Carevasăzică #4

Nr. 4, Mai 2012

Ziar studenţesc de informare cu cap

Carevasăce? de Iv cel Naiv p.9

Fotografii în jurul lumii de pe băncile liceului de Andreea Bota p.13

Umerii, buricul şi fruntea de Domnişoara Clofullia p.29

“Şase personaje în căutarea unui autor” de Alexandra Enăchescu p.30

De ce avem nevoie de editori de Cristian Lupşa p.34

Dau şapte referinţe pe-un loc în deznodământ de Andra Dobrea p. 38

Recenzie de carte “Abatorul cinci“

de Laurenţiu Ungureanu p. 44

Editorial de Anca Vancu

S

e vorbeşte şi se scrie dintotdeauna despre „oameni de succes” în media, business sau cultură, despre proiecte de amploare cu bugete ameţitoare sau iniţiati ve remarcabile cu resurse puţine, despre aceia care, prin statutul pe care îl au, oferă un exemplu de reuşită pe plan profesional. Este, poate, în natura noastră să avem nevoie de repere şi să găsim inspiraţie în vorbele sau faptele celor care oferă un model pentru societate, cu precădere când suntem încă mici, dezorientaţi şi curioşi de orice informaţie. Totuşi, ne oprim adesea la rezultatul fi nal al unei munci, la pachetul frumos ambalat şi de prea puţine ori ne interesează cum şi de către cine a fost făcut.

Rareori au fost sufi cient de spectaculoase poveşti le oamenilor din spatele acestor proiecte, pentru a ocupa prima sau măcar ulti ma pagină a ziarelor sau pentru a umple momente de meditaţie asupra valorii şi muncii depuse. Şi, până la urmă, cui i-ar fi păsat de ele? În fond, în faţa reuşitelor plimbate din gloria televiziunii în cea a internetului, acoperite şi ele de feţele celebrităţilor, o recunoaştere a oamenilor din umbră nu pare a fi decât un palid accesoriu.

Am ales, aşadar, să vorbim în numărul patru despre „oameni din umbră”, dând perdeaua la o parte şi punând lumina pe aceia care, într-un fel sau altul, sunt pilonii care contribuie la un succes sau, pur şi simplu, fără de care munca ar fi incompletă. Am stat de vorbă cu editori, scenografi , regizori şi actori de teatru radiofonic, păpuşari, să afl ăm mai multe despre ei şi cum şi-au construit calea în meseria pe care o fac. Despre ce i-a atras, moti vaţia lor, care sunt sati sfacţiile pe care le obţin, o să citi ţi în multele interviuri ale acestui număr.

Aşa cum facem cu fi ecare concept, şi de această dată am încercat să mergem şi mai departe cu ideea oamenilor şi lucrurilor din umbră. Am căutat şi am ales poveşti le a şase personaje secundare din fi lme şi i-am văzut pe cei cărora le-au dat viaţă în roluri premiate; i-am pus sub lupă pe acei oameni cu job-uri mai puţin cunoscute publicului larg şi am văzut ce proiecte muzicale de nişă mai au arti şti i remarcaţi, în general, pentru alte ipostaze decât acelea de muzicieni.

Pe lângă arti colele puse sub tema centrală, veţi citi , într-o anchetă realizată cu scriitori şi jurnalişti de seamă, despre „tainele” primului arti col scris şi publicat, la ce concerte şi festi valuri de fi lm puteţi merge în vara aceasta şi cum, pe măsură ce devenim mai responsabili suntem din ce în ce mai interesaţi de politi că.

Ne-am bucurat, în numărul acesta, şi de colaborarea cu nume importante, oameni frumoşi care ne-au ajutat să punem fi lă peste fi lă şi să mai scoatem o ediţie a ziarului. Dan Perjovschi ne-a arătat ideea lui despre oamenii din umbră pe copertă, iar Iv cel Naiv a dat poveţe în rime despre ce cuvânt „o mai fi şi aista”, „carevasăzică”. Ne înclinăm şi sperăm să îi citi ţi şi să ne citi ţi cu plăcere!

REDACTOR COORDONATOR Anca Vancu REDACTOR COORDONATOR -ADJUNCT Alexandra Enăchescu

ECHIPA “CAREVASĂZICĂ“ Miruna Dumitraşcu - redactor, PR Officer, design & layout Andreea Bota - redactor, Sales & PR Officer Emanuela Barbă - redactor & PR Officer Maria Hirică - redactor, PR Officer, design & layout Ana Maria Fulgă - redactor, PR Officer Leila Tijani - redactor, PR Officer

ILUSTRAŢII ŞI FOTOGRAFII Dan Perjovschi* Felicia Simion Andreea Mihaela Ichim Maria Iridon Ilinca Lăzărescu

COLABORATORI Iv cel Naiv Cristian Lupşa Domnişoara Clofullia Maria Năzdrăvan Dani Sandu Laurenţiu Ungureanu Gabriela Piţurlea Bogdan Coşa

Andrei Lăcătuş Ancuţa Iosif Anca Maria Pănoiu Alexandra Zaharia Antonia Marcu Adrian Fanaca Maria Dumitrescu Vlad Ioan Tăuşance

NE GĂSIŢI ŞI PE INTERNET ***

Şi ca să vă răpim din ti mp cu citi tul până la toamnă, o să găsiţi, fi x la mijlocul ziarului, suplimentul de vară, un „Carevasăzică de vară”. „S-a întâmplat sub soare” este tema pe care câţiva jurnalişti , scriitori şi studenţi şi-au scris frumoasele poveşti cu umor sau inedite trăite într-o vară şi care le-au rămas în minte şi sufl et.

Am adunat, iată, în câteva pagini, oameni şi experienţe de viaţă şi, mai ales, plăcerea şi străduinţa unor ti neri studenţi de a scrie despre ele.

www.facebook.com/carevasazica.vip carevasazica@vipromania.ro

TIPOGRAFIE United Print

* Dan Perjovschi este grafi cian al Revistei 22. Ca arti st vizual expune în toată lumea la cele mai imporante muzee şi bienale de artă contemporană.

3

ShareLoc de Miruna Dumitraşcu

Bastilia Librarium

Alergând cu un covrig în mână, grăbit să nu care cumva să facă prezenţa fără tine la seminar, un „Revoluţie, frate” şi un Bastilia Librarium te izbesc de nicăieri, sau mai bine zis în colţ acolo cu monşer Lascăr Catargiu. Fără prea multe întrebări, că oricum ajungi să te lămureşti la maratonul dintre cursuri. Şi ajungi, şi tragi puţin aer în piept, şi îţi dai seama că toate parcă îşi găsesc atât de bine locul, de zici că a fost acolo dintotdeauna şi te miri de cum de nu ai intrat până acum. Şi dacă ai şi mai mult timp la dispoziţie, te poţi duce şi în al nouălea cer, cu o treaptă mai sus de culmile disperării să răsfoieşti o carte, alături de un ceai.

Ce găsim în Bastilia? Cărţi: d-ale beletristicii, d-ale ilustraţiei, d-ale poveştilor şi câte puţin din toate.

În fiecare zi au planificat câte ceva: proiecţii, lansări de carte, la clubul de lectură, cenaclu, seri de poveşti, chiar şi concerte. Dacă nu merge net-ul pe telefon să vezi ce urmează, condica-n cretă pe o mică tablă neagră o găseşti chiar la intrare.

Iar de două ori pe lună se mai ivesc şi serile literaroculinare: Porc cu piper. La fiecare ediţie, amfitrionul Matei Martin prepară o reţetă gustoasă dintr-o carte savuroasă şi vă puteţi relaxa la un pahar cu vin Corcova. Ei au început cu madlenele lui Proust, au continuat cu porc cu piper a la Alice în Ţara Minunilor, cotlete de berbecuţ cu andive (Pedantul în bucătărie), ostropel de pui (Contorsionista), de curând chiar şi o tortilla. Ah, şi o să continue cu... dar mai bine urmăriţi voi ce o să se întâmple în toată gospodăria librăriei.

Pentru studenţi au şi carduri de reducere de 10% la orice produs din librărie, inclusiv în cafenea!

sandwich-uri, dacă vă uitaţi puţin la secţiunea patiserie, s-ar putea să vă stârnească un pic curiozitatea ştrudelul cu migdale şi îngheţată. Dar pentru că, cu un ştrudel nu se face o săptămână plină de activităţi, la Hobby Cafe nu-i zi în care să nu se întâmple ceva, fie el un curs sau club: clubul pasionaţilor de lectură, curs de design interior, club de inteligenţă emoţională, curs de actorie, clubul terapiei prin joc... ar mai fi, şi v-am avertizat încă din primele rânduri, dar trebuie să mergeţi tocmai ca să vă alegeţi.

Papiota

Energiea

La o aruncătură de băţ de Centrul Vechi, în colţul lui Brezoianu şi învecinat la vest cu Other Side şi la sud-est cu Expirat în locul unei foste tipografii a răsărit şi totuşi cu un nume destul de ofertant, Energiea Bar. Îmbrăcat în fantezie experimentalistă, se recomandă ca un pub de cultură urbană: pe timp de zi cu ateliere de arta, seara cu petrecere, porţiuni de podea-n clasicele pătrăţele, porţiuni vărgate cu iluzie optică. Cu atenţie până şi la detaliile aplicelor din tavan cu un suflu uşor industrial, rafturi de reviste şi cărţi, un altfel de decor şi iz de o veche tipografie. Energiea cu siguranţă îţi aduce aminte de ceva, dar nu ştii de ce, şi mai rămâi, probabil până la sfârşitul nopţii, în paşi de retroelectro. Şi dacă tot nu ţi-ai dat seama, te întorci la numărul 4 din Brezoianu.

Sursă foto: www.bastilialibrarium.ro

Hobby Cafe

Sursă foto: www.facebook.com

Lipscani, Nr 43. La etajul unul, o mașină de cusut și scris mare PAPIOTA. Să fie o croitorie veche în care lucrează femei cu părul prins în coc, cu ace, în care centrimetrii sunt aruncați de colo-colo, iar liniștea nu își cunoaște noțiunea acolo unde apare forfota sacadată maşinilor de cusut? Nu, dar îți poți imagina un astfel film alb-negru, în timp ce sorbi dintr-o cafea bună. Ce vezi în Papiota, în afară de o priveliște pe măsură a Lipscani-ului? Papiote colorate, suluri de material aşezate lângă cuier, mașini de cusut Ileana, tablouri de plută pline ochi cu colaje de vestimentație, cu măsuri și tăieturi parca ar fi din Burda. Și dacă ziua atmosfera este una degajată, de literal vorbind downtempo, în unele seri se lasă cu petreceri disco, funk, electro din care nu prea scapi ca prin urechile acului! Cum am zis? Lipscani, 43.

Atelierul Mecanic

Cel mai bun lucru pe care îl poţi face, înainte să continui să citeşti, este să mai citeşti încă odată numele locului. Dacă eşti la intersecţia străzilor Negustori şi Mântuleasa, sigur vezi o casă care îţi aduce de aminte un alt Bucureşti, din cărţi poştale. Iar dacă te hotărăşti să îi treci

Sursă foto: www.facebook.com

pragul, te şi convingi: camere cu ferestre înalte şi draperii scăldate-n culori calde, un şemineu pe care mai tronează un ceas mai desuet şi multe opţiuni. Poţi să mergi singur, biblioteca e destul de mare. Poţi să îţi iei câţiva prieteni, pentru că o să găsiţi ori Monopoly ori Activity, şi alte jocuri care să vă ţină în priză câteva ore bune.

Puteţi să jucaţi tot felul de boardgames şi dacă aţi obosit atâta timp căutând „get out of jail free card” sau jucând Wii (pentru că da, au şi Wii!), găsiţi în meniu, la capitolul mâncare, pe lângă bruschete, quesadilla sau mega

4

Sursă foto: www.facebook.com Dacă nu prea ai frecventat strada Covaci, opreşte-te puţin la numărul 12. Nu ştii dacă ar trebui să te gândeşti la un film de animaţie cu o grafică bună, chiar caldă sau pur şi simplu la un atelier mecanic mai din poveşti, pentru că pe Atelier îl distingi repede, dar Mecanic te face să te apropii de geamurile în grilaj subtil şi negru. Şi de ce să nu intrii, la urma urmei că nu zice nicăieri „Pericol de...”? Cu britpop, indie şi poate şi ceva jazz în difuzoare poţi foarte uşor să te pierzi în detalii (de data aceasta în sensul bun): pereţii decoraţi cu tot felul de printuri cu animaţii „muncitoreşti” şi sfaturi cu privire la protecţia la locul de muncă, plăcuţe scoase din vreo uzină, panou de tensiune şi dizpozitivele din fier, făurite cu aşa o migală, care susţin mesele. Noaptea, sau în nopţile de sfârşit de săptămână, se lasă şi cu petreceri. Nu strică să vă împrieteniţi cu ei pe Facebook după o scurtă căutare Atelierul Mecanic.

Sursă foto: www.igloo.ro Fotografie de Corvin Cristian, George Pruteanu

Ceainăria Serendipity

Serendipity începe odată cu domiciliul ceainăriei, pe strada Dumbrava Roşie (mai că e predestinat de-o poveste de Sadoveanu!). E acolo, ascunsă între case, cu o curte scoasă dintr-o oază de linişte şi înconjurată de ziduri bogate-n verdeaţă, cu măsuţe de lemn pe care stau ceaiuri parfumate şi turtă dulce, iar înăuntru e spaţiul perfect pentru conversaţie sau pentru o lectură: fie măsuţe joase împrejumuite de tabureţi şi separate de paravane din bambus, fie o cameră cu canapele şi măsuţe lângă care mai multe rafturi, mai înalte ca uşa, pline cu cărţi. În Serendipity vii ca să te bucuri de o pauză în afara gamei de cafenele cam zgomotoase. Şi ca să înrămăm un tablou frumos, din când în când mai revii la un concert jazz sau chiar la atelierele de creaţie organizate săptămânal în ceainărie.

P.S.: Dacă serile de vară sunt uşor friguroase şi vrei să stai totuşi în curte, fii pe pace, îţi dau şi pături.

Sursă foto: www.facebook.com

& Evenimente Cinepolitica - Festivalul Internaţional al Filmului Politic Bucureşti

Asculta aici!

Cea de-a șaptea ediție a Bookfest va avea loc în perioada 30 mai - 03 iunie 2012 în complexul expozițional Romexpo. Anul acesta, Asociația Editorilor din România are bucuria să anunțe că Franța va fi invitatul de onoare al ediției din 2012.Evenimentul în sine, reflectă cea mai importantă confederație patronală din mediul editorial românesc, iar anul acesta, veţi găsi şi standul Carevasăzică printre sutele de participanţi.

Bookfest este o manifestare de tradiție, ajunsă deja la a șaptea ediție, organizată de Asociația Editorilor din România sub egida Federației Editorilor din România, cea mai importantă confederație patronală din mediul editorial românesc. Asociația Editorilor din România a fost înființată în 1991 și este principala asociație profesională a editorilor de carte din România, care acoperă toate domeniile de interes cultural.

Prima ediţie a Cinepolitica, unicul festival de gen din România, se desfăşoară în perioada 15 - 21 iunie, la Cinema Studio din Bucureşti. Evenimentul este organizat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” (UNATC), Universitatea Naţională de Artă (UNArte), Universitatea Bucureşti, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi York Toronto, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei.

Festivalul cuprinde două secţiuni: cea competitivă (reuneşte 12 lungmetraje politice recente, de ficţiune şi documentare din întreaga lume, care concurează pentru premiile Trofeul Cinepolitica şi Premiul Special Cinepolitica) şi cea necompetitivă (destinată unor producţii celebre, premiate la festivaluri internaţionale).

Legenda spune că totul a pornit de la Damon Albarn.

Bine, eu am inventat legenda în cauză. Acest zeu al britpop-ului a cântat alături de mai multe trupe decât putem număra. Desigur, totul a început cu BLUR, urmat de The Good, The Bad and The Queen, Gorillaz și tot felul de colaborări, care mai de care mai interesantă. Cu toate astea, Damon Albarn nu e singurul artist cu proiecte paralele.

B’ESTFEST Summer Camp 2012

de Maria Năzdrăvan

festCO 2012 Bucureşti - Festivalul Comediei Româneşti

Ajuns la cea de-a X-a ediţie. Desfăşurat în perioada 9 - 16 iunie, festCO îşi propune să continue promovarea dramaturgiei româneşti şi a celor mai bune spectacole ce au la baza texte de comedie românească şi are ca scop promovarea acestora. Cele opt ediţii desfăşurate până acum au reunit trupe de teatru din ţară şi din străinătate, atât teatre de stat cât şi companii independente.

Începând din 2006 festivalul a devenit competitiv, fiind acordate premii celor mai bune spectacole şi celor mai buni artişti la finalul fiecărei ediţii în cadrul Galei Comediei Româneşti şi în acelaşi an s-a înfiinţat Concursul de Comedie Românească ce a reuşit, la fiecare ediţie, să descopere noi talente în dramaturgia contemporană. Odată cu ediţia din 2007 festCO are şi o secţiune internaţională în cadrul căreia sunt prezentate spectacole pe texte semnate de dramaturgi români. Au participat deja producţii din Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Republica Moldova şi Serbia.

XI TIFF

Cea de-a 11-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (1-10 iunie) aduce ca în fiecare an mai aproape de cinefili nume mari ale cinematografiei mondiale ale căror viziune şi stil au revoluţionat cea de-a şaptea artă.

În 2012, TIFF dedică un program amplu, plin de proiecţii, masterclass-uri, expoziţii şi alte evenimente speciale, unuia dintre cei care au marcat istoria primului secol de existenţă a cinematografului: Stanley Kubrick (1928 - 1999). Publicul TIFF va putea urmări “Portocala mecanică” într-o copie restaurată, în cadrul unei proiecţii speciale, în prezenţa Christianei Kubrick, soţia regizorului. De asemenea, în cadrul festivalului va avea loc o expoziţie care dezvăluie momente importante din cariera lui Kubrick, surprinse în imagini şi vor putea fi admirate la Cluj-Napoca. Continuarea de la Sibiu are loc între 13-17 iunie.

IX Anonimul - Sfântu Gheorghe

Festivalul Internaţional de Film Independent ANONIMUL are loc la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, în frumosul Complex Green Village, în perioada 9 august-15 august 2012. Festivalul este un eveniment anual, competitiv, nespecializat, organizat de Fundaţia Anonimul.

La fiecare ediţie intră în competiţie un număr de 7 filme de lungmetraj şi 24 de scurtmetraje de ficţiune şi 18 scurtmetraje de animaţie pe baza selecţiei făcute de echipa de selecţie a Festivalului, iar premiile la acest festival nu sunt acordate de către un juriu specializat, ci de către public, prin vot exprimat.

Gărâna Jazz Festival

Gărâna Jazz Festival, a ajuns la a XVI-a ediţie anul acesta şi va avea loc tot în Poiana Lupului, în data 12-15 iulie.

Anual se strâng, vara, în poiană, pentru 3 zile de concerte jazz, artişti din toată lumea şi oameni din toată ţara.

Până acum pe scena de la Gărâna au cântat artişti precum Jan Garbarek, Alexandrina Hriştov, Viktoria Tolstoy iar anul acesta deja au confirmat artişti din SUA şi Finlanda.

La Gărâna nu e doar jazz, e tot jazz-ul: trompetişti, saxofonşti şi recitaluri, solo-uri, diverse subgenuri ale jazz-ului care chiar de acolo nasc la rândul lor alte subgenuri, momente experimentale, cum rar poţi vedea live.

Summer Well 2012

Aflat la a doua ediţie, Summerwell se pregăteşte pentru un nou weekend de concerte incendiare, tot în două zile, 11-12 august, pe domeniul Ştirbey.

În line-up se regăsesc: The Vaccines, Wolf Gang, Hurts, Patrick Wolf, The Asteroids Galaxy, Citizens!, The Stone Roses, The Big Pink, Glasvegas, Zulu Winter.

)

La Muzeul Naţional al Ţăranului Român, expoziţia deschisă la Sala Foaier, se articulează în jurul omului, a prezenţei sale pe teritoriul Dobrogei, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Arheologi şi etnologi vor recompune un spaţiu în care îşi vor povesti aventurile, între bucuria descoperirii şi constrângerile ştiinţifice. Din expoziţie nu vor lipsi lucruri frumoase specifice acestei zone precum ţesături, obiecte din lemn, ceramică, icoane, podoabe, mobilier, dar şi muzici dobrogene. La Muzeul Naţional de Geologie, expoziţia va prezenta publicului fosile din Jurasic, Cretacic şi Neogen descoperite de paleontologii români şi francezi pe teritoriul Dobrogei.

Expoziţia va putea fi vizitată până pe 15 iulie 2012.

Cea de-a cincea ediţie a festivalului are loc în perioada 6 - 8 iulie 2012, pe malul lacului Pasărea din Tunari, în nordul Bucureştiului. Evenimentul păstrează conceptul de Summer Camp, propunându-şi să transforme islazul comunei Tunari într-un adevărat „parc de distracţii” cu scene în aer liber, terase, proiecţii de film, zone de sport, relaxare, locuri de joacă, activităţi creative, expoziţii de artă, workshop-uri şi zone de camping.

Printre numele confirmate, la ediţia din acest an, se numără: Garbage, The Qemists, Kreator, Moonspell, Stanton Warriors, Milow, Selah Sue, Mala Vita, Obituary, Modestep, Pulp, Caro Emerald, Andy C, Meshuggah, Dope D.O.D, Skindred şi Tristania.

5 trupe din umbra care merita un loc la tine in playlist )

Doborogea. Între pământ şi mare, amprenta timpului şi a omului

)

Bookfest - Salonul Internaţional de Carte

S

unt sigură că Alex Turner nu e un nume nou pentru voi. Dacă da, aveți fix 5 secunde de Google să aflați că este solistul Arctic Monkeys. Ei bine, pe lângă piesele ireproșabile Arctic Monkeys care răsună în orice club respectabil din București, Alex Turner mai compune alături de Miles Kane și James Ford, adică The Last Shadow Puppets.

B

ine, aici voi face o mică excepție. Dacă vă mai amintiți filmul Blue Valentine, există o scenă în care Dean (adică Ryan Gosling) îi mărturisește lui Cindy că îi place foarte mult să cânte, însă nu poate să o facă decât dacă se prostește, neavând voce. Ei bine, se pare că Ryan Gosling chiar face asta. Undeva prin 2009 și-a înființat trupa Dead Man’s Bones alături de Zach Shields și corul de copii Silverlake Conservatory, cu care compune și cântă piese de dragoste despre fantome și monștri.

N

-o să ghiciți niciodată. E Karen O. Da, da, solista Yeah Yeah Yeahs, iar Native Korean Rock e proiectul ei solo, unde pare să își facă de cap așa cum, cel mai probabil, casa de discuri nu îi permitea în cazul trupei principale. Piese ceva mai liniștite, ceva mai romantice, care ne aduc aminte ca stil de Modern Romance, dar și ceva mai multe țipete, așa cum numai Karen O știe să strecoare.

S

au, mai bine zis, Bradford Cox, nimeni altul decât solistul/chitaristul Deerhunter. Atlas Sound e o muzică psihedelică, mai greu digerabilă, dar foarte frumoasă odată ce te acomodezi cu stilul. Cox povestea că a simțit nevoia unui proiect solo pentru a dezvolta idei care pur și simplu nu se pretau unei trupe de 5 oameni, iar eu nu pot decât să îi fiu recunoscătoare pentru asta.

Ș

i, în încheiere, ceva mai eclectic: o trupă de raprock care îi are la bază chiar pe The Black Keys, în colaborare cu diverși rapperi, de la Ludacris la Mos Def și Jim Jones. Povestea trupei pare un accident fericit: se spune că producătorului Damon Dash i-a plăcut atât de mult de The Black Keys încât le-a propus să înregistreze niște piese cu rapperul Jim Jones, iar în timp ce ei înregistrau de zor în studio, Mos Def i-a întrerupt din greșeală și, în final, a ajuns să cânte alături de ei.

Maria Năzdrăvan lucrează în publicitate şi este o foarte mare iubitoare de muzică alternative/ indie

5

Pe 2 aprilie 2012, 25 de studenţi din Bucureşti , Iaşi si Cluj , atent selecţionaţi, împreună cu o echipă de 6 oameni au dat startul , alături de un om de fi er al businessului, Mike Costache (Country Manager Maserati , Philantrepreneur) proiectului Good to go.

Antreprenori de renume (Radu Georgescu- presedinte Gecad, Adrian Olteanu- CEO Flanco, Vladimir Oane- fondator uberVU, Emi Gal- fondator Brainient, Paul Renaud- fondator Renaud Investments, Vlad Stan- antreprenor, Adrian Amariei- antreprenor, Marcel Vulpoi- propietar Vulpoi&Toder Management, Bogdan Ift emie- Sales Manager ACER, Peeter Oostveen- fondator Drosa, Lucian Butnaru- antreprenor, Stelian Olaru- Project Manager Contrast Management &Consulti ng) au răspuns poziti v invitaţiei de a oferi impulsul şi cunosti nţele personale viitoarei generaţii ce va acti va în business. Picătura care a conturat amploarea şi valoarea proiectului a fost Gala Good to Go, marcată de eleganţă si fast, dar şi de premii şi diplome. În domeniul antreprenorial, Good to Go is your atti tude!

Mirela Jugănaru, Project Manager

Sesiuni de Traininguri pentru Creier este un proiect nou, marca Econosofi a care are tocmai acest scop: de a-ți sti mula acti vitatea cerebrală -la propriu. Proiectul a fost gândit pentru dezvoltarea membrilor organizației Voluntari pentru Idei și Proiecte și este format dintr-o serie de workshop-uri și traininguri pe temele din jurul Tradingului (în special Forex Trading). În urma celor 8 serii de traininguri teoreti ce ținute de Florin Cioacă, fost FX trader la BancPost și Citybank , pasionații de ști ințele analiti ce au început tranzacționarea practi că pe o platf ormă de trading realizată de același Florin.

Andreea Avramescu, Project Manager

Global Research Summer School, cu al său acronim GRSS, este un proiect în primă ediție care va avea loc în București , între 16-30 iulie 2012 și va avea ca temă „Implicarea Uniunii Europene în menținerea echilibrului din Orientul Mijlociu”. Inițiati va s-a născut în 2011, odată cu anxietatea studenților din an terminal și a drumului anevoios pe care aveau să-l confrunte în redactarea licențelor. Astf el, proiectul nostru a luat o formă progresistă, de la stabilirea bazei unei metodologii de cercetare, până la formarea competențelor de argumentare în cadrul unei dezbateri și de elaborare de politi ci publice. Printre dascălii GRSS vor fi Gabriela Radu, analist politi c la CPCEW, Laurenția Mereuță, vicepreședinte AEPADO și Alexandra Toderiță, cercetător în cadrul Centrului Român de Politi ci Europene.

Ada Barbu, Project Manager

“Studentul Anului” reprezintă oportunitatea de a arăta lumii că ambiția și excelența sunt încă purtate de ti neri care trăiesc în actualitatea valorilor superioare.

Mai mult decât un premiu, Studentul Anului le oferă câști gătorilor ocazia de a-și crea un network social și profesionist de cea mai înaltă calitate. Juriu, parteneri, aplicanți, toți așteaptă să îi cunoască. Iar nouă, organizatorilor, ne oferă șansa de a crea legături cu oameni minunați, despre care sigur vom citi în ziarele de mâine.

Așadar, Românie, dragă, salută-ți astăzi viitoarele elite!

Georgiana Bărbânţă, Project Manager

Social Intelligence Craft s este un proiect de dezvoltare personală la un alt nivel ce vrea să ofere parti cipanţilor informaţii mai avansate decât trainigurile obişnuite, care ţin de domeniul psihologiei “de fi neţe”. De aceea, abordăm şi dezvoltăm teme ca: Limbajul trupului şi microexpresii, Arta persuasiunii, NLP, Cunoaştere de sine, Întarirea sti mei de sine şi descoperirea vocaţiei, Iluzionism şi mentalism.

Proiectul a fost, atât pentru mine, cât şi pentru parti cipanţi, o călătorie revelatoare care ne-a arătat cine suntem noi, cât de multe lucruri putem face, cât suntem de bogaţi şi, nu în ulti mul rând, faptul că suntem LIBERI. Micuţ, spontan, făcut de o mană de oameni şi în ti mp cât mai scurt, ivit ca de nicăieri, dar a reuşit să schimbe vieti le unor oameni şi asta este bucuria mea cea mai mare!

Simina Anton, Project Manager

Proiectul ReSearch are un potenţial extraordinar pentru mediul de business.

La această primă ediţie, am început prin a face două cercetări pe care le vom desfăşura în paralel. Una vizează organizaţia VIP şi îşi propune o analiză despre cum este văzut acest ONG în rândurile studenţilor din ASE şi SNSPA. Iar cea de-a doua (ceva mai amplă), îşi propune analiza mediului asociati v studenţesc din România şi este realizată în parteneriat cu CROS. Şti u că marketi ngul fără cercetare e mort, iar acest proiect are un potenţial extraordinar şi merită exploatat.

Maximilian Dobrescu, Project Manager

6

Deşi la prima vedere EMG, cum ne place organizatorilor să îl alintam, pare a reuni sub aceeaşi umbrelă nume răsunătoare din mediul economic autohton cum ar fi Valenti n Lazea, Tonny Lybek, Niels Schnecker sau “eroul nostru de la Budapesta”, profesorul Lajos Bokros, pentru noi a însemnat mai degrabă lucrul în echipă, multe telefoane date, colaborări interesante, sigle rearanjate a suta oară şi neapărat ceva nopţi nedormite. Dar atunci când un parti cipant îţi spune la fi nal că este cea mai faină acti vitate la care a parti cipat în facultate, atunci şti i, a meritat tot efortul.

Andra Anoaica, Project Manager

A fi Project Manager la Investment School este cu siguranță cea mai intensă experiență pe care am trăit-o in acești doi ani petrecuți in VIP. Am avut plăcerea și onoarea de a lucra cu cea mai unită echipă de organizare din istoria acestui proiect. Ei au fost sursa mea de energie, entuziasm și moti vație, fără de care ediția 12-a Investment School nu ar fi existat. În fi nal, citi nd cuvintele de laudă de la parti cipanți, am realizat că a meritat tot ti mpul și efortul din lume… Am vrut sa lăsam o amprentă asupra lor şi am reușit.

Eduard Anghel, Project Manager

Melcul Monserat are proiecte VIP de prezentat!

Personal Development School s-a ridicat anul acesta pe vârfuri şi a ajuns la cea de-a opta ediţie. Cum îi spun prietenii, PDS, vine în întampinarea studenţilor pasionaţi, din anul I şi II, care îşi doresc mai mult de la ei, dar nu sti u exact ce-ar vrea să facă în viitor. Astf el, ti mp de 2 săptamani, le-am oferit celor mai buni 25 de studenţi, o serie de training-uri, workshop-uri şi dezbateri pe teme ale dezvoltării personale, precum leadership, moti vaţie, setare de obiecti ve, sti mă de sine, orientare în carieră, precum şi poveşti de succes ale unor oameni de poveste.

Alexandra Chiru, Project Manager

Ilustraţie de Andreea Mihaela Ichim

Impact Marketi ng School îmbracă anul acesta forma unei şcoli de vară (11-20 august).

Cea de-a 11-a ediţie va aduce in faţa parti cipanţilor traininguri despre cercetare, cu focus pe neuromarketi ng si tehnici de eye tracking, branding, strategie, online si mobile, guerilla, experieţial, comunicare in-store toate completate de exerciţii practi ce. Mai mult, parti cipanţii vor rezolva un brief dat de compania partenera Pepsi, iar la sfarşitul proiectului vor primi feedback de la reprezentanţii companiei.

Trebuie să recunosc că deşi au existat multe provocări, este minunat să văd alături de echipa mea cum totul se conturează . Aşteptăm cu mare nerăbdare începerea şcolii de vară!

Ancuţa Corcodel, Project Manager

Noemateca este un proiect de dezvoltare personală de care membrii VIP s-au putut bucura din luna noiembrie a anului trecut.

Proiectul s-a desfășurat sub forma unor grupuri de discuție care s-au întâlnit pentru a dezbate diverse probleme și teme de interes comun din domenii precum cultură, politi că, sociologie, economie, comunicare sau psihologie.

Ca inițiator și coordonator al acestui proiect am avut șansa nu numai să pun în aplicare o serie de metode alternati ve de învățare, ci și să îi văd pe parti cipanți cât de mult cresc și cât pot să asimileze și să învăț eu însămi multe lucruri de la ei.

Alexandra Zaharia, Project Manager

7

)

Pas cu pas înspre „cool-tura” Deși simțul vizual joacă un rol important pentru noi, deși avem o înclinație nativă spre frumos, pictura ni se pare străină, searbădă, inutilă, iar muzeele ne obosesc și ne indispun. Dintr-un motiv sau altul, am ajuns să asociem pictura fie cu artistul cu comportament straniu, fie cu un soi de „tocilar”, dar nu unul ca cel cu dioptrii mari și olimpic la astrofizică, ci unul dubios, cu nasu’ pe sus.

de Alexandra Zaharia

C

red că de departe cele mai folositoare inițiative culturale din ultimii ani au fost cele care și-au propus să reînvie interesul românilor pentru lectură. Mă refer la instituirea trend-ului de a citi la metrou, apariția colecțiilor cu prețuri accesibile de tipul „top 100”, dezvoltarea binomului ziarcarte, înflorirea book-blog-urilor editurilor și răsărirea ceainăriilor în librării. Deși nu intră în categoria „inițiativelor culturale”, o mână de ajutor au dat și noile tehno-jucării Kindle sau iPad care au asociat cititul cu ultimul răcnet din colecția Inspector Gadget.

Toate astea par să transforme din ce în ce mai mult cititul în ceva ce e „mișto de făcut” și nu-i rău deloc.

Conceptul de carte pare să se depărteze tot mai mult de cel de „tocilar” sau „șoarece de bibliotecă”. Majoritatea înțelege acum că cititul e ceva ce te ajută, ceva ce te face deștept sau, cel puțin, te face să pari deștept. Nu are importanță. Ideea e că nu se mai poate spune că lumea nu citește sau că încă vede lectura ca fiind ceva de nișă.

Mă întreb atunci: de ce nu se face ceva și pentru a diminua reticența oamenilor față de muzee? Interesul pentru artele vizuale este atrofiat, abandonat la ușile celor care sunt sau vor să fie pictori, istorici ai artei, curatori.

Pentru unii muzeul pare a fi un loc al plictiselii, un labirint monoton și interminabil pe coridoarele căruia nu prea vor să se aventureze decât dacă nu cumva este un punct pe o hartă turistică pe care e musai să îl fotografieze pentru a dovedi că l-au bifat.

Problema pornește, tind să cred, de la modul în care facem cunoștință cu arta în școli. Nu ne-a învățat nimeni cum să ne uităm la un tablou sau după ce să ne uităm. În școală nu am auzit niciodată cuvântul „impresionism” sau, ferească Sfântu’, „pointilism”. Nimeni nu a încercat să ne facă să vedem care este cu adevărat statutul artei, modul în care ea oglindește psihologia artistului și mentalitatea unei epoci, să observăm legăturile dintre curentele filosofice ale timpului, concepțiile despre om, religie, lume, viață, noile descoperiri științifice și artele vizuale. Nimeni nu ne-a explicat ce înseamnă cultura vizuală și la ce servește ea.

Am fost plăcut surprinsă când, acum un an, la Galeriile Naționale din Londra, am văzut grupușoare de micuți blonzi cu uniforme albastre grămădiți pe lângă o domnișoară care, pe un ton mămos specific englezesc, le explica cum stă treaba cu tablourile. Le explica de ce personajele stau în poziția aia, de ce sunt îmbrăcate așa, de

8

ce pictorul a ales decorul ăla și nu altul, ce scenă mitologică era reprezentată sau la ce perioadă istorică făcea refe-rire. Ei se uitau cu gurițele căscate și din când în când mai scoteau câte-o perlă care ridica râsete de primprejur. Nu știu cu câte rămâneau de acolo sau dacă apoi, mari fiind, ajungeau să fie interesați de pictură. Însă inițiativa de a face arta un element important din viața celor mici și de a-i învăța, încă de pe atunci, cum să se uite la un tablou este cât se poate de lăudabilă.

Contactul cu arta nu numai că ne rafinează simțul pentru frumos, dar ne și îndeamnă să căutăm semnificații noi, să facem asocieri noi, să ne antrenăm mintea și spiritul creativ. De-a lungul timpului mintea noastră și-a format o serie de tendințe care, mai pe șleau spus, ajută la supraviețuire. Pentru a putea face față complexității și infinității lumii și pentru a înlesni procesul de adaptare ne-am format o serie de „scurtături” care pe de-o parte sunt folositoare, ajutând la orientarea în lume și la ușurarea existenței de zi cu zi, dar pe de altă parte ne limitează creativitatea, gândirea și spiritul critic. Facem tot timpul aceleași asocieri, vedem lucrurile pe care vrem sau suntem obișnuiți să le vedem, ne formăm niște șabloane culturale care ne ajută să înțelegem realitatea. Pentru a fi cu adevărat creativi ar trebui să ne forțăm mintea să renunțe la șabloanele și scurtăturile existente, să le recreeze sau să formeze legături noi între ele.

A privi un tablou înseamnă a privi un mod aparte de a vedea o realitate, a pătrunde o mică parte din lumea interioară a autorului. Înseamnă a te deconecta de banalitate. Pictorii ai căror nume ne vin în minte atunci când le atribuim caracteristica de „geniu” au fost oameni a căror putere creativă i-a transformat în făuritori de lumi, oameni care se puteau detașa de imediat, de cotidianitatea experienței pentru a scăpa de șabloane și a vedea lucrurile cu alți ochi.

Ne putem folosi de artă pentru a ne antrena mintea ca să vedem aspecte din realitate în feluri în care nu le-am mai

“

văzut, să putem surprinde caracteristici și înțelesuri noi, să facem asocieri noi și să ne dezvoltăm spiritul creativ.

Având în minte aceste lucruri, putem lăsa imaginația să zboare și să ne gândim: cum ar fi dacă am învăța de mici cum să privim tablourile, dacă galeriile de artă ne-ar aminti de atmosfera boemă a perioadei impresioniste, dacă ceainăriile și cafenelele ar semăna cu locurile romantice din care se inspira Toulouse-Lautrec, dacă am profita de tehnojucăriile de acum pentru a aduce arta mai aproape de noi?

Cum ar fi dacă am reuși să scăpăm de concepția păguboasă conform căreia arta este ceva obscur, penetrabil doar de mințile unor esteticieni sau unor hipioți cu preocupări cel puțin suspecte? Și cum ar fi să începem să vedem mersul la muzeu ca o activitate la fel de utilă și la fel de „mișto” ca și cititul?

Cum

ar fi dacă am învăța de mici cum să privim tablourile, dacă galeriile de artă ne-ar aminti de atmosfera boemă a perioadei impresioniste, dacă ceainăriile și cafenelele ar semăna cu locurile romantice din care se inspira ToulouseLautrec, dacă am profita de tehno-jucăriile de acum pentru a aduce arta mai aproape de noi?

Alexandra Zaharia este studentă la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA.

9

)

Ancheta: tainele primului articol Vă mai recunoaşteţi cumva în textele, eseurile, proiectele scrise acum câteva luni? Dar acum câţiva ani? Mai mulţi jurnalişti şi scriitori au acceptat să se oprească pentru câteva minute şi să îşi amintească de primul lor text publicat. Zis şi făcut! Fie că nu se mai recunoşteau în rândurile peste care trecuseră câţiva ani, fie că s-au dovedit amuzaţi şi s-au privit cu îngăduinţă şi nostalgie, credem că primul text publicat le-a stârnit, fiecăruia dintre ei, cel puţin un zâmbet furiş în colţul gurii. Aşadar, aceştia ne-au povestit despre prima încercare scriitoricească serioasă care le-a fost publicată şi despre ce conţinea ea, precum şi despre sentimentele legate de aceasta.

Dan C. Mihăilescu

“

am scris cu deplină responsabilitate civică şi foc răzbunător, după care m-am văzut publicat, ba încă am primit o menţiune constând într-un stilou...

Dintotdeauna mi-a fost greu să-mi dau data debutului. Am optat pentru 1974, România literară, fiindcă dădea cel mai bine la CV. Numai că debutasem deja la 16 ani, în 1969, în revista Pe-un picior de plai a Liceului 39. Asta, după ce avusesem un episod hazliu pe la 12, 13 ani (zău că nu mai ştiu), prin 1965-66, când am trimis la Scânteia tineretului un reportaj despre găştile ţigăneşti de pe Şoseaua Giurgiului, cartierul „Flamura”, unde puradeii te agresau, doar-doar le vei trage un şut sau vreo castană, ca să aibă fraţii cei mari pretext să te căptuşească („ce, bă !? dai în frati-miu ?!?”) şi să-ţi umfle banii. Eram literalmente terorizaţi, noi, ăştia, cuminţii, copiii mamei, de grupurile tuciurii atotputernice. Aşa că am scris cu deplină responsabilitate civică şi foc răzbunător, după care m-am văzut publicat, ba încă am primit o menţiune constând într-un stilou... am uitat marca!

După câteva săptămâni, am revenit în aceeaşi gazetă cu un răspuns la o anchetă despre adolescenţă şi singurătate, unde scriam că mă simt pustiu, melancolic şi inutil, cămi plac melodiile lui Salvatore Adamo şi visez să devin ziarist. Chiar asta visam: să cutreier ţara şi lumea, să detectez focare, nereguli, nedreptăţi, urăţenii şi splendori, pe care să le etalez în pagină într-un stil când incisiv, când lirico-patetic. Pe atunci încă nu-l citisem pe F. Brunea-Fox, dar când aveam să o fac mi-am recunoscut numaidecât utopia profesională a adolescenţei.

Sigur, în timp, cum se-ntâmplă-n viaţă, mi-am trădat dragostea dintâi. Dar numai parţial! Adevărat, am trecut la istoria literară, am făcut cercetare-n biblioteci academice, am tras mai bine de-un sfert de veac la carul cronicii de întâmpinare, am publicat vreo douăzeci de cărţi, am tradus vreo zece, am trecut de la Eminescu la Caragiale, apoi la Cioran ş.a.m.d. Însă gazetăria mi-a rămas ca drogul în sânge. Din 1974 până astăzi, puţine vor fi fost lunile fără un articol, iar din 1990 încoace nu cred să fi făcut pauză publicistică mai mult de câteva săptămâni. Chiar şi acum, la aproape şaizeci de ani, cred că m-aş apuca frenetic de reportaj, „bruneafoxismul” fiind o teribilă şi inexplicabilă absenţă din peisajul (aşa de vinovat catastrofist!) al presei noastre.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: “Oare chiar ne-am întors de la Athos?”, Editura Humanitas, 2011

10

Matei Florian

Mi-l amintesc bine pe puştiul ăla. Era puţin scrântit, pătimaş şi sălbatic, aşa cum sunt mulţi la 18 ani, dar lucrurile se întâmplau în jurul lui cu o forţă incredibilă. Uneori îl copleşeau şi nu le făcea faţă, era un preaplin acolo care dădea pe afară, era şi destulă tristeţe. N-are a face. Mă uit acum la poza aia din 1997, din revista Cuvântul: un tip slab, cu o geacă aiurea, cu părul prins în coadă şi o privire şuie, cam poetică pentru gustul meu de azi.

Probabil că m-ar lua la palme pentru cuvintele astea. Chiar ţinea la geaca aia. Şi cred ca merit: Matei 13.47, poezia lui din revistă, primul text publicat, era mişto, avea forţă, avea imagini, avea nelămuriri şi frici, avea umor şi candoare, avea tot preaplinul pe care îl trăia, era el.

Bine, recunosc: mi-e un pic ciudă. El chiar visa peşti aproape în fiecare noapte, iar peştii ăia îi vorbeau, mergeau, zburau şi câte şi mai câte. Când se trezea, se imagina ba cabanier, ba atacant în naţionala de fotbal a insulelor Feroe, ba dansator pe străzi, prin Berlin sau aiurea. Şi culmea e că era în stare să facă toate astea. N-aş avea curaj să-i scot o vorbă din poezia aia.

Ar trebui să fiu cel puţin Radu Ţeposu, să conduc revista Cuvântul şi să am poezia pe mână, ca să îndrăznesc aşa ceva. Şi nici el, Radu Ţeposu, nu i-a schimbat decât două cuvinte, mici. În fine.

Băiatul ăsta chiar scria, iar fetele fugeau de el ca de naiba. Poate că era de la privire, te privea uneori de te speriai, probabil că era şi de la geacă. Aş vrea să cred că nu s-ar ruşina cu mine, ăsta care sunt acum, aş vrea să cred că nu l-am înşelat prea mult. Recunosc şi asta: mi-e tare, tare dor de el.

“

Matei 13.47, poezia lui din revistă, primul text publicat, era mişto, avea forţă, avea imagini, avea nelămuriri şi frici, avea umor şi candoare, avea tot preaplinul pe care îl trăia, era el.

Matei Florian este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul “Şi Hams şi Regretel”, Editura Polirom, 2010

Ioan Es. Pop

Ioan Es. Pop este poet si publicist. A primit Premiul Cartea de Poezie pe anul 2011, pentru volumul “Unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo”, Editura Cartea Românească, 2011

“

Am ajuns la 23, dar mâinii continuă să-i fie ruşine, mai ales când i se cere să arate şi altora ce a scris.

Mâna

Am trecut de 18 ani, dar nu înţeleg nimic din viaţa mea. În careul în care suntem adunaţi de director, atunci când mi se rosteşte numele în faţa a două, poate trei sute de elevi, pornesc livid spre centrul careului pentru a mi se strânge mâna, dar mâna mea pur şi simplu nu e în stare să stea întinsă. Îi este o ruşine teribilă. Nu pot răspune salutului directorului în mod corespunzător, fac doar semnul acela de „Lăsaţi, nu e cazul, n-am niciun merit în asta” şi mă retrag şi mai ruşinat. Toţi ceilalţi au trecut testul. De asta or fi râzând acum, nu?

Mi-e tare ruşine să ies în careul şcolii chiar dacă am participat la faza pe ţară a Olimpiadei de limba şi literatura română, pentru că sunt cu un an mai în vârstă decât colegii mei de clasă. Ruşine pentru că am rămas repetent în clasa a şasea chiar din pricina limbii române. În plus, mâinii mele drepte îi e atât de ruşine că scrie noaptea ceea ce crede ea că sunt poezii, încât nu îndrăzneşte să apuce mâna întinsă a directorului. Adică nu se poate ridica până la înălţimea ameţitoare a acesteia. E clar, şi norocu-i o pedeapsă. Şi

Vintilă Mihăilescu

reuşita-i o pedeapsă. Cum să fac să dispar chiar acum?

Am ajuns la 23, dar mâinii continuă să-i fie ruşine, mai ales când i se cere să arate şi altora ce a scris. Încă nu crede că ceea ce scrie e cu adevărat poezie. Este şi motivul pentru care un poem publicat pe atunci în revista studenţească a centrului universitar în care am ajuns rămâne îngropat vreme de treizeci de ani, nereluat în vreuna dintre cărţile mele. Mi-l semnalează în prag de primăvară 2012 o fostă colegă, care-l culege din învechita pagină de revistă şi mi-l trimite. Mâna dreaptă se ruşinează de el ca pe vremea când l-a scris, dar eu am decis să-l fac public la un cenaclu. Şi merge peste aşteptări.

„A, nu, să nu crezi că vei mai scrie ceva nou cu degetele mele”, mă avertizează mâna mea dreaptă. „Mie ruşine de mine şi mi-e ruşine de tine şi de poeziile tale.

Conştiinţa mea e o conştiinţă a ruşinii. Mai bine roagă-te pentru mine să nu mai tremur din cauza paharului. Şi roagăte şi pentru tine să nu mai scrii.”

Vlad Odobescu

Decentrarea, mon amour...

O să scriu reportajul ăsta

Termenul îmi devenise poreclă: decentrare interpersonală.

sunt un timid incurabil, e clar, şi n-am ce căuta în presă.

Termenul îmi devenise poreclă: decentrare interpersonală. Pe acest subiect îmi dădusem licenţa (despre „ontogeneza judecăţii morale”), cu această idee în cap intrasem pe teren, iscodindu-i pe ţăranii din Gorj cum stau cu decentrarea, despre asta vorbeam cu prietenii la o bere iar soţia mea, care îmi bătea la maşină textele, mai tresare şi astăzi cînd aude acest cuvânt.

Purtat pe aripile acestei obsesii, am avut chiar şi o întreagă corespondenţă cu faimoasa antropoloagă americană Margaret Mead, ajungând să-i dau sfaturi cum ar putea să-şi regândească unele dintre teoriile sale din această perspectivă minunată. Lévi-Strauss mi-a răspuns, politicos, doar că îl depăşeşte subiectul...

După zeci şi zeci de texte pe care le-a înghiţit neantul, am publicat în sfârşit Articolul în Revista de Psihologie: marea mea teorie vedea lumina tiparului! Nu l-a citit nimeni... De atunci, nici eu nu am mai vorbit despre decentrare, scăpasem de obsesie. Dacă mă întrebaţi acum, nici nu mai ştiu ce-oi fi scris acolo...

A rămas însă prima mea iubire, care nu se uită niciodată. Decentare interpersonală...

Altfel spus, capacitatea indivizilor de a se pune pe punctul de vedere al celuilalt, capacitate cu care nu te naşti (idolul meu de atunci, Jean Piaget, vorbea despre egocentrismul infantil, de la care porneşte dezvoltarea psihică a fiecărui individ pe lumea asta), ci pe care ţi-o construieşti în timp, pas cu pas. Identificasem chiar şi nişte stadii ale acestui proces, dar nu mă întrebaţi care sunt acestea! A rămas doar mirajul acestei „decentrări”, care, în fond, nu este nimic altceva decât arta con-versaţiei, capacitatea de empatizare cu cel din faţa ta, oricare ar fi acesta, de a-l înţelege şi, astfel, de a te înţelege pe tine însuţi în relaţia cu ceilalţi. Practic, mai însemna ceva: arta de a asculta, de a-ţi controla egocentrismul firesc, lăsându-l (şi) pe celălalt să-şi exprime punctul de vedere.

Aşa am ajuns, într-un fel, la antropologie, dincolo de accidentele biografice care m-au adus la Institutul de antropologie. Mai cred şi acum că, în ultimă instanţă, aceasta este calitatea sine qua non a antropologului: să ştie să asculte şi să se străduiască să înţeleagă punctul de vedere al Celuilalt. Şi mai este ceva: chiar dacă n-am mai pronunţat termenul şi am uitat de primul meu articol, această decentrare interpersonală a devenit regula mea de viaţă, imperativul meu moral absolut. Pe care îl mai trădez din când în când, ca omu’, dar care a rămas sportul meu preferat. Să vorbeşti cu oamenii în cunoştinţă de cauză, iată o îndeletnicire de care nu te poţi plictisi niciodată!...

Ar trebui de-acum să intru.

Sindicalistul Costel Rotaru mă aşteaptă în birou şi eu continui să mă învârt pe-aici, prin faţa şirului de hale cârpite. Încerc să reţin – pentru partea de atmosferă - gesturi şi chipuri din şirul de muncitori ieşiţi la soare, verific încă o dată reportofonul, caut pagini libere în carneţel, ca un ziarist profesionist. Îmi caut de fapt bătaia potrivită a inimii şi nu pare cu putinţă: sunt un timid incurabil, e clar, şi n-am ce căuta în presă. Eram un bou pe când credeam că tocmai aici mi-e scăparea, într-o meserie total opusă alcătuirii mele. Ca şi cum ăia care leşină când văd sânge dau la Medicină. Acum sunt un bou cu reportofon de împrumut, în faţa unei uzine de la capătul Iaşului, şi-mi blestem zilele.

Nu înţeleg alcătuirea oamenilor, oricât aş vrea: pe unii îi dispreţuiesc, pe alţii îi admir fără rezerve, de cei mai mulţi mi-e frică. N-am destule nuanţe, nu-i pot afla, mi-e jenă să pun întrebări banale, darămite să-i pun în dificultate. E martie 2006, am ajuns în anul patru de facultate, iar de trei ani urc zilnic scările Casei de Cultură a Studenţilor, până la uşa redacţiei „Opinia studenţească”. Mai toţi colegii mei au scris câte un reportaj mare, unii au umplut de zeci de ori paginile 10-11 ale revistei, cele mai grele şi înfricoşătoare pagini din lume, alea care conţin oameni vii.

Până acum am fentat presa cu ştiri, tablete şi minuscule reportaje de atmosferă.

Nimeni nu mi-a reproşat vreodată ceva, am primit chiar „titlul” de redactor-şef adjunct pentru mărunte treburi corect făcute. La început, cei din jur mă îndemnaseră să fac mai mult, însă de la o vreme s-au obişnuit cu mine aşa. Tocmai lipsa asta de aşteptări mă roade acum. O să vorbesc cu sindicalistul Costel Rotaru şi o să scriu reportajul ăsta, fie ce-o fi.

Nu e cine ştie ce subiect, dar e-al meu: au trecut aproape şase ani de când Virgil Săhleanu, lider sindical la Tepro Iaşi, era asasinat la comandă. Firul apucat de anchetatori a dus până sus, la conducerea de la acea vreme a companiei. Însă nu de istoria cazului vreau să mă ocup, ci de prezentul uzinei. Pentru asta trebuie să vorbesc numaidecât cu Costel Rotaru.

Trag aer în piept, las buletinul la intrare. Înăuntru e întuneric, dintr-o hală vecină se aud ciocane, strunguri şi înjurături. Undeva în stânga, dincolo de o uşă, e Costel Rotaru: un bărbat nici bun, nici rău, nici înfricoşător, nici blând, care fumează, bea cafele reci şi aşteaptă să-mi vorbească.

“

Vintila Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative şi jurnalist la revista Dilema Veche. Cea mai recentă carte publicată: “Sfârşitul jocului. Romania celor 20 de ani”, Editura Curtea Veche, 2010

“

Vlad Odobescu este reporter şi editor la Yahoo! News Romania şi senior editor la revista Opinia veche

11

Ionela Gavriliu

„Video-chat-ul, prostituţia alternativă”

Primul articol pe care l-am publicat într-un ziar cu tiraj de peste 100 de exemplare n-am putut să-l arat nici părinţilor, nici rudelor respectabile. Prin urmare, mama nu-l păstrează decupat în vreo cutie cu amintiri. Dintr-un motiv foarte simplu. Debutul meu în presa mare a avut titlul: „Video-chat-ul, prostituţia alternativă”. E un articol apărut în Dilema Veche, în redacţia căreia am avut şansa să fac câteva luni de practică. Visam să scriu, în sfârşit, reportaje adevărate, nu ca cele câteva texte căznite, publicate într-un ziar studenţesc bilingv. Pentru asta simţeam că am nevoie de o temă călăuzitoare. Si tema a apărut în a doua săptămână

“

Ştiam că reportajul vieţii nu se scrie când îţi mestecă alţii mâncarea.

de ucenicie: prostituţia.

Fără ipocrizie acum. Îmi imaginasem că voi scrie cu totul altceva la un săptămânal cultural. Realitatea zdrobise visurile mele de mărire. N-aveam nicio idee. Nimic.

Până când, într-un week-end, m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu. Fată inteligentă, sclipitoare chiar şi foarte deschisă la minte. Aflase înaintea mea că nu există zâne şi feţi frumoşi. Colega mi-a spus cu naturaleţe că lucrează la un video chat, ca să facă un ban în plus la facultate. Nu se dezbracă, doar era „vocea” fetelor de-acolo care nu ştiu limbi străine şi, fireşte, au altceva de făcut. Mi-a povestit că sistemul e bine pus la punct, carte de muncă, program în ture. În acte, fetele vesele sunt toate asistent IT. Căscam urechile şi aveam deja lead-ul scris. Mi-a mai spus ca femeile de-acolo sunt doamne pentru care ai bagă mâna în foc că n-au aşa activităţi, foste profesoare, mame şi bunici. Ştiam că reportajul vieţii nu se scrie când îţi mestecă alţii mâncarea. Şi-am rugat colega să-mi facă un pustiu de bine şi să mă recomande la patroana-matroană. A doua zi băteam la uşa unui respectabil apartament de lângă Universitate şi intram în universul femeilor trecute de prima tinereţe care ofereau plăcere pe Internet, în timp ce vorbeau de nepoţi şi de reţete de prăjituri. Şi care, în bunătatea lor mămoasă, se ofereau şi gratis preţ de câteva secunde privirii clienţilor adolescenţi. Am stat 8 ore în acel univers atât de uman şi

Gabi Dobre

atât de sordid. Şi-am scris din tot sufletul, cu simpatie şi fără a înflori nimic. Ar fi fost de prisos. Râvna în ale documentarii mi-a fost apreciată de oamenii de cultură. Chiar domnul Andrei Pleşu mi-a remarcat zelul muncii de teren, zicând: „Cât efort pentru aşa ceva...” N-am ştiut niciodată dacă era cu adevărat un compliment.

Nu vă spun de cate ori am citit şi am recitit rândurile scrise, imaginându-mi ce ar gândi cei care-l parcurg. N-am ştiut că e un text onorabil până când nu miau spus-o alţii. Asta mi se mai întâmplă şi azi.

Daca ar fi să schimb acum ceva la textul de debut în presa mare, ar fi titlul. E prea sec, prea fără culoare. Dar, recunosc, nici astăzi nu mă pricep la a găsi titlul cel mai potrivit.

Ştiu, articolul despre video-chat nu e un text pe care să-l păstrez şi să-l arăt nepoţilor. E suficient că rămâne pentru mine un material de care n-are de ce să-mi fie ruşine ca jurnalist. Şi o experienţă cel puţin culturală.

P.S. Textul respectiv a fost „portofoliul” care a convins, la scurt timp, Jurnalul Naţional să mă angajeze.

Ionela Gavriliu este jurnalist de 7 ani. A început cu o colaborare la Dilema Veche, apoi a lucrat mai mulţi ani la Jurnalul Naţional, iar în prezent este reporter la Digi24.

Dia Radu

„Acum ne puneți telefoane?”

Cine-i de vină că primul text e prost?

Prima mea încercare de reportaj s-a întâmplat în primăvara lui 2008. Eram colaborator la revista Esquire și, încurajat de editorul meu, am ajuns în Șinca Nouă, un sat din Munții Făgărașului, așezat cam pe la jumătatea drumului dintre Brașov și Făgăraș. Nu arăta deloc special: câteva sute de case, de o parte și de alta a șoselei, unele mai arătoase, majoritatea simple, dar îngrijite. Poți merge de la un capăt al altul, de-a lungul șoselei, în mai puțin de 10 minute, iar ca să vorbești la telefon trebuie să identifici unul din cele câteva locuri cu semnal și să stai neclintit până la finalul convorbirii.

Și, totuși, dacă Șinca Nouă nu arăta cu nimic mai special decât alte sate din România, ce căutam acolo? Pentru povestea oamenilor de acolo. În primul rând, Șinca Nouă nu e un sat, ci o comună.

E o distincție nesemnificativă pentru cineva din București, din Brașov sau din orice alt oraș de pe lumea asta, dar incredibil de importantă pentru oamenii de acolo. Importantă pentru că locuitorii din Șinca s-au chinuit ani de zile să-și recapete statutul acesta. L-au pierdut în ’68, pentru că locuitorii, oameni de la munte, au refuzat să intre în „colectiv”. Șinca Nouă a fost „retrogradată” la statutul de simplu sat, cu toate minusurile aferente: fără medic în sat, fără școală, fără drept de decizie asupra multora din lucrurile care le afectau viața de zi cu zi.

În’97, pentru că aveau doar două telefoane fixe în comună, s-au dus la Romtelecom să ceară montarea unei centrale. Cei de la Romtelecom s-au uitat peste graficul lor de extindere a rețelei și le-au spus că vor ajunge în satul lor peste 25 de ani. Au făcut chetă în sat, au strâns câte 230 de dolari de la 175 de familii și și-au cumpărat singuri centrală. Cu ea cumpărată, s-au dus la Romtelecom și le-au zis: „Acum ne puneți telefoane?”.Pentru isprava asta au primit în 2005 un premiu de la Comisia Europeană: statutul de „Sat european”.

Comună cu acte-n regulă au redevenit abia la 12 ani de la Revoluție, timp în care au mers,lună de lună, ba la județ, ba la Guvern cu cereri de reînființare. Au reușit până la urmă pentru că au profitat de o lege ce tocmai fusese introdusă, cea a referendumului local, și au fost primii din România care au organizat un astfel de referendum. Cu rezultatul (toți votaseră pentru reînființarea comunei) s-au dus la București. Cei de la Ministerul Administrației și Internelor n-au mai avut de ales și au aprobat reînființarea.

Când am ajuns eu acolo, abia se deschisese cabinetul unui nou medic de familiei, lucrau la instalarea unui sistem de canalizare și erau implicați în 2-3 proiecte cu fonduri europene, visau și ei să profite de valurile eco-turismului și bio-agriculturii care începuseră să se facă simțite și-n România de dinaintea crizei.

Scrisesem câteva articole până atunci, nu multe, dar cel despre oamenii din Șinca Nouă e cel pe care mi-l amintesc atunci când sunt întrebat care a fost primul meu articol.

De ce? Pentru poveste.

Scriu cu teamă prima frază. Mă uit la ea cu un ochi, apoi cu celălalt. Nu-mi prea seamănă. Am 18 ani, îmi plac băieții și Vama Veche, iar fraza asta scurtă pe care tocmai am scris-o e bosumflată și plină de riduri. Dar, hei, chiar asta vreau.

Vreau să mă fac om mare pe două file dictando. Să scriu ceva serios, ceva grav care să miște lumea. Și nimeni să nu știe câți ani am din textul ăsta - primul care mi s-a cerut de când m-am angajat. Așa mi s-a zis, să iau și eu atitudine, dacă mă revoltă ceva. La pagina 2, la rubrica de Accente. Stau lipită de scaun, în ziua asta superbă de toamnă. Ce ghinion! Nu mă revoltă nimic! Mi-e groază să-ncep și nici nu-mi amintesc de ce-am promis că-l predau. Ah, da, aveam o săptămână-n față și s-a făcut azi. Iar mâine mă voi trezi devreme, voi trece textul pe un A4 curat și, înainte să ajung la facultate, îl voi lăsa în redacție. Deocamdată, pe ciorna din fața mea se lăfăie propoziția asta, prima, indignată și incisivă. Am pus și-un semn de întrebare acolo: “Cine-i de vină că țara merge prost?” Un titlu care mă sperie, care îmi râde-n față. Scriu câteva fraze glorioase, apoi tai și înlocuiesc paragraf după paragraf. Și, nu știu cum, cuvintele par să mă ia pe sus. Dia vorbește ca la televizor. Propozițiile prind viață.

Se-ncolăcesc și se revoltă. Țâșnesc răzvrătite, doldora de neologisme. Zău dacă nu mi se pare că sună deștept. Ca mine. Când după zece minute închei apoteotic, răsuflu ușurată.

L-am dat gata. Pun caseta aia cu Vama Veche și simt cum mă trece o transpirație călduță. În fața mea zace eroic primul meu text.

Gabi Dobre este senior editor la revista Decât o Revistă

12

***

Au trecut de atunci 12 ani. Recitesc și nu mă recunosc în stilul stângaci și inflamat.

N-aș mai scrie așa. Nu-mi place seriozitatea aia de împrumut. Cuvintele mari mă lasă rece, iar voluptatea de a arăta cu degetul n-o mai am de mult. În locul revoltei, s-a așezat, trufașă, lenea celui care știe că viața merge înainte la fel. Nu mai cred azi că jurnalismul poate schimba lumea. Cred însă că scrisul te poate face mai bun. Cu fiecare text pe care îl scrii, te apropii mai mult de cel care ești. Nu mă mai tem de cuvinte, nu mă mai lupt cu ele. În spatele lor, bănuiesc însă o luptă cu mine. E adevărat: mi-e și acum frică înainte să scriu.

Dar mi-a rămas plăcerea de a spune povestea, mi-a rămas bucuria de a afla cine sunt.

La pagina 2, la rubrica de Accente.

Dia Radu este editor cultural la revista Formula As. În timpul liber, scrie pentru Esquire, Dilema Veche și alte reviste.

)

Fotografii în jurul lumii de pe bancile liceului În Craiova, într-un liceu de arte, unde copiii sunt ghidați de note și instrumente muzicale, șevaleturi și alte obiecte artistice, Felicia Simion cântă după un aparat digital cu ale cărui fotografii se joacă prin Photoshop și le trimite la concursuri.

de Andreea Bota Fotografii de Felicia Simion www.feliciasimionphotography.com

Puțin după 18 ani, împliniți pe 25 aprilie, craioveanca Felicia Simion are planuri mari. Primul ar fi un proiect pe foto-jurnalism plănuit pentru vara asta, dar totodată să își păstreze fericirea. ”Ce-mi doresc de la fiecare zi este să nu ajung la finalul ei fără să fi creat un ceva, un orice, oricât de mic - chiar o mâzgăleală pe o margine de caiet matematician.”, ne-a spus când am întrebat-o ce-și dorește cel mai mult să facă. În mai puțin de o lună termină clasa a XI-a în liceul de arte ”Marin Sorescu”, din Craiova. Asta după ce s-a mutat din Colegiul Național ”Frații Buzești”, imediat după primul semestru. Voia să aibă timp de fotografie și desen, nu să învețe mereu biologie, fizică, matematică și să ajungă să-i fie asfixiată pasiunea de notele din catalog. Era o elevă eminentă într-un liceu de elită, însă notele de 10 furau din timpul dedicat ședințelor cu aparatul ei Canon EOS 7D.

Oameni din alte țări voiau să îi cumpere fotografiile și să le folosească pentru coperta unui album muzical ori drept copertă pentru câte o carte nou lansată. “Oamenii, când au nevoie de imagini, caută de obicei pe deviantART, pentru că sunt siguri că vor găsi ceea ce le trebuie”, spunea Felicia într-un prim interviu când avea aproape 16 ani. Astfel, fotografiile ei au ajuns în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, cum ar fi Australia. Spre exemplu, o fotografie făcută în Grădina Botanică a ajuns să fie cumpărată cu bani serioși pentru a fi coperta unei cărți cu specific religios, asta în urmă cu vreo trei ani. O trupă rock, din Australia, dorea și ea una dintre fotografiile puștoaicei modeste căreia cu greu îi venea să înțeleagă cum le-a plăcut unor oameni fix pozele făcute de ea cu care doar se jucase un pic prin Photoshop. Aveau să folosească munca Feliciei pentru a le reprezenta noul album: Under the sun. Și-au avut de unde alege, căci Feli,

“

[...] povești cum își dorește ea mai mult: cu un aparat.

Cum s-a născut fotografia pentru Felicia

La 13 ani a primit, cadou pentru ziua ei de la părinți, un aparat de fotografiat. Era un aparat profesional, un Canon 400D cu care a experimentat tot ce îi ardeau ideile să imortalizeze după luni bune de privit fotografii pe internet. Până pe la vreo 15 ani salvase vreo patruzeci de mii de fotografii în calculator. Terminase și niște cursuri de fotografie la Cercul Militar unde se organizau cursuri profesioniste, încheiate cu un test și apoi o expoziție deschisă pentru public. Venise vremea ca alții să salveze fotografii realizate de ea. Le-a făcut poze prietenelor în Grădina Botanică, necunoscuților prin parc sau pe străduțele mai pitite din Craiova până ce pozele ei au ajuns pe coperți de cărți și albume de muzică.

Își publica toate lucrările pe deviantART și site-ul era locul potrivit unde să-și stocheze munca și să fie și apreciată de oameni. Nu și-ar fi imaginat că un asemenea site, un fel de portofoliu pentru artiști, avea să îi aducă, în scurt timp, și venituri bănești.

Shape - Fotografia nominalizată la Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie 2012

13

Le lac des cygnes cum îi spun prietenii, are un portofoliu impresionant pentru un fotograf aflat la început de drum. Cele două fotografii cumpărate de străini n-au reprezentat singurele colaborări, însă toate propunerile au venit de peste hotarele țării. I se ofereau bani și erau cu toții uimiți de fotografiile pe care o tânără din estul Europei reușea să le facă. Așa a ajuns să lucreze cu mai mulți englezi și nu doar pentru promovări muzicale și culturale. A ajuns să promoveze bijutetii fix pe gustul ei. Primea inele, lănțișoare, brățări și alte minunății de la o englezoaică, pe nume Zara Taylor, și tot ce trebuia să facă erau fotografii cum își dorea. Orice dorea Feli să realizeze în imagini, o încânta pe creatoarea podoabelor englezești. Nimic mai plăcut pentru o adevărată domnișoară precum Felicia, ruptă parcă din anii 50.

Notorietatea extinsă și-ntre hotarele patriei

După nominalizarea Feliciei la Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie a început o mică nebunie. În această competiție se înscriseseră peste o sută de mii de oameni din 171 de țări. Aproximativ 1 400 de români

își puseseră o parte mai mică sau mai mare de speranțe pentru a intra pe ultima sută de metri de selecții, însă doar doi dintre aceștia au ajuns printre finaliști. Se-ntâmplase: notorietatea Feliciei nu mai aparținea străinilor. I-a fost luat un interviu de către cei de la antena3.ro de îndată ce s-a aflat lista nominalizaților și internetul a fost împânzit de vestea că cei 2 români, Felicia Simion și Ionuț Hrenciuc, sunt printre cei nominalizați la Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie 2012. „Fotografia pe care am înscris-o în concurs are o semnificaţie deosebită pentru mine. Este o imagine care o are ca subiect pe mătuşa tatălui meu, pe care am surprins-o în tren, în drumul său către casă”, a declarat Felicia pentru adevărul.ro după ce s-a organizat și expoziția Sony World Photography Awards 2012 de la Cafeneaua Verona, în cadrul librăriei Cărtureşti, unde a fost inclusă și o secțiune pentru lucrările finaliștilor români. „Am fost invitată la expoziţia Sony, unde am întâlnit mulţi oameni, mi s-au luat câteva interviuri și apoi am fost sunată de cel care m-a invitat la expoziție să-mi spună de Pro TV”, mi-a povestit ușor copleșită de transmisiunea în direct de pe canalul de televiziune menționat.

A ajuns să o fotografieze și pe tânăra cântăreață Lucia pentru trimestrialul Decât o Revistă. I-a făcut pozele în

stilul ei, ca și cum Parcul Tineretului din București era Grădina Botanică din Craiova, iar tânăra necunoscută, una dintre prietenele ei. Felicia crește în carieră datorită internetului, cu o mare pasiune pentru fotografie și entuziasm pentru fiecare concurs la care își încearcă norocul. „La Sony am participat astă-vară, tot căutând concursuri. Nu i-am acordat atâta atenţie – mă gândeam că-s şanse foarte mici să fiu finalistă. Întâmplarea sau neîntâmplarea a făcut ca, după luni întregi în care nici că mi-am amintit de concurs, să aflu că, surpriză, a fost mult mai bine decât mă aşteptam.

Asta n-a făcut decât să dubleze şocul şi să mă azvârle într-o tornadă de emoţii.”, ne-a spus proaspăta majoră cu privire la evenimentul așteptat cu emoții de atâția fotografi din toată lumea.

De-acum n-are decât să cucerească și mai multă lume cu fotografii. Să spună povești cum își dorește ea mai mult: cu un aparat. Poate dacă n-ar fi fost tânăra fotografă talentată, ar fi fost pe drumul spre succes în ilustrație ori „o mică poetă. ” Dacă nu m-aş fi îndrăgostit de fotografie, probabil cele mai mari pasiuni ar fi fost desenul şi scrisul, pasiuni care s-au menţinut de la 4-5 ani încoace.”, ne-a mai povestit Felicia.

“

Am fost invitată la expoziţia Sony unde am întâlnit mulţi oameni, mi s-au luat câteva interviuri și apoi am fost sunată de cel care m-a invitat la expoziție să-mi spună de Pro TV

Boundless

14

)

Din umbra de pixeli

“

Trebuie să te asiguri că te-ai plimbat prin fiecare colțișor al acelei lumi virtuale, ca să poți să spui cu mâna pe inimă că, dacă sari peste un bolovan, nu „cazi din lume” sau alte catastrofe...

de Emanuela Barbă Ilustraţie de Maria Iridon

Cumpărasem un nou jacuzzi pentru personajul meu. Completa perfect noua casă pe care o construisem și decorasem cât de frumos s-a priceput mintea mea de adolescentă care nu se putea opri din jucat The Sims. Doar că, ce să vezi? Bruneta a rămas blocată în noul ei jacuzzi.

Jocul nu mă mai lăsa să o scot de acolo. Nu a murit, dar nici n-a mai ieșit vreodată. Nu mai puteam s-o controlez în vreun fel, nu răspundea la comenzi. A rămas pe cont propriu și nu s-a mai întâmplat nimic. Nici măcar nu a murit, ca și cum nu ar fi ști ut că are opțiunea asta.

Tentația, într-o astf el de experiență neplăcută, e să dai vina pe joc în sine, cu toate că eroarea e umană.

Tot spre oameni se îndreaptă aprecierile atunci când totul merge strună, când grafi ca e incredibilă, când opțiunile sunt nenumărate, când ideea jocului e genială și chiar te distrezi.

Lucrurile în joc nu merg bine sau prost de la sine, ci din cauza sau mulțumită cuiva. Un joc pe computer e greu de privit ca produs, ca ceva în spatele căruia se ascund mulți oameni, tocmai pentru că nu e atât de palpabil. Când ești într-o misiune, ulti mul lucru la care te gândești e „Oare cât au stat în brainstorming?” sau „Cât le-o fi luat să încropească toate astea? Un an, doi, cinci...”. Îi pierzi din vedere pe creatorii jocului. Primesc pentru asta mai multă sau mai puțină recunoaștere, însă, ne-au povesti t, sati sfacția e mare.

“

Doar că, ce să vezi? Bruneta a rămas blocată în noul ei jacuzzi. Nu a murit, dar nici n-a mai ieșit vreodată

În clădiri înalte, frumoase, cu nume promițător, sute de oameni muncesc de zor pentru ca experiența jocului să ne fi e una pe cinste. Produceri, developeri, graphic designeri, QA Testeri... QA Tester? Ionuț, testerul pe care l-am prins dornic de o discuție, s-a obișnuit să-l intrebe lumea ce e cu job-ul acesta. E nou apărut, nu are mulți ani pe piața românească. Dacă nu ai avut treabă cu industria gaming-ului, nu prea ști i cu ce se mănâncă. Anunțurile de pe

site-uri oferă niște descrieri: „Quality Assurance Tester: un job atât distracti v, cât și provocator!”. Ți se explică destul de sec importanța testării jocului și a descoperirii de bug-uri. Cerințele din oferta de job sunt pentru un om inteligent, răbdător, foarte atent la detalii. „Dacă stai toată ziua și te joci pe computer, la ce îți trebuie atâtea calități?”. Chiar l-au întrebat, la un moment dat, dacă nu se plicti sește de la atâta jucat. Nu a apucat să le povestească prea multe, însă i-am dat noi ocazia acum. E unul dintre oamenii din umbra jocului.

Dintre toate categoriile de persoane care contribuie la realizarea unui joc, testerilor li se acordă cel mai puțin merit. Totuși, îmi povestește Ionuț, etapa de testare a unui joc e vitală. Fără testare nu există produs fi nal, iar de calitate nici nu se mai pune problema.

Nu se obosește să îi explice mamei lui asta, nici prietenilor prea mult. Ea îi reproșează constant că se joacă toată ziua și că din asta nu se face carieră. Ei râd când aud că e obosit după cele 8 ore. Pentru testeri, jocurile sunt munca lor. Noi le zicem „jocuri”, ei le zic „proiecte”. Proiecte cu propria echipă de testare și cu propriul număr (mare) de ore în care s-a muncit la el. Sunt atâtea de testat. După ce ai citi t toate materialele și ți-ai făcut o idee despre concept, despre cum au gândit jocul cei care au muncit înaintea ta, gândești împreună cu lead-ul și restul echipei un plan. Orice joc e foarte complex și totul trebuie să meargă bine: orice nivel, în orice limbă, grafi ca, sunetul, subti trările, trofeele...

Trebuie să te asiguri că te-ai plimbat prin fi ecare colțișor al acelei lumi virtuale, ca să poți să spui cu mâna pe inimă că, dacă sari peste un bolovan, nu „cazi din lume” sau alte catastrofe... „Unde să cazi?”, îl intreb. „În nimic. În nimicul din afara lumii jocului. Out of gameworld”... Trebuie să te asiguri că totul funcționează în cel mai mic detaliu, fi ecare bucățică trebuie să se integreze perfect cu întregul. Trebuie să te asiguri că totul arată și sună perfect, că poți juca toate nivelurile, că mâna personajului are toate degetele în ordinea cu care ne-am obișnuit și că lacul lângă care acesta și-a pus cortul nu e roz. Un zid care trebuia să fi e alb nu are voie să fi e negru dacă asta intră în confl ict cu conceptul.

La muncă, testerii nu se joacă. Ei muncesc. Nu au voie să le scape nimic. Sunt zeci într-o singură echipă, iar pentru cei cu mai multă experiență, la munca de testare se adaugă și o muncă de coordonare a celorlalți: mini-echipe pe taskuri. „Ne învățăm unii pe alții”, îmi spune. În unele zile anunță multe bug-uri, în alte zile nu anunță nici măcar unul.

În cele 8 ore pe zi, li se testează mai multe abilități decât și-ar imagina oricine, crezând că jucându-se nu li se cer cine ști e ce sforțări intelectuale. Atenția la detalii e cea mai importantă. Dacă ți-a scăpat ceva, calitatea jocului va fi considerabil redusă. Apoi, ai întruna ceva de comunicat în scris superiorilor sau studio-urilor din alte țări. Mai mult, testerii sunt oameni de echipă. Își împart munca, se ajută, se sfătuiesc.

Când ajung acasă, testerii se mai și joacă. Tot pe computer. Numai că au un defect profesional: ei ar vrea să

repare tot ce joacă. Pentru că n-au cui raporta bug-urile, dau raportul oricui se afl a prin zonă, un oricine mai mult sau mai puțin dornic să îi asculte. Ei nu se mai pot bucura în voie de experiența jocului, pentru că îi observă toate neregulile. „E și un moti v de mândrie, într-un fel,” îmi spune Ionuţ, „să îți dai seama că ai ochiul format și un simț al observației antrenat.”

„Și ce carieră faci din asta?”. Nu e prima dată când l-a întrebat cineva acest lucru. Descrierea joburilor de QA Tester laudă vag posibilitatea de a avansa în carieră. Îl rog să-mi explice mai multe. „Jobul ăsta poate fi nimic și poate fi o rampă de lansare. Poate fi un job de vară sau poate fi începutul carierei. Dacă te implici mai mult decât ți se cere să te implici, dacă înveți oamenii și îi coordonezi în task-uri, evoluezi. Dar pentru asta trebuie să fi i mai întâi în spatele jocului. Cu cât organizezi și coordonezi mai mult, cu atât te îndepărtezi de testatul în sine și ajungi să faci lucruri tot mai provocatoare”. Miști sforile de mai de sus, m-am gândit eu.

Senti mentul de la fi nal e cel mai frumos, îmi explică. Ai terminat ceva important, ce va distra foarte mulți oameni.Ești împăcat ști ind că experiența jocului nu le va fi afectată de nereguli. Aceasta e sati sfacția de care îmi vorbea.

15

)

Beatrice Iordan: un om mare care se joaca Beatrice Iordan e un om mare. E mărunțică, de chipul copilăros nu i se desprinde un surâs șugubăț și se îmbracă vesel, foarte colorat. Așa de colorat, că pare coborâtă din poveștile care i-au devenit și pasiune, și meserie, și bucurie de a trăi. Beatrice Iordan e actor păpușar. Și tocmai de aceea, un om din umbră. Am crezut eu. Că nu e chiar așa, precum și multe altele, am aflat de la Beatrice stând de vorbă într-un colț însorit de Cărturești.

de Anca-Maria Pănoiu Fotografii de Raluca Minoiu și Marius Caraman

Trebuia să ne întâlnim la Muzeul Țăranului Român, unde ea este pedagog. Numai că, odată ajunsă acolo, am picat în plin târg de mărțișoare, care mi-au furat ochii așa de tare, încât m-am cam pierdut printre șevaletele cu podoabe... Mi-am auzit numele de undeva, de sus. Beatrice mă striga și flutura prietenos un braț de undeva, de la etajul doi. M-a condus în librărie, un loc liniștit, cu muzică în surdină. Cu pervazul pe post de masă și scaune deopotrivă, i-am dat drumul: reportofonului, poveștii...

Beatrice are pletele împletite într-o coadă și ochi care râd. Să fi fost vocea ei o licoare într-un creuzet, ar fi fost așa: dârzenie feminină îndulcită cu blândețe de mamă, farmec de povestaș, ghidușie de păpușă însuflețită la teatru și aer copilăros. Cu vocea asta a început să-mi spună... Mai întâi, cine e ea: „O fată ca orișicare, obișnuită, ca toată lumea, care luată de valul situațiilor a crescut dintr-una într-alta.” Îi place să creadă că tot ceea ce i se întâmplă vine pentru că cineva, acolo sus, o iubește. Fiindcă lucrurile curg ca de la sine, fără ca ea să și le dorească foarte mult. Sau, în orice caz, fără să se strofoace prea tare pentru ele.

Și, oricât ar părea de bizar, femeia care și-a ales păpușile drept meserie nu prea le îndrăgea pe când era fetiță. Se mai juca din când în când de-a educatoarea, de-a învățătoarea, dar prea rar. Mai degrabă îi plăcea să stea pe lângă adulți și să tragă cu urechea la poveștile lor. Era, de pe atunci, un mic om mare. Și din frământările unui mic suflet mare, mi-a împărtășit una care încă o mai urmărește din când în când: un sentiment foarte puternic al singurătății. L-a avut la 7 ani, când, la țară, în curte, s-a urcat în poala fratelui mai mare în leagănul atârnat de o creangă. Din ambiție și cam cu de-a sila aceluia, e adevărat. În sfârșit, sforile s-au rupt, cei doi frați au zburat cât colo, iar de supărare, cel mare i-a îndemnat pe toți ceilalți copii să nu se mai joace cu ea.

Să plece cu toții. Să o lase singură. Țâncii l-au ascultat și s-au dus. „N-am bâzâit”, îmi spune Beatrice. Dar gustul teribil al acelei clipe de singurătate îi mai revine uneori și astăzi.

Deși cele mai multe dintre amintirile ei din copilărie se leagă de jocuri pe uliță, de leagăne atârnate în copac și de turte plămădite în noroi cu tovarășii de joacă, Beatrice nu a avut bunici la țară. „Sunt copil de București”, mărturisește. Șansa ei, precum și a fratelui mai mare, a fost meseria tatălui. Era pictor de biserici și mergea în fiecare vară în alt sat, să picteze alt lăcaș. Familia și-o lua cu el. Astfel, cei doi frați și-au petrecut toate vacanțele la țară, unde „vreo tăntică sau vreo credincioasă” avea grijă de ei cât lucrau părinții. Așa a cunoscut Beatrice tot felul de obiceiuri, tot soiul de oameni. Își aduce aminte cu drag de o bucătăreasă care făcea torturile în sat. Tanti Manda, croitoreasa, i-a făcut

16

o fustiță care acum, păstrată de mama într-un geamantan cu amintiri, pare de păpușă. Soțul ei, nenea Ioani, se pricepea la meșterit în lemn și îi făcea moriști: o stinghiuță bătută în cui la capătul unui băț, care, atunci când alergai, făcea

Beatrice și ale ei țiituri de cobză... „vjjjt!” Pe oameni dintr-aceștia îi plăcea lui Beatrice să-i asculte stând la vorbă. În altă vară, pe undeva, pe lângă Petroșani, au fost vecini cu o familie de țigani, care aveau casă cu prispă și patru-cinci copii. Beatrice i-a îndrăgit foarte tare: era mereu pe la ei, iar Uța, una dintre fete, i-a devenit cea mai bună prietenă. „Am avut mare noroc”, spune ea.

Pentru că lucrurile bune i-au venit de la sine. Dar crede că toți avem asta în noi. Trebuie numai să ne dăm seama.

Când n-a mai fost chiar un copil, a trebuit să aleagă un drum, un rost, o meserie. S-a dus la Liceul Pedagogic. Mai degrabă împinsă de la spate de părinți, spune ea, pentru că nu prea știa la vremea aceea ce își dorește. S-a nimerit bine, pentru că acum nici nu se poate închipui în afara lucrului cu copiii.Iar pentru Beatrice, povestea păpușilor vii cărora le era educatoare s-a împletit frumos, parcă de la sine, cu povestea păpușilor cu sfori, din lemn și din cârpă, pe care a învățat să le mânuiască.

S-a întâmplat în așa fel că într-o zi au venit la grădinița la care lucra doi păpușari, soț și soție. Trupa Magic.

Nu erau ca majoritatea trupelor care umblă cu păpușăritul

prin grădinițe, mai mult maimuțărindu-se, și pe care Beatrice mai degrabă nu i-ar primi dacă ar fi director. Erau diferiți. Și așa de mult i-a plăcut ce a văzut la ei, încât i-a întrebat de unde știu să facă ce fac. Așa a aflat că există o facultate unde... te învață să te joci cu păpușile. Să fii actor păpușar carevasăzică! Pe atunci era studentă la Facultatea de Filosofie și foarte dezamăgită de ce găsise acolo. Nu era drumul ei, nu îi încânta sufletul. A urmat o sclipire de moment: ce mai calea-valea, a lăsat baltă filosofia și a dat la U.N.A.T.C. Unde a și intrat. Noua facultate o cerea însă pe deplin. Repetițiile durau de multe ori până seara, târziu.

Așa că și-a dat seama repede că nu are încotro: a renunțat la slujba la grădiniță, cu tot cu banul pe care îl aducea în buzunarul cam gol de proaspătă absolventă de liceu. S-a dedicat întru totul noii ei pasiuni: păpușăritul. „Și a fost foarte bine”, spune ea.

La U.N.A.T.C., oamenii sunt foarte deschiși, spune Beatrice. A avut prilejul să cunoască studenți de la actorie, regie și imagine, pentru că aveau cursuri comune. Uneori mai și lucrau împreună pentru examene. „Atmosfera e foarte creativă, se vede că ești într-o facultate... altfel!” Își amintește cu mare drag de asistenta de la păpuși, Liliana Gavrilescu: „Un om foarte mișto, poate printre cei mai tari dintre actorii păpușari.” I-a rămas pe retină.

E greu să spui despre Beatrice că e un om din umbră, deși, ca actor păpușar, de-acolo dă viață figurinelor de pe scenă. Ea pare mai degrabă plămădită din lumină. Și totuși, se pricepe la umbre: teatrul de umbre, mai precis. Puțin cunoscut și răspândit în România, el este de sorginte asiatică și a pătruns în Europa târziu, pe la 1800 și ceva. Pe atunci se juca la castele și, la fel ca basmele la începuturile lor, nu era o distracție potrivită pentru copii.

La turci se juca în cafenele, unde veneau numai bărbați. În India, prezenta ritualuri religioase sau scene istorice. Însă la Muzeul Țăranului Român, Beatrice face teatru de umbre cu copii din clasele primare. Le spune o poveste, apoi fiecare își alege personajul. Îl desenează pe carton, îl decupează, îi montează un bețișor, apoi îl însuflețesc după cum le trece prin minte în spatele unui panou de pânză albă. Silueta de carton împiedică pătrunderea luminii și astfel, copiii își fac propriul desen animat, pe viu. La început, cei mai mici sunt rușinoși, au trac, însă odată ce își înving emoțiile, jocul se transformă într-o improvizație savuroasă: copiii bagă replici de la ei, schimbă povestea după bunul plac, iar Beatrice se retrage și din actor ajunge spectator.

Nu a jucat niciodată pe o scenă. Și nici nu și-ar fi dorit. Dar crede că emoțiile sunt foarte mari și pentru păpușarul care stă în umbră, însuflețind de acolo figurinele, și pentru un actor care dă viață el însuși, în carne și oase, unui personaj. Pe de altă parte, păpușarii contemporani și-au schimbat tactica de joc. Nu mai vorbim de teatrul de păpuși clasic, în care stau ascunși după un paravan sau după o cagulă. Mai nou, actorul e la vedere,interacționează atât cu publicul, cât și cu propria marionetă. În teatrul de păpuși modern, mai ales cel din străinătate, căruia Beatrice îi poartă o mare admirație, se combină mișcarea de dans cu artele plastice. Adesea, actorul jonglează cu mai multe roluri: pe de o parte, el însuși, devenit personaj, pe de altă parte, păpușile.

Mai mult, în ziua de astăzi nu se mai animă doar păpușile. Se pot însufleți o brichetă, o țigară, o ceașcă. Este teatrul de idei, în care obiecte obișnuite sunt înzestrate cu atribute umane. A văzut și teatru de păpuși foarte complex, pentru adulți, a văzut și un actorsculptor. Beatrice crede că toate aceste lucruri îl solicită și îl consumă mult mai mult pe păpușarul contemporan, foarte diferit de imaginea pe care o avem despre păpușarul clasic.

„Cu muzica... e foarte bine!”

Răspunde râzând. Beatrice cântă. La cobză, în formația Trei Parale. Instrumentul l-a învățat de la soțul ei. Când l-a cunoscut, nu era chiar străină de grif și de corzi. Făcuse câțiva ani de chitară la Liceul Pedagogic.

Dar experiența mai mult a încurcat-o: „La cobză e altfel. Sunt alte acorduri, alte feluri de țiitură.” Trei Parale s-a născut în 2003. Florin exersa de ceva vreme la fluier.

Umbla prin sate, îi mai arătau „moșulicii” cum se suflă. La o petrecere, el a cântat la fluier, ea vocal. Așa a început. Pe urmă s-a alăturat cu percuția și fratele ei, Dinu – cel cu care la 7 ani se certase pe leagănul din curte. Prin 2005 a venit în trupă și Daniel.

Povestea a crescut încet-încet, din aproape în aproape. Durează de zece ani. Florin, care este etnomuzicolog, adună cântece de prin sate și din culegeri. Muzică veche.

Au melodii evreiești, țigănești, dar mai ales piese românești vechi. Tocmai s-au întors de la un concert în Ungaria, iar în aprilie o

să își lanseze cel de al doilea album: Bazar 2. Se cam feresc de cluburi. Sunt chemați să cânte mai mult prin provincie. Vara mai pot fi ascultați uneori la Green Hours, iar cât de curând o să fie tot acolo, într-un proiect propus de Institutul Cultural Român, împreună cu un israelit cântător lăută. „Nu ne cunoaștem dinainte, așa că o să iasă ceva foarte interesant.”

La sfârșit, ne-am jucat. De-a dicționarul. I-am înșirat niște cuvinte, unul câte unul, iar ea mi-a spus primele lucruri care i-au trecut prin minte la fiecare. „Păpușă.” – „Copilărie. Sau o cameră frumos aranjată, ca în tradiția chinezilor, care își dăruiau păpușile din moși-strămoși și le păstrau într-o încăpere specială.

Tradiție, perpetuare.” Păpușa nu e pentru ea neapărat un instrument de lucru. Cu copiii, mai degrabă lucrează cu sunete, cu instrumente, cu siluete, cu umbre. „Artă?” – „Culoare.” „Umbră?” – „Siluete... amintire.

Culoarea neagră. Tot ce spui tu văd în culori!” „Muzică?” – „Sunet, bucurie, veselie, joc.” „Joc!” – „Copilărie. Șotron!” Chiar a jucat de curând șotron cu Maruca, fetița ei de 4 ani și jumătate. Pentru ea, Beatrice e păpușar mai ales acasă. Vrând-nevrând. Oricât ar fi de obosită, nu o lasă să se odihnească. „Animă orice, e într-o continuă joacă teatrală. Nonstop! Dacă o lași, de dimineața până seara!”

Uneori Maruca e Scufița, iar creioanele împrăștiate pe jos sunt floricelele. Beatrice e lupul și își îndeasă hârtii în bluză, ca să pară că a mâncat-o. Maruca nu prea pierde timpul la desene. Se uită ce se uită, apoi se ridică hotărâtă: „Gata, nu vreau să fiu o legumă! Hai să ne jucăm!” Și, oricât ar fi de epuizată, Beatrice se joacă. Se joacă și se bucură. Citesc povești împreună. La Fetița cu chibriturile, cea mică a întrebat-o de ce are ochii roșii. „M-am întors cu spatele, ca să nu mă vadă că bâzâiam.” „Minune?” – „Copil.” Pentru ea, Maruca e cel mai frumos lucru pe care l-a făcut. „Mami, tu ești iubirea mea. Te iubesc până la norul furtunii! Te iubesc cât planeta aia mare, de la început!”

Dac-ar fi una dintre păpușile pe care le mânuiește, sau una dintre umbrele pe care le animă, lui Beatrice i-ar plăcea să fie ori o prințesă, ori o pasăre. Partea cu prințesa i se trage de la Maruca. „La vârsta

ei, toate fetițele ar vrea să fie prințese.”

Pasăre, pentru că ar aduce culoare într-un teatru de umbre. Își amintește de unul pe care l-a montat, în care singurele personaje colorate erau niște păsări făcute chiar de ea. „Da... cred că mi-ar plăcea să fiu o pată de culoare!” Și iar râde.

Beatrice își alege singură ritmul...

E greu să spui despre Beatrice că e un om din umbră, deși, ca actor păpușar, de-acolo dă viață figurinelor de pe scenă. Ea pare mai degrabă plămădită din lumină. Și totuși, se pricepe la umbre: teatrul de umbre, mai precis.

Beatrice le explică micuților de la Atelierul de Creativitate (Muzeul Țăranului Român) cum se animă un măgăruș poznaș, în cadrul proiectului european Copilăria. Rămășițe și patrimoniu.

Beatrice Iordan în timpul unui atelier de teatru de umbre..

Anca-Maria Pănoiu este studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti

17

)

O lume camuflata într-un buton Eu mă consider un radiofonist. Aceasta este o meserie cu totul şi cu totul aparte pentru că radiofonia este ca o vrajă care te cuprinde şi dacă te-a cuprins nu mai poţi să scapi de ea.

Aproape toată viaţa mea a fost închinată radioului şi nu regret lucrul acesta.

de Ana-Maria Fulga

„Meniul pentru săptămâna aceasta pune la bătaie un Hamlet, o Ileana Cosânzeana, un Don Quijote, un Raskolnikov, un Făt-Frumos, un Apostol Bologa, un Setilă, un Păsări-LăţiLungilă, o Zâna Zorilor şi o surpriză din partea casei. Imaginaţia dumneavoastră este servită.”

Nu sunt puţine dăţile în care, stând cu urechea lipită de aparatul radio, îmi imaginam că vocea adusă de undele radio în casa mea rosteşte cuvintele de mai sus. Eram invitată întrun spaţiu în care şi eu puteam să creez, având şansa de a vedea personajele după bunul meu plac. Mai mult decât atât, credeam că, în momentul în care dădeam drumul aparatului radio, o lume fascinantă, camuflată într-un buton este pregătită să îmi inunde imaginaţia şi să mă lase fără răsuflare. Aşteptările nu mi-au fost înşelate niciodată. Am experimentat sentimente, timpuri şi tipuri de caractere câte în lună şi în stele. Într-o vineri luminoasă, în casa Societăţii Române de Radiodifuziune de pe Strada General Berthelot, am descoperit, alături de Vasile Manta, că în spatele teatrului, la microfon, se găseşte o lume la fel de interesantă precum cea expediată auditoriului pe calea undelor. O privire caldă, cuibărită sub streaşina genelor ospitaliere, un zâmbet larg, plin de întreaga linişte a sufletului şi o echipă de paşi siguri reuşeşc să facă din Vasile Manta, în rândurile care urmează, un adevărat amfitrion al culiselor teatrului radiofonic.

Carevasăzică: Dând timpul înapoi, cum aţi descrie paşii care v-au purtat către alegerea unei cariere radiofonice?

Vasile Manta: Funcţia mea, aici, în redacţia de teatru a Societăţii Române de Radiodifuziune este de realizator responsabil, regizor artistic, adică un fel de redactor-şef adjunct, datorită faptului că sunt cel mai vechi din redacţie. Lucrez în această redacţie de peste 35 de ani şi aş putea spune că lucrez chiar aproape de peste 50 şi ceva de ani şi am să mă explic imediat de ce. În copilărie, când aveam aproape 9 ani, am avut şansa incredibilă de a fi selectat de la şcoala în care învăţam, intitulată Şcoala Nr.1 „Sfinţii Voievozi”. Fiind un elev fruntaş la învăţătură, am fost ales de către o echipă de la radio să prezint un mesaj de 1 iunie copiilor din întreaga lume. Aşa a început cariera mea radiofonică.

Eu mă consider un radiofonist. Aceasta este o meserie cu totul şi cu totul aparte pentru că radiofonia este ca o vrajă, care te cuprinde şi dacă te-a cuprins nu mai poţi să scapi de ea.

Aşa am păţit eu încă din fragedă copilărie. Aproape toată viaţa mea a fost închinată radioului şi nu regret lucrul acesta. Deci, după ce am venit prima dată, în calitate de copil selectat de o echipă de la radio, un regizor de la teatru, Constantin Morozan, auzind vocea mea, a fost foarte impresionat de timbru şi, începând din ziua aceea, aproape zilnic eram chemat la radio pentru a fi interpret în faţa microfonului la diverse emisiuni pentru copii.

Am urmat liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti şi cursurile a două facultăţi. Prima facultate pe

18

“

Era o vrajă transmisia în direct.

care am făcut-o a fost de Electronică din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, Aparate Electrice şi Electronice. M-am specializat în această tehnică a sunetului, în electroacustică, în înregistrări speciale la Radio România, pentru că nu exista pe atunci o facultate specială în România pentru această meserie extraordinară.

După revoluţie m-am înscris imediat la o facultate de regie artistică. Acum sunt şi regizor artistic. Apoi, la câţiva ani, am dat şi un doctorat în teatru, în regie. Am avut un subiect foarte incitant, sub îndrumarea profesorului Alexa Visarion de la UNATC. Titlul tezei de doctorat s-a intitulat „Spaţialitatea universului sonor în teatrul lui Anton Pavlovici Cehov”, fiind o temă foarte dificilă. Cred că vreo 12 ani am lucrat la teza aceasta. Aşadar, acum sunt şi doctor în teatru. Din această cauză pot să explic foarte multe lucruri atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere artistic pentru că, de-a lungul anilor am făcut ucenicie aici în radio începând de la tăierea benzii de magnetofon cum se făcea acum 40 de ani şi până la lucrul pe softul de calculator, înregistrări digitale şi aşa mai departe.

“

Avantajul scenei undelor, teatrului la microfon este că dă o importanţă cuvântului şi rostirii cum actorul pe scena de scândură nu o face.

Carevasăzică: Cum reuşeaţi să realizaţi piesele de teatru radiofonic în regim de transmisie directă?

Vasile Manta: România a fost printre primele ţări din Europa care au început să emită unde radio pornind cu anul 1928. Spunem noi că, până în prezent, am reuşit să ţinem aproape de ţările dezvoltate din punct de vedere al dezvoltării tehnice radiofonice. Teatrul la microfon s-a conturat imediat după începerea emisiei radiofonice din 1928. Prima piesă de teatru s-a difuzat în 1929, la 1 februarie. Se numea „Ce ştia satul” de V. AL. Jean şi era o comedioară în două personaje foarte uşurică, cu subiect bulevardier, era aşa ca un fel de tatonare pentru

publicul ascultător. Era un lux să poţi să asculţi radioul pe vremea aceea, vorbesc de anul 1929, dar după 1932 lucrurile au început să se precipite. În 1932 a început să se cristalizeze, în Societatea Română de Radiodifuziune, ideea de redacţie de teatru. Victor Ion Popa, autorul celebrei „Tache, Ianke şi Cadâr”, a fost un mare animator de teatru în perioada interbelică, punând bazele redacţiei de teatru care există şi astăzi. Pe vremea aceea, teatrul la microfon se transmitea în direct. Piesele nu erau înregistrate pe un suport sonor, ci într-un studio, unde exista un felinar, cu mai multe becuri albe, pe unul scria ATENŢIE, pe unul LINIŞTE, pe unul MAI ÎNCET, pe unul MAI TARE şi aşa mai departe. Se aprindeau acele beculeţe şi actorii începeau, în faţa microfonului, să interpreteze rolul respectiv. Existau nenumărate bâlbe, existau multe, multe lucruri, cum să spun neplăcute pentru noi şi hazoase pentru publicul ascultător, pentru că actorii evident că se mai încurcau, mai uitau o replică, se mai bâlbâiau, dar lucrurile mergeau înainte, oamenii erau răbdători pentru că ştiau că se transmite în direct. Era o vrajă transmisia în direct. Totul se transmitea în direct, inclusiv ştirile, inclusiv muzica.

Pentru că se inventase magnetofonul şi banda magnetică, asta s-a întâmplat chiar imediat după război, a fost permisă stocarea sunetului începând din anul 1952. Nu s-a mai transmis de atunci o emisiune de teatru în direct, de atunci totul se înregistra, se stoca sunetul şi se proceda la un mixaj de sunete, de muzică, deci, cum se spune, se oferea un înveliş sonor, un univers sonor, înregistrării de text.

Sursă foto: www.romania-actualitati.ro

Carevasăzică: În prezent, cum înregistraţi piesele de teatru radiofonic?

Vasile Manta: Tehnica sunetului a evoluat extraordinar, au apărut foarte rapid semiconductorii, au apărut foarte rapid cipurile, a apărut foarte rapid dezvoltarea electronică, a apărut tehnica digitală. Foarte rapid a pătruns internetul şi toate celelalte, deci tehnica sunetului a evoluat foarte, foarte rapid. Noi am ţinut pasul cu această tehnică şi în momentul de faţă înregistrările se fac digital pe un soft de calculator specializat în teatru şi muzică. Se numeşte SADiE 5, este special pentru noi, pentru redacţia de teatru, adus de la BBC Londra şi spunem noi că acum calitatea sunetului este foarte, foarte bună, incomparabilă cu cea din anii 50, dar în acelaşi timp, vreau să spun că, toate piesele care s-au înregistrat în perioada precedentă digitalizării, dinaintea tehnicii digitale sunau foarte bine. Acestea au fost transpuse apoi pe un alt suport sonor în aşa fel încât să fie păstrate.

Carevasăzică: Este mai greu de realizat teatrul radiofonic decât cel vizual?

Vasile Manta: Eu, în calitate de regizor artistic, am montat şi piese pe scena de scândură.

Există multe deosebiri. Prima deosebire este cea legată de alegerea distribuţie. Ai o marjă restrânsă de a-ţi fixa o distribuţie ideală. Trebuie să te limitezi la actorii pe care ţi dă teatrul respectiv în care montezi piesa în cauză. Dacă montezi o piesă ceva mai mare cum ar fi spre exemplu „O noapte furtunoasă” sau „O scrisoare pierdută”, te ciocneşti de o distribuţie destul de mare şi de o serie de personaje caracteristice.

Te descurci destul de greu cerând directorului să-ţi aducă actori din afară, în condiţiile în care în interiorul teatrului nu găseşti actorii care să interpreteze personajele din piesa respectivă pe care le vrei tu ca regizor. Ori la radio avantajul este că îţi poţi face o distribuţie ideală.

Te uiţi pe piesa respectivă, îţi imaginezi cam cum ar fi personajul pe care îl doreşti şi chemi

“

Săruturile pe care le vedem în filme sau scenă la noi se fac foarte simplu. Actorul sau regizorul de studio îşi apropie mâna de gură şi dă senzaţia acultătorului că este un sărut autentic între doi îndrăgostiţi, când el de fapt îşi sărută propria mână. exact actorul care are timbrul vocii care i se potriveşte personajului, care are asemănări cu personajul respectiv din punct de vedere al interpretării, al firii şi aşa mai departe. Nu mai vorbesc de personajele feminine. Una este să cauţi în tot Bucureştiul sau în toată ţara o ingenuă care să o facă pe Julieta şi alta este să vii la radio şi să ştii că la teatrul cutare din Piatra Neamţ există o fată cu un glas minunat, pe care să poţi să o aduci şi să o faci Julieta imediat.

Avantajul montării la un teatru este destul de redus pentru că spectatorul este atras în primul rând de lumini, de decor, de felul cum se mişcă personajul respectiv, de felul cum arată, fiind mai puţin atent la text. Avantajul scenei undelor este că dă o importanţă cuvântului şi rostirii cum actorul pe scena de scândură nu o face. De aceea spunem noi că teatrul la microfon este o şcoală formidabilă pentru toţi actorii, învăţându-i cum să respire, cum să ofteze, cum să-şi dozeze glasul, să ştie ce este şoapta, să ştie ce înseamnă multe, multe trucuri pe care ei mai târziu le folosesc pe scenă.

Carevasăzică: Cum reuşiţi să construiţi efectele sonore pe care le utilizaţi pentru a de viaţă pieselor de treatru rediofonic?

Vasile Manta: Înregistrare într-un studio de teatru profesionist este fermecătoare. Toţi cei care au venit şi au înregistrat la noi, vorbesc de marii actori, au rămas facinaţi. Trucurile care se folosesc în studio îi amuză şi îi încântă totodată pentru că noi avem în studio tot felul de lucruri pe care le facem pe viu. Mersul pe pietriş este un astfel de exemplu, generând senzaţia că mergi pe malul mării pe o plajă sau la munte pe o potecă. Un alt exemplu este mersul pe nişte dale de marmură care sugerează venirea unui slujitor în faţa împăratului. Cu puţin ecou, cu puţine trucuri şi cu puţine microfoane pe care le plantăm pe acolo, dăm exact senzaţia unui palat sau a unei săli imense în care se desfăşoară acţiunea.

Actorii se bucură foarte tare atunci când regizorul de studio vine lângă ei cu o ceaşcă şi cu o linguriţă, învârte linguriţa şi dă senzaţia că el soarbe o cafea la five o'clock, el nefâcând altceva decât stând cu textul în mână şi uitându-se mirat cum regizorul de studio, lângă el, face gesturile pe care el ar fi trebuit să le facă.

“

În banca noastră de sunete există absolut orice fel de sunet care să-l iluzioneze pe ascultător, să-i dea senzaţia că se află în timpul şi locul potrivit acţiunii.

Săruturile pe care le vedem în filme sau scenă la noi se fac foarte simplu. Actorul sau regizorul de studio îşi apropie mâna de gură şi dă senzaţia acultătorului că este un sărut autentic între doi îndrăgostiţi, când el de fapt îşi sărută propria mână. Evident că există şi cazuri speciale, în care actorii chiar fac lucrul acesta în studio dacă sunt foarte cunoscuţi şi dacă ei acceptă. Trebuie subliniat faptul că microfonul captează foarte bine orice fel de senzaţie din aceasta, pe care o transmite o stare sufletească a personajului respectiv.

Lucrurile acestea sunt îmbogăţite apoi printr-o procesare ulterioară, noi îi spunem mixaj, în care putem introduce accente muzicale, în care putem utiliza o muzică suavă sau o muzică dramatică, putem introduce tot felul de zgomote. Dacă acţiunea se petrece într-un tren pe dedesubt, în background se aude un tren care merge. Dacă este la începutul secolului XX trebuie obligatoriu să fie o locomotivă cu aburi. Trebuie să nu faci greşeli din acestea în care să se audă o locomotivă modernă, electrică sau să se audă cine ştie ce ramă de metrou când acţiunea se petrece pe la 1900.

Carevasăzică: Ce presupune o bancă de sunete?

Vasile Manta: Avem în fonoteca noastră banca de sunete. Dacă vrei spre exemplu să mergi cu un avion BOEING, sunetul este într-un fel, dacă vrei să mergi cu un avion de luptă MIRAGE sunetul este altul, dacă vrei să mergi cu un avion cu motor sunetul este cu totul altfel faţă de avionul cu reacţie. Am dat doar câteva exemple ca să se înţeleagă că în banca noastră de sunete există absolut orice fel de sunet care să-l iluzioneze pe ascultător, să-i dea senzaţia că se află în timpul şi locul potrivit acţiunii. Banca aceasta de sunete a fost creată de oamenii care lucrează efectiv cu asemenea lucruri, în timp. Numai eu am creat peste 5 000 de sunete în diverse moduri. Unele le-am primit pe un anumit suport sonor, la început pe discuri de vinilin apoi pe compact discuri, acum tehnica a evoluat, le primim digital de la diverse firme care se ocupă special cu fabricarea de sunete, dar marea majoritate le-am făcut personal, pe teren. Spre exemplu am creat sunete la o pompă de benzină sau într-un câmp unde un cosaş coseşte, lucruri care nu pot să existe undeva, lucruri deosebite, unicate, pe care trebuie să le faci cu mâna ta. Una este să auzi clopotul de la Putna şi alta este să asculţi clopotele de la Catedrala Domului din Köln. Se cunoaşte imediat şi atunci trebuie să te duci la faţa locului şi să înregistrezi toaca de la Mânăstirea Voroneţ pentru că sună altfel decât toaca de la mânăstirea nu ştiu care de la Muntele Athos şi aşa mai departe. Permanent au fost create sunete noi. Când a apărut metroul a trebuit să facem o serie întreagă de sunete de genul „Atenţie! Se închid uşile!” sau cele ale unui metroului în mişcare. De asemenea, am realizat multe, multe lucruri pe care viaţa ne-a obligat să le creăm pentru ascultătorii noştri în aşa fel încât ei să vadă că ţinem pasul cu timpul.

19

Sursă foto: libersaspun.3netmedia.ro

Carevasăzică: Care credeţi că este farmecul pieselor radiofonice?

Vasile Manta: Câţi ascultători sunt, atâţia regizori sunt pentru că fiecare îşi imaginează altfel.

Radu Beligan a povestit în nenumărate ocazii o întâmplane nostimă. Pe una dintre străzile principale din Timişoara l-a oprit un cetăţean care era nevăzător. El mergea cu un actor şi vorbeau amândoi (Radu Beligan vorbea cu Mişu Fotino) şi l-a oprit acest nevăzător pe stradă.

Strângându-l de mâna i-a spus: „Maestre, nu vă supăraţi, iertaţi-mă că vă opresc, eu vă ştiu pe dumneavoastră, eu sunt nevăzător, nu vă văd, dar ştiu precis cine sunteţi. Sunteţi Radu Beligan. V-am ascultat în zeci şi zeci de piese la radio”. Pe Radu Beligan aproape că l-au trecut lacrimile şi acum îşi aminteşte de el. Radu Beligan este unul dintre prietenii de bază ai radioului şi acum îşi amnteşte de această poveste şi ştie ce înseamnă glasul pe care îl aude un ascultător, care intră aproape inconştient în conştiinţa lui auditivă. Evident că acum de când cu televiziunile acestea şi apărând pe la televizor anumiţi actori cam ştiu cum arată, dar înainte oamenii îşi imaginau cum arată diverşi actori numai auzindu-i la radio. Iată puterea undelor radio.

Carevasăzică: „La Vulpea Roşie”, spectacol radiofonic a cărui regie artistică o semnaţi, aduce în atenţie o poveste cu aer interbelic şi anume lumea Zarazei. Cum aţi văzut acest scenariu pentru scena undelor?

Vasile Manta: „La Vulpea Roşie” are o istorie interesantă, aducând-o în atenţia radioascultătorilor pe Zaraza. Ideea ne-a venit după ce Mircea Cărtărescu a venit cu volumul în care are o povestire despre Cristian Vasile şi Zaraza, despre o aşa-zisă poveste de dragoste dintre ei şi despre felul în care ea ar fi murit, despre felul în care era împărţit Bucureştiul interbelic în anumite bande de infractori şi despre felul în care ei cântau pe la anumite restaurante. Se spune că atât de mare a fost dragostea lui Cristian Vasile pentru Zaraza încât după ce ea a murit şi a fost incinerată el s-a dus şi i-a băut cenuşa. O poveste aproape horror, aşa abracadabrantă pe care Mircea Cărtărescu a descoperit-o nu ştiu unde şi a pus-o pe hârtie, nu neapărat ca fiind adevărată, ci ca fiind o legendă. Acest Cristian Vasile, într-adevăr şi-a pierdut vocea după ce a băut, se spune cenuşă, mulţi apreciază că după această moarte a Zarazei. De atunci el nu a mai cântat deloc. A trăit până în 1959 la Teatrul din Brăila, unde era regizor de culise. Deci, ceva, ceva adevăr exista în această povestire a lui Mircea Cărtărescu, pe care noi am preluat-o şi am făcut-o piesă de teatru radiofonic muzicală cu ajutorul unui coleg de-al nostru Gabriel Basarabescu.

Cântecul „Zaraza” a venit în tărâm românesc din Argentina. Un textier inspirat a scris nişte versuri în româneşte şi Cristian Vasile a făcut un negativ după melodia originală, interpretând cu un succes nebun această melodie. Este una dintre puţinele melodii, puţinele tangouri, care au fost luate, aşa cum se zice acum, din repertoriul internaţional. Marea majoritate a tangourilor care se cântau în perioada interbelică erau compuse de compozitori români.

Carevasăzică: În spectacolul radofonic „La Vulpea Rosie”, muzica Gabriel Basarabescu, scenariu radiofonic Pusa Roth şi regia artistica Vasile Manta, protagonista, Zaraza, spune un lucru interesant: „Pot eu să promit în contul viitorului?”. Dumneavoatră, domnule Vasile Manta, dacă aţi putea promite ceva în contul viitorului, la ce v-aţi opri?

Vasile Manta: Eu sunt absolut convins că publicul românesc ascultător este foarte fidel unui lucru pe care l-a îndrăgit de prima dată. Radioul românesc şi în special emisiunile de teatru au fost bine primite de către ascultătorii noştri din România de prima dată. Nu pot pentru viitor decât să mă gândesc că această moştenire se va transmite de la generaţie la generaţie, că părinţii, bunicii de astăzi ai copiilor le transmit aceeaşi afecţiune pe care ei au avut-o pentru aceste emisiuni şi pentru această formă de ascultare şi nu pot să mă gândesc decât că viitorul va fi asigurat de această tânără generaţie care auzind de la părinţi, de la bunici, străbunici despre minunile acestea pe care le poţi auzi la radio, să fie şi ei nişte ascultători în viitor.

20

Sursă foto: www.libersaspun.3netmedia.ro

Carevasăzică: Dacă la finalul unei piese radiofonice, aţi avea posibilitatea de a anula celebra sintagmă „şi...regia artistică Vasile Manta” ce aţi dori să le transmiteţi tinerilor radioascultători?

Vasile Manta: Să aibă încredere în viitor, să nu uite că mai există în afară de computerul şi de toate minunile astea ale tehnicii din ziua de astăzi şi acest radio pe care pot să-l asculte şi pe internet, pe care pot să-l prindă oriunde şi care poate să le aducă satisfacţii nebănuite.

Ei nu pot să bănuiască ce inseamnă să asculte o piesă adevărată, de calitate, cât de mult îi îmbogăţeşte sufleteşte. Eu sunt convins că încet, încet, aşa cum în zilele noastre oamenii revin la teatrul de scândură, tot aşa vor reveni şi la acest mod de a asculta o piesă de teatru aşa cum o făceau bunicii lor. Ei nu-şi dau seama, dar dacă ascultă o dată devin, cum spuneam, aproape nelipsiţi de această minune pentru că, aşa cum am început, această formă de teatru este ca o vrajă care dacă te prinde nu mai scapi de ea niciodată.

Dacă rândurile de mai sus nu te-au epuizat, dacă nu te-au determinat să admiri verdele spontan al copacilor, dacă nu te-ai oprit ca să bei un pahar cu apă sau să răspunzi la telefon înseamnă că te-a prins frecvenţa. Dă undă verde teatrului la microfon!

“

Meniul pentru săptămâna aceasta pune la bătaie un Hamlet, o Ileana Cosânzeana, un Don Quijote, un Raskolnikov, un Făt-Frumos, un Apostol Bologa, un Setilă, un Păsări-Lăţi-Lungilă, o Zâna Zorilor şi o surpriză din partea casei. Imaginaţia dumneavoastră este servită.

Cu picioarele goale de Andrei Lăcătuş

Regina şi coroana de Gabriela Piţurlea

Primele

24h

ale unui bucureştean de Bogdan Coşa

Dacă e boschetăreală, e bine de Ancuţa Iosif

Bună dimineaţa de Vlad Ioan Tăuşance

Ilustraţie de Ilinca Lăzărescu

Primele 24h din viaţa unui bucureştean Oamenii veneau și plecau, curenții de aer plimbau norii. Ploaia a venit și a plecat, apoi s-a înnoptat bine și barmanii n-au vrut să pună o piesă pe care voiam să o ascult neapărat, așa că am ridicat tot plantonul să mergem la mine întru continuarea petrecerii și a lâncezelii binecuvântate.

de Bogdan Coşa

S

Bogdan Coşa este masterand al Facultăţii de Litere din Bucureşti, publicist şi autor al romanului “Poker”, Editura Cartea Românească, 2011

e întâmpla sub soare, dar de la un punct încolo s-a înnoptat. Eram de câteva ore în București, mă vedeam după nu știu cât timp cu prietenii cu care pierdusem nopți întregi pe net, nopți și discuții ca jurnalul unei terapii nesfârșite. Acum, într-un final, venise momentul să pierdem nopțile la modul fizic, să le umplem cu prezențele noastre concrete, cu râsuri stridente și răbufniri, cu plecări glorioase sau grosolane din mijlocul unor discuții aprinse în jurul unei mese, cu iubiri emergente și decepții de adolescenți.

Tocmai mă mutasem undeva pe la Unirii, pe lânga Biblioteca pe care am observat-o abia mai târziu, pentru că alesesem la un moment dat să mă uit în jos când merg pe stradă ca să obosesc cât mai puțin, să nu mă încarce peisajul, în special când începeam un oraș necunoscut.

Cu o noapte în urmă băusem o sticlă de vodcă de casă nouă, cu colegii, așa, să ne cunoaștem și să trecem mai ușor peste orice urmă de stânjeneală. Am făcut glume, ne-am arătat muzicile și ne-am povestit faze cât să ne putem raporta mai ușor unul la altul. Erau băieți normali, unul mai conservator decât mine, celălalt, mai alternativ, mai electric.

Mă simțeam confortabil, mie avea să-mi fie cel mai ușor, eu urma să fiu liantul, era ok.

Dimineață m-a trezit soarele. Mă încingea pe la nouă prin geamul dublu de visam că-s la plajă, era normal, aveam o cameră goală în care geamantanul pe care nu-l desfăcusem decât pentru a scoate sticla sprijinea peretele, fiind cealaltă piesă de mobilier pe care am putut-o vedea deschizând ochii. Mai era un dulap mic, alb, o hidoșenie despre care am aflat câteva zile mai târziu că trebuie priponită dacă vreau să o pot folosi la ceva. Păianjeni pe la colțuri, tapetul dezlipit, casa unei vârste, nimic de zis; era soare, cald, începea o viață nouă.

Am pornit pe coridoare să colind apartamentul, să descopăr mobilierul și să-mi amintesc care erau dormitoarele cui. Nu erau prea multe de văzut, covoare strânse în mijlocul sufrageriei, rotocoale de praf strânse în grămăjoare – seara ne apucaserăm de curățenie – așa că am ieșit pe-afară.

Urma lectura lui Ioan Es. Pop, urma să mă întâlnesc cu prietenii mei, urma să mergem La Motoare și să sărbătorim marea unire. Acolo, pe acoperiș, am făcut cocktail-urile Motorhead (¼ gin, ¼ tequila și restul, în paharul de plastic, bere) și BC, le long (¼ tequila, ½ whisky și un strop de energizant) și ne-am tolănit în sacii lor imenși pe muzică de junkies.

Oamenii veneau și plecau, curenții de aer plimbau norii.

Ploaia a venit și a plecat, apoi s-a înnoptat bine și barmanii n-au vrut să pună o piesă pe care voiam să o ascult neapărat, așa că am ridicat tot plantonul să mergem la mine întru continuarea petrecerii și a lâncezelii binecuvântate.

Fotografie de Livia Ştefan

Mergeam pe stradă ca pe covorul fermecat, vântul bătea printre frunzele începutului de toamnă și orele treceau vesel și blând.

Plecasem la miezul nopții de pe acoperișul TNB-ului, era ora trei și noi tot nu reușisem să facem la pas distanța dintre Universitate și Unirii.

De fapt, distanța era parcursă, dar toate străduțele arătau la fel. Niciun semn prin care să-mi disting blocul, niciun indicator. Eram obosiți și însetați, fiecare lovea o plasă cu sticle de bere de genunchi de aproape jumătate de noapte și ne pierduserăm răbdarea. Am sunat într-un final la un taxi și i-am dat adresa notată pe telefon. Taximetristul s-a întors spre mine și m-a întrebat dacă îmi bat joc de el. Blocul indicat era la 50 de metri de locul în care eram. I-am dat 10 lei și l-am rugat să ne ducă în fața scării, nimeni nu mai putea să meargă, nimeni nu mai credea că e posibil să găsim nenorocitul de bloc de unii singuri. A început să râdă, a pornit, a făcut stânga, a oprit. I-am dat banii, am coborât.

În fața scării, mi-am amintit că încă n-am nici chei, nici cartelă de interfon. Așa că am trezit toată casa și ne-am întins iar până soarele a răsărit din nou prin geamurile duble, de data asta deschise, să nu ne intoxicăm acum, la sfârșit, când destinația fusese atinsă.

E adevărat, în mintea mea toată acea noapte s-a întâmplat sub soare.

Regina şi cor ana

“

Era ca atunci când adormeai cu guma în gură şi te trezeai cu ea în păr, numai că de zece ori mai rău. de Gabriela Piţurlea

A

Fotografie de Amalia Dulhan

sta e o amintire incompletă. Genul ăla de amintire care confirmă articolele despre cum autobiografiile nu sunt nonficţiune pură, pentru că memoria ne trădează şi simpla încercare de a reconstitui ceva ne face să idealizăm, să nuanţăm şi, uneori fără să vrem, să ficţionalizăm. Amintirea asta e şchioapă şi mult idealizată. E cu tata, cu părinţii lui (singurii bunici pe care am apucat să-i cunosc) şi cu mama.

E cu o vară pe care mi-o amintesc de vis, pentru că eu aveam sub 10 ani, mă jucam ascunsa cu copiii prin casele nesfârşite ale rudelor din apropiere şi principala mea victorie era că în sfârşit mă puteam urca singură în patul extrem de înalt în care dormisem de când venisem prima oară la bunici. Dimineaţa şterpeleam fructe din copacii din grădină, iar seara mâncam porumb fiert cules cu mâna mea din lanul de peste drum de casă. Satul Scurtu Mare din Teleorman mi se părea încă imens.

Într-una din serile alea de vară, mă întorceam cu părinţii de pe dealul unde tataia avea câteva rânduri de struguri. În drum spre casă, neam oprit să ne uităm la nişte pălării de floarea-soarelui, care deja nu se mai învârteau câtuşi de puţin, ci atârnau gârbovite de atâtea seminţe pe care mi le şi imaginam întinse-n tavă şi băgate la cuptor.

La un moment dat, tata a rupt o pălărie şi mi-a zis, poate ca să nu trebuiască s-o care el: pune-ţi-o pe cap, să fii regina florii-soarelui.

Tatăl meu, inginerul agronom care avea grijă de grădina noastră de acasă.

Care lucra la o fermă şi, cel puţin în capul meu, ştia totul despre toate fructele, legumele şi buruienile pământului. Am luat-o, mi-a venit ca turnată. Nu era ca şi cum ai fi purtat o carte pe cap, într-un film cu Audrey Hepburn în curs de educare. Floarea-soarelui stătea cuminte unde o pusesem şi, până acasă, n-a trebuit să ţin prea mult de ea. Numai când am ajuns în curtea bunicilor şi am vrut să-mi dau jos coroana şi să mă duc să mă spăl pe mâini mi-am dat seama de ce: se lipise de cap.

Tone (mi se părea mie) de clei apărut nu se ştie de unde se încâlciseră în fiecare fir de păr, făcând să doară orice încercare de-a o trage sau măcar de-a o clinti niţel. Era ca atunci când adormeai cu guma în gură şi te trezeai cu ea în păr, numai că de zece ori mai rău. Tatăl meu, inginerul agronom, se pare că uitase că floarea-soarelui are clei la baza florii şi pe tulpină, ca s-o lase dăunătorii în pace. Iar acum râdea cu poftă de buclucul în care mă băgase, în timp ce eu mă uitam descumpănită în jur.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc e un lighean cu apă caldă pus în prispa casei bunicilor şi capul meu ţesălat de două verişoare mai mari plus mama timp de cel puţin o oră, cu misiunea clară de a nu-mi sacrifica părul. Nu-l aveam lung, cel mult mediu, nu erau cosiţe blonde, ci un banal păr şaten închis şi, dacă mă gândesc bine acum, n-ar fi fost aşa mare lucru să mi-l taie, chiar dacă m-aş fi smiorcăit puţin. Dar nimeni nu părea să ia în calcul opţiunea aia, aşa că s-a muncit intens la capul meu regal până a dispărut tot cleiul.

E una dintre puţinele amintiri – şi infinit cea mai dragă – pe care le am de la bunici, înainte ca ei să moară şi Teleormanul să-mi devină aproape străin. E cea care m-a făcut să înţeleg într-o zi că, de multe ori, cele mai frumoase amintiri cu nişte oameni sunt mult mai puţin despre ei decât sunt despre noi. Memoria e egoistă. Din aventura cu floareasoarelui lipsesc cu desăvârşire bunicii, deşi erau acolo. Dispare chiar şi tata în a doua jumătate, deşi sunt sigură că nu s-a dus să se uite la fotbal în timp ce mie îmi amorţea ceafa de la stat cu capul în lighean.

Dar de câte ori o povestesc, ea e amintirea mea cu tata şi cu bunicii. O nonficţiune parţială cu o tonă de clei şi niste seminţe cu care habar n-am ce s-a întâmplat.

Gabriela Piţurlea este jurnalist. Scrie pentru SUB25.ro, Decât o Revistă şi Esquire

Cu picioarele goale Era vara lui 2010 și vedeam pentru prima oară Franța. Așa că am plecat să caut un Carrefour, mai întâi.

de Andrei Lăcătuş

N

u era soarele de anul ăsta și nu era soarele din țara asta. Coborâsem dintr-un tren care mă plimbase din Milano până pe Coasta de Azur și, când am coborât în Cannes, nu-mi venea să cred cât sunt de norocos.

Urma să ne cazam și să ne pregătim pentru Cannes Lions, Oscarurile publicității. Era vara lui 2010 și vedeam pentru prima oară Franța. Așa că am plecat să caut un Carrefour, mai întâi.

Primele zile nici nu ne-am dat seama ce ne-a lovit. Seminarii, soare, workshop-uri, străini, plajă, creativitate, petreceri private în nisip, senzația că respirăm aerul prețios din buricul pământului. Foarte mulți turiști își făceau poze și, trecând prin fața lor din greșeală, m-am gândit că o să apar probabil în multe camere foto după vacanța asta. Așa că am zis să duc mai departe ideea. Am început să fiu intenționat acolo unde se făcea o poză și să încerc să o fac mai veselă. Ba râdeam în spatele unor fete, ba flirtam cu o tipă imaginară pe bancă lângă doi bătrâni care își imortalizau excursia, ba dansam lângă o familie care se poza în apropierea unei fântâni. Eram în toate pozele! O prietenă a și filmat isprava și ulterior aveam să mă aleg cu un clip care o să-mi aducă aminte mereu de cât de liber m-am simțit.

Pe la mijlocul săptămânii pe care o aveam de petrecut acolo, începusem să vedem fețe comune cam peste tot. Eram ca locuitorii unui sat de munte de la noi, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea și unde ai oricând șansa să te pupi cu o verișoară îndepărtată la discotecă, fără să știți de legătura voastră genealogică. Ne-am împrietenit cu două palestiniene care locuiau în Emiratele Arabe, o tipă din Brazilia care ne-a povestit cum sunt atacurile armate de la orice colț de stradă în Sao Paolo, plus un alt Brazilian care avea ochelari. Ziua ne tachinam cu discriminări plăcute pe străzi, iar seara încercam să intrăm la petrecerile private de pe plajă. Într-una dintre seri însă, n-am reușit să intrăm nicăieri. Eram obosiți de picioare, dar mintea abia începea să dea ture dansante, așa că nu voiam să mergem acasă. Toată lumea venea cu idei, toată lumea venea cu argumente, toată lumea se plângea că n-am primit invitații VIP. Eu murmuram ceva pe fundal, dar nu mă ascultau. Am început să murmur în rime. Atunci s-au oprit și m-au întrebat ce am zis. Le-am repetat “versurile ad-hoc” și apoi am transformat totul într-un cântec, pe care l-am cântat pe străzi, evident tot filmați. Suna cam așa:

“

We’re gonna take a laptop Andrei Lăcătuş face parte din echipa 10lucruri.ro, lucrează în publicitate în timpul săptămânii iar în dimineţile din week-end este DJ la Radio 21.

And put it on the beach

We’re gonna dance till sunrise

Each one with each!

Peach!

Andrei, la Cannes , pozând cu dezamăgire singur.

Ş

i așa am făcut. Multinaționali cum eram. În ultimele două zile venise termenul pentru predarea proiectelor pentru câțiva dintre noi care participau la competițiile pentru studenți.

Eu nu eram printre ei, dar aveam doi colegi care aveau nevoie de idei pentru un clip cu ideea “Cum vezi tu publicitatea?”. Și ne plimbam noi ca românii prin Cannes. Eu eram în papuci, ei în teniși (e important). Eu am zis să mergem pe plaja, ei au zis că nu, că intră nisip în pantofi. Eu am zis să se descalțe. Ei au zis că nu, fiindcă mai în față era pietriș și ciment. Eu am zis “Păi e ca în publicitate, uneori mergi pe nisip fin, alteori te înțeapă pietrișul în talpă, uneori e ciment ud ca după ploaie, alteori iarbă moale”. Și așa ne-a venit ideea. Publicitatea e ca mersul în picioarele goale. Am filmat, am băut energizante, am montat toată noaptea, am câștigat locul I și am plecat de la Cannes cu senzația că românii pot oricând să calce cu mândrie în buricele pământului.

A fost o săptămână intensă, au fost experiențe geniale, au fost gânduri libere și toate s-au întâmplat sub soare!

Ultima dimineaţă Am avut scena pentru o vară, vara pentru o viaţă, lumea timp de o piesă. (...)

Rămân acelaşi. Cultivator. de Vlad Ioan Tăuşance

P

Am un piercing proaspăt în sprânceană, 23 de ani și salvez Vama Veche. Mâna stângă mi-e fixată pe o sticlă de Martini gata amestecată cu votcă, iar privirea pe o fată de care sunt îndrăgostit ferm și sincer. Fata este îndrăgostită de un băiat care este îndrăgostit de altă fată care, probabil, este îndrăgostită de mine. Nu ne știm toți pe nume – Gică, Mona, Buci, Scăpărici, Maria, Mădăvin, Șoșa, Văru – dar nici nu prea contează. Contează că suntem împreună și e dimineață. Pe la 6. Când răsare soarele. Marea este liniștită. Plaja este adormită. Ba nu, plaja nu este adormită, ci cântă și ea. Barbu e pe scenă și spune bancuri proaste, Stoi e rege, Gabi sare, Piti ţine ritmul calm. Şosa Mic şi Brigadă urcă şi ei pe scenă. Dans. Noi suntem backstage. Suntem peste 50. În public, cam de trei ori pe atât. Pogo. Nu mă bag. Am un piercing care încă mă doare.

Am o amintire proaspătă, 33 de ani și nu mai salvez aparențele.

Pe laptopul meu cu ecran wide rulează un videoclip cu E.M.I.L. la primul Stufstock. E tras execrabil cu o cameră de amator, cred. Nu erau mobile care să filmeze pe vremea aia. Şi dacă erau, nu erau de nasul nostru.

Lângă mine se trezeşte pisica unei fete pe care o iubesc ferm şi sincer.

Nu-i place Sublime. Băieţii masacrează What I Got acompaniaţi de tot publicul. Love is what I got, I said remember that, da, da. Nu o să uit niciodată, staţi liniştiţi.

e scenă urcă Alioşa de la H8 şi Buci care nu-şi doreşte termopane şi, încă, doarme pe plajă. Grasu’ bagă balans în audienţă, în plămâni s-a lăsat iar ceaţa, iar dimineaţa, nu-i aşa, s-ar putea să-ţi spargă faţa.

Delir generalizat, orgasmatron, vorba lui Barbu, toate lumea sare, sare, sare. Văru’ şi Mona dansează ca nişte zei. Gata, e deja cald, prea cald, hai să mai bem o bere, dă-mi şi mie sticla aia, da, clar, un foc, mai ai ţigări, man, da, da.

Respirăm.

Am o durere în piept şi îmi place să cred că este la prea multe ţigări fumate ieri. Mai aprind una. Este din nou mai şi parcă am luat-o razna. Din nou. Nu reuşesc să mă gândesc la nimic altceva. Să plec în iunie? Să mai stau o vară. Stai că începusem să construim ceva aici, nu fi nebun, începuse să meargă bine, aveai un job, câştigai bine, te simţeai bine, făceai chiar şi exerciţii dimineaţa. ţi promit, dacă te potoleşti, o să fie bine. Hai, nu-i da play din nou. Ieşi de pe YouTube, deschide Excelul, deschide Outlookul, răspunde la emailuri, du-te diseară la întâlnirea aia.

Mai aprinde o ţigară, mai ia o gură de cafea. Căcat, play!

Play. Hai toată lumea pe scenă, puteţi să faceţi ce vreţi, dimineaţa asta e a voastră, Vama e a voastră, lumea e noastră, avem toată via-ţa în fa-ţă, nu contează, ne băgăm picioarele, ne ridicăm unul pe celălalt şi urcăm pe scenă. Sărim. Eu în contratimp. Sunt cultivator de vise interzise de lege, nu înţeleg de ce, nu înţeleg de când, nu pot să înţeleg ce e cu mine. Sunetul cade, cineva a călcat pe un cablu, cineva a călcat pe bec, cineva a călcat organizatorii pe nervi. Nu avem nevoie de boxe, toată lumea ştie versurile, toată lumea ştie piesa, n-ai cum, piesa suntem noi, mai puţin eu, cumva în contratimp. Contează? Gata, jos de pe scenă, s-a terminat, băi, gata, gata, hai, frate, Mona, coboară şi tu!

Nu? Urmează formaţia Urma, dar pe cine mai interesează. Tare, tare, frate. Hai, mergem? Mergem!

S-a dus, clar, s-a dus. S-a dus şi urma piercingului, au apărut două tatuaje, zeci de cicatrici noi, dureri de spate şi strângeri de inimă.

Dimineaţa s-a transformat în prânz, de fapt, se simte deja după-amiaza în fiecare dintre noi. O să ne prindă seara tot împreună, nu? Promiţi? Nu, nu mai promite nimic, nu suntem în stare să ne ţinem promisiunile, ţi-am zis că trebuia să rămânem împreună! Am avut scena pentru o vară, vara pentru o viaţă, lumea timp de o piesă. Le-am pierdut cu nonşalanţă ca pe nişte brichete, ca pe un hanorac împrumutat, ca pe un număr de telefon al unei fete pe care am iubit-o ferm. Am rămas dator. Rămân acelaşi.

Cultivator.

Vlad Ioan Tăuşance este jurnalist, om de comunicare și strategie, scriitor.

Cea mai recentă carte este: “Legende urbane”, Editura Herg Benet, 2011

Când e boschetăreală, e bine Muchia Clăiței – cea pe care o ținteam - însemna că trebuia să urcăm peretele din dreapta văii și să ajungem pe la 2200 metri. Ne durea gâtul numai când ne uitam la ea, în sus.

de Ancuţa Iosif

T

oate aventurile prin care am trecut implică, de regulă, munți și boscheți.

Trenul către Bușteni în care m-am urcat acum doi ani dis-de-dimineață cu doi prieteni buni – Andrei și Tom –nu ducea spre vreo excepție.

Era o zi frumoasă de mai, urcam stâncile de pe Valea Comorilor din Bucegi și aveam încredere în Andrei, omul poreclit Passaris (după celebrul criminal)de toți prietenii pe care i-a dus vreodată pe munte. De fiecare dată când strângea oamenii pentru o tură, cineva pățea ceva – fie cădeau, se zgâriau, își rupeau ceva.

Passaris e un bucureștean calm, molcom, slăbuț, cu plete șatene și care cântă fals la chitară. Dincolo de toate suspiciunile prietenilor noștri, este omul care mereu m-a scos din căcat când eram atârnată pe stânci din Bucegi de care habar n-aveam unde duc. E un fel de GPS care îți explică la telefon dacă e nevoie pe ce cărăruță și pe lângă ce brad trebuie să treci ca să ajungi la destinație.

Valea Comorilor a fost liniștită, stâncile reci și răcoroase, iar părțile în care am urcat pe sub tuneluri de zăpadă înghețată, memorabile. Pe drum fredonam versuri pe care le cântăm la focuri de tabără: ”Frumoasă-i viața sus în munți când mergi pe o cărare, puțini în lume sunt ca noi, puțini în lumea mare.” În vreo trei ore am terminat valea și eram pe la 1900 metri. Era cam două după-masa. Eu și Tom ne-am aruncat în iarbă, am început să mâncăm sandvișuri și ciocolată, în timp ce Passaris cerceta zona. Ne spusese el cu câteva zile înainte că e o muchie pe care voia s-o urce de mult timp. Dar mare ne era lenea, soarele ne izbea direct în cap și voiam doar să zacem acolo, să contemplăm. Ne-a dus cu zăhărelul, că e puțin de mers, că nu ocolim și că dăm în aceeași potecă, dar mai jos. Nu puteam decât să-l urmăm credincioși - dacă nici el nu cunoaște Bucegii, nu știu cine.

Muchia Clăiței – cea pe care o ținteam - însemna că trebuia să urcăm peretele din dreapta văii și să ajungem pe la 2200 metri. Ne durea gâtul numai când ne uitam la ea, în sus. Mi se oprea rucsacul în toate crengile pentru că aveam prinși doi pioleți de el (acele ciocănele decare te ajuți pe munte când e gheață). Am plutit o porțiune pe jnepeni, bălăngănindu-ne stânga-dreapta și expoziția de julituri de pe picioare începuse. Mă enervam, mai înjuram, mai cântam”mamă unde ești, bate-mă de vrei, dar vino să mă iei.”La un moment dat am ajuns la un hău, de unde trebuia să facem rapel (coborât pe coardă), pentru că peretele era

mai mult vertical. Passaris a aruncat coarda pe care o avea în rucsac pe după un copac, mi-a dat un ham și am început să fim spider-meni de stâncă.

După ce ne-am regrupat toți trei pe un prăguleț, Passaris trage coarda și se pregătește să o înfășoare după un alt pom, ca să continuăm coborârea. Și cum el are două mâini stângi, coarda scapă și cade vreo 15 metri sub noi. Eu și Tom am făcut ochi mari, ne gândeam cum o să facem să ieșim din căcat. Passaris era calm ca întotdeauna. Ne uitam la omul nostru și așteptam o soluție, pentru că n-aveam cum să coborâm pe acolo fără să ne ducem la vale ca o avalanșă.

Scormonește prin rucsac și spune: ”Nu-i nimic, mai am o coardă!” – moment în care ne-a pufnit pe toți trei râsul, acolo, înghesuiți pe un colțișor de pământ. Nu ne venea să credem, pur și simplu, că al nostru prieten cară două corzi după el (una având cam un kilogram, iar pe munte orice atârnă). Omul ăla aiurit și care vrea s-o ia mereu prin boscheți ne scotea din nou din încurcătura în care ne băgase. Am mai dat câteva rapeluri, am mai făcut niște vânătăi, am mai urcat ceva și am ieșit pe muchie într-un final. Picioarele au început să-mi tremure pentru că aveam hău în stânga și în dreapta. Făceam pași de bebeluși și m-am așezat cu mare grijă ca să-mi reglez pulsul. Priveliștea era incredibilă și i-am mulțumit lui Passaris că nu m-a lăsat să cobor la tren după vale. Am făcut poze doi câte doi pentru că n-aveam cum să așezăm aparatul pentru toți trei.

Am pornit pe coclauri din nou, printre boscheți și copaci de care dacă mă țineam, plecam cu tot cu rădăcină sau cu crengi uscate – în funcție de vârsta pomilor. La un moment dat am început iar să mă enervez că nu găsim marcajul și că se însera. Picioarele-mi alunecau, dar auzeam apa curgând și știam că suntem cumva bine. M-am scurs pe o porțiune cu tot cu pământul de sub mine, ca-n filmele cu proști. Mi-am rupt in fund pantalonașii hawaieni preferați și am picat eroic în brațele băieților. Am vărsat două lacrimi și Passaris a început să cânte ca să mai spargă din tăcerea mormântală. Picioarele mă dureau și voiam doar să beau o Cola pe bordura din gară.

A coborât el la un moment dat prin niște boscheți, a zărit marcajul și a țipat la noi ca să coborâm din nou pe coardă. Am făcut un fel de mud-but-surfing, dar am ajuns întregi în mijlocul potecii. Ne-am așezat în fund, am făcut o poză victorioasă toți trei și ne gândeam ce tare ar fi să apară un ursuleț.

“

Nu-i nimic, mai am o coardă!

A

m mai făcut o oră interminabilă până-n Bușteni, întrebându-ne după fiecare cinci minute dacă mai e mult. Am intrat în primul supermarket și am cumpărat parizer de pui feliat, o pâine și un păhărel cu muștar. Bineînțeles, și Cola. Ne-am înfruptat pe o băncuță din gară până ne-a venit trenul - în care am dormit duși până la București. Aveam pantalonii rupți în fund, eram ciufulită și cu picioarele pline de semne, dar a fost o zi ca niciodată – boschetărind prin munți doi băieți și-o fată.

Ancuţa Iosif este un reporter care creşte în familia redacţiei Decât o Revistă şi iubeşte munţii.

Été cărţi

Vara asta monşerul la soare se perpeleşte, iară noi o ardem cărturăreşte! de Maria Hirică Povestea lui Gösta Berling - Selma Lagerlöf

În bucolicul Värmland al Suediei, Gösta Berling caterisit şi beat este salvat din abandonul către moarte de contesa de la Ekeby. În semn de recunoştinţă faţă de aceasta, Gösta devine unul dintre cavalerii moşiei Ekeby. Însă firul epopeii se înnoadă când în ajunul Crăciunului cavalerii primesc vizita diavolului şi află faptele iremisibile ale contesei.

Un pact pecetluit cu sânge, răzvrătiri şi aventuri ce reflectă moştenirea legendelor scandinave, toate încadrează spiritul goliardic al lui Gösta Berling în căutarea izbăvirii.

Un cuib de nobili - I.S. Turgheniev

După un mariaj eşuat, Lavreţki se întoarce în gubernia sa sperând la efasarea dezamăgirii care-l încearcă. Revenirea sa va produce zumzet în saloanele burghezilor iar lui, prin prezenţa Lizei, îi va frământa sufletul în idila al cărei deznodământ vă las a-l descoperi.

Romanul este o altă mărturie clasică a unei aristocraţii ce resimte decalajul faţă de Occident, dar consimte că fără de feudalismul profund încrustat în evenimenţialul rusesc, nu ar fi posibilă redarea atât de lucidă a complexelor fenomene psihologice.

Foamea

- Knut Hamsun

Dacă ai fi un scriitor rătăcind pe străzile Kristianiei (astăzi Oslo), trăind de pe o zi pe alta şi visând cu demnitate la recunoaşterea talentului tău, cât de nefericit ai fi?

Fericeşte-te, deoarece momentan doar citeşti aceste rânduri iar scenariul cu „dacă ai fi...” e de-un presupus patetism ce te exclude dezolării prin care trece protagonistul din „Foamea”.

Hamsun redă în notă parţial autobiografică necazurile unui tânăr scriitor, a cărui şansă pâlpâie de fiecare dată când este întors din pragul disperării de cele mai neaşteptate evenimente.

Casa spiritelor – Isabel Allende

Pentru cei fascinaţi de realismul magic, romanul lui Isabel Allende se plasează prin elemente comune între Un veac de singurătate şi Toamna patriarhului ale lui Gabriel Garcia Marquez dar surprinde printr-o vigoare nouă, reieşită poate din transfigurarea unei istorii parcurse.

O lectură splendidă, în care stranietatea covârşeşte realul şi în care succesiunea generaţiilor din familia Trueba urmăreşte măreţia şi decadenţa, acalmia şi dezastrul, misticul şi ordinarul.

Moartea şi busola - Jorge Luis Borges

Culegerea de poveştiri a argentinianului nedumereşte, intrigă, lasă cititorul să descongestioneze expresia şi în cele din urmă oferă orientarea.

Labirinturile întortocheate, formele timpului, metafora acoperă constantele fundamentale ale întregii sale literaturi: omul şi universul. Rostul existenţei umane şi înţelegerea esenţei universului rămân incerte, numai încriptarea lor prin metaforă păstrează un echilibru între lumină şi umbră, vis şi trezirea care ne face mai întrebători.

Galapagos

- Kurt Vonnegut Jr.

Tema polarizatoare a romanului „Galapagos” este evoluţia.

Printr-o meditaţie satirică şi delirantă asupra umanităţii, a animalităţii şi a eşecurilor biosemiozei,

Leon Trout observă şi relatează în frânturi narative poveştile personajelor îmbarcate în croaziera către Insulele Galapagos. Leon Trout e doar o fantomă cu chef de pălăvrăgeală.

Insula din ziua de ieri – Umberto Eco

În urma unui naufragiu, Roberto della Griva, un tânăr nobil aparţinând epocii barocului italian, este izolat pe un vas în mijlocul Pacificului,. Dacă ar şti să înoate ar ajunge la insula din zare-i, unde nu doar soarta lui, ci însuşi fluxul temporal ar fi schimbate.

O scriere ce îmbină într-o ornamentaţie spiralată aventura, politica şi gnoseologia, „Insula din ziua de ieri” este o altă revărsare a splendorii imaginative cu care Umberto Eco ne-a obişnuit.

Cercul mincinoşilor - Jean Claude Carrière

Dacă totul nu este decât un vis, cine oare visează?

Numeroasele istorioare antologizate de Jean Claude Carrière în „Cercul mincinoşilor” sunt sedimente din alcătuirea mozaicală a umanităţii.

Visarea rămâne a tuturor: budişti, islamici, africani, chinezi, evrei, amerindieni, însă somnul depinde de împrejurări şi diferenţe de tradiţie. Cât despre odihnă...vara-i lungă şi lectura plăcută!

umerii, buricul şi fruntea Domnişoara Clofullia În oraşul de cafegii în care mi-a fost dat să mă nasc, lumina nu se stinge niciodată, geamurile stau permanent întredeschise (înclinat), mamuţii de oţel păşesc zgomotos în intersecţiile aglomerate şi, doar din când în când, îţi este permis rictusul de clovn urban.

Barele tramvaielor nu sunt altceva decât sincere modele de verticalitate.. printre puţinele pe care ne este dat să le (mai) avem, tocmai din acest motiv suntem îndemnaţi să ne ţinem de ele în timpul călătoriilor noastre mecanice către falusurile dătătoare de chenzină.

Ceştile ciobite rămân dovezi ale viciului nostru, rutina lâncezeşte pe fundul ibricului ca un zaţ mucegăit, uitat într-un colţ întunecat de cameră de cămin, {A SE BEL VE(de)RE VI TAN-PAN DURI MOX A.D. PAL LADY LEU GROZAV EŞTI,(a)G(ro)NOM! (i) E, REGI?!? E MECA! NICĂ FINĂ K.O. GĂL NICE A NU WE ST.GA TE}

În oraşul de cafegii în care îmi este dat să trăiesc, pisicile electrocutate umplu străzile, într-o revărsare continuă; semafoarele clipesc (fe)lin, claxoanele şoferilor de taxi nu contenesc din acompaniamentul lor de leagăn. copiii unitari defilează cu ghiozdane obeze atârnate în spinările tip-acordeon, visează la sexul de după-amiază, cu Lungu, Iuga, Vişniec şi Müller..

Brumaru priveşte cuminte din banca I, îşi scrie poemele pe genunchi, pe şerveţele mototolite. îşi umezeşte degetul şi întoarce realitatea.

Fracturişii ţin post, Ianuş se roagă neobosit pentru ei, în chilia pădurii şi pe blogul personal. olimpicii zilelor noastre ajung anarhiştii nopţilor Occidentului, trofee pe wall-uri zuckerbergiene sau dorsayce, (căci noi nu putem asigura dezvoltarea şi explozia creativ-clăditoare în incubatoarele noastre din Academiei sau Modrogan) li se aplică pe lentila sifonului vizual (2.75 cu 2) coduri de identificare ecologică, pentru a ne fi mai uşor să îi arătăm cu degetul şi

să ne tăguim în pozele din liceu, când le „ţineam coarne” şi făceam, cool, feţefeţe.. b.f.f.! În oraşul de cafegii, construit de Sturmer şi Buhagiar, niciodată preapuţin nu înseamnă preapuţin.

Pe 405, în fiecare an, în timp ce din tavanul fals vor năvăli broaşte plastifiate, vom încerca o aruncare de pălărie în cobinoxerie şi un dans kalwnoom.. ne vom prinde, victorioşi, de inelul metalic, de pe baza sportivă a colegiului mustăcios, fixând mulţimea cu ochii unui broscoi de pluş.

În oraşul de cafegii în care îmi va fi dat să mor, sensul va avea sens unic, puterea vorbelor va conta mai mult decât contează astăzi vorbele puterii, nu vom mai ieşi în stradă pentru a protesta, ci ne vom aduna pe la casele unora sau altora, înfierbântaţi de prea multă normalitate. în loc de lozinci anarhist contemporante vom citi nume din cartea de telefon a anului 1977.. ne va fi dor să desluşim temirice referinţe ascunse în buzunarul de la spate al unui wannabepoem umbros şi en detail. ne vom face cruce mai des, numai pentru a ne asigura că umerii, buricul şi fruntea ne sunt încă în acelaşi loc.

Pereţii aspru monotoni vor deveni pentru noi icoane veline, unde fiecare îşi va iscăli numele dumnezeului său, CNP-ul şi adresa completă, pentru a putea intra în posesia premiului cel mare şi al tratamentului internaţional.

Ghimpate amintiri şi nedetonate frustrări s-au înghesuit în remorca acestui poem vagon, şi fiecare vorbeşte o altă limbă, neînţeleasă, ascuţită.. acestui trup uşor îngălbenit, de celuloză, nu-i rămâne decât să poarte tatuajul în metrou,printre curioşi călători ce se vor grăbi să atribuie sensuri şi valori emoţionale şi poveşti cernelii ejaculate virtual în epiderma de lucru. nu mă tem de oamenii din umbră, ci de umbra din oameni.

04052012 “Adevărul e ceea ce crezi” (Omu Gnom – „Încredere şi stăpânire de sine”)

29

)

Sase personaje ﾃｮn cautarea unui autor

窶ｦsau sase personaje secundare din )

cinematografie ﾃｮn cautarea unui public.

[MASSIVE SPOILER ALLERT]

de Alexandra Enﾄツhescu 30

“

)

Ce se întâmpla cu celelalte )

)

personaje care, de multe ori din umbra, directioneaza cursul unei actiuni sau îl pun si mai bine în valoare pe vechiul si obositul erou?

E un defect al ochiului nostru, poate, acela că îi vedem doar pe cei care deţin locul principal – cei care se poziţionează în centru, care strigă, plâng, se agită, fac baie de mulţime sau se aşează direct în lumina reflectoarelor. Ce se întâmplă cu celelalte personaje care, de multe ori din umbră, direcţionează cursul unei acţiuni sau îl pun şi mai bine în valoare pe vechiul şi obositul erou?

Criticii de film şi cinefilii au decis să îl premieze pe el, Actorul care interpretează Personajul secundar, cel care se însoţeşte cu anonimatul, dar pe care, uneori, îl salvează sclipirea de moment, tonul pe care spune o replică sau rolul care i se potriveşte mânuşă. Despre aceştia vorbim ori de câte ori auzim sintagma „Award for Best Actor/Actress in a Supporting Role”.

Următoarele şase personaje sunt în căutarea unui public care vrea să înţeleagă, întâi de toate, cât de greu este să construieşti o astfel de apariţie şi, cu atât mai mult, să o aduci în prim-plan, în ciuda camerei părtinitoare de luat vederi sau a naturii rolului în sine.

.

I’m not there (Todd Haynes, SUA, 2007) – Jude Quinn (Cate Blanchett)

„Pe măsură ce te uiţi la renegatul cântăreţ de folk de pe la mijlocul anilor 60, Jude Quinn – interpretat de Cate Blanchett în ipostaza unui personaj cu o siluetă subţiratică, uşor adusă de spate, filmat în stil Nouvelle Vague – hoinărind prin Londra şi trăind pe amfetamine, ţigări Camel şi discuţii mărunte, totul ţi se pare că seamănă cu un cutremur pop. Anii 60, pentru numele lui Dumnezeu!”

A.O. Scott, The New York Times, 2007

Regizorul Todd Haynes a fost mustrat pentru că ar fi făcut, spun criticii, un film pentru iniţiaţi – în orice caz, acesta este un film atât despre obsesia lui Haynes pentru Bob Dylan, cât şi un film obsesiv despre viaţa acestuia. Ar fi putut să fie un eşec cinematografic prin contrastele, colajele, inserturile şi stilurile diferite şi numeroase pe care le pune în scenă: s-a dovedit a fi, în schimb, un produs artistic tribut pentru ceea ce a fost numit „Dylanologie”.

Filmul „I’m not there” e o disimulată punere în scenă a multiplelor aspecte din viaţa şi personalitatea celebrului Bob Dylan. Şase actori (Cate Blanchett, Christian Bale, Heath Ledger, Richard Gere, Marcus Carl Franklin, Ben Whishaw) interpretează, într-o producţie cinematografică ce se foloseşte de spectacol, elemente biografice deopotrivă şi referinţe culturale ale vremii, o singură persoană: un artist complet.

Dintre cei şase, Cate Blanchett a primit cinci nominalizări pentru rolul ei drept Jude Quinn, referinţă directă la Bob Dylan din perioada anilor 1960. Actriţa nu numai că reuşeşte să întruchipeze un bărbat, dar ea redă întocmai cele mai mici ticuri şi gesturi ale muzicianului, studiate în detaliu: felul în care fumează, se mişcă,

inflexiiunile vocii etc. Câteva dintre momentele reale la care se face referinţă prin punerea în scenă a personajului Quinn sunt: accidentul de motocicletă din 1966; perioada în care Bob Dylan a trecut de la chitara acustică la cea electrică (schimbare neagreată iniţial de fani); întâlnirea sa cu poetul generaţiei Beat, Allen Ginsberg; interpelările repetate din partea jurnaliştilor privind mesajul revoluţionar al melodiilor sale ş.a.

Într-o cronică de film apărută în anul 2007 în The New York Times, A. O. Scott spunea despre rolul secundar realizat de actriţa de origine australiană: „Pe măsură ce te uiţi la renegatul cântăreţ de folk de pe la mijlocul anilor 60, Jude Quinn – interpretat de Cate Blanchett în ipostaza unui personaj cu o siluetă subţiratică, uşor adusă de spate, filmat în stil Nouvelle Vague – hoinărind prin Londra şi trăind pe amfetamine, ţigări Camel şi discuţii mărunte, totul ţi se pare că seamănă cu un cutremur pop. Anii 60, pentru numele lui Dumnezeu!”

Jude Quinn e, în cele din urmă, artistul disident şi cinic, zeflemitor şi sceptic, boem şi şarmant, filosof şi poet, consumator de droguri şi protestatar.

31

..

Adaptation (Spike Jonse, SUA, 2002) – John Laroche (Chris Cooper)

)

Cartea „Mrs. Dalloway” a Virginiei Woolf e grila de lectura a povestii acestui film, poveste desfasurata pe trei paliere temporale, care au câte o figura feminina în centru. )

)

)

)

32

)

primitiv chiar, dar exotic într-un stil care intriga si care merge aproape de barbarie.

The Hours (Stephan Daldry, SUA, 2002) – Laura Brown (Julianne Moore)

“

)

...

“

Laroche este figura barbatului salbatic, )

Complexitatea unui film provine şi din modalităţile nenumărate prin care poate sparge clişeele narative, jucânduse cu auto-referenţialul şi supralicitând palierele poveştii.

Un astfel de film este „Adaptation”, care are la bază cartea „The Orchid Thief” a scriitoarei Susan Orlean. Nicolas Cage în dublu rol (Charlie şi David Kaufman, fraţi gemeni) şi Meryl Streep (în rolul autoarei) dau viaţă unei poveşti care se configurează în formă de spirală. Charlie trebuie să scrie scenariul cărţii „Hoţul de orhidee” şi se confruntă cu un blocaj psihologic acut, alimentat de perso-nalitatea sa introvertită, precum şi de reuşitele amoroase şi superficialitatea cu care tratează viaţa propriul său frate.

În acest context, el decide să o urmărească pe Susan pentru a înţelege de ce aceasta pare atât de implicată în ceea ce povesteşte în carte, suspectând, astfel, că lucrurile merg mai departe de firul narativ împărtăşit cu publicul de scriitoare.

Astfel, cei doi fraţi sunt martori la aventura pe care o are Susan Orlean cu cel care îi servise drept sursă de informare şi o iniţiase în recoltarea acelei specii rare de orhidee – John Laroche. Laroche este figura bărbatului sălbatic, primitiv chiar, dar exotic într-un stil care intrigă şi care merge aproape de barbarie. Relaţia celor doi – ea, intelectuală şi educată, el, un personaj neglijent, cu un fizic respingător – ar putea să pară de neînţeles, în primă instanţă. Însă, de fapt, Susan descoperă prin John Laroche o pasiune şi o poftă de viaţă pe care ea nu le avusese nicicând. Geloasă pe un spirit atât de viu, Susan se aventurează alături de Laroche într-un stil de viaţă până atunci străin de ea: drogurile (care se făceau chiar din orhideea recoltată, un secret al lui Laroche) şi o aventură amoroasă extraconjugală.

La mijloc sunt prinşi Charlie şi David, care, într-o explozie tragi-comică, închid cercul: Charlie finalizează scenariul, care este, de fapt, scenariul filmului pe care tocmai l-am văzut. O ingeniozitate compoziţională de excepţie.

Personajul secundar al lui Laroche este interpretat de Chris Cooper, nominalizat la premiile BAFTA (British Academy of Film and Television Arts) şi câştigător al Oscarului pentru acest rol.

Cartea „Mrs. Dalloway” a Virginei Woolf e grila de lectură a poveştii acestui film, poveste desfăşurată pe trei paliere temporale, care au câte o figură feminină în centru.

Laura Brown este soţia tipică, ce duce o viaţă anostă. În Los Angeles-ul anului 1951, din nou însărcinată şi cu o viaţă aparent demnă de visul american, Laura are o nemulţumire intim legată de limitarea ei, de barierele sociale ale timpului. În plus, are grijă de fiul ei, Richie, şi se afundă în lectura romanului „Mrs. Dalloway”, ca un paliativ pentru răzvrătirea mută pe care o trăieşte. Ea e un personaj feminin fragil, indecis, nepregătit pentru rolul care i s-a dat parcă peste noapte.

Într-un moment disperat, Laura decide să îşi ia viaţa, dar se răzgândeşte în ultimul moment, se întoarce acasă, face un ultim gest de obedienţă şi calm – găteşte un tort pentru ziua de naştere a soţului ei – pentru ca mai târziu să aflăm că a divorţat şi că şi-a abandonat copilul. Personajul înţelege astfel să se elibereze de convenţiile statutului său, act de libertate triumfală personală, care va avea, însă, o serie de consecinţe fatale pentru fiul acesteia, mai târziu bolnav de SIDA şi traumatizat de figura mamei sale – mai exact de imposibilitatea de a-şi explica absenţa acesteia din copilăria sa. Sentimentul de vinovăţie, viaţa de personaj marginalizat, poate chiar puţin mizantrop, amărât de convenţiile sociale şi de petrecerea ce urmează să fie dată în cinstea sa, îl determină pe acesta să se sinucidă, lăsândule femeilor din viaţa sa şi mamei sale, înainte de toate, o meditaţie şi o lecţie despre suferinţă şi limitele ei.

Toate cele trei ipostaze feminine din „The Hours” sunt mărturii controversate ale unor identităţi în schimbare şi ale unor conştientizări lucide ale destinului personal.

Julianne Moore o interpretează pe Laura Brown şi joacă alături de Nicole Kidman (Virginia Woolf) şi de Meryl Streep (Clarissa Vaughan), fiind nominalizată la Oscar, premiile BAFTA şi cele ale asociaţiei criticilor de film din Las Vegas.

....

Boys don’t cry (Kimberly Pierce, SUA, 1999) – Lana Tisdel (Chloe Sevigny)

Teena Brandon (Hillary Swank) este o tânără care refuză să mai trăiască sub tutela unei identităţi date, în care nu se regăseşte, şi alege să se arate lumii ca bărbat. Între strategia sa de a-şi construi în cele mai mici detalii noua înfăţişare şi libertatea de a-şi reprezenta de la capăt o identitate care să îi integreze trăsăturile de caracter, Brandon întâlneşte ceea ce credea a fi grupul perfect de prieteni. Printre aceştia, figura Lanei, în timp ce fredonează „The bluest eyes in Texas”, o figură tristă şi retrasă, îi atrage atenţia.

“

Pentru interpretarea Lanei, actrita Chloe Sevigny a obtinut Oscarul si o nominalizare la Globurile de Aur.

Filmul denumit după celebra piesă omonimă a celor de la The Cure este o producţie în care probleme precum transgresarea genurilor, identitatea fluctuantă, prejudecăţile şi integrarea în grup sunt amorsate într-o dramă puternică. Inspirat de un caz real, cel al tinerei Brandon Teena, filmul se bazează pe exploatarea unei priviri sociale înguste, ce expulzează orice element marginal şi îşi adjudecă dreptul de a numi limitele normalităţii.

.....

Amadeus (Milos Forman, SUA, 1984) – Iosif al II-lea (Jeffrey Jones)

Filmul-cult al lui Milos Forman „Amadeus” este o ficţionalizare a vieţii lui Wolfgang Amadeus Mozart, care, mai degrabă decât să accentueze elemente biografice reale ale compozitorului, pune în discuţie condiţia geniului. Procesul creaţiei şi problema Creatorului, originea talentului, precum şi drama celui condamnat să rămână mediocru (compozitorul de la Curte, Antonio Salieri, într-o interpretare a lui F. Murray Abraham) sunt doar câteva dintre temele generale pe care le explorează filmul.

Mare parte din acţiunea filmului se petrece la curtea împăratului Imperiului Romano-German, Iosif al II-lea. Acesta, cunoscut şi sub numele de „the musical king”, este reprezentat drept patronul lui Mozart, cu nuanţe comice: puţin afon, uşor impresionabil, totuşi abil, îndrăzneţ şi cu opinii ferme. „Amadeus” redă ceea ce cultura vizuală a reţinut, prin mituri şi fascinaţia legendei, din persoana unui lider politic al regalităţii. În orice caz, detaliile de vestimentaţie (uniforma purtată mereu de Iosif, ca semn al educaţiei sale militare), înclinaţia pentru muzică, postura sunt impecabil reprezentate.

În interpretarea sa, Jeffrey Jones scoate în evidenţă preocuparea pentru artă a împăratului, precum şi modul în care Iosif al II-lea a căutat mereu să integreze în guvernarea sa o agendă culturală elitistă.

Pentru rolul său, Jeffrey Jones a primit o nominalizare la Globurile de Aur.

Lana şi Brandon sunt, deopotrivă, două personaje exponent pentru o societate derutată, cu identităţi confuze, puse în oglindă. Cele două devin mai puternice una prin cealaltă – Lana are serioase probleme de încredere în sine, o mamă alcoolică şi vise de adolescenţă târzie pe care nu şi le poate îndeplini într-un oraş care se ratează pe zi ce trece.

Brandon – neacceptată de propriul frate, nevoită să se ascundă permanent, cu un secret care îi depăşeşte cu mult forţele.

Personajul Lanei este atât de important, în fapt, deoarece este garantul unei priviri integratoare, care înţelege şi acceptă. Este greu de crezut că Lana nu suspectează ce se întâmplă cu Brandon de dinainte ca primele zvonuri şi confirmări să apară în privinţa sexului acesteia, dar ea rămâne fidelă imaginii omului Brandon: bun, protector, indiferent de genul căruia îi aparţine, de fapt.

Până la final, agresiunea grupului, înnebunit de îndrăzneala minciunii apartenenţei şi sfidat de traversarea unor bariere considerate tabu, se manifestă cu o îndârjire monstruoasă. Brandon e văzut prin ochii acestora ca un străin, ca elementul care sperie, întruchiparea ciudăţeniei – iar rezoluţia e simplă: numai eliminarea acestuia poate să restabilească ordinea. Ordinea unei societăţi ipocrite şi intolerante.

Pentru interpretarea Lanei, actriţa Chloe Sevigny a obţinut Oscarul şi o nominalizare la Globurile de Aur.

......

Network (Sydney Lumet, SUA, 1976) – Frank Hackett (Robert Duvall)

Lumea afectată de media, sindromul ştirilor care devorează şi al formatelor de emisiune care ar merge până la exploatarea durerii umane pentru audienţă, miză a spectacolului nesfârşit, sunt punctele centrale ale filmului foarte actual al lui Sidney Lumet.

„I’m as mad as hell and I’m not going to take this anymore” (Howard Beale interpretat de Peter Finch) a intrat astăzi în popular culture. Strigătul de revoltă faţă de înrobirea media este memorabil pentru o societate care stă cu ochii lipiţi de ecrane şi absoarbe orice fel de informaţie, fără discernământul veridicităţii acesteia.

Robert Duvall joacă rolul unuia dintre patronii reţelei fictive de televiziune UBS (Universal Broadcasting System), personajul tip al reprezentantului de corporaţie cu interese financiare plasate înaintea oricărei moralităţi. Actorul nu e la primul rol secundar ce riscă să fie apreciat drept dezagreabil, însă latura negativă, de personaj profitor şi cu o înclinaţie aproape viscerală către urmărirea scopurilor josnice, este magistral realizată şi de această dată.

„Network” mai este celebru şi pentru alte performanţe cel puţin la fel de interesante pe care le-a atins, cum ar fi acordarea premiului Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol secundar (Beatrice Straight), pentru un total de mai puţin de opt minute ca apariţie pe tot parcursul filmului şi tot atâtea replici.

Robert Duvall a primit o nominalizare la premiile BAFTA pentru interpretarea sa din „Network”.

“

I’m as mad as hell and I’m not going to take this anymore.

33

De ce avem nevoie de editori O pledoarie pentru cea mai prost înţeleasă îndeletnicire creativă.

de Cristian Lupşa

Fotografie de Aaron Roald Sursa: twitter.com

“

Mi-a luat ceva timp )

)

sa înteleg cum o bucata de )

)

hârtie plina de cerneala rosie pe drumul cel bun.

34

)

)

poate sa însemne ca suntem

Recent, l-am auzit pe Philip Ó Ceallaigh, un scriitor irlandez care locuieşte în România, povestind într-o conferinţă despre relaţia cu editorul lui de la Dublin Review, un tip pe care l-a descris ca fiind morocănos, iritabil şi greu de mulţumit. Ceea ce, a adăugat Philip, era de bine, pentru că îl ajută să livreze texte mai bune, fie că e vorba de ficţiune, fie că e vorba de eseuri jurnalistice.

Editorul ăsta e un tip agresiv. Taie şi cere tăieri şi face sugestii şi face mutări şi chiar şi atunci când Philip intuieşte ce şi-ar dori schimbat şi modifică înaintea lui, editorul tot găseşte ceva, de data asta altceva, şi Philip iar schimbă şi tot aşa, pentru că nu se poate ca un text să nu fie făcut mai bun. Ceea ce, a adăugat Philip, era de bine.

Rolul unui editor, a subliniat Philip, e să înţeleagă ce vrea scriitorul să facă, unde vrea să ajungă, şi să-l ajute să ajungă acolo cât mai economicos şi cât mai focalizat. Dacă vrei să ai un cuţit de bucătărie ascuţit, editorul e piatra. E acolo să te ajute ca lucrurile pe care ţi le doreşti să le scrii să fie scrise, iar efectul lor asupra cititorului să fie covârşitor. Pe scurt, editorul, chiar morocănos şi imposibil de mulţumit, e un prieten, nu un duşman.

Ceea ce, nu poate să fie decât de bine.

În România nu asta e percepţia asupra editorului, un titlu prost înţeles şi prost folosit atât de cei care îl evită cât şi de cei care îl poartă. Cei mai mulţi editori de la noi – indiferent că lucrează cu text, sunet sau imagine, cu muncă jurnalistică sau cu muncă de ficţiune – sunt în cel mai bun caz nişte administratori care se asigură că o produsul trece şi pe la ei, iar ei îl ştampilează. În jurnalismul de la noi e omul care mai scoate nişte cuvinte sau mai pune altele de la el, uneori dă un titlu pompos sau mai aranjează nişte virgule.

Alteori se apucă şi rescrie cu greu, înţelegând rolul ca unul ierarhic superior, în care tu cârpeşti ce n-a reuşit reporterul să facă.

Dar, cum spunea şi Philip, un editor bun te ajută să ajungi singur unde voiai şi declarai că vrei să ajungi. Te întreabă, îţi face sugestii, ba chiar îţi sugerează secţiuni întregi pe care ai putea să le muţi ca să ai un arc narativ mai satisfăcător pentru cititor.

Într-adevăr, dacă scrii jurnalism şi flacăra deadlineului începe să ardă, editorul trece pe scaunul şoferului. Mi s-a întâmplat şi mie când lucram în SUA să am doar o ştire

şchioapă cu 10 minute înainte să plece ziarul la tipar şi să las finisarea pe mâna editorului, care putea face în opt minute o muncă de cosmetizare care mie mi-ar fi luat 30.

Dar de fiecare dată când am lucrat cu un deadline mai lung, greul era la mine. Editorul, ce-i drept, era acolo din faza de concepţie a ideii. Discutam cu ea ce voiam să obţinem, cu cine urma să vorbesc, ce speram să-mi spună fiecare, care era calendarul cu care lucram, pe când se putea aştepta să primească prima versiune. Era ca mama care are nevoie să ştie ce faci la şcoală sau ca iubita cu care-ţi negociezi libertatea unei beri cu băieţii, hai două dacă e şi meci.

Apoi, când mă întorceam de pe teren cu ceva, îmi făcea textul ferfeniţă, cu roşu, şi îmi spunea: „Bravo. Suntem pe drumul cel bun.” Mi-a luat ceva timp să înţeleg cum o bucată de hârtie plină de cerneală roşie poate să însemne că suntem pe drumul cel bun – da, editorul e un prieten, dar nu unul dintre ăia care o să-mi ascundă faptul că mi s-au rupt pantalonii în fund. Când scrii, editorul e şi avocatul cititorului, un reprezentant neales, iar dacă e bun, n-o să se teamă să se poarte ca atare, chiar dacă asta va genera scântei şi conflicte.

Cam asta spunea Philip la acea conferinţă şi dacă până atunci publicul fusese tăcut şi nu pusese întrebări, după acest episod şi-au dat drumul: adică editorul te pune să te întorci la text? Nu poţi, în timp, să devii propriul tău editor? Când munceşti excesiv pe un text nu înseamnă că îşi pierde din farmec şi din autenticitate?

Asta e întotdeauna întrebarea mea preferată: nu e editorul un vampir care suge sângele şi viaţa dintr-o creaţie? Mereu când o aud mă gândesc la John K Galbraith, un economist legendar, care a scris o sumedenie de cărţi în care explica banii şi rolul lor în istorie. Întrebat odată cum reuşeşte să scrie atât de clar, de inteligibil şi să pară atât de spontan, a răspuns că spontaneitatea o adăugat la al cincilea draft.

Philip a răspuns şi el, simplu: pentru el editorul nu înseamnă un atac la autenticitate. Scopul lui nu e să publice prima versiune dintr-un text, fierbinte şi adesea neclară.

Scopul lui e să fie citit şi înţeles, iar proza precisă să treacă cititorul printr-o experienţă transformaţională.

.

Cristian Lupşa e editor la Decât o Revistă, o publicaţie care ar putea să iasă mai des şi mai dezlânat dacă n-ar fi editată până-i sar fulgii.

Exercitii , de receptare cu Medeea Iancu

“

Cuvântul nu e poezia. Poezia e cel din fața noastră.

de Leila Tijani Medeea este într-o continuă mişcare: scrie poezii, simte versuri, dramatizează proze şi, cel mai important, respiră, respiră ca un adevărat artist.

Eu stau în Bucureşti, Medeea stă în Cluj. Ne despart 426 de kilometri. I-am propus un interviu, a fost încântată şi a acceptat. Ne-am descurcat pe cale virtuală pe parcursul întregului interviu, astfel încât i-a fost lăsată vreme de gândire şi o ţigară.

Prin urmare, sender is typing…

Carevasăzică: Cine este Medeea Iancu?

Medeea Iancu: Medeea Iancu este Medeea Iancu.

Carevasăzică: Prima facultate pe care ai terminat-o a fost Filosofia. Ce te-a determinat să te înscrii și să termini Regia? Pare o întoarcere de 180°.

Medeea Iancu: (râde) Nu e chiar o întoarcere de 180°, mă interesa și înainte teatrul, mă preocupă decizia asta. Când eram la filosofie aveam planuri de spectacole, multe povești, totul era mai mult decât un scenariu, era un imaginar care nu se completa suficient cu filosofia. Și nu am stat prea mult pe gânduri, pentru că dupa licența de la filosofie am venit la Cluj pentru admitere. În plus, cum văd eu regia, apropo de filosofie sau domenii conexe, ea făcea parte din cotidianul meu, prin poezie.

Poezia cere un montaj creativ, cere o scenografie aparte, o voce intimă, dar clară, uneori șoptită, dar pe care ceilalți o aud, chiar și într-un vacarm. O voce a ta, multiplicată prin ceilalți. Și revenind la filosofie, ea este mirare și întrebare.

Două calități importante și pentru un filosof, și pentru un regizor.

A vedea ceea ce ceilalți nu văd, a-i lăsa să intre pe întuneric în camera aceea, a-i lăsa să-și pună întrebări odată cu tine înseamnă regie, filosofie și poezie.

Carevasăzică: Ai spus poezie, mă voi îndrepta către ea în următorul act. Acum ți-ai indeplinit visul, ești regizor. Ce presupune această muncă? Care este relația regizor-actor?

Cum influențezi actorul?

Medeea Iancu: E o muncă de observație, în primul rând. Nu știu dacă aș numi-o muncă, ci mai degrabă un fel de a trăi.

Pentru că obligatoriu trăiești altfel decât ceilalţi şi modul în care ordonezi ziua trebuie să-ți placă. Trebuie să ai totuși o

super putere, o putere magică prin care transformi lumea, oamenii, obiectele. Le dai viață sau le omori. Regizorii sunt uneori ca regina nopții. Apoi, de la această muncă de „detectiv”, se trece la urmatoarea etapă. Regia, dacă vrei, e o ca o călătorie inițiatică, un micuț prinț care vizitează planetele, observând, notând, căutând în permanenţă; uneori îmblânzeşte, alteori seduce. Și acest micuț prinț are în mod necesar o lume a lui care răzbate sau strălucește acolo unde este sau unde ajunge. Trebuie ca lumea lui să se regasească în spațiile care îi sunt străine, să și le însușească și să învie ceea ce nu mai are viață.

Relația depinde întotdeauna de întâlnire. Întalnirea face imposibilul posibil, inventează cuvintele și le dă sens, haine și emoție.

Pe actor îl influențezi așa cum te influențezi și tu zilnic, din lucruri mici, aparent banale, din credință, voința de a participa, de a fi acolo, într-o bulă de timp dilatată, dar ireversibilă. Este o îmblânzire reciprocă, fără de care nu știu dacă s-ar putea întâmpla o lume.

Carevasăzică: Tradiția ziarului presupune găsirea unui concept creativ central. Numărul acesta propune ca subiect principal ideea de „oameni din umbră”. Crezi că regizorul este un om din umbră? Constituie acest lucru un dezavantaj?

Medeea Iancu: Regizorul este omul care vede ceea ce ceilalți nu văd, care ghidează, câteodată din umbră, insesizabil, invizibil pentru ceilalți. Nu este un dezavantaj, e

Lansare „Divina Tragedie” la Cluj Foto: Alice Mogojan

ca Dumnezeu, te duce acolo unde nici nu știi și nici nu te gândești.

Carevasăzică: Medeea este poezie? Când ai scris prima poezie? Îți amintești ceva versuri?

Medeea Iancu: Da, este. Prima poezie... cred că în ‘93, când am primit o carte minunată de povești de la Irina. Nu-mi amintesc exact, dar era o poveste în versuri despre o păpușă care stătea singură într-o cameră întunecată, avea gâtul rupt, prins cu o sârmă și stătea acolo, așteptând un înger păzitor. Nu era în rimă, acum când mă gândesc, e destul de înfricoșătoare imaginea, probabil că e printre reminscențele legate de universul sumbru, destrămat, crud al copilăriei.

Carevasăzică: Cine este Irina? Ce este copilăria în poeziile tale?

Medeea Iancu: Irina este o fată care era vecină cu noi în anii ‘90 și care stătea la etajul 3. O fată destul de retrasă, avea vreo 20 de ani și ea mi-a dat în anul acela cartea de povești a lui Donald Bisett, „O zi de naștere uitată”. Chiar de ziua mea. Cred că e cea mai tristă poveste pe care am citit-o vreodată. Deși Bisett are umor, este și cinic; acea poveste m-a urmărit toată copilăria. Copilăria... e mai mult decât o simplă jucărie sau o suită funebră a tuturor ursuleților care te înconjoară la un

35

moment dat. La mine, copilăria e legată deseori de moarte, jucăriile provoacă moartea, sunt jucării bolnave care abia respiră sau se mișcă, care-și lasă amprenta asupra pulsului. Jucăriile au și puteri vindecătoare, ele au vulnerabilitate, inocență, dar și cruzime. Şi ele sunt părăsite într-un colț după ce te-au însoțit o bună perioadă de vreme. Copilăria e un abandon din care nu lipsește nici crema de zahăr ars, nici laptele cu miere, nici instalațiile de Crăciun, dar nici moartea. E un hol întunecos, pe care auzi sunete, simți mirosuri, atingi, plângi și tu, ca și mine, ești la fel, întors acolo pentru a nu uita. Este reîntoarcerea în timpul inimii.

Carevasăzică: Vorbind de creațiile tale în versuri, volumul tău de debut este „Divina Tragedie”. Ce îți dorești să transmită?

Medeea Iancu: Onest vorbind, renunțarea la chei care blochează mecanismele inimii. Chei înțepenite care te fac să mergi, să simți târâș-grăpiș. Întoarcerea în acel timp despre care vorbeam, cu propria cromatică pe care ar trebui să o accepți. Senintatate în pofida a toate, chiar dacă nu primești răspunsuri, chiar dacă ai metale în corp, chiar dacă acolo unde pui mâna, lumea nu se schimbă așa cum ai dori; transcendere. Să fii, să vezi divină tragedie. Să fii acel înger cumplit.

Carevasăzică: Cartea ta a câștigat câteva premii; le poți enumera? Știu că ai fost aleasă Poetul Anului 2011 la Gala Tinerilor Scriitorii. Cum te simți?

Medeea Iancu: Nu știu, nu sunt sigură dacă apariția cărții a prins o epocă prea bună. Sau o țară potrivită. Eu nu prea sunt deschisă la concursuri, dar primul premiu pe care l-a luat Divina a fost premiul „Marin Mincu” și m-a onorat. Cartea a mai primit în 2010 premiul “Radu Săplăcan”, pentru manuscris. Gala a fost și ea o surpriză, nu m-am așteptat să mă simt într-un fel sau altul; știam că Divina merită, premiile pentru Divina reprezintă, să zic, o alăturare de mâini care nu se tem să se întindă spre tine.

Carevasăzică: Să ne relaxăm puțin. Paul Celan sau Adrian Suciu? Ozana Oancea sau Vlad Zamfirescu?

Medeea Iancu: Paul Celan, Ozana Oancea.

Carevasăzică: „Exerciții de receptare”. Ajută-mă să exersez înțelegerea lor. Este un proiect nou. Spune-mi despre el; cine stă în spatele lui? Care este impactul pe care vrei sa îl aibă?

Medeea Iancu: Exercițiile de receptare sunt versuni, viziuni, interpretări diferite ale aceluiași text. Am început de anul acesta în Insomnia Café, în Cluj o serie de spectacole care au la bază texte ale poeților tineri din Cluj, dar nu numai. Dorim să integrăm și poezia maghiară și poeții maghiari. Proiectul este coordonat de doi regizori, eu și Timur-Felix Mihancea, alături de actrița Ana Nicolae și Grig Dumitrescu. Se întâmplă o dată la două săptămâni; la fiecare ediție se schimbă autorul și actorii colaboratori, în afara echipei de bază. Vrem să introducem și reprezentații ale spectacolelor trecute. Proiectul nu urmărește numai promovarea poeziei contemporane, într-o viziune proprie, ci și reîntâlnirea teatrului cu spațiul poetic. O regândire a nevoii de teatru, în normele zilelor actuale, cât și o inserare a poeziei în cotidian.

Luna viitoare va fi cea de-a treia ediție, un spectacol pe textele lui Andrei Doboș. Impactul acestui proiect ar trebui să reunească cele două categorii de public, atât de poezie, cât și de teatru, într-un public comun, cu interese reciproce, o deschidere flux de ambele părți.

Probabil cândva în viitor vom începe și un program destinat dramaturgiei contemporane.

“

9. numele meu este medeea. vorbesc puţin îmi doream să fiu balerină apoi am devenit fascinată de fizică să ştiu ce enzimă poate conţine lumina să văd cum se zvîrcolesc acele animăluţe sub pielea mea cum mă furmică ele tu pari să cunoşti cîte ceva despre mine. sunt timidă. sunt curioasă îmi plac lucurile simple pe care le pot strica şi reconstrui. aveam o casă albă cu acoperiş roşu pe care o făceam un far un leagăn o carte mi-e frică de operaţii. atunci simt o satisfacţie mare pentru acel doctor, el mă poate atinge de aceea mă înveleşte bine în pătura de zăpadă artificială. de la tine am început să mă gîndesc la dumnezeu e un alt fel de tremur. cobor la nationale pe colţ este un bistro o creşă noi ne reproducem într-un mod eugenic avem hublouri pe care le închidem ca să ne apărăm buzele de săruturi când cobor în Oraş îţi spun: îmi pun o mască sterilă pentru a nu infesta pe ceilalţi. nu mă uit de obicei atunci cînd îmi pune perfuzia jasmine mi-a zis să inspir adînc şi să îi povestesc despre kafka. eu nu citesc reviste mama voia să îmi cumpere o perucă. luase acasă toate revistele de specialitate, voia una roşcată pentru mine. eu cred că mama mă iubeşte mult.

)

)

Regizorul este omul care vede ceea ce ceilalti nu vad, care ghideaza, câteodata din umbra, insesizabil, invizibil pentru ceilalti. Nu este un dezavantaj, e ca Dumnezeu, te duce acolo unde nici nu stii si nici nu te gândesti. )

)

Lansare „Divina Tragedie” la Cluj Foto: Alice Mogojan

36

Carevasăzică: Acest proiect a mai fost abordat în România până acum? Având în vedere că el are loc doar în Cluj, îl veți extinde?

Medeea Iancu: Nu, sub forma asta, nu. Perfomance-uri, video-art, video-poeme, încercări și experimente pe zona poetică s-au făcut, în special de către poeți, experimente care nu și-au propus o continuitate. În mod special, au fost regizori care au lucrat pe texte poetice în teatre, ca Mihai Măniuțiu. Vrem să extindem proiectul, vrem să aducem și poeți din afara Clujului, cu posibile reprezentații în alte spații, dar spațiul de bază rămânând Insomnia Café.

Carevasăzică: Descrie-mi perioada în care te pregătești să pui în scenă o poezie.

“

...la mine e și o obișnuință, o împrietenire, o apropiere a poeziei; uneori e mai simplu, alteori te rătăcești prin pădure.

Medeea Iancu: Hm, la mine e și o obișnuință, o împrietenire, o apropiere a poeziei; uneori e mai simplu, alteori te rătăcești prin pădure. Perioada de lucru e relativ scurtă, având în vedere că spectacolele sunt o dată la două săptămâni. Avem deja în vedere următorul autor, îi știm sau îi citim textele, selecțiile de texte le facem noi, în general. Apoi urmează o mică istorioară din spatele textului. Depinde de universuri, depinde de conexiuni. Poeziile în genere nu sunt scrise pe situații, unele sunt poezii de stare, altele de peisaj și tot așa. Ochiul observator trebuie să prindă orice nuanță. Apoi, și eu, și Felix lucrăm separat, pe aceleași texte, dar având versiuni diferite. Între cele două viziuni există, în mod normal, o legătură de conținut, un fir care leagă povestea într-un întreg, dar diferit. Provocarea există de fiecare parte, și pentru actor, și pentru noi. Să redai firescul, poeticul, straniul unui text într-o secvență care să te atragă și pe tine, ca spectator în lumea aceea. Și mai ales să te schimbe, să nuanțeze, să trezească un text al cărui puls era ştiut, până atunci, numai de autor.

Carevasăzică: Până acum ați avut două spectacole. Care este părerea publicului?

Medeea Iancu: Da, primul a fost pe textele Cosminei Moroșan; al doilea, pe textele Olgăi Ștefan, o colaborare foarte frumoasă și constructivă. De la un spectacol la altul, lucrurile s-au nuanțat, printre care și publicul, numeros la ultimul spectacol. Având în vedere că au fost oameni care au dorit să vadă și să revadă spectacolul, ne-am gândit să introducem și reprezentații între ediții.

Carevasăzică: Îți vei regiza vreodată propriile poezii? Vei lucra în același timp cu Medeea regizoare, tranșantă și rațională, alaturi de Medeea poetică, sensibilă? Va fi greu să te omogenizezi?

Medeea Iancu: (râde) Cred că asta va veni la timpul potrivit, e o treabă destul de greu de făcut uneori. Am mai lucrat pe textele mele, nu pe grupaje însă. E greu atunci când tu ca autor deviezi sensibilitatea textului îngroșând-o scenic.

Sensibilitatea trebuie să aibă contrapuncte. Ea nu trebuie dublată. Ca să poți gestiona relația asta îți trebuie și un pic de luciditate, de sânge rece cu propriile texte. Căci nu întotdeauna strofa aleasă ajută la construcția spectacolului și poate nici sensibilitatea ei. Uneori ai nevoie de adjuvanți care să spargă poeticul ca apoi tu să îl reconstruieşti din punct de vedere scenic, păstrându-i potențialul sau reperele. Când lucrez pe textele mele, le rescriu, transform totul în funcție de necesitatea și funcționalitatea scenică. N-am nevoie de cuvinte frumoase pentru a arăta poezia, câteodată n-am nevoie de niciun cuvânt. Cuvântul nu e poezia. Poezia e cel din fața noastră.

“

Sufletele celor vii și celor morți sunt marionete duioase

Carevasăzică: Ce pregătești în viitor, atât în calitate de regizor, cât și de poet? Știu că de ceva vreme te ocupi de dramatizarea romanului „Simfonia Lupului” de Marius Daniel Popescu. Poți să ne dai ceva detalii?

Medeea Iancu: Pentru viitor am în vedere un volum de poezii (dar nu prea curând, va mai sta aici cu mine o vreme), spectacolele în pregătire alături echipa „Exercițiilor de receptare” și „Simfonia lupului” a lui Marius Daniel Popescu.

Dramatizarea la un astfel de roman e o muncă destul de fină, pe care nu o poți face chiar de unul singur. Se apropie de munca unui traducător. Povestea „Simfoniei” este una a cuvintelor unice, o lume a cuvintelor care nu ar trebui să existe, cum, de altfel, niciun cuvânt nu ar trebui să existe. „Sufletele celor vii și celor morți sunt marionete duioase”, spune autorul. Este lumea palpabilă, micro-universul unui copil rămas fără tată, crescut într-o țară a partidului unic care plonjează filmic în cadre fie din prezent, fie din trecut, în tablouri fie suprarealiste, fie poetice. În povestea aceasta, detaliul şi ordinarul este scos din penumbra indiferenței și devine și el un personaj. Revenind la dramatizare, cum spuneam, detaliile sunt esențiale, nimic nu trebuie tratat ori catalogat ca fiind banal, căci ele, aceste fire de praf aduc, împreună cu restul elementelor, adevărata privire asupra lumii sau asupra unei situații. Deci, ele trebuie să se regăsească într-o oarecare măsură în varianta finală a dramatizării, printre altele. De aceea, munca tebuie făcută împreună cu autorul, indiferent de genul de text care este prelucrat.

Afiş Exerciţii de receptare

“

Poeziile, în genere, nu sunt scrise pe situaţii, unele sunt poezii de stare, altele de peisaj şi tot aşa.

37

)

Dau sapte referinte pe-un loc în deznodamânt

“

Viața mea e-un colaj din șapte pagini, nici alea întregi, din cartea despre un altul. Sunt un pretext, un complement circumstanțial de loc, o paranteză către Marea Poveste. Sunt o jumătate de adevăr cu două codițe și nota 10 la română.

de Andra Dobrea

A

nul ăsta împlinesc pentru a opta oară zece ani. Sunt înțepenită în vârsta pe care-o aveam în 2004, la ediția întâi a romanului, așa că împlinesc în fiecare an aceiași rotunzi și banali zece ani. Sunt elevă în clasa a IV-a, nu pot să mă mut din casa aia cu un etaj, unde camera mea e la capătul scărilor și-aud știrile de la televizorul din living. Azi aș fi putut avea optsprezece ani, să-mi placă George Clooney sau vreun vampir de la Hollywood, să-mi cumpăr parfumuri judecând după mirosul pe care-l lasă pe încheietura mâinii frecate de pagina unei reviste cu produse cosmetice. Dacă ar exista Timp dincolo de Poveste și Persoană dincolo de Personaj, azi m-aș fi prezentat simplu „Miruna” și nu „Nahabetian Miruna”, a treisprezecea după ordinea de la catalog. Aș fi adunat opt ani trăiți pe lângă cei zece dați sau optsprezece capitole consecutive, paragraf cu paragraf, cu punct și de la capat, numai ale mele. Azi, când aș fi devenit femeie, nu miar fi ales mama uniforma, pantofii și costumele în care zice că arăt bine pe cameră, când jurnaliștii îl pândesc pe tata de după chioșcul de peste stradă. Sunt înțepenită în paginile 6, 31, 73-74, 99, 112 și 213, precum insectele prinse cu bolduri în colecția unui școlar entuziast. Nahabetian Miruna, vedeta din paginile 6, 31, 73-74, 99, 112 și 213.

Sunt un minunat personaj secundar: Luca există pentru că a avut ambiția să scrie mai frumos decât mine despre cum și-a petrecut vacanța de vara. Fericirea lui în comparație cu nefericirea mea, existenţa lui în comparație cu absența mea, normalitatea mea în comparaţie cu fantasmele lui apocaliptice – un veșnic balans în care doar întâmplarea a făcut ca talerul lui să cântărească mai mult.

Am trei ediții și pentru a opta oară zece ani. V-aș fi putut povesti astăzi despre prima mea experiență amoroasă, nefericită și dureroasă. Sau despre primul meu fum și cum m-ar arde pe gât de emoție. Sau despre cum primul fum a fost de fapt preludiul primei experiențe amoroase. În schimb, în fiecare zi, în fiecare an și-n fiecare bibliotecă sunt vecina de stradă a lui Luca și fiica unui mic politician

38

corupt. Sunt prima elevă din clasă (pe pagina 6, paragraful 2, menționează doar despre notele la română, dar Luca nu s-ar compara decât cu cel mai bun); scriu compunerile cele mai bune despre invazia extratereștrilor, despre cursele cu mașini și despre peisaje de vis; mă duc sâmbăta la film cu două colege de clasă (numele meu cu r-uri palatale sfâșie pagina 31 de trei ori) și, spre sfârșit, Luca vrea să mă salveze din mâinile bucătăresei noastre, care mi-ar fi gătit o cârnați otrăviți. Luca, Luca, Luca, Luca! El e peste tot. Luca visează, Luca explorează, Luca e viu.

Viața mea e-un colaj din șapte pagini, nici alea întregi, din cartea despre un altul. Sunt un pretext, un complement circumstanțial de loc, o paranteză către Marea Poveste. Sunt o jumătate de adevăr cu două codițe și nota 10 la română. Sunt bucățica din decor care-l face mai povestibil pe Luca, un petic colorat și cuminte în țesătura poveștii.

Am zece ani și deja exersez rolul măruntului funcționar, al trecătorului pe zebră, al personajului cu tava. Trecut nu am, la viitor nu sper, iar prezentul mi-este înțepenit pe șapte

“

pagini ale poveștii despre Luca. Mi-au amorțit oasele așteptându-l pe Luca în fața cinematografului, mi-a înlemnit limba invitându-l prin telefon să-mi facă o vizită dar, ori de câte ori repetăm scena în care îl vizitez pe Luca la el acasă (paginile 73-74), îmi mușc buzele să nu iasă mereu aceleași banale replici, poate-poate finalul se modifică și încap și eu în el.

Poate că, în ochii cititorilor, existența mea nu înseamnă mai mult decât o replică banală în deznodământul poveștii, poate că, întrebat cu ce personaj se identifică, scriitorul nu va răspunde flaubertian „Nahabetian Miruna c’ést moi!”. Dar azi, când împlinesc zece ani pentru a opta oară, mă bucur de veșnicia dragostei neînțelese și nerostite a lui Luca, infantul răsfățat al literaturii române de tranziție. Cu fiecare lectură a vreunui cititor curios, îmi dau întâlnire cu Luca pe minunatele pagini 6, 31, 73-74, 99, 112 și 213 și ne jucăm tot mai bine rolurile în același decor de vacanță de vară.

Sunt un minunat personaj secundar: Luca există pentru că a avut ambiția să scrie mai frumos decât mine despre cum și-a petrecut vacanța de vara. Fericirea lui în comparație cu nefericirea mea, existenţa lui în comparație cu absența mea, normalitatea mea în comparaţie cu fantasmele lui apocaliptice – un veșnic balans în care doar întâmplarea a făcut ca talerul lui să cântărească mai mult.

Andra Dobrea este câştigătoarea concursului organizat de echipa Carevasăzică, în martie 2012. Personajul secundar ales de Andra este Nahabetian Miruna din cartea “Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” scrisă deT. O. Bobe.

“Oameni din umbră” - Ilustraţie realizată de Iulia Radion, căştigătoarea concursului organizat de echipa Carevasăzică, în martie 2012

39

)

Sa deschidem cartea alaturi de un editor )

de Leila Tijani

„Succesul remarcabil al lui Ioan Cristescu în calitate de editor, prin fenomenul Tracus Arte, a explodat în ultimii trei ani, incredibil pe o piaţă editorială atît de încărcată”, precizează scriitorul Horia Gârbea în revista Luceafărul.

Ioan Cristescu a acceptat invitaţia de a discuta cu noi, de a se lăsa descoperit şi de a ne face să înţelegem ce presupune mai exact munca unui editor.

Editorul Ioan Cristescu, director la Tracus ARTE, ne povestește că totul a pornit de la descoperirea unei zone interesante: editarea în România a literaturii românești. Chiar dacă sună ciudat, el ne precizează că în România se scrie mult, dar se editează puțin. În 2 ani, până în 2011 au fost editate peste 200 de titluri, în special literatură română contemporană și poezie.

Ioan Cristescu spune că motivația vine din plăcerea de a face ceea ce ți-ai dorit și din mulțimea de manuscrise pe care le primește. Faptul că devii încet, încet ca un explorator plecat în căutarea unei comori. Nu găsești tot timpul mari comori, dar te multumești și cu câte o perlă, o brățară. Nu s-a gândit să devină editor de carte. Ucenicia și-a facut-o lucrând pentru alte edituri, diverse proiecte. Acolo soseau manuscrise care îi plăceau; credea în ele, dar nu ajungeau la public pentru că nu erau editate din diverse motive. Atunci a luat hotărârea să le editeze el. Persoanele cu care a colaborat Ioan Cristescu sunt oameni ca Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Ioan Groșan, Constantin Stan, Nichita Danilov, dar și mai tinerii Claudiu Komartin și Radu Vancu. A colaborat cu mari graficieni precum Tudor Jebeleanu sau Mircia Dumitrescu. În afară de talentul său, autorul mai are nevoie de: bani, agent literar, cititori și editor, intermediarul dintre el și cititor.

Editorii nu sunt oameni din umbră. Aș putea spune că sunt cei mai vizibili. Despre o carte proastă se scrie, se uită, dar de o editură proastă ne ferim

Despre relația scriitor-editor, Ioan Cristescu ne spune așa: „Relația este de necesitate și adesea seamănă cu o căsnicie din interes. Scriitorul are nevoie de editor și editorul de scriitor, astfel, contribuie amândoi la câştigarea publicului prin carte. Munca e adesea grea pentru că tot ce trebuie să faci este să-i apropii pe autor și cititor printr-o carte care să fie realizată, tipărită, îngrijită într-un anumit fel, să arate într-un anumit fel. În principiu, autorul știe că a scris o carte, tu ești primul care o citește și care ar trebui să aibă o părere. Astfel, editorul este primul care ar trebui să se pronunțe în privinţa valorii cărţii. Apoi vin criticii, cititorii, etc.”

Interesante sunt demersurile, munca din spatele cărții ce o găsim în librării, demersuri pe care editorul de față ni le face cunoscute. Adesea, cartea depusă spre editare nu e aceeași cu manuscrisul cu care autorul a venit la editură; după redactare poate fi aceeași, dar fără reziduuri de creație. Editorii nu se amestecă în textul propus, dar îl corectează, îl cizelează, urmăresc repetițiile, greșelile inerente de topică, punctuație, la care cel care scrie nu este atent. De aceea, fiecare are un redactor de carte, iar aceștia uneori sunt personalități literare recunoscute.

„Editorii nu sunt oameni din umbră. Aș putea spune că sunt cei mai vizibili. Despre o carte proastă se scrie, se uită, dar de o editura proastă ne ferim, nu se cumpără cărțile, etc.

40

Lansare carte „Dramaturgia lui Radu Stanca”, Editura Tracus ARTE, la Piteşti Foto: Florian Silişteanu

Apoi, editorii sunt puternici în felul lor. În această relație dintre autor, cititor şi editor, cel din urmă trebuie să fie puternic pentru că autorul s-a lăsat pe mâinile lui. E un joc extrem de plăcut dacă îl practici din convingere”, ne spune Ioan Cristescu. Formaţia domnului Cristescu este mai degrabă de critic şi istoric literar, după cum ne spune și el. Mulți ani a scris critică de teatru, a lucrat în teatre, a produs spectacole de teatru. În calitate de autor al cărţii „Dramaturgia lui Radu Stanca”, Ioan Cristescu spune că subiectul l-a interesat din perspectiva literar-istorică a ceea ce a scris dramatugul, până în momentul în care l-a descoperit complet și a cunoscut o personalitate extrem de rară în cultura română - omul de teatru total - autor, regizor, actor, teoretician al teatrului, cronicar teatral.

Din punctul de vedere al cititorului, ne-a precizat că sunt multe cărți care l-au impresionat, dar două îi sunt dragi: „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Herman Hesse și „Pedro Parano” de Juan Rulfo. De altfel, acestea sunt cărțile pe care Ioan Cristescu și-ar fi dorit să le editeze, dar și cartea lui Ion Mureșan – „Cartea de iarnă”.

În spatele si în fata scenei

“

La aplauze, sunt eu, Mădălina, faţă în faţă cu cel mai mare critic pentru seara respectivă: publicul.

Mădălina Dorobanțu este o tânără studentă la Hyperion – facultatea de Arte, secţia actorie. A ales această facultate determinată de ideea de schimbare. A considerat că prin meseria de actor poți schimba ceva dacă îți dorești asta și că nu se compară cu nimic din ce a trăit până acum.

Interesant este felul în care practică meseria. O găsești atât pe scenă, cât și în spatele ei. A început ca mașinist şi apoi i s-a oferit șansa de a juca la compania D’aya.

Explicația Mădălinei privind conceptul de mașinist sună cam așa: „Maşinistul este cel care se ocupă cu aşezarea şi strângerea decorului unei piese de teatru. Înainte, maşinistul avea mai multe funcţii. Pe lângă aranjarea decorului, se ocupa şi de luminile şi sunetul unui spectacol.

Acum există oameni specializaţi pentru fiecare domeniu şi sunt sigură că este mult mai bine aşa. ”Nu a putut să ne povestească o zi din viața unui mașinist, căci niciuna nu seamană cu alta. După ce te obișnuiești cu elementele din decor şi te organizezi, totul devine simplu. Având în vedere că, uneori, Mădălina se află şi pe scenă, a învățat cât de importantă este ca recuzita să fie unde trebuie să fie, așa că de cele mai multe ori îi ia mai mult timp verificarea recuzitei decât așezarea ei. I se întâmplă să verifice şi de trei ori.

Mașinistul, sufleorul sunt oameni din umbră. Oameni care sunt cunoscuţi doar de către actori şi care rareori apar inscripționați pe afișe

Relaţia maşinist-actor e foarte importantă, din punctul ei de vedere. Nu crede că influenţează actorul, atât cât influenţează jocul lui. O clipă de neatenţie din partea unui maşinist poate însemna o întreagă scenă compromisă.

E foarte important ca actorii să fie conştienţi de ajutorul dat de maşinişti. În caz contrar, se poate ajunge, ferească Dumnezeu, în situaţii asemănătoare cu cea din „Răzbunarea sufleorului”. Mădălina şi-a amintit că s-a jucat puţin si de-a sufleorul. Precizând: „şi da, în română e cu O:sufleOr”.

Spune că a fost destul de stresant. Neavând prea multă experienţă, era îngrozită de faptul că s-ar putea auzi în sală. "Răzbunarea sufleorului" e o comedie scrisă de Victor Ion Popa în care, după cum spune şi titlul, sufleorul unui

teatru se hotărăşte să demonstreze oamenilor că actorii pe care îi aplaudă cu atâta foc mereu, sunt de fapt, incapabili să ducă o piesă la capat fără ajutorul lui. Pentru a demonstra asta, face în aşa fel încât, atunci când suflă, actorii să nu înțeleagă niciun cuvânt, iar publicul să audă tot. Pentru ea, era cea mai mare temere că o să facă asta fără să vrea.

Mașinistul, sufleorul sunt oameni din umbră.

Oameni care sunt cunoscuţi doar de către actori şi rareori apar inscripționați pe afișe. Mădălina crede că nu este un dezavantaj, ea ne spune că dacă vrei să fii apreciat de oameni pentru ceea ce faci, trebuie să îţi faci treaba bine.

Atunci vei fi apreciat şi recomandat. Un nume pe un afiş nu garantează calitate.

Mădălina Dorobanțu joacă în Maitreyi şi a fost întrebată care este senzația atunci când treci din umbră în soare, dacă apreciază mai bine oamenii din spate. Răspunsul ei a fost următorul: „Categoric. Ştiu câtă muncă depune costumierul, maşinistul, sunetistul, sufleorul. Am făcut câte puţin din toate, având ca scop înţelegerea totală a unei piese. Teatrul nu se opreşte la actor şi regizor. Sub nicio formă. Cât despre trecerea de la umbră la soare, ce pot să spun... am fost lovită de un mare val de căldură! Un val pe care îl iubesc şi din care mă hrănesc pentru a merge mai departe. Am impresia că pentru a descrie treaba asta, prea slabe sunt vorbele rimate, cum ar zice bunul nostru prieten, Shakespeare.”

Chiar dacă îi pregătesc alţii costumele şi decorul, verifică şi ea la rândul ei totul. Nu e vorba de lipsa de încredere faţă de costumier sau maşinist, e vorba de siguranţa pe care o are atunci când intră în scenă după ce s-a asigurat că totul e în regulă. Despre public spune, cu părere de rău, că nu îl vede; este mult prea concentrată la lucrurile pe care le are de făcut şi la oamenii cu care are de comunicat pe scenă. Doar la aplauze observă oamenii din sală. Prima oară când a jucat cu un public mai mare de 300 de persoane, cel mai frică i-a fost la aplauze. Probabil că s-a simţit, spune ea, mai vulnerabilă. Când joacă, simte că o protejează scena, iar „la aplauze sunt eu, Mădălina, faţă în faţă cu cel mai mare critic pentru seara respectivă: publicul”. S-a simţit influenţată de mesajele transmise de piese ca Oscar şi tanti Roz şi American Buffalo. Cea din urmă i-a demonstrat că teatrul se poate face la un nivel înalt şi în afara rigorilor clasice. Nu știe sigur în ce i-ar plăcea să joace.

„Oricum, un personaj bun într-o dramă trebuie să aibă măcar un zâmbet, iar în comedie, o lacrimă”, ne spune ea.

Momentan, se împacă bine cu toate. Într-un moment de respiro al discuţiei, între Ibsen - Cehov și Nichita Stănescu - Vasile Voiculescu, preferă Ibsen și Nichita Stănescu. Pentru viitor îşi propune să joace teatru cât de mult se poate. I-ar plăcea să facă teatru radiofonic şi o atrage foarte mult dublarea desenelor animate.

Mădălina Dorobanţu, în piesa Maitreyi, în rolul servitoarei.

Foto: Mihaela Petre

“

Oricum, un personaj bun într-o dramă trebuie să aibă măcar un zâmbet, iar în comedie, o lacrimă

41

Furnizori de informatii de Maria Dumitrescu şi Adrian Fanaca

Mediafax este unul dintre cei mai mari furnizori de informaţie din ţară. Cu alte cuvinte, o agenţie de presă cu o experienţă de peste 20 de ani, apărută în perioada în care libertatea presei şi a cuvântului erau termeni utopici pentru români. Zilnic, din redacţia agenţiei ies zeci de ştiri, concise, scrise într-o manieră obiectivă. Fără înflorituri şi informaţii inutile, ştirile ajung la jurnaliştii din redacţiile ziarelor şi televiziunilor din ţară, unde sunt transformate în forma pe care o citim dimineaţa, la cafea.

Aşadar, furnizor de informaţie poate fi o...bună pentru jurnalistul de la Mediafax.

Până nu demult, numele niciunuia dintre jurnaliştii din agenţie nu apărea sub nicio ştire.

Acum, fiecare poate alege dacă semnează materialul sau nu. Cei mai mulţi aleg să nu o facă, rămânând în umbra ştirilor.

Ne întâlnim la recepție cu omul nostru din umbră pe care urmează să îl descoperim cu adevărat, Ioana Câmpean, Redactor-Şef adjunct pe departamentul Politic de la Mediafax.

La întrebarea care s-a impus în mod firesc, și anume, cum se simte un jurnalist de la Mediafax atunci când știrea scrisă de el ajunge pe ecranele multelor televizoare și în paginile tuturor ziarelor românești, iar numele său, al creatorului, nu se află nicăieri, Ioana Câmpean ne-a răspuns fără vreo ezitare: „Până la urmă, nici pompierii nu sunt cunoscuți”. Există în spatele fiecărei activități oameni minunați, adevărați profesioniști, dar poate puțin cam misterioși. În umbra vedetelor de televiziune, a știrii breaking news care te anunță că nu chiar totul merge bine în universul înconjurător, întâlnești oameni care știu cu adevărat meserie.

„Dacă vrei să faci meseria de jurnalist bine, Mediafax este locul potrivit. Să lucrezi într-o agenție de presă este o dorință pentru mulți jurnaliști”, adaugă Ioana Câmpean. Asta pentru că în agenţie, ai ocazia să experimentezi jurnalismul sub toate formele pe care le implică, un jurnalism corect, aşa cum îl consideră toţi cei care lucrează la Mediafax.

Urcăm în redacție pentru că, din câte am înțeles, am ajuns în vizită într-o zi liniștită, așa că putem discuta aflându-ne în centrul acțiunii. Din partea dreaptă răsună zgomot de taste, rapid, cu scurte înteruperi. Din stânga noastră, se simt vibrațiile câtorva televizoare atârnate de perete, care explodează știri de ultim moment. Sună un telefon, apoi altul, aflăm că s-a amânat o conferință de presă: „De obicei urlă televizorul, urlăm noi...” Redacţia Mediafax este reprezentată de o încăpere, la unul dintre etajele clădirii situate central. O încăpere spaţioasă, plină cu birouri aşezate unele lângă altele, fără uşi care să le despartă.

Singurele delimitări sunt cele ale departamentelor, adică politicul cu politicul şi socialul cu socialul. În rest, poţi observa activitatea fieăruia. Cei mai mulţi tastează, vorbesc la telefon şi privesc din când în când spre televizoarele agăţate de perete. Sunt mulţi tineri care iubesc jurnalismul şi pentru care Mediafax este mai mult decât o agenţie, este un mediu în care învaţă tot timpul.

Am realizat că suntem înconjurați numai de oameni tineri (prietenoși, amabili și desigur profesionişti) - „Este o meserie care te consumă, iar tinerii au mai mult elan. Noi

facem ştiri cu toţii aici”, ne spune Ioana. Ca să înţelegem exact cum te consumă meseria aceasta şi cum, dacă nu eşti cu adevărat pasionat de scris şi dependent de informaţie, nu poţi rezista, aflăm de la ea următoarele: „În presă, mai ales în ceea ce facem noi aici, nu prea există program. Stai cât trebuie...”. Sintagma „oameni din umbră” îi defineşte foarte bine un jurnalist, odată ajuns la Mediafax, este acreditat pentru o anumită instituţie sau persoană politică, preşedinte, prim-ministru, în cazul departamentului Politic. Adică primeşte în grijă un personaj, aflat deja pe scenă, cu jocul demult început.

„Tu poţi să-ţi termini programul, să ajungi acasă, iar peste o oră să fii chemat din nou pentru că e conferinţă de presă la partidul la care eşti tu acreditat. Am fost şi eu reporter de teren, am lucrat din 1998, deci am prins toţi preşedinţii”, adaugă Ioana Câmpean zâmbindu-ne.

Ioana Câmpean a terminat ASE-ul şi a ajuns la Mediafax din întâmplare, în al doilea an de facultate, direct în departamentul politic, unul dintre cele mai solicitante. I-a plăcut şi ei, la fel ca tuturor celor care ajung şi rămân acolo, să scrie obiectiv şi liber, Mediafax fiind cea care a lansat pe piaţă ştirea cu sursă pentru prima dată: „Dacă faci presă de agenţie, nu prea îţi mai vine să faci altceva”, şi asta pentru că în agenţie ai poate mai multă libertate.

Zgomotul de taste din stânga se opreşte şi intrăm în vorbă cu Cristi Fierbinţeanu, editor al departamentului Politic. Nu am fi îndrăznit să îl întrebăm nimic, de teamă să nu-i dispară concentrarea. Scria încontinuu de când am ajuns în redacţie. Luând o pauză la un moment dat, am reuşit să stăm de vorbă cu el. Editorul Cristi Fierbinţeanu este un om energic şi încântat să povestească despre meseria lui. Îi povestim care este misiunea noastră acolo şi primim un răspuns clar. În opinia lui, nici el şi nici alţi ziarişti din agenţie nu ar trebui să se simtă umbriţi, nu de Mediafax: „Aici nu trebuie şi, de fapt, ai cel mai puţin de-a face cu interese care nu sunt jurnalistice. Îţi poţi permite să fii ok faţă de tine, asta-i partea bună în lucrul la o agenţie de presă“. Ce înseamnă de fapt omul din umbră în acest domeniu? Cristi ne spune că jurnalismul este în sine antagonic cu ideea de vedetă. În presa românească se simt influenţele puternice ale politicului şi economicului, care au devenit mult mai mari în raport cu nevoia de-a informa un public: „Se confundă îngozitor conflictul cu funcţia critică a presei. Noi nu suntem în război cu nimeni, cu personajele despre care scriem nu suntem în conflict”.

În final, l-am întrebat pe Cristi care ar fi una dintre caracteristicile omului de Mediafax: „Cea mai frumoasă componentă este să-ţi placă << să tai ştirea>>. Nu prea ai cum să fii ziarist aici, dacă nu ai această îndemânare de-a identifica ştiri. Este o meserie, dar şi un act comercial”.

)

Teatrul - locul care combina spatiul si timpul la infinit de Antonia Marcu

Născut în Onești, a vrut să vină în București mânat de pasiunea lui – muzica. A reușit, în 2005 absolvind Facultatea de Muzică, secția Studii Muzicale Teoretice, urmând mai apoi să și profeseze în acest domeniu. Păstrând viu acel vis cu care a venit în capitală, dar descoperind totodată o nouă pasiune, la scurt timp după facultate a reușit să se angajeze ca regizor de scenă la Teatrul Masca, iar din luna martie a anului 2008 ocupă aceeași funcție în cadrul unuia dintre cele mai prestigioase teatre din București. Vorbim de Valentin Luca, regizorul de scenă în vârstă de 36 de ani de la Teatrul Național „I.L.Caragiale”.

Pentru Valentin Luca fiecare zi constituie o provocare, el fiind omul care însoțește producția unui spectacol, de la constituirea distribuției, până mult după premierea piesei.

A făcut cunoștință cu lumea teatrului încă din liceu, perioadă în care s-a izbit „destul de violent de dramaturgia lui Eugen Ionescu”, perioadă în care a simțit cum „aparența fragilă a realității pe care o construiește teatrul se armonizează, poate intra într-o disonanță adecvată cu muzica”, așa cum el însuși povestește, nostalgic după acele vremuri.

„Teatrul oferă sincretismul artistic în care mai multe arte pot conviețui concomitent și unitar”, ne mărturisește el, recunoscând că a început să fructifice acest sentiment ca fiind o activitate în plus, în afara propriilor concerte, care îl putea susține în perioada studenției.

Astăzi, îl putem găsi la Teatrul Național, coordonând și controlând activitatea pieselor de teatru, implementând modalități prin care imaginația regizorului sau a scenografului poate deveni realitate. Meseria pe care Valentin Luca o practică este pilonul

42

pe care se sprijină fiecare piesă de teatru, deoarece presupune muncă în spatele cortinei, reconstituind mereu cadrul în care actorii să-și poată regăsi spațiul de joc și inspirația artistică, indiferent de publicul prezent în sală.

Deși vorbim de o meserie care nu se bucură de un succes vădit și de o recunoaștere palpabilă din partea amatorilor de teatru, Valentin Luca transpune acest aspect la nivel general, mărturisind că „orice meserie e lipsită de personalitate. Ea poate doar să fie îmbrăcată de o persoană. Acum, e mai greu de spus dacă persoana îmbracă meseria sau meseria îmbracă persoana.” Pune pasiune în ceea ce face și consideră că „fiecare meserie poate fi transformată în artă”, de aceea roadele muncii lui sunt pe măsura efortului.

Valentin Luca, regizor de scenă, dar inițial chitarist de jazz, este considerat un om din umbră, dar doar pentru că practică meseria care îi place, meserie care nu este atât de populară în raport cu alte activități ale societății zilelor noastre.

“

regizor de scenă, dar inițial chitarist de jazz, este considerat un om din umbră Maria Dumitrescu şi Antonia Marcu sunt studente la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice iar Adrian Fanaca este student la Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. Toţi trei sunt membri ai organizaţiei Voluntari pentru Idei şi Proiecte

43

Asa merg lucrurile

“

Şi ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică „Cirip-cip?”

de Laurenţiu Ungureanu

Abatorul cinci de Kurt Vonnegut, apărut la Editura Polirom, 2003, 272 pagini

Imaginaţi-vă o lalea – sau orice altă floare, dar mai bine o lalea, una galbenă, de început de aprilie! – care, după câte se pare, răsare, înfloreşte, se ofileşte, moare, este presată frumos într-un ierbar decent şi apoi, careva poate să spună, nu o mai contemplă nimeni. Şi nimeni nu-şi mai pictează nasul cu polenul ei, şi nimeni nu mai arată ridicol făcând asta. Şi aşa mai departe. Or, şi iată paradoxul, toată lumea ştie că florile nu mor niciodată – acesta e, poate, cel mai cunoscut truism de la Aristotel încoace.

Ca să înţelegeţi: e ca o persoană de pe planeta Tralfamadore, care nu poate fi jelită la înmormântare, pentru că toate clipele aparent consumate vor rămâne, de fapt, foarte vii în trecut, în prezent şi în viitor. Cam despre astfel de lucruri e vorba în această carte ce are numele unei încăperi folosite pentru depozitarea cărnii: clădirea cu numărul 5 a abatorului din Dresda. Deşi poate e puţin mai mult de atât. Mai sunt şi nişte amărâţi, sătui de toţi şi de toate, nişte sărmane jucării apatice, aparent raţionale, totuşi, manevrate haotic de o forţă căreia i-am putea spune foarte bine destin; şi iată că aşa îi şi spunem. Aşa merg lucrurile, şi e obsedant acest fatalism aproape

mediocru.

Aşa cum e şi această recenzie – nepoata ei mult mai îndepărtată –, „Abatorul 5” e o carte scurtă şi dezlânată pentru că, vedeţi?, până la urmă, e o carte despre un masacru.

Iar despre un masacru nu prea se poate spune nimic inteligent. Despre un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă şi aşa se şi întâmplă, excepţie făcând doar păsărelele. Şi ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică „Cirip-cip?”

Poate, tocmai din această cauză, înainte să citiţi, dacă o să citiţi vreodată, această ştiinţifico-fantastică mărturie schizofrenică, aţi putea măcar să înţelegeţi ce înseamnă Cruciada Copiilor, ce înseamnă acest Dans obligator cu moartea. Sau măcar despre Dresda celui de-al Doilea Război Mondial. Altfel, aţi putea crede că aici e vorba de nişte bărbaţi adevăraţi, bărbaţi care ar ar putea fi interpretaţi pe ecrane de Frank Sinatra şi John Wayne sau de alţi asemenea indivizi spurcaţi şi fermecători totodată, care iubesc războiul. De fapt, sunt nişte bieţi copii, amărâţii!

De fapt, e cam aşa: o linie albastră se intersectează cu una roşie, apoi cu una galbenă, iar într-un anume punct linia galbenă se întrerupe brusc, căci personajul reprezentat de linia galbenă se sfârşeşte din viaţă. Şi mai e o bandă verticală de linii haşurate cu portocaliu, şi toate celelalte linii traversează această bandă încercând să-şi construiască drumul în cealaltă parte.

Spre exemplu, Billy e o astfel de linie – i se spunea aşa din motive publicitare, că e mai uşor de reţinut şi mai prietenos. Billy fusese ajutor de duhovnic în timpul războiului, adică un pretext de amuzament, era neputincios, fără prieteni, ca un soi de valet, şi cu o dragoste pentru Iisus pe care soldaţii o găseau dezgustătoare. Avea un metru nouăzeci, umeri şi pieptul ca o cutie de chibrituri, n-avea cască, manta, bocanci sau vreo armă, cât de inofensivă sau oarecare. Purta nişte pantofi ieftini, pe care-i cumpărase pentru înmormântarea tatălui său. Billy s-a culcat văduv senil şi s-a trezit în ziua propriei cununii. A intrat pe-o uşă în 1955 şi a ieşit pe alta în 1941. S-a reîntors şi s-a pomenit în 1963. Şi-a văzut de mai multe ori naşterea sau moartea şi vizitează la întâmplare toate evenimentele plasate între ele. Aşa merg lucrurile?

Totuşi, Billy nu este personajul principal din această carte. Una din principalele consecinţe ale războiului este că oamenilor li se taie elanul de-a mai deveni personaje principale. Oricum, are drept camarazi doi cercetaşi, care se curăţă prin capitolul trei, pe Roland Weary, care se curăţă şi el, pe actriţa Montana Wildhack, cu care petrece anumite nopţi din acelea pe planeta Tralfamadore, şi aşa mai departe.

Şi toţi aceşti oameni, şi toate celelalte creaturi asemănătoare cu pompa de desfundat chiuvete (cu ventuza aspiratoare aşezată, fireşte, pe pământ) roiesc, de o parte sau de alta, în jurul pragului fragil dintre viaţă şi moarte. Şi e multă moarte în această poveste, căci, cine poate şti, poate că, într-adevăr, chiar aşa merg lucrurile.

Laurenţiu Ungureanu este jurnalist. Din octombrie 2011, conduce proiectele Asociaţiei „Liberpedia”

Recomandari

Pfitz

- Andrew Crumey

Gustul femeilor urâte

- Richard Millet

Patty Diphusa

- Pedro Almodovar

Sunteţi sigur că încă vă mai amintiţi cum este să fii viu?

Asemenea majorităţii bărbaţilor, mi-am ratat viaţa sexuală.

- Spune-mi ce-ţi place! Eu nu fac nazuri.

Aţi putea citi dumneavoastră romanul unui fizician scoţian fiţos, despre un oraş virtual perfect, populat de oameni virtuali perfecţi, care contează mereu mai mult decât creatorii lor? Un fel de cetate ideală, bineînţeles cu o poveste de iubire undeva, la mijloc? Pai atunci aţi putea citi „Pfitz”, de Andrew Crumey.

Tot amalgamul de frustrări adunate într-o viaţă urâtă de om urât nu poate decât să te conducă la o astfel de decizie: să te răzbuni, să fii singurul Casanova al femeilor hâde. Iar când eşti copleşit de propriile cuceriri, n-ai decât să fugi de singurul sentiment pe care l-ai căutat de la bun început: dragostea.

Dacă există cineva care ar putea scrie despre aventurile şi cugetările unei dive porno din Madridul anilor ’80, ei bine, acela este Pedro Almodovar. Dacă mai ţineţi minte, şi sigur mai ţineţi, anumite scene din filmele acestui geniu spaniol, vă spunem, egalează cu greu acest jurnal al lui Patty Diphusa.

44

)

Enervarea ca auto-aparare Cetățeanul care are o slujbă, platește taxe și își cheltuiește banii se confruntă constant cu deciziile și eficiența guvernului său. Acesta este un dat. În rarele momente când conștientizăm asta în România ne pasă de politică mai mult decat în general.

de Dani Sandu

“

Mă enervează rău de tot că plătesc 10% din salariu asigurare la stat şi încă pe atât la asigurarea privată. Ma înnebuneşte gândul că vreo 50% din salariul meu brut e cheltuit cu larghete de guvern pe când eu mă chinui să cheltuiesc banii mei cât mai responsabil. Cel mai mult îmi vine să turbez când văd că au crescut iarăşi taxele fără ca nimeni să spună ceva, dar la câteva zile după s-au dus 50.000 de oameni la deschiderea Stadionului Naţional.

Sincer, nu mă așteptam la așa o discuție. Plecasem liniștit de acasă crezând că mă voi întalni cu jovialul meu amic cu care mă cunoșteam de o viață și a cărui dimensiune politică se limita la a spune bancuri cu „erau un american și un rus…”. Dar el este exemplul tipic de student al generației mele. Împins de inerția socială spre o facultate cu profil umanist, cu câteva luni de facultate într-o țară din vest, prea imatur pentru a fi pregătit să se stabilească la ei și prea trecut pentru a-și vedea zilele acolo ca pe o excursie la Disneyland, a ajuns la finalul facultății, și de acolo nu i-a mai spus nimeni ce urmează. A început să-și caute de lucru, și-a luat un job care nu-i place, unde e plătit cât să trăiască de la o lună la alta și să meargă în vacanță de 2-3 ori pe an. Ca el sunt foarte mulți în generația noastră.

În timp ce creșteam, treceam din școală în școală, poate din plecare în plecare, ne uitam împrejur și nu ne plăcea ce vedeam că înseamnă România, dar nu era treaba noastră s-o schimbăm. Între timp, am ieșit din culoarul

protejat și a început să ne pese, pentru că ce nu place la România ne afectează acum și pe noi. Problemele din jur nu mai sunt idei abstracte despre care aflăm la TV sau de la cineva mai mare, ci lucruri pe care le pățim și noi. Am crescut. Îți iei un job, virezi jumătate din bani guvernului.

Mergi cu bicicleta prin București, păzește-te de mașini și copaci pe mijlocul benzii speciale. Mergi în Vama Veche sau Costinești, stai la plajă între sondele de gaz de șist pe care cineva le-a pus acolo în numele tău. Orice faci din postura de cetățean, ești afectat de legile făcute de oamenii politici pe care ai crezut ca îi poți ignora.

Așa, devenim frustrați, mici și dezamăgiți. Și, după o vreme, ne întoarcem la învățat. Când toată școala formală s-a terminat, noi reînvățam, de capul nostru, să ne apărăm. De ei. Peste tot în lume implicarea politică este o formă de auto-apărare. Mai toată literatura de specialitate spune că numai cei care au ceva de câștigat sau de pierdut vor participa. Cât am fost în facultate n-au fost multe, dar acum avem destule de pierdut. Ani și ani, alții nu au făcut decât să piardă. Noi suntem prima generație care și-a trăit cea mai mare parte din viață în România post-comunistă.

Noi suntem primii care am trecut granițele cu buletinul și am vazut că Alpii nu sunt foarte diferiți de Carpați. Pentru că am vazut acolo cum și de ce, noi suntem primii care ar putea să se apere. Dacă nu prin a candida la o funcție publică, măcar prin a vota. Dacă nu prin a vota, măcar prin a încuraja o idee.

Dacă nu prin a încuraja o idee, măcar prin a spune „nu” cât mai tare și mai apăsat când e cazul. Pentru că politica ne atinge, indiferent dacă participăm sau nu. Recent, atingerile politicii ne-au cam enervat.

Suntem tineri, dar nu mai trăim doar în cărți, filme sau școală. Pe masură ce devenim societate, devenim și societate civilă. Fiecare nepotrivire din jur este un argument

pentru a face altceva decât am făcut până acum. Întrun final, pentru că ne luptăm să nu ne fie mai rău, poate vom reuși să ne fie mai bine. Indiferent de motivul pentru care a apărut sau de violențele ce l-au însoțit, protestul de la începutul lui 2012 a demonstrat că un grup de oameni mici și nemulțumiți pot schimba o decizie politică. Şi, dacă pot schimba o decizie, pot schimba un guvern. Iar dacă pot schimba un guvern, pot schimba o țară. Cum știm asta?

Pentru că, în toată istoria, numai aceste grupuri de oameni mici, nemulțumiți și determinați au schimbat ceva.

Cumva scos din context, am încredere. Există prea multă enervare în jur, iar porumbul începe să se facă popcorn. Am început să ne mișcăm. Am început să credem că este și responsabilitatea noastră. În mulți dintre noi, ce apare întâi ca o vociferare vag enervată la terasa despre Roșia Montană sau corupție poate să ducă la izbucniri.

Pentru mulți, deja au dus și vor mai duce. Am crescut auzind despre generațiile de olimpici internaționali, inventatori sau altfel de oameni care au terminat școala în România și cu care țara, politica, societatea se vor schimba. Am mai crescut, am mai amânat, am mai ocolit, dar nu am scăpat de preconizata concluzie sâcâitoare. Noi suntem cei de la care alții vor schimbarea în mai bine şi cei pe care îi așteptam. „Nu ești singurul nemulțumit”, i-am răspuns prietenului meu în acea seară.

Dani Sandu e masterand la Uniersity of Cincinnati, Ohio, profilul Political Science cu specializare în Public Opinion Polling and Political Communication

45

Nici tu nu stii de ce , esti , în stare!

Te provocăm, iar primul indiciul îl găseşti chiar în această sticlă. E vorba de un brief care aşteaptă să-i găseşti rezolvarea. În curând Impact măreşte miza jocului. Îţi vom ghida paşii către şcoala noastră de vară, care îţi va dezvălui toate tainele marketing-ului. Crezi că poţi să-i faci faţă?

Dacă ţi-am stârnit curiozitatea şi răspunsul tău este unul pozitiv, te invităm să intri pe www.marketingschool.ro să ne laşi datele tale de contact. De restul ne ocupăm noi.

46

Când untul se

e Glumel terior n i e d felia de pâine

topeşte pe prăjită

Când

limită pentru

un proiect se prelungeşte

Prima zi

cu adevărat

Să mănânci

caldă din an

direct din cutie

pe frunte

Mirosul

unei persoane dragi pe hainele tale

Când intri în clădiri cu aer condiţionat într -o zi toridă de va ră

spuneţi acelaşi lucru deodată

Să te simţi sigur pe tine când te prezinţi la un examen

e p i i t a z Sen , e l u n e car a r a p m u pot,i c

Când porţi haine noi pentru prima dată

Când tu şi prietenul tău

nu le-ai mai p urtat de mult

Când cineva o vrea să facă poză cu tine

(

îngheţată

din partea străinilor

Atunci când Când poţi să faci pe rupi ambalajul cineva să râdă unui cadou cu poftă

şofer ul autob uzul ui te aştea ptă

Când termenul

Sărutările

Când realizezi că ai mai mult timp la faci dispoziţie să ceva decât l credeai iniţia

Bani găsiţi în buzunarele uno r haine pe care

Complimentele

Mirosul unei cărţi noi

Când te trezeşti şi nu eşti obosit

i z e n ese d ri Să u m gea e p rite u b a

Când te uiţi

peste temele

făcute în şcoala generală

e l i ţ p No ă r a v e d

Când cineva te întreabă s dacă ai ajun ă cu bine acas Când cineva opreşte

Când ceva ce îţi place e la promoţie

liftul

pentru tine

Melodiile care îţi amintesc de persoane dragi

Când cineva îţi spune că eşti prietenul lui cel mai bun

Să auzi că cineva te-a visat

Să alergi printr-o stropitoare în zilele de vară

justlittlethings.net

47

Parteneri principali: Parteneri principali

Parteneri VIP: Parteneri VIP

Partener logistic: Parteneri logistici

Parteneri media:

Un proiect marca Voluntari pentru Idei Ĺ&#x;i Proiecte