drastic pedepsit) – doar îi afectează pe cei mici. Să ştii că nici nu e bine pentru sănătatea ta! E un inutil, un vechi clişeu de virilitate, rămas din vremea în care era un obicei aproape estetic, când ţigara îl deosebea pe om de animal. Dar să ştii că nu e bine pentru sănătatea ta! În plus, poluează chiar mai mult decât ambuteiajele din trafic – rezultatul unui firesc demers de a împrospăta aerul din oraş.

E atât de jalnic încât ar trebui să fie un instinct să stingi lumina şi să pleci definitiv, dar problema cu oamenii e că, în general, îşi imaginează că au ceva de pierdut. Iată ridicolul, în forma sa cea mai pură, în această lume în care guvernantele sunt guvernate de copii: o judecătoare, în robă şi cu aerul său sobruprefăcut, surprinsă adesea în timp ce, între mărturii,

îşi mai suge degetul. (Aşa face! Nu e o glumă, mai ales că e vorba de un proces de oameni mari.)

Dar ea e puişor, scumpa, i se permite. Şi ironia: departe de a mă fi vindecat de dependenţă, trag din ţigară cu o bucurie secretă şi juvenilă. Ca un ştrengar neruşinat, trag din ţigară şi-mi bag picioarele-n el de regulament.

”

Mi-ar plăcea una

englezească; un Benson fără filtru, care înţeapă! Cu un pic de iarbă ar fi şi mai bună.

Şi, iar, ridicolul, când dorinţa perversă de a încălca regulamentul, o nebunie infantilă să fii prins asupra faptului cu pantalonii în vine, chiar se îndeplineşte. Când un copil ca Amandina – drăgălăşenia întruchipată – te acuză că ai agresat-o, e cuvântul copilului împotriva oricăror probe lacunare. Şi nimeni nu poate pune la îndoială cuvintele copiilor. Chiar dacă tot ce-ai făcut a fost să fumezi o ţigară nenorocită.

Ce urmează e firesc, mai ales că împrejurările ajută la elaborarea unui scenariu perfect de crimă împotriva copiilor – legea interzice folosirea termenului „pedofil“, considerat prea îngăduitor cu criminalii (e, în cuvântul acesta, o idee de „iubire pentru copii“, or nu se poate aşa ceva!). Merg mândru pe calea gloriei, hotărât să uit necazurile banale, şi tocmai atunci îmi cade-n cap o găleată cu lături.

Nicio şansă n-are un criminal împotriva copiilor, nu în oraşul acesta, unde expunerea mediatică substituie legea, unde vocea poporului este vocea copiilor, unde regulile showbiz-ului dau dreptul la viaţă şi la moarte, unde Martyre Academy are audienţă maximă, unde ideile preconcepute fixe ale politicii sunt legi morale, unde Desiree Johnson, un oarecare condamnat la moarte, rhasta şi prea tăntălău ca să înţeleagă ceva, reuşeşete să se salveze doar pentru că îi place să TRĂIASCĂ VIAŢA! E o lume nebună, nebună de tot. Oamenii nu numai că şi-au pierdut capacitatea de a distinge ceea ce e bine de ceea ce e rău, dar au pierdut şi luciditatea necesară să-şi poată conştientiza incapacitatea.

E incredibil, Jack, se petrece ceva incredibil!

Laurenţiu Ungureanu este masterand al Facultăţii de Filosofie şi jurnalist.

Recomandari de carti O gură de aer

- George Orwell

Minunata lume nouă

- Aldous Huxley

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii

- Mark Haddon

Principala realitate este o luptă permanentă şi frenetică de a vinde lucruri.

Mai bine-ți stă pilula-n gură, decât murdara-njurătură!

Dar mulţi oameni sunt leneşi [...] iar informaţia din mintea lor e foarte simplă.

Lui George Bowling nu i-au rămas prea multe lucruri de făcut. E doar un banal agent de vânzări, atât de blazat încât nici măcar el nu-şi poate găsi o utilitate imediată, are patruzeci şi cinci de ani, o burtă considerabilă, doi copii, rate la bancă şi o proteză nounouţă. Are 17 lire şi așteaptă să înceapă războiul. Iată adevăratul teribilism – înduioşător de modest – să iei o gură de aer, acolo unde, odată, demult, era bine, lângă balta cu mult pește din copilărie. Dar pentru ce?

Vă lasă reci tot felul de crize ale modernităţii, dar vă fascinează oiţa Dolly şi alte minuni ale cercetătorilor britanici? Ați vrea să descoperiți secretul implacabil al fericirii și al virtuții? Căutaţi, desigur, perfecţiunea?

Aşteptaţi, încă aşteptaţi, o minunată lume nouă, cu toate promisiunile ei fascinante?

Iată cea mai fidelă descriere a acestei lumi, unde, paradoxal, omul ajunge să fie dezumanizat în numele idealurilor umanităţii.

Dacă vă fascinează inginerii care, cu instrumentele fixe din lumea lor, vă explică orice, gândiţi-vă la această situaţie: ce se întâmplă când matematica se întâlneşte cu moartea? Cât timp se poate refugia cineva într-o gândire analitică, aparent liniştitoare, într-o logică a reperelor monosemantice.

Se poate, e posibil, să refuzi comunicarea, atingerile şi îmbrăţisările? Oare cum putem înţelege mai bine lumea din jurul nostru?

26

Recenzie de film

Despre melancolie si alti demoni de Ioana Mischie

Probabil că, dacă nu aş fi citit cu atenţie pre-genericul filmului, nu aş fi ghicit niciodată că ”Melancholia” este un film regizat de Lars von Trier. Este un film mult prea “aranjat”, mult prea curat, mult prea liric, aproape artificial de liric. La o primă vedere, pare a pune totul în joc, pentru o singură miză: încadrarea în şablonul unui film de artă. Datorită acelor frumosuri vizuale nearticulate întotdeauna din punct de vedere dramatic, filmul este deseori la graniţa dintre un film cult şi un posibil kitsch cinematografic.

Posterul filmului reproduce, întro manieră romantic-contemporană, Ophelia lui John Everett Millais, lucru care ne pregăteşte pentru un viitor spectacol cinematografic care va abuza de trimiteri tarkovski-iene, de ritmuri wagner-iene, de omagii vizuale aduse picturii pre-rafaelite, esteticii naziste, goticului şi suprarealismului. Atmosfera de fairytale capitalist absurd ne afundă într-un eclectism iremediabil, însă povestea capătă, treptat, o temă – urmăreşte derularea vieţii rutiniere a două surori, înainte de sfârşitul “vieţii pe Pământ”.

Dincolo de acest pretext, Melancholia este un film profund autobiografic, Lars von Trier declarând într-un interviu acordat lui Nils Torsen: “Cred că Justine îmi seamănă foarte mult”. Cadrele foarte strânse, filmate din mână îi conferă autenticitate şi mai diluează perfecţiunea compoziţională cu care vrea să ne obişnuiască în primele opt minute ale filmului (prin imaginile redate în slow motion).

Dacă Godard spunea că un film are “un inceput, un mijloc şi un sfârşit, însă nu neapărat în această ordine”, von Trier alege să înceapă cu sfârşitul: “Melancholia” este planeta care va lovi Pământul; nu întâmplător însă numele ne trimite cu gândul la una dintre complexele stări umane, la unul dintre atributele noastre indisolubile.

Von Trier pare, de această dată, un romantic desăvârşit.

Spre deosebire de Antichrist, Melancholia este un film cuminte, părând în an-

samblu o confesiune, o resemnare, un exerciţiu de sinceritate, un eseu despre oameni şi frici confirmat prin replici recurente (“Are you happy?”, “Enjoy it while it lasts”, “Are you afraid?”) dublate de gesturi anticipative şi cadre-contrapunct (una dintre aparenţele înşelătoare fiind Planeta atât de frumoasă, care, însă, urmează să distrugă Pământul).

Povestea este redată fragmentat: “Partea I - Justine” ne prezintă nunta lui Justine cu Michael şi totodată alienarea fetei, în timp ce “Partea II - Claire" surprinde numărătoarea inversă până la coliziunea planetelor. Justine (interpretată de Kirsten Dunst, rol premiat la Festivalul de la Cannes de anul acesta) este o fire depresivă, care are premoniţii neobişnuite cu privire la oamenii şi lumea din jur. Claire (Charlotte Gainsbourg) pare, în schimb, mult mai raţională. În partea a doua a filmului, atunci când sfârşitul devine irefragabil, rolurile se inversează: Claire pare cea alienată, în timp ce Justine se resemnează.

Nunta din prima parte nu are un impact major în film, personajele episodice contribuind nesemnificativ la conturarea plot-ului principal. Singurul rol poate fi atribuit caracterizării lui Justine care încearcă din răsputeri, însă nu reuşeşte, să se integreze în pattern-urile societale care i se impun. Cea de-a doua parte a filmului portretizează familia lui Claire: pe soţul ei, John (cel care pare cel mai echilibrat dintre toţi), şi pe Leo, băiatul cel mic, care se simte mereu foarte apropiat de "mătuşa Steelbreaker” (Justine).

Dincolo de multiplele digresiuni din film, Lars Von Trier reuşeşte să transforme un SF cu o premisă dramatică hyperutilizată (apocalipsa), într-un poem atipic despre moarte, într-o alchimie emoţională, personală.

În cadrul conferinţei de la Cannes, regăsim una dintre cele mai sincere şi frumoase declaraţii ale regizorului: “To me it is not a film about the end of the world, it is a film about a state of mind.”

”

Besides my other numerous circle of acquitances I have one more intimate confident - my melancholy.

Søren Kierkegaard

27

Recomandari

de filme

The Tree of Life

Pina

Câştigător al trofeului Palme d'Or al Festivalului de la Cannes, The tree of life a fost descris (cu multă sau chiar incomensurabilă indulgenţă, aş adăuga) în cotidianul francez Le Figaro: "unul dintre cele mai frumoase filme din lume".

Atât The tree of life cât şi Melancholia pledează pentru o imagine poetică impecabilă, pentru o poveste hyper-fragmentată, decorată cu acţiuni nejustificate şi pentru insert-uri cu efecte speciale care surprind geneza, respectiv sfârşitul lumii. Cele două filme par a se completa unul pe altul, desemnând totodată un nou trend cinematografic, sau o pledoarie colectivă pentru ceea ce Greenaway numea "a truly cinematic cinema”.

Filmul surprinde povestea unei familii texane din anii ‘50. Urmărim evoluţia lui Jack, unul dintre cei trei fraţi ai familiei O’Brien, încă din copilărie. Atmosfera bucolică a filmului se alterează pe măsură ce Jack alege să preia modelul egocentric de viaţă al tatălui său (Brad Pitt) şi nu atitudinea mamei sale (Jessica Chastain) de a nu renunţa niciodată la respect, iubire şi demnitate. Devenit adult, întro lume corporatistă, aproape bourdieu-iană, Jack (Sean Penn) încearcă să îşi redescopere adevărata natură, căutând noi raspunsuri. Filmul are un tip aparte de spiritualitate contemporană, fiind, în definitiv, o introspecţie despre lucrurile simple. The tree of life este un film pentru cei “in the mood for love”, amintind de titlul atât de personal al lui Wong Kar Wai.

Primul film artistic 3D (dupa cum era catalogat de criticii acreditaţi de la Berlinale la finalul proiecţiei) colecţionează cele mai frumoase momente ale spectacolelor bauschiene: „Le Sacre du Printemps” (un ritual în care o femeie este sacrificată pe o arenă arhaică), „Kontakthof” ( o confesiune despre oameni şi vârstele lor), „Cafe Muller” (o istorie a transei, a inconştientului), „Vollmond”. La un moment dat recunoaştem cântecul Mariei Tănase - „Lume, lume, soră lume”. Este secvenţa care, dincolo de faptul (profund subiectiv) că te face suficient de mândru că eşti român şi că asişti, în premieră mondială, în sala imensă de la Berlinale Palast, la o sesiune succintă de Maria Tănase Funky Mix, funcţionează (obiectivizând un pic), pentru prima dată în film ca o „verbalizare” a unei poveşti, până atunci doar intuite. Dansul evadează în spaţiul urban, în lume, îl umple - este o simplificare, o reîntoarcere la o forma originară a mişcării, întrucât, la începuturi, dansul ritualic s-a nascut în spaţiul deschis al satului străvechi (nu pe scenă).

Pentru cei care vor să o „cunoască” şi altfel pe Pina Bausch, coregrafa atât de iubită a dansului modern, pot viziona şi documentarul „Dancing Dream” în regia Annei Linsel şi a lui Rainer Hoffmann, un film care deşi este incomparabil inferior din punct de vedere estetic şi vizual, pare mult mai natural, mai uman. Filmul este inclus în programul de anul acesta al Explore Dance Festival.

Exit through the Gift Shop

El Premio

"Nu ştiu să joc şah, dar viaţa este ca un joc de şah pentru mine” - una dintre replicile lui Thierry care îmi vine în minte cu rigurozitatea unui refren.

Deşi nu este nici pe departe un film mainstream hollywoodian, Exit through the gift shop, primul documentar regizat de Banksy, dezvoltă cu multă rigoare o premisă hollywoodiană clasică: “from zero to hero”.

Thierry Guetta, un francez stabilit în LA, are o obsesie cel puţin bizară - de la vârsta de 11 ani, filmează absolut tot ce i se întâmplă, pentru a fi sigur că nu pierde nimic. Cu ajutorul vărului său, Invader, pătrunde treptat in lumea artiştilor urbani, documentând cu ajutorul camerei sale fiecare stencil, fiecare ieşire ilegală nocturnă. Întâlnirea cu Banksy însă îi va schimba viaţa, într-un mod total neaşteptat.

Nu ştiu dacă este un film despre un erou sau despre un schizofrenic, nu ştiu dacă este un statement despre artă sau despre kitsch, nu ştiu dacă este o declaraţie politică sau o felie de viaţă, nu ştiu dacă este o metademascare a lui Banksy sau o neotactică de marketing, nu ştiu dacă este un film despre capitalism, despre pop art, sau mai degrabă despre noi înşine.

Filmul autobiografic regizat de Paula Markovitch a câştigat Ursul de Argint pentru realizări artistice deosebite în cadrul ediţiei de anul acesta a Festivalului de la Berlin. Imaginea, semnată de Wojciech Staron, este o frumoasă metanaraţiune, care transformă subtil o poveste individuală întro semiotică a unei drame societale. Povestea se derulează în Argentina anilor ’70, în timpul instaurării dictaturii militare.

O fetiţă în vârstă de 7 ani, Cecilia (interpretată admirabil de Paula Galinelli), fiica unor dizidenţi politici, este nevoită să se mute cu mama sa, Lucia (Laura Agorecca) într-un loc sigur până la întoarcerea tatălui. Cecilia este înscrisă la şcoală, cu o singură condiţie, pe care involuntar o va încălca: nu trebuie să dezvăluie nimic despre adevăratul trecut al familiei ei.

Secvenţa de început este, cred, una dintre cele mai frumoase secvenţe dintr-un film european recent, anticipând întreaga tramă a peliculei: fata, îmbracată într-o haină groasă de iarnă, încearcă să se dea cu rolele pe malul mării, doar că nu reuşeşte să înainteze pentru că roţile se afundă mereu în nisip. Imaginea trimite, din punct de vedere denotativ, la încercarea eşuată de evadare din sistemul fascist şaptezecist.

28

Ioana Mischie este masterandă a UNATC, masterul de Scenaristică din cadrul Facultaţii de Film şi, în prezent, dezvoltă scenariul primului său lungmetraj “Doua sute treizeci şi sapte de ani”

Arte vizuale

Obsesii si temeri Povestea unei întâlniri cu pictorita Mihaela Paraschivu Arta spune poveşti minunate, dar are nevoie de noi pentru a le spune. Asemeni artistului care pune o fărâmă din el în creaţia sa, noi punem o fărâmă din noi înşine prin care completăm naraţiunea artistică şi o umplem de emoţie, îi dăm o anume semnificaţie şi o personalizăm. Tablourile Mihaelei Paraschivu nu spun numai povestea ei, ci şi pe a mea, a ta, a noastră.

de Alexandra Zaharia

T

apul, demonul, fobia, boala, tăcerea. Le priveşti şi le simţi apăsarea. Vezi poveştile tablourilor înlănţuindu-se într-un stil aproape narativ, însă personajele apar ca într-un film mut. Liniştea te apasă şi mai tare. Ştii că se întâmplă ceva acolo, dar nu îţi poţi da seama ce. Parcă te aştepţi să vezi ceva mişcându-se, dar nu rămâi decât cu impresia că temerile din afundul inconştient ţâşnesc apoase la suprafaţă şi se încheagă uşor, uşor în forma Nu mai e mult şi acest simţământ se transformă în obsesie.

Întâia oară când am văzut tablourile Mihaelei Paraschivu nu aş fi putut pune în cuvinte aceste sentimente. Deşi nu le puteam da o formă clară, ele nu au dispărut, ci s-au sedimentat undeva şi au făcut ca imaginile create de tânăra pictoriţă să îmi rămână întipărite în minte.

De aceea, când mi s-a înfăţişat oportunitatea de a o cunoaşte şi de a scrie despre lucrările ei, nu m-am gândit de două ori. Astfel am ajuns să am prilejul de a împărtăşi gânduri sincere cu Mihaela la o cafea, acasă, în atelierul ei de lucru.

Privind aceste lucrări, am simţit neliniştea ei cu mult înainte să o cunosc, mi-a fost frică fără să ştiu de ce mă tem, m-au tulburat trăirile ei deşi niciodată nu îmi vorbise despre ele. Am reţinut chipul unei fetiţe cu cozi, neliniştea maladivă şi poveştile spuse de laitmotivele picturale: copilăria, jucăriile, medicamentele, ţapul, camerele goale şi spaţioase. Toate acestea precum şi compoziţia, deformarea perspectivei, modul de întrebuinţare al culorilor şi stilul suprarealist împletesc povestea personală a angoaselor pictoriţei.

Ştiam că a vândut câteva dintre lucrări şi, de aceea, bucuria a fost extrem de mare să găsesc în atelierul ei cele două tablouri intitulate Panic, anume exact acelea care îmi rămăseseră atât de bine întipărite în minte. Când îi spun cu stângăcie că mi-aş fi dorit să am posibilitatea să le cumpar îmi mărturiseşte că pe acestea nu le-ar vinde niciodată. „Sunt prea intime. Am pus o mare parte din mine în ele” îmi explică.

Fetiţa cu cozi stătea neajutorată, iar, ca o probă a celor spuse, ţapul mă privea triumfător.

Ne-am aşezat la cafea în atelier. În faţa mea, mâna Mihaelei plimba ţigara într-un ritm sacadat, iar, din stânga, ochii rugători ai micuţei mă fixau necontenit.

“

Sub privirile copleşitoare ale celor două perechi de ochi – ai copilului şi ai femeii – am purtat o discuţie intimă despre artă, obsesii şi angoase.

29

Îmi recunoaşte de la începutul conversaţiei că nu este o persoană foarte volubilă şi că nu vorbeşte cu plăcere despre lucrările sale. „Picturile mele, mai ales acestea două, povestesc despre fricile şi obsesiile care mă bântuie. Sunt sentimente foarte intime şi îmi e greu să vorbesc despre ele.” Adaugă că, din această cauză, are o aversiune faţă de interviuri şi reportaje. Totuşi continui, puţin încurcată, dar şi teribil de curioasă, să îi pun întrebări despre cum au fost concepute cele două tablouri. Iar ea începe şi îmi povesteşte prietenos.

„Tablourile pe care le vezi aici sunt lucrările mele de diplomă.

Gândindu-mă ce temă să abordez, am decis să dau o formă spaimelor mele. În general lucrez puţin, îmi e greu să îmi adun gândurile şi să le dau o formă” mi se confesează Mihaela „şi la fel de greu mi-a fost şi până m-am hotărât să pictez aceste două lucrări pe care le vezi aici”.

Transpunerea în cuvinte a emoţiilor sau a conflictelor interioare, fie că este vorba de o conversaţie plăcută cu un prieten bun sau de o serie de însemnări într-un jurnal personal, are o funcţie terapeutică.

La fel stau lucrurile şi în cazul limbajului artistic. Creaţiile artistice umane au rolul de a tălmăci misterele lumii, fie că este vorba de mistere exterioare sau de unele interioare. Dându-le o formă, fie ea una lingvistică, cum e cazul cuvintelor, sau nonlingvistică, cum e cazul picturii, le putem cunoaşte, le putem oferi o semnificaţie. Iar temerile au fost întodeauna un mister pe care Mihaela a vrut să îl desluşească. Îmi mărturiseşte că acestea sunt motivele pentru care pictează. „Văd arta ca o terapie, ca mersul la psiholog – te poate ajuta să îţi înţelegi o serie de probleme sau, din contră, te poate răvăşi şi mai mult”. „Unii se exprimă bine prin cuvinte. Eu fac asta cel mai bine prin pictură” adaugă ea.

Imaginile sunt roadele unui conflict nerezolvat, ale tendinţei de a articula printr-un limbaj plastic temerile şi emoţiile cele mai profunde. Îmi spune:

30

“

Am vrut să mă confrunt cu mine însămi şi cu problemele mele. Să le scot din mine, să le dau o formă ca mai apoi să le privesc şi să le studiez atent pe toate părţile.

Ţapul, medicamentele, jucăriile, toate acestea sunt elemente recurente. „Asociez ţapul cu diabolicul, cu frica; medicamentele spun povestea bolii care m-a urmărit atât pe mine, cât şi pe cei apropiaţi”. Îşi fereşte constant privirea în timp ce vorbeşte. Mimica, gesturile, greutatea cu care îşi găseşte cuvintele, toate acestea arată că temerile ei nu au dispărut. Sunt în ea, o macină, iar acum se revarsă cu o forţă negrăită, umplând spaţiul dintre noi două.

Ascultând-o, mă simţeam mică, neputincioasă în faţa puterii fricii, captivă în atmosfera apăsătoare a celor două tablouri mari care îmi acaparau câmpul vizual ori de câte ori întorceam capul. Sorbeam din cafea sub supravegherea ţapului. Ochii copilei parcă mă rugau să o ajut, dar eram prinsă de asemenea în vrajă.

Tremurul vocii Mihaelei se auzea uneori ca un ecou înfundat care venea din spatele tabloului, suflând viaţă micuţei.

Privirea rugătoare a fetiţei cuprindea întreaga camera. Iar eu eram mică, eram asemenea ei, în ghearele ţapului.

„Multe întâmplări din copilărie sunt foarte vii în mintea mea, ies neîncetat la suprafaţă şi le asociez cu stările mele de nelinişte. Dar nu îmi pot explica de ce” îmi spune ea, vizibil din ce în ce mai neliniştită şi ocolind intrarea în amănunte. „Vezi jucăriile? Ele chiar există, sunt reale, sunt parte din copilăria mea” continuă, lăsând de înţeles că picturile reproduc multe momente-cheie din viaţa sa.

Copilăria este una dintre obsesiile ei, ea revine ca motiv în absolut tot ce lucrează: este pasionată de ilustraţiile pentru copii, face parte din Clubul Ilustratorilor încă din 2006 de la înfiinţarea acestuia şi a colaborat cu Reader’s Digest şi Corint pentru a realiza ilustraţii pentru cărţile „Poveşti şi basme româneşti” şi „Basme de Petre Ispirescu”.

Mihaela se plânge de calitatea desenelor din cărţile româneşti pentru copii. „Imaginile sunt extrem de importante mai ales pentru cei mici, căci ele îi ajută să înţeleagă lumea”. Cu o gravitate aproape freudiană îmi subliniază că ceea ce ele înfăţişează şi transmit joacă un rol esenţial în dezvoltarea unui copil, în conturarea modului său de a privi lumea. Nu pot să nu fiu de acord.

Îmi vorbeşte cu multă cordialitate despre Stela Lie, cea care a înfiinţat Clubul Ilustratorilor şi care a îndrumat-o să se confrunte cu fobiile sale şi să le fructifice în pictură. „Imaginile povestesc – iată ideea de la care a pornit clubul. Deşi activitatea noastră are, în mare parte, legătură cu realizarea ilustraţiilor pentru texte, clubul nu este numai atât.

Este şi un loc în care ne putem întâlni şi discuta despre noi, despre despre lucrările noastre.”

Îmi dau seama că legăturile ce s-au creat între ea şi ceilalţi artişti cu care lucrează, care i-au fost şi care încă îi sunt alături au o mare însemnătate pentru ea şi îi nutresc plăcerea pentru ceea ce face.

Se şi destăinuie la un moment dat: „Mă consider foarte norocoasă că am avut mereu în preajma mea oameni care să mă susţină. Uneori mă gândesc ce aş fi făcut dacă nu erau ei.”

Mihaela încă mă privea cu cele două perechi de ochi – de pe peretele din stânga cu ochii copilului şi din spatele fumului de ţigară cu ochii femeii.

Aş fi dorit să o întreb cum se vede pe ea ca artist, dar ezit. Nu îmi place formularea. După câteva clipe rupe tăcerea ca şi cum mi-ar fi citit gândurile: „Am impresia că oamenii au tot felul de aşteptări nejustificate de la pictori. Ei cred că ar trebui să fim un soi de filosofi sau să avem o viaţă stranie. Eu sunt un om cât se poate de obişnuit şi mă simt mult mai bine când fac lucruri cât se poate de banale – când spăl, când calc, când pregătesc cafeaua de dimineaţă sau când sap în grădină – decât atunci când pictez. Lucrurile acestea mărunte mă reprezintă şi mă fac fericită”.

Tremurul din vocea Mihaelei s-a mai domolit.

Îmi oferă o ţigară. O accept.

Ţapul a devenit între timp o umbră.

“

Sunt un om cât se poate de obişnuit şi mă simt mult mai bine când fac lucruri banale decât atunci când pictez.

Mihaela Paraschivu este o tânără pictoriţă din Bucureşti, absolventă a Universităţii de Arte şi membră a Clubului Ilustratorilor. ___________________________ paraschivumihaela.blogspot.com mihaela-ilustrations.blogspot.com

31

Carevasazica, redescopar Dacă o să încerci măcar să vizitezi, să redescoperi ce credeai pierdut în România, cinismul tău va constata că la tine în țară nu-i chiar Raiul pe Pământ, dar e cel puțin la fel de fain ca-n locul ăla aproape exotic în care vrei să te duci pentru că o face toată lumea.

De Cătălin Georgescu Foto: Cătălin Georgescu www.catalingeorgescu.com

32

Vedere de la Cetatea Saschiz

A

nul ăsta eu am redescoperit România.

Te-nghesui să pleci: vânezi zboruri promoționale și-așezi leii deoparte plin de speranță, în ideea că o să evadezi în vacanță, ca băieții, departe de locul ăsta care te mănâncă de viu.

Dar vezi tu, problema-i alta. Și-anume: sorbi prea mult din praful senzațional aruncat în ochi de ceea ce voi numi colocvial Tipar (Presă-i prea clișeic, chiar și pentru mine). Pentru că nu-i nevoie să te refugiezi într-un tărâm al făgăduitului all-inclusive ca să-ţi clătești sufletul de smog. Avem și noi bunătățuri. Di tăti.

Hazardul a făcut că anul ăsta am fost în pelerinaj prin țară mai bine de două luni. În nouă județe am colindat sistematic toate orașele și obiectivele turistice, cândva la început de primăvara. Și-am încoronat experiența cu o săptămâna intensă de vară în Transilvania, cu echipa Redescoperă România. Și-ți zic că nu știi ce te-așteaptă.

Eu sunt din sud. București. Părinții mei sunt din sud. Dar am simțit mereu că cel mai firesc lucru e

să merg spre nord. Adaug și experiența ultimelor luni atunci când îți spun să mergi în sus. De la deal încolo peisajul e mai spectaculos. Și-s mai multe lucruri pe/sub pământ de văzut decât întinderile câmpiei nesfârșite din șes.

Avem mai multe cetăți decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Mai mult, fiecare lăcaș de cult transilvănean arată ca o mică citadelă. Dar niciuna dintre ele nu poate fi comparat ca dimensiune, grandoare sau calitate cu septagonalul oraș-cetate Alba-Iulia. Cinci ore de la intrarea prin poarta din piatră și de-abia am reușit să văd 3/4 din ea. Cred că-i cea mai apropiată experiență de ce-ai putea numi o călătorie înapoi în timp. Încă lucrează la restaurarea ei, dar soldații-actori îți captează atenția de la detaliile nefinisate. Și te plimbi în interior, prin catedrale, tranșee și grădini, apoi traversezi poduri, catacombe și iazuri cu peștișori aurii. Și te lași sedus de sentimentul locului și experimentezi un sentiment de imersiune specific viselor lucide din serile de vară.

Mai sunt obiceiurile locale, ritualuri ale fertilității sau celebrarea recoltelor. Dar nici măcar ele n-au scăpat

neatinse de recentele schimbări economice. Am fost la Înstruțatul Boului de la Căianu Mic, un fel de carnaval cu măști și costume, unde-am constatat empiric că boul care trebuia încoronat cu flori devenise... vacă.

Întrebând vârstnicul localnic ce se-ntâmplă, mi-a explicat că toții boii au fost trimiși la abator. Nu mai e rentabil să-i țină, așa că practică pe ce au la îndemână. Economie. Experiența asta mi-a arătat mai multe lucruri: tinerii încă respectă tradiția (și se reîntorc temporar de la oraș pentru serbări ); aici, băieții mai vânjoși nu conduc scutere, ci călăresc cai; religia e mult mai prezentă decât ne place să credem; măștile purtate de localnici pe durata festivităților le răpesc inhibițiile, dar și discernământul.

Acum, dacă ai văzut deja Sighișoara, cetatea de la Saschiz și ruinele romane de la Porolissum, sunt sigur că încă ți-e sete pentru ceva în plus, ceva diferit de clasicele construcții umane (indiferent de cât de impunătoare sunt arhitectura sau logistica necesară cocoțării lor în vârful dealului). Și-am exact ce-ți trebuie: peisagistic, toată zona asta arată fantastic.

33

Cetatea Porolissum - post roman de apărare a graniței antice

Instruţatul Boului - credință-n Dumnezeu, telefon, bolid și femeie.

34

Gheţarul Scărişoara - cea mai apropiată reprezentare grafică pentru legendarele porți grecești către tărâmul lui Hades (dreapta sus)

Când sari din obiectiv în obiectiv, treci prin toate tipurile de peisaj. Poate ai avea timp să te plictisești pe drum, dacă ți-ai putea dezlipi privirea din parbriz. Și o să vrei să deschizi geamul, să te conectezi la natură prin sunet și miros. Dacă te hotărăști să oprești lângă un râu, sigur o să urci până la chei, unde coboară din munte. Și dacă avansezi în amonte, o să observi cum vadul se adâncește și îngustează în timp ce stâncile din albie evoluează în dimensiune. În Cheile Râmețului, pe lângă Alba Iulia, a trebuit să sar din stâncă-n stâncă până să pot găsi un cadru desirabil. Sigur, puteam traversa prin apă, dar nu eram pregătit pentru hipotermie și degerături la mijlocul lui iunie.

Din ape urcam dealuri și traversam munți ca să călătorim apoi în caverne cu ghețari. La Scărișoara cobori într-o gaură-n pământ, una cu probabil același volum ca al unui zgârie-nori invers plantat. Zeci de seturi de trepte metalice, ude, poate înghețate, până la intrarea de jos.

Apoi intri într-o grandiosă sală subterană de concert unde fiecare picătură care lovește ghețarul îngropat e o altă notă muzicală reverberată de pereții de piatră.

Puțină lumină, penumbră apoi beznă și simți cum dispari din civilizație cu fiecare pas în plus făcut spre capătul grotei. La fel de tare te lovește contrastul între lumi în timp ce urci înapoi spre poarta de acces. Mai ales când numeri involuntar treptele interminabile și-ți spui că cineva sigur a mai construit câteva în plus cât timp făceai cunoștință mai devreme cu propriul ecou sub pământ.

La Turda, salina e impresionantă prin gradul de amenajare din interior. Nu-i de ajuns că filoane gigantice de sare au fost extirpate din subsol. Acum găsești acolo o roată de carnaval, un amfiteatru de concert, un ponton cu bărci și un teren de minigolf, într-o ambianță fenomenal pusă-n valoare cu lumină albă din lămpi cilindrice atârnate din tavan, de la o înălțime încă neclară.

Și te gândești pentru un moment că noi am făcut asta. Noi am mutat pământul și l-am înlocuit cu produse proprii, și-apoi circulăm în voie prin galerii de parcă am fost mereu destul de evoluați să facem.

Cunoști expresia ”ca afară?” Sau sentimentul acela, combinația între surpriză, plăcere, emoție și recunoștință, când vezi că ”se poate și la noi?” Dacă o să încerci măcar să vizitezi, să redescoperi ce credeai pierdut în România, pot să-ți garantez că vei simți de multe ori mândria că locuiești într-o țară care nu-i monotonă, nu-i fadă, nu-i rece cum crezi ci emoționantă, răvășitoare și caldă.

Și-n cel mai rău caz, cinismul tău va constata că la tine în țară nu-i chiar Raiul pe Pământ, dar e cel puțin la fel de fain ca-n locul ăla aproape exotic în care vrei să te duci pentru că o face toată lumea.

Cheile Râmețului - chiar și în sezonul uscat Râmețul e o adevărată vâltoare

Cheile Râmețului - chiar și în sezonul uscat Râmețul e o adevărată vâltoare (dreapta jos)

35

Economie globala

‘

Între “depinde” si ‘ vu” “deja În ceea ce privește China, abordarea sa referitor la Europa este demnă de o agenție PR occidentală. De mai bine de un an de zile autoritățile chineze spun sus și tare că susțin economiile în dificultăți financiare din UE și că sunt dispuse să cumpere orice cantitate va fi nevoie de obligațiuni europene, fie ele grecești, italiene sau chiar ungurești. de Gabriela Radu

Î

n 1420, Johannes Guttenberg folosea tiparniţa pentru a da Europei prima biblie printată (mai bine de 700 de ani după ce chinezii au tipărit primul ziar şi primele cărţi). În 1440, Roger Bacon vorbea despre utilizarea prafului de puşcă în cartea sa, Opus Majus - prima menţiune de acest fel într-o operă literară europeană (500 de ani după ce chinezii au perfecţionat utilizarea armelor de foc). Iar în 1492 Christophor Columb păşea pe ceea ce este astăzi cea mai mare insulă din arhipelagul Bahamas (70 de ani după ce chinezii navigaseră în jurul lumii cu ajutorul compasului inventat de către inginerii lor). Câteva exemple în care civilizaţia chineză pare a fi cu un pas, sau câteva sute, înaintea celei europene.

Dar aceasta era situația acum câteva sute de ani. Înainte de Renaștere, de Revoluția Industrială sau de boom-ul tehnologic din secolul 20. Chiar mai e cazul să vorbim despre măreția Chinei, în umbra căreia stă nu doar Europa, ci întreaga civilație europeană? Răspunsul e… depinde. Depinde de felul în care Europa va gestiona actuala criză financiară, de disponibilitatea Chinei de a accepta faptul că este necesară o schimbare profundă a modelului economic pe care se bazează și, nu în ultimul rând, de cum vor ieși din actualul impas economic și celelalte economii mari, precum SUA, Japonia, India, Rusia sau Brazilia.

Să începem cu Europa: cum ar putea să ne treacă prin minte că un mic hop financiar este începutul sfârşitului? Grecia e în stare de insolvență dar nu e ca și cum UE nu o va salva. Italia își caută investitori în toate colțurile lumii. Nu are cum să nu-i găsească. Iar Spania... e prea mare pentru a intra în faliment. Argumente de bun simț, bine-nțeles. Și în același timp naive.

Presupunem că un stat nu poate intra în faliment (nu s-a întâmplat niciodată, nu-i așa?) sau că nu poate ieși din zona euro sau, mai mult, că bunătatea Germaniei este nesfârșită dat fiind faptul că propria-i economie ar avea de suferit în cazul unui colaps în lanț. Simplul fapt că nu există un precedent sau consecințele unui asemenea eveniment sunt inimaginabile nu este o garanție. Uniunea Europeană este o construcție politică dar, precum orice guvern ales, depinde de votanți. Iar acei votanți se pot trezi într-o zi că nu mai doresc să subvenționeze economiile leneșe ale Europei sau politicienii care le cer asta.

Guvernele europene fac tot posibilul pentru a găsi soluții, dar nu avem nicio garanție că nu vor da greș sau că, la un moment dat, populația germană nu se va trezi că nu mai dorește să plătească pentru greșelile altora.

36

În ceea ce privește China, abordarea sa referitor la Europa este demnă de o agenție PR occidentală. De mai bine de un an de zile autoritățile chineze, fie în vizite oficiale, fie în interviuri pentru publicații occidentale sau chiar în declarații locale, spun sus și tare că susțin economiile în dificultăți financiare din UE și că sunt dispuse să cumpere orice cantitate va fi nevoie de obligațiuni europene, fie ele grecești, italiene sau chiar ungurești. Același discurs, de fiecare dată, în timpul fiecărei vizite, cu precădere în statele care au nevoie de încredere în sustenabilitatea datoriei naționale. Scopul? Creșterea încrederii în statele europene fără a-și întina propriile rezerve financiare cu prea multă datorie europeană. Draguț joc dublu, nu-i așa? În condiţiile în care din ce în ce mai multe state din Uniunea Europeană se lovesc de probleme financiare acute, Beijingul este privit drept un pilon de sprijin pentru UE dar şi pentru economia mondială. Achiziţionarea de obligaţiuni spaniole şi greceşti pe parcursul anului trecut, dar și anul acesta, şi promisiunea de a cumpăra obligaţiuni ale altor state europene au fost privite drept semnale puternice către sprijinirea economiei UE, cu implicaţii serioase pentru capacitatea Europei de a ieși din criză. Dar creşterea rezervelor financiare ale Chinei a fost moderată în ultimii doi ani iar diversificarea către un nivel mai mare de euro-bonduri nu mai este o opţiune datorită lipsei resurselor, iar singura modalitate prin care China ar putea cumpăra în continuare obligaţiuni italiene sau grecești ar fi prin renunţarea la investiţii în alte state europene, mişcare din care zona euro nu ar avea de câştigat. Autorităţile de la Beijing au cântărit riscurile şi preferă să se limiteze la declaraţii de susţinere a zonei euro, fără să investească mai mult în regiune.

”

Civilizaţia chineză pare a fi cu un pas, sau câteva sute, înaintea celei europene.

Iar în paralel cu declarațiile menite a sprijini zona euro China va continua, cel mai probabil, politica divide et impera, atât în abordarea statelor europene cât și în restul lumii, în încercarea de investi acolo unde interesele sale sunt cel mai bine deservite. Un semn în acest sens a fost şi declaraţia din septembrie, anul acesta, în care Marea Britanie şi China şi-au exprimat sprijinul pentru a transforma

Londra într-un important centru offshore pentru tranzacţii în yuani, o mişcare care ar cimenta şi mai mult poziţia oraşului ca centru financiar global. Iar în timp ce în cadrul UE companiile chineze accesează fonduri europene și realizează proiecte de infrastructură, în China, companiile europene nici măcar nu au acces pe piață, toate contractele sunt date companiilor naționale.

În ceea ce privește riscurile referitoare la sustenabilitatea ritmului de creștere a economiei Chinei, liderii chinezi par a fi mult mai puțin circumspecți. Modelul de economie bazat pe export, care stă la baza creșterii economice anuale de peste 8% timp de mai bine de un deceniu a Chinei, nu este sustenabil, mai ales în situația financiară globală post-criză. Iar dacă împotriva acestui fapt putem găsi contra-argumente, celelalte probleme cu care se confruntă statul chinez (îmbătrânirea populației, dezechilibrul statistic dintre sexe, economia subterană sau bulele imobiliare) nu pot fi trecute cu vederea atât de ușor.

Exporturile nu trebuie privite drept irelevante, dar trebuie pus mai mult acces pe consumul intern, pe dezvoltarea clasei de mijloc și nu în ultimul rând pe liberalizarea pieței interne și a accesului companiilor străine în China. Mai ales în condițiile în care problema băncilor subterane începe să aibă efecte severe asupra sistemului financiar chinez. Doar anul acestea au fost contractate împrumuturi de aproape 33 de miliarde de dolari de către companii imobiliare.

Estimările asupra valorii împrumuturilor subterane sunt între 627 de miliarde și 800 de miliarde de dolari, între 8 și 16% din întreaga piață de creditare. Orice probleme legate de bula imobiliară ar avea efecte severe la nivelul întregii economii. Și mai grav aceste instituții de creditare au împachetat toate aceste credite în produse financiare pentru a le vinde. Iar valoarea acestor produse ar scădea în mod drastic în condiții financiare precare, lăsând investitorii descoperiți. Începe să sune cunoscută situația? Vă apucă un déjà vu legat de anul 2008 și criza subprime din SUA?

De mici suntem învăţaţi despre invenţiile şi reuşitele marilor imperii ale lumii doar pentru a fi în cele din urmă dezamăgiţi de decăderea lor. Egiptenii, grecii, romanii, englezii și francezii, rând pe rând au crescut în ochii noştrii doar pentru a cădea la loc . În ceea ce priveşte gigantul asiatic însă, nu am prea avut şansa să învăţăm despre vremurile sale de glorie antică. Vor avea copii noștri șansa să învețe despre decăderea Chinei sau a Europei?

Gabriela Radu este jurnalist la ziarul Bursa. În vara acestui an a fost delegat al României în China la întâlnirea organizațiilor non-guvernamentale de tineret.

Politica

Viitorul contine ceea ce punem în el De cele mai multe ori, ne face mare plăcere să stăm cu un amic de vorbă la o bere, povestind ce am văzut în străinătate şi comparând societatea de acolo cu cea de aici. Dar după ce achităm nota de plată şi ne ridicăm de la masă, rămânem şi cu vreo altă idee înafară de ce anume nu este în regulă la noi? de Dani Sandu

A

cum nu multă vreme, un politician cu greutate din România s-a pomenit martorul unei întâmplări neobişnuite. Se făcea că vizita o şcoală dintr-o localitate unde fusese votat masiv în trecut. Aflându-se acolo, omul politic înjgheba un dialog cu copiii, majoritatea între 10 şi 14 ani.

La momentul deja prăfuitei întrebari “da’ tu ce vrei să te faci cand vei fi mare?”, omul politic primi, cum era de aşteptat, o sumedenie de răspunsuri. Unul pe care nu-l mai auzise şi de care s-a mirat venea din partea unei puştoaice de 11-12 ani. “Politician”, îi răspunsese ea cât se poate de natural, ba chiar cu mai multă convingere decât poate ar fi fost de aşteptat de la un copil.

Evident interesat de ce, dintre toate meseriile la care ai dreptul să visezi la acea vârstă, copilul părea să viseze tocmai la politică, parlamentarul plusă: “Cum aşa?”.

“Ca să-i măresc salariul lui tata” a venit răspunsul, fără ezitări, fără pauze de gândire, ca şi când ar fi fost judecat, cântărit şi aprobat de mult timp. Politicos, sau poate doar lăsat fără cuvinte, politicianul zâmbi şi plecă. Pentru o vreme, respectiva întamplare se transformă într-un argument stângaci pentru de ce salariile unora sau altora trebuiau mărite. Dar poate că nu asta ar fi principala învăţătură de extras de aici.

Trecând peste valoarea sa anecdotică, povestioara de mai sus descrie o problemă mai adâncă, de care suferă foarte mulţi români bine trecuţi de 11-12 ani.

”

Societatea noastră tocmai a ieşit dintr-o epocă în care oamenii nu-şi per miteau să ceară ceea ce nu aveau deja.

Fericirea individuală era lege de stat, iar astfel comunismul ne-a învăţat părinţii tăcuţi, sobri şi stoici în faţa nedreptăţilor care le compuneau viaţa. Acum, la mulţi ani după, învăţăturile provin din capitalism şi aduc idei noi pentru copiii asupriţilor de ieri. Cere ce vrei, ia ce-ţi trebuie, nu accepta compromisuri.

”

În această combinaţie de bază pasivă şi adstrat hiperactiv, România devine puţin debusolată.

Însăşi ideea de voluntarism social devine şubredă. Existenţa minimă a chefului de a cere şi a te război pentru ceva se confruntă cu nedumerirea în legatură cu ce să fie cerut. OK, ştim, România are nişte probleme. Suntem de acord cu toţii că există, fie că o spunem sau nu, imoralitatea oamenilor politici, lipsa de civism, amestecul între politică şi administraţie, faptul că politicile publice sunt decise fără a avea la bază date solide, lipsa de transparenţă şi responsabilitate a tribunalelor, politizarea presei şi a societăţii civile, etc. Orice discuţie la bere despre ce am văzut cu toţii că există în Vest şi nu există la noi ajunge la vreuna dintre problemele evidente ale societăţii noastre.

A discuta despre ele este un prim pas imens, pentru ca e mereu mai bine să stai de vorbă cu oameni frustraţi care se gândesc la probleme şi soluţii decât cu oameni care au ajuns la concluzia ca “aşa e la noi” şi nimic nu e de făcut. Dar după ce am facut puţină politică la masă, analizând şi comparând ce e la noi cu ce am văzut prin alte locuri, rămânem şi cu vreo altă idee în afară de ceea ce nu e în regulă?

Oamenii din Vest s-au obişnuit devreme cu gândul că vor primi înapoi mult mai puţin decât vor cere. De la presa lor, de la cultura lor, de la politicienii lor. De aceea, s-au învăţat să ceară mult. “Fiţi rezonabili, cereţi imposibilul!”. Sună cunoscut? Aparţine celor care nu s-au lăsat descurajaţi de faptul că părinţii lor nu au fost de acord cu ei şi au schimbat societatea franceză în 1968. Da, da. Vorbim despre cei care simt nu oroare, ci autoritate faţă de cei de deasupra lor. Poate că şi în Vest a existat un corespondent al politicii în Poiana lui Iocan sau al politicienilor à la Caragiale. Aproape sigur, dar ei nu s-au gândit că toţi sunt la fel. Poate că şi în Vest au existat momente de dezamăgire, mizerie şi dramă socială. Aproape sigur, dar ei nu s-au mulţumit să zică “aşa e la noi” şi nimic nu se va schimba.

Poate că şi ei şi-au dorit să meargă, să vadă alte locuri şi s-au minunat de ceea ce au găsit acolo. Foarte sigur, dar şi-au dat seama că şi ei plătesc taxe şi au ştiut cu ce să compare ceea ce primesc.

carto

onst ock.c om

Fetiţa din povestea de la început se raportează la politică exact cum o facem şi noi, cum am fost învăţaţi să o facem, într-un mod individualist utilitar.

Vrea să-i crească salariul tatălui ei. Poate că mulţi dintre actualii politicieni gândesc similar, cu referire la propriile venituri, prietenii sau influenţe.

Jucăm încontinuu o piesă de teatru light, în care ne plângem de oamenii care iau deciziile pentru noi pe jumătate amuzaţi, pe jumătate dornici să schimbăm ceva.

Fara a şti ce şi cum. Nu ştiu clar cum se vor schimba lucrurile. Printre noi sunt oameni care au crescut mai repede şi mai frumos decât societatea din care fac parte: pot fi prietenii voştri de pe Facebook, cei pe lângă care treceţi pe stradă, cei care lucrează în ONG-uri mari, în corporaţii importante sau poate chiar în funcţii de răspundere din ministere. Poate înşivă faceţi ceva la care nu aţi fi îndrăznit să visaţi acum câţiva ani. Evident că vreţi mai mult, mai ales dacă sunteţi hotărâţi să rămâneţi în România. Ce va depinde mai mult de voi decât de ceilalţi este ceea ce veţi pune pe lângă această dorinţă. Acel ceva pentru care veţi lupta.

Viitorul conţine ceea ce punem în el. Dacă încercăm numai cu voluntarism riscăm să ne trezim cu politicieni care nu există decât pentru a mări salariile tăticilor de fete curajoase. Dacă adăugam idei bune, s-ar putea să negociem un altfel de viitor.

Dani Sandu e masterand la University of Cincinnati, Ohio, profilul Political Science cu specializare în Public Opinion Polling and Political Communication

37

LUCRURI mici CARE FAC DIFERENŢA Cand scapi ceva şi vezi că nu s-a spart.

Să zgârii cu unghia eticheta de pe sticla de bere.

Mirosul cafelei de dimineaţă şi mirosul cărţilor vechi.

Când îţi iese ceva din prima încercare.

Când găseşti liber la toaletă.

Să mergi desculţ pe iarbă.

Ai reuşit să desenezi un cerc perfect cu mâna liberă.

Când râsul cuiva e mai amuzant decât gluma pe care o spune.

Când îţi dai jos pantof ii după o zi lungă.

Când găseşti poze cu ai tăi de când erau tineri.

Când găseşti loc liber într-o parcare plină.

Când prinzi metroul f ix înainte să se închidă uşile.

Când automatul de cafea acceptă într-un final hârtia de 1 leu.

Momente teribil de copilăreşti alături de prieteni.

Când nimereşti coşul de gunoi.

Un duş după 3 zile cu cortul.

Când chiar îţi place cartea pe care o ai de citit pentru seminarul următor.

Sa revezi desenele animate ale copilăriei.

Să ţi se povestească ce chestii amuzante f ăceai când erai mic.

Să simţi căldura colii de hârtie proaspăt ieşită din imprimantă.

Când poţi sta în pijamale toată ziua.

Când auzi melodia preferată într-un magazin oarecare.

Senzaţia pe care o ai după ce strănuţi.

Când vezi că nu sunt întrebări şi pe cealaltă parte a foii de examen.

Când ceea ce ai cumpărat costă mai puţin decât credeai.

Când te trezeşti f ix înainte să sune alarma.

38

JTI dares you to LEAVE YOUR MARK

“

Talentul poate câștiga concursuri, însă munca în echipă poate câștiga campionate.

”

Acest motto reflectă concis ingredientul-atitudine în rețeta de succes Japan Tobacco International. Prin concursul „Leave your mark”, JTI este pe urmele tinerilor pasionați de marketing, inovativi și care rezonează cu spiritul de echipă al companiei.

De ce „Leave your mark?” În timpul competiției, participanții vor avea ocazia să își folosească aptitudinile în aspecte practice ale mediului de afaceri. Astfel, își vor putea valorifica în termeni reali talentul și originalitatea, câștigând o experiență valoroasă, atât prin calitatea cunoștințelor acumulate, cât și prin extinderea rețelei sociale cu parteneri de discuție valoroşi.

Vrei să ”Leave your mark”? Intră pe www.hipo.ro/jti și răspunde online la întrebările care îți vor testa cunoştinţele, aptitudinile și personalitatea. În funcție de răspunsurile tale, poți deveni unul din cei 30 de semifinalişti. În semifinală vei rezolva un studiu de caz individual. În finală se vor forma echipe ce vor lucra alături de specialiștii JTI în marketing la rezolvarea unui studiu de caz ce va desemna echipa învingătoare. In plus, finaliştii vor vizita fabrica JTI, vor cunoaște compania, vor participa la workshopuri. Organizatorii promit premii substanțiale participanților, iar membrii echipei câștigatoare vor deveni interni JTI.

Înscrierea în concurs se face până pe 11 decembrie! Pentru informaţii suplimentare, accesează www.hipo.ro/jti.

39

Carevasăzică#1

Carevasăzică#2

http://www.facebook.com/carevasazica.vip

Un proiect marca

Parteneri Carevasăzică:

Parteneri VIP:

Parteneri logistic: Parteneri media: