Carevasazica #5

Nr. 5, Octombrie 2012

Ziar studenţesc de informare cu cap

10 minute cu Maia Morgenstern de Leila Tijani p. 11

Artele pe Facebook de Bogdan Theodor Olteanu p. 12

Albumul foto ca foc de tabără de Cătălin Georgescu p.13

Nu e vina noastră de Matei Psatta p. 16

Cassandra din epoca televiziunii de Dani Sandu p. 24

Interviu The Wannabes “Cei ce vor să fie” de Alexandra Enăchescu p. 26

Recenzie de film “După dealuri”

de Ioana Mischie p. 31

Ilustrație de Dan Michiu Dinescu (Cool Haters Collective)

Editorial

REDACTOR COORDONATOR Alexandra Zaharia

de Alexandra Zaharia

ECHIPA “CAREVASĂZICĂ“

„Un cinci și-un strop de biologie.”

Miruna Dumitraşcu - Redactor, PR Officer, Design & Layout Leila Tijani - Redactor, PR & Sales Officer Maria Hirică - Redactor, PR Officer Ilinca Munteanu - PR Officer, Social Media Tina Rizescu - Redactor, PR Officer

A

m putea spune că cinci este o cifră „rotundă”. Deși nu la fel de armonioasă ca un zece, cinci-ul este și a fost întotdeauna o cifră importantă și poate chiar puțin obraznică. Iar noi, studenții, știm asta mai bine decât oricine.

Așa că ne-am gândit că numărul 5 al ziarului ar trebui să fie într-o oarecare măsură consistent cu reputația cifrei care îi însoțește numele. Am vrut să fim și noi puțin mai „obraznici” și ieșim din tipar (adică și la figurat). Am vrut să vorbim despre tineri, despre cultură și societate, dar să le privim dintr-o perspectivă nouă. Și am ales una biologică.

Ați luat vreodată 5 (cinci) la biologie? Dacă nu, atunci ar trebui să v-amintiți de fototropisme, geotropisme, hidrotropisme și chemotropisme. (Aici îi includem, automat, și pe studenții la biologie sau medicină.) Dacă da, atunci aruncați un ochi la mușcatele mamei sau bunicii și observați cum tulpina, florile și frunzele se-ndreaptă spre geam, iar rădăcinile se duc în jos. Tropsime. Tendințele de creștere, acomodare și orientare ale unui organism vegetal, într-o anumită direcție, în funcție de anumiți factori cum ar fi lumina, căldura, gravitația și așa mai departe.

Și ce treabă au mușcatele cu studenții? În acest număr am folosit termenul „tropism” ca o metaforă definitorie pentru tinerii români mânați de dorința de a face, adaptându-se și orientându-se în societatea de astăzi în funcție de tot felul de stimuli, de la schimbări politice sau sociale și până la o simplă idee care-ncolțește în mintea noastră.

Vă oferim, așadar, un ziar studențesc care prezintă o viziune optimistă cu privire la schimbare și reorientare în acțiuni, idei, inițiative, decizii sau stiluri de viață. În paginile numărului 5 vorbim despre artele pe Facebook, despre fotografii și Instagram, despre călătorii și întâmplări la 180 de grade, dar și despre decizii și dileme tipic studențești. Pe lângă articolele de sub umbrela conceptului central, veți citi, de asemenea, despre 10 minute cu Maia Morgenstern, recenzii de carte și film, povestea unui concert Radiohead, un interviu cu trupa The Wannabes și un articol despre cunoscutele conferințe TEDxBucharest.

Prin toate acestea echipa Carevasăzică speră a-i fi dat cinciului „rotunjimea” meritată care să vă țină prinși în paginile ziarului de la cap la coadă.

ILUSTRAŢII ŞI FOTOGRAFII Dan Michiu Dinescu Traian Despoiu Vio Dan Alexandra Zaharia Dan Baciu

COLABORATORI Bogdan Theodor Olteanu Matei Psatta Alexandra Enăchescu Domnişoara Clofullia Teo Dumitrescu Maria Năzdrăvan Dani Sandu Adina Ardeleanu

Cătălin Georgescu Ioana Mischie Simina Cernat Corina Tudor Alexandra Nica Alina Maria Militaru Gabriela Radu Alex Stoica

NE GĂSIŢI ŞI PE INTERNET www.carevasăzică.com www.facebook.com/carevasazica.vip

TIPOGRAFIE United Print

Carevasăzică (Online) =(Online) ISSN 2285 – 6374 Carevasazi Carevasazica = ISSN 2285 – 6374 ISSN–L 2285 – 6366

3

)

Vrei sa fii antreprenor ABSOLUT? Ce ai spune dacă ți-am propune un internship într-o multinațională și ocazia să lucrezi pentru un lovemark?

ABSOLUT VODKA te provoacă să participi la competiția internațională Spirits of Entrepreneurs!

ABSOLUT VODKA vine cu o provocare pentru studenţi şi cu o răsplată pe măsură. În perioada 15 octombrie 2012 – 31 martie 2013, are loc competiţia internaţională Spirits of Entrepreneurs, oferind câştigătorilor un internship în prestigiosul grup Pernod Ricard. Luând parte la această competiţie, studenții au şansa să lucreze pe un brief real şi să dezvolte un business case pentru acest brand îndrăzneţ. Această competiţie constitutie o oportunitate pentru a-ţi depăşi limitele, pentru a încerca să faci faţă provocărilor, pentru a începe o carieră şi pentru a fi mereu creativ.

Spirits of Entrepreneurs îţi oferă șansa să intri într-o lume plină de strategii, creativitate, leadership, inovație și competiție și să îți arăți propria contribuție. O parte din etapele selecţiei sunt reprezentate de completarea unui formular cu date personale, parcurgerea unui test de 10 întrebări ce vizează istoria, brand-ul, cultura şi valorile companiei Pernod Ricard şi realizarea unui filmuleţ de 2 minute prin care este prezentată echipa, formată din trei membri. Competiţia este adresată studenţilor cu vârsta de peste 18 ani, din ciclul de licenţă şi master (cu excepţia celor din anul I licenţă).

Dintre toate echipele înscrise vor fi alese 15 echipe care vor primi un brief de la Pernod Ricard și vor dezvolta un business case conform instrucțiunilor din brief. Aceasta constituie etapa națională, alegându-se o singură echipă finalistă pe România. Câștigătorii vor merge la finala de la Paris unde vor intra în competiție cu alte echipe finaliste din cele 12 ţări participante, costurile fiind asigurate de Pernod Ricard. Membrii echipei care vor câștiga marea finală de la Paris vor avea ocazia să intre pe ușa din față cu un internship la Pernod-Ricard.

Cum ABSOLUT VODKA este un brand ce se caracterizează prin creativitate, studenţii vor trebui să încerce să îşi ducă ideile dincolo de limite, să creeze o experienţă, să fie creativi şi să-şi scoată la iveală spiritul antreprenorial. Felul în care o companiile ajung să creeze un brand, iar brand-ul reuşeşte să-şi păstreze identitatea pe o piaţă ce este în permanenţă în schimbare şi cum poţi previziona profilul consumatorilor, sunt doar o parte din punctele care pot fi folosite în creionarea obiectivelor pentru astfel de business.

Studenții vor fi nevoiți să își arate aptitudinile de antreprenori printr-o idee care să spargă tiparele în digital pentru brandul ABSOLUT, o idee ce va îl va ajuta să rămână leader timp îndelungat pe o piață aglomerată și în permanenţă în schimbare, cu o viziune creativă și unică, așa cum au fost până acum obișnuiți consumatorii. Astfel, dezvoltând o idee care să ajute ABSOLUT VODKA să își mențină poziția de lider vizionar și creativ în noua eră digitală, concurenții vor arăta că înțeleg ce înseamnă atunci când lucruri făcute diferit duc la ceva excepțional. Rezultatele specifice ale campaniei trebuie să ducă la asumarea și dezvoltarea unei relații cu noii consumatori avizați în domeniul digital şi să ofere o experiență conectată la social media sau la cea mai nouă tehnologie.

ABSOLUT s-a alăturat în luna septembrie 2008 celor 37 de mărci din portofoliul Pernod Ricard România, prin achiziţionarea companiei suedeze Vin & Sprit, producătorul mărcii ABSOLUT. Pernod Ricard a devenit, astfel, lider al categoriei imported vodka pe piața din România. Compania franceză Pernod Ricard este co-lider la nivel mondial în producția şi distribuția de băuturi spirtoase şi vinuri, având în portofoliu mărci de prestigiu precum Ricard, ABSOLUT, Ballantine’s, Chivas Regal, Jameson, The Glenlivet, Queen Anne, Beefeater, Wyborowa, Havana Club, Malibu, Martell, G.H. Mumm, Perrier-Jouët şi Jacob’s Creek. Pernod Ricard este lider pe piaţa de băuturi alcoolice importate din România.

Pentru orice intrebări, dar şi pentru a fi la curent cu toate proiectele ABSOLUT VODKA, vă aşteptăm pe pagina de Facebook: http:// www.facebook.com/ABSOLUTRomania unde găsiţi şi regulamentul oficial al competiţiei.

4

Fă-ți echipă și filmați-vă timp de 2 minute.

Completează formularul și trimite filmul până pe 16 noiembrie.

Lucrează la un business case pentru ABSOLUT VODKA. Marea finală: Paris Marele premiu: internship în compania Pernod Ricard ABSOLUT GOOD LUCK! Află mai multe pe www.spiritsofentrepreneurs.com

ShareLoc &

Evenimente

de Miruna Dumitraşcu

Happy Pub

Infinitea

Un pic mai sus, pe Căderea Bastiliei, într-o casă cu exteriorul galben, îl găseşti pe Happy Pub. Împărţit în trei camere dispuse liniar, luminate de mici felinare fixate la intrarea fiecărei încăperi, cu un tapet parcă scos dintr-un film britanic, pare să fie locul numai bun în care să te retragi cu prietenii sau colegii departe, impropriu spus, de zona de foc a Bucureştiului. Dacă natura discuţiei nu te îndeamnă să dai o replică, o ocheadă pe pereţii pub-ului nu strică pentru că s-ar putea să te fure câteva minute bune micile tablouri şi Locul de dat cu Bancu’...

Desigur, pe lângă faptul că e departe de agitația centrului și la o aruncătură de băț de Piața Romană, adică numai bine plasat, au tot felul de sortimente de bere. Dacă voiai să îți iei o cafea sau un suc de portocale pentru că nu ți-ai revenit din mahmureală, stai liniștit, există și o bere de care sigur nu ai auzit, dar sigur e bună, pentru că berea de seară face greața să dispară. La propriu, noi vă zicem!

Una dintre ceainăriile cu care se laudă o zonă tare liniștită din București, zona Cotroceni, se recomandă ca „Salon de ceai și carte”, și mai spunem noi și de muzică jazz.

Aici e plin de ceaiuri aromate, asortate ceșcuțe de toate soiurile, ceainice, flori și felinare zidite și potrivite într-o ramă înflorată așa cum ne amintim din casa bunicilor. Copacii sunt împânziți de felinare, trotuarul de vaze cu flori, înăuntru doarme un gramofon, iar farfuriile sunt pline cu prăjituri însiropate și glazurate așa cum îți dorești și cu biscuiți care mai de care mai parfumați cu ciocolată sau scorțișoară și sesiuni de muzică live la lăsarea serii.

Vă mai spunem doar că vă așteaptă o stropitoare gravată cu Welcome la nr. 7 pe Grigore Romniceanu.

Sursă foto: www.facebook.com

Sursă foto: www.facebook.com

Terasa MNAC

La terasa din Muzeul Naţional de Artă Contemporană nu trebuie să mergi doar atunci când apare în peisaj un vernisaj sau anuala Noapte a Muzeelor. Poţi să mergi şi de dragul de a merge, de a sorbi o cafea de pe Palatul Parlamentului, de miercuri până duminică, de la 10:00 la 18:00. Decorul interiorului este în definţia simplului, poate doar un panou în spatele barului plin de afişe mai rupe puţin din culoarea locului. Cu alte cuvinte, avem o cameră foarte înaltă, spaţioasă şi deschisă spre terasă, cu o vedere spre tot ce poate să îţi cuprindă văzul.

La terasă nu ai putea să te plictiseşti. Mai degrabă, te miri că suprinzi un Bucureşti atât de liniştit în inima traficului şi dacă eşti norocos, mai prinzi şi-un apus din acela toxic pe care îl tot întâlneşti descris în lecturi.

Nopţile de petrecere la MNAC sunt diferite de orice altă petrecere din oraş, nu numai pentru că sunt la înălţime, ci pentru simpla natură a lor: Rokolektiv, AvMotional sau evenimentele de lansare a unor cărţi sau reviste.

Numitorul comun cu alte petreceri? Muzica bună.

Intrarea se face prin Calea 13 Septembrie.

Counting Crows

Un loc frumos de care știu prea puțini sau așa ne place să credem. De fapt, e o cafenea la parterul unui hostel decorat simplu și michteau.

La terasă merge numai bine o limonadă rece, un hamac și o carte sau poate chiar un pat-leagăn suspendat de copaci, ergonomic și moale, dar depinde de gradul de lenevie acum.

Pentru că știm că se face frig, să stiți că și înăuntru-i tare bine. S-ar putea să vă aducă aminte de un apartament de birouri în care oamenii stau cu picioarele pe mese, beau ceai și răspund la mail-uri sau poate o pagină ruptă din catalogul de la IKEA: rafturi nu foarte înalte de culoarea lemnului cu mese și scaune împletite asortate. De fapt, totul se asortează și cu muzica, și cu oamenii.

Ocolului, nr. 20. În București, unde poți să te p(P)itești.

Ce e de văzut prin București toamna asta?

filmteatrumuzică Bucharest International Experimental Film Festival

S

ingurul eveniment din România dedicat experimentului în cinema şi arta vizuală, are loc în perioada 20 - 25 noiembrie are loc la Cinema Scala şi Elvira Popesco. Este creat sub patronajul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti şi al Universităţii Naţionale de Arte, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, și are ca scop promovarea creaţiilor inovatoare atât la nivel conceptual şi tematic, cât şi formal, stilistic, a unor artişti cu viziuni profund personale asupra realităţii contemporane şi care în acelaşi timp explorează cu îndrăzneală limitele limbajului cinematografic.

Anul acesta are 5 parteneriate importante: IDFA - International Documentary Festival Amsterdam, Muzeul Naţional de Artă Modernă CENTRE POMPIDOU din Paris, LE FRESNOY - Studio National des Arts Contemporains , SIXPACKFILM, NISIMASA.

Concert Macy Gray

S

ound-ul Betty Davis, Nina Simone și chiar Billie Holiday revine într-un concert la Sala Palatului pe 22 noiembrie 2012. Ea va susține un recital de aproape două ore în care a cânta hit-uri consecrate precum „I try”, „Sweet Baby”, „Sexual Revolution”, cât și piese de pe ultimul său album, „Covered”, lansat în acest an.

Les Filmes de Cannes à Bucarest

Î

n perioada 19 - 25 octombrie 2012 are loc cea de-a treia ediție a festivalului inițiat Cristian Mungiu.

Anul acesta se regăsesc aproximativ 50 de filme de lungmetraj și scurtmetraj în calupul de filme printre care și „Şapte zile în Havana” - filmul care deschide festivalul - şi românescul „După dealuri”, premiat pentru interpretare feminină.

Festivalul Național de Teatru

C

ea mai mare trecere în revistă a spectacolelor naționale, dar și internaționale, ajunge în 2012 la cea de-a XXII-a ediție.

Anul acesta înseamnă: 100 de ani de comemorare de la dispariția lui August Strindberg și I.L. Caragiale, sărbătorit la 160 de ani de la naştere şi deplâns la 100 de ani de la moarte.

Vedem, așadar, în curând, 32 de spectacole grupate în 6 secțiuni!

Sursă foto: www.mnac.ro

6

Sursă foto: www.facebook.com

Sursă: www.port.ro

Grazie, Roma, good night! de Maria Năzdrăvan

“

Din clipa în care am descoperit că Radiohead nu prea are nicio treabă cu Creep, ci e o trupă capabilă să îţi răvăşească emoţiile mult mai dur decât strigătele lui Yorke de Run, run, run, ruuuuun din şlagărul triştilor din ’90, m-am tot întrebat cum o fi să îi vezi live.

Din clipa în care am descoperit că Radiohead nu prea are nicio treabă cu Creep, ci e o trupă capabilă să îţi răvăşească emoţiile mult mai dur decât strigătele lui Yorke de Run, run, run, ruuuuun din şlagărul triştilor din ’90, m-am tot întrebat cum o fi să îi vezi live. Ei, iată că am aflat. După mai bine de jumătate de an de aşteptare, o amânare a concertului care m-a costat biletul de avion şi o doză destul de mare de dezamăgire, am fost să-i văd live la vreo 2000 de kilometri depărtare.

Să spun că au cântat în Roma ar fi o subestimare a modului în care 11 kilometri îţi pot schimba perspectiva asupra distanţei. La început drumul părea o nimica toată.

Am identificat rapid trenurile care duceau la hipodromul Capanelle. Veneau din oră în oră şi costau mai nimic.

Ba, şi mai bine, ajungeau la destinaţie în 9 minute. Asta dacă binevoiau să vină în gară, bineînţeles. După câteva minute de aşteptare pe un peron pustiu am descoperit că programul afişat se schimbă în funcţie de zile şi noroc.

Deşi trenul nostru circula sâmbăta, în ziua aia îşi făcuse alte planuri. Nu-i nimic, al doilea pleca peste 15 minute la numai câteva linii mai încolo. Am făcut ce-am făcut şi-am ajuns pe peron cu vreo 5 minute înainte să plece. Ia trenul de unde nu-i, că linia 22 era de fapt la 300 metri depărtare de liniile obişnuite. Dă-i şi aleargă cu biletul în dinţi printre alţi bezmetici, înjurând că nu mi-a trecut prin cap să verific

înainte. Am urcat în tren gâfâind şi numărând hipsterii entuziaşti. Hipodromul Capanelle era la vreo 20 de minute de mers pe jos de la tren. Eram un şir indian de sute de oameni care mergeam cuminţi pe trotuarul îngust, de parcă urma să primim locuri preferenţiale la concert pentru bună purtare. Odată ajunşi la intrare, am avut parte probabil de cea mai rapidă trecere prin filtre. Ce-i drept, era un concert Radiohead: preţul biletului şi muzica în sine sunt un filtru ceva mai sever decât orice bodyguard dornic să-ţi cotrobăie în cele mai intime cotloane ale genţii. Înăuntru, oameni ceva mai zeloşi ocupaseră deja primii 15 metri de public, deşi mai era o oră până începeau Caribou. Ne-am strecurat cu greu până când scena a început să prindă contur şi pentru ochii noştri miopi, moment în care ne-am permis, în sfârşit, să scoatem sendvişurile din geantă şi să le înfulecăm printre mulţimea care fuma relaxată jointuri. Fani How I Met Your Mother, sper că gustaţi ironia scenei.

Au început Caribou, care au fost faini, deşi picioarele mele se bâţâiau mai degrabă de nerăbdare decât a dans. O oră mai târziu s-a terminat, în final, aşteptarea de aproape un an. Mi-aş dori din suflet să vă povestesc în amănunt concertul Radiohead, doar că nici cuvintele mele, nici clipurile YouTube nu ar face dreptate sentimentului de a fi acolo, la câţiva metri de ei, în plină bătaie a difuzoarelor. A fost atât de minunat încât am trecut prin 2 ore şi 10 minute de concert semi-inconştientă. Priveam spre scenă ca la un ecran uriaş pe care se petrecea ceva dincolo de capacitatea mea de a înţelege. Până să mă dezmeticesc fuseseră două bis-uri şi pe scenă nu mai era nimeni, doar loop-ul obişnuit de final din Everything In Its Right Place.

Am pornit spre ieşire, unde am dat de un afterparty fără vlagă, judecând după standardele româneşti de petrecere, deşi DJ-ul îşi făcea treaba impecabil. Bine, asta până când a schimbat registrul în nişte house autohton, moment în care am hotărât că n-ar fi rău să prindem autobuzul de noapte. Strategia era simplă: un autobuz ne duce la alt autobuz, care ne lasă chiar acasă. Aparent, italienii nu au anticipat că 30 000 de oameni care pleacă relativ simultan dintr-un locşor îngust au nevoie de mai mult decât un autobuz pe oră versus o singură bandă pe sens pe unicul drum de ieşire din Capanelle şi doar câteva taxiuri disponibile. După vreo oră de aşteptare pe bordură privind cum maşinile mai degrabă stau, am prins un autobuz pe

trei sferturi plin, în care am reuşit să ne înghesuim până la refuz. Trei staţii mai departe, un grup de italieni rămaşi pe dinafară s-au gândit că e o idee bună să blocheze drumul, pentru că, na, de ce eram noi mai speciali să ajungem acasă înaintea lor. În momentul ăla, în care bara autobuzului îmi săpa o vânătaie sănătoasă peste burtă, în care grupul ăla de oameni cu care împărţisem concertul hotărau că protestul lor va rezolva ceva, ei bine, atunci am descoperit un respect neaşteptat pentru Bucureşti. Pentru că lucrul ăsta nu s-ar fi întâmplat niciodată la noi. Ridicolul situaţiei a continuat cu 4 echipaje de poliţie care au sosit peste jumătate de oră să discute amical cu protestatarii care s-au lăsat într-un final convinşi să renunţe.

Am plecat în aplauzele întregului autobuz. Drumul spre oraş a fost de-a dreptul dezolant. Treceam pe lângă grupuri şi grupuri de oameni rămaşi pe jos pe marginea autostrăzii, care se aruncau efectiv în calea noastră, doardoar am opri. Credeam că am trecut de tot greul când am coborât undeva la marginea Romei, dar atunci am aflat că reuşisem să ratăm al doilea autobuz care urma să ne lase în centru. Dă şi aşteaptă încă o oră pe borduri la 3 dimineaţa.

Surprinzător, salvarea a venit 5 minute mai târziu sub forma autobuzului mult aşteptat în care ne-am aruncat fără strop de îndoială că ar putea merge în altă direcţie. Nu, asta am aflat 10 minute mai târziu, când un român ne-a informat că, de fapt, urma să ajungem în celălalt capăt al Romei, de unde mai aveam vreo oră înapoi spre casă. Iată-ne jumătate de oră mai târziu într-un depou pustiu, două gagici românce obosite şi nişte băieţi care păreau desprinşi din Ferentari.

Se făcuse deja 4 jumătate când ne-am trântit epuizate pe pat. Aproape că uitasem că Thom Yorke chiar dansează de parcă e electrocutat, că Ed zâmbeşte ca şi cum ne-ar lua pe toţi în braţe, unul câte unul, că cei doi baterişti se sincronizau impecabil şi că Jonny încă pare un băieţandru mult prea talentat pentru vârsta lui. N-am avut nevoie decât de un playback al pieselor ca să îmi amintesc cum tresăream de la primele acorduri, ghicind melodia mai ceva ca Shazam.

Două săptămâni mai târziu, cele 4 ore care au împins doar 11 kilometri atât de departe nici nu mai există. Doar fiorul că am fost acolo, că i-am văzut. Iar cel mai fain este că acum vă scriu de peste bagaje. Vă las, n-aş vrea ca al doilea concert Radiohead să mă prindă nepregătită.

Maria Năzdrăvan este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București și copywriter la DDB

7

Târgul internațional GAUDEAMUS Carte de învățătură 21- 25 noiembrie

8

“

Î

Diversitate, noutate, prospeţime, totul pus sub semnul prieteniei pentru carte

n perioada 21-25 noiembrie Radio România va organiza ediţia a 19-a a Târgului Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură în Pavilionul Central Romexpo, Bucureşti.

Diversitate, noutate, prospeţime, totul pus sub semnul prieteniei pentru carte şi al dialogului între culturi – aşa arată reperele ediţiei din acest an a Târgului, care va aduce în atenţie un invitat de onoare special: Republica Moldova! Integralitatea limbii şi a culturii române se va afla aşadar în prim-planul Târgului, care îşi propune să acorde o vizibilitate sporită vieţii culturale şi literare de peste Prut.

În premieră în acest an, Târgul GAUDEAMUS va avea un partener privilegiat, Italia, care şi-a câştigat acest statut în urma excelentei sale participări ca invitat de onoare la ediţia din 2011. Scriitori italieni de renume vor fi protagoniştii unui program de evenimente care va reconecta Bucureştiul la efervescenţa culturii şi literaturii italiene actuale.

Pentru prima dată, un târg de carte din România iniţiază un centru internaţional de copyright! 10 agenţi literari europeni au confirmat deja prezenţa la GAUDEAMUS pentru a stabili întâlniri profesionale cu editori, autori, traducători şi agenţi literari români.

GAUDEAMUS 2012 se anunţă a fi şi la această ediţie momentul de vârf al anului editorial, reunind panorama celor mai reprezentative edituri româneşti, dar şi prestigioase edituri străine, ambasade şi centre culturale, la care se adaugă participanţi şi invitaţi din Belgia, Franţa, Spania, Rusia, Norvegia şi Estonia, într-un maraton de evenimente care vor ţine capul de afiş al fiecărei zile!

Cărţi mirosind încă a cerneală de tipar, scriitori joviali şi cititori nerăbdători să-şi cunoască autorii preferaţi, dar şi mulţi invitaţi-surpriză îşi vor da întâlnire între 21 şi 25 noiembrie pentru a recompune atmosfera cunoscută, şi totuşi mereu alta, a Târgului GAUDEAMUS!

Program de vizitare: de miercuri, 21 noiembrie, până duminică, 25 noiembrie, între orele 10.00 – 20.00.

Pentru informaţii suplimentare despre această ediţie a Târgului, vă rugăm să consultaţi pagina web www.gaudeamus. ro sau să vă adresaţi Secretariatului GAUDEAMUS.

Expoziţia de fotografie Istoria imaginară a cărţii şi a scrisului – o incursiune insolită în lumea cărţii din perspectivă fotografică, expoziţia va reuni peste 30 de lucrări semnate de artistul Jean Marc Godès, autorul imaginii GAUDEAMUS 2011 şi 2012; Expoziţia Ada Kaleh – Insula din suflet, organizată de Muzeul Ţăranului Român – o călătorie pasionantă, documentată cu fotografii, ilustraţii şi cărţi poştale, hărţi şi relatări, în perioada de glorie a insulei care a devenit legendară în trecutul recent al României; Edituri dispărute – cărţi regăsite: publicul va avea surpriza să descopere la Târg cărţi publicate de edituri dispărute în ultimii ani din peisajul editorial românesc, dar care au rămas în memoria cititorilor prin autorii şi volumele publicate; Eu citesc. Dar tu? - expoziţie de fotografie de Mircea Radu, o invitaţie inedită la lectură prin intermediul fotografiei. Personaje principale: oameni cunoscuţi surprinşi în flagrant... citind!

Concursul Naţional de Lectură “Mircea Nedelciu” – competiţie de lectură, comunicare şi creativitate în care protagonişti vor fi liceenii câştigători ai etapelor locale ale concursului, organizate pe parcursul anului în colaborare cu studiourile teritoriale Radio România; Invitaţi de nota 10: Olimpicii României – un proiect care îşi propune să acorde vizibilitate competitivităţii şi performanţelor învăţământului românesc. Invitaţii speciali ai Târgului vor fi elevii români medaliaţi la olimpiade internaţionale; Proiectul “Cărţile se întorc acasă” – campanie de donaţie de carte pentru bibliotecile rurale şi şcolare din România, dar şi pentru comunităţile româneşti din străinătate; Bursa Educaţia – secţiune a Târgului care aduce în acelaşi spaţiu instituţii de învăţământ româneşti şi străine invitate să-şi prezinte oferta educaţională şi editorială; Salonul de Carte pentru Copii “Ion Creangă” – una dintre cele mai dinamice şi interactive componente ale Târgului, care găzduieşte, într-un spaţiu ludic şi atractiv, edituri specializate în publicarea de carte pentru copii, dar şi ateliere de creaţie pentru cei mai mici vizitatori.

9

Tropisme

10 minute cu Maia Morgenstern Timpul pe care l-a oferit doamna Maia Morgenstern pentru un scurt interviu a fost ca o poveste. Cu glas domol... a fermecat. Totul a stat în loc la Teatrul Evreiesc. Și povestea a început.

de Leila Tijani

direcții total diferite, din tot felul de sensuri contradictorii, de cele mai multe ori, modele, tendințele, aspirațiile, ambițiile.

Câteodată și spiritul gregar, de multe ori și spiritul gregar, toate astea constituie factori, stimuli ce acționeaza asupra unui tânăr în formare, e vorba și despre un tânăr artist ce se formează, ce se caută. Stimulii sunt și în funcție de personalitatea fiecăruia dintre ei, poate că unii din comoditate, din spaimă, deși curajul, temeritatea, dorința de aventură, spune-se...ar caracteriza vârsta tânără, un început de drum, de multe ori constatăm că și nevoia de echilibru, care se traduce de multe ori și prin renuntare, poate să marcheze decizia unui tânăr de a apuca o cale, alta, de a aborda într-un anumit fel, un răspuns ce viața îl așteaptă de la el.

Spectacol: O femeie singură, Foto: Petre Mihaela

Carevasăzică: Conceptul nostru pentru acest numar, “Tropisme”, termen biologic care se referă la tendința de acomodare și orientare a plantelor în funcție de un anumit stimul exterior. Folosim cuvântul ca o metaforă definitorie pentru oamenii care fac lucruri adaptându-se și orientându-se în societatea modernă in funcție de tot felul de stimuli . A fost un moment în viața dumneavoastră când v-ați orientat în acest fel?

Maia Morgenstern: Cred că de foarte multe ori, practic de fiecare dată, conștient sau nu, apoi se poate mai târziu să înțeleg că a fost...ceea ce numim intuiție, da ea funcționează.

Nu am să încerc, acum, să dau definiția intuiției, dar o sete, o nevoie, o aspirație către romantism. Țin minte, odată, acum îmi este extrem de clar, un exemplu. Doamna T, „Patul lui Procust”, până atunci abordasem personaje, extrem de puternice, extrem de violente în manifestare, extrovertite.

Doamna T, un simbol al feminității, al rafinamentului, al pasiunii conținute reale și deloc demonstrate sau demonstrate în alt plan, a unei pasiuni arzătoare, dar nimic expus pe tapet, de o discreție, de un bun gust, de o eleganță, de o spiritualitate, exprimată, da, conținută și exprimată. Mi s-a oferit atunci, mi-a și fost teamă de personaj, nici nu îndrăzneam să spun, să îmi spun mie însămi, cât de tare imi doream...și-a venit acest personaj.

Carevasăzică: După ce fel de stimul credeți că se adaptează tinerii și de ce?

Maia Morgenstern: Nu am pretenția să fiu originală, stimulii ce vin... ce sunt percepuți, ce bombardează, agresează, din

Carevasăzică: Ați avut întâmplări la 180 de grade în studenție?

Maia Morgenstern: În fiecare zi erau întâmplări la 180 de grade. Îmi pot aminti și conflictele cu profesorii, conflictele care erau expresia căutărilor personale. Numeroase au fost conflictele pe care le-am străbătut în studenție. Cred teribil de mult în muncă, în seriozitate, în respect. Consider că superficialitatea este o boala cumplit de gravă și de molipsitoare. Mă caracterizează răbdarea, tenacitatea cu care îmi urmez drumul, astfel cred că acele episoade (conflictele) erau străbătute așa din când în când ca de un șoc electric, de accese, de furie.

Carevasăzică: Cu ce vă ocupați timpul atunci când erați studentă?

Maia Morgenstern: Cu studiul, cu pasiune, cu dragoste studiam. Mă implicam în proiecte, alături de colegi la regie, la film. Niciodată, foarte rar petreceri, nu am fost o petrecareață, în viața mea nu am fost la o discotecă. Nopțile nu îmi plăcea să le pierd. Iaca așa.

să înțelegem ce ne place, cum ne place și cum dorim și înțelegem că ar trebui să se desfășoare actul artistic.

Carevasăzică: Sunt studenți care doar se duc la facultate și apoi acasă. Și tot li se pare că nu au destul timp. Cum de reușiți dumneavoastră să faceți față la atâtea activități?

Maia Morgenstern: Nu stiu... sacrific familia și în asta nu e nimic de râs, nimic simpatic în chestia asta. E nasol...familia este cea sacrificată.

Carevasăzică: Reușesc să vă înțeleagă până la urmă...

Maia Morgenstern: Da. Pentru că le arăt cât de multă nevoie am de ei. Am nevoie de ajutorul lor, de la ștersul prafului până la împărtășit bucuriile, necazurile, nelămurile.

Carevasăzică: V-ați dori ca ziua să aibe 48 de ore?

Maia Morgenstern: Nu. E bine așa cum e. E frumos apusul, bun e și răsăritul, frumos e și apusul cu oboseala lui, să îți dorești să dormi, de aceea nici nu mi-e teamă de bătrânețe și de moarte....iubesc apusul.

Carevasăzică: Recent, ati devenit directoarea Teatrului Evreiesc. Doriti sa aduceti ceva nou sau sa imbunatatiti?

Maia Morgenstern: Director interimar. O să dau concursul acesta. Doresc din suflet să fie cunoscut Teatrul Evreiesc așa cum merită trupa teatrului evreiesc să fie cunoscută și recunoscută pentru meritele sale, pentru actorii minunați ce merită să fie puși în valoare și recunoscuți pe plan intern și internațional.

Carevasăzică: Puteți să ne faceți o recomandare de carte care v-a fascinat în perioada de studenție?

Carevasăzică: Până acum ați avut roluri pe care orice actor novice și le-ar dori. Totuși, există vreo piesă în care v-ar plăcea să jucați și nu ați avut ocazia pentru că nu s-a pus în scenă?

Maia Morgenstern: Cred că Thomas Mann, „Muntele vrăjit”.

Maia Morgenstern: „Ines de Castro” de Alejandro Casona.

Carevasăzică: Care este relația dumneavoastră cu studenții?

Ce le recomandați?

Carevasăzică: De ce?

Maia Morgenstern: Pe mine mă traversează un sentiment de responsabilitate și profundă ... recunoștință și respect față de studenții mei. Un tânăr ce deschide ușa unei facultăți de artă, ei sunt mai tinerii mei colegi, eu mă înclin în fața lor și ceea ce le recomand cu toată seriozitatea este respectul față de ei înșiși, față de drumul pe care au ales sa pornească.

Sunt întrebări, descifrăm împreună, căutăm împreună,

Maia Morgenstern: Citiți piesa și o să aflați răspunsul. Personajul principal, trăsăturile, ceea ce caracterizează.

Carevasăzică: Mulțumesc.

Maia Morgenstern: Mulțumesc din suflet.

11

Artele pe Facebook Artiștii tineri s-au adaptat rapid apariției rețelelor sociale și au făcut din ele un mediu predilect de expunere a lucrărilor.

de Bogdan Theodor Olteanu

A

m drept prieteni pe Facebook mai mulți artiști – pictori, ilustratori, graficieni, fotografi etc. Mulți dintre ei tineri, la începutul carierei. Celor mai mulți le-am văzut (doar) online debutul, lucrările de licență. Îi cunosc personal pe foarte puțini dintre ei.

Sunt cu toții strânși într-o listă pe Facebook – se numește „vizual”. Este una dintre cele mai active liste, găsesc în fiecare dimineață o mulțime de update-uri acolo. Nu produc mai deloc junk, dar produc foarte multă informație. Este un flux permanent de imagini, ale lor sau ale altora.

Spectacolul ăsta virtual m-a făcut de mai multe ori să mă întreb: cât de mult poți să produci, respectând anumite standarde de calitate. Care este efectul Facebook în viața unui artist vizual?

În imaginarul meu (fundamentat pe vremea când nu exista internet) viața artiștilor plastici era ca în „Agonie si Extaz”. Artistul era un solitar, un om trăia și crea în singurătate. În fața publicului nu ajungeau vreodată schițe, ci doar forma perfectă. Capo d’opera înseamnă în primul rând lucrare dusă până la final, la care autorul nu mai are nimic de modificat. E o viziune romantică, știu asta. Dar utilă, pentru că o pot pune în antiteză cu studioul cu pereți transparenți de pe Facebook.

Am vorbit cu câțiva dintre amicii virtuali despre efectul rețelelor sociale în viața lor artistică. Pot strange toate argumentele pro-Facebook în trei categorii: „pot să vând lucrări și/ sau să primesc comenzi”, „pot să mă documentez mai repede și mai bine”, „pot să primesc feedback imediat”.

Primul argument mi se pare pragmatic și greu de combătut. Cu mențiunea că, în cele mai multe dintre cazuri și în cele mai multe dintre piețe, cantitatea duce la devalorizare. În plus, dacă produci mult o să ajungi să produci și prostii. Dacă expui tot ce produci o să ai o medie a calității aflată undeva mult sub potențialul tău maxim. Asta nu ajută, indiferent ce ai vinde.

Al doilea argument este cel mai problematic, pentru că nu știu cum stabilești punctul dincolo de care documentarea devine excesivă. Fără îndoială că ajută să vezi ce au făcut alții, dar în artele plastice este esențial să ai tu o viziune, să privești tu lumea într-un anumit fel. E doar o ipoteză, dar cred că supra-documentarea e un pericol.

Ultimul dintre argumente este sigur o prosteală. Pe Facebook nu primești feedback, ci like-uri și comentarii din categoria „omg, ce frumos”. Adică nimic. Este o maimuțăreală de dialog. În schimb – efectul pervers al rețelelor sociale – poți cu ușurință să ajungi dependent de această pseudo-validare. Iar doza de like e ușor de obținut.

Pui orice desenel sau poză în feed și provoci o reacție. Ajungi să expui prea mult, să arăți publicului lucruri pe care de fapt nu ai vrea să le vadă. Iar aici nu mai emit o ipoteză, ci descriu un fenomen. Am remarcat alunecarea pe panta vânătorii de like-uri la mai mulți dintre cei din lista „visual”.

Întâlnirea dintre Facebook și artele vizuale e recentă. Sunt doar câțiva ani. Sunt curios cum va arăta, pe termen lung, balanța relației între Mark Zuckerberg și artiști. Afacerea lui are sigur de câștigat din tot conținutul postat gratis după ore de muncă. Ce are fiecare dintre artiști de câștigat (și pierdut) e o discuție deschisă.

Bogdan Theodor Olteanu este Managing Partner la BORȚUN OLTEANU şi colaborator la revista SUB25 - sub25.ro

12

)

)

Albumul foto ca foc de tabara

“

Preocupați am fost mereu de propria imagine, dar merită discutat despre cum am trecut de la a ne urmări minunați umbrele pe pereți rupeștrii tocmai la încununarea cu like-uri a unor reprezentări fidele, dar pixelate, de pe alți pereți.

de Cătălin Georgescu

A

m avut picturi rupestre și sub ele ședea focul protector în jurul căruia nenghesuiam. Am avut tablouri pictate cu migală aproape foto-realist, și sub ele trona șemineul la adunări sociale. Am avut albumul cu pozele de familie, ținut pe masa de cafea din living, încă-n centrul micului nostru univers, de-acum mai important decât focul. Și-acum avem un perete virtual unde toate privirile converg, doar pentru câteva secunde, la cea mai recentă poză afișată.

Aș spune că de când și-a văzut imaginea tremurândă reflectată-ntr-o baltă de apă, în om a apărut și dorința de a o fixa cumva. Pentru că oamenii și lucrurile dispar, și-apoi rămân doar în memorie. Și-apoi și memoria dispare. Dar ca să obții o replică grafică a cuiva trebuia să fii fie foarte abil într-un meșteșug replicator, fie să-ți permiți recompensa unui astfel de individ. Șiasta o să-ți explice de ce galeriile de artă dedicate picturii timpurii sunt pline cu portretele prelaților bisericești și nobililor înscăunați.

Trecem cu vederea câteva secole de exclusivitate imagistică și poposim în 1826, când un domn Joseph Nicéphore Niépce a reușit să fixeze o imagine produsă de o cameră obscură. Instrumentul ăsta, folosit încă de pe vremea lui Aristotel și Euclid, nu-i altceva decât o cutie cu o simplă gaură-ntr-un perete. Lumina intră pe o parte și imaginea este proiectată invers pe peretele opus. Incăperi de dimensiuni mari au fost folosite chiar pentru a copia „la indigo” peisaje de către pictori nu foarte înzestrați.

Dar principiul a rămas același până azi: ai o cameră obscură și-o suprafață sensibilă la lumină; în cazul nostru, lentilă dintr-un material transparent și-un senzor format din milioane de celule reactive la lumină. Însă gradul de răspândire este considerabil mai mare.

Procesul democratizării fotografice a început prin 1900, când Kodak a vândut prima cameră foto user-friendly la prețul de 1$ (e ok, recuperau la consumabile). Dar adevărata explozie a avut loc pe la începutul anilor ’00, când camerele foto au fost integrate în telefoane.Destul de curând, numărul telefoanelor de acest tip vândute a depășit numărul de aparate foto vândute, iar până-n 2006 cel mai vândut brand de camere foto devenise Nokia.

Unealta jinduită de-atâta amar de vreme e acum, la propriu, în mâinile tuturor. Și tot ce trebuie să faci ca să obții o poză mai bună decât majoritatea celor făcute secolul trecut e să-ndrepți chenarul din plastic negru spre subiect și să atingi ecranul cu degetul. Marketat ca un instrument

care captează din ce în ce mai fidel realitatea, îmbunătățirea performanței aparatului foto s-a lovit de ignoranța consumatorului. Nimeni nu vrea să-și vadă defectele în high definition.

Intră-n scenă Instagram. Nu-i singurul inculpat, dar exemplul lui vorbește elocvent volume. Abilitățile lui speciale sunt aplicarea unor (d)efecte vintage peste imaginea generată de senzor. Reduce din claritate, adaugă zgârieturi și zgomot de imagine, virează toate culorile spre nuanța apusului însângerat.

După aproape două secole de evoluție tehnologică, unul dintre cele mai de succes trenduri în fotografie presupune imitarea unui stil specific documentelor create acum un secol și uitate la soare până azi.Un soft permite revenire

și-ai generat o fotografie.

Dar dacă ești mândru de o imagine, n-o vei ține doar pentru tine, nu? Posteaz-o. Pune-o online s-o vadă toată lumea. Sau mai bine pune-o pe facebook, talentul săți poată fi apreciat de toți prietenii virtuali. Albumele noastre decorează pereți mai publici ca niciodată. Peretele tău personal devine dintr-odată mai vizibil decât avizierul unei primării din provincie.

Poate tu mai știai cumva cum era să ai un album pierdut prin casă, al cărui principal rost era, ce-i drept, să te ajute să măsori stratul de praf de pe raftul bibliotecii. Dar generațiile imediat după tine pierd acest privilegiu. Și-și stochează imaginile filtrate în fișiere digitale, prin rădăcina vreunui director. Și pentru ei va suna chiar mai firesc decât pentru tine ca prietenul care tocmai ține camera cu blitzul declanșat să exclame entuziasmat: „asta-i de facebook!”

Și tot ce se-ntâmplă e cât se poate de firesc, pentru că-i vorba despre o evoluție de peste veacuri a unei dorințe umane. Și democratizarea puterii imortalizării timpului înseamnă că acum fiecare persoană este un fotograf, poate chiar un artist în devenire. Și mai înseamnă că istoria este mai bine documentată ca niciodată, durata timpului măsurat din imaginile generate de către umanitate fiind mai mare decât durata efectivă de desfășurare a evenimentelor documentate.

de “asta-i facebook!

Fotografie realizată de Mihaela Tabac la un nivel de calitate din trecut, când lipsa detaliilor fine însemna o atitudine mai permisivă față de erorile de procedură fotografică.

Până în urmă cu o mână de ani, modificarea digitală a unei fotografii era posibilă doar pentru cei instruiți în tainele Photoshop-ului. Acum trebuie doar să ai la îndemână un deget care să gliseze grațios prin galeria de filtre preinstalate. O apăsare și-ai generat o poză. O atingere

Cătălin Georgescu va fi mereu fotograf în devenire. Mansarda lui temporară primește soare la www.catalingeorgescu.com

13

)

)

)

Calatoria ca stil de viata , Sunt atâtea obstacole care par de netrecut: timpul care lipsește întotdeauna, banii care nu sunt niciodată îndeajuns, asigurări de sănătate, bilete de avion, vize...

de Simina Cernat fotografii realizate de Stelian Pavalache

Oamenii muncesc vieți întregi pentru a avea bani, pentru ca atunci când vor strânge destui să își dea demisia și să se bucure de viață, să călătorească. Dar toți se pierd pe parcurs și uită visul de a se retrage, de a vedea lumea. În cel mai bun caz reușesc să ducă la bun sfârșit câteva excursii în anii de pensie.

Anumite stereotipuri și prejudecăți despre locuri și popoare persistă din cauza faptului că majoritatea oamenilor călătoresc pe fugă, încercând să vadă cât mai multe locuri într-o singură călătorie și să bifeze cât mai multe țări. Cei care se hotărăsc să plece pentru o perioadă mai lungă de timp, să „aprofundeze lumea” sunt văzuți de multe ca niște excentrici.

A pleca într-o călătorie pare cel mai greu lucru din lume. Sunt atâtea obstacole care par de netrecut: timpul care lipsește întotdeauna, banii care nu sunt niciodată îndeajuns, asigurări de sănătate, bilete de avion, vize...și lista poate continua. De fapt, nu e nevoie decât să te ridici și să pleci la drum.

Așa a început proiectul Satwa Guna (Iluzia formei în limba sanscrită). Stelian Pavalache, fondatorul proiectului, s-a hotărât să plece în Munții Caucaz. În aceeași zi a și plecat. Atunci a început o serie de călătorii în care a combinat cele două pasiuni ale sale: alpinismul și fotografia. Călătoriile au dat naștere unor fotografii pe care le-a adunat în proiectul Satwa Guna. A observat că oamenii nu sunt atât de diferiți pe cum se crede, că există o unitate între credințe, tradiții și forme culturale. Satwa Guna a devenit un proiect în care fotografia arată oamenilor fața ascunsă a lumii, unitatea subtilă a stratului cultural autentic.

14

Aproape în fiecare an s-a desfășurat câte o etapă a proiectului Satwa Guna, în care membrii proiectului au călătorit în țări din Asia și America de Sud, au făcut cercetări despre culturile cu care luau contact, încercând să redea în fotografii, cât mai obiectiv, locurile respective.

Unknown Vietnam e a doua etapă a proiectului Satwa Guna la care particip, iar colaborarea mea a început anul trecut, când am luat hotărârea să călătoresc în Asia cu banii pe care îi strânsesem în timpul liceului. Stelian își pregătea călătoria și mi-a propus să îl însoțesc, urmând să scriu pe un blog impresiile. Am plecat pentru două luni și o săptămână în China, Nepal și India, deși traseul inițial era China, Tibet, Pakistan, India.

În Tibet și Pakistan nu am putut intra din cauza dificultaților pe care le-am întâmpinat în obținerea autorizațiilor și vizelor de jurnaliști, așa că a trebuit să improvizăm, dar a fost totuși o călătorie reușită.

Pentru vara aceasta era hotărâtă o călătorie de trei luni în America de Sud, în care trebuia să traversăm continentul latin de la Nord la Sud pe o motocicletă cu ataș. Am tot amânat cumpărarea biletelor pentru că nu eram siguri de bugetul pe care îl vom avea la dispoziție. Când ne-am dat seama că nu avem destui bani pentru America de Sud am încercat să căutăm sponsori, dar era deja prea târziu și toți invocau scuza crizei financiare, așa că ne-am schimbat planul, și am ales o singură țară din Asia de S-E pentru că e cea mai ieftină zonă și are multe de oferit.

Ne-am hotărât să stăm 3 luni într-o singură țară pentru a avea timp suficient de a o vedea, înțelege și fotografia pe îndelete pentru că nu poți surprinde esența unui loc în două săptămâni de alergat de colo-colo. Așa că ne-am rezervat trei luni, adică exact toată vacanța mea de vară, la care am mai adăugat de la mine putere, și prima săptămână de facultate.

Am ales Vietnamul pentru că e o țară comunistă și în același timp una din cele mai căutate destinații turistice. Planul nostru era de a căuta cele mai retrase locuri, de a surprinde viața locuitorilor dincolo de imaginea pe care o afișează în fața turiștilor. De aici vine și numele Unknown Vietnam (Vietnamul necunoscut trecătorilor pasageri).

Am dat startul și unui concurs, în urma căruia participanții pot câștiga un print foto oferit de My Poster sau un aparat foto oferit de Nikon.

Nu am mai primit nici o sponsorizare în bani. Deși o companie ne dăduse de înțeles că ne-ar putea ajuta cu biletele de avion, nu a făcut decât să întârzie cumpărarea lor, lucru care ne-a făcut să plătim mai mult pentru ele.

Am ajuns într-un final în Vietnam, cu aparatele foto și blogul pregătit. Ne-am dus în cel mai sudic punct al țării și am început călătoria spre nord. Am întâlnit tot felul de oameni, orașe și locuri, însă nu am reușit să mergem în locuri foarte retrase, să stăm cu cortul, așa cum am plănuit, pentru că nu exista transport până în acele locuri, iar oamenii nu înțelegeau engleza încât să le putem explica ce vrem.

Cu toate acestea, am ajuns în locuri fantastice, am cunoscut oameni excepționali și mi-am construit propriile concepții despre Vietnam, fără să ne fie greu să ne adaptăm la atmosfera de aici. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit au fost foarte prietenoși și deschiși. Au existat bineînțeles și excepții, peripeții și situații paradoxale, care sunt inevitabile, dar niciuna nu a fost atât de gravă încât să ne compromită călătoria.

Apogeul a fost o săptămână petrecută în mijlocul tribului Black H’mong, o minoritate etnică împrăștiată în N-E Vietnamului. Acolo am avut acces direct la dramele sociale, la cultura autentică a unei minorități etnice și la informații direct de la sursă.

Săptămâna a început ca un experiment de observație socială, dar s-a terminat cu îmbrățisări prietenești și promisiuni de revedere.

Vietnam a însemnat mult pentru mine. Tinerii de vârsta mea caută să își umple vara cu internshipuri, activități de voluntariat sau școli de vară, dar pentru mine să călătoresc înseamnă mai mult decât toate la un loc. O călătorie te poate învăța cât înveți într-un an de școală, mai original și mai personal însă. Acum veți spune că nu toată lumea are bani să călătorească, dar toată călătoria a costat cât m-ar fi costat să locuiesc trei luni în București cu chirie. Unknown Vietnam a avut mai mult succes decât ne-am așteptat. Până în momentul de față blogul a depășit numărul de 55.000 de vizualizări, și mai avem de publicat încă jumătate din materialul scris. Frumusețea proiectului Satwa Guna constă în spontaneitatea prin care se desfășoară, lipsit de rigurozitatea proiectelor formale și iluzia formei (satwa guna) se lasă modelată de creativitatea care are frâu liber.

A călători este un stil de viață. Cei care aleg acest drum câștigă mult, dar își pierd în același timp rădăcinile de toate zilele și siguranța confortului. Succesul unei călătorii depinde de puterea călătorului de a se înrădăcina în fiecare loc prin care trece, însă fără a se atașa de el. Este vitală o înțelegere profundă a locurilor, a oamenilor, dar fără o nostalgie patetică de apartenență. Înrădăcinarea trebuie să fie obiectivă și umană în același timp. A călători nu înseamnă a te risipi în lume. Călătoria inteligentă are mereu o axă de susținere și rădăcini flexibile în necunoscut.

Simina Cernat a fost participant Satwa Guna şi este studentă în anul II la SNSPA

15

)

Nu e vina noastra Articol dedicat studenţilor.

De Matei Psatta

NU

e vina noastră că nu ştim anumite lucruri.

Nu e vina noastră că profesorii sunt aşa cum sunt şi că societatea e dată peste cap. Nu e vina noastră că nu avem valori adevărate, uite ce modele sunt expuse la televizor. Nu e vina noastră că am crescut aşa cum am crescut. Nu e vina noastră că ieşim din facultate pregătiţi din punct de vedere teoretic, dar zero barat din punct de vedere practic. E vina altora. Noi putem, dar nu ni se oferă posibilitatea. Noi ştim, dar nu ni s-a oferit ocazia să dovedim că ştim. Suntem cea mai ghinionistă generaţie, la fel ca toate generaţiile dinaintea noastră şi toate cele care vor urma.

Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, ajungi faţă în faţă cu reacţiunea. Ajungi în momentul în care oamenilor nu le mai pasă a cui e vina că tu nu faci, nu poţi, nu ştii.

Felicitări, ai ajuns într-un moment important. Aici am luat eu cea mai importantă decizie din viaţa mea. Aici treci din categoria “nu e vina mea” la categoria “uite că pot”.

La 19 ani nu ştiam multe. Terminasem un liceu mediocru şi bifasem câteva olimpiade la istorie şi engleză. Fost şef de clasă doi ani la rând. Boier, dar un boier care n-a intrat la zi la Jurnalism. A fost vina profesorilor, evident. Aşa am ajuns, drept “pedeapsă”, la GMP PR. Spun “pedeapsă” pentru că eu nu-mi doream internship-uri, îmi doream o viaţă de student.

“

Tuturor studenţilor şi celor din generaţia mea: nu suntem aşa ghinionişti precum credem.

Pe 1 octombrie 2010 am ratat deschiderea primului meu an universitar pentru că începeam prima mea zi de internship. Pe 2 octombrie 2010 am încercat să traduc primul meu comunicat de presă din engleză în română. Pe 3 octombrie 2010 voiam să renunţ şi calculam când se termină cele 3 luni. Apoi am învăţat. Am învăţat să întreb, am învăţat să fiu curios, am învăţat că nu ştiu, dar pot afla. Am învăţat că totul până atunci era vina mea, nu a profesilor, nu a societăţii, ci a mea. Am vrut, din motive egoiste, să arăt că pot. Am fost junior pe social media. Am fost exec pe social media. Am mers mai departe, m-am îndrăgostit de domeniu şi e un sentiment tare plăcut.

Tuturor studenţilor şi celor din generaţia mea: nu suntem aşa ghinionişti precum credem. Nu suntem cei mai deştepţi şi nici cei mai dezavantajaţi. Suntem o generaţie ca toate generaţiile dinaintea noastră. Cu plusuri, cu minusuri, cu fiţe şi pretenţii, cu orgoliile

fotografie preluată din arhiva personală a lui Matei Psatta

şi oameni talentaţi. Avem un singur avantaj, din punctul meu de vedere. Avem o capacitate uimitoare de a ne adapta. Am trecut prin multe schimbări uimitoare şi suntem generaţia de referinţă când vine vorba de “digital”.

Tot ce trebuie să facem e să ieşim din bula noastră, să recunoaştem că sunt lucruri pe care nu le ştim şi să vrem să le aflăm. Suntem generaţia cu cea mai simplă problemă. Internetul ne-a pus totul la dispoziţie şi ne-a omorât curiozitatea. De ce să ştim lucruri când totul e, vorba aia, la un click distanţă? Învăţăm pe de rost pentru o notă, apoi trecem mai departe. Totul se face la cerere, nimic din proprie iniţiativă. Unde sunt oamenii care caută lucruri, care încep lucruri, care o dau în bară şi o iau de la capăt? Îmi doresc să văd oameni de vârsta mea care au dat-o în bară de atâtea ori încât au pierdut şirul. În schimb, ştiu oameni care au o rutină atât de strictă încât mă îngrozeşte. Şcoală, petreceri, sesiune, restart. Note decente, bifează o facultate exact cum bifezi încă o zi de naştere şi ies în lume cu impresia că ştiu o groază de lucruri. Apoi, dau de “proşti care nu înţeleg”. Nu e vina lor că nu sunt apreciaţi (şi, evident, remuneraţi pe măsură).

Ba da, e vina noastră. E vina noastră că nu încercăm. Că nu avem sute de eşecuri la activ. Că nu suntem curioşi. Că preferăm să dăm vina pe alţii. Că suntem orgolioşi. Că nu recunoaştem că nu ştim. Că ne mulţumim cu puţin. E vina noastră că trăim cu impresia că e vina altora. E vina noastră că reuşim mereu să găsim scuze.

Aş vrea să învăţăm că e mereu vina noastră.

Matei Psatta are 21 ani și este Social Media Manager la GMP PR

16

)

Unde-am fost când s-au împartit meseriile? , Am 21 de ani, un șir lung de experiențe adăugate unui CV impresionant prin lipsa de consecvență și jonglarea domeniilor de interes, câteva luni până mi se va acorda o diplomă ce mă va licenția într-un domeniu căruia îi fac publicitate negativă la bere și, ce e mai rău, niciun plan concret cu care să mă așez la masa de negociere cu finanțatorii principali – tot părinții.

de Tina Rizescu

Nu a fost greu să realizez că poate, poate am o problemă. M-a ajutat multitudinea de binevoitori din jur, mereu gata să judece, să acorde sentințe sau un minimum de sfaturi nesolicitate și care știu tot timpul alte și alte povești de succes despre tineri cu un parcursmodel: „Și ce vrei să faci mai departe?... Cum adică nu te-ai hotărât? Eu la 21 de ani...“, „Vai, dar ți-am povestit de X-ulescu? Ce bine o duce! Ții minte că de mic voia să se facă asta! Da, acum lucrează la firma de avocatură a nașilor...”

“

Și ce vrei să faci mai departe?

Decisă fiind să îmi asum statutul incert și să îmi stabilesc niște puncte de reper după care să îmi croiesc propriul drum, am mai dat vreo două like-uri pe Facebook ronțăind un pumn de fistic și am început documentarea: The Big 5 Personality Test + Career Advice, Positive Psychology, Sir Richard Branson, You Are Not So Smart etc. Pentru că încă scriu de zor la ipoteză, consider de bun gust să stabilesc că rezultatele cercetărilor mele nu răspund întrebărilor How to become rich/ famous/ a model?, de altfel primele trei autocompletari ale părintelui Google. Ele sunt, mai degrabă, mici bucăți de informație ce rezonează cu o atitudine pozitivă, acel tip de atitudine care te ajută să îți realizezi potențialul maxim, concluzionând că ar fi păcat să îl irosești, oricât de mic ar fi el.

Încercând să implementez o strategie care să mă ajute să implementez o strategie în implementarea strategiei în carieră și nu numai, am decis ca prima etapă să fie cea de autocunoaștere, să mă familiarizez cu materialul de lucru. Cum consilierea psihologică nu e întotdeauna un mijloc la îndemână, am ales metode mai accesibile și mai puțin costisitoare – cunoscutele teste de carieră, disponibile într-o gamă variată: cu 30 sau 500 de întrebări, cu complement simplu sau multiplu și care verifică cam tot ce e de verificat de la orientarea în spațiu, la cât de mult îți urăști șeful dacă te agresează verbal (presupunând prin reducere la absurd, bineînțeles, că acest lucru încă se întâmplă). Marea problemă cu aceste teste e că pot genera o confuzie mult mai deranjantă ca atunci când nu știai nimic; de pildă, conform celor zece teste efectuate, subsemnata ar putea fi o judecătoare, arhitectă sau PR-istă de success, poate chiar o vânzătoare prolifică de vată de zahăr în Herăstrău, îmi permit să adaug. Într-adevăr, completând zeci de răspunsuri la întrebări formulate cu tâlc, are loc fenomenul „monedei în aer”. Brusc, realizezi că speri un anumit rezultat, iar asta e deja un lucru mare.

Nu pot să subliniez îndeajuns importanța acordată de către specialiști procesului autocunoașterii într-o relație de interdependență cu stabilirea unor obiective corelate cu personalitatea, caracterul, setul de valori la care aderă fiecare. Cam ca topping-ul si inghețata.

Dacă pe mine m-ar face fericită să știu că munca mea aduce o schimbare pozitivă cât de mică în viața altei persoane, altcineva visează să revoluționeze un proces, să își facă propria afacere sau să trăiască experiența călătoriilor în jurul globului (exemplele, majoritatea

inspirate de timeline-urile prietenilor mei, sunt exemple la care cred că s-ar putea raporta oricine).

Văzându-mă urcând deja treptele unui tribunal, rațiunea îmi spune că încă mai e mult de muncă până oriunde și că încă rămân multe de pus la punct. De exemplu, procrastinarea fără pic de responsabilitate. Cărțile de specialitate afirmă faptul că acest păcat are de-a face întru totul cu disciplina și anume cu o unealtă pilon a acesteia – amânarea recompensei. Benjamin Franklin spunea că cei care taie frunză la câini toată ziua nu-și iubesc viața îndeajuns, deoarece dacă ar iubi-o, n-ar mai pierde timpul, timpul fiind însăși viață.

Paradoxal, am citit vorba de duh parafrazată mai sus în timp ce apăsam fără un scop precis butonul Stumble.

... Cum adică nu te-ai hotărât?

“

De aceea tind să cred că procrastinatul are, cu siguranță, și părți bune: cel puțin sunt o companie agreată în cadrul conversațiilor superflue. Din fericire, psihologii propun numeroase rețete mai mult sau mai puțin creative care să vindece sau măcar să îndulcească efectele dezastruase ale procrastinării asupra productivității: listele cu activitățile zilei planificate în detaliu, plasarea strategică a activităților mai puțin agreate sau mai solicitante în intervalul orar de randament maxim, exersarea capacității de automotivare.

Nu mică mi-a fost mirarea să citesc despre lipsa curajului, teama de eșec , frica de a lua decizii care să nu se plieze pe standardele impuse de părinți, prieteni etc. , dorința de a se conforma unui tipar consacrat fără să crâcnească, căutarea motivelor și a scuzelor pentru a nu își realiza propriile obiective (multe impedimente, ce-i drept, legate de posibilitățile financiare). Fapt aproape bizar având în vedere așteptările pe care cred că le are aproape orice tânăr referitoare la libertățile și oportunitățile unice pe care, teoretic, ar trebui să ți le ofere tinerețea sau spiritul tânăr. Cât despre mine, voi lua un tricou vechi și îl voi inscripționa cu “When there’s a will, there’s a way” și nu voi mai ieși din el. Poate mă va inspira dimineața când mă uit în oglindă și poate îl vor mai vedea și alții, ca o notă care să reamintească tuturor că viața e cum ți-o faci tu (și că tricourile cu inscripții nu se vor demoda niciodată).

Până una alta, am o decizie de luat și vreau ca în spatele ei să primeze maturitatea, responsabilitatea și moralitatea. Cu temele făcute, constat că în spatele fiecărei rețete către succes propuse de psihiatrii sau de jurnaliștii revistelor de business, se află aceleași elemente simple: autocunoaștere, obiective, acțiune, autoperfecționare continuă. Însă inainte să mă pun pe treabă, trebuie să dau o tură până la IKEA: am de cumpărat un panou, clipsuri și sticky notes pe care să-mi notez planurile de viitor: vreau că cei care vor intra la mine în cameră să știe că acolo locuiește o viitoare judecătoare… sau PR-istă… sau…

Tina Rizescu studiază la Academia de Studii Economice pentru a se specializa în Relații Internaționale.

21

FOREVER BACK TO SCHOOL Tu, lasă mâna jos!

de Corina Tudor

A

stăzi vom vorbi despre sistemul de învățământ românesc. Tu, lasă mâna jos! Știu ce ai de spus! Dar acest sistem de învățământ este cel care te-a format pe tine, cel care ai acum o părere, ai ceva de spus. Un sistem învechit, dar care a format oameni noi.

Nu știu cum a început școala la voi, dar la mine s-a întâmplat încă de la primul pas, avându-l drept mentor pe un micuț peltic înzestrat cu calități „sistematice românești”: fixist, perfecționist, insistent, acaparator. Acest micuț era pentru mine Big Brother. El s-a încăpățânat ca eu să fiu o mergătoare profesionistă. Și nu s-a lăsat. Drept pentru care, de fiecare dată când mă vedea mergând de-a bușilea prin casă, se intriga atât de tare încât, la modul cel mai abuziv posibil, mă trăgea de mână, târândumă peste o serie de obstacole: pantofi, covoare etc. „De ce nu poți să mergi? Ai picioarele bolnave?”, adresându-i-se unei ființe de câteva luni de zile... „Haide! Să mergem!” Târrrr, târrr…

“

..ca să nu spun pe același sistem. Pe același sistem turbo.

“

...e an xac pe um t ca Aș po e în la î a c ziț p nc um ie, icio ep am la ve are ut, ș înv rtic , fer i ăț ală mă at. .

Și astfel s-a produs ridicarea de la orizontală la verticală. The hard way. Iar acum Bucureștiul îmi este martor de cât de bine și de mult îl pot cutreiera în lung și în lat, ore în șir, sub privirile invidioase ale RATB-ului.

bucată dirigă – de română. Dar apoi e adorabil să vezi cum totul se justifică, dupa 10 (zece)le la mate de la capacitate și după 10 (zece)-le la română de la BAC, with no „pregătire” needed. Până la urmă, acei 2 au fost puși cu cel mai mare drag din lume. Și într-adevăr, fusesera puși cu zâmbetul pe buze.

Cam acesta a fost mediul în care Facultatea de Comunicare și Relații Publice a intrat în scenă, unde referințele academice de cea mai înaltă clasă făceau ca SNSPA să aibă parte de o sonoritate aproape mistică.

Nimeni nu știa ce înseamnă, ci doar că olimpicii la română ajung acolo, tocmai pentru că nu era vorba de Litere învechite, nici de Arte absurde, ci doar de ceva cool, nou, smart, creativ, monden poate. Oricum, aveam să aflu că nu era în nici un caz mainstream, ci mai degrabă un fel de Școală de domnițe unde nivelul nostru de cultura avea să crească într-un mod colosal.

Și astfel pot spune că am dezvoltat un fel de cult pentru școala mea. Și o numesc școală pentru că, alături de facultate, cei 15 ani s-au constituit într-o școală de gândire.

Este școala care m-a învățat să fiu fuchsia într-o mare de oameni gri, care m-a învățat să mă înconjor de oameni deștepți, chiar dacă eu nu… M-a învățat să citesc cărți care să mă facă să mă simt stânjenită de cunoștințele mele lacunare, și nu reviste care să-mi confere confort psihic. Este școala care m-a învățat atât despre cultură în sine, cât și despre cultură urbană. Este școala care m-a dus la teatru, pe munte și la bal. Pe cel mai înalt munte, la cel mai nonconformist teatru și la cel mai alternativ bal.

Iar acum, după terminarea facultății, îmi place faptul că am învățat DE CE am studiat Relațiile Publice, de ce există Relațiile Publice, și nu doar cum se fac. Îmi place că am învățat să gândesc. Altfel. Îmi place că am învățat să învăț.

În același ritm s-a întâmplat și cu sistemul de învățământ. Ca să nu spun pe același sistem. Pe același sistem turbo. Un sistem balcanic până în cele mai ascunse ițe, lipicios și abramburit. Atât de lipicios, încât te trece de partea lui încă din momentul în care îți arată cât de mult poți tocmai pentru că îi faci față; te determină să fii alături de el la bine și la rău. Chiar dacă apare o lege de care abia mai poate răsufla și el, tu ești solidar, te prezinți la orice teză națională, orice test de capacitate sau examen inventat peste noapte de un politician mai puțin deștept decât tine, numai ca să îi arăți că ești mai deștept decât el, numai ca să nu te dai în lături din fața greului, fără să crâcnești, fără să te revolți în piața publică.

Totuși, oricât de desuet, sistemul acesta și-a însușit toate legile marketingului, ale publicității și ale relațiilor publice la un loc. Iar pe mine m-a fidelizat. M-a luat de mică (tehnică predilectă de comunicare strategică la majoritatea multinaționalelor), și mi-a întins un cârlig: „Vrei să înveți într-un colegiu național încă din clasa a V-a? Într-o clasă unică de gimnaziu între alți liceeni!”. Și mi-a arătat că pot mai mult.

Cu toate acestea, e crunt să-ți iei o serie de 2 (doi) încă din clasa a V-a, de la cel mai fioros prof de mate in town, acompaniați de încă o serie de 2 de la cea mai dintr-o

22

Din păcate, această cunoaștere nu își găsește remunerația în lumea postcapitalistă. Chiar dacă gratuitatea cunoașterii nu își are preț, aceasta se întâmplă tocmai pentru că ea e neprețuită. Singura hibă a școlii este că nu ne-a pregătit să facem bani.

Ne-a învățat lucruri atemporale într-o paradigmă temporară. Și ca să vorbesc din cărți, voi arăta cum Patapievici explică procesul de involuție al umanității: dacă în vremea lui Aristotel scopul guvernării era formarea oamenilor buni, capabili de fapte bune, pentru modernii clasici importantă era garantarea libertății politice a individului lipsit de putere, pentru ca, în contemporaneitate, dreptul primordial asigurat să fie acela de a fi dotat cu bunuri de prosperitate.

Față de această involuțiem de la „a fi” la „a avea” pot spune că mă aflu exact ca la început, și anume în picioare, fermă pe poziție, la verticală. Așa cum am învățat.

Corina Tudor este câștigătoarea concursul de articole lansat de Carevasăzică

)

Rugaciune Sau cum am ajuns să [m/v]ă iubesc

de Alina-Maria Militaru

F

D

iind un om scund, am avut complexe legate de înălțime.

e-a lungul timpului, m-am luptat între argumentul „în creștere” și permanenta persuasiune interioară cu privire la atingerea scopului de a-mi face subconștientul să scoată la lumină latura distructivă a evolutivului, dinamicului și modernului toc. Până când am descoperit că mă simt mai bine în platforme decât în balerini si singura problemă devenise însăși atingerea scopului. Care se întâmplase. Deja. Așa că, din comoditate, am sfârșit prin a deține mai multe încălțări plate și, implicit, prin a rămâne scundă în ochii celorlalți.

Asta era realitatea, până la urmă: un proces învățat și pur și simplu acceptat.

Și viața mea în ce privește imaginile înconjurătoare a devenit un tablou de nări de nas (unele mai mari, mai mici, păroase sau nu, largi și aplatizate); pleoape pe jumătate închise (ceea ce m-a făcut mulți ani să cred că oamenii sunt veșnic somnoroși) cu irisuri sub formă de semilună frumos colorată (când începusem să cred că negrul mirat al ochilor mei rotunzi e o profundă anomalie); bărbii masive, impunătoare, cu impact (un fel de forță expresivă a bărbaților osoși și dizgrație repulsivă a gușelor pufoase).

Și nu doar atât. Balconul de la primul etaj pare mult mai departe; nu văd niciodată castronul de pe raftul de sus (doar dacă părinții iubitori cumpără mobilă cu rafturi de sticlă); toate umbrelele

tocu ri coan baleriniS UV tir etaju b lu retur ipant nulapte ărbiinărig cioco ofi u latăle șebal citină sau și

au schelete hidoase de metal; nu vezi chiuveta și n-ajungi la pervazul geamului decât cu vârful degetului.

Care e cursul normal al evenimentelor? Aștepți și îți asculți oasele crescând în întunericul nopții (pentru că e foarte bine și general știut că noaptea crești!). Te măsori; cam o dată la săptămână (sau două, dacă nu iei lecitină pentru că are gust de ciocolată și te ajută să înveți mai bine și uiți). Bei lapte (dacă n-ai intoleranță) și speri (pentru că e bine crezut că te ajută).

Sau

Urci pe tocuri.

Devii mai încrezător și stai cu nasul pe sus.

Îți cumperi un SUV (sau te faci șofer de TIR).

Te urci pe frigider și strigi că lumea e a ta.

Urci munți și vezi orașele de sus.

Călătorești cu avionul.

Înveți mult și bine și devii cineva.

Numai că toate astea durează și sunt costisitoare.

Dar umbrelele nu mai aveau baston și au apărut umeri lați și fermi; au dispărut bărbiile; în schimb se văd sâni decoltați și toată lumea doarme.

Ce am făcut eu?

Am ajuns cu capul în jos, legată de picioare cu o coardă elastică; și n-am văzut mătreața din părul celorlalți, orbită fiind de reflexia soarelui revărsat pe cheliile celor înalți.

Și de atunci rătăcesc leșinată, mergând în mâini ca un circar pierdut, văzând doar șireturi de pantofi.

Amin.

Alina-Maria Militaru a participat la concursul de articole lansat de echipa Carevasăzică

Amin

.

23

Cassandra din epoca televiziunii De ce toate știrile sunt negative și ce am putea pierde din vedere din cauza asta.

de Dani Sandu

U

n fundal albastru și un birou ticsit de ziare într-un studio ce ar putea trece fără probleme drept o sufragerie de yuppie.

Mai multe foi neatinse stau într-un colț, probabil fără șanse de a fi discutate în seara asta. Un tânăr înalt și atletic discută diverse motive de ciudă sau îngrijorare pentru ziua respectivă. Grăbit, aruncă o privire la ceas și încheie. „Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”. „În Gura Presei”, cu Mircea Badea, este una dintre cele mai de succes emisiuni de televiziune din România pe segmentul cel mai drag publicitarilor – 20-50 de ani, din mediul urban.

Aceștia sunt consumatorii principali de bunuri și servicii peste tot în lume și, deci, țintele principale pentru publicitate peste tot în lume. Printre altele, aceștia sunt și cei ale căror preferințe dictează discursul mediatic.

Lumea Occidentală a crescut din cultura greacă, iar din cultura greacă, poate cea mai cunoscută operă este „Iliada” lui Homer. Totuși, destui oameni de știință spun că, dacă am învățat ceva din Iliada, nu a fost de la Elena, Ahile, Priam sau Paris. Nu. Cercetătorul de teatru Bertrand Knox și chiar exemplul Mircea Badea ne spun că personajul care ne-a influențat cel mai mult comportamentul social este Cassandra, profeta veștilor proaste, blestemată pe vecie să nu fie ascultată de cei din jur. Lecția, în mod evident, este că vom face aproape orice pentru a ne asigura că veștile proaste vor fi ascultate și crezute.

pentru democrație în toți acești ani.

Mai multe studii despre media au găsit dovezi conform cărora creierul uman are un „negative bias” care stimulează mult mai mult activitatea cerebrală la auzul de știri negative decât la auzul de știri pozitive. De aceea, pentru a te ține atent și avid consumator de media, presa îți oferă cu precădere vești proaste. „Good news is no news” conchide John T. Cacciopo, profesor la University of Chicago după ce a studiat cum creșterile cu 2-5% de criminalitate din orașul Chicago între anii 1996-1998 au primit comparativ mult mai multă atenție de la presă decât scăderile criminalității cu 1015% între anii 2000-2006.

Creierul uman este astfel construit încât să ne crească atenția la auzul de previziuni de tip Cassandra.

Creșterea atenției noastre coincide cu creșterea rating-urilor

“

Vom face aproape orice pentru a ne asigura că veștile proaste vor fi ascultate și crezute.

În ianuarie 1990, Silviu Brucan a rostit o frază ce a rămas adânc încrustată în memoria colectivă a societății noastre. Pentru asta Brucan a fost numit profetul ultrapesimist al viitorului României. Încolțit într-un studio de televiziune, după ani și ani în care a ocupat diverse funcții în înaltul aparat birocratic comunist, Silviu Brucan a spus „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de cel puțin 20 de ani”. Declarativ, nu ne-a plăcut profeția lui Brucan, însă am păstrat-o și repetat-o ca un benchmark

și a veniturilor din publicitate, ceea ce generează o relație simbiotică auto-perpetuantă. Ascultăm presa spunându-ne cât de dificilă este situația în care trăim și vrem să ascultăm mai mult pentru a înțelege de ce, cum să ne protejăm, ce putem face. Situația este poate cu atât mai dificilă în România post-comunistă, în care rating-urile televiziunilor au crescut mult mai repede decât profesionalizarea media și a liderilor politici.

Tânguitul de Cassandra al presei a găsit un corespondent perfect în diletantismul politicianist la care asistăm de fiecare dată când urmărim știrile. Ni se vorbește apăsat despre polarizare politică și despre cum „ca la noi la nimeni”, deși adevărul este mult mai aproape de opus.

Polarizarea între Traian Basescu și Victor Ponta sau Crin Antonescu este mare și poate îngrijorătoare, dar nu este mai îngrijorătoare decât cea dintre Barack Obama și Mitt Romney sau cea dintre François Hollande și Nicolas Sarkozy din preajma alegerilor trecute. Dar poate cel mai elocvent exemplu pentru noi despre polarizare nu vine din afara granițelor României, ci chiar din istoria noastră.

“

Tânguitul de Cassandra al presei a găsit un corespondent perfect în diletantismul politicianist la care asistăm de fiecare dată când urmărim știrile.

Eugen Carada, liberalul creator al Băncii Naționale a României, și Mihai Eminescu, redactor-șef la cotidianul conservator Timpul și unul dintre marii poeți români, s-au aflat în tabere opuse în perioada maximă de creștere economică, politică și socială a României antebelice. Aceștia s-au disprețuit teribil și, de multe ori, cuvinte incredibil de grele au fost rostite. Cele scrise, semnate și păstrate au venit din partea lui Eminescu, gazetar, pentru politicianul Carada: „Bulgăroi cu ceafa groasă”, „grecotei cu nas subțire”, „trădător de neam” și multe alte invective. Nici Eminescu nu a fost scutit de jigniri în ziarul de partid liberal Românul, unde a fost acuzat că este „bulgar”, „orb și surd” sau antisemit. Multe lucruri ar putea fi spuse despre conflictul dintre Carada și Eminescu, însă cel mai important rămâne ce au lăsat în urmă. Deși s-au urât, disprețuit și atacat constant, Eugen Carada și Mihai Eminescu au pus bazele României moderne. Chiar dacă s-au jignit și certat, reușitele lor stau fără probleme una lângă cealaltă în ceea ce înseamnă România de astăzi.

Polarizarea politică este un dat al democrațiilor funcționale. Aceasta și conflictele pe care ea le stârnește există tocmai pentru că există diferențe majore între două opțiuni politice, sociale sau economice. Această diferențiere ne ajută să înțelegem mai bine lumea în care trăim și să luăm deciziile cele mai potrivite pentru noi. Dacă pentru toate acestea, avem nevoie de o presă pe post de Cassandra,

Dani Sandu este cercetător academic la Fundația Multimedia pentru Democrație Locală.

24

)

)

Pensula care a-nvatat sa , scrie cu tus, Stimuli care ne înconjoară ne dictează felul în care creștem, evoluăm și în cele din urmă dispărem, atât ca indivizi, fie mamifere sau nu, cât și ca societate, iar acest lucru se observă cel mai bine în timp și spațiu. Și ce poate exemplifica mai bine această tendință decât o civilizație care se întinde în timp, dar și spațiu. Timp de mai bine de 2000 de ani civilizația japoneză s-a dezvoltat și reinventat în imaginea celor din jur care au jucat și joacă în continuare rolul stimului exterior. Păstrându-și esența, dar tinzând chiar către exemplele din jur, Japonia a prosperat în ultimii 2000 de ani sub influența acestora.

de Gabriela Radu

C

ivilizația japoneză este exemplul tipic de enduranță asiatică* care a trecut, și continuă să treacă, prin obstacole, fie ele naturale sau artificiale, impuse sau auto-induse, obstacole care nu numai că îi modifică și recrează substratul exterior, dar îi și aduc noi elemente. Cele mai mari și vizibile influențe sunt civilizația chineză precum și cea occidentală și totodată al doilea război mondial. Toate trei șiau pus amprenta unică asupra modului de gândire și asupra comportamenului japonez. Nu doar la nivel de stat, cultură sau economie, ci și la nivelul individului de rând (unicitatea în cadrul societății japoneze este destul de rară în ideea de comportament și tendințe, iar cel mai ușor se poate observa acest lucru la nivelul economiei de consum).

Prima influență, cea chineză, a fost și rămîne cea mai pregnantă. De la alfabetul adoptat, prelucrat și transformat în cel japonez la taoism, budism și confucianism, influențe care au intrat în Japonia prin Coreea în secolul 6. Taoismul s-a transformat în shintoism, iar confucianismul este în continuare ideologia predominantă la nivelul guvernării (constituția, adoptată în 604 î.e.n. este predominată de confucianism), dar se diferențiază de sistemul chinez prin preeminența loialității. Japonia a fost practic în umbra Chinei timp de mai bine de 1400 de ani, influența celei din urmă fiind finalmente diminuată în secolul 19, odată cu Restaurarea Meiji. O bună parte din această perioadă, Japonia a fost o țară tributară Chinei, element care va juca un rol foarte important mai târziu, atât în mentalitatea japonezilor cât și în motivația tendinței expansioniste a Japoniei de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20.

Boomul cultural și ideologic ca urmare a influențelor Chinei s-a repetat în secolele 19 și 20 din perspectiva influențelor occidentale. În această perioadă, dar și în cea care a urmat celui de al doilea război mondial întreaga națiune japoneză, de la guvern la cetățeanul de rând, a trecut printr-o reorientare, care la prima vedere

*În sensul Asiei de Sud și Sud Est bine-nțeles. Asia precum o înțelegem noi, europenii este de fapt un mit ideologic creat din nevoia de a înțelege un continent vast care cuprinde o multitudine de culori incredibil de diferite, unele chiar la polul opus.

“

Concluzia logică ar fi, deci, să spunem că Japonia este o țară a influențelor externe, care nu pare să aibă un element propriu. Această este, însă, concluzia greșită. pare a fi fost dictată din umbră. Cum altfel ne-am putea explica o transformare atât de rapidă și completă de la o națiune predominant agrară și pacifistă la una puternic industrializată și cu tendințe expansioniste care rivalizau (și copiau în mare măsură) trecutul european în Lumea Nouă? Începând cu era Meiji Japonia a lăsat în urmă influența chineză pentru a prelua din ce în ce mai mult din tendințele occidentale, în primă instanță, pentru a ajunge apoi într-o relație de semi-simbioză cu SUA (la nivel economic, dar și

militar – cea din urmă fiind cel mai vizibil în zilele noastre – Japonia depinde în continuare de SUA în mare măsură în ceea ce privește apărarea).

Ultima influența, probabil cea mai bine cunoscută, este înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial.

Statutul căpătat de Japonia după evenimentele nefericite din acea perioadă și repercursiunile la nivel militar și social se pot observa până în ziua de astăzi.

Concluzia logică ar fi, deci, să spunem că Japonia este o țară a influențelor externe, care nu pare să aibă un element propriu. Această este, însă, concluzia greșită.

Dincolo de influențele occidentale sau orientale, în ciuda elementelor împrumutate și apropriate de cultură, Japonia este o civilizație unică, cu o istorie de 2000 de ani în spate, o continuitate statală (dinastia imperială, care domnește în prezent are o istorie neîntreruptă de 1700 de ani). Japonia este într-adevăr o țară modernă, care a adoptat o bună parte din elementele pe care le folosim pentru a descrie o națiune dezvoltată, dar în toate aceste tranziții și-a păstrat elementul de unicitate. A tins întodeauna să se dezvolte urmărind modelele din jurul său, ghidându-se după tendițele existente, dar a făcut-o într-un stil propriu, caracteristic.

Moda este predominant occidentală, dar tradiționalele kimonouri sunt în continuare o parte importantă din cultura japoneză , din îmbrăcămintea de zi cu zi. Bucătăria japoneză a preluat multe elemente occidentale și orientale, dar și-a păstrat elementele tradiționale. Sistemul ierarhic și de obligații (giri) predomină în continuare în societate, iar relația companie-angajat este una familială mai curând decât una de interes.

Modernitatea Japoniei, singura țară est asiatică ce a trecut prin procesul de industrializare în secolul 19, de departe cea mai avansată țară din regiune în prezent, a treia economie din lume, un standard de viață foarte ridicat și cel mai eficient sistem de transport din lume este desigur un proces continuu, dar a ajuns deja în stadiul în care este un model pentru alte state.

Gabriela Radu este Alumnus „Voluntari pentru Idei și Proiecte” și analist de politică externă la CPCEW.

25

)

)

„Cei ce vor sa fie” sau joaca serioasa a celor mari cu arta Plecat-au zece de prin corporaţii. S-au adunat într-un grup închegat din pasiunea pentru filme şi plăcerea de a lucra împreună...

de Alexandra Enăchescu

V

lad, Vali, Alin, Răzvan, Teodora, Mihai, Mădălina, Laura, Valentina şi Eliza se ştiu de-o viaţă şi s-au gândit să iniţieze o struţo-cămilă personală, dedicată artei, proiectul „The Wannabes”. E locul unde se simt liberi şi expuşi totodată, unde pot crea pentru a (-şi) demonstra că există viaţă după job. „CorporaRtiştii”, aşa cum le place să vorbească despre ei, sunt dezarmant de sinceri, pe alocuri licenţios de ludici şi poate un pic înţepători la gust. Cu toate acestea, şi-au luat în serios misiunea de a face artă în timpul liber.

Am stat de vorbă cu şase dintre ei, suficient cât să-ţi dai seama că, odată ce-i porneşti la vorbă, sunt capabili să îţi spună, fiecare pe limba lui, cât de drag le este proiectul şi câte vor să mai facă în cadrul lui. N-ai cum să nu observi cât de diferiţi sunt şi că răspunsurile ţinute bine în frâu nu sunt pe placul lor. I-am iscodit despre preferinţe personale, gânduri comune şi cai verzi pe pereţi. Povestea lor sună cam aşa…

26

Alexandra Enăchescu: Cine sunt The Wannabes?

The Wannabes: Cei ce vor să fie! Tineri „corporaRtişti”, care o ard dubios în filme, după serviciu, în weekend şi de sărbătorile legale… un stol de hipsteri într-un club de manele, o rochie roşie în şifonierul din care unii încă mai ies. Ar fi prea pretenţios să ne autointitulăm „artişti” sau „artişti în devenire”, mai degrabă suntem antieroii clasici şi boemi, suntem nişte post-puberi dinamici, dar vacilanţi, doritori (wanna) să fim (bes) auziţi şi văzuţi cu ceea ce facem, spoofuri, scurte şi medii, după preferinţe şi lungimea picioarelor. The Wannabes sunt R.V.V.M.T.L.E.V.M.A., ies zece la socoteală? The Wannabes sunt şi asta tindem să credem că poate valora, într-o zi, mai mult decât nişte buletine...

A.E.: De unde a pornit ideea proiectului?

T.W.: Ideea a pornit din pantoful stâng al lui Gabi Petre şi bocancul drept al lui Mihai Vasile, în urmă cu 10 ani (deşi ei probabil că nu ştiu asta). Totul a continuat pe harta Bucureştiului, pe Făt-frumos, Virtuţii şi Th. Pallady, când

trebuie să se fi trezit în noi panseurile de wannabiji de prin liceu, de când făceam un altfel de teatru decât ce credeau părinţii, cu tot felul de experimente şi încercări uneori reuşite, alteori nu tocmai, de a reinterpreta şi crea roluri, când voiam să fim mai mult decât nişte personaje, să fim noi în acele momente de căutări. Şi căutările nu s-au oprit nici acum...

A.E.: De ce “The Wannabes” şi nu “The Brotherhood of the Traveling Pants”, de exemplu? Nu vă este teamă de conotaţia negativă pe care o aduce denumirea grupului vostru, trimiterea la amatorism?

T.W.: Această „conotaţie negativă” ni se potriveşte cel mai bine pieptului lăsat, suntem ca o conservă de fasole cu carnaţi, merge şi rece, şi încălzită, însă efectul este acelaşi.

Conotaţia poate fi dată de gura care o rosteşte sau de urechea ce alege sa îi permită penetrarea. „The Wannabes” e scurt, e simplu, e înţepător, e auto-ironic, noi nu ne proclamăm ceva, ci noi vrem să fim. P.S.: iniţial trebuia să ne numim „Rio Barticeşti”.

“

Numai un copil ar putea vedea răţuşte acolo unde eu am lasat doar găinaţ…

A.E.: Ce faceţi voi, pe lângă The Wannabes?

T.W.: Pontăm în port, la şosea, la mai vechi fabrici de confecţii, facem vizite peste oceane şi încercăm doctorate cu peniţa. Ne dăm în bărci, surfăm prin corporaţii, ne îndrăgostim, ne despărţim, de-ale vieţii...

A.E.: Ce făceaţi înainte să fiţi The Wannabes?

T.W.: Eram godotgeneraţiapostcaragialecurierulliceuluial eph. Făceam, în mare, acelaşi lucru: ne furam unii altora cartofii din farfurie, povesteam despre filme şi spectacole de teatru, ne pasam foi cu idei şi vorbeam despre cum are să fie când vom fi. Voiam să fim, acum vrem, e o diferenţă, am făcut nişte benzi între timp în acest sens. Să fim „the wannabes” nu a fost o etapă, a fost un sentiment pe care sperăm că-l trăim în continuare.

A.E.: Ce vreţi să devină The Wannabes?

T.W.: „Theeeee Waaannaabeeeeeeees, ladieees and gentlemeeen!!!”

A.E.: Ce va lipseşte acum pentru ca The Wannabes sa fie cei ce sunt, nu numai cei ce vor să fie?

T.W.: Dacă am fi cei ce sunt, din autosuficienţă, poate am renunţa să vrem să fim. Simplul „wanna” înseamnă căutările noastre care ne apropie şi nu ne dispersează în direcţiile clasice trezit+mâncat+muncit+mâncat+culcat.

A.E.: De ce film?

Vali: Pentru că e cea mai bună metodă de a scăpa de obsesii (oricum ar fi ele: vizuale, muzicale, literare...)

Răzvan: Pentru că doar aici se găsesc subtitrări în toate limbile posibile şi pe toate tălpile imprimate, pentru mai toate costurile, indiferent de monedă, pentru că la ele mai adormim sau mai creştem un crivăţ de emoţie...pentru că e mai simplu să spui fără să vorbeşti.

Alin: Nu am ales, neapărat, filmul, nici el nu ne-a ales pe noi.

Nu ştiu… noi, teoretic, suntem un multi-art grup, ceea ce

ne-am dorit, unii dintre noi, să fim, încă de pe băncile şcolii; în sufrageriile noastre, mai tragem şi câte o fotografie, mai cântăm sub duş, scriem pe colţuri de şerveţele sau ziare.

Filmul permite coafare, spălare pe dinţi, parfumare.

Vlad: Pentru că de cântat ştim să cântăm doar „Cântec pentru Bucovina”.

A.E.: Cum şi când aţi început proiectul? Ce aţi făcut, până în prezent, ca The Wannabes?

renunţa. Trăitul dintr-un astfel de demers e posibil, depinde de ce nivel de trăit doreşte fiecare. Câştigurile au existat deja, dar au fost redirecţionate spre alte experimente. Se poate câştiga şi la un nivel mai mare, dar nu în forma asta, ar trebui lucrat puţin sub capota acestei Dacii care se vrea a fi bolid de Formula 1, ar trebui gândită o structură care să funcţioneze de la sine.

A.E.: Despre ce nu aţi face niciodată un film?

T.W.: Proiectul a început de la „The Birds” (un remake al filmului cu acelaşi nume al lui Hitchcock), care ne-a adus marele premiul la competiţia locală „Done In Sixty Seconds”, organizat de cei de la Jameson România. Ne-a placut ce s-a întâmplat acolo şi am vrut să continuăm. Până în prezent, ca „The Wannabes”, am făcut alte câteva minute despre „pisicile de rezervor” (n.a. „Reservoir Cats”, remake după filmul lui Q. Tarantino, „Reservoir Dogs”), am împachetat Matrixul în Inception şi l-am facut drapel, l-am plagiat pe Ringo Starr, am făcut furori în faţa Operei Naţionale, mulţumită celor de la Keane, ne-am plimbat mânjiţi cu machiaj marcelmarceauian prin parcul mireselor, ne-am dat seama că suntem fanatici ai fotbalului, că noi şi Braşovu’ iubim pateu’... aa, da, şi am mai pus mână de la mână să facem un video Tedx Bucharest memorabil!

Răzvan: Despre măsele şi dureri insuportabile de gingii – spun cele mai dureroase poveşti ale umanităţii, poveşti ce ar trebui să rămână sub covorul personal al fiecăruia.

Teo: Despre maria dinulescu, scris aşa.

Alin: Despre Dumnezeu.

A.E.: Ce ar zice Hitchcock dacă ar vedea remake-ul vostru la “Păsările”?

Răzvan: Despre orbul care l-a confundat pe Alin în Piaţa Rosseti cu un ghid urban sau despre măicuţele deocheate ce-şi făceau vânt cu roba în faţa mănăstirii din Vălenii de Munte sau despre mai bunul Alin care, încercând să facă pe mimul prin Cişmigiu, a fost întâmpinat de o armată de nuntaşi... ei bine, da, există condiţii şi condiţionări în meseria „de a fi”.

Vali: Pentru ca Morfeu să aibă două lentile levitând în faţa ochilor (n.a. în „Matrixeption”) a fost nevoie ca Vlad să stea cu ochii închişi, cu pleoapele acoperite de scotch (care se dezlipea frecvent) şi cu gâtul înţepenit în poziţii în care scotchul nu reflecta lumina înspre cameră. Filmarea a durat 4 ore.

Alin: La „The Birds”, a trebuit tăiată o găină pentru penele atacului, vecinul a stat şi ne-a privit peste gard, spărgând seminţe în incisivi, apărând în fiecare cadru al nostru.

Răzvan: „A dracu’ mopedă.”

Mihai: „Încă un film de groază…”

Alin: „Numai un copil ar putea vedea răţuşte acolo unde eu am lasat doar găinaţ…”

Vlad: „The length of a film should be directly related to the endurance of the human bladder.” Probabil s-ar amuza pe seama vezicii noastre.

Teo: „You bloody motherfuckerz.”

Vali: „Nah! Mine’s much better!”

A.E.: Ce vă face unici? Nu credeţi că puteţi deruta prin amestecul de genuri şi stiluri abordate?

T.W.: Ne face unici faptul că suntem sinceri – unii cu alţii şi cu cei din afara grupului. Tocmai faptul că amestecăm genuri şi stiluri poate fi un punct diferenţiator. Diversitatea e sănătoasă, nu derutantă, e inspiraţională pentru cine nu are curaj să îşi disperseze talentul în mai multe direcţii. Suntem poligami ai genurilor şi ai stilurilor, nu trădăm, ci împărtăşim.

A.E.: Aţi renunţa vreodată la joburile voastre pentru a vă ocupa exclusiv de The Wannabes? Credeţi că se poate „trăi” din acest demers?

A.E.: Cum şi cine vă finanţează producţiile?

T.W.: Până acum, mama, bunicii şi Vali, iar Vlad a cumpărat multe răţuşte şi pate. Serios acum, dintr-un concurs în altul, dintr-un salariu într-un împrumut, filmele sunt realizate cu banii jos, cu bunavoinţă, pe scurt, şi relaţii dubioase cu fel de fel de fel de fel de… you gotta sleep with the right people.

A.E.: Povestiţi-mi ceva amuzant de la filmări.

A.E.: Grupul vostru este deschis? Aţi fi dispusi să vă extindeţi proiectul?

T.W.: Nu numai că suntem open minded, dar şi primim, sub formă de recomandări, în special din partea familiei, noi degustători de nectarine de sezon. Deşi ai zice că suntem elitişti şi foarte selectivi, de fapt, există deschidere, în ideea în care „there is a crack in everything, that‘s how the light gets in.”

T.W.: Nu am ajuns încă la acel curaj suprem de a alege şi de a

27

A.E.: Ce vă motivează să continuaţi?

A.E.: O ofertă pe care nu aţi refuza-o niciodată.

Răzvan: În principal, concursurile, care sunt cu nemiluita, mai ales în afară, dar şi obsesiile vizuale şi cele din mijlocul situaţiilor stânjenitoare, mai ales cele care implică statul, aşezatul sau înnoptatul prin vecini.

Teo: O casă, o maşină, o măslină...faima. Hăţurile birocraţiei pe care vrem să le rupem, pentru că noi vrem, prin definiţie şi natură.

Alin: Corporaţiile. Şi nu mă refer aici la componenta financiară.

A.E.: Scurt pe doi – numiţi un actor cu care v-ar plăcea să colaboraţi.

Alin: Un cap de cal însângerat, dimineaţa, la cafea.

Răzvan: Un spot pentru cei de la Anim’Est. Mihai: Cu siguranţă, nu aş refuza situaţia în care ţi se dă mână liberă să faci o ficţiune şi, evident, un producător cu dare de mână. A, da... şi filmările să fie la Roma, în studiourile Cinecitta.

Teo: A zis Răzvan frumos...

Teo: Marcel Iureş.

Alin: Gabriel Spahiu.

Vlad: Marius Manole de la noi, Johnny Depp de la ei.

Vali: Mălăele.

Mihai: Ovidiu Niculescu.

Răzvan: Andi Vasluianu, dar acum astea sunt întrebări de topuri…

A.E.: Aţi putea numi un competitor al vostru?

A.E.: Un regizor pe care îl recomandaţi.

Răzvan: Geovani Ţandără... cam peste tot pe unde am umblat.

Alin: Pe felia asta, a corporaRtiştilor, din câte ştiu, numai noi întindem untul; ne-ar bucura şi ceva dulceaţă de vişine, ce-i drept…

Teo: Cei din leaturile noastre, cu mai mult timp şi mai multă hotărâre decât noi.

Vlad: Mergem pe principiul gnomian „Crezi că viaţa e o cursă? Ai pierdut”. Nu ne întrecem cu nimeni.

Teo: Fernando Meirelles.

Alin: Ozana Nicolau şi Cătălin Apostol.

Vlad: Lars von Trier, Tim Burton.

Vali: Kubrick.

Mihai: Radu Mihăileanu.

Răzvan: Puiu...fără îndoială, cel mai bun estetician.

A.E.: Unde vă găsim, între timp?

A.E.: O piesă la care aţi vrea să faceţi un videoclip.

“

Vlad: Ceva de la Björk sau Sigur Rós.

Alin: Ceva de la Omu Gnom; dar e, momentan, prea complex pe dumă şi vers, necesită aprofundare…

Răzvan: „Barcarolle”-ul lui Offenbach. Am asociat-o prea mult timp cu „La vita e bella” şi parcă aş vrea mai mult de la ea, mai ales că vine dintr-o parte în care e vorba de trădare şi prea ne-am obişnuit cu prieteníi şi oameni care să-ţi facă cinste.

Teo: „Who by fire”, Leonard Cohen.

T.W.: Pe stradă, pe la întâlnirile corporatiste, în Student Pub, în Zappa, pe covoarele pe care le mai atârnă bunicii pe la ţară, pe plaje virgine, în taxiuri fără bon, pe Facebook, la www. facebook.com/thewannabesromania, în mustaţă, după ce beţi cafeaua cu frişcă, pe DVDurile piratate, pe youtube, dar, mai ales, căutând pe Google: „virtutea lui Făt-Frumos de la 1 Decembrie, în codrii Pantelimonului, colţ cu Obor”…

în „Matrixeption” a fost nevoie ca Vlad să stea cu ochii închişi, cu pleoapele acoperite de scotch (care se dezlipea frecvent)...

Alexandra Enăchescu este studentă la master la Universitatea București *fotografiile sunt preluate din arhiva personală The Wannabes

28

)

)

)

Alta suprafata, aceeasi , , substanta , București e orașul tuturor posibilităților și e genul de capitală care te lasă să alegi cum să îi privești cultura: ori ..., ori ...

de Adina Ardeleanu

A

mintește-ți senzația și experiența de străn într-un oraș nemaivӑzut, senzația aia de adrenalinӑ continuӑ din clipa în care ajungi și pânӑ în clipa în care pleci. Privirea neobositӑ care fuge în toate direcțiile, simțurile amorțite care prind viațӑ, atenția și curiozitatea pentru fiecare detaliu, dorința de a încerca orice e specific locului, bucuria provocatӑ de sentimentul deplin de libertate, de descoperire. Ce-mi place e cӑ, planificatӑ în amӑnunt sau doar o decizie spontanӑ, o astfel de cӑlӑtorie îți retrezește rӑbdarea de a explora un oraș din cât mai multe perspective. Vrei în puținul timp avut sӑ cunoști mai bine, sӑ te apropii treptat, sӑ simți pulsul spațiului.

De cele mai multe ori, îți dai seama cӑ deja exista o legӑturӑ între tine și un anumit loc. Ai creat-o prin imaginație, prin cӑrți, prin filme, prin fotografii, prin picturi. Ȋți dai seama cӑ ai luat parte la scenariile altora și ai cӑlӑtorit alӑturi de ei în numeroase spații și cadre diferite, privind de pe margine ce-i drept. Cӑlӑtoriile au pӑrut atât de reale, încât când ajungi într-un final în acele locuri, cauți și vrei sӑ recunoști fiecare detaliu. Realizezi cӑ acele opere nu au reprodus vizibilul, ci au fӑcut ca anumite detalii sӑ fie vizibile.

Tocmai pentru cӑ ai trӑit fiecare moment al poveștii unui personaj, banca din

“

din aceste motive există și ....

parcul sӑu preferat capӑtӑ altӑ semnificație. Vrei sӑ trӑiești pe viu atmosfera imaginatӑ doar, cauți sӑ înțelegi obiceiuri, simboluri, poveștile oamenilor, întâmplӑrile strӑzilor. Vrei sӑ te pierzi și contopești în aceastӑ lume diferitӑ. E un joc permanent de timpuri în minte. E precum un dans între trecut și prezent, în care mai pӑtrunde discret și viitorul.

Ȋntoarcerea la cotidianul bucureștean este inevitabilӑ însӑ. Pânӑ la urmӑtoarea cӑlӑtorie, te bazezi pe amintiri și imortalizӑrile foto-videografice ca metode de evadare.

“

clӑdirilor de patrimoniu.

Fie cӑ locuiești de o viațӑ, fie cӑ ești nou venit, mereu existӑ unghiuri și perspective care ți-au scӑpat în propriul oraș.

Bucureștiul de altfel e genul de capitalӑ care te lasӑ sӑ alegi cum sӑ îi privești cultura: ori în alb și negru, ori viu și colorat. Indiferent de varianta aleasӑ, mereu are sӑ îți spunӑ o poveste care va da viațӑ unui spațiu aparent banal. De exemplu, rivalitӑți și aventuri ale unor scriitori faimoși ținute în cârciumi. Sau dezbaterile pe tema supranaturalului ale unui autor român care a scris primele povestiri SF, în care e anticipatӑ inventarea televiziunii. Sunt doar o micӑ parte din tainele pӑstrate bine de oraș.

Partea frumoasӑ e cӑ existӑ tineri, inițiative și asociații care adunӑ piesele de puzzle rӑtӑcite și ascunse ale Bucureștiului și încearcӑ sӑ contureze prin artӑ și culturӑ portretul sӑu în moduri din ce în ce mai inedite. Memorabile mai mereu sunt inițiativele care au loc la metrou, spațiul în care majoritatea trecӑtorilor se deconecteazӑ de context. De la expoziția de fotografie ambulantӑ, picturi expresive realizate în stații sau pe vagoane, concerte de muzicӑ clasicӑ, spectacole de teatru și dans la difuzare de scurtmetraje. Asta în timp ce aștepți metroul.

ori în alb, ori în negru.

Nu înțeleg totuși nostalgia prelungitӑ. Desigur, libertatea și senzația de atemporalitate au fӑcut ca acea experiențӑ sӑ fie unicӑ. Acum totul în jur pare lipsit de farmec, lipsit de viațӑ, lipsit de culoare. Simți cӑ totul merge mecanic. Te trezești mult mai devreme decât ai vrea, ai programul bine stabilit, nu e permisӑ nicio abatere. Agitația continuӑ, oamenii grӑbiți și lipsiți de rӑbdare, spațiul urban aflat mai mereu pe masa de operație. Toate astea îți lasӑ impresia cӑ Bucureștiul e un loc fӑrӑ sens, fӑrӑ identitate, aflat într-o metamorfozӑ continuӑ.

Ȋn acest caz, vine întrebarea: de ce existӑ adesea mai mult interes pentru cunoașterea identitӑții și valorilor culturale ale unui alt spațiu urban decât cel în care trӑiești? Rutina și obișnuința ar fi cele mai la îndemânӑ rӑspunsuri. Poate tocmai aici e problema. Faptul cӑ existӑ impresia de cunoaștere a unui loc doar pentru cӑ treci în fiecare zi pe acolo. Faptul cӑ treci cu vederea schimbӑri curente precum demolӑrile în creștere ale

De asemenea, numeroasele evenimente, festivaluri și campanii care au loc în stradӑ, demonstreazӑ cӑ manifestӑrile culturale și intervențiile artistice se adapteazӑ la prezent. Se adapteazӑ la lipsa de timp a oamenilor, îi instigӑ la acțiune. Le aratӑ detaliile care adesea sunt omise, iar împreunӑ demonstreazӑ cӑ societatea evolueazӑ prin detaliile care fac diferența.

Din aceste motive, existӑ și proiectul Colorimetrul Cultural, proiect al organizației Voluntari pentru Idei și Proiecte. Pentru cӑ e nevoie sӑ conștientizӑm cӑ patrimoniul cultural material și imaterial al unui oraș este cartea sa de vizitӑ indirectӑ. Pentru cӑ reprezintӑ ilustrarea unei culturi, a unei epoci, a unor valori. Pierderea lor înseamnӑ pierderea posibilitӑții de regӑsire și definire a identitӑții orașului și a locuitorilor. Nu poate exista o unitate generalӑ, dacӑ nu e bine definitӑ cea culturalӑ. Ȋn plus, dacӑ vrem sӑ fim pragmatici, lipsa unui discurs turistic urban coerent poate însemna și pierderea unei importante oportunitӑți de creștere economicӑ.

Dintre cei care duc pe umeri greutatea acestor probleme actuale, pe primul loc se aflӑ detașat sectorul nonguvernamental, comunicatorii societӑții civile. Desigur, schimbarea de mentalitӑți nu se produce peste noapte. Ȋnsӑ implicarea și dedicarea pentu protejarea culturii orașului, investiția în campanii de educare și informare a locuitorilor, radiografierea problemei prin mijloace artistice de exprimare, asigurӑ pas cu pas îndeplinirea țelurilor.

Totul se reduce astfel la o ecuație simplӑ: rezultatele vizibile sunt direct proporționale cu inițiativele care conving un numӑr important de oameni sӑ ia parte la scrierea scenariului cultural al Bucureștiului.

Pas cu pas, nu?

Adina Ardeleanu este studentă în anul III la SNSPA și Project Manager Colorimetrul Cultural

29

)

Été carti , de Maria Hirică

Vrăjirea - Hermann Broch „-Mulțumește-te cu ce ai.

-Nu, chiar deloc.”

Viaţa obişnuită a locuitorilor unui sat din Tirol e răscolită de apariţia lui Marius Ratti. Veneticul se aciuiază în căminul unor săteni sub pretextul căutării unui loc de muncă însă curând îşi dovedeşte intenţiile veroase. Prin pledoarii construite pe contradicţii şi prin promisiuni aberante, străinul subordonează tineretul, inspiră frenetismul, extaziază masele, preia puterea.

Un roman despre mitizare şi încălcarea moralei sub o ideologie ce animalizează. Un roman cu o crimă făptuită din delir, pentru putere.

Soluţia Schopenhauer

Valurile - Virginia Woolf

„Simţurile îmi sunt atât de imperfecte, încât nu sunt în stare să ascundă sub un singur înveliş purpuriu învinuirile grave pe care cugetul meu le acumulează împotriva noastră, a oamenilor, chiar şi acum când suntem reuniţi aici.”

„Valurile” reţin cititorul în nebulozitate. Bernard, Jinny, Rhonda, Louis, Neville şi Susan sunt fascicule ale aceleiaşi nelinişti. Nediferenţierea monologurilor personajelor este în acord cu necesitatea refracţiei subiectivităţilor. Cei şase prieteni sunt plasaţi într-o realitate transgresoare pluralităţii, sunt mai mulţi într-Unul potrivnic singurătăţii şi morţii.

Meditaţie după lectură: Unde rămâne împotrivirea Unuia când intervine disoluţia fiecăruia?

- Irvin D. Yalom

Diagnosticat cu o boală incurabilă, psihoterapeutul Julius Hertzfeld hotărăşte să apeleze la trecut spre a măsura realizările vieţii sale. Reexaminarea muncii îi aminteşte de încercarea eşuată în vindecarea unui fost pacient, Philip Slate.

Reîntâlniţi, Julius constată schimbarea lui Philip datorată, potrivit acestuia din urmă, unei cure filosofice prin Schopenhauer.

Schimbarea rolurilor doctorpacient e deşablonizată în această carte prin dialogurile magistrate cu supleţe, prin presărarea cu detalii din biografia lui Schopenhauer, dar mai ales prin conexiuni psihologice, filosofice şi antropologice, aşadar prin nobleţea interdisciplinarităţii.

30

Supravieţuitor - Chuck Palahniuk

„Doi-zece, doi-zece, probă.”

297 de pagini până la prăbuşirea avionului.

Palahniuk ţine la trivial şi la decadenţă. Mesianismul pe care îl construieşte în jurul lui Tender Branson punctează întocmai slăbiciunea şi disperarea unei societăţi cu excedent de mediocritate.

Insolenţa autorului tratează cu egalitate nevoile fiziologice şi mântuirea, alterarea culturii pop şi neantul.

Un roman al multor sinucideri, al deznădejdii şi al picajului. Spovedania unui Mesia peticit şi de prea mult lumesc sleit.

)

Dupa dealuri de Ioana Mischie

„There is no more difficult art to acquire than the art of observation.”

William Osler

Deşi titlul te trimite într-o lume complet distinctă, plină de pitoresc, conservatorism, folclor, povestea este invadată de un postmodernism contagios atât la nivel scenaristic cât şi la nivel stilistico-estetic.

O dublă adaptare, după romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran şi după un fapt real care devenise un super-hit în presa naţională, filmul observă cu mult tact povestea cazului de la Tanacu, al cărui highlight era exorcizarea unei fete care, în urma ritualului religios, a încetat din viaţă.

Daca filologul italian Gianfranco Contini practica ceea ce el numea critica scartafacci, aceea a diferitelor faze prin care trece o opera pana ajunge la forma finala, in „După dealuri” realitatea nu „trece”, ci rămâne doar un pretext al unei neo-drame societale.

Firul narativ din film este reautohtonizat printrun filtru profund distinct, ilustrând povestea a două orfane, Alina şi Voichiţa, care încă din copilărie au însemnat totul una pentru cealaltă. Alina decide să renunţe la viaţa din Germania pentru a-şi recâştiga cea mai dragă prietenă cu orice preţ. Voichiţa, însă, s-a schimbat mult de atunci, devenind măicuţă a unei mânăstiri moldoveneşti, fără să intenţioneze să renunţe la noua sa viaţă (alcătuită din rugăciune, solidaritate, respect pentru preotul şi maicile care îi deveniseră atât apropiaţi) pe care o respectă în toată puterea cuvântului.

Asistăm treptat la o luptă bivalentă pentru idealuri: dacă Alina ar da orice să fugă cu Voichiţa în lume, aceasta din urmă ar vrea nespus să o convingă pe Alina să rămână în mânăstire. Conflictul capătă amploare şi dramatism pe

măsură ce Alina nu renunţă la visul său, însă nici nu îl poate îndeplini într-o lume alcătuită din cutume şi datini.

Conceput într-o manieră fin observaţională, filmul reliefează tulburător şi echidistant consecinţele tragice ale unui sentiment (iubirea) care devine malign.

O poveste care ar fi putut implica, la un nivel precar, lesbianism, secvenţe de exorcizare explicite sau scene semi-erotice este curată precum o rugăciune. Iubirea

dintre Alina şi Voichiţa nu este nici tactilă, nici vizuală.

Este interiorizată, ascunsă. O poveste care ar fi putut să jongleze cu sentimente şi abordări tabloidizate, ramane un poem diegetic cu încadraturi perfecte, plin de candoare, de expresivitate şi de interacţiune umană.

Cu privire la scenariu, există o regulă simplă, unanim acceptată de McKee, Syd Field, Christopher Vogler, Joseph Campbell: orice protagonist are un antagonist (sau extrapolând cu principiul irefragabil al fizicii newtonienepentru fiecare acţiune există o forţă opusă şi egală.)

Ca topos scenaristic, filmul rupe axioma scenaristică unanim acceptată, refuzând să prezinte o luptă-

Postcards from the zoo

Debutul în lung-metraj al indonezianului Edwin este un fascinant poem metafizic. Marcă a insolitării, povestea o portretizează pe Lana (Ladya Cheryl), o fată abandonată de la vârsta de trei ani într-o grădină zoologică de către tatăl său. În lumea alienantă în care creşte, cunoaşte un magician carismatic(Nicholas Saputra) care o va atrage în lumea reală, urbană, rutinieră. Aşa începe un love story bazat pe intuiţii, impulsuri şi dureri intangibile. Lana părăseşte totul pentru a-l urma deşi, treptat îşi va dori să se reîntoarcă în spaţiul primitiv care îi devenise aproape visceral.

O poveste autobiografică despre descoperirea acelui „acasă” pe care îl caută fiecare dintre noi, indiferent dacă este un timp, un spaţiu sau un sentiment.

Fragmentat narativ (de unde şi provenienţa titlului postcards), invadat de realism magic, onirism, suprarealism, idealuri viscerale filmul redă o aventură senzorială aproape sinestezică. Întrebat de Tony Rayns într-un interviu despre cum şi-a construit lumea onirică din film, regizorul a răspuns: „reality is the raw material for a dream.”

Având premiera anul acesta la Berlinale, filmul are o specificitate aparte în cinema-ul indonezian, prin expresivitatea personajelor însingurate şi prin pitorescul vizual explorat.

stereotip dintre două forţe opuse. Fiecare personaj are intenţii bune, însă totul sfărşeşte mai crunt decât o dramă atent premeditată. Nu există un antagonist declarat, un antierou cu un obiectiv malefic. Totul pare firesc. Fiecare este îndreptăţit în felul lui: de la preotul cvasi-protector care vrea să asigure cu multă îngăduinţă ordinea mânăstirii, până la părinţii vitregi ai Alinei care şi-au reorganizat viaţa, înfiind pe altcineva, după ce fata a dispărut din viaţa lor.

Deşi încalcă voluntar un praxis du cinema „scenariul, ca structură tinzând spre altă structură” (citându-l pe Pier Paolo Pasolini) ajunge să atingă un echilibru dramatic, filosofic, etic.

Imaginea semnată de Oleg Mutu se remarcă prin compoziţie picturală, prin cromatică dominată de contraste.

Jocul actoricesc este captivant, alternând fizionomii expresive (Valeriu Andriuţă- Preotul), bonomii oneste (Dana Tapalaga – Maica Stareta) pasiuni paroxice (Cristina Flutur- Alina) sau interiorizari contemplativexistenţiale (Cosmina Stratan- Voichiţa). Accentul moldovenesc redă un pitoresc stilistic. Personaje sunt sculptate la limita dintre firesc şi ficţiune, dintre documentar şi poem. Intr-un interminabil apprentissage afectiv, fiecare personaj se descoperă, se schimbă, chiar dacă Voichiţa este cea care pare să privească uşor subiectiv totul.

Deși s-ar putea vehicula cu usurința ca temă centrală eros-thanatos, nici iubirea, nici religiozitatea, nici sacrificiul nu par a fi temele fundamentale ale acestui film.

Filmul nu pare o ameninţare cu privire la homo religiosus, însa nici o pledare pro-religioasă. Pare mai degrabă o discuţie liberă despre echilibru, despre intenţii la superlativ care ajung să se anuleze reciproc, rămânând una dintre cele mai abile opere cinematografice româneşti din ultimii ani.

Vizionat la miezul nopţii, în timpul ediţiei 20 a Festivalului Internaţional de Film Art Film Festival din Slovacia, într-o sală plină ochi de oameni, care aplaudau la unison. Nu am ştiut dacă să aplaud atunci pe moment. La finalul celor 150 de minute, am tăcut. Învăţasem să observ.

While we were here

În cel de-al doilea lung-metraj al regizoarei americane Kat Coiro, conflictul este ipostaziat prin dilema unei femei – Jane (Kate Bosworth), o scriitoare din State care, urmându-şi soţul într-o călătorie pe o insulă italiană ajunge, involuntar, să se confrunte cu o alegere ireversibilă : păstrarea intactă a căminului său, pe care îl imparte cu Leonard, un soţ disciplinat şi taciturn, pasionat de muzică clasică, implicat zilnic în repetiţii interminabile sau prietenia spontană cu Caleb (Jamey Blackley), un adolescent complet iresponsabil de 19 ani pe care îl cunoaşte din întâmplare şi care treptat îi devine apropiat. Ca o marcă a unui existenţialism sartrian, odiseea alegerilor marşează discret spre aventură.

Spaţiul în care se derulează filmul pare o fluidă meta-naraţiune: insula italiană Ischia ascunde străzi înguste nebănuite, lumini reflectate în apă, infuzii de reflexii şi umbre. Un film alb-negru similar stilistic unui mix de Nouvelle Vague si neorealism italian, se remarca prin claritate, prin ritm si prin jocul actoricesc absolut fascinant al lui Kate Bosworth – o prezenţă sofisticată prin simplitate, interpretând poate unul dintre cele mai delicate roluri de cinema care i-au fost distribuite.

31

Mă număr printre cei cărora le place să comenteze şoptit, online sau prin SMS-uri la radio, pe la colţuri, prin gesturi uşor obscene sau prin tricouri personalizate şi cur la vedere, niciodată cu toată gura, niciodată cocoţat pe o fântână sau pe un camion de pepeni, ca tovarăşul Ursulean. nu reuşesc să identific întotdeauna acel zvâc de romtricolor, care să mă îndemne să afişez în faţa partidului care mă vrea tuns ce au pictat cei de la Voina pe podul din Sankt Petersburg. nu îmi rad sprâncene, nu îmi dau foc în faţa primăriilor, nu arunc în şefi de stat cu papuci de casă sau cerneală, nu incendiez draperii. sunt un tip paşnic, mucalit, nesigur un om bun, cu intentii rele.. ca majoritatea celor care citesc acum şi derulează în cap încă un vers.. detest figurile de trei lovele.. În timp ce unii se luptau în sânge, în decembrie ’89, eu mă luptam în lapte şi ceiucuri, habar n-aveam că undeva, în Romania, cineva suge din sfârcurile unei puşti şi nu din puşca sfârcului, cum îi plăcea lui nea Emil să spună mereu despre ţâncii de pe stradă.

Eram pus bine la adăpost de vârstă şi de mamă, împăturit în hârtie de ziar şi condimentat cu boia şi piper, de crăpau toţi vecinii securişti jucânduse cu mine..

Nu pot spune, neapărat, că îmi pare rău că nu am trăit pe bune acele vremuri, că nu am şi eu, la fel ca unul sau ca altul, certefecat de revol’ţionar; sunt de parere că fiecare om va avea parte de revolta lui şi că fiecare va alege să lupte sau să se ascundă, depinzând, evident, de situaţie şi de gaura de şarpe care îi iese în cale..

Câţi dintre voi aţi ieşit în stradă la început de an? (Şi hai să nu punem la socoteală 31decembrie spre 1 ianuarie) şi dacă aţi făcut-o, ce anume din interiorul vostru a rezonat cu vocea trotuarelor şi a străzii? ce v-a târât printre felinarele protestatare? care, dintre zecile de lozinci strigate atunci aţi simţit că seamănă cu ceva ce ar putea ieşi din gura voastră? (şi nu, nu la beţie sau la nuntă, când vă întorceaţi cu mireasa furată pe braţe) În vreuna din acele zile, v-aţi oprit vreodată să priviţi în urmă?.. aţi avut impresia că urmele paşilor voştri în zăpadă nu sunt altceva decât

32

puncte acneice pe un chip adolescentin, şi că, din clipă în clipă, cineva are să-şi împreuneze unghiile în jurul lor pentru a le îndepărta?.. lăsând în urmă o faţă netedă, covaliovianoadamilească, proaspăt ninsă? şi dacă da, ce aţi făcut? v-aţi încăpăţânat, asemeni unor coşuri, să apăreţi pe faţa curăţată seară de seară de jandarmi sau aţi ales să creşteţi sub piele, provocând durere lui gâdea, ciutacu, recent americanizatei drăgotescu, lui badea, striblea, ursu, în serile cu studiouri pline de puroi şi infecţii ?

Nu judec şi nu ridic pe nimeni în slăvi, cel puţin nu pe aceia încă în viaţă.

Cuvintele mari sunt pentru înmormantări şi pomelnice.. atâta timp cât încă respiri vertical, fii mărunt! pregateşte-ţi majusculele! depune un efort sincer şi neimpus de nimeni, atât pentru tine, cât şi pentru ceilalţi – mai ales pentru ceilalţi!..

Noi, aici, nu protestăm, noi încercăm, doar, să trezim din hibernare minţile şi inimile cocoşate.

Noi alegem teme cuminţi despre care scriem cuvinte murdare, cuvinte cu labii, mâzgă şi testicole aspecte pe care, din când în când, refuzi să le vezi; Noi nu scriem bine sau rău, urât sau frumos, noi pur şi simplu scriem. la fel cum un zugrav îţi acoperă pereţii cu alb, noi acoperim filele evangheliilor Braille cu vorbe.. protestăm împotriva albului, cum s-ar zice..

Noi nu desenăm clasic sau manga, alb-negru sau color, noi doar desenăm, asemeni copiilor ce îşi desenează pe asfalt cu creta jocuri de şotron.

Nu iese perfect, dar măcar noi ne facem damblaua şi voi.. voi puteţi măcar zâmbi, trecând pe lângă jocul nostru sau ridicând de pe jos această foaie (această bucată de copac pe care vă rugăm să o puneţi în tomberonul albastru, destinat hârtiei; asta în caz că nu doriţi să o păstraţi pe coşul de rufe din faţa veceului sau pe raftul bibliotecii sau, de ce nu?.. să o daţi mai departe) Noi nu protestăm, noi doar pro testăm.. încercăm grosimea stratului de gheaţă de pe lac în picioarele goale.. cu fiecare frază ne rugăm mai mult să ne dispară foile volante, voalate, volatilizate în coşul pieptului cuiva, acela de culoar-

ea pielii..

Nu suntem cu nimic diferiţi.. nici noi nu visăm decât ţâţe de vocale şi fese rotunde, în hiat, pline, pe care să ne punem mâinile pentru eternitate, transformate în peniţe, pubisuri dulcegi, uşor înţepătoare, acum, la început de toamnă struguratică.

Noi scriem despre nimic şi despre orice în acelaşi timp, acum ne ridicăm fustele, acum luam în mână ghitara şi începem să o zdrăngănim.. ce facem noi aici se numeşte improvizaţie. improvizăm revolte şi cumetrii, vă invităm la dans, intraţi în hora noastră de PVC! nu dorim să fim priviţi, suntem mai perverşi de atât! dorim schimbarea partenerilor şi orgiizarea săptămânală, lunară măcar!

Nu numai la noi acasă, ci şi prin apartamentele sau garsonierele dumneavooastră.. vă propunem swing-uri literare şi nopţi gaspardnoeice, developări epidermice în camera cu lumină roşie, erecţii matinale mai degrabă cu gust de Tchaikovsky decât de Tazovsky, onenightstand-uri cu manole, rebengiuc, morgenstern sau buciuceanu – fiecare dintre aceste dame de companie plătesc simbrie bardului de Avon, tatăl fratelui nepotului lui Claudius..

Căutaţi un stimul? vă putem propune noi sute, numai daţi un semn, să strige careva: am luat teleeeviiiiziiiuuuuuuneeeea!.. şi noi îl dăm la ziar, îl facem panzy şi-l înfigem în asfalt în faţa panzer-ului made in china din piaţa Tiananmen. îl închidem într-o celulă de 228 km2, alături de alţi 1.677.984 deţinuţi şi îl supunem la torturi şi BDSM* cât cuprinde. (odată la două zile, după plimbarea prin curtea instituţiei, îl vom împinge într-o carceră satinată, lăsându-l să-şi cureţe mărăcinii de pe şosete, cu aceeaşi grijă pe care mamele o pun în aranjarea părului viitoarelor voci ale româniei) îl ridicăm în slăvi. îi facem statuie. îl facem fântână. îl facem claudiucrăciun. îl facem protestatar anonim. îl facem galerist. îl facem să fie. îl facem de piatră. îl facem de foarfece. îl facem de hârtie. Îl facem neted. îl facem drapel! *Brigada Diverse - Secţia Melodramă

Despre dependenta TED , de Alexandra Nica

T

răim într-o lume a dependențelor. Fiecare cu viciul lui, fiecare cu mica lui obsesie.

Noi, echipa TEDxBucharest cunoaștem asta din experiență proprie. Suntem oameni dependenți. De idei, educație, de networking, de surse noi de inspirație, de joacă constructivă, de muncă din plăcere.

Ultimul nostru viciu înainte de TEDxBucharest a fost acela al conferințelor, workshopurilor și trainingurilor.

Vânam fiecare oportunitate să ne mai deschidem un pic mințile, să ne găsim modele demne de urmat, să ne hrănim nevoia de idei și proiecte noi.

Din păcate însă, sau poate din fericire, mirajul conferințelor s-a destrămat destul de repede. Trăim într-o societate care suferă de o inflație a conferințelor. Majoritatea evenimentelor au devenit un business. Toată lumea pune de o conferință, de un „happening”.

Noi ne-am refugiat pe net, în discursurile TED. Și putem spune cu cea mai mare sinceritate că aceste discursuri ne-au schimbat viața. De două ori.

O dată pentru că fiecare dintre noi, membrii echipei TEDxBucharest, are un discurs TED care i-a schimbat perspectiva asupra vieții și asupra drumului său în viață. Recomandăm în acest sens Tony Robbins, William Kamkwamba, Sir Ken Robbinson și Robert Neuwirth.

A doua oară pentru că dependența de TED ne-a împins către următorul pas logic. Organizarea unui eveniment independent TED în București. Ne-am hotărât să organizăm un eveniment la care să ne înconjurăm de oameni de calitate și să trăim împreună cu ei experiența unor discursuri inspiraționale și motivaționale de excepție.

TEDxBucharest este mai mult decât o conferință.

Este un eveniment organizat pentru dependenții de idei noi, de discursuri care te ridică de pe scaun, pentru dependenții de networking de calitate si pentru oamenii care aleg să facă pentru a schimba, nu doar sa ceara să „se facă”. Nu vii doar pentru discursuri, nu vii doar pentru socializare, nu vii doar pentru pauzele de cafea și pentru bufet.

TEDxBucharest este o EXPERIENȚĂ în sine. O experiență completă, unică : te motivează, te inspiră, îți ridică un pic vălul de pe ochi și te ajută să vezi viața ta și a

celor din jur dintr-o cu totul altă perspectivă.

TEDxBucharest este noua noastră dependență. A noastră și a celor peste 6000 de membrii ai comunității pe care am avut plăcerea să îi avem participanți la evenimentele noastre pe parcursul celor 4 ani de existență.

Anul acesta ne-am hotărât să oferim celor peste 1000 de participanți pe care îi așteptăm, răspunsul la una dintre cele mai delicate întrebări cu care se confruntă fiecare dintre noi, la un anumit punct în viață. Ce mă motivează, care este sursa mea de energie? În ce cred și care este forța din spatele acțiunilor și proiectelor mele?

Vor urca pe scena TEDxBucharest să ne ofere răspunsuri la aceste întrebări oameni precum: Chris Worman, fondatorul partenerului TechSoup în România, scriitorul și jurnalistul Nick Thorpe, ultramaratonistul Paul Dicu, astrofizicianul Aurora Simionescu și mulți alții.

Invităm și cititorii Carevasăzică, dependenți de idei și proiecte noi, să se alăture comunității TEDx. Vă așteptăm pe data de 16 Noiembrie, la Palatul Parlamentului, să intrați în lumea ideilor care merită împărtășite.

*Pentru mai multe detalii și pentru înscrieri, accesați: www.tedxbucharest.ro!

33

www.carevasazica.com Un proiect marca Voluntari pentru Idei și Proiecte Parteneri principali

Parteneri media:

Parteneri VIP

Parteneri logistici