Ana, fiica muntilor manuscris

VIRGIL STAN

Ana, fiica munĹŁilor roman

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Un destin binecuvântat Cu o experienţă de viaţă acumulată în cei 67 ani ai săi, Virgil Stan, cuprins de „focul” ce arde până la automistuire, îşi descătuşează gândurile şi le transformă în scrieri ancorate întro lume reală, în care autorul crede şi în care credem şi noi, convinşi de talentul domniei sale.

Născut pe 20 martie 1944 în comuna Pecineaga, Judeţul Constanţa, absolvent al liceului real „Mihail Eminescu din Constanţa şi al unei şcoli tehnice, s-a dedicat profesiei de constructor de nave, lucrând ca proiectant tehnolog în Şantierul Naval Constanţa timp de 17 ani şi alţi 16 ani în Şantierul Naval ”2 Mai” Mangalia (ulterior D.M.H.I.).

Odată cu ieşirea sa la pensie în octombrie 2000, descoperă o lume nouă, cea a Internetului, care îl fascinează.

Avid după informaţii, descoperă site-urile de socializare şi mai ales pe cele unde alţi oameni simpli ca şi el, dar înzestraţi de natură cu harul povestirii, îşi deschid sufletele, creând uneori adevărate bijuterii literare sau poetice.

Ca pescar sportiv şi posesor de barcă, cutreieră marea în căutarea peştilor şi al poveştilor pescăreşti, ca apoi să aducă în atenţia celor dornici să savureze farmecul aventurilor pe mare, fascinante povestiri pescăreşti şi de viaţă, lansate mai întâi pe site-uri din Arizona şi Bruxelles prin anul 2009, apoi adunându-le într-o carte, dând naştere primei sale cărţi de debut „Iubirile unui pescar” - povestiri pescăreşti şi de viaţă, carte ce a văzut lumina tiparului în mai 2010 la editura Digital Data din Cluj Napoca. Lansarea acestei cărţi are loc în cadrul bibliotecii V.A. Urechia din Galaţi pe 20 mai 2010, alături de antologia de proză scurtă „Primăvara esenţelor”, editată de Asociaţia 2

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

„Poezia Artelor” din Iaşi, la care participă cu nuvela „ Secerătorul”. În timpul redactări primei sale cărţi, scrie romanul „Cât de mult te iubesc…” pe care îl tipăreşte de data aceasta la Craiova, prin Editura AIUS, în iulie 2010. Cum plăcerea scrisului pune stăpânire pe timpul său liber de pensionar, urmează şi cel de al treilea roman, ca o continuare a celui dintâi, pe care îl încredinţează editurii GRINTA din Cluj Napoca, iar apariţia lui are loc în februarie 2011.

Scrie eseuri, nuvele şi uneori poezie. Acestea încep să apară în reviste ca ”Moldova Literară” din Iasi, „Caiete Silvane” din Zalău, „Singur” din Târgovişte, „Constelaţii Diamantine” din Craiova, „Cuib Literar” din Călan, „Oglinda Literară” din Focşani şi în ziarul „Adevărul de seară” din august 2010. O alta apariţie este în antologia de proza scurtă a revistei SINGUR, din Târgovişte, în octombrie 2010.

In luna aprilie 2011 a fost primit în Liga Scriitorilor din România, filiala Iaşi, iar pe 8 mai 2011 are cea de a doua lansare, de data aceasta în urbea sa natală - Mangalia, în cadrul Centrul Militar Mangalia, prezentându-şi publicului cititor cele trei cărţi publicate. S-a bucurat de sprijinul Clubului Artelor „Solteris” din Mangalia, condus de poeta Emilia Dabu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Ultima sa apariţie literară a depăşit fruntarile ţării, având publicat eseul „Învingerea stihiilor”, tocmai în îndepărtata Nouă Zeelandă, în revista „Pagini româneşti, în Noua Zeelandă”, nr. 74, din august 2011.

Virgil Stan, crează personaje, destine, vieţi, ne întristează şi ne bucură, prezentându-ne romanele „Iubirile unui pescar”, „Cât de mult te iubesc…” , „Destine Paralele” existente în librăriile din Mangalia, iar acum ne aduce în atenţie ultimul său roman, „Ana, fiica munţilor”, o adevărată poveste de viaţă a unei tinere născută pe Valea Doftanei. Citind romanul, plecăm cu gândul să colindăm dealurile, văile şi 3

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

munţii ca şi când ne-am afla în concediu, dar pătrundem adânc şi în labirintul unor destine de oameni ai zilelor noastre.

Discret, sentimental, meditativ, Virgil Stan, se remarcă, prin profunzimea, dar şi prin bucuria de viaţă ce erup din scrierile sale, prin autenticitatea, originalitatea, limpezimea ideilor, dar şi a textului. Fraze calde, simple, coerente, asimilabile, purtătoare ale unor mesaje constructive, „sunt armele” ce îl conduc pe drumul literaturii.

Virgil Stan ne dovedeşte că niciodată nu e prea târziu să-ţi împlineşti un vis, că lumea poate fi mai bună dacă noi oamenii, ieşim din inerţia îngenuncherii şi îndrăznim să evadăm în lumea miraculoasă a creaţiei.

Ca proiecte de viitor, are pe masa de lucru un alt roman, în care ne va descrie fascinanta viaţă de licean, romanul „ALMA”, scris în colaborare cu o tânără debutantă în arta condeiului fermecat, Oana - Mihaela Şerbescu din Ploieşti, roman pe care speră să-l publice până la sfârşitul acestui an.

Dora Alina Romanescu, Scriitor - Membru al U.S.R.

4

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Motto:

„Ai încredere în tine. Creează tipul de viaţă care să îţi permită să fii fericită pe parcursul întregii tale existenţe. Foloseşte-te la maxim transformând micile scântei interioare ale posibilităţii, în flăcări ale realizării.”

Foster C. McClellan

Acest roman este dedicat tinerei şi bunei mele prietene din Marele Ducat de Luxemburg,

Ana Aurora Şuşu Autorul 5

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Acţiunea romanului este o ficţiune. Orice asemănare de personaje, este o pură întâmplare.

CUPRINS: 1.Ţipătul din munte..........................................5 2. Baciul Miron................................................17 3. Ana, fiica munţilor.....................................26 4. Prima lecţie de viaţă...................................41 5. Balul..............................................................53 6. Fiori şi zmeură.............................................59 7. Încercări........................................................70 8. Excursia.........................................................89 9. Umbra.........................................................102 10. Întâlnire de gradul zero.........................119 11. Sărutul sărat............................................135 12. Când dragostea intră pe fereastră........149 13. Furtuna......................................................164 EPILOG...........................................................191

6

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Partea I Copilăria MOTTO: „Dacă inima ta este un vulcan, cum te aştepţi să înflorească dragostea în ea?”

Kahlil Gibra

1.Ţipătul din munte

Se auzea foşnetul pădurii, iar vântul se strecura leneş printre copaci, răcorind faţa năduşită a călătorului solitar ce-şi propusese să ajungă până la stânele din zona satului Secăria, dincolo de Teşila. Avea el o treabă cu baciul stânei. Doctorul ortoped Istrate plecase din Câmpina lui Nicolae Grigorescu şi a lui Bogdan Petriceicu Hajdeu încă din zorii zilei de marţi, 2 iunie, cu autobuzul ce făcea cursa locală şi coborî la Teşila, ca apoi să bată cu piciorul aceste meleaguri fără seamăn de frumoase, cu toate că din bătrâni se spunea să nu pleci marţea la drum. Era un traseu ce te ducea cu gândul la sălbăticiile de altă dată ale acestor munţi falnici şi plini de păduri de fag şi conifere, neatinse încă de lăcomia omului.

Istrate urmărea prin fereastra autobuzului ce făcea legătura dintre Câmpina şi localităţile de pe valea apei, 7

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

cum şoseaua şerpuieşte, lăsând în urmă colinele, puşcăria Doftana de la Telega, apoi cheile Brebului. Din ce mergea spre nord, valea se tot îngusta, căpătând frumuseţi montane desăvârşite.

La vreo doi kilometri înainte de a ajunge la marginea comunei Valea Doftanei, cu vreo doi ani în urmă, apele râului au fost zăgăzuite prin construcţia barajului de la Paltinu, formând un lac de acumulare ce poate fi asemuit cu „o mică mare montană” cum se exprima un entuziast localnic.

La începutul deceniului al şaptelea din mileniul doi, mâna românului începu să strice armonia dintre munte şi natură. Începu să-şi lase adânc apăsată amprenta până şi în sălbăticia acestor meleaguri de basm, când s-au apucat să stăvilească şuvoaiele neobosite ale Doftanei. În rostogolirea lor peste stânci, ca apoi să se mai odihnească în aval unde deveneau molcome, îmbrăţişând drăgăstoase apa lacului Păltinoasa, şuvoaiele se tot adunau odată cu ridicarea barajului şi acumularea de apă, ajungând la acea mică mare locală de care vorbea entuziastul localnic...

Cu patru ani în urmă constructorii hidrotehnici se apucaseră cu osârdie să ridice ditamai stavila în calea apelor, să poată aduce în casele muntenilor împrăştiaţi de-a lungul văii, ca şi a celor din împrejurimi, până la Ploieşti, apa cea de toate zilele.

Doi ani s-au tot străduit constructorii să se lupte cu muntele, ridicând un alt munte din oţel şi beton, înalt de peste o sută de metri, în calea apelor ce se tot scurgeau de pe creste, nu numai din izvoarele naturale, ci şi din ploile torenţiale sau din topirea zăpezilor căzute cu dărnicie în această parte a ţării.

Lucrarea era numită şi „barajul de la Paltinul”, după lacul pe care îl zăgăzuia. Acest baraj schimbase faţa muntelui. Nu-i mai găseai singurătatea ce-ţi dădea liniştea sufletească atunci când te contopeai cu natura sălbatică. Circulaţia a crescut, ca şi locurile de muncă şi 8

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

numărul oamenilor care câştigau un ban pentru familie, prin aceste meleaguri cam lipsite de alte posibilităţi de aţi găsi de lucru în afara zonei forestiere şi a carierelor de piatră.

Zidul de beton ce unea cei doi versanţi era ca un gigantic zeu antic, cu braţele larg deschise în măreţia sa.

Erau lungi de peste patru sute cincizeci de metri, iar zeul pregătit să întâmpine cu pieptul lui puternic miile de metri cub de apă, ce se tot rostogoleau năvalnic de pe creste, din inima munţilor Gârbova, atât ale râului Doftana, cat şi ale râului Gârbova. Soseau tocmai de la graniţa cu judeţul Braşov, printre stânci golaşe sau zone pline de vegetaţie sălbatică, speriind trecătorii ocazionali prin zgomotul lor asurzitor la întâlnirea obstacolelor de tot felul sau a căderilor la diferenţele de nivel al locurilor pe unde îşi taie drum spre acumularea de la Păltinoasa.

Din aceste lacuri apa potabilă cristalină şi rece porneşte acum prin conducte, mai prin tot judeţul Prahova, ajungând în casele oamenilor, de la Câmpina până la Ploieşti sau să irige peste nouă mii de hectare de pământ arabil din judeţ.

Aceste torente îşi caută calea prin albia săpată de-a lungul secolelor, printre malurile stâncoase, unde arbuşti crescuţi parcă din granitul dur al muntelui stăteau de veghe, numărând fiecare păstrăv ce sărea din apă la bulboane, grăbit să prindă câte o gâză rătăcită spre flora montană.

Călătorul nostru solitar îşi târa din ce în ce mai greu picioarele obosite de drum şi de vreme. Mai avea puţin şi ajungea la marginea localităţii Teşila, un sat ca toate satele de munte, cu oameni duri, învăţaţi cu asprimea vremii şi capriciile muntelui, pe care dacă nu-l respecţi, nu te lăsa să treci nepăsător prin tainicele lui cărări, unde numai ursul şi alte jivine ale pădurii făceau legea.

Se opri să-şi tragă răsuflarea lângă apa limpede a unui pârâiaş ce se scurgea din inima muntelui. Bătrânul 9

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

doctor Istrate se aplecă să-şi înmoaie batista şi începu să se tamponeze pentru a-şi răcori ceafa, de pe care se scurgeau broboanele de transpiraţie tocmai până la betelia pantalonului.

Soarele îşi trimitea cu duşmănie suliţele sale fierbinţi deasupra capului lipsit de orice protecţie. Pălăria parcă nu-i mai era de folosinţă. I se părea că se îngreunase după cei câţiva kilometri parcurşi la început cu voioşie, ca apoi cu paşi din ce în ce mai înceţi şi mai greu de făcut la vârsta sa de om trecut de mult de tinereţe. Cărarea pe care mergea, când urca muntele, când cobora sinuos, ca un şarpe în mişcare. Spera să ajungă la stână înainte ca soarele să se ascundă după munte, iar lumina să părăsească această zi frumoasă de început de vară. Ştia că baciul stânei îl aşteptă cu mâna imobilizată, deci trebuia neapărat să ajungă la el pe ziuă.

Venise ursul să dea iama în mioare şi cu toate că au sărit câinii la namila cât un juncan de mare, când baciul şef al stânei a vrut să-l lovească cu bâta în moalele capului, ursul a reuşit să se ferească şi lovitura a căzut ca un trăsnet peste un bolovan apărut parcă din senin lângă stână, cu toate că el a fost acolo din totdeauna. Mâna i s-a zdruncinat atât de tare, încât a sărit de la locul ei. I-au venit în ajutor şi ceilalţi ciobani şi aşa au reuşit în final să-l pună pe musafirul nepoftit pe fugă. Doar mâna lui moş Miron a rămas betegită şi cum nu putea să coboare din munte, i-a trimis vorbă lui Istrate, vechiul său prieten de care îl legau multe amintiri din copilărie şi din armată, să urce la el la stână, că tot stătea degeaba la oraş ca pensionar.

Valea Doftanei se tot îngusta cu cât înainta, iar frumuseţile ce te întâmpinau erau parcă de basm.

Unui pictor talentat nu-i trebuia decât să-şi aşeze şevaletul şi apoi să surprindă din culori, această magie a naturii verzi, pentru a lăsa lumii imagini nemuritoare ale frumuseţii virgine din această parte a muntelui. Brazii 10

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

falnici îşi scuturau cetina uscată în bătaia molcomă a vântului din după amiaza târzie a începutului de iunie.

Ajunse la poalele satului Teşila, amplasat în Carpaţii de Curbură, pe cursul mijlociu al râului Doftana, în zona pe care localnicii o numesc „lunca”, zonă împrejmuită cu munţi împăduriţi şi păduri de fag sau de brad, unde din vârful dealului ce se formează la marginea satului, se poate vedea cum se deschide panorama fără asemănare cu o frumuseţe divină din Vârful Secăriei, o zonă golaşă, dar de un farmec aparte, preferată în general oaspeţilor zonei sosiţi de prin toate colţurile ţării să admire frumuseţea munţilor.

Vizitatorul ocazional, odată ajuns pe Vârful Secăriei, avea impresia că este deasupra lumii şi a pământului, că a ajuns în cer şi din această înălţime priveşte cum şerpuieşte Doftana prin măreţia munţilor.

Acolo erau în apropiere şi carierele de piatră. Când aveai norocul să întâlneşti norii lăsaţi peste vârfurile împădurite ale Carpaţilor sub greutatea aerului rece din înălţimea lor şi a precipitaţiilor adunate din timpul zilei prin evaporarea apei la căldura aerului din vale, aveai impresia că eşti deasupra norilor, că eşti unul dintre zeii ce stăpâneşte Universul. De pe dealurile din zona satelor Teşila şi Trăisteni ce formau comuna Valea Doftanei, se putea porni pe traseele montane marcate ca cele către Vârful Cazacu, Munţii Baiului sau Pasul Predeluş, ori să vizitezi ruinele Bisericii Vechi de la Trăisteni construită cu decenii în urmă, sau puteai admira frumuseţea pitorească a Cheilor Doftanei săpate în conglomeratele dure de granit, precum puteai vizita şi Rezervaţiile de lemn de peste 200 ani vechime de la Glodeasa.

Relieful muntos al acestei localităţi este mult mai accentuat către nord, cu cât te apropii de judeţul Braşov.

Acolo, spre obârşia Doftanei se înalţă masivele muntoase ca: Orjogoaia, Radela, Cucioaia, Zănoaga, Baiu Mare, Baiu Mic, Unghia Mare şi Unghia Mică. Privit din depărtare, muntele Unghia Mare, cu liniile lui 11

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

geometrice, seamănă cu o „piramidă egipteană înfiptă parcă dinadins aici în frământatul peisaj carpatin”, cum este ea descrisă de către un iubitor al naturii montane, care a întocmit monografia zonei, fermecat de frumuseţea muntelui.

Tot aici se înşiruie munţii Pătru, Steiasa, Fundurile şi o serie de „clăbucete”, ramificându-se mai spre sudul munţilor Carpaţi.

Localitatea este atestată documentar încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea din timpul domniei lui Radu Paise, numit şi Petru de la Argeş (1535 - 1545).1 Istrate încercă să evite întâlnirea cu localnicii. Ca tot omul de la munte, aceştia erau învăţaţi să dea bineţe oricărui trecător şi să caute să intre cu el în vorbă. Dacă trebuia să stea de vorbă cu fiecare muntean ce-i dădea bineţe, ca oricărui necunoscut ce le invada intimitatea satului lor de munte, l-ar fi apucat noaptea şi atunci când ar fi mai ajuns la stână?

Era ultima casă pe lângă care trecea şi apoi drumul său iar începea să şerpuiască coborând spre luncă, ca apoi să urce din nou dealul spre Secăria. Acolo se afla şi ţinta drumului său. Dincolo de Secăria era ridicat sălaşul stânei baciului Miron, pe o coastă de deal la margine de pădure.

Depăşi ultima casă din sat construită din butuci de lemn aşezaţi unul peste altul, şi cu acoperişul din şindrilă. O casă nici mai sărăcăcioasă, nici mai arătoasă decât majoritatea caselor din zonă, un pic mai măruntă decât altele din vecini, cu o curte înconjurată de un gard făcut din lemne tinere de copac şi cu o poartă lălâie, având balamale din cauciuc gros, luat de cine ştie pe unde.

1

O parte dintre informaţii privind monografia localităţii Valea Doftanei sunt luate de pe internet.

12

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Nu apucă să se îndepărteze prea mult de acea locuinţă, că fu tulburat din visarea lui de călător fără griji, de ţipete de femeie. Erau ţipete de durere, ţipete de disperare.

Nu ştia ce să facă, să-şi vadă de drum sau să se întoarcă la casa rămasă în urma, să vadă ce se întâmplă de se aud asemenea ţipete.

Curiozitatea de om bătrân şi trecut prin multe în viaţă, nu i-a dat pace şi făcu calea întoarsă. Poate era cineva care avea nevoie de vreun ajutor. De ce se apropia mai mult de casa mărginaşă, de ce ţipetele erau tot mai puternice şi mai disperate.

Ajuns în faţa uşii ciocăni şi aşteptă ca cineva să-i răspundă şi să-i deschidă. Insistă când intensitatea ţipetelor se înteţi. Văzând că nu-i răspunde nimeni, avu curajul să apese pe clanţa uşii şi să pătrundă în întunericul ce-l întâmpină când intră în tinda casei.

Vaietele se auzeau dintr-o cameră alăturată. Deschise uşa, obişnuindu-se cu semi-întunericul din cameră. Când pătrunse în odaia slab luminată, văzu o femeie tânără, cam la douăzeci şi trei de ani, poate mai mult cu doi trei, întinsă într-un pat cu tăbliile din lemn, unde se zvârcolea continuu. După volumul burţii şi-a dat seama că este gravidă.

- Bună ziua, am auzit ţipete şi cum nu mi-a răspuns nimeni, am intrat neinvitat în casă. Ce s-a întâmplat, femeie?

- Aoleu, mor, dom’le, mi s-a rupt apa şi cred că a sosit clipa facerii. Nu-i nimeni să mă ajute, soţul este la muncă şi sunt singură acasă.

- Nu te speria, copilă, ai noroc. Iată că Pronia Cerească vrea să vă ajute. Sunt doctorul Istrate şi chiar dacă nu sunt ginecolog, sper că ne vom descurca împreună.

- Dumnezeule, Doamne, cum ai avut Tu grijă de mine şi mi-ai trimis omul potrivit să mă scape de la moarte ca şi pe pruncul meu încă nenăscut.

13

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Am nevoie de nişte prosoape, de nişte cârpe curate şi de apă caldă.

- Omule bun, deschide şi matale dulapul de alături şi ia-ţi ce-ţi trebuie, numai scapă-mă. Au, iar au început durerile. Simt că mi s-a apropiat sfârşitul. Doamne cu ce ţi-am greşit şi ţi-am păcătuit atât de tare de mă pedepseşti?

- Nu te pedepseşte, dacă m-a trimis pe mine în întâmpinarea dumitale. Tocmai treceam prin faţa casei în drumul meu, când ţi-am auzit ţipetele de disperare şi de durere. Lasă că totul o să iasă bine. Stai liniştită. În timp ce tânăra necunoscută se văita în mijlocul patului din cameră, doctorul Istrate scotoci prin dulapul indicat de gazdă şi îşi alese ce-i trebuia să aducă pe lume o nouă viaţă. Descoperi-se întrerupătorul de pe perete şi aprinse lumina în locuinţă. În cameră atârna un bec chior, prins direct de un cârlig bătut în tavan. Aşa putu să se orienteze în casa necunoscutei. Găsi un aragaz, aprinse focul şi umplu o oală cu apă de la robinet pe care o puse la încălzit. Se săpuni bine pentru a se dezinfecta pe mâini şi, cu prosoapele curate luate din dulap, era gata să-şi îndeplinească serviciul de mamoş, chiar dacă era prima dată când asista la o naştere.

Femeia se văita de credeai că se rup baierele cerului şi căd peste ea. Era speriată şi neliniştită, iar durerile îi amplificau panica, în ciuda faptului că urma să fi asistată din fericire de către un medic, fie el şi ortoped.

- Au-u, mor, au, domn’ doctor, fă ceva că nu mai rezist... ajută-mă, Doamne, să scap de chin... au-u.

- Nu te speria, femeie, răsuflă puternic şi împinge, hai, uşor, iată că începe să apară o nouă viaţă pe pământ.

Hai, mai insistă, screme-te, aşa, încă puţin, bine, bine... bravo, gata, uşor, uşor, nu te mai văita, iată că ai scăpat, ai o fată frumuşică foc. Stai să mă uit dacă seamănă cu tine. Istrate tăie cu foarfecul ombilicul micuţei vietăţi 14

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

apărută într-o nouă lume pentru ea, printr-un ţipăt strident şi prelungit. Îi legă cordonul ombilical şi înfăşură noua vietate într-un prosop luat din dulapul din scândură ne lăcuită.

- Vezi, femeie, că nu ai murit? Ce atâta teamă? Nu se moare dintr-o naştere decât în cazuri speciale, când copilul nu iese normal şi nu este cineva de specialitate să te ajute.

- Domnu' doctor, nu cred că am scăpat, au-u, iar mă doare...

- Ce-i femeie, doar nu ai gemeni...

- Au-u, cred că vine şi al doilea...

- Nu-i nimic, poate să vină şi al treilea, cât timp sunt lângă dumneata. Într-adevăr, femeia născu şi cea de a doua fiică.

Semănau şi nu prea semănau între ele. Istrate, obişnuit cu asemenea evenimente apărute prin spitalul unde lucrase, ştia că de obicei gemenii dezvoltaţi în aceeaşi placentă sunt identici. Înseamnă că cele două surori aveau placente diferite şi fizionomii diferite. Vor semăna ele pe parcurs la ceva, se gândi doctorul privind cele două mogâldeţe, cu feţele lor roşii şi câteva fire de păr pe vârful capului. Poate când vor creşte au să aibă părul la fel de negru şi lung ca al mamei lor. Când o privi mai bine pe lăuză, putu să-şi dea seama de trăsăturile femeii.

Acum era palidă şi nici lumina nu o avantaja, dar era convins că trebuia să fie o fată frumoasă, o munteancă învăţată de mică cu greutăţile vieţii. Chiar dacă ducea o viaţă modestă, în casă se observa ordinea şi curăţenia. Nu aveau multe lucruri în casă, dar păreau puse la locul lor.

Luă cele două fetiţe şi le duse lângă mama lor, pe care a trebuit să o ajute mai întâi sa se ridice mai sus, să-şi găsească o poziţie comodă.

Plângea uşor când luă cele două copiliţe în braţe.

Trebuia să le alăpteze, că ţipau de zbârnâiau toate ferestrele. Cea de a doua era mai liniştită, însă prima se 15

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

dovedi de la început o rebelă, voia să guste colastra mamei neapărat.

- De ce plângi, femeie? În loc să fii bucuroasă că ai două fete sănătoase şi că ai scăpat cu bine! Uite cum ţipă de se aud peste munte.

- Cum să nu plâng, domn’ doctor? Mă gândesc când o veni bărbatu-miu de la crâşmă şi va găsi încă două fete, ar fi în stare să mă şi bată.

- Cum aşa, încă două? Mai ai şi alţi copii la vârsta asta?

- Da, mai am două fete mai mari. Una de şase ani şi alta de patru, care sunt acu’ trimise de acasă peste deal, la o soră din Secăria.

- Dar când, Doamne iartă-mă, le-ai făcut, femeie?

Câţi ani ai, de fapt, copilă?

- Douăşcinci.

- Şi la vârsta asta ai copil de şase ani?

- Dapă-i, dacă m-am măritat de crudă? Nu aveam nici optşpe ani.

- Deci cam la nouăsprezece ani aveai primul copil?

- Dapă-i, aşa este cum zâceţi.

- Te-ai gândit ce nume le vei pune celor două fetiţe?

- Aveam de gând să-i zâc Culai, dacă era băiat de la Nicolai, numele bunicului meu, Ana-Maria dacă-i fată.

No’ acum dacă-s două, la prima am să-i zâc Maria şi celăilalte Ana. Fo bine, fo rău, aşa mă gândii să le zâc. Voi vedea ce zâce şi soţul când o veni.

- Pe Istrate îl distra vorbirea femeii. Se vedea de la distanţă că este o fată simplă de la ţară, fără prea multă instruire.

- Femeie, cum de eşti singură în asemenea situaţie? De ce nu te-ai pregătit să ajungi la o maternitate sau la un spital? O luă la rost doctorul Istrate. Nu ştiai că poţi să mori singură aici, între dealuri, la margine de lume?

16

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Of, domn' doctor, sărut mâna. Dumnezeu te-a îndrumat să treci pe la poarta mea să mă salvezi. Nu ştiu ce mă făceam fără matale. Dar ce făceam cu celelalte fete atâtea zâli?

- Ce-ai făcut şi acum, le trimeteai la sora ta. Nu ai soţ?

- Ba am, păcatele mele, n-aş mai avea. Lucrează pe şantierul forestier, doboară şi încarcă copaci în camioane.

Când termină şi nu mai lucră, cine ştie pân’ ce bodegă se opreşte. Pân’ nu se îmbată, nu ajunge acasă. Un coşmar este cu el, dar şi fără el ar fi la fel. Din ce câştigă şi nu-i bea, ne putem descurca, cum văzuşi şi matale, la limita existenţei şi a lumii de aici dă la munte.

- Şi cum te cheamă, copilă? Eu trebuie să anunţ autorităţile precum că am adus pe lume două suflete şi că pe tine te-am lăsat bine sănătoasă. Trebuie să vină de la spital să vadă copiii şi pe mamă dacă sunteţi bine şi să vă ia în evidenţa maternităţii.

- Of, să mă bată Dumnezeu. Mamă de patru fete la douăşcinci de ani. Fana mă cheamă. Ştefana Nechifor după soţ, zis a lui Clondir, cum îi zâc ăştia soţului că toată zâulica-i cu clondirul în faţă la crâşmă-n sat.

- Soţul este tot aşa de tânăr ca tine?

- Nu-i, vai de păcatele mele. Este cu nouăşpe ani mai mare.

- Dar ce-ţi trebui, femeie, ca la optsprezece ani să te măriţi cu unul aşa de vârstnic? Că bogat văd că nu este.

- Ei, domnu’ doctor. Necazurile şi gurile multe din casa părintească. Nici tatăl meu nu era mai breaz ca soţul.

Cel puţin al meu s-a luat de băutură mai târziu. La început a fost bine şi frumos, dar odată cu apariţia a încă două guri în casă şi după ce l-au dat afară de la fabrică...

Lucra la Câmpina şi făcea naveta cu rata. Era strungar şi câştiga bine, însă l-au prins într-o zi băut la serviciu şi l-au dat afară. De atunci nu a mai găsit de muncă în meseria lui, aşa că doar la doborât copaci sau construit 17

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

drumuri forestiere a mai găsit şi matale ştii cum este când nu mai faci ce ai învăţat şi ce-ţi place. A mai lucrat şi prin carieră...

- Da, te înţeleg. Uite că se întunecă şi eu trebuia să ajung la stâna baciului Miron, înainte de apusul soarelui, că şi el are o mână beteagă.

- Îţi mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să te răsplătească după fapta matale milostivă. M-ai scăpat de la mare belea. Nu ştiu ce aş fi făcut singură în casă şi cum puteam să nasc două fete fără nimeni lângă mine.

- Vezi? Cineva acolo Sus te iubeşte şi are grija ta şi a familiei tale.

- Da, sărut mâna şi Dumnezeu să vă ajute.

Istrate îşi căuta pălăria şi desaga lui cu cele necesare reparării mâinii baciului Miron şi luându-şi la revedere, ieşi din casa femeii. Când să tragă poarta de la gard după el, dădu nas în nas cu un bărbat de vreo patruzeci şi ceva de ani, care duhnea de la o poştă a rachiu de proastă calitate. Acesta se arătă mirat când văzu un străin ieşind din curtea sa.

- Seara bună, bănuiesc că eşti stăpânul casei, zise Istrate.

- Da, mă rog, matale cine mai eşti, de mă întrebi şi mai şi ieşi din curtea mea? Zise bărbatul pe un ton plin de arţag.

- Doctorul Istrate. Tocmai ţi-am adus pe lume încă două fete.

- Ce...?! Şi nu mai aşteptă lămuriri de la străin că se duse glonţ spre casă, împleticindu-şi picioarele.

Istrate, care ratase întâlnirea cu baciul Miron, neajungând la timp la stână să-i repare mâna, s-a gândit să treacă pe la postul de miliţie din Secăria şi să anunţe naşterea celor două copile, să vină cadrele medicale să le asigure asistenţa de specialitate şi să ia copilele în evidenţă, ca apoi de la miliţie să plece mai departe spre stână. Nu mai avea mult de urcat de la Secăria şi, înainte de a se întuneca de-a binelea, va ajunge şi el la prietenul 18

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

său, Miron, care îl aştepta să-i repare mâna betegită în lupta cu ursul.

MOTTO: „Nu poţi vindeca trupul, fără să vindeci sufletul” Socrate

2. Baciul Miron

Părăsind postul de miliţie din sat, doctorul Istrate îşi continuă drumul întrerupt de incidentul cu naşterea gemenelor. Cine se gândea că la vârsta lui de sexagenar poate aduce pe lume un nou născut? Unde mai pui, chiar doi! Mergând spre vârful dealului ce ducea spre Secăria, se gândea la situaţia destul de disperată a tinerei femei, care la cei douăzeci şi cinci de ani trebuia să facă faţă greutăţilor pricinuite de viaţa cu un soţ beţiv şi de creşterea celor patru fete, toate micuţe.

Ce viaţă îşi mai aleg să ducă şi unii oameni! Dar parcă şi-o aleg ei? Vorba românului: „Cum ţi-e scris aşa trăieşti”. Unele vieţi chiar sunt de tot rahatul. Prea se adună toate mizeriile în ele ca în nişte haznale. Parcă sunt căutate dinadins la oamenii mai slabi de înger sau mai neinstruiţi. Uite, de exemplu, această copilă. Ce mari necazuri familiale or fi determinat-o să accepte acest fel de mezalianţă cu un om în vârstă deja când şi-a unit destinul de el? Cât de dură să îi fi fost viaţa în copilărie încât să prefere schimbarea acelui rău prin alt rău, îmbrăcat doar în nişte haine mai frumoase? Faptul că va avea casa ei, familia ei, că nu va mai trăi coşmarul din familia sa numeroasă? După cum spunea ea, la începutul căsniciei a avut o viaţă plăcută alături de el, chiar dacă 19

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

avea vârsta dublă. Era matur, învăţat cu greutăţile, cu un serviciu bun la oraş, poate toate acestea au încântat-o să se rupă de familia sa, în ciuda tinereţii. Cum şi-a dat singur seama din discuţiile cu ea, nici carte nu ştia prea multă, iar vorbirea îi era una de ţărancă ce nu s-a bucurat de civilizaţia unui oraş sau de o instruire într-o clasă de şcoală.

Oare ce o fi făcut beţivul când şi-a găsit nevasta cu cele două copile în braţe, el, care îşi dorea neapărat un băiat, după cele două fete apărute înainte? Spera să nu-i fi făcut vreun rău lăuzei şi aşa slăbită după cele două naşteri. Oricum el îl avertizase pe miliţian de această posibilitate şi că trebuie să anunţe maternitatea de faptul că Fana a născut la domiciliu şi a dat viaţă celor două fetiţe sănătoase la naştere, pentru a li se acorda asistenţa medicală necesară obligatoriu în astfel de situaţii delicate.

Prefera să nu se mai gândească la ghinionistul tată.

Ieşise dintre casele satului Secăria, aşa că îşi iuţi paşii spre tăpşanul ce adăpostea stâna lui Miron, prietenul său din copilărie şi camaradul de arme din timpul războiului, când evenimentele i-au purtat până pe la Cotul Donului, de unde a început retragerea trupelor româneşti, împinse de armata sovietică mereu în ofensivă. Se zvonea pe front că la Bucureşti se negociază întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Ce curvă mai este şi politica asta!

Luna îşi făcuse apariţia pe cerul senin şi plin de stele. Se vedea ca în palmă pe tot podişul străjuit de ambele părţi de fălnicia munţilor. Sus, sub un fag secular se afla coliba de la stâna lui Miron. Câinii, cum au simţit miros de om străin, au şi început să latre şi s-o ia la vale în întâmpinarea intrusului. Miron nu se mai aştepta ca prietenul lui să ajungă la acea ora târzie, aşa că ieşi din colibă să vadă cine le-a tulburat liniştea câinilor. Din vale se zărea o mogâldeaţă de om apropiindu-se. Cine să fie la 20

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

ora asta? Cum câinii porniseră spre noua apariţie în peisajul nocturn al serii de iunie, Miron strigă la ei să le potolească avântul.

- Huo, mă, na la mine, javrelor. Haiduc, treci înapoi. Care eşti acolo, mă, că te rup câinii?

- Eu sunt, Miroane, Nicolae.

- La ora asta, măi omule!

- Lasă că-ţi zic eu cum îi treaba.

Câinii auzind că îi cheamă stăpânul înapoi şi pe doctor vorbind, au mai lătrat de câteva ori fără chef şi sau înturnat la picioarele baciului, scuturându-şi plictisiţi cozile pline cu mărăcinii adunaţi de pe păşuni.

Mogâldeaţa se apropia din ce în ce mai mult şi Miron, pentru orice eventualitate, trimise unul dintre ciobanii săi să-l întâmpine pe doctor şi să-l însoţească până la stână.

Nu putea şti ce reacţie vor avea câinii la apariţia în noapte a unui necunoscut?

- Ce-i, mă frate, cu tine la ora asta? Nu te-ai gândit că te puteau rupe câinii de pe la vreo stână sau să te încolţească vreo jivină? Aici doar nu eşti la tine pe bulevard sau între blocurile tale din beton.

- Trebuia să fiu demult la tine, dar aşa-i când pleci cu graba, te întâlneşti în drum cu zăbava.

- Dar ce ai păţit, Neculai?

- Multe s-au întâmplat. Am fost în drum spre tine până şi mamoş.

- Cum aşa? Mă uimeşti. Unde asta?

- Aproape de tine, în sat la Teşila.

- Hai, povesteşte, dacă tot ai venit până aici la vremea asta.

- Păi, când tocmai treceam pe lângă o casă mărginaşă şi mă îndepărtasem ceva de ea, mi s-a părut că aud nişte ţipete de femeie. Am stat eu locului, poate mi s-a părut, gândeam eu în sinea mea, când iar aud ţipătul de femeie după glas.

- Şi ce-ai făcut?

- Păi tu ce-ai fi făcut?

21

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Mă duceam să văd ce se aude şi de unde.

- Aşa am făcut şi eu şi în casa pe care tocmai o depăşisem am dat peste o fătucă tinerică, tinerică, cum stătea pe întuneric şi ţipa.

- De ce? Ce o apucase să ţipe?

- Facerea, asta o apucase. Era gravidă, i se rupsese apa şi copilul dădea năvală să iasă din întunericul mamei la lumină. De fapt, nu copilul, ci... copiii, că aveam două fete de adus pe lume...

- Cum aşa, omule? Singură şi fără moaşă printre dealurile istea?

- Dapă-i. Cine să o ajute?

- Cum cine? Nu avea soţ?

- Avea, dar nu prea avea.

- Stai aşa, dragule, că mă bolânzeşti de cap de tot.

Ia-o mai uşurel că nu pricep. Cum avea, dar nu avea?

- Soţ avea, însă era un beţiv, care stătea mai mult prin birturi, decât pe acasă. Cum cobora de pe munte din pădure, unde lucra, cum se oprea la cârciumă şi nu mai ajungea acasă, decât atunci când îşi făcea plinul.

- Până aici am priceput. Dar de ce nu era la maternitate femeia? Pe ăia de la maternitate nu-i interesează unde-i soţul.

- Ei, este mai complicat de explicat şi de înţeles.

- Măi, Neculai, tu ai de gând să mă betegeşti şi de cap? Nu-mi ajunge mâna?

- Hi, hi, hi. Lasă că mâna o rezolvăm noi într-un fel. Chiar, ia să vedem, ce ai aici? Doctorul Istrate uită pe moment de discuţia cu întârzierea lui şi trecu la probleme mai serioase, cu oblojirea mâinii lui Miron. Desfăcu cârpele legate de scândurica, pusă pe post de atelă, să nu i se mişte mâna şi începu să-i examineze starea. Se văita Miron de durere când apăsa pe mână, dar nu avea cine să-l audă în vârf de munte. Ciobanii se făceau că nu aud nimic, iar Istrate era prea obişnuit cu asemenea vaite, ca să le mai dea importanţă. Părea insensibil la durerea 22

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

pacientului său din seara aceasta, cu toate că ştia câtă durere putea să aibă prietenul său din copilărie.

- Ce te vaiţi ca o babă? Când ţi-a intrat şrapnelul în picior de era să rămâi fără el la Cotul Donului, parcă erai mai curajos.

- Dar eram şi cu vreo treizeci de ani mai verde.

- Lasă că după cum arăţi nu te-ai prea veştejit prea tare. Văd că-ţi prieşte aerul de munte şi jintiţa2.

- Prieşte, nu zic ba, dar nu mă scuteşte de dureri acum.

- Ai scăpat uşor. Nu ai mare lucru. Ai doar o entorsă, nişte articulaţii sucite. În două săptămâni, dacă eşti liniştit şi nu te agiţi prea tare, poate că scapi de gips.

- Cum, mă bagi în gips?

- Dapă-i cum ai vrea? Să stai cu ea liberă şi să se vindece?

- Aşa credeam. Mă înfăşori cu ceva, mai mă freci cu vreo alifie şi-mi trece.

- Nu merge. Oi fi tu vânos, dar nu uita câţi ani ai pe umerii tăi ăştia voinici.

- Neculai, fratele meu, tu ştii ce ai de făcut că eşti doctor de oase, numai să-mi treacă cât mai degrabă, că nu-i bine cu ea legată de gât, mai ales când merg la culcare. Nici să mă spăl singur nu mai pot.

- Nu te mai murdări şi tu, râse Nicolae la remarca lui Miron.

- Da, aici la stână toate se fac singure, ca la tine la bloc. Vine nevasta şi le deretică pe toate.

- Nu ai atâtea ajutoare?

- Măi Neculai, dragul meu! Aici dacă nu pui tu mâna, nimic nu iasă aşa cum trebui.

- Ei, lasă văicăreala şi hai să ne apucăm de treabă, că ne apucă miezul nopţii şi atunci înseamnă că m-am mai şi grăbit degeaba.

2

Produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea caşului.

23

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Te-ai grăbit pe dracu, Neculai, d-aia te-a apucat noaptea pe drum, mai spuse baciul râzând în hohote.

Eram să cred că te-oi fi oprit pe la vreo munteancă mai darnică cu doctorii, că voi mai daţi pe alături de, doar vedeţi atâtea prin spitalele voastre, când o doctoriţă mai acătării, când câte o mieluţă de asistentă, că de, are nevoie de domnul doctor la serviciu, sau câte vreo pacientă, aşa mai pe placul vostru…

- Ce dracu’, Miroane, tu crezi că noi asta facem în spitale? Stăm să vedem care femeie vrea să stea cu cracii pe sus şi să ne facă poftele? Departe de noi asemenea apucături. Or mai fi şi cazuri când se mai hârjonesc câte unii cu mâncărici, dar nu toţi fac aşa, Miroane, că doar spitalul nu-i bordel. În timp ce doctorul mai examină mâna baciului o dată şi îşi umezi pânza de tifon plină de praf de ipsos sanitar, special pentru asemenea operaţii, îşi continuă povestea cu naşterea celor două gemene din Teşila. Când termină de imobilizat entorsa baciului, termină şi povestea femeii cu patru fete la douăzeci şi cinci de ani.

- Măi Neculai, dar ce or fi avut oamenii ăştia în capul lor dacă, în şase ani, au făcut patru copii? Cum mama dorului hrăneşte gospodarul ăla şase guri dacă spui că mai este şi chefliu?

- Şi eu mă întreb acelaşi lucru. Vai de viaţa copilei ăleia. Ce nu ţi-am mai spus este că el se apropie de patruzeci şi cinci de ani.

- Cât? Vai de capul ei de nenorocită! Dar ce a gândit când s-a împreunat cu el?

- Cine ştie, Miroane! Cred că nici Dumnezeu nu mai ştie de ce a făcut-o.

Cei doi prieteni au trecut apoi la ale lor. De când nu s-au văzut se întâmplaseră multe lucruri în viaţa fiecăruia.

Aveau nepoţi, Nicolae ieşise la pensie şi acum se plictisea stând acasă să dezlege rebusuri. Îl mai chemau 24

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

din când în când la câte vreo gardă, când nu aveau personal suficient. Miron îi povestea ce se mai întâmplă pe la el la stână, cum a fost cu ursul care i-a betegit mâna şi multe altele. Doctorul îi adusese prietenului de jos de la oraş, o sticlă de palincă tocmai de la Cluj, luată de la un ardelean venit cu fructe în piaţă la Câmpina. Începuse să-i ajungă somnul, aşa că s-au hotărât să meargă la culcare.

- Dapă-i, Neculai, oi fi tu învăţat să dormi pe cearceafuri albe, dar aici, fratele meu, dormi fără pijamale şi nici papuci nu ai la capătul patului. Ia uite, ai să te întinzi pe laviţa iasta şi de învelit ai o pătură. Lasă că în timpul războiului tot cu pătură te înveleai şi uneori mai era şi plină de păduchi, de erai numai pişcături pe tot corpul.

- Măi, Miroane, la voi oştenii poate erau, dar noi mai găseam DDT să dăm şi să dezinfectăm saloanele de campanie improvizate.

- Crucea mamii lor, cu războiul lor cu tot, că erau să-mi rămână oasele p-acolo.

- De, Miroane! Uite că am scăpat şi am apucat să fiu bunic şi să ies la pensie.

- Bunic îs şi eu, dar la pensie, ba. Cine-mi dă mie pensie, Neculai?

- Tu îţi dai Miroane că doar lucrezi la tine şi la alţii.

Dacă îţi plăteai la stat lunar câte ceva cum ne oprea nouă, aveai şi tu acum pensie.

- Dar ce-mi trebi mie pensie, Neculai? Bani să trăiesc am, să mă îngroape am pus ceva alături, pot să mă îngroape şi aici în vârf de munte, că nu-i bai. Nu s-a întors nimeni să ne zică ce-i dincolo, aşa că nu mă pasă ce va fi după ce n-oi mai fi.

- Ai şi tu dreptate, Miroane, dar ştii cum îi românul! Să le orânduiască el pe toate în viaţă, nu după.

- Tu-i viaţa ei de viaţă, că uneori tare grea este.

- Este, Miroane, mai ales la unii. Iar mi-aduc aminte de oropsita aia care născu azi două fete odată.

25

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Ce-i mai trebuiau copii la etatea ei când avea deja alte două?

- Ei, măi Neculai, tu crezi că atunci când venea animalul de la crâşmă şi i se făcea de tăvăleală, se mai gândea că poate să rămână grea?

- Ai şi tu dreptate, Miroane. Mă bufneşte râsul când mi-l amintesc. Când m-a văzut ieşind din casă pe poarta lui. Era în stare să mă rupă în bătaie, cu atâta ură mă privea, iar când i-am spus că mai are încă două fete, să-l fi văzut, Miroane, ce faţă a făcut. Parcă i-am turnat o oală cu opăreală pe el. A rupt-o spre casă de parcă îl urmăreau muscalii prin tranşee ca pe voi la Cotul Donului. Începură să râdă amândoi în timp ce se pregăteau de culcare. Nicolae a mai fost şi altă dată oaspetele baciului, aşa că era învăţat cu viaţa de la stână. Nici acum nu avea de gând să plece până la sfârşitul săptămânii. Îi era drag să mai stea la poveşti cu prietenul său. Poate unii se întrebau: cum poate fi prieten un medic cu un cioban? Iaca aşa. Se cunoşteau de aproape cincizeci de ani. Erau din sate apropiate şi se întâlneau pe la horele ce se organizau, ba de flăcăii dintr-un sat, ba de altul şi pe atunci nu era doctor, ci un simplu fiu de muntean care îşi cosea fâneaţa sau îşi cultiva puţinul pământ deţinut printre dealuri sau coline.

Războiul i-a adus iar împreună. Când ruşii au declanşat atacul în noiembrie 1942, la Cotul Donului, Miron se afla în tranşee în linia întâi. Parcă s-a declanşat prăpădul. Armata română, deja decimată şi fără echipament de luptă antitanc, a devenit o apărare mai mult formală. Degeaba comandanţii Armatei a 3-a au cerut nemţilor ajutoare şi o reînarmare corespunzătoare, că nu au primit nimic. Nici cele două poduri de trecere peste Don nu le-au distrus, aşa că întreaga armată română a fost spulberată. Se mai vorbea pe front şi de o trădare a generalului Sănătescu, ajuns apoi prim ministru după demiterea lui Antonescu de către Regele Mihai.

26

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Peste o sută optzeci de mii de români au fost atunci, morţi, răniţi sau dispăruţi. Atunci un şrapnel s-a găsit să-l lovească şi pe Miron în pulpa piciorului. Adus la spitalul de campanie, a dat peste vechiul lui prieten, Istrate Nicolae, medic în cadrul spitalului. Apoi când Armata a 3-a s-a retras în ţară pentru refacere, Miron a fost demobilizat ca rănit de război.

Nicolae şi-a mai continuat serviciul până la terminarea războiului. Când a venit să lucreze ca medic ortoped la spitalul din Câmpina, a mers să-l caute pe Miron. L-a găsit în vârf de munte, păzind oile. De atunci le tot păzeşte. Rana din picior s-a vindecat. Au rămas doar amintirile şi această prietenie dintre ei care dăinuie de peste treizeci şi doi de ani.

27

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor MOTTO : „Viitorul unui om, ca şi al unei lumi, se construieşte, nu se visează.”

Henri Nouwen

3. Ana, fiica munţilor

Vasile, prin capul căruia bâltâcâia

rachiul, apăru iarăşi printre prietenii lui de golit pahare, în birtul lui Nea Tase, un grecotei burtos, cu două rânduri de guşă, rătăcit de pe nu ştia nimeni de unde şi venit pe meleagurile prahovene. Birtul era o încăpere insalubră, îmbâcsită de fumul ţigărilor de proastă calitate, fumate de către cei care o frecventau, în general ţapinari, ori muncitori de la Societatea de prelucrare a lemnului, din satul Lunca Mare, numită scurt „21”.

Fana se dăduse jos din pat cu toate că se simţea slăbită şi abia se mai ţinea pe picioare. Avea ameţeli, dar mai avea şi atât de multe lucruri de făcut. Nu a mai avut timp să-i gătească ceva de mâncare lui Vasile, să aibă ce îmbuca când va veni de la pădure sau de pe unde o mai hălădui el ca tot omul slobod, învăţat să nu dea socoteală nimănui. Ştia că pentru el, ea reprezenta doar o umbră care se plimba prin casa lui. În cel mai bun caz, era mama celor două fiice nedorite şi neiubite vreodată de el. Erau o povară trimisă de Dumnezeu peste viaţa lui mizeră. Nu ştia dacă simţea ceva cu adevărat pentru ea sau pentru fete. Când nu era băut, mai schimbau câte o vorbă, două. În rest, când se întorcea acasă, doar îşi arunca pe unde se nimerea geanta din piele de porc, ce avusese cândva rolul de ghiozdan al Valentinei. Fiind primul copil care mergea la şcoală, atunci s-a gândit să-i cumpere ceva 3

3

a se legăna, a se amesteca - regionalism

28

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

special, care să ţină până îşi termină clasele primare. Nu a fost să fie aşa. Când a fost Valentina prinsă de o ploaie, cum sunt atâtea la munte, servieta s-a udat, iar copila ca să o usuce, a aşezat-o lângă sobă. Pielea de porc s-a încreţit nemaiputând fi utilizată ca ghiozdan, aşa că Vasile s-a gândit să nu o arunce, ci să o folosească la cărat pachetul şi sufertaşul cu mâncare. De obicei, Vasile, când ajungea acasă, o arunca pe o firidă din tindă, apoi aştepta să i se pună masa şi să se culce. Alteori, venind băut de la birt, mai avea chef de hârjoneală şi după aceea uneori apăreau şi urmările, o altă sarcină nedorită. Era decretul cu avorturile în vigoare şi cine îndrăznea să facă o întrerupere de sarcină, risca ori puşcăria, ori moartea, dacă era făcută de vreo babă „firoscoasă”4 Fana trebuia să facă ordine prin cameră, după tot travaliul prin care trecuse. Nu se aştepta s-o ajute doctorul, apărut ca din senin în casa ei, trimis de Pronia Cerească să o salveze de la necazurile pricinuite de naştere sau de omul ei. Când a auzit uşa deschizându-se, prima dată a crezut că s-a întors doctorul, poate uitase ceva, cu toate ca ea nu a observat nimic străin prin casă, dar, după cum s-a trântit uşa de zbârnâiau ferestrele şi-a dat imediat seama cine poate fi.

Vasile, văzând cele două mogâldeţe rezemate de perne învelite în prosoape, se simţi de parcă l-a atacat strechea5. Nici nu a aşteptat să zică Fana ceva, că i-a şi lipit o palmă peste faţă, de a văzut aceasta stele verzi.

Cum se aştepta la un asemenea tratament din partea lui, fiind foarte slăbită şi fără de putere, abia reuşi să se menţină pe picioare, însă din forţa loviturii, se rostogoli peste pat, răsturnând şi un scaun în cădere. Era cât pe aci să se prăvale în cădere peste cele două micuţe.

4

pricepută la toate, învăţată şi deşteaptă. (DEX)

5

(despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastîmpăr.

Furie subită, acces de nebunie (DEX) 5

29

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Dumnezeii mă-tii de nenorocită, ţi-am spus că dacă nu faci băiat, să te arunci de pe stânca de la Lacuri?

Nenorocito! Nu mai ai două, îţi mai trebuiau şi altele? Să pleci în candela mă-tii cu ele cu tot unde vezi cu ochii, altfel ţi le leg de gât şi vă arunc în Paltinu. Nu vreau să vă mai văd pe niciuna în jurul meu, ori de nu, îmi iau lumea în cap şi plec de nebun unde oi vedea cu ochii.

- Ce vină am eu, măi omule, dacă s-au născut tot fete? Sau ce vină au ele că au venit pe lume?

- Când mi-ai spus că ai rămas gravidă, ce ţi-am zis eu? Dacă nu faci acum un băiat, nu mai ai ce căuta cu alte fete la mine în casă? Am spus sau nu?

- Spus. Ce ai vrea să fac acum? Asta ai pus, asta culegi. Şi eu mi-aş fi dorit un băiat, nu numai tu, spuse Fana, plângând în pumni, aşa cum era căzută peste pat.

- Mâine să nu te mai văd cu ele aici! Decretă el furios şi părăsi încăperea, trântind uşa cu putere. Ajuns la poarta larg deschisă, îi trase cu tărie un picior, de se bălăngăni din balamale şi o porni pe scurtătură, direct spre birtul de unde abia plecase. Simţea nevoia să-şi omoare necazul în alte pahare cu rachiu, de parcă nu golise destule.

Ajuns la bodegă, Tase cârciumarul se uită mirat la el şi-l luă la rost. Ştia că-i cu arţag, atunci când i se urca răchia la cap.

- Ce-i, măi Vasile, ţi-ai uitat cumva năravul la mine şi ai venit după el?

- Lasă-mă, nea Tase, în Dumnezeii mamei mele.

Sunt un om nenorocit.

- Dar ce-ai mai păţit, frate? Îl întrebă contrariat Tase.

- Mi-a născut muierea iar.

- Măi, Vasile, măi, asta-i de bucurie nu de necaz, când îţi mai vine pe lume un alt suflet. Atunci eşti bun de cinste.

- O fi la alţii, nu şi la mine.

- De ce, măi, omule?

30

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Doar ştii că mai am două fete mici. Ei, dracul de muiere s-a apucat şi mi-a mai făcut două, că nu erau destule ălelalte.

- Apăi, Vasile, ce vină are femeia în treaba asta?

- Dar cine să aibă - tu-i anafura mă-sii de iepuroaică. Auzi la ea! Să-mi facă două odată, la vremea aista! Abia le hrănesc pe ălelalte, dapă-i încă două!

- Lasă, măi, Vasile, nu te mai văita ca o babă beteagă de şale, te descurci tu cu toate greutăţile, că doar nu sunt muritori de foame prin zonă. Atunci, dacă nu faci tu cinste, las’ că fac eu pentru tine. Vino să te cinstesc cu un ţoi6 de răchie.

- Dapă-i nu mai am chef nici de răchie. Îmi vine să-mi iau câmpii, măi nea Tase, mai spuse el cu obidă.

Numai când mă gândesc ce belea a căzut pe capul meu.

Grijania mă-sii de viaţă.

- Măi, Vasile, mâine când te vei trezi din mahmureală, vei gândi mai pozitiv, nu îţi va mai părea dracul chiar aşa de negru ca acum. Mai bine te du acasă să te hodini că mâine iar te întorni la pădure şi te va durea capul de la beutură.

- Mă întorn la dracu'. Mai bine la el în Iad decât acasă să-mi urle în cap...

- Lasă, măi Vasile, că te înveţi tu cu ele. Nu zici că mai ai două? Crezi că ălelalte două au fost mai breze decât astea când s-au născut? Ia spune, mă, că nu mi-ai zis. Femeia ţi-e bine?

- Dar cine ştie omule, că am plecat repede când am văzut cucuvelele alea două, smiorcăin-du-se în pat. O fi bine, că doar umblă prin casă. Hai, dă-mi o răchie, nea Tase. Poate aşa uit de năcazuri. Crucea mă-sii, că nu-mi mai iese din cap, patru fete şi nici un băiat.

- De, măi Vasile, o să uiţi acum la crâşmă, dar acasă când te întorni, dai iar de ele.

6

păhărel în formă de sticluţă cu gâtul lung şi îngust, cu capacitatea de 50 ml. din care se bea ţuică sau rachiu (DEX)

31

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Nu mai scap de belele. La omul sărac nici boii nu-i trag, cum este vorba românului. Ce-mi mai trebuiau copii. Auzi, nea Tase! Patru fete la douăşcinci de ani!

- Cum vine asta, Vasile?

- Atât are muierea mea, douăşcinci de ani.

- Dar ce ai avut de gând atunci când ai luat-o, măi omule? Cât avea?

- Vreo optuşpe, cred.

- Crezi? Dar tu erai copt, măi frate, când te-ai încurcat cu ea, nu te-ai gândit la mai târziu?

- Ei, măi, nea Tase! Nu avea cine să mă ia şi pe mine. Aveam vreo treişapte. Eram încântat că mă ia una aşa de tânără. Era şi frumoasă pe deasupra. Eu, cu lucru la oraş, făceam naveta cu autobuzul... Am zis că dacă mă-nsor, îmi dau ăia şi mie casă la Câmpina, că dădeau la toţi însuraţii şi cu copii, dar nu a fost să fie aşa. Au început să plouă apoi cu fete, una după alta şi acum vezi şi matale unde am ajuns, am patru în şase ani. Dau cu drujba şi cu ţapina din zori până în seară, pentru o bucată de pită nenorocită. Crucea mamii ei de viaţă.

- Măi Vasile, băiatule. Lumea nu se sfârşeşte cu tine şi cu necazurile tale. Ştii cum este. Din ce este viaţa mai grea, cu atât ţi se face ceafa mai tăbăcită ca la boul ce trage la jug toată ziua. Te opinteşti tot mai tare în viaţă şi până la urmă răzbeşti tu s-o tragi după tine şi să ajungi la liman.

- O fi, măi nea Tase, dar parcă tot mai bine este să umbli cu pălăria într-o parte şi să fluieri vesel prin munţii ăştia de unul singur şi fără grijă.

- Acum te gândeşti la asta? Trebuia să o faci mai demult.

- Cine ştia cum va fi?

- Da, măi băiatule, dar să nu fluieri mai târziu a pagubă cum văd că fluieri tu acum. Fii optimist şi poate se va întoarce Dumnezeu cu faţa spre tine, să-ţi meargă ceva mai bine în viitor.

- Se întoarce pe dracu’.

32

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Iartă-l, Doamne, că-i necăjit şi nu ştie ce zice, mai spuse Tase, făcându-şi cruce, în timp ce-şi îndreptă privirea undeva spre tavanul cârciumii, unde credea el că este răsăritul.

Vasile dădu ţoiul peste cap şi-l goli dintr-o înghiţitură. Faţa lui era crispată şi vânătă de furie. Era atât de încordat, încât dacă ai fi trecut cu lama briciului pe faţa lui, nici nu ar fi simţit tăietura. Îşi luă pălăria, şi-o aruncă pe cap şi, urând seară bună crâşmarului, porni spre uşa birtului. Se văzu afară, înconjurat de răcoarea amurgului ce se cobora de pe vârful munţilor, aşezându-se peste Teşila. Aerul răcoros îi făcea bine. Parcă îi mai alunga aburii ridicaţi de tăria rachiului lui nea Tase. Pe deal se auzeau tălăngile vacilor ce se întorceau de la păşunat. Nici nu băgă în seamă ţăranul care îi dădu bineţe când trecu pe lângă el. Nu-i cunoştea pe toţi sătenii. Fiind o fire mai retrasă, mai posacă, nu-i plăcea să se încurce cu necunoscuţii şi nici să stea cu ei la sfat. Mormăia câte un salut plictisit ca răspuns, când aceştia îl salutau cum era obiceiul împământenit de când lumea printre oamenii muntelui.

Aici toţi se simţeau de parcă erau o familie. Dacă aveai nevoie de ceva şi-i cereai ajutorul cuiva, nu se putea să fii refuzat.

Stătea în mijlocul cărării într-o răscruce şi nu ştia încotro să o ia. Dacă pornea spre casă, dădea cu ochii peste cele două nou-născute şi peste Fana. Îi era şi foame.

Nu apucase să îmbuce nimic când a ajuns acasă. Fana a vrut să-i pună masa, dar era prea furios să mai şi mănânce. Parcă nu avea tăria să dea ochii cu cele din casă. Oare unde or fi fost ăle mari că nu le-a văzut prin casă. Să fi fost la joacă pe cine ştie ce coclauri de pe dealuri? Umblă cam fără căpătâi copchilele astea. Ana nu le zice nimic. Ar trebui să mai pună mâna pe joardă, să le mai strunească. Prea sunt zburdalnice şi lăsate de capul lor. Nu-i zi de la Dumnezeu să nu apară acasă când vin 33

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

seara pline de julituri şi murdare de parcă s-au scăldat în colb precum găinile.

Nu avu chef să ajungă acasă, aşa că hotărî să treacă pe la alimentară să-şi ia nişte parizer şi o pâine şi să se îndrepte spre vagonul de dormit de la brigada forestieră. În noaptea asta îi va ţine de urât paznicului, iar de mâine va vedea el ce va face. Era prea furios şi se simţea frustrat atât de viaţă şi de bucuria vieţii, cât mai ales ofuscat.

Anii au trecut, copilele au crescut, viaţa şi-a urmat cursul, fără prea multe schimbări în peisajul zonal.

Ocolul Silvic din Trăisteni încă mai tăia copaci dând de lucru la salariaţii săi, printre care şi lui Vasile Nechifor.

Vasile nu a avut încotro şi a trebuit să se împace că este tatăl a patru zburdalnice de fete, nici mai cuminţi şi nici mai deosebite decât celelalte fetiţe sau băieţei de vârsta lor. Băteau cât este ziua de mare toate dealurile, se scăldau în apele Florei cum le-a făcut natura la un loc cu băieţii, urcau cu vacile la păscut pe dealuri sau plecau cu grupul de copii de toate vârstele spre lacul Paltinu la pescuit şi scăldat.

Ana chiar se aventura uneori să ajungă cu vacile împreună cu surorile şi alţi copii, la fel de aventurieri ca şi ea, tocmai la „Lacuri”, cam la vreo zece kilometri spre munte. Le plăcea acolo, că era atâta pajişte bogată în iarbă grasă, locul era plat şi nu trebuiau să stea cu grijă că se vor rătăci văcuţele în timp ce ele se dedau la tot felul de jocuri. Cel mai mult se jucau pitulacu.

Printre ele era un copil mai deosebit decât toţi copii din sat, de care se ataşaseră foarte tare. Era cam de vârsta gemenelor. Dany, un metis făcut de o fiică a satului ajunsă studentă la Universitatea din Braşov, unde s-a „îndrăgostit subit” de un negru din Cuba, student şi el la facultatea de Mecanică. Cum dragostea a fost atât de „fierbinte” pentru fata satului, încât s-a trezit că este însărcinată, studentul cubanez, aflând vestea, a abandonat-o imediat. Avort nu se putea face din cauza 34

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

decretului şi nici o altă metodă de întrerupere a sarcinii nu a riscat, aşa că a apărut, în peisajul de vis al Văii Doftanei, o pată de culoare ciocolatie, numită Dany, copil abandonat foarte curând în grija bunicilor materni. Era de o sensibilitate deosebită, ruşinos şi fricos din fire, simpatic, zburdalnic ca şi ceilalţi copii de vârsta lui, căruia îi plăcea mai ales să cânte din gură având şi o voce frumoasă. La cei zece ani, avea un glas melodios, cucerind simpatia nu numai a copiilor din gaşcă, cât mai ales a părinţilor acestora. Împreună cu el, copii din marginea de sat unde era casa familiei Nechifor, stăteau seară de seară pe drum până târziu si cântau cocoţaţi pe parapeţii care împrejmuiau grădina curţii.

Copiilor, ca tuturor copiilor, le plăcea să se distreze mai ales pe seama lui Dany, când puteau să-i dea tot felul de pedepse dacă pierdea la „pitulacu”, jocul preferat de ei seara, sau pe platforma de la Lacuri. I se spunea aşa locului, deoarece, pe vremuri, aici existau nişte lacuri, acum rămânând doar nişte grote, unde se ascundeau copiii când jucau pitulacu.

Să vedeţi ce s-a întâmplat într-o zi pe „Luncă”, unde văcuţele se lăfăiau la umbra copacilor crescuţi sporadic pe platformă, mişcându-şi urechile clăpăuge, pentru a se feri de enervantele muşte şi tăuni ce nu le dădeau pace. Sătule, rumegau în timp ce-şi făceau siesta, iar copiii se alergau pe toată platforma să nu fie prinşi de cel care „punea ochii” la pitita.

Se întâmplase să fie prins Dany de către un alt copil şi cum el a pus ochii în timp ce restul de copii s-a ascuns aşa de bine, încât metisul nu a prins pe nimeni ca să scape de pedeapsa celui ce nu prindea pe careva dintre jucători.

Ce s-au gândit trăznitele de fete mai mari, cu vârste între 14-16 ani, în frunte cu Valentina, să-i dea drept pedeapsă bietului copil? L-au obligat să-şi dea pantalonaşii jos şi să-şi lege o cârpă roşie de cuculeţ, 35

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

strigând prin Luncă: „Cine pierde, ca mine, ca mine să păţească”. A fost atâta veselie printre copii când l-au văzut pe Dany „bandajat” la cuculeţ, încât a ajuns de pomină în toată gaşca lor de neastâmpăraţi.

Pe acele vremuri, nu exista atâta ruşine între copii, de aceea fetiţele se scăldau despuiate alături de băieţi, chiar şi cele de 10 - 12 ani, cărora de acum începea să le crească năsturaşii sânilor şi să le apară pe ici pe colo câte un firişor din viitoarea mătase pubiană. Parcă cele mai mari aveau costum de baie? Intrau în apa răcoroasă în chiloţii de toată ziua şi apoi aşteptau să se usuce sau se dădeau după câte un copac să-i stoarcă de apa râului. În loc de sutien foloseau maieul sau câte o bluză. Cum acestea de obicei erau chinezării subţiri, dacă le priveai cu mai mult interes, descopereai lucruri noi şi necunoscute ţâncilor din gaşcă. Numai că puii de munteni nu prea erau interesaţi pe la vârsta lor ce ascund fetiţele sub chiloţi şi maieuri. La scăldat nu se prea foloseau costume de baie de către săteni. Doar pe la turişti mai vedeai câte unul – două, când se aventurau să se răcorească în undele Florei sau în lacul Paltinu, sosiţi la vreun grătar pe malul apei.

Anul 1984 a fost marcat de mai multe evenimente: - Deschiderea Jocurile Olimpice de iarnă de la Sarajevo, pe 8 februarie.

- Pe 6 mai, la Palatul Sporturilor din Bucureşti, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci. Cu prilejul retragerii sale din activitatea competiţională, primeşte din partea preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, Ordinul Olimpic.

- Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie a Casei Republicii şi a Bulevardului „Victoria Socialismului” din Bucureşti, pe 25 iunie.

- Cosmonautul sovietic Svetlana Savitskaia a devenit prima femeie din lume care a efectuat o ieşire în spaţiu, pe 25 iulie; 36

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- La cea de a XIII–a ediţie a Olimpiadei de vară, organizată la Los Angeles, sportivii români au cucerit 20 de medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz (29 iulie–12 august).

Tot acest an, va fi unul plin de durere pentru cele patru fetiţe ale Fanei Nechifor, Valentina, de şaisprezece ani, Eleonora, de patrusprezece, Maria şi Ana, de câte zece ani. Vor rămâne orfane de tată. Vasile, în urma unei ploi torenţiale ce l-a surprins pe munte, răceşte şi se pricopseşte cu o congestie pulmonară de toată frumuseţea.

Oricât s-au străduit medicii spitalului din Câmpina să-l pună pe picioare, nu au reuşit. Era încăpăţânat din fire şi credea că se va vindeca la începutul răcelii cu o cinzeacă de rachiu fiert şi cu piper, care să scoată tot focul din el, apoi, văzând cum sănătatea lui a devenit tot mai şubredă, când a ajuns pe patul de spital sub îngrijirea medicilor, a constatat că a fost prea târziu. Plămânii lui erau aşa de plini cu pungi de apă, încât a murit într-o noapte sufocat. Pe 24 august moare, lăsând atât copilele, cât şi pe Fana, fără nici un sprijin material.

Moartea lui Vasile a marcat profund restul familiei. Acesta a dispărut din viaţa familiei tocmai când aveau cea mai mare nevoie de el. Copilele creşteau văzând cu ochii. Fana rămasă fără niciun sprijin financiar, trebuia să se descurce cum putea. A trebuit săşi caute un loc de muncă ca să facă faţă cheltuielilor.

Banii veniţi din alocaţia fetelor nu îi erau suficienţi pentru cele cinci guri de hrănit. La scurt timp după terminarea obiceiurilor de îngropăciune, a mers la conducerea fostului loc de muncă al lui Vasile, să încerce, poate îi va da şi ei ceva de lucru, ţinându-se cont de situaţia familiei sale. Nu aveau decât la amenajarea 37

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

drumurilor forestiere, aşa că în scurt timp a început să dea la lopată sau la târnăcop de dimineaţa până seara târziu, alături de ceilalţi bărbaţi din echipă. Între copile au început să se cristalizeze legături sufleteşti deosebite. Cea mai mică, ultima născută, Ana, se simţea mult mai legată sufleteşte de Eleonora, decât de sora sa geamănă, Maria, cum ar fi fost normal între gemene. Ana era mai retrasă, mai lasă-te să te las, mai lipsită de iniţiativă, Maria mai plângăcioasă. Poate de aceea, Eleonora o lua mereu pe Ana după ea, când pleca prin pădure la pupături cu băieţii de vârsta ei, colegi de clasă. Între ele se ţesură alte legături sufleteşti decât între celelalte surori. Ana fu luată sub aripa protectoare a surorii mai mare cu patru ani, pentru că a văzut-o mai nebăgată în seamă de ceilalţi copii. Câţi băieţi au primit ghionturi sub coaste pentru ea când o necăjeau sau câte fete au fost ciufulite, dacă se legau de ea. Ana era discretă, nu spunea nimănui ce năzdrăvănii făcea sora ei prin pădure, că de, băieţii din sat nu erau mai deosebiţi decât alţii, ştiau şi ei să pupe şi să pipăie o fată naivă cum era Eleonora. Poate că nu era chiar aşa de naivă cum credea Ana despre ea, ci mai repede curioasă să descopere noi senzaţii pe care le poate simţi o fătucă de paisprezece ani.

Cu un an înainte de a se prăpădi tatăl fetelor, în casa bunicilor din partea mamei a fost găzduită o familie de ţigani rudari, care se ocupau cu tot felul de lucrări de reparat sau confecţionat din metal. În acele vremuri la ţară se foloseau linguri metalice cositorite. Cum acestea mai şi rugineau, de atâta frecat cu cenuşă să se cureţe rugina, ajungeau să le repare rudarii prin cositorire, iar plata se făcea de obicei în natură, ceva de ale gurii, o pasăre, o felie de brânză etc.

38

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Ce era interesant în obiceiurile acestor rudari, erau focurile aprinse în serile de vară, când îşi luau chitarele şi începeau să cânte tot felul de cântece ţigăneşti, iar fetele şi băieţii dansau în jurul focului, peste care aruncau din când în când câte o mână de sare, să scoată cât mai multe scântei. Între copiii rudarilor şi fetele Fanei se stabiliră cu aceasta ocazie, strânse legături de prietenie. Aveau rudarii un fecior, numit Cosmin, cu vreo doi ani mai mare decât bruneţica şi simpatica Ana, o copilă bondoacă, subţirică, cu ochii săi verzi şi cositele negre ca pana corbului. Copiii îi spuneau de fapt „Bibicu’” lui Cosmin. Nimeni nu ştia de unde i-a apărut acest apelativ pe care micul rudar îl acceptase cu plăcere. Lui Cosmin îi plăcea tare mult de mărunţica Ana şi cum la ţigani căsătoriile se aranjează din fragedă copilărie, spera ca tatăl lui să ’’negocieze” ca să o ia de nevastă pe Ana peste 2-3 ani, poate şi mai devreme după tradiţia ţigănească.

Mânat de aceste sentimente copilăreşti, toată ziulica cât era de lungă stătea cu ochii aţintiţi pe capul uliţei de unde trebuia să apară fătuca de la şcoală. Cum o vedea că se întorcea acasă, se şi repezea să o aştepte, stând rezemat de poartă, ca şi când era din „întâmplare” acolo. Nici Anei nu-i displăcea Cosmin.

Ana avea părul lung până la brâu şi îi plăcea să i-l împletească ţigănuşul, care începea să-l aranjeze cu un pieptăn mare din os din corn de bou, de parcă îl mângâia, aşa de uşoare îi erau mişcările, apoi îi împletea codiţe şi îi lega fundiţă din cârpe roşii la vârfuri ca la ţigănci. Acelaşi piepten era folosit şi de rudari, care erau plini cu păduchi. Bibicu i-a tot împletit cosiţele Anei, până a umplut-o şi pe ea, încât ajunsă la şcoală la un control al învăţătoarei, care observând mişcările de scărpinare şi, cunoscând unde îşi petrece în general timpul, a ajuns acasă plângând în hohote, de se auzea pe toată valea 39

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Florei, fără frumoasele sale cosiţe negre, deoarece învăţătoarea a băgat-o într-o debara şi i-a înfipt foarfecul în codiţe, retezându-le, lăsând-o cu părul scurtat băieţeşte. De atunci copilele Fanei nu au mai vizitat casa bunicii şi familia de rudari.

Pe la vreo unsprezece - doisprezece ani, Ana şi Maria au fost duse de Fana prin zona Buzăului să-şi petreacă vacanţa de primăvară la bunicii paternali. Aici le-au prins şi sărbătorile Paştelui, cu tot felul de ritualuri locale, la care au participat şi ele, pentru prima dată, cu mare plăcere. Mai târziu, Ana îşi va aminti cu multă nostalgie de acest prim caloian, la care a participat împreună cu Maria şi alte fetiţe din satul bunicii. În a treia marţi de după Paşte, se organizau mai multe cete de copii, începând chiar cu vârste foarte mici de cinci - şase, până la cincisprezece - şaisprezece ani. Se păstrau de la Paşte coji de ouă vopsite în toate culorile, după cum le avea fiecare familie.

Dimineaţa s-au adunat copiii la casa bunicii, unde s-au apucat să confecţioneze, după cum le explica bunica Semilia, o păpuşă din lut galben, numită caloian sau scaloian, pe care au împodobit-o cu fâşii de cârpă colorată şi coji de ouă vopsite. I-au făcut ochi, nas, gură şi apoi pe cap o căciulă roşie din coji de ou vopsit la Paşte şi pe margine împodobiră păpuşa cu flori de diferite culori.

Păpuşa a fost aşezată pe o scândură ca să o poată plimba prin sat în timp ce cântau de zor: Caloiene, iene, Caloiene, iene, Du-te-n cer şi cere, Să îţi dea cheiţele, Să deschidă porţile, Să sloboade ploile, Şi să ude fetele, Să curgă cu găleata, Zilele şi nopţile, 40

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Ca să crească grânele.

Caloiene, iene, Caloiene, iene, Cum ne curg lacrimile, Să curgă şi ploile, Zilele şi nopţile, Să umple şanţurile, Să crească legumele Şi toate ierburile.

Caloiene, iene, Deschide portiţele, Să curgă ploiţele, Că de când n-a mai plouat, Arătura s-a uscat.

Rostul acestei tradiţii populare era invocarea ploilor benefice, aducătoare de bogăţie. Ana, fiind mai liniştită din fire, mai serioasă, a fost numită de bunică pe post de preot, iar Maria îndeplinea rolul de dascăl, scuturând cu sârg de candela improvizată, umplută cu tăciuni din ştiuleţi de porumb, peste care bunica a presărat tămâie care de fapt era răşină de brad. O altă fetiţă ducea o creangă verde, de care erau prinse flori, pe post de steag, iar celelalte, cu lumânări aprinse în mână şi bucheţele de flori, erau pe post de bocitoare, precum cele care prin textele rostite, invocau venirea ploilor.

Aceste tradiţii româneşti sunt întâlnite nu numai în zona Buzăului, ci şi prin Ialomiţa, Dobrogea, Muntenia de răsărit, Bărăgan, zona Brăilei, Călăraşi şi în multe alte părţi ale ţării, practica existând în tradiţia balcanică şi în România încă din epoca precreştină.

Ritualul, urmat de grupul de copii, este similar cu cel al unei înmormântări obişnuite. Caloianul devine astfel un mesager pentru Dumnezeu, în faţa căruia va ajunge după înmormântarea lui în lanul de grâu, acolo unde acesta se cultivă, pe malul unei ape sau aruncat în fântâna unei familii, care are o singură căsătorie.

41

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

După ce grupul de copii a plimbat caloianul prin sat, a venit cu el la marginea râului ce curgea în vecinătatea casei bunicilor şi săpând o groapă, l-a îngropat cu grijă. Fiecare participant la ritual a adus câte un ou - două, puţină făină, mălai, lapte şi alte alimente, pentru a se pregăti pomana caloianului.

Bunica le-a gătit o omletă mare cu mărar, plăcintă cu brânză şi gogoşi, iar din zeamă de lămâie, zahăr şi bicarbonat de sodiu, au improvizat limonada. Copii erau veseli şi gălăgioşi nevoie mare, care mai de care gata să-şi povestească impresiile şi ce au observat la cei vârstnici, când le-au trecut prin faţa porţii.

Drăcoaica de Maria, care tot pendulase din candela improvizată de bunicul ei, dintr-o cutie de conservă, legată cu sfoară, se tot învârtea, cântând în jurul mesei, unde era aşezat grupul de copii la umbra unui copac rămuros, caloiene, iene deschide portiţele... şi udă fetiţele şi cu o cană de apă le stropea pe participantele la ritual. Bocitoarele cu glasurile lor piţigăiate, numai a bocitoare nu semănau, când se simţeau stropite cu apa rece. S-au îndopat bine cu tot ce le pregătise bunica pentru masa de pomană şi au plecat pe la casele lor, urmând să se reîntâlnească peste trei zile să dezgroape caloianul şi să-l bocească din nou, cu aceleaşi versuri, ca şi la plimbarea lui prin sat. Caloianul a fost pus pe o scândură şi i s-a dat drumul să curgă la vale pe apa pârâului din marginea satului, strigând în urma lui ca anul să fie ploios şi plin de roade. Această dezgropare poate coincide cu ziua paparudelor, o altă tradiţie populară, când, dacă este o zi călduroasă, participantele la ritual încing o hora şi se udă una pe cealaltă cu apă, invocând din nou apariţia ploilor pentru fertilizarea culturilor.

42

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor MOTTO: „Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci” Mahatma Ghandhi

4. Prima lecţie de viaţă

Ana,

dovedi încă de mică, prin înclinaţiile sale spre artă, că este dotată atât cu talent muzical, cât mai ales cu cel creativ - artistic. Când nu hălăduia pe dealuri cu cârdul ei de copii năzdrăvani, tăia toată ziua la foarfecă cârpe şi confecţiona rochiţe pentru păpuşi. Le cosea aşa de bine şi avea atâta fantezie în crearea lor, încât credeai că a urmat niscai cursuri de croitorie.

Pentru orele de muzică de la şcoala elementară din sat, a apărut un profesor din Câmpina, care ştia să cânte la chitară clasică. S-a gândit el la un moment dat că ar fi bine să organizeze o formaţie de chitarişti din copiii cu înclinaţii muzicale. La această formaţie a fost cooptată şi Ana. Mariei nu-i plăcea ce face sora ei. Considera că-i pierdere de timp să zdrăngăneşti toată ziua la chitară.

Prefera ca timpul petrecut de sora geamănă cu repetiţiile, mai bine să-l petreacă la joacă cu ceilalţi copii pe coclaurile din împrejurimi.

Anei îi plăcea ce învăţa la cursul de chitară şi mai ales faptul că atunci când ştia să cânte şi erau invitate cu formaţia Plai, cum o numise oficial profesorul, la serbările şcolare, concursuri artistice între şcoli sau la zilele festive organizate de primăria locală, cum era şi cea numită „Fiii Satului”, atunci când toţi cei împrăştiaţi prin toată ţara reveneau în sat cu acest prilej. Formaţia era îmbrăcată în costum naţional şi cânta pe scena căminului cultural din sat, pentru toată suflarea satului. Îi plăceau 43

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

fetei aplauzele pe care le primea de la public. Se simţea deosebită, importantă şi interesantă.

Ana a început să înveţe câte ceva despre viaţă mai ales de la sora mai mare, de la Eleonora. Când aceasta o lua cu ea la pădure, unde aveau de obicei întâlnirile sale amoroase cu diverşi parteneri ocazionali, observa ce se întâmplă între cei doi şi de multe ori se întreba ce simte sora ei, când băiatul o sărută pe gură sau când o pipăie pe micuţele mere aflate în plină creştere, ori când mâinile lui curioase, îi pipăiau pulpele picioarelor. Stătea rezemată cu spatele de câte un copac şi-i privea atentă ce fac. La cei doisprezece ani ai săi încă nu avea nicio tresărire sexuală. Era insensibilă parcă la aceste reacţii.

Chiar se întreba, ce poate fi aşa de deosebit, când eşti la vreun băiat în braţe?

O mai lua Bibicu de mână când se plimbau de-a lungul străzii, dar îl considera un amic şi atât, încă nu i se înflăcăra imaginaţia. De multe ori, Eleonora, ştiind că ţigănuşul o place, o învăţa ce să facă atunci când se întâlnesc singuri seara pe uliţă. Ei nu-i convenea ce-i spunea Eleonora şi nu l-a lăsat niciodată pe Bibicu s-o pupe, cu toate că ţigănuşul tot încerca. Doar nu o dată, le auzise pe ţigăncile mai mari spunându-i lui Bibicu: „Mă, prostule, pune-o, mă, cu cracii în sus. Ce mai aştepţi? Vrei să o pună alţii înaintea ta?” Nu înţelegea ea despre ce este vorba, dar era sigură că nu-i plăcea să fie pupată de Bibicu sau de către alt copil.

După ce rudarii au părăsit satul, când avea vreo doisprezece ani, au mai încercat şi alţi copii să o „înghesuie” pe la întuneric, când se jucau seara pitulita pe uliţă. Maria, sora geamănă, se mişca mai repede ca ea.

Radia de plăcere când se lăsa antrenată în asemenea jocuri. Exista la căminul cultural un cinema, aşa că atunci când se dădea câte un film, băieţii profitând că le plăteau biletele invitatelor, încercau sa tragă spuza pe turta lor, să profite cât mai mult de întuneric, umblând cu mâinile lor curioase şi neastâmpărate pe sub fustiţele copilelor, cu 44

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

voia sau fără voia acestora. Aşa s-a întâmplat şi cu Ana, când un băiat a încercat să facă acest lucru pe la vreo treisprezece ani. Cum a simţit mâinile acestuia pe pulpele sale, a şi sărit în sus ca arsă şi a părăsit sala, de l-a lăsat pe băiat cu buza umflată. Nici nu-i putea reproşa că i-a plătit biletul de un leu cincizeci, pentru că ea a refuzat să mai vadă filmul. S-a dus glonţ acasă să-i povestească Eleonorei, plângând, ce a păţit la film. Pe aceasta a bufnit-o râsul, de nu se mai putea abţine, auzind că Pavel al lui Cotrocea a băgat mâna sub fustă lui soră-sa.

- Ia zi Ano, cum a fost cu mutul lui Cotrocea? întrebă ea, râzând în hohote.

- Cum să fie! Încercă să răspundă Ana, printre sughiţuri. Când s-a lăsat întunericul, hop şi el mai întâi că mă ia de după umeri, apoi umblă cu o mână pe la pieptul meu şi, dintr-o dată, hop că bagă mâna sub fustă, între picioarele mele.

- Şi tu ce-ai făcut? Continuă ea interogatoriu, râzând cu plăcere. Ia auzi, mutul dracului! o făcu pe indignata Eleonora. Cine se aştepta de la el? Şi mai zici că-i mutălău. Tace şi face, al dracului de slăbănog. Aşa, şi?

- M-am ridicat imediat şi am fugit afară din sală.

- De ce?

- Cum de ce? Ce căuta el cu mâna sub fusta mea?

Ce dacă mi-a plătit biletul? Pentru un leu cincizeci poate face ce vrea?

- Nu ştii ce căuta? se distra Eleonora cu naivitatea prâslei familiei. Să vadă dacă este privighetoarea în cuibar, că doar aşa fac toţi băieţii cu fetele când se întâlnesc. Se pupă, se mai pipăie, asta este. Nu trebuia să fugi. Te-ai speriat degeaba. Mai târziu ai să vezi că o să-ţi placă. Nu mai fii şi tu aşa de sălbatică. Ce dracu’ eşti aşa de fraieră? Mai dezgheţată este Maria. Am văzut că ea nu se mai sperie de un pipăit, chiar desface piciorul să simtă mâna mai bine pe pulpa ei. Doar nu o să te mănânce şi 45

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

nici păsărica nu o ia cu el. Rămâne tot în colivie. El doar o mângâie pe pene şi atât.

- Leo, eşti nebună? Cum să-l las? Am văzut ce faci tu cu ai tăi, sau mai bine zis ei cu tine, dar mie nu-mi place aşa ceva.

- Treaba ta. Nu-ţi place acum, dar mai târziu ai să te dai în vânt după ele, chiar ai să te cauţi singură.

- Nu eşti sănătoasă. Cum să mă caut eu?

- Mai vorbim noi mai târziu, peste un an - doi.

Ana a rămas nedumerită de ce a spus soră-sa. Era la prima ei lecţie de viaţă, când începea să-şi descopere sexualitatea. Încă nu se considera pregătită pentru asemenea relaţii şi nici nu era supărată sau deranjată de faptul că sora geamăna i-o luase înainte. Fiecare cu temperamentul său. Deocamdată nu simţea nevoia să fie mai apropiată de vreun băiat anume, mai mult decât de altul.

De Dany şi Bibicu se simţea atrasă ca prieteni.

Dany cânta frumos, avea o voce caldă, odihnitoare şi parcă atunci când începea el să cânte seara pe uliţă sau la marginea râului unde se duceau să privească stelele în nopţile senine, cântau toate păsările din pădure împreună cu el. Erau mai mulţi copii şi mergeau la râu să se scalde sau să caute licurici printre rădăcinile putrezite ale unor copaci bătrâni. Zgârmau7 cu un băţ în praful maroniu şi umed de rădăcini putrezite. Găseau licurici şi umpleau vârfuri de rămurele, apoi se jucau cu ele alergând pe marginea râului. Ziceau că sunt mici steluţe căzătoare. Când picau aceşti viermi strălucitori de pe beţişor, parcă cădeau scântei de jar. Dany, la rugămintea ei, începea să cânte cu vocea sa, încă în formare. Învăţase balade de la femeile bătrâne din sat. De fapt, Ana credea că prietenul ei ciocolatiu o moşteneşte pe bunica maternă, care avea o voce plăcută, duioasă când începea să cânte pe la clăci doine sau balade vechi.

7

Regionalism - a căuta cu un beţişor de lemn în pământ.

46

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Pe Bibicu îl plăcea, chiar dacă era ţigan şi mereu murdar, pentru că îi simţea strălucirea din ochi când o privea. Parcă i se lumina faţa. Nu înţelegea ea atunci ce se întâmplă cu el, dar ştia că în preajma lui se simţea bine, mai ales când îi atingea părul cu pieptenul din os. După ce i-au tăiat cosiţele, nu s-a mai dus la casa bunicii să se mai joace cu ţiganii. Îi considera vinovaţi de necazul ei şi de pierderea pletelor, de care era aşa de mândră şi îndrăgostită.

Timpul a început să se scurgă ireversibil. Mai era puţin şi terminau clasa a opta. După serbarea de sfârşit de an, se organiza la căminul cultural o seară dansantă cu muzică după un magnetofon, conectat la nişte boxe răguşite. Fiind sâmbătă, tineretul se gândea mai ales la acest eveniment. La ţară, între dealuri, păduri şi munţi nu prea ai unde te distra, decât dacă te duci la oraş sau la Sinaia şi pe întreaga Vale a Prahovei, aşa că toţi erau nerăbdători să se lase cât mai repede seara şi să meargă la căminul cultural, la reuniunea tovărăşească, cum îi spuneau oficialii primăriei, care au organizat acest eveniment.

Fetele Fanei şi-au luat cu ele prosoape şi schimburi şi au plecat la râu să se îmbăieze. După terminarea barajului de la Paltinu, exista trasă în sat şi apă curentă, chiar dacă existau şi fântâni, însă fiind vară, preferau o baie în Florei în locul unei ape fierte la aragaz şi o îmbăiere în albia din tablă zincată, ţinută în baia lor neterminată încă. Nu erau aşa de bogaţi încât să-şi permită construirea unei băi adevărate cu duş sau cadă dintr-o dată, aşa că după decesul tatălui, ce se începuse la baie, aşa a rămas. Ştiau ele undeva, după nişte copaci, un loc mai ferit, unde s-a excavat de către un şantier de construcţii, pentru a scoate balast. Acolo era locul lor preferat de scaldă, chiar dacă era un pic mai departe de casă. La vârsta lor, nu mai contau distanţele de mers pe jos.

47

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Cea mai nerăbdătoare sa ajungă la dans era Valentina. Avea de acum douăzeci de ani şi îşi invitase un coleg de al său de serviciu, care îi tot făcea ochi dulci, să participe la seara dansantă. Era din Trăisteni, peste Florei, un sat mai mare ca al lor. Necunoscând pe nimeni din sat, se gândea ca nu cumva să mănânce bătaie de la băieţii din Teşila, aşa că s-a lăsat cam greu convins să vină la dans, fiind o fire mai temătoare. Valentinei îi plăcea de flăcău. Spera să se logodească într-o zi cu el. Se mai aventurase ea cu băieţii din sat, pe tărâmul lunecos al amorului, dar, ca la ţară, se mai auzea câte ceva despre aventurile fetelor, că, de, băieţii dacă nu se lăudau cu ce a mai trecut pe lista succeselor sexuale, nu se considerau bărbaţi, aşa că ar fi preferat să se mărite cu unul din alt sat, unde nu era cunoscută.

Campioana la întâlnirile de amor însă era Eleonora. Nu rata nici o ocazie. Cum îi plăcea de câte un flăcău, cum se lăsa plecată în lumea simţurilor plăcerilor trupeşti. Chiar dacă acum era majoră, prima deflorare o avusese încă de prin clasa a şaptea, cu un băiat mai mare, în poiana Lui Toader. În pădurea ce se întindea de la marginea satului spre munte, era la vreun kilometru o poiana întinsă plină cu flori şi fâneaţă. I se spunea a Lui Toader, că aici s-a spânzurat un consătean, cu mulţi ani în urmă, de l-au găsit oamenii atârnând de creanga unui fag rămuros. Aici au venit, vezi Doamne, să adune flori de iasomie şi băiatul a cules aşa de bine florile, până a cules-o şi pe a ei.

Nu prea i-a plăcut cum a fost, nici ea nu prea ştia ce se întâmplă de fapt. A simţit doar o durere acolo jos şi cam atât. Spera ca data viitoare să fie mai plăcut. Nu regreta că a început aşa de devreme să se culce cu băieţi. De ce sa piardă timpul aşteptând până se mărită? La ce-i folosea?

Eleonorei i-a plăcut atât de mult acest sport, încât tare şi-ar fi dorit să o iniţieze şi pe mezină. Chiar vorbise şi cu un băiat să o înceapă, însă Ana fugea de acest fel de întâlniri iniţiate de sora mijlocie, ca dracul de tămâie. De 48

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

aceea mijlocia o tot târa după ea, când mergea la întâlniri cu partenerii din sat, poate - poate o păcăleşte să se distreze şi ea şi aşa va înţelege plăcerea acestor aventuri cu sărutări şi îmbrăţişări.

Cele patru surori cu sacoşele în mână, au tras poarta după ele şi au urcat cărarea ce ducea amonte către locul lor tainic. Aici nu prea veneau localnicii la scaldă.

Preferau plaja din aval de sat, unde era o întinsură a apei, de unde s-a excavat nisipul amestecat cu pietriş, cărat de către camionagii de la şantierul de construcţii, formându-se şi o plajă frumoasă.

Drumul de peste un kilometru, l-au parcurs vesele, comentând evenimentul şi ţinutele în care se vor îmbrăca. Era vară, erau tinere, se purta mini, chiar foarte mini, aşa că nu surprindea pe nimeni ţinuta lor. La băieţi era mai simplu. Un pantalon din blugi cât mai rupţi pe la genunchi şi o bluză sau tricou subţire în culori cât mai ţipătoare completau ţinuta de dans.

Ajunse la locul lor de scaldă la vremea când soarele cobora leneş spre locul de pitire, după Piscul Caprei, pentru somnul din timpul nopţii, fetele constatară cu satisfacţie că nu mai era nimeni prin zonă, deci se puteau simţi în largul lor.

Scăpară în mare viteză de tot ce aveau pe ele, aruncând veşmintele unde se nimerea şi se aruncară în apa nu prea adâncă în acea parte a râului, însă deosebit de plăcută pentru căldura de afară. Un observator neutru putea să admire cele patru apariţii neaşteptate ale pădurii în toată splendoarea lor.

Valentina, la cei douăzeci de ani ai săi, era o tânără cu un corp deja conturat de femeie. Lată în umeri, de înălţime mijlocie, până la un metru şaizeci, ochii verzi spre albastru, ce se încadra plăcut sub două sprâncene arcuite şi cu părul ce-i cobora în valuri pe umeri. De obicei, sânii la femei simbolizează sexualitatea acestora, atractivitatea lor şi feminitatea. Un bărbat când admiră un sân mare, plin, frumos conturat, simte un plus de 49

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

excitaţie, iar atunci când mai are şi posibilitatea de a-l mângâia şi de a-l săruta, se îmbată de fericire. Aşa erau şi sânii Valentinei, spre deosebire de celelalte surori mai mici. Avea sânii mari, plini, generoşi şi încă fără urme de moliciune, chiar dacă gustase din plin la cei douăzeci de ani din plăcerile carnale. Picioare drepte cu pulpe pline, chiar dacă mijlocelul ei se cam mărise odată cu maturizarea, faţă de ce-şi doreşte orice tânără femeie.

Mătasea castanie a triunghiului de la încheietura picioarelor contura o zonă atractivă şi demnă de cercetat, iar partea dorsală, cu o curbură obraznică, parcă te îndemna să-l tot mângâi cu o palmă uşor aplicată pe fiecare fesă din când în când.

Eleonora era cea mai înaltă dintre toate, o brunetă cu nişte ochi mari, de parcă tot timpul erau aţintiţi asupra cuiva sau pe ceva atractiv, pentru a afla cât mai multe despre acel punct de interes ce-i captase atenţia. Părul îi era ondulat şi avea deja un bust bine dezvoltat, cu sânii ca doi pepenaşi drăgălaşi, ce se doreau admiraţi, mângâiaţi şi sărutaţi. Mugureii stăteau ridicaţi, gata sa iasă la atac la orice atingere. Era o fată frumoasă şi de aici interesul băieţilor pentru ea. Care mai de care şi-o dorea în braţe, mai ales că se aflase în sat că nu este o redută greu de cucerit şi că oricând era dispusă unei tăvăleli prin pădure sau unde putea fi linişte şi discreţie.

Maria, ca şi Ana, erau în plină formare. Ambele cu ochii verzi - albăstrui, părul la fel de negru ca şi la celelalte surori mai mari. Nu aveau încă un metru jumătate ca înălţime, de aceea le plăcea să poarte pantofi cu tocul un pic mai mare, să pară şi ele mai înalte. Ana era un pic mai slăbuţă decât sora sa geamănă şi mai plăpândă, pe când Maria parcă era un băieţoi. Avea comportamente băieţeşti. Chiar uneori şi înjura ca un băiat. La cei paisprezece ani, încă nu-şi găsise un amic mai mare ca ea sau din clasă, de aceea mereu era însoţită de un frate al unei prietene, mai mic cu un an şi ceva, motiv pentru care era tachinată de către surorile sale. Şi 50

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

la cele mici începuseră să le crească sânii ca la orice adolescentă, însă nu depăşiseră stadiul unei piersice ce încăpea în căuşul unei mâini de flăcău mai mărişor.

Blăniţa le era micuţă, abia dacă se observa, motiv pentru care se şi ruşinau când se dezbrăcau în faţa surorilor.

Scalda în apa râului era însoţită de gălăgia şi voioşia celor patru Iele ale pădurii, plăcut surprinse de temperatura apei, ce le dezmierda tinereţea corpului de fete zburdalnice şi dornice de distracţie.

Drăcoaica de Eleonora veni pe la spatele Anei şi o prinse de abdomen cu o mână, iar cu cealaltă, începu să-i mângâie merişoarele micuţe.

- Uite, Ana, ce-ţi fac băieţii când te prind la strâmtoare. Încep să te pipăie pe aici şi în timp ce vorbea, îi mângâia ţâţişoarele ei nedezvoltate încă, apoi pe aici spuse mai departe Eleonora, introducând mâna la încheietura picioarelor surorii mai mici.

Ana se zbătea să scape din strânsoarea agresoarei, până căzură amândouă în apă, îmbrăţişate.

- Nebună ce eşti. Lasă-mă în pace…

- Lasă, Ană, că nu te-am mâncat. Aşa înveţi ce se întâmplă şi nu mai fugi ca o disperată de la film că vezi Doamne, te-a pipăit un băiat. O să te pipăie ei destui până te-i mărita.

Valentina râdea şi ea de nebunia mijlociei. Ştia că este o drăcoaică şi jumătate şi nu s-ar feri de la altele şi mai şi.

- Ce zici, Ano, nu vrei să te învăţ cum se sărută un băiat, cum îl mângâi să aibă cu ce se juca cu tine pe la cuptoraş?

- N-am nevoie de nici-un băiat. Opreşte-i pe toţi pentru tine că ştiu că-ţi plac.

- Îmi plac, dar tot o să rămână destui şi pentru tine. Satu-i mare şi plin de băieţi. Ai să vezi la dans diseară că va fi plin căminul. Mai vin şi din satele vecine când se află că se lasă cu dans, bere şi fete. Invitatul tău vine?

51

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Ce-ai fato? Eşti dusă? Nu am niciun invitat. Merg şi eu cu Maria, să ne uităm la voi cum dansaţi.

Maria era tipul de fată care vrea să se zică despre ea că ar cunoaşte mai multe decât ştia în realitate, aşa că se lăsă antrenată în nebunia Eleonorei, căreia chiar i se deschisese apetitul pentru o descărcare hormonală. Se postă în faţa celei mici şi cum era cu un cap mai înaltă decât ea, o luă în braţe şi strigă la Ana: - Hei, Ană, ia prima lecţie de viaţă, uită-te şi bagă la cap, că ce vă arăt este valabil pentru amândouă. Nu vă prezentaţi ca două proaste în faţa băieţilor. Sunt destui proşti printre ei care nu ştiu despre ce doreşte o fată tânără de la ei. Chiar dacă sunt nişte ţărani încuiaţi, pot face şi ei uneori mai mult decât au auzit din poveştile altora, aşa că deschide bine ochii ce trebuie să-ţi facă un băiat ca să te simţi bine şi atrasă de el.

- Eleonora, lasă copilele în pace, nu te mai juca cu ele, strigă Valentina, care mai aproape de mal, unde apa ajungea abia până pe la brâu, se săpunea de zor să se spele.

- Lasă-le să nu moară proaste. Trebuie să ştie de mici ce şi cum este cu băieţii, altfel trece viaţa pe lângă ele.

- Ce, crezi că toată lumea este într-un continuu mâncărici ca tine? La 18 ani, nici nu mai ştii câţi ţi-au desfăcut picioarele să te studieze.

- Lasă, Valentina, că nu te-am întrecut. Am vrut poate doar să recuperez diferenţa celor doi ani de vârstă care ne despart şi asta nu că aş fi într-o competiţie continuă cu tine.

- Treaba ta, dar lasă-le pe cele mici în pace.

- Zi-i, Maria, vrei să înveţi? o întrebă mijlocia pe geamănă.

- Eu ştiu…, dacă Vali spune să ne laşi… aş vrea… dar…

52

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Niciun dar, Ana uită-te aici, că nu repet de zece ori, sunt lecţii care nu se dau decât o dată în viaţă, dacă nu le înveţi singură.

Ana, care scăpată din îmbrăţişarea surorii sale, se refugiase în preajma celei mari, în timp ce se săpunea de zor pe cap, trăgea cu ochii şi la ce se întâmplă cu cele două surori îmbrăţişate. Valentina se opri din spălat curioasă să vadă până unde putea duce nebunia mijlociei, gata să intervină dacă era cazul, pentru a opri joaca ei periculoasă pentru cele mici.

Eleonora, începu să-şi sărute sora, ca şi cum ar fi sărutat un băiat. Simţea stângăcia partenerei sale de joacă. Când nu-i plăcea cum reacţionează, îi mai dădea câte un ghiont sub coaste şi îi explica cum să-şi ţină gura, limba, cum să răspundă la ce face partenerul în braţele căreia se afla. Cu o mână îi mângâia sânul şi cu cealaltă cobora, mângâindu-i abdomenul spre solduri, apoi îi alinta mătasea crescută rar şi, când degetul acesteia a ajuns să cerceteze scoicuţa surorii mai mici, mângâindu-i ţâmburuşul, aceasta se retrase brusc şi fugi de lângă Eleonora.

- Nu mai vreau. Lasă-mă în pace. Maria, în ciuda lipsei de experienţă, sub mângâierile surorii mai mari, simţea cum ceva începea să o furnice prin tot corpul, iar când a simţit degetul surorii că-i mângâie ţâmburuşul, parcă a fost electrocutată, de aceea a şi fugit din îmbrăţişarea ei. Nu putea să-şi explice ce s-a întâmplat.

Scăpată din braţele mijlociei, putea acum să-şi dea seama că totuşi i-a plăcut îmbrăţişarea surorii. Deci aşa este şi cu băieţii? se întreba ea.

- Gata, fato, lasă-le în pace, se răsti şi Valentina.

- Dacă nu vreţi să învăţaţi, treaba voastră. Nu aveţi decât să fiţi nişte proaste ca majoritatea fetelor din sat.

- Io-te-te experta în amor. Ce să-ţi spun… domnule, o ironiză sora cea mare.

53

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Nu sunt eu chiar o expertă, dar mă descurc. Nu sunt nici o ignorantă ca altele, aruncă ea aşa, poate se prinde aluzia pe undeva. Ştiu să fac un bărbat fericit.

- Măi, măi, ca să vezi! mai zise cea mare. Între ele era o mică rivalitate, din cauza unui băiat, care o curtase pe Valentina, însă aceasta, fiind la ora aceea puţin „ocupată”, cu toate că îi plăcea de băiat şi chiar se gândea să şi-l apropie, nu a putut să o facă cât şi-ar fi dorit de mult. Eleonora a făcut ce a făcut şi i l-a suflat cum s-ar zice. Acest lucru nu prea a fost pe placul Valentinei, însă cum nu putea să-i reproşeze ceva surorii sale, a înghiţit în sec şi a tăcut. Va găsi ea momentul să-şi ia revanşa, că doar sunt încă tinere.

54

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor MOTTO: „Cuvintele prietenoase sunt ca un fagur de miere, dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase.”

Biblia

5. Balul

La căminul cultural era o mare surpriză pentru toţi cei dornici de distracţie. Primăria a invitat o formaţie de lăutari care să cânte la bal de cu seară, până la miezul nopţii. Toţi se aşteptau la vechiul magnetofon al organizaţiei U.T.C. Tinerii apropiindu-se de căminul cultural şi auzind sunet de vioară şi de acordeon, nu le venea să creadă că au un bal adevărat. Deci nu era sărbătorit doar evenimentul absolvirii anului şcolar, ci mai existau şi alte considerente locale, care pe tineri nu prea îi interesau.

Valentina, în fruntea grupului de fete zvăpăiate, parfumate, rujate şi îmbrăcate în cele mai elegante rochiţe ale lor, se grăbeau să ajungă în improvizata sala de dans din incinta căminului cultural.

Aflase că vor avea o formaţie de muzicanţi în locul vechiului magnetofon folosit la reuniunile tovărăşeşti.

Valentina era curioasă dacă i-a sosit invitatul din satul vecin. Vestea că la Teşila este bal mare cu lăutari s-a răspândit repede peste dealuri prin satele limitrofe, aşa că se aşteptau să fie multă suflare tinerească.

Surorile Nechifor intrând în sala de dans, îşi căutau din priviri fiecare alt ceva. Valentina pe coleg, Eleonora iubitul, iar cele mici, colegele de şcoală.

55

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Simţeau atmosfera balului prea încinsă şi la propriu şi la figurat, atât din cauza căldurii de afară, cât şi a aglomeraţiei şi mai ales a tensiunii ce se instalase între băieţii localnici şi cei veniţi din satele vecine.

Localnicii aveau impresia că aceştia au venit cu gândul să le ia fetele din sat şi desigur că bănuiala nu era prea departe de adevăr. Doar nu au venit să bea bere la bufetul de vis-à-vis şi să stea pe margine să privească la alţii cum se distrează.

Valentina, după un tur printre dansatori şi-a descoperit colegul într-un colţ unde se întreţinea cu alţi băieţi din acelaşi sat cu el. Bucuria întâlnirii a fost manifestată de amândoi prin îmbrăţişări şi pupături pe obraji. Desigur că Valentina era cea cu iniţiativa, doar ea îl invitase pe tânăr la bal.

Eleonora era nervoasă. La început nu reuşise să-şi descopere iubitul printre dansatori, când la un moment dat l-a observat în braţele altei fete dansând un tangou strânşi lipiţi unul de altul. Eleonora fierbea de furie când i-a văzut aşa îmbrăţişaţi. Simţea că se sufocă, că nu mai are aer. Cum! Ea să fie abandonată aşa din senin, fără nici o explicaţie, ea care îi cedase insistenţelor şi i se oferise pe tavă?

Ieşi afară din sală să inspire aer curat, aer rece şi să nu-i mai vadă pe cei doi îmbrăţişaţi. Cum să facă ca să-l pedepsească? Să-l facă să sufere? Va trebui să găsească ceva că altfel simţea că înnebuneşte. Era o fire mai vulcanică, care nu suporta trădarea, mai ales când ştia că-i oferise totul acestui trădător.

- Bună seara Eleonora, auzi în spatele său.

Când se întoarse îl văzu pe Petru, băiatul ce tot o curta la fabrica de confecţii de la Trăisteni.

- A, bună Petru. Ai venit şi tu la bal? se manifestă ea încântată de această întâlnire.

- Da, suntem mai mulţi băieţi veniţi la balul vostru.

- Şi încă nu aţi intrat în sală?

56

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Ei, au făcut o tură să studieze terenul şi... ofertele.

- Aha. Şi tu?

- Eu mai beau o bere să-mi fac curajul să invit o disponibilă la dans.

- Uite, mă poţi invita pe mine de exemplu, sunt o... disponibilă, aşa că… aştept invitaţia.

- Nu te cred ca tu să fii singură la bal.

- Nu sunt singură, ci cu celelalte trei surori ale mele.

- Oho! Patru surori într-o singura casă? Cam naşpa pentru familia ta când va fi la măritatul vostru.

- Ştii, Petru! Ne-om descurca noi într-un fel, nu trebuie să-ţi faci tu griji. Mai bine aruncă dracu’ sticla aia pe unde poţi şi hai la dans, că încep să ruginesc aici la uşa căminului şi nu de aceea am venit la bal, spuse ea pe un ton imperativ.

Eleonora îl luă pe Petru de mână şi îl târî în mijlocul sălii, unde îl zări din nou pe trădător în braţele aceleiaşi blonde, care nu era din sat, altfel ar fi avut ea ac de cojocul ei mai târziu. Se apropie de perechea rivală şi îl îmbrăţişă cât mai afectuos pe Petru, surprinzându-l plăcut pe acesta. Nu se aştepta la o asemenea primire din partea fetei care până acum nu-i dăduse nici o atenţie, chiar dacă şi-a arătat cât se poate de evident intenţiile de a se apropia de ea.

Când fostul iubit a văzut-o pe Eleonora aşa de „topită” după noul partener, a simţit un gol în stomac, i s-au întunecat privirile şi parcă nu mai avea chef de dans. Şi-a luat partenera şi au părăsit sala, să se „răcorească”.

Cea care îl însoţea, nu ştia dacă îi va oferi şi trupul, pe când Eleonora îi era o ofertă la îndemână.

Dădea vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu-i trecuse prin cap să se gândească şi la sentimentele fetei şi ce simte ea când îl va vedea în braţele alteia. I se părea că totul i se cuvine şi poate să facă ce doreşte cu sentimentele fetelor pe care le cucereşte, numai că de data aceasta realitatea era cu totul alta.

57

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Pe Eleonora o pierduse definitiv. Fata nu-l va ierta şi nici nu-l va mai apropia de ea, aşa că se concentra în această seară asupra lui Petru. Îl privea cu mai mult interes şi constată că era chiar simpatic, îi vorbea frumos, era manierat şi atent cu ea în comportări, deci nu avea de ce să nu-i dea toată atenţia sa de fată cu experienţă la bărbaţi.

Maria şi cu Ana dansau şi ele împreună într-un colţ când se cântau melodii de perechi, mai ales la populară. La un moment dat au venit doi băieţi de vreo şaisprezece ani să le despartă în dans întrebându-le dacă doresc să danseze cu ei. Cum mai bine era în braţele unui băiat decât al surorii geamănă, au acceptat invitaţia. Erau doi verişori, elevi de liceu în Ploieşti şi aflaţi în vacanţă la bunicii din Teşila. Pe al Anei îl chema Claudiu, iar pe al Mariei, Viorel. Nu prea se descurcau băieţii la anumite dansuri, mai ales la cele populare, dar mergea.

După primul dans, băieţii au rămas împreună cu fetele, acestea acceptând prezenţa lor. Erau surprinse plăcut de vocabularul elegant al ploieştenilor, se vedea că sunt băieţi de oraş şi de liceu. Au rămas cuplaţi ca perechi aşa cum s-a întâmplat de prima dată. Claudiu, mai experimentat în ameţirea fetelor cu vorbe frumoase, o cuceri pe Ana cea timidă făcând-o să se simtă relaxată şi chiar bine în prezenţa lui.

Când la o pauză a orchestrei au ieşit la aer curat, Claudiu o luă de mână pe Ana şi se plimbau prin faţa căminului cultural în semiîntunericul aleii. În faţa ei mergea Maria cu Viorel şi vorbeau ceva care le câştigase interesul la amândoi. Bineînţeles că despre un film văzut pe ecranele celor două localităţi unde locuia fiecare după cum prindea Ana câte o vorbă. Claudiu o luă de după umeri şi Ana nu spuse nimic.

Când Maria făcu la stânga pe o altă alee a parcului, Claudiu o îndemnă să aleagă banca din dreapta unde să se aşeze. Nu erau prea departe de uşa de intrare în sala de dans în faţă căruia erau zeci de tineri, băieţi şi 58

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

fete, aşa că Ana nu se panică de faptul că un băiat necunoscut o invită la adăpostul întunericului să se aşeze împreună pe o bancă.

Un bec fixat pe un stâlp de iluminat stradal îşi arunca lumina lui ştearsă peste banca unde Viorel luase cu asalt reduta, o săruta de zor pe Maria. Ana văzând cât de bine se mişcă şi se orientează în spaţiu sora ei, parcă îi era ciudă pe timiditatea sa. Nici nu era atentă la ce-i spunea Claudiu. Privea cu interes cum cei doi se îmbrăţişează şi se sărută. Aşa a observat şi partenerul său de dans unde îi era îndreptată atenţia fetei. Nici el nu pierdu timpul degeaba şi cu mâna de după gâtul Anei, îi îndreptă faţa spre el şi îi cuprinsele gura cu buzele lui cărnoase.

Ana simţi la început dorinţa de respingere, dar parcă ce văzuse la sora sa o încălzise fără să vrea un pic, simţind nişte fiori pe care nu i-a mai avut decât atunci când o privea pe Eleonora cum făcea dragoste într-o seară cu un băiat. Şi atunci nu-şi putea dezlipi ochii de pe cei doi, iar prin corpul ei parcă se mişcau furnicile, parcă începeau să-i amorţească picioarele. Se lăsă antrenată de primul sărut din viaţa ei şi chiar dacă nu ştia cum să procedeze, îşi deschise un pic gura şi buzele sale răspundea la cele ale lui Claudiu. Flăcăul încercă să-i pipăie merişoarele. Ana îi luă mâna şi o îndepărtă, dar Claudiu revenea de fiecare dată.

Simţi nevoia să scape de aceste furnicături despre care nu ştia dacă îi plac sau nu şi se ridică de pe bancă, îndreptându-se spre sala de dans. Claudiu dezamăgit de scurtimea acestei scene idilice, o însoţea la un metru în urmă. Era un prim pas făcut pentru amândoi.

Pentru Ana era primul său sărut cu un băiat şi primul care a încercat să-i pipăie sânii. Deci aşa este când eşti cu un băiat? se întreba fata. Nu-i chiar aşa de rău, este chiar plăcut uneori. Era o satisfacţie şi pentru Claudiu că şi-a găsit o prietenă pe timpul vacanţei, bucurându-se că nu 59

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

va fi plictisitoare şederea lui la ţară, între păduri, dealuri şi ape.

Maria a mai rămas cu Viorel pe bancă să se mai delecteze cu joaca de-a iubiţii. Îi plăcea atât băiatul, cât mai ales joaca asta cu pupături. Când îi va povesti Eleonorei cum a fost... Valentinei nu avea curajul să-i povestească.

Cum se apropia miezul nopţii, ora când se termina balul, tinerii începură să părăsească sala căminului cultural. Se îndreptau fiecare în perechi sau în grupuri spre casele lor.

Fostul iubit al Eleonorei avea chef de arţag. Voia să-l pocnească pe noul său rival care i-a suflat amica de sub nas. Cum Eleonora oferise serviciile sale trupeşti mai multor băieţi din sat, aceştia i-au acordat protecţie lui Petru până s-a regrupat cu ceilalţi consăteni ai săi, destui de numeroşi. Bineînţeles că cei doi noi amorezi au avut timp să-şi dea întâlnire pentru a doua zi după amiază.

Acelaşi lucru făcură şi mezinele. Despre Valentina nu ştiau nimic la plecare. Dispăruse din sala de bal de parcă intrase în pământ.

Pe drum, mezinele i-au povestit mijlociei despre cuceririle lor la bal şi cum a fost. Doar Ana era mai mutulică şi nu era aşa de exuberantă ca sora ei. Şi ele ca şi Eleonora, le dăduse întâlnire băieţilor la scaldă pe plaja din avalul râului.

Era o întâmplare că s-au gândit toate trei la acelaşi loc de întâlnire. Valentina a ajuns acasă după două dimineaţa. Pe unde o fi fost numai ea putea şti şi cum nu obişnuia să spună celor mici, acestea nu vor afla niciodată.

60

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor MOTTO: „Îţi vine mai lesne să te arăţi înţelept pentru alţii decât pentru tine însuţi.”

La Rochefoucauld

6. Fiori şi zmeură

Anii au trecut peste gemene şi acestea după absolvirea celor zece clase ale şcolii generale din sat şi a unor cursuri de calificare în profesia de croitorese lenjerese organizate de Cooperativa „Munca” din Trăisteni, erau acum propriile lor stăpâne, deschizând un atelier de confecţii de damă. La început au fost atât designeri, creatoare, cât şi executante ale creaţiilor lor sau ale comenzilor primite.

După revoluţie, pe la 24 de ani, cum afacerile nu le-au prea mers în sat din cauza unei atmosfere ostile create în jurul Anei de către o săteancă, şi-au mutat atelierul pentru început la Câmpina unde exista mai multă clientelă.

Ana, pe când îşi exercita profesia de croitor, întâlnise un tânăr mai vârstnic decât ea cu câţiva ani în atelierul Cooperativei „Munca”, care s-a priceput să îi tulbure prin experienţa lui şi al cuvintelor meşteşugit rostite, existenţa destul de liniştită şi niciodată aflată în pericol până la acea vârstă de şaptesprezece ani.

Se îndrăgostise de Costache (aşa îl chema pe croitor), atât de mult încât atunci când îl vedea, simţea că îi fuge pământul de sub picioare. El reprezenta pentru ea soarele care răsărea de peste deal în fiecare dimineaţă, chintesenţa existenţei sale în acest sătuc dintre munţi. De la bal şi de la Claudiu, prietenul de câteva zile de vacanţă, nu se mai împrietenise cu niciun băiat. Îi ocolea 61

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

cu asiduitate şi nu accepta nicio apropiere a vreunuia dintre pretendenţi la dragostea ei. Îmbrăţişările lui Costache, sărutările, alintările şi mângâierile mâinilor sale pricepute, nu numai să împungă cu acul, ci şi să farmece o fată tânără şi lipsită de experienţă, aflată tocmai într-o perioadă confuză a existenţei sale, deveneau esenţa zilelor petrecute împreună.

La atelier nu se mai puteau ascunde, fiind trădaţi de privirile galeşe pe care şi le aruncau unul celuilalt. Nu mai era mult de la momentul când Ana se îndrăgosti „pentru totdeauna”, cum gândea atunci la vârsta sa tânăra, până s-ar fi aflat de idila lor de către colegi. Într-o joi, Ana abia aştepta să termine orele de lucru, pentru a se întâlni cu iubirea vieţii sale, Costache.

De obicei alergau pe coclaurile din marginea satului pentru a fi împreună, a se îmbrăţişa şi ca să se sature de sărutările lor pasionale. Când o săruta Costi, o umplea de foc, ardea toată. Simţea că nu mai are aer, că se sufocă de atâta pasiune. În Ana începeau să se descopere simţuri pe care nici nu bănuise că le poate avea. Începea să simtă ca o femeie, fără să fie. Costache nici nu ştia că Ana este virgină, cunoscând proasta reputaţie a celorlalte surori ale sale. Se aştepta să-i cedeze cât mai repede poftelor sale de animal în călduri.

Ana devenise o femeie frumoasă, de înălţime mijlocie, puţin peste un metru şaizeci. Avea ochii albaştri ca cerul senin de munte sau ca apa limpede a Florei.

Pletele negre şi uşor ondulate i se revărsau peste spate. Un mijlocel subţire de credeai că se frânge la prima strângere din prea multă dragoste şi nişte picioare drepte, cu pulpe armonios îmbinate întregii construcţii corporale, îl făcea pe fiecare bărbat ce o întâlnea să întoarcă capul după ea şi să şi-o dorească. Era fermecătoare şi dorită. Numai că Ana avea o altă 62

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

structură sufletească cu totul diferită de a celorlalte surori ale sale.

Ana era o adevărată redută greu ce cucerit, deoarece ea nu se lăsa înşelată de vorbele dulci rostite cu nonşalanţă de bărbaţii pe care îi fermecase cu fizicul ei.

Ca oricare femeie era sensibilă la cuvintele frumoase spuse cu pricepere la urechea. Era cerebrală, chiar dacă un pic inhibată de anumite concepte ale sale despre relaţiile cu bărbaţii.

O femeie mândră şi rece când cel căruia i-a acordat toată atenţia o dezamăgeşte. Ca să o cucereşti cu adevărat pe Ana, trebuia să fii foarte sincer cu ea, să-i fii loial şi de încredere, altfel erai izolat de cei care se numărau printre persoanele sale dragi. Ana începea să se maturizeze, să devină femeie în puterea cuvântului, dar Ana era îndrăgostită până peste cap de abilul Costache, un croitoraş isteţ şi priceput în manevrarea sentimentelor feminine la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi.

La ieşirea de la program, s-au strecurat amândoi ferindu-se de indiscreţia colegilor şi în drumul ce ducea spre Teşila sau abătut spre pădure, cunoştea Ana un loc unde mergea ea să culeagă fragi şi zmeură. Era o poieniţă plină cu flori iar pe margine erau numai tufe de zmeuriş şi de fragi. Dacă nu ar fi aproape de zona locuită puteai să te întâlneşti şi cu moş Martin şi el un iubitor al acestor delicatese.

- Hai, Costi, să mergem la cules de zmeură.

- Unde?

- Ai să vezi tu, ce îţi este frică să nu te întâlneşti cu vreo ursoaică?

- Am una lângă mine, ce-mi mai trebuie alta?

- Obraznicule. Ce, eu sunt ursoaica ta? Nu vezi cât de suplă şi frumoasă sunt? Puteai să-mi spui o ciută, o căprioară, dar ursoaică? M-ai supărat şi când mă gândisem să te recompensez cu un sărut că mă însoţeşti la zmeuriş...

63

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Ei, lasă nu mai fii aşa bosumflată că nu am spus-o cu rea intenţie. Sper să nu renunţi la recompensă...

- Nu ştiu dacă mai meriţi. Pot merge şi singură…

- Şi dacă te întâlneşti cu un urs cu două picioare prin pădure? Cum spunea adineauri o tânără, frumoasă, apetisantă, cu vino încoace: „Cine nu ar fi tentat să te posede aici în plină pădure?”

- Mda, aici ai şi tu dreptate, câţi demenţi sunt pe lume, parcă tot mai bine este cu tine şi cum ţin un picuţ la tine...

- Doar un picuţ? Credeam că mai mult, că eu sunt înnebunit după tine.

- Da? Atunci de ce îi faci ochi dulci lui Lizica?

- Aa... aşa… să nu se prindă ceilalţi că suntem iubiţi.

- Dar suntem iubiţi, Costi? Prin ce dovedeşti că mă iubeşti?

- Cum prin ce? Te iubesc şi gata. Ce dovezi îţi mai trebuiesc?

- Te-ai însura cu mine dacă ţi-aşi cere acest lucru?

- Ddaa... de ce nu? Răspunse Costache bâlbâindu-se, lucru ce nu i-a scăpat vigilentei Ana. Doar nu refuzase atâtea oferte de „iubire” pentru a se arunca cu ochii închişi în braţele lui Costi. Simţea că îl iubeşte şi era singurul care ar fi putut să o strângă în braţe şi să o facă să se simtă o fată fericită. Mai avea puţin şi avea să împlinească optsprezece ani, deci să devină majoră şi să-şi aleagă singură cu propriul discernământ deciziile cum îşi va orândui cursul viitor al vieţii.

Deocamdată dorea să se simtă bine în braţele lui Costi şi de aceea se grăbea să ajungă cât mai repede în luminişul cu pricina.

- Să te cred? Bine. Am să mă fac că te cred pentru a nu strica atmosfera acestei după amiezi pe care mi-o doresc ca pe o filă de carte interesantă a vieţii mele. Sper să nu strici poezia acestei sfârşit de zi prin gesturi necugetate.

64

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Acest avertisment nu-i veni la îndemână croitorului care se şi vedea în lumea Paradisului. Doar nu l-a invitat fata în mijlocul, pădurii să culeagă fragi, ci să-i culeagă el dulceaţa frăguţei sale.

- Nu ştiu la ce te referi când îmi transmiţi acest avertisment.

- Nimic deosebit, aşa în general când mă refer la încredere şi sinceritatea sentimentelor noastre. Costi, fii sincer cu mine, mă iubeşti cu adevărat?

- Te îndoieşti de asta?

Cum mergeau ţinând-o de gât, Costi o întoarse cu faţa spre el şi o strânse cu afecţiune în braţe. Buzele sale se lipiră pe gura fetei luată prin surprindere, ca o ventuză. Sărutul parcă era un început de vis. Ana se lăsa dezmierdată de mişcarea caldă a buzelor sale. Până la această plimbare prin pădure se mulţumiră cu câte o ţucătură pe unde nu-i vedea nimeni. O cuprinse o căldură ce-i invadă întregul corp. Va putea să meargă mai departe până la poiană sau să se joace cu dragostea aici pe această cărare, la umbra molizilor seculari?

După această demonstraţie de „iubire” a tânărului bărbat, Costi o luă din nou de după umeri şi porniră să urce spre aşa zisul Paradis al Anei, fiica munţilor cum a botezat-o el atunci.

Ana, eliberată din îmbrăţişarea braţelor tinere şi de sub plăcerea sărutului, parcă ieşea din transă.

Acest sentiment, atât de puternic, nu-l mai trăise niciodată până atunci. Poate se datora şi dorinţei sale de a fi cu adevărat iubită, de a fi centrul atenţiei unui bărbat de care să-i placă şi ei. Îl întâlnise pe Costache croitorul, care o cucerise prin cuvintele sale ameţitoare. Avea rutină, avea experienta, iar ea era încă un copil naiv, fără apărare, lucru de care croitorul era conştient, motiv pentru care o şi abordase, dar ea nu ştia acest lucru .

65

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Doar era cea mai frumoasă dintre colegele sale şi dacă s-ar fi aflat în cadrul atelierului de idila lor, ceilalţi bărbaţi ar fi fost geloşi şi invidioşi pe el, pentru că a reuşit să o cucerească. Toţi o considerau, după seriozitatea cu care îşi vedea de lucru, inabordabilă, aşa că o lăsară în pace şi o tratau ca pe oricare dintre colege.

- Ana, tu eşti o adevărată fiică a munţilor.

- Da? De ce?

- Pentru că aici te-ai născut, aici ai crescut şi printre aceste dealuri, păduri şi munţi ţi-ai petrecut întreaga copilărie.

- Mulţumesc de această comparaţie poetică. Da, ai dreptate, aici este toată viaţa mea prezentă. Ce-mi va oferi viitorul, numai Dumnezeu va şti. Uite că se zăreşte luminişul. Hai să fugim, să ajungem cât mai repede în el.

Se luară la întrecere care ajunge primul. Luminişul era scăldat de razele soarelui şi pustiu. Doar fluturii şi gâzele alergau împreună cu ei printre flori şi fâneaţa din poiană.

Se auzeau păsările cântând printre copaci şi din depărtare sunetul unei tălăngi. Era poate vreo cireadă prin apropiere la păscut. Cum au ajuns în mijlocul poienii, obosită de alergătură, Ana se aruncă la pământ şi cum stătea pe spate, îşi întinse braţele ca o răstignire.

Cerul era cenuşiu. Chiar atunci observă cum un avion la mare înălţime lăsa o dâră de fum în urma lui.

Era fericită pentru aceste clipe de dumnezeiască frumuseţe a naturii. Simţea cum se mişcă prin iarbă cărăbuşii, căutând rezerve pentru iarnă. O furnică înceată urca pe un fir de iarbă să ajungă la spic pentru a-i fura un bob. Trăia cu intensitate momentul. Costi se aşeză şi el leneş lângă ea în aceeaşi poziţie.

- Îţi place Costi unde te-am adus? Este un colţ de Rai nebănuit de frumos. Când ajung şi privesc această poiană, mi-aş dori să mă confund cu natura, să fac parte din ea, să las lumea acesta lipsită de valori, plină de 66

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

răutăţi şi intrigi şi să mă refugiez aici, să mă îmbrăţişez cu această frumuseţe, să-i fiu iubită.

- Şi eu vreau să mă îmbrăţişez cu această frumuseţe! Şi se întoarse cu faţa spre Ana pe care o cuprinse în braţe şi începu să o sărute cu pasiune. Ana îl luă cu mâna de după gât şi îi răspunse cu toată priceperea sa mai mult condusă de instinct, decât de experienţă. Se sărutară şi se încălziră nu numai datorită urcuşului şi a fugii pe ultima porţiune de cărare, ci pentru că sângele dăduse în clocot la amândoi.

Costi în timp ce pusese stăpânire definitivă peste gura fetei, cu mâna stângă îi mângâia sânul ce stătea să sară din bluziţa subţire şi din cupa sutienului. La început Ana avea senzaţia că cineva vrea să-i pângărească trupul cu aceste atingeri, dar senzaţiile ce se transmiteau prin podul palmei partenerului de joacă şi al degetelor sale pline de înţepături de ac, îi adormi simţul veghii, se abandonă în mâna vicleanului croitor, care îi desfăcu nasturii bluzei şi îşi strecură degetele sale perverse şi scotocitoare pe sub sutien ajungând la cele două rodii coapte şi tari ale căror turnuleţe începeau să se întărească.

Ana se cabră de plăcere, moment care a fost suficient ca isteţul croitor sa deschidă capsele sutienului dintr-o mişcare. Se vedea că nu o făcea pentru prima dată dacă a reuşit această performanţă aşa de uşor. Până să sesizeze Ana ce se întâmplă, rodiile îi erau acoperite cu sărutări pasionale, iar turnuleţii mestecaţi între dinţi fără să doară, ci să electrizeze de plăcere posesoarea lor.

Se lăsă stăpânită de aceste senzaţii pe care le savura pentru prima dată. Nu avea timp să se mai gândească la ce o avertizase sora mijlocie cu ani în urmă că are să-i placă şi că le va căuta. Costi aruncă cămaşa de pe el şi la bustul gol se apropie de pieptul fetei la fel de descoperit ca şi al său. Trupurile li se împreunară, se lipiră unul de celălalt şi li se simţeau broboanele de apă sub ele.

67

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Mâna lui Costi coborî spre pulpele Anei. De atâta frământare în timpul jocului lor, picioarele îi erau descoperite, fusta se ridicase până sus. Începu să le mângâie din ce în ce mai aproape de cuptoraş. Simţurile de veghe ale Anei oricât erau de amorţite din cauza plăcerilor incomensurabile care i se ofereau în această poiană pustie intrară în alertă. Costi încă se juca cu rodiile Anei aproape coapte, nişte sâni frumoşi, rotunzi, tari şi cu nişte vârfuleţe micuţe, acum ridicate obraznic spre înaltul cerului.

Curgeau apele de pe cele două trupuri încătuşate în plăcerea dragostei. Nimeni nu ştia cât de sinceră sau reală este, însă acum era liberă şi descătuşată din inhibiţiile Anei de până acum. Costi începu să o sărute din nou pe sâni apoi coborî spre ombilic cu mici sărutări scurte şi dese în timp ce mâna lui continua să se furişeze cu viclenia unui şarpe veninos printre picioarele fetei din ce în ce mai strânse. Ana îi mângâia părul scoţând sunete onomatopeice de plăcere. Era în extaz. Nu mai trăise aşa ceva niciodată şi nu avusese nici cum să viseze la ele, lipsind aceste momente din viaţa sa.

Era fericită! Era iubită! Oare Costache o iubeşte sau doar doreşte să se culce cu ea? începu ea să se gândească simţind degetele tânărului cât mai aproape de scoicuţa ei. Chiar este acolo şi o mângâie. Ah, Doamne, asta nu..., nu se poate..., nu vreau Costi..., dar parcă această împotrivire slăbea din ce în ce mai mult. Când Costache se ridică din nou la nivelul corpului ei şi începu să-i acopere gura cu sărutări, să-i mângâie cu limba cerul gurii, apoi intrară la rând lobii urechiuşelor, care îi dădeau fiori de tresărea instantaneu la fiecare atingere a limbii pe lob, simţi mâna umezită a croitorului cum pătrunde rapid pe sub chilot, acoperindu-i mătasea cu podul palmei. Poate a fost greşeala tânărului care a umplut paharul. Ana nu era încă pregătită pentru pasul următor. Era prea repede tot ce se întâmpla cu ea şi peste 68

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

principiile sale. Sări de lângă tânăr ca arsă în picioare şi încercă să-şi pună ţinuta în ordine.

- Ce, ce s-a întâmplat? De ce te-ai ridicat? Ce nu-ţi place?

- Că ai depăşit măsura. Până acum ai fost singurul care m-ai sărutat (atunci nu-l punea în calcul pe Claudiu de acum trei ani), singurul care mi-ai atins sânii şi te-ai bucurat de aceste oferte gratuite ale mele.

- Ce vrei să spui cu ofertele? Nu te înţeleg?

- Nu sunt o fata pe care să o foloseşti la joaca de-a dragostea şi să o abandonezi cum ai obţinut ce ai vrut de la ea. Cunosc acest sentiment destul de bine de la altele.

- De la surorile tale, vrei să spui...

- Da, de la surorile mele, care-i treaba ta cu ele? Ce nu-ţi place la ele?

- Mie, nnu... am nim.. ic cu ele, ce să am!

- Am jurat în faţa icoanei Maicii Domnului că nu voi fi niciodată ca ele. Cine doreşte să guste din fructul oprit, să mă duca mai întâi în faţa preotului şi al altarului şi apoi poate beneficia de toată dăruirea şi dragostea mea.

- Dacă tu zici aşa,... bine,... cum vrei. Credeam că ţi-a plăcut.

- Aş fi o mincinoasă să spun că nu mi-a plăcut. Ba mi-a plăcut mai ales că trăiesc aceste clipe pentru prima dată. Dar atât. Mai departe nu se poate. Dacă nu consideri că mă iubeşti suficient de mult să te însori cu mine, atunci pentru ce să-mi sacrific puritatea corpului?

Poate mă consideri depăşită, acum de când totul are un nou sens şi bate vânt de democraţie. Fiecare să şi-o folosească cum crede de cuviinţă, eu rămân la principiile mele moştenite de la bunica materna: „Fii atentă: Numai cel ce-ţi pune cununa pe cap în faţa altarului să se bucure de puritatea ta.”

- Dacă aşa vrei tu, nu am nimic împotrivă.

Credeam că mă iubeşti şi nu este o mare problemă faptul să avem o relaţie intimă amândoi.

69

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Gândeşti greşit. Dacă tot am ajuns până aici, mulţumeşte-te cu plăcerile obţinute pentru efortul de a mă conduce la zmeuriş şi dacă nu vrei să mai stai, poţi pleca, eu tot am venit să culeg zmeură aşa că pot rămâne şi singură în pădure. Nu ar fi prima dată şi cunosc drumul de întoarcere.

- De ce să plec? Rămân cu tine. Ce, mie nu-mi place zmeura?

Cei doi tineri s-au apucat să adune fructele zemoase şi puternic aromate, aruncându-le în gură după ce umpleau căuşul palmei sau într-o punguţă de celofan pentru Fana, mama Anei. Cum începea să se amurgească, au hotărât să facă calea de întoarcere. Pe drum din când în când se mai opreau pentru câte o pupătură, până au ajuns la marginea satului, de unde după o tandră îmbrăţişare şi promisiunea lui Costache că va fi cuminte pe viitor şi nu va mai abuza de slăbiciunile ei trecătoare şi-au luat la revedere. Au stabilit că vor mai vorbi la atelier, fiecare plecând pe drumul său, spre casă.

Costache, nemulţumit şi rănit în orgoliul de bărbat că fata nu i-a cedat în poiană, nu se ştie ce şi cu cine a discutat despre această aventură că la câteva zile Ana a fost abordată pe stradă şi în public de o necunoscută care ţipa câtă-i gura de mare precum că i-a luat bărbatul care este şi tatăl copilului ei.

Scandalul a fost atât de neaşteptat şi urât, încât acest lucru a afectat-o nespus de mult pe Ana, o fire sensibilă şi introvertită, încât de ruşine nici nu dorea să mai meargă la serviciu, unde toţi ochii erau aţintiţi asupra sa.

Nu ştia nimic despre căsătoria lui Costache sau că are o relaţie cu cineva. În cadrul atelierului nu se vorbea despre aşa ceva, de aceea i-a şi acceptat avansurile.

Femeia care a abordat-o şi a atacat-o verbal cu tot felul de acuze şi injurii în public, nu s-a limitat doar la 70

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

atât, chiar dacă a primit explicaţia Anei că nu ştia de faptul că are soţie şi copil. A răspândit prin sat diverse zvonuri care de fapt erau doar nişte fantezii ale sale, prin care îşi apăra teritoriul şi presupusul tată al copilului ei.

Mai târziu Ana a aflat că ar fi ceva adevărat în toată povestea asta. Că ar fi fost o înţelegere între cei doi când a rămas însărcinată, înţelegere pe care se vedea că croitoraşul cel isteţ a cam încălcat-o şi de aici toată ferocitatea atacurilor amantei sale.

Cum atmosfera din atelier devenise ostilă nu numai din partea colegelor, ci şi al colegilor geloşi că s-a bucurat Costache de fructul Anei cum presupuneau ei şi cum lăsase croitorul ofensat în infailibilitatea lui, să se înţeleagă, Ana a fost nevoită să părăsească Cooperativa în foarte scurt timp de la întâlnirea cu presupusa rivală.

Dezamăgirea i-a fost atât de mare încât zile întregi nu s-a oprit din plâns. Îi era ciudă pe ea şi pe toată lumea, că s-a lăsat înşelată în încrederea acordată sincerităţii unui bărbat de care îi plăcea. S-a lăsat ademenită de cuvintele sale frumos şi meşteşugit spuse tocmai atunci când simţea nevoia unui suflet pereche, unei iubiri curate şi adevărate.

Această dezamăgire îi va marca tot restul vieţii şi nimeni nu s-a mai putut apropia de poarta sufletului său, rămasă ferecată oricărui călător oprit să bată pentru a fi primit.

Ana era tristă, dezamăgită, jignită, frustrată de dreptul la iubire şi încrederea în oameni. Era umbra acelei Ana ce alerga plină de speranţă, optimism şi încredere în iubirea pură spre poieniţa din pădure. Tot ce acumulase în suflet în cei aproape optsprezece ani, sentimentele cele mai curate şi mai pure, îi erau călcate în picioare, îi erau întinate de această femeie venită de nici unde în calea fericirii sale.

Tristeţea a pus pecete pe chipul Anei care s-a închis pentru mult timp în propriul său suflet.

71

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Veştile rele care circulau foarte repede prin lumea satului despre ea, desigur numai veşti false şi calomnioase, a făcut ca Ana să evite lumea satului.

Aştepta să devină majoră, pentru a putea să-şi deschidă propria firmă de croitorie şi să plece din cooperativă.

Partea a II-a Zborul din cuib 72

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor MOTTO: „Cu cât mai repede vei avea încredere în tine, cu atât mai repede vei şti cum să trăieşti.”

Goethe

7. Încercări

Când atmosfera din cadrul atelierului de croitorie

s-a deteriorat atât de mult datorită acuzelor ce i se aduceau Anei, fiind învinuită de imoralitate şi încercarea de a distruge un cuplu despre care de fapt nu se ştia nimic printre colegi, atât Ana, cât şi Maria şi-au dat demisia din cadrul cooperativei meşteşugăreşti. La început au lucrat acasă pe cont propriu diverse articole de îmbrăcăminte pentru localnici, ca apoi Ana fiind foarte talentată şi creativă, au început să creeze propriile lor fantezii.

Pentru a evita orice reclamaţie a duşmancei Anei către poliţia locală sau alte organe de control, precum că desfăşoară activităţi de prestări servicii fără să aibă firmă şi nu plătesc taxe către stat, Ana şi Maria îşi înfiinţează propria lor societate de confecţii unde ele erau designeri, executante şi distribuitoare. În afara comenzilor primite de la localnici, fetele experimentau creaţii proprii şi atunci au început să caute să-şi găsească beneficiari şi distribuitori. Aşa au ajuns la firma „Camaet” din Câmpina, firmă particulară a unui investitor localnic Constantin Ivaşcu, care mai târziu s-a asociat cu un olandez cu domiciliul în Anglia, extinzându-şi atelierul său înfiinţat încă de prin 1980, iar întreaga producţie a luat drumul exportului prin Europa.

Cum Ivaşcu, om practic şi cu simţul comerţului a descoperit în Ana un talent nativ în arta creaţiei 73

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

vestimentare, bun de exploatat în dinamica atelierului său, le-a propus celor două gemene să devină în loc de colaboratoare ocazionale, propriile lui salariate.

Atelierul din Teşila scârţâia în privinţa eficacităţii, nu acoperea nici cheltuielile cu investiţia în materiale, dar să mai aibă şi beneficii, localnicii evitând din ce în ce mai frecvent să le mai dea comenzi dorind să evite de a intra în gura bârfitoarei, aşa că fetele au fost nevoite să accepte oferta lui Ivaşcu, devenind salariatele acestuia în atelierul de creaţie, iar firma şi-au închis-o definitiv.

Ana se ocupa în cadrul fabricii de modelele noi pentru prezentare. Era o creatoare înnăscută, din mâinile sale ieşind adevărate obiecte de artă în domeniul confecţiilor vestimentare feminine, cu o linie revoluţionară, produse ce au început să se caute pe piaţa locală în magazinele unde se desfăceau produsele firmei.

Ivaşcu, om cu viziune asupra bunului mers al afacerilor sale, a început să investească în talentul creativ al Anei, oferindu-i posibilitatea de a urma diverse cursuri de specializare în domeniul creaţiei, când la Breaza, când la Braşov şi chiar în capitală, aşa că acolo unde erau cursuri de know-how în domeniul confecţiilor, era trimisă şi Ana să le frecventeze. Ana deveni una dintre creatoarele principale ale Camaet-ului în timp ce nici Maria nu rămase mai prejos fiind numită nu peste mult timp de la angajare, şef de atelier în sectorul confecţii de damă, asta poate şi datorită influenţei ce o capătă Ana în cadrul firmei.

Odată cu plecarea Anei din sat, viaţa acesteia se schimbă radical. Maria continua să facă naveta spre sat şi să-şi vadă de viaţa ei normală din lumea muntelui şi a satului, chiar dacă lucra într-un oraş, pe când Ana, nemaidorind să dea ochii cu sătenii şi cu cei care o cunoşteau, preferă să se izoleze, căutându-şi o cameră unde va locui în gazdă ani de zile.

Nu peste mult timp, amintirile începură să pălească, durerea din suflet să se stingă, iar peste 74

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

suspinele dureroase ale unei iubiri neîmpărtăşite şi înşelate, s-a aşternut uitarea. Întreaga sa atenţie era acordată creaţiei, a noului în vestimentaţie şi a frumosului. Din mâinile sale chiar dacă uneori trebuia să o prindă dimineaţa cosând manual să termine un model ce trebuia prezentat a doua zi, ieşeau adevărate opere de artă. Avea fantezie, spirit revoluţionar, simţ practic şi intuia în ce direcţie se va îndrepta moda peste un sezon sau peste un an. Patronul era deosebit de mulţumit de activitatea celor două gemene, mai ales al Anei, un artist înnăscut în domeniul confecţiilor.

La câţiva ani de când gemenele activau în fabrica de confecţii Camaet din Câmpina, Ana întâlni la un curs de specializare un profesor care le preda designul. Se aflau la Braşov. Acesta, nu numai că a remarcat-o pe Ana ca designer talentat, ci mai ales ca persoana fizică, o tânără elegantă, care se îmbrăca numai cu propriile sale creaţii pe care şi le executa în timpul liber în micuţa sa garsonieră închiriată în oraş şi mai ales a observat ca este o femeie deosebit de frumoasă.

Ana, de la păţania după întâlnirea cu Costache în poiana cu zmeură, şi-a jurat ca niciodată viaţa sa emoţională să nu-i mai fie tulburată de vreun bărbat. Ar fi preferat, dacă nu-i plăcea atât de mult ce făcea acum în viaţa reală, să meargă la o mânăstire de maici pentru a se călugări şi aşa era neprihănită.

Tânărul profesor nu ştia cum să o abordeze pe Ana pentru a se apropia de ea. În ultima zi de cursuri, când trebuiau să viziteze o mare fabrică de confecţii din oraş, vorbi cu şoferul autocarului să-i rezerve două locuri în faţă şi, aşteptând-o pe Ana în autocar, o invită să ia loc.

Fără să bănuiască ceva, Ana acceptă oferta profesorului.

Când a pornit autocarul tânărul sa aşezat pe locul liber de lângă Ana şi spre surprinderea ei i se prezentă: - Profesor Viorel Calistrat, sunteţi doamna Ana Nechifor?

- Domnişoara Ana Nechifor. Ştiu cum vă numiţi.

75

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Scuzaţi, nu a fost cu rea intenţie.

- Nu-i nicio problemă.

- Am fost plăcut surprins de faptul că în timpul cursurilor de design, în dezbaterile asupra temelor predate de mine şi a diferitelor schiţe de modă, v-aţi prezentat foarte bine pregătită.

- Poate datorită faptului că îmi place ceea ce fac.

- Şi în fişa dumneavoastră de prezentare de la firma care v-a trimis la cursuri aveţi numai vorbe de laudă.

- Posibil. Eu nu prea dau importanţă vorbelor ce se spun mereu în jurul meu, chiar dacă rareori ele reflectă realitatea. Ştiţi cum este în viaţă!

- Mi-ar face plăcere să vă invit la un restaurant diseară după terminarea programului, ţinând cont că este şi ultima zi de curs. Vreau să ne cunoaştem mai bine. Ce spuneţi? Acceptaţi invitaţia mea?

- Nu ştiu dacă este cazul să vă pierdeţi timpul cu o simplă salariată a unei mici firme de croitorie din provincie, dumneavoastră un profesor cu experienţă.

Poate sunteţi căsătorit, aveţi şi copii...

- Nu cu salariata vreau să mă întâlnesc, ci cu o domnişoară tânără, elegantă şi frumoasă pe deasupra.

Nu sunt nici căsătorit şi nici copii nu am.

- Mulţumesc de compliment. Da, vestimentaţia mi-o creez singură, nu este de serie din magazine.

- Am remarcat linia elegantă a croielii şi mai ales că este ceva nou în domeniu şi aş dori să mă credeţi că mă pricep la haine.

- Mă preocupă noul în vestimentaţia femeii. O femeie ca să fie bine primită în societate şi să fie admirată, nu-i suficient să fie din naştere frumoasă, ci trebuie ca frumuseţea să şi-o scoată singură în evidenţă printr-o ţinută deosebită, fără ca aceasta să fie neapărat şi sofisticată sau ţipătoare în colorit ca să atragă atenţia.

- Aici aveţi dreptate. Nu tot ce-i complicat este şi elegant. Nu mi-aţi răspuns dacă acceptaţi invitaţia mea.

76

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Domnule Calistrat, eu nu obişnuiesc să ies cu bărbaţii la restaurante sau prin oraş, deoarece la mine în viaţă nu există noţiunea de bărbat.

- Vai, domnişoară, cum aşa?

- Timpul meu liber este limitat şi dedicat unui singur scop: cariera profesională. Bărbaţii din viaţa mea au calitatea doar de colegi, restul nu-i observ când trec pe lângă mine sau dacă sunt nevoită să mă aflu în acelaşi loc cu ei.

- Cum domnişoară, dar ce s-a întâmplat de sunteţi pornită atât de tare împotriva bărbaţilor?

- Concluzia vă este greşită. Nu am nimic împotriva lor, dar nu au loc în viaţa mea. Este un spaţiu ermetizat de munca de la firmă şi de cea de acasă unde îmi experimentez ideile. Uneori abia am timp să mă odihnesc câteva ore pe noapte.

- Aici nu aţi fost supusă acestor presiuni. A fost un curs cu un program relaxant, unde există loc şi de puţină distracţie dacă dorim să ne facem timp pentru ea.

- Vă cred şi nu am nimic împotrivă de a vă distra.

- Doream doar să servim cina împreună şi dacă v-ar fi făcut plăcerea, poate mergeam să vedem şi programul barului de noapte de la ARO. - Oh, domnule profesor, dar mie nu mi-a călcat piciorul printr-un restaurant de ani de zile, dar într-un bar de noapte! Nu sunt genul acela de femeie care să le adore şi să le frecventeze.

- Poate vă răzgândiţi şi cât vizităm fabrica de confecţii locală, îmi daţi un răspuns favorabil.

Toată discuţia dintre cei doi tineri se desfăşură cu glasul scăzut, pentru a nu atrage atenţia celorlalţi pasageri şi cursanţi din autocar, ca şi cum s-ar fi povestit cine ştie ce nimicuri, nu că s-ar fi desfăşurat o poveste ce putea să devină o frumoasă idilă dintre un profesor de design şi cursanta sa.

Ana, după încheierea discuţiei cu tânărul profesor, începu să-l studieze mai atentă, cu ochiul său critic de 77

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

artist. L-a observat desigur şi în timpul predării în sala de curs însă parcă nici nu îl vedea, privea pe lângă el. Era un tânăr suplu, cu o mustăcioară subţire, înalt, şaten, cu părul pieptănat cu cărare şi frumos aranjat, fără a fi prea lung, iar când te apropiai de el, degaja un miros de after shave cu miros suav, ca un parfum de damă, nu bărbătesc. Avea trăsăturile fine, manichiura făcută, iar ca ţinută un pantalon de stofă pe nuanţa de gri, bine călcat, ca şi pulovărul tip vestă şi cămaşa cu irizări de culoare ce se asorta cu pantalonul. Purta pantofi eleganţi din piele, de culoare neagră. Ochii îi erau închişi la culoare, iar sprincenele le avea arcuite. Un nas subţire trăda fineţea acestui bărbat. Din ce auzise Ana, era absolvent al Facultăţii din Cluj, Facultatea de Design Vestimentar.

După ce a terminat facultatea, a rămas câţiva ani asistent universitar iar acum era conferenţiar la Facultatea din Braşov.

Vizitarea fabricii de confecţii din Braşov a decurs liniştit, reprezentanţii acesteia insistând mai mult pe hala de producţie şi mai puţin pe cea de creaţie, ca şi când vizitatorii doreau să le fure proiectele. În sala de conferinţe a fabricii li s-au prezentat filmuleţe şi diapozitive cu noile linii ale fabricii, de obicei confecţii de serie. Chiar spre surprinderea cursanţilor a avut loc şi o scurtă prezentare de modă cu manechinele fabricii, îmbrăcate în cele mai noi creaţii ce urmau să fie scoase pe piaţă din toamnă. Ana atentă la tot ce reprezintă inedit în confecţii, nu a fost prea tare impresionată de ce a văzut, în ciuda faptului că se ştia despre fabrica din Braşov că avea un colectiv de creaţie bine pus la punct şi designeri foarte talentaţi şi buni în profesie.

La revenirea în autocar, cum în program era şi servirea prânzului într-un restaurant din oraş, profesorul Calistrat o abordă din nou pe Ana solicitându-i să-şi spună părerea asupra celor observate ca deosebite în fabrică faţă de firma sa.

78

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- În afara dimensiunilor şi a numărului de salariaţi, nimic care să mă impresioneze, inclusiv noile modele, ce vor să le scoată pe piaţă pentru sezonul de toamnă.

- Ce nu v-a plăcut la ele?

- Culorile alese. Aş fi impus nişte culori mai vesele, mai vii. Ţinuta se adresează în general tinerelor fete, deci trebuie să le îmbraci în culori pastel, pline cu flori şi pline de viaţă, nu în culori sobre. Când iei o rochiţă pe tine şi pleci la o plimbare într-un parc, să ai impresia că rochia ta face parte din peisajul parcului, că eşti strâns legată de natură şi îmbrăţişată de aceasta cu căldură într-o zi răcoroasă de toamnă, sau cu răcoare într-o zi toridă.

Rochiţa pe care o îmbraci trebuie parcă să foşnească precum ramurile copacilor, să fie vaporoasă şi să-ţi reprezinte tinereţea şi entuziasmul vârstei.

- Mda, poate aveţi dreptate.

- Nu că poate, eu am dreptate. Creaţiile mele doresc să fie îmbrăcate nu doar să acopere o goliciune a unui corp tânăr, ci să-l reprezinte pe acel corp, să fie o adevărată simbioză între corp şi veşmântul ce-l acoperă, să-i dea supleţe trupului chiar şi acolo unde nu este.

- Domnişoara Ana, m-aţi cucerit definitiv. Sunteţi o visătoare şi o romantică inconfundabilă. Ce ziceţi, îmi acordaţi plăcerea de a vă avea parteneră la o cină diseară?

- Domnule profesor, vă ofer posibilitatea să serviţi un prânz la aceeaşi masă dacă vă face plăcerea, chiar acum la Cerbul Carpatin unde ne conduceţi pentru masa de prânz şi de încheiere a cursurilor. Referitor la o nouă întâlnire, daţi timpului timp, nu este nicio grabă de a forţa timpul. Câmpina nu este aşa departe de Braşov sau invers. Cine ne poate opri de a continua cursurile de know-how şi în doi dacă aşa vom gândi că este necesar?

Autocarul a oprit în Piaţa Sfatului, iar cursanţii sau îndreptat spre saloanele elegantului şi renumitului restaurant din centrul Braşovului. A fost un prânz vesel, 79

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

atmosfera degajată, mai ales că a doua zi fiecare pornea spre oraşul şi locul lui de muncă. Calistrat, sub privirile devenite interesate ale celorlalţi meseni, a ţinut un speech, mulţumindu-le cursanţilor pentru participare şi interesul de care au dat dovadă faţă de expunerile sale, urându-le succes în munca viitoare de creaţie.

După servitul mesei festive, s-a vizitat de către întregul grup, atât Biserica Neagră, cât şi Muzeul de istorie, apoi cu autocarul au revenit la locul de cazare, urmând ca fiecare cursant să-şi programeze părăsirea Braşovului după posibilităţile de transport ale fiecăruia.

Calistrat i-a mai reţinut atenţia Anei câteva minute pentru a-şi lua la revedere personal şi pentru a afla de la Ana o modalitate de comunicare pe viitor. Îi rămăsese fata la suflet. Se îndrăgostise de ea şi dorea să o mai revadă. Avea dreptate Ana, cât era de la Braşov până la Câmpina? O oră de mers cu trenul. Ana, impresionată plăcut de atenţia ce i-a fost acordată de către profesor, i-a dat adresa unde acesta putea să-i scrie şi numărul de telefon de la fabrică. S-au despărţit, unul cu speranţa că o va revedea, celălalt că a fost o nouă încercare a unui bărbat de a o impresiona şi dacă se putea, de a o seduce şi atât.

Nu a trecut mai mult de o săptămână când Ana a găsit în cutia poştală un plic roz parfumat. Curioasă, s-a uitat de spatele plicului dar nu a descoperit adresa expeditorului.

Nerăbdarea îi era atât de mare, încât era în stare să deschidă plicul pe casa scării, însă cum iluminatul nu era cel mai indicat pentru citit scrisori, s-a abţinut până la ea în garsonieră. Ajunsă în cameră, şi-a aruncat poşeta la întâmplare deschizând plicul cu înfrigurare, presimţind că va descoperi ceva deosebit în conţinutul acelei scrisori şi nu s-a înşelat. Era o scrisoare redactată cu un scris rotund uşor aplecat, cu litere frumos desenate, de la profesorul Viorel Calistrat. Imediat se apucă s-o citească 80

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

şi cu fiecare frază citită pe faţa sa se vedea mirarea şi chiar plăcerea.

Stimată domnişoară Ana, Doresc ca aceste rânduri să nu vă producă o neplăcere, ci o bucurie, aşa cum bucurie mi-a adus şi mie prezenţa dumneavoastră la cursurile mele de design vestimentar. Doar bunul simţ şi timiditatea m-a oprit să vă abordez din prima zi când aţi pătruns în sala de curs. Nu numai frumuseţea dumneavoastră diafană m-a încântat, ci mai ales talentul şi priceperea ce o deţineţi în arta croitului unor confecţii deosebit de moderne. Vă priveam uneori şi eram încântat că am în clasa mea o asemenea cursantă elegantă şi inteligentă. Multe nu cunosc despre dumneavoastră, dar aş dori să ştiu cât mai multe. Simt că m-am îndrăgostit iremediabil de o persoană enigmatică, însă plină de calităţi deosebite.

Mi-ar plăcea să ne cunoaştem mai bine. Inima mea este pusă în pericol şi de aceea aş dori să purtăm cel puţin o legătura prin corespondenţă, până consideraţi că o nouă întâlnire este necesară unei plecări la drum împreună, într-o nouă lume a poeziei şi a sentimentelor înnobilate de iubire.

Dacă veţi considera aceste rânduri ca fiind insolente, îmi cer scuze, dar ele nu sunt decât rodul unor gânduri sincere izvorâte din dorinţa de a avea în preajma mea o persoană deosebită cum sunteţi dumneavoastră. Îmi cer din nou scuze în cazul că aceste rânduri nu vă vor fi pe plac. Nu conţin nimic jignitor în ele, ci doar dorinţa de a fi acceptat ca bun şi fidel prieten şi de ce nu, poate mai târziu, un devotat iubit.

Cu preţuire şi consideraţie, Viorel Calistrat În timpul citirii scrisorii Ana continua să fie la fel de emoţionată ca şi atunci când, luând plicul din cutia poştală, i-a simţit mirosul discret de parfum.

81

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

„Doamne, cred că nu-i sănătos la cap profesorul acesta”, îşi zise Ana. „Ditamai omul cu facultate şi se comportă ca un licean, scriind scrisori parfumate unor persoane necunoscute. De fapt, ce doreşte acest domn?” se întreba Ana nedumerită. „Nu a găsit el printre studentele sale o fată mai frumoasă şi mai elegantă ca mine? Sau ce şi-a spus el: o ţărancă pe care o îmbrobodesc cu vorbe frumoase până o văd în patul meu. Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg domnule profesor. Să-şi vadă de facultatea lui şi de studentele cărora nu trebuie să le mai scrie scrisori parfumate, ci doar să le şoptească seducător la ureche: Vrei o notă mai mare frumoaso?”

Ana se întreba continuu: „Prin ce am putut eu să-l farmec pe Calistrat, când erau şi alte fete şi femei la fel de frumoase la curs, unele poate chiar mai frumoase decât mine?” „Cum să devin eu o absolventă a doar zece clase şi alea terminate într-o şcoală de ţară, prietena sau iubita unui ditamai conferenţiarul?” „Nu…, cred că vrea să-şi bată joc de mine. N-am să-i răspund niciodată. Să-şi vadă de treburile sale şi pe mine sa mă lase în pace”.

Acestea fiind zise, Ana aruncă scrisoarea în sertarul unde ţinea acele şi aţa pentru cusut la maşină şi îşi văzu de treburile sale cu pregătitul cinei.

La câteva zile după sosirea primei scrisori de la profesorul Calistrat, Ana deja uitase de ea. Era preocupată de problemele din atelierul de design şi creaţie unde a fost numită de patron coordonatorul acestuia, ca şi de cele din familia sa, aflând de la Maria că mama lor nu se simţea prea bine şi trebuia adusă la Câmpina pentru investigaţii mai amănunţite. Din cauza surmenajului şi a muncii prea obositoare, se simţea vlăguită de putere. Ana îşi iubea mama cel mai mult dintre toţi membrii familiei. Ştia cât a suferit atât ca să le crească până la zece ani când le-a decedat tatăl, dar mai ales după aceea, când s-a trezit cu patru copii minori şi fără nici un venit în afara alocaţiei de la stat. A trebuit 82

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

să-şi caute un serviciu, mai ales că toate fetele erau la şcoală.

Valentinei îi plăcea să înveţe carte şi şi-ar fi dorit să urmeze un liceu, dar situaţia financiară a casei nu-i permitea să aducă o asemenea cheltuială în familia sărăcită şi plină de nevoi, aşa că imediat ce a terminat cele zece clase obligatorii, a intrat la un curs de broderie, ca după şase luni să devină salariata aceleaşi Cooperative meşteşugăreşti „Munca”, ce dădea de lucru la mai toate fetele şi femeile tinere din cele două sate ce formau comuna Doftana.

Peste câteva zile Ana primi o altă scrisoare de la Viorel Calistrat în care îşi manifesta nedumerirea dacă a ajuns ori nu prima scrisoare şi care ar fi fost motivul de a nu-i acorda atâta atenţie cât măcar să-i răspundă dacă aceste scrisori îi fac sau nu plăcere.

Locul scrisorii îl luă lângă cealaltă, la fel de parfumată, chiar dacă mirosul mai dispăruse în acel interval de timp scurs de la sosire.

Ana nu avea de gând să dea curs acestei corespondenţe cu o persoană cu mult superioară ei ca intelect. „Ce putea ea să vorbească cu Calistrat?” se întreba ea conştientă că această atenţie subită a profesorului nu poate fi decât un capriciu de moment, poate un orgoliu de bărbat ce s-a simţit lezat în amorul propriu că a fost refuzat de o fată simplă şi fără o pregătire intelectuală ca a lui. Într-adevăr, profesorul Calistrat se îndrăgostise de fată. Nu ştia nimic despre pregătirea ei intelectuală, bănuia că are cel puţin liceul terminat dacă a ajuns aşa departe cu funcţia într-o fabrică cu peste trei sute de salariaţi cum era Comaet-ul. Nici nu bănuia că tocmai acest handicap al pregătirii Anei a determinat-o să-l respingă din start pe tânărul profesor. Îi plăcea de el. Era frumuşel, elegant, manierat, delicat ca bărbat, avea ceva în starea lui fizică care te atrăgea. O atrăgea şi atât, dar 83

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

când se gândea la prăpastia care îi separa, nici nu dorea să audă de vreo apropiere între ei.

Ar fi însemnat ca Viorel să-i afle drama din familie. Patru fete, dintre care doar ea era mai liniştită în comportament. Chiar şi Maria începuse să calce în străchini, să nu cumva să strice „prestigiul” de familie al celorlalte două surori mai mari.

Anei îi plăcea că a reuşit să se rupă din acel mediu toxic al moralei în care trăiau surorile sale, odată cu dispariţia tatălui, de care se mai temeau la început, mediu aprobat tacit de indiferenţa mamei. Poate prin ele Fana refula toată disperarea unei vieţi tinere lângă un bărbat pe care nu l-a iubit şi de care nu a fost iubită niciodată. Nu a cunoscut tandreţea unor îmbrăţişări şi nici nu a avut cui să i le ofere, cu toate că era o fată tânără şi frumuşică. Poate aflând despre aventurile fiicelor sale, în sinea sa, le aproba. Era în acţiunile lor libertatea pe care poate şi-ar fi dorit-o şi ea şi de care nu a avut parte.

Nu era uşor să rămâi văduvă în floarea tinereţii, la treizeci şi cinci de ani, cu patru copii de gât.

Niciun bărbat nu s-ar fi încurcat cu ea dacă ar fi încercat să înnoade firul rupt al vieţii sale de familie şi să şi-o refacă la un moment dat.

Ca şi fetele sale, Fana tânjea după afecţiune.

Simţea cum viaţa se scurge pe lângă ea, lăsându-i un gol imens în suflet.

Poate şi din această cauză Fana era mai mereu bolnavă. Se neglija şi se dăruia muncii pentru a face faţă cheltuielilor casei care începuse să se deterioreze, şi a celorlalte nevoi ale vieţii.

Acum Ana era preocupată de starea de sănătate a mamei şi aflând de la Maria că va veni la Câmpina pentru investigaţii medicale, s-a învoit de la serviciu să-şi aştepte mama la autobuz. Întâlnirea dintre mamă şi fiică a fost una emoţionantă. Nu se mai văzuseră de luni de zile. Ana obişnuia să meargă la Teşila doar de sărbători 84

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

sau de aniversarea mamei. Fana o iubea pe Ana cel mai mult dintre toate fetele. Ea era altfel decât ele. Cuminte şi fragilă sufleteşte. Nu a crezut niciodată ce se spunea în sat despre ea. A fost suficient ca Ana să-i garanteze că-i fecioară şi la anii aceştia, pentru a o crede şi a refuza să ia în considerare orice zvon adus de gurile rele din sat.

Vestea că cele două gemene sunt persoane importante în fabrica de confecţii din Câmpina, le-a căzut greu la suflet duşmanilor din sat. Pentru ce o duşmăneau, nici ea nu ştia, în definitiv nu făcuse nimic rău sau condamnabil nimănui. Totul pleca de la Costache care se lăudase prin sat cu ceea ce nu s-a întâmplat şi anume că s-ar fi culcat cu Ana, care este la fel de slobodă la acest gen de aventură ca şi surorile sale.

- Ce mai faci, mami, mi-era dor de tine şi de aceea am venit să te întâmpin la autogară.

- Dacă îţi era dor cum zici, veneai să mă vezi, doar nu faci mai mult de o ora până acasă, îi reproşă Fana fiicei sale.

- Ştiu, mami dar nu am timp nici să răsuflu, dar să mai şi plec din oraş.

- Sâmbăta şi duminica ce faci?

- Lucrez, dacă nu la fabrică, atunci o fac acasă la mine. Am de terminat nişte modele ce trebuiesc prezentate la o expoziţie de modă. Duminica abia reuşesc şi eu să mă odihnesc puţin sau să-mi mai fac câte ceva prin garsonieră.

- Bine, bine, nu te mai scuza atât. Hai la policlinică să văd ce analize şi controale am de făcut.

Ana îşi luă de braţ mama, îmbătrânită parcă înainte de vreme şi porni spre staţia de taxiuri. Nu avea prea mult timp ca să aştepte să meargă cu autobuzele locale prin oraş. Cu atâta lucru putea şi ea să-şi bucure mama, să o plimbe cu taxiul prin oraş.

Starea de sănătate a mamei nu se dovedi atât de precară. Acumulase prea multă oboseală în ea şi de aceea se simţea atât de slăbită. I s-a recomandat odihnă, 85

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

vitamine, şi o alimentaţie sănătoasă. La despărţirea de la autogară, Ana i-a împins în palma mamei sale când şi-a luat la revedere un pumn de bani.

- Ce faci, fata mamei, cu banii ăştia?

- Ţine-i acolo că ai nevoie de ei. Nu ai auzit ce ţi-a spus doctorul? Hrană sănătoasă. Eu am destui bani ca să mă lipsesc de ei pentru sănătatea ta.

- Mulţumesc, fata mamei şi Dumnezeu să aibă mereu grijă de tine.

- Mulţumesc, mami, dar dacă nu am eu grija mea, degeaba o are El, aşa că stai fără grijă, îmi este bine cum sunt.

- Să te audă mamă Cel de Sus şi să te ocrotească.

- Hai, fugi că pleacă autobuzul fără tine.

Cele două femei s-au mai strâns o dată în braţe, iar ochii lor erau plini de lacrimi. Anei îi era milă de mama sa. Dusese o viaţă prea chinuită ca să mai aibă parte şi de bucurii. Când autobuzul a părăsit peronul, ştergându-şi lacrimile cu batista şi încercând să ascundă suspinele de trecători ce o înconjurau, a luat drumul de întoarcere spre fabrică încet pe jos pentru a-şi pune ordine în gânduri.

Dorea să se reculeagă şi să se liniştească.

Revederea mamei sale, plină de suferinţă, mai mult sufletească, decât fizică, a început să-i amintească frânturi din propria sa viaţă şi nu erau dintre cele mai fericite.

Ana era femeia care punea totul la suflet. Era în stare să sufere mai mult decât cel afectat direct. Toate necazurile pe care le avea Maria cu viaţa ei, la fel de libertină ca şi a celorlalte surori mai mari, o afectau şi se consuma în sine.

Din această cauză poate pe chipul Anei nu puteai citi veselia, mulţumirea sau speranţa şi de aceea devenise o fire introvertită. Îşi consuma viaţa doar prin gânduri care rareori erau unele pline de bucurie şi încredere. Întrând pe poarta fabricii, portarul o întâmpină şi o abordă direct: 86

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Sărut mâna, domnişoara Ana. V-a rugat domnul Ivaşcu să mergeţi până la el în birou când ajungeţi la serviciu.

- Mulţumesc, nea Trandafir. Ce-o avea cu mine că doar m-am învoit legal de la inginerul şef, nu am plecat de capul meu.

- Nu ştiu, domnişoară, nu mi-a spus.

- Bine, văd eu care-i treaba. La revedere.

- Cu bine, domnişoară.

Ana se îndreptă atunci spre pavilionul unde îşi avea Ivaşcu biroul. Ciocăni la uşă şi când deschise uşa, îl văzu pe Ivaşcu întâmpinând-o jovial, cu mâna întinsă şi vesel nevoie mare. În încăpere mai era un bărbat cu spatele la ea, aşezat comod într-un fotoliu. Parcă a simţit un fior când l-a văzut, dar nu putea să-şi dea seama cine poate fi oaspetele patronului.

- Bine că ai venit, Ana. Credeam că nu mai treci pe la fabrică şi nu aveam cum să te anunţ că am nevoie de tine.

- Mă scuzaţi, am fost cu mama la polic... şi Ana nu mai putu continua explicaţia plecării ei urgente din timpul serviciului, că bărbatul ce stătea cu spatele la ea, se ridică şi se întoarse cu faţa. Era Viorel Calistrat, în carne şi oase, cum se spune. Anei i se înmuiară picioarele şi i se tăie răsuflarea.

- Sărut mâna, domnişoară. Îmi face o deosebită plăcere să vă revăd.

- Da..., dar... cu c... e ocazie la noi...?

- Domnul profesor a venit la noi să ne facă o propunere de colaborare, sări Ivaşcu cu explicaţiile.

- Dar despre ce poate fi vorba?

- Doreşte să încheiem un contract de colaborare cu fabrica unde are şi domnia sa acţiuni. Atelierul tău de creaţie să lucreze şi pentru firma pe care o reprezintă domnul profesor. Noi să creăm modele vestimentare pe care nu avem posibilitatea să le executăm în serie mare, 87

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

iar domniile lor ne plătesc aceste proiecte. Ce zici, ai curajul?

- Eu ce să vă spun domnul Ivaşcu decât că sunt salariata dumneavoastră şi fac ce-mi spuneţi.

- Bravo, aşa te vreau. Ştiam eu că mă pot baza pe tine. Dacă mai ai nevoie şi de alte persoane pricepute din fabrică, le ceri şi ţi le transfer în atelierul de creaţie.

- Nu ştiu dacă este sau nu nevoie, neştiind dimensiunea contractului şi ce doresc dumnealor să le creăm.

- Tocmai asta este. Îţi va explica domnul profesor despre ce este vorba. Plimbă-l prin fabrică, arată-i tot ce trebuie văzut, inclusiv atelierul tău şi discutaţi despre cerinţele domniei sale. Este bine, domnu' profesor?

- Desigur, vă mulţumesc pentru amabilitate.

- Nu uitaţi ca înainte de a ne părăsi micuţa noastră fabrică, să treceţi pe la mine pentru lămuriri definitorii.

- Cu plăcere, domnule Ivaşcu, pe curând.

Ana, împreună cu musafirul neaşteptat, părăsiră biroul lui Ivaşcu, care nici nu bănuia adevăratul interes al lui Calistrat pentru fabrica sa.

Cum au ieşit din birou, pe holul ce ducea la laboratorul de creaţie, al fabricii denumit aşa de Ana cu drag, aceasta se întoarse spre tânărul bărbat, îmbrăcat elegant şi care mirosea plăcut, degajând un miros dulceag de parfum: - Domnule Calistrat, îl luă imediat ea în primire pe un ton mai puţin prietenos, care este scopul acestei farse privind încheierea unui contract de prestări servicii?

- Nu-i nicio farsă, domnişoară. El se poate încheia dacă atelierul pe care dumneavoastră îl conduceţi are capacitatea necesară, iar calitatea lucrărilor merită plătită.

- Domnule, noi lucrăm la standarde internaţionale, marfa noastră este numai pentru export şi până în prezent nu ni s-a refuzat nimic. Noi, făbricuţa aceasta am 88

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

început să stabilim moda în Europa, încercă să-şi epateze ea interlocutorul.

- Tocmai de aceea, domnişoară, doresc ca şi eu să profit de efervescenţa creativă a acestui colectiv, pentru fabrica la care sunt şi eu acţionar. Am deschis o nouă linie de confecţii feminine şi de copii la Codlea, într-o locaţie nouă şi modern utilată. Păcat că nu avem la creaţie un personal aşa de calificat şi talentat ca dumneavoastră. Ce spuneţi nu vreţi să veniţi la noi? Vă dublez salariul de aici dacă veniţi.

- Domnule Calistrat, dacă v-ar auzi acum domnul Ivaşcu, v-ar scoate în şuturi din fabrică. Încercaţi să-i racolaţi salariaţii? Credeţi că salariul mă ţine pe mine aici? Omul acesta a ştiut să-mi întindă o mână când am avut nevoie şi eu îmi respect onoarea şi pe omul de omenie.

- Vai, domnişoară, nici nu contest acest lucru.

Glumeam şi eu...

- Aşa glume nu se fac.

- Domnişoara Ana. Pot să-şi spun direct Ana? - Spuneţi-mi cum doriţi. În glasul Anei încă se putea citi iritarea, accentuată mai ales de propunerea tânărului de a o angaja la el în fabrică. Ana era om de onoare şi fidelă unei prietenii, iar Ivaşcu de-a lungul timpului, chiar dacă îi era patron, a dovedit că îi este şi prieten.

- Ana, mai mult am venit să te văd şi să aflu de ce nu-mi răspunzi la scrisorile pe care ţi le-am trimis cu multă plăcere. Aveau rândurile pline de sentimente şi dorinţe, speram că vei rezona sentimentelor mele, că mă vei crede că sunt îndrăgostit de dumneata de când te-am văzut la cursuri.

- Domnule profesor...

- Viorel…, te rog să rupem zidul dintre noi. Dacă ai puţină milă de mine şi-ţi sunt cât de cât simpatic, spune-mi pe nume.

89

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Domnule…, în primul rând între noi nu poate exista niciodată nimic. Eu sunt o simplă salariată fără studii, doar înzestrată de natură cu ceva talent în creaţia vestimentară. Eu sunt o autodidactă. Mă pregătesc singură, fără a fi pregătită la şcoli înalte, pe când dumneata eşti ditamai profesorul, conferenţiar şi acum mai mult, şi patron de fabrică. Unde este potrivirea dintre noi?

- Nu sunt patron, ci doar acţionar..

- Mă rog, asta nu schimbă cu nimic datele problemei.

- Pe mine nu mă interesează pregătirea dumitale intelectuală, ci doar omul Ana. Nu am observat din discuţiile purtate, atât la cursurile de training, cât şi acum că această educaţie ţi-ar lipsi.

- Mă intrigă totuşi faptul că din câte femei aţi întâlnit dumneavoastră, atât printre colegele de facultate, cât şi în alte împrejurări, poate cu mult mai frumoase, mai inteligente şi mai pregătite intelectual ca mine, v-aţi oprit în faţa mea, ca să-mi complicaţi existenţa atât de liniştită şi simplă până în prezent.

- Tocmai această simplitate m-a atras la dumneata.

- Pentru cât timp, domnule Calistrat? Cât vă pot ţine trează atenţia? Pe parcurs, ea nu se va eroda, nu va dispărea? Atunci v-aţi pus întrebarea ce se va întâmpla cu mine? Ce se va întâmpla cu sufletul şi liniştea mea?

- Nu are de ce să se erodeze, dacă există o dragoste reciprocă.

- Să spunem că aveţi dreptate şi vom fi împreună.

Prietenii şi toţi cei ce vă cunosc, vă vor rămâne la fel de prieteni şi când vor afla că de fapt aţi făcut o mezalianţă căsătorindu-vă, bănuiesc că aţi luat şi această variantă în calcul, nu doar un flirt şi atât sau dacă este posibil şi o relaţie intimă fără obligaţii. Revin la idee. Credeţi că rudele şi prietenii vor agrea o însoţire a unui om cu pregătirea profesională şi intelectuală ca a dumitale cu o 90

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

ţărancă absolventă a zece clase elementare? Puteţi garanta acest lucru domnule Calistrat?

Auzind din gura fetei ce pregătire are, nici măcar liceul, tânărul a început să insiste mai puţin pentru a contracara argumentele aduse de Ana unei asemenea asocieri de sentimente. Începea să-i dea dreptate, gândindu-se mai ales la preceptele unei categorii de oameni ai societăţii. Îi plăcea de Ana, dar parcă avea şi ea dreptate când mărturisea că sunt femei mult mai frumoase şi mai inteligente decât ea.

- Atunci putem continua să-mi arătaţi fabrica dacă nu doriţi să vă deschideţi sufletul pentru a putea pătrunde în el cu tot respectul şi dorinţa de a ne însoţi în viaţă?

- Aceasta cu plăcere, mai ales că mi-a cerut-o patronul să o fac şi eu îmi respect patronul.

- Desigur domnişoară. Vă urmez.

Ana l-a plimbat prin toată fabrica, i-a arătat şi micul său colectiv de creatori din biroul în care unii lucrau de zor la planşetă, alţii croind diferite modele sau însăilându-le.

La terminarea turului, amabilă ca de obicei, Ana l-a condus pe Calistrat din nou în biroul patronului, unde aceasta şi-a luat respectuos la revedere.

De atunci nu s-a mai auzit nimic despre amorezul cu studii academice. Episodul s-a uitat la fel de repede aşa cum a şi apărut, iar viaţa Anei şi-a urmat cursul liniştit, împărţită fiind între munca din fabrică şi viaţa de acasă din garsoniera sa.

MOTTO: „Arta de a trăi sălăşluieşte mai puţin în eliminarea propriilor 91

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor necazuri, cât în dezvoltarea noastră pe măsura lor.”

Bernard M. Baruch

8. Excursia

Întâmplările cu domnul profesor au fost uitate destul de repede de către Ana şi nici patronul nu a mai adus vorba de el şi de presupusul contract de colaborare.

Viaţa mergea înainte fără nicio noutate. Programul Anei se desfăşura între casă şi fabrică. Într-o sâmbătă şi-a propus ca împreună cu o altă colegă, o ingineră ce răspundea de sectorul confecţii, să meargă în natură, să facă drumeţii, să se relaxeze după atâtea luni în care nu au ştiut ce-i aceea odihna şi relaxarea, aşa că s-au hotărât să meargă pe Valea Prahovei, la Predeal. Ana cunoştea faptul că vor fi numai ele două aşa că dimineaţa, echipată ca de munte, doar ştia ce înseamnă muntele, copilărind printre păduri, dealuri şi versanţi, a luat-o către gară. În gară, spre surprinderea ei, a constatat că s-a mai alăturat acestei idei şi un alt coleg, un mecanic care le repara maşinile de cusut, împreună cu un alt amic al lui, tot mecanic în fabrică. Acest lucru nici nu a mirat-o şi nici nu a intrigat-o. Poate aflând de la Irina despre excursie, au dorit şi ei să iasă în natură.

Programul fiind stabilit, cei patru drumeţi s-au urcat în tren şi au coborât direct în gara Predeal. Cum prima dată au vrut să urce cu telescaunul pe Clăbucet, paşii şi i-au îndreptat către această destinaţie. La telescaun, afluenţă mare de turişti, cum se întâmplă de obicei vara, când staţiunile montane sunt luate cu asalt de către iubitorii de munte. Era şi început de weekend, aşa că nu aveau decât varianta de a urca pe jos, ceea ce nu prea îi încânta, lipsind antrenamentul şi echipamentul 92

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

necesar unui urcuş de anduranţă. Aşa că au aşteptat cuminţi până le-au venit rândul să se urce în scaun. Când au urcat, fiecare bărbat s-a aşezat în scaun lângă câte o colegă.

Ana pe tot parcursul drumului o suspecta pe ingineră că este cuplată cu mecanicul respectiv, după comportamentul acestora, lucru ce s-a dovedit pe parcurs când i-a surprins sărutându-se în scaun. Intenţionat au preferat scaunul din spatele Anei, pentru a avea o clipă de intimitate. Că se sărută îi treaba lor şi-a zis Ana. Nu a dat importanţă nici că unul este inginer şi altul este muncitor. Adevărul este că mecanicul arăta destul de bine şi pe fruntea lor nu scria ce funcţii sau studii au.

Erau pur şi simplu un bărbat şi o femeie într-o excursie pe munte.

Colegul Anei, cât au urcat până la cabana Clăbucet plecare, a încercat să lege o discuţie mai personală cu ea.

Ana admira peisajul şi turiştii care coborau ori cu telescaunul, ori pe jos pe cărarea din stânga ei. Nu prea era atentă la ce-i spunea bărbatul. Frumuseţea muntelui era fascinantă şi ea nu mai fusese de mulţi ani prin Predeal, de când era o copilă şi a venit în excursie cu şcoala. Când a auzit cuvântul iubesc şi îndrăgostit, Ana a început să fie mai atentă la ce tot spunea bărbatul de lângă ea. Aşa a aflat că acesta s-a îndrăgostit de ea şi ar dori să devină prieteni. Ana nu era pregătită pentru asemenea declaraţie directă, aşa că a fost un pic şocată şi luată prin surprindere. A început să facă legătura de ce colega i-a propus această excursie şi mai ales de ce s-au asociat ideii şi cei doi bărbaţi.

Situaţia nu era încântătoare, dar nu era nici prea deranjantă. Tot a plecat în drumeţie, ce are a face cu ce dorea însoţitorul? Ca şi colegul lui, era un tânăr simpatic şi bine crescut. Ajunşi pe platoul Clăbucet, au intrat în salonul restaurantului pentru o cafea şi câte o bere, bărbaţii, răcoritoare, fetele, ca să stabilească de comun acord unde vor pleca de pe platou. Pentru a merge la 93

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Susai era prea scurt timpul, aşa că au stabilit să coboare la cabana Gârbova, să servească prânzul. Dacă doreau să stea şi pentru duminică, urmau să caute cazare în oraş la agenţia de turism.

Coborând spre Gârbova, Ana mergea în faţă cu Tudor iar Irina cu Alexandru, ca de obicei, în spate.

Cărarea şerpuia prin platoul ce ducea spre cabană. De ambele părţi a spaţiului defrişat de copaci se întindea pădurea deasă de conifere printre care îşi arăta măreţia stejarii sau fagii. La baza pădurii pe ambele părţi muntele începea să coboare. Acest platou în coborâre era de fapt o creastă de munte golită de copaci. Pe ea se făcea şi alimentarea cu cele necesare cabanei Gârbova, alimente sau alte lucruri de trebuinţă traiului pe munte. Mergând agale, Tudor o abordă pe partenera sa de coborâre: - Ana, nu te supăra, dar mi-ar plăcea să fim prieteni.

- Dar suntem prieteni, Tudore. Atunci de ce crezi că suntem împreună în această drumeţie?

- Ei, nu aşa, colegi de drumeţie, ci prieteni mai apropiaţi.

- Mai apropiaţi decât acum, când mergem unul lângă altul, cum ai dori să fim? glumi fata cu el.

- Ana, tu îţi baţi joc de mine?

- Ce te face să crezi asta?

- Modul tău ironic de a-mi răspunde. Eu mă refeream la a deveni iubiţi.

- Tudorică, dragul meu, de ce vrei tu să-mi strici scurta mea vacanţă? Nu-i mai plăcut să fim cum suntem deja? Colegi şi parteneri de drumeţie? Eu aşa prefer să fim. Nu mi-am propus în program nicio aventură sentimentală. Te rog să nu te superi pe mine şi să nu mi-o iei în nume de rău.

- Dacă tu aşa vrei... Eu mă gândeam la altceva...

- Aşa vreau şi mă simt bine în preajma ta în această calitate. De ce vrei tu să strici această atmosferă plăcută?

94

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Bine atunci, uită ce ţi-am propus. Totuşi să ştii că îmi placi şi aş fi dorit mai mult de la tine, de aceea am acceptat propunerea lui Sandu de a vă însoţi. De fapt, el şi cu Irina au propus să facem această ieşire în natură.

- Am bănuit eu că este ceva între ei. Când m-am întors i-am surprins sărutându-se de zor în scaun. Te rog să nu fi supărat pe mine dacă nu pot să-ţi ofer mai mult.

Nu sunt pregătită încă pentru o relaţie mai apropiată cu un bărbat.

- Am înţeles, nu-i nevoie să te scuzi.

După vreo douăzeci şi cinci de minute de coborât fără nicio grabă, doar admirând natura verde, plină de oxigen şi prospeţime, au ajuns la cabana Gârbova. Ana din când în când mai hălăduia ca în copilărie, punând mâna pâlnie la gură, cum făcea când era copila la Lacuri, să asculte ecoul. În faţa cabanei erau montate nişte bănci din jumătăţi de buşteni din brad. S-au aşezat pe bănci în timp ce Sandu a mers la barul cabanei pentru a veni cu două beri şi două cola. Între timp s-a interesat şi de meniul restaurantului. Avea tot ce-ţi doreşti pe munte, o ciorbiţă de văcuţă sau de pui, cu perişoare sau de zarzavat, un escalop, limbă cu măsline, friptură la tavă etc. Înainte de a merge să servească prânzul, doreau să se odihnească afară, să admire muntele şi pe cei care se încumetau să urce mai departe.

- Oare unde o duce poteca ce continuă drumul până în vârful golaş ce se vede la orizont? se întrebă Ana. Trăia cu intensitate aceste momente. În memorie îi reveneau frânturi din copilărie, când, împreună cu gaşca ei de năzdrăvani şi năzdrăvane, alergau pe dealuri sau pe munte, la Lacuri sau pe Vârful Secăriei. Doamne, ce frumos era şi cum umblau fără griji toată ziua, flămânde, trăind doar cu fructele ce le culegeau de prin tufişuri.

Acum iată cum au trecut anii, se apropia de douăzeci şi opt de ani şi dacă privea în urmă, nu găsea nimic în afara carierei profesionale pentru care a sacrificat totul. Irina 95

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

nu se mai ferea de ceilalţi doi şi se tot îmbrăţişa şi săruta cu Sandu.

- Ce zici, Ana, rămânem şi peste noapte pe munte? întrebă Irina. Se vedea de la distanţă că scopul excursiei era să trăiască câteva clipe de iubire în braţele vânjoase ale tânărului mecanic.

- Eu ştiu ce să-ţi spun? Mi-ar plăcea, dar...

- Lasă că ne descurcăm noi la cazare, găsim pe undeva camere. Du-te, Sandu şi vezi, aici nu au?

- Parcă aş dori să văd şi altceva, dacă tot am venit pe munte. După amiază aş dori să merg pe cealaltă parte, spre Susai.

- Ai chef de urcat?

- De ce nu? Nu stau toată ziua la planşetă pe scaun? Vreau mişcare chiar dacă sunt convinsă că voi avea febră muşchiulară după coborâre sau urcare.

- Binee, dar nu te răzgândeşti când ajungem în oraş, să pleci cu Tudor, văd că el nu ar vrea să mai stea.

- Măi, aş vrea să mai stau dacă nu incomodez pe cineva, infirmă Tudor supoziţia Irinei, că tot am venit până aici, continuă el răspunsul.

- Pe cine să incomodezi, Tudore? Aici toţi suntem pe cont propriu, fiecare face ce doreşte, numai că dacă tot am plecat împreună, ar fi plăcut să rămânem tot împreună, mai spuse Irina cu subînţeles.

- Desigur. Nu mă deranjează acest lucru. Haideţi să mergem să servim prânzul, că mi s-a făcut o foame de lup.

Mâncarea a fost gustoasă şi berile reci aşa că parcă erau mai optimişti la plecare decât la sosire. După ce au fumat bărbaţii câte o ţigară, au început să urce panta spre cabana Clăbucet plecare. La urcare era mai greu, fiind sătui şi mai fără chef. Le dispăruse acel entuziasm tineresc de dimineaţă când erau în stare să traverseze Carpaţii, dacă era necesar. După vreo patruzeci de minute de urcare, sau aşezat din nou la rând să aştepte telescaunul. Ana le propuse celorlalţi tineri: 96

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Haideţi să coborâm pe picioare până la Predeal...

- Ai, mă Ană, ne apucă noaptea până ajungem pe jos, replică Sandu, el crescuse la şes, nu la munte, fiind ploieştean.

- S-o crezi tu, Sandule. Mai repede ajungi pe jos decât să aştepţi aici şi să mai faci alte douăzeci de minute cu telescaunul.

- O fi mă, dar simt că mă dor pulpele la picioare de la urcat. Dacă vrei şi vrea şi Tudor să te însoţească...

- Eu? Nici vorbă, abia aştept să ajung jos să mă odihnesc pe o bancă sau o piatră. Nu-mi mai simt picioarele.

- Sigur, Tudore, cum să nu te doară dacă vii cu încălţămintea nepotrivită. Uite la mine ce ghete am şi ai văzut că tot timpul m-am sprijinit de un toiag improvizat, chiar dacă nu sunt de vârsta a treia.

- Propunerea de a vă însoţi m-a luat pe nepregătite de aceea sunt în adidaşi. Poate data viitoare iau bocanci.

- Data viitoare! Cine va şti când va mai veni această dată viitoare? La câtă treabă am pe cap...

- Ia-o şi tu mai uşor, Ano, sări şi Irina, prea o iei în serios. Ce naiba vrei, să-l îmbogăţeşti pe Ivaşcu? Ţie ce-ţi dă? Câteva sute de mii de lei şi atât...

- Măi, Irina, nu o fac pentru el, cât o fac pentru mine. Vreau să mă perfecţionez cât mai bine. Dacă voi fi vreodată nevoită să o iau pe cont propriu, să fiu sigură ca voi reuşi.

Le-a venit rândul să coboare şi în aceeaşi formula ca la urcare, au luat loc în scaune. Ajunşi jos s-au îndreptat cu paşi voiniceşti spre agenţia de cazare. Au găsit camere doar în camping la căsuţe.

Irina a preferat să ia o căsuţă împreună cu Sandu, pe când ceilalţi doi tineri fiecare câte una.

Irina era o tânără cam de vârsta Anei, cu un an mai tânără. Terminase Facultatea de Industrie Uşoară din Iaşi, specializarea confecţii, fiind de undeva de prin 97

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

partea Moldovei, de pe lângă Huşi. Nu a vrut să rămână la Iaşi, unde exista o mare fabrică de confecţii, căuta tot o zonă ca a ei, cu dealuri şi păduri. După o perioadă de căutări a unui loc de muncă, era fericită că şi-a găsit post la Câmpina. Îi plăcea la munte, era aproape ca la ea în zonă, satul ei fiind amplasat pe un deal sub o pădure de foioase. Doar că aici munţii erau mai semeţi şi clima mai aspră decât la ei.

Pe Sandu l-a cunoscut în Camaet, când a venit ca inginer stagiar. El repara maşinile de cusut şi tot ce se strica prin fabrică, inclusiv fiarele de călcat când li se ardea nichelina. La început au avut un mic conflict.

Aveau în lucru un lot de rochii ce trebuiau să fie gata urgent şi tocmai atunci s-a găsit să se strice trei maşini de cusut. Trei croitorese erau scoase din producţie. Irina a trimis imediat după Alexandru Râpă, mecanicul secţiei, dar acesta era ocupat să repare maşina inginerului şef.

Nici nu a vrut să audă de Irina, până nu termina maşina şefului său, de care depindea direct. Ce treabă are el cu stagiara? Irina a fost nevoită să-l reclame tocmai acestuia, care auzind de necazul din secţie, i-a dat dispoziţie lui Sandu ca mai întâi să repare maşinile de cusut şi apoi maşina sa.

Sandu şi-a găsit imediat în inginera stagiară un duşman de temut. Norocul său era că nu depindea de ea, ci de inginerul şef şi cum au început să se şicaneze unul pe celălalt, au ajuns la concluzia că trebuie să facă pace între ei, acest război neavând niciun avantaj pentru nimeni, ci era în detrimentul producţiei şi al bunului mers al fabricii. Dacă ar fi aflat patronul, era posibil să-i concedieze pe amândoi. Aşa că Sandu luându-şi inima în dinţi într-o sâmbătă, a invitat fata la un restaurant, vezi Doamne, ca să se împace, invitaţia fiind primită cu plăcere de ingineră.

Sandu era bine legat, înalt, cu ochii căprui, o tunsoare ca de sportiv ce îi stătea destul de bine. Numai când îi priveai bicepşii, credeai că este vreun halterofil 98

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

sau boxer, ori că trage toată ziua de fiare. Poate tocmai acesta a fost punctul său forte de a o cuceri pe Irina. Era lat în spate şi muşchii pieptului tresăreau mereu când îşi mişca braţele pe lângă corp sau meşterea câte ceva.

Femeile din fabrică îl porecliseră Muşchiulosul după fizicul său demn de luat în seamă.

Cei doi tineri au devenit iubiţi, dar nu ştia nimeni despre aventura lor. Au ştiut să fie discreţi şi să nu se afişeze în public împreună. Acum era pentru prima dată când aveau martori, dar se bazau pe discreţia lor. La Câmpina se vizitau discret unul pe altul la domiciliul fiecăruia prin rotaţie, cum aveau chef.

Când au primit cheile căsuţelor, tinerii s-au îndreptat fiecare spre căsuţa lui. Irina, veselă nevoie mare, îl provocă pe partenerul ei de drumeţie: - Sandu..., uite cheia..., nu mă iei în braţe să mă treci pragul?

- Hopa! Se aud sunete de clopote? Punem de o nuntă în curând? zise Tudor vesel şi amuzat de solicitarea inginerei.

- Ei şi tu, Tudorele! Mergi cu gândul prea departe. Îl tachinez şi eu pe Sandu, să văd dacă are forţa să mă treacă în braţe pragul cabanei.

- El? Ne poate trece pe toţi trei odată, nu doar pe tine.

Sandu se aplecă şi o luă cu uşurinţă pe Irina în braţe, trecând-o dincolo de prag, ca să o depună pe patul cam strâmt, este drept, pentru o persoană voinică ca el.

Irina era veselă şi se alinta ca o puştoaică. Ana era un pic contrariată de comportamentul libertin al colegei sale.

Nu ar fi crezut dacă cineva i-ar fi spus că Irina este iubita sau amanta lui Sandu. Ce-ţi este şi cu viaţa asta. Ai surprize uneori chiar şocante de acolo de unde nu te aştepţi.

Ana îşi lăsă puţinul bagaj în cameră şi ieşi din nou în faţa căbănuţei, unde avea o mică verandă şi un scăunel. Îi aştepta şi pe ceilalţi să apară pentru a porni cu 99

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

toţii undeva, să servească cina. Poate vor merge şi la discoteca din centrul oraşului, la etajul întâi al magazinului universal, ori, dacă va avea orhestră restaurantul unde servesc cina, vor putea rămâne şi acolo.

Ana şi Tudor, văzând că cei doi porumbei întârzie exagerat de mult, le-au strigat unde îi vor găsi şi au părăsit campingul, îndreptându-se spre centrul staţiunii şi discutând despre vreme, oamenii pe care îi întâlneau, sau despre staţiune, nimic personal sau important.

Alexandru, care nu se mai întâlnise cu Irina de mult timp astfel încât să fie numai ei doi, nu a lăsat să-i scape ocazia de a-şi întâmpină iubita cu sărutări şi mângâieri de cum au închis uşa cabanei după ei. Şi-au aruncat genţile de mână în care aveau câteva lucruri de igienă personală pe un pat, hanoracele peste ele şi ca nişte lupi flămânzi, s-au luat în braţe începând să se sărute şi să se strângă în braţe.

Irina aştepta demult aceste clipe şi era în stare să sară pe el acolo pe munte în drum spre Gârbova. Simţea cum clocoteşte sângele în ea, cum dorinţa este mai mare decât abţinerea şi că dacă nu este posedată de iubit cât mai curând, îi vine să plece fără niciun ţel pe munte. Începu singură să-şi arunce de pe ea tot ce o incomoda, să-l ajute pe Sandu în economia timpului. Era o tânără un pic plinuţă, dar nu grasă. Fiind înaltă, ţi se părea mai degrabă voinică, o sportivă de la aruncarea ciocanului.

Poate că asemănarea dintre fizicul lor i-a atras şi mai mult.

Sandu o ajută să se elibereze de pantalonii de blug, cam strâmţi pentru construcţia fizică a Irinei şi care îi scoteau şi mai bine în relief fesele şi pulpele picioarelor.

Rămânând amândoi doar în chiloţi, Irina s-a întins pe patul prea strâmt pentru corpolenţa ei, iar Sandu îngenunchind, a început să-i sărute ochii, în timp ce mâinile alergau neastâmpărate pe tot corpul fetei, făcând-o să se înfioare de plăcere.

100

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Gura tânărului cobora pe sânii ei, sărutându-i, apoi îi mângâia cu vârful limbii fiecare mamelon, în timp ce degetele lui dibace se infiltraseră pe sub chilot, alintând cu pricepere fineţea mătăsii cârlionţate de la îmbinarea picioarelor. Simţea umezeala scoicuţei şi îi alinta interiorul cu graţia unei harpiste care ciupeşte coardele harpei cu tandreţe şi dragoste. Irina îşi ridică fesele, iar Sandu slobozi scoica Irinei de învelişul chilotului, scoică ce se deschidea tot mai mult la fiecare mângâiere tandră şi pricepută a tânărului.

Buzele sale lacome începură să coboare la încheietura picioarelor, producând la fiecare atingere o erupţie vulcanică de senzaţii şi dorinţe în corpul Irinei, care cu degetele răsfirate în părul cârlionţat al partenerului său de nebunii, gemea de plăcere, mângâindu-i podoaba capilară.

Irina trăia o stare senzuală cum nu a mai avut-o niciodată. Era şi prima dată când Sandu se depăşea pe el însuşi, aşa cum îi promisese Irinei, încă înainte de a pleca din Câmpina. Poarta Raiului era larg deschisă, iar oaspetele întâmpinat cu cele mai acute dorinţe. Irina îl invită pe Sandu s-o pătrundă, dorea să-l simtă în ea, să se bucure de toată splendoarea oaspetelui mult dorit şi mai ales de forţa de penetrare a partenerului. Irina dorea ca dorinţele să-i fie împlinite, starea sa emoţională, liniştită şi partenerul de joacă, mulţumit de dăruirea sa.

- Sandu, te rog, este momentul când te doresc cel mai mult. Nu mă lăsa să mai aştept, te doresc atât de mult...

- Dacă tu eşti pregătită, iubito, sunt şi eu gata să te întâmpin cu dragostea mea. Primeşte-mă... şi Irina simţi cum ceva parcă umplea un gol, cu dorinţe, cu plăceri şi cu senzaţii că fericirea atârnă de becul de deasupra capului său.

Mişcările lor se sincronizau armonios, parcă concertau la acelaşi pian, cântând la două mâini. Irina transfigurată de plăcere, îi mângâia spatele şi fesele 101

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

partenerului, ghemuindu-şi genunchii pentru ca lemnul ce o aprinse să ajungă cât mai adânc în cuptorul încins.

Sandu nu contenea să o sărute sau să-i mângâie frumoşii sâni de forma unei pere coapte.

Din când în când degetele îi mai mângâiau mameloanele, producând adevărate erupţii în vulcanul mult prea activ al Irinei. Broboanele de transpiraţie curgeau de pe cei doi parteneri. Dorinţa ca fiecare să dăruiască cât mai mult celuilalt, se apropia de împlinire.

Dacă Ana şi Tudor ar fi fost în apropierea cabanei unde se cazase prietenii şi colegii lor de excursie, ar fi crezut că în interior se desfăşoară o dramă, aşa de puternice şi zgomotoase erau manifestările Irinei. Uitaseră poate unde se aflau şi că puteau deranja vecinii de campare.

Când explozia s-a produs în cele două corpuri tinere, s-a lăsat liniştea în camping. Puteai să auzi şi zborul unei libelule, căutându-şi perechea. Relaxaţi, eliberaţi de starea emoţională ce-i cuprinsese, tinerii s-au îmbrăţişat şi sărutat, promiţându-şi reciproc repetarea acestei scene de iubire. Erau mulţumiţi şi fericiţi că au plecat pe munte în drumeţie. Dacă ar fi rămas în Câmpina, nu ar fi trăit aceste senzaţii sublime al iubirii lor secrete.

Cei patru tineri se regăsiră în saloanele restaurantului Bulevard al hotelului cu acelaşi nume.

Serviră cina, ascultând melodiile cântate de o formaţie de lăutari autentici. S-au decis totuşi să meargă la discotecă după cină, erau prea tineri pentru a se mulţumi cu melodii languroase scoase de coardele unui contrabas, o vioară şi clapele unui acordeon răguşit, acompaniate de un ţambal.

Târziu în noapte, obosiţi atât de drumeţia pe munte, cât mai ales de fâţâiala de pe ringul de dans, unde fiecare a depus tot efortul şi măiestria de care dădea dovadă pentru a fi în trend cu ceilalţi participanţi la dans, reveniră la căsuţele din camping, pentru o odihnă bine meritată. Îşi propuseră pentru a doua zi vizitarea 102

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

staţiunii şi renunţarea la ideea de a mai urca la cabana Susai. Se simţeau incapabili pentru a mai face şi acest efort, aşa că se mulţumeau doar cu o drumeţie orizontală pe asfalt, până la cabana Trei brazi.

Cum eliberaseră căsuţele definitiv, fiecare având întregul bagaj în rucsacurile din spate, puteau să dispună de timpul lor după cum doreau, numai să nu uite să fie la ora potrivită în gară pentru procurarea biletelor de întoarcere la Câmpina.

Erau veseli, bine dispuşi, mai ales Sandu şi Irina, care nu prea au reuşit să adoarmă decât spre ziuă, profitând la maximum de timpul petrecut în liniştea cabanei.

Luni dimineaţa, când au ajuns la serviciu, relaxaţi şi deconectaţi, vestea a căzut ca un trăsnet asupra tuturor salariaţilor micuţei fabrici de confecţii: Patronul Constantin Ivaşcu era mort într-un accident auto pe DN 1 în zona Băneşti, în timp de se întorcea din week-end cu familia.

Frâiele firmei au fost încredinţate altor persoane care, ori din necunoaştere, ori din rea voinţă, au făcut ca fabrica să decadă uşor, dar sigur. Se duceau lupte interne între acţionarii moştenitori ai lui Ivaşcu şi cel olandez, care nu putea supraveghea din Anglia, continuarea în acelaşi ritm ascendent al viitorului fabricii, tocmai de aceea olandezul şi-a vândut acţiunile la bursă şi a renunţat la continuarea colaborării cu noii acţionari români.

Tinerele gemene s-au gândit că odată cu dispariţia lui Ivaşcu de la conducerea firmei, trebuie să dispară şi ele din peisajul fabricii.

Maria, mai curajoasă şi mai aventuroasă, părăsi prima fabrica, luând drumul străinătăţii. Dorea să ia viaţa pe cont propriu. După puţin timp de la plecarea din Câmpina se stabili în Marele Ducat al Luxemburgului, cu intenţia de a prospecta piaţa şi de a găsi oportunităţi să redeschidă acolo firma de croitorie. De fapt, dorea să 103

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

profite de experienţa căpătată la Camaet, pentru a pune pe picioare propria ei afacere, undeva departe de locurile natale, într-o ţară unde nimeni nu o cunoştea. Avea ceva economii şi spera să reuşească. Era tânără şi plină de speranţă în reuşită.

Maria trebuia să descopere piaţa, să găsească locaţia unde să-şi desfăşoare activitatea creativă şi apoi să o cheme şi pe Ana, mai conservatoare şi mai reticentă de a pleca cu capul înainte într-o aventură care să-i marcheze apoi întreaga viaţă. Ana, împlinise la începutul verii douăzeci şi nouă de ani şi simţea că viaţa parcă a trecut pe lângă ea, fără să lase în urmă prea multe satisfacţii, mai ales în plan spiritual. În clipele de meditaţie a serilor de iarnă lungă şi plicticoasă, când îşi făcea analiza anilor trăiţi, rezultatul era întâmpinat cu lacrimi. Nimic din ce şi-a propus ca tânără adolescentă şi apoi ca femeie matură nu s-a materializat încă.

Un bilanţ sufletesc legat de propriile sale dorinţe, de trăirile interioare şi de speranţe, avea un rezultat catastrofal. Singurele satisfacţii erau legate de munca şi profesia sa. Avea acum curajul să pornească de data acesta la drum pe propriile picioare, fiind sigură că se va descurca, având şi ceva economii în acest scop. Aştepta doar semnalul surorii sale geamănă, pentru a se rupe şi ea definitiv de trecut, de aceea s-a apucat cu asiduitate să înveţe pentru început limba franceză, pentru o comunicare cât mai bună cu viitorii lor clienţi şi pentru a le înţelege dorinţele.

MOTTO : „O inimă iubitoare este cea mai adevărată înţelepciune.”

Charles Dickens: 104

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

9. Umbra

Ana se simţea obosită. Muncise mult în ultimul timp, fără odihnă, fără zile libere şi mai ales într-un continuu stres. Mereu apărea o urgenţă şi directorul general numit de noii patroni o solicita să termine la timp mostrele pentru prezentarea următoare.

Se hotărî să plece în concediu, fie ce-o fi. Va merge câteva zile să-şi viziteze familia la ţară, apoi prin O.N.T. îşi va căuta un loc unde să se deconecteze, să uite de tot şi de toate. Nu mai rezista acestui ritm de muncă şi de viaţă, de la care nu primea nicio bucurie. Şi laudele directorului că s-a încadrat în timp şi că produsele obţinute sunt de o calitate ireproşabilă erau din ce în ce mai rare. Parcă turbase. Dorea mereu tot mai mult şi niciodată nu era pe deplin mulţumit. Poate era doar când nu-l vedeau salariaţii şi-şi număra proprii bani din seif sau îşi verifica conturile din ce în ce mai mari la capitolul profit.

A cam dat el din colţ în colţ până i-a aprobat concediul, dar cum s-a lovit de refuzul categoric al Anei de a mai sta să rezolve şi alte urgenţe, ameninţându-l că va părăsi fabrica dacă nu-i aprobă concediul la care avea dreptul de mult timp, directorul i-a aprobat plecarea şi a dispus calcularea indemnizaţiilor la zi.

Prima grijă a Anei când s-a văzut liberă aproape o lună de zile şi cu o sumă frumuşică în buzunar, a fost să meargă la agenţia de turism din oraş să-şi caute bilet de odihnă. Cum era în plină vară, a preferat să meargă la mare. Muntele era la fel peste tot, nu-i mai spunea mare lucru. La agenţia de turism a găsit bilete în staţiunea Saturn, la hotel Cupidon.

Ana plecă de la agenţie să colinde magazinele, pentru a-i cumpăra mamei sale un cadou de care să se 105

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

bucure şi să-i fie şi util. Trecu apoi pe la Agenţia C.F.R. să se intereseze de legăturile trenurilor cu litoralul. Găsind un tren convenabil care ajungea la Mangalia tocmai când se schimba ziua de cazare şi-a luat bilet dus-întors, pentru a face economie şi la bani, rezervându-şi locurile din timp şi pentru întoarcere. Îşi luase o carte de citit să nu se plictisească. Îi plăceau cărţile cu un conţinut aventuros, nu în sensul agresiv, ci acelea pline de poezie, de romantism, de dragoste, fie ea şi neîmpărtăşită uneori de ambii eroi.

Când citea o asemenea poveste romanţioasă, dorea să se poată transpune în rolul eroinei, să trăiască aventura odată cu ea. Era o visătoare, o romantică incurabilă. Tânjea după marea dragoste după care alergase în adolescenţă, dar care o ocolise până la această vârstă.

Dacă în adolescenţă fusese la un pas de a întâlni marea sa dragoste, nu şi iubitul ideal, acum spera că poate aceasta să fie adusă de un val al mării, de un răsărit ireal de frumos sau de o dimineaţă splendidă de iulie, petrecută pe digurile de protecţie ale falezei. Poate întâlnea şi cavalerul care să-i cucerească inima dornică de iubire, întruchipat într-un tânăr înalt, cu ochii albaştri, bine legat, şaten sau brunet, cu părul scăldat de briza mării, fie că era el turist sau localnic.

Ajunsă în gara Mangaliei, a luat un taxi şi în câteva minute era în faţa hotelului. Să nu fie dezamăgită la sosire, îşi imaginase hotelul ca fiind unul nu prea grozav, dacă a mai găsit bilete în luna lui cuptor.

Hotelul se afla în mijlocul staţiunii, de confort două stele şi cu o grădină de vară în spatele lui plină de copaci şi verdeaţă, foarte frumos amenajată. A văzut că pe o scenă erau instalate şi instrumente muzicale, deci avea şi orchestră. Până la apă erau doar vreo treizeci de metri, iar nisipul era fin şi plaja bine îngrijită.

Camera era cu două paturi, frumos mobilată, cu baie proprie şi la etajul doi din cinci câte avea hotelul în 106

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

afara parterului, unde erau birourile administrative, recepţia şi lifturile. Restaurantul era cu intrarea din grădină, pe bază de autoservire, cu posibilităţi de a alege meniul dorit, având mai multe feluri de mâncare.

Era mulţumită de ce a găsit, inclusiv de colega de cameră, o olteancă din Orşova pe care o chema Cristina, sosită cu acelaşi tren de la Timişoara Nord, folosit şi de ea. Amândouă fiind tinere şi frumuşele, s-au împrietenit din prima clipă. Sperau să petreacă douăsprezece zile de vis la mare, vremea fiind deosebit de frumoasă, iar meteorologii nu prevesteau să se schimbe ceva cel puţin în următoarele zile.

Ana şi-a aranjat bagajul în dulap, s-a schimbat de hainele de drum, a făcut un duş de reconfortare, şi-a luat costumul de baie pe ea, unul confecţionat de propria-i mână atunci când şi-a propus să plece cu orice preţ în concediu pe litoral. Era dintr-un material subţire, colorat pe fond turcoaz cu floricele albe şi roşii, nici prea minuscul, dar nici prea mare, care îi scotea în relief formele de invidiat, iar sutienul era parcă cu un număr mai mic după cum se reliefau sânii săi pietroşi în cupe.

Luă prosopul în geanta de plajă, ochelarii de soare pe nas, şepcuţa să-i protejeze capul şi soluţiile antisolare alături de carte în aceeaşi geantă încăpătoare. Porni agale pe cărarea cu dale din beton sau plăci din piatră calcaroasă, coborî prin mijlocul grădinii direct pe faleză, apoi pe nisipul aglomerat la acea oră de turiştii hotelului umplut până la refuz. Îşi alese un loc cât mai aproape de apă, să-i simtă nu numai răcoarea, ci şi mirosul de alge. Îi plăcea la mare. Mai fusese o dată la o cunoştinţă din Mangalia o săptămână şi de atunci dorea mereu să revină, dar la hotel, să nu mai deranjeze pe nimeni.

Soarele îşi urma demult traseul pe bolta cerească şi îşi trimitea săgeţile peste nisipul fierbinte al dimineţii.

Când Ana păşea pe nisip, simţea cum o ard tălpile. Dacă acum la zece jumătate este aşa, oare la ora prânzului cum va fi? se întreba ea. De asemeni şi Cristina era la fel de 107

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

încântată de cazare, de colega de cameră şi mai ales de mare şi de plajă. Doar că era mai obosită. Călătorise multe ore până s-a urcat Ana din Câmpina în rapid.

Spera să nu adoarmă pe plajă şi să o prindă soarele să facă insolaţie, de aceea a rugat-o pe Ana când o ungea cu soluţie pe spate să o atenţioneze dacă va aţipi.

Prima zi a fost superbă. Nu au stat prea mult pe plajă de teamă să nu fie prinse de soarele puternic al orei prânzului, ca apoi să le usture pielea şi să le strice plăcerea şederii în următoarele zile, cu toate că s-au protejat reciproc cu soluţiile antisolare.

Cristina era o tânără de douăzeci şi şase ani, ce lucra ca vânzătoare într-un magazin alimentar, blondă, cu ochii căprui, minionă şi cu formele cam plinuţe pentru înălţimea ei, nu prea mult totuşi sub cea a Anei. Era pentru prima dată la mare şi văzând imensitatea întinderii de apă, s-a minunat ca un copil. Cum bătea un pic de vânt dinspre larg, îi plăcea să se joace, aruncându-se în valuri, ţinând-o pe Ana de mână, să nu fie luată de curent. Primul contact cu apa a fost ca un fior, dar umezindu-şi întregul corp, devenise o plăcere, ca apoi o necesitate să stai în apă, pe mal fiind ca într-un cuptor. De fapt, poate şi de aceea luna iulie se numea şi luna lui Cuptor. Nu ştia să înoate, chiar dacă era născută pe malul Dunării. Mereu îi fusese teamă de apă, aşa că nici acum nu avea curajul să ajungă la balize unde apa avea cam un metru jumătate adâncime, dar pentru ea era mult prea adâncă şi periculoasă.

Revenite în camera răcoroasă, fiind protejate ferestrele de umbra plopilor înalţi din grădină, şi-au făcut câte un duş călduţ, apoi s-au culcat, urmând să servească prânzul pe la ora unu. Nu au stat pe plajă mai mult de jumătate de oră, restul bălăcindu-se în apa mai rece.

Cât Ana era sub duş, Cristina a intrat şi ea în baie să se spele pe faţă. Observând că Ana mai are nisip pe spate, a încercat să i-l îndepărteze cu buretele, fără să o atenţioneze în prealabil. Mâna fetei simţită instantaneu 108

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

pe spate, o surprinse ca o electrocutare pe Ana. Se înfioră brusc, corpul i se rigidiză şi se întoarse rapid spre fată, cu ochii larg deschişi, cu o mimică întrebătoare şi cu mâinile încercând să-şi ascundă goliciunea. Nu o mai atinsese nimeni din copilărie, de pe când mijlocia se distra cu gemenele şi cu simţurile lor. Această străfulgerare urmată de întoarcerea precipitată a Anei cu faţa spre Cristina, le-a surprins pe amândouă privindu-se uimite una la alta.

- Ce-mi faci...? îngăimă Ana în şoaptă.

- Nimic.... răspunse Cristina, uimită de reacţia Anei la gestul său nevinovat. Doar am vrut să-ţi dau jos nisipul de pe omoplat... atât. Dacă te deranjează… scuze, nu a fost cu altă intenţie... nu am altă înclinaţie…mai zise ea, începând să zâmbească cu subînţeles.

- Nu..., doar că..., nu m-a m-ai atins nimeni până acum... şi m-ai luat prin surprindere.

- Din nou, îmi cer scuze…

- Nu, nu…, poţi să continui, mai ales că am uitat să-mi iau ceva adecvat pe care să-l pot folosi şi pentru spălatul spatelui. Dacă rămânea nisipul lipit, cred că mă deranja în somn.

- Bine, atunci, dar mă speli şi tu pe mine, da?

- Este în regulă, nu-i nicio problemă.

Cristina îşi aruncă imediat slipul de pe ea şi intră alături de colega ei de cameră sub duşul călduţ. Săpuni bine buretele şi începu să-l plimbe pe spatele Anei fără agresivitate, ţinând-o cu o mână de abdomen. Aceste mângâieri fine ale buretului înspumat şi atingerea involuntară a corpurilor celor două, îi transmitea Anei senzaţii necunoscute şi ciudate totodată. Îi plăceau?! Închidea ochii şi parcă visa stând cu picioarele desfăcute larg, sprijinindu-se cu ambele mâini de pereţii camerei de baie. Gleznele începură să-i tremure fără să vrea, corpul se rigidiza, sângele îşi mărea presiunea iar inima duduia ca o pompă în plină activitate.

109

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Gata, nu mai ai niciun firicel, garantez pentru asta, poftim, dă-mi şi tu mie şi insistă să se spele şi soluţia antisolară.

Ana, răsuflând uşurată că a scăpat de senzaţia transmisă de mângâierile colegei de cameră, luă buretele şi schimbând locul cu noua sa amică, încercă o stare de jenă, nu avea curajul să-i mângâie umerii, spatele şi mai ales poponeţul cam dolofan al Cristinei.

Când trecea buretele peste pielea fetei o făcea cu teamă. Uitase de faptul că acest lucru l-a făcut de atâtea ori împreună cu surorile sale. Fata era o străină pe care o cunoştea de două - trei ore şi deja intrase într-o intimitate pe care nici nu o bănuise. Nu ştia dacă Cristina a fost mulţumită de serviciile sale, dar căuta să scape cât mai repede de această obligaţie asumată reciproc. Va merge pe la tarabele din staţiune să caute ceva adecvat spălării, pentru a evita pe viitor această practică, care îi dădeau anumiţi fiori şi pe care nu şi-i putea explica în niciun fel.

Poate de aceea refuzase din adolescenţă să mai aibă apropieri intime cu surorile sale şi mai ales cu zurlia de Eleonora, care nu o lăsa în pace pe când erau încă eleve la şcoală şi o mai pipăia printre picioare când dormeau împreună. Numai cu ghiontiri în coaste scăpa de ea.

După duş, amândouă s-au îmbrăcat lejer doar în chiloţi şi câte o cămăşuţă transparentă şi uşoară şi au trecut imediat în lumea viselor, aşa erau de obosite atât de drumul pe calea ferată, cât mai ales de momentele petrecute pe plajă şi sub duş.

Ana, cum adormi începu să viseze. Parcă o urmărea tot timpul o umbră. Îi simţea mereu răsuflarea în ceafă. Unde mergea o însoţea şi umbra. Nu putea s-o vadă, însă îi simţea prezenţa. Când se afla la o plimbare pe faleza aflată sub iluminatul becurilor cu mercur de pe stâlpii amplasaţi de-a lungul staţiunii, parcă a distins la o întoarcere bruscă a capului pe cineva, care se ascundea în spatele turiştilor ieşiţi la plimbare solitari, în familie sau 110

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

în grupuri mai mari de prieteni. I se părea a fi un bărbat nu prea înalt, îmbrăcat complet în negru.

Când simţi că se apropie de ea şi intenţiona să o prindă, îi apăru în faţă un alt bărbat, înalt, suplu, într-o cămaşă albă cu mâneci scurte, pantalon alb ca şi pantofii la fel de albi ca întreaga-i ţinută. Avea ochii strălucitori, negri, sprâncene stufoase, un nas puternic şi cu pomeţii feţei care exprimau forţa acestui bărbat misterios, cu părul negru şi cârlionţat ca la un arap. Ajuns în dreptul său, o privi cu ochii săi pătrunzători, o fascină şi îi subjugă voinţa. În acel moment umbra dispăru de lângă ea. Unde? Nu ştia, pur şi simplu nu-i mai simţi prezenţa, chiar dacă îl căuta din priviri peste tot unde ar fi putut fi.

Dacă va mai reveni iar, nu ştia, cum nici cine-i bărbatul în alb de lângă ea care îşi schimbase sensul de mers, acordându-şi pasul cu al său. Nici pe Cristina nu o mai vedea lângă ea. Unde dispăruse oare şi ea?

O abandonase? S-a speriat şi a fugit?

Personajul în alb ajuns în dreptul său, o cuprinse cu mâna dreaptă de mijloc şi începu să-i şoptească la ureche: Domnişoară, eu sunt marea, unde te aşterni obosită după atâta alergat, să te odihneşti pe pietrele de la malul meu.

Sunt valul ce te ia pe braţe cu bucurie şi-ţi sărută aripile, cu buzele sale sărate şi cu iz de alge. Sunt răsăritul zorilor de zi ce te aşteaptă, să vii, să mă săruţi, iar îmbrăţişările mele, să-ţi potolească setea de alergat. Opreşte-te, stai lângă mine şi amândoi coborând în adâncuri, vom dăinui în timp, ferecaţi în lanţurile fericirii. Eu te aştept, aici la malul mării să-mi aparţii ca o adiere şi nu ca o furtună... Te aştept să vii... şi să-ţi spun...

Ana se trezi foarte marcată de vis, plină de transpiraţie, tulburată şi indispusă. Nu mai avea somn şi se perpelea în patul confortabil, chiar dacă era dor de o singură persoană. Ce să fie şi cu visul acesta? Ce să mai însemne dacă are şi el vreo semnificaţie? Ca să uite visul, fugi din nou în baie să-şi alunge cu un duş rece, teama ce i se strecurase în suflet. Stropii de apă ţâşneau din pâlnia 111

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

duşului, o răsfăţau şi îi alungă definitiv din memorie visul după amiezii de iulie, în prima sa zi de cazare la malul mării.

Revenind în cameră cu prosopul înconjurându-i trupul tânăr, ştergându-şi picăturile de apă ce străluceau pe pielea înfrigurată de răceală lor, o privi pe Cristina cum dormea liniştită, parcă fără nicio grijă, cu picioarele strânse şi cu genunchii aduşi până sub bărbie. Dormea ca un copil. O admiră cum respira liniştită. Foşnetul produs de prosop peste corp, o trezi pe fată, care deschizând ochii mari, întrebă: - Cât este ceasul? Nu mai dormi? E târziu? Văd că încă este lumină afară, nu-i noapte, aşa-i?

- Mai poţi dormi dacă vrei, este abia ora patru.

M-am trezit dintr-un nu ştiu cum să-l numesc, vis sau coşmar...

- Cum adică? Ce vrei să spui? întrebă ea nedumerită şi încă somnoroasă.

- Uite aşa, am visat că.... şi îi povesti întregul vis.

- Aa, asta-i de la oboseală, nu înseamnă nimic. Ce să însemne?

- Aşa zic şi eu, este un simplu vis care poate să-i vină oricui când este obosit de atâta drum făcut ca noi şi mai ales de tine, care ai mers încă pe atât.

- Mda, dar nu eu am visat. Zici să mergem din nou la plajă?

- Nu pentru asta ai venit? Dacă vrei să mai dormi o poţi face pe plajă, poate nu mai este atât de cald ca la prânz.

- Mai dorm pe dracu….hmm...., se alinta ea, mimând plânsul, atunci să-mi îmbrac costumul de baie.

Sper că s-a zvântat pe balcon.

- Şi dacă nu s-a zvântat, care-i problema? Nu-l uzi din nou în mare? că doar nu vrei să stai doar pe nisip?

- Ai dreptate..., stai că mă îmbrac imediat. Cristina deschise uşa balconului şi reveni în mână cu cele două piese ale costumului său galben. Îşi aruncă ce avea pe ea 112

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

pe pat la voia întâmplării şi se îmbrăcă în costumul de baie. Era simpatică, chiar dacă nu era aşa de suplă ca Ana. Avea o faţă rotundă, ochii calzi şi o mimică copilăroasă. Avea ceva care te atrăgea. Dacă Ana avea o voce ca o şoaptă, ceva ca o melodie de harpă, ce te ungea pe suflet, vocea Cristinei era mai groasă, mai distantă dar nu respingătoare. Închizând camera, au plecat direct pe scările de serviciu, nemaiaşteptând liftul să apară. În trei minute erau pe plajă. Nu mai era aglomeraţia de dimineaţă, iar valurile erau mai liniştite.

Au întins prosoapele, s-au uns din nou cu soluţii antisolare şi s-au întins una lângă cealaltă, astfel încât să atragă asupra lor toate razele soarelui după amiezii. Adia o briză mai răcoroasă, nu caniculară ca prima dată.

Discutau nimicuri să le treacă vremea mai uşor, privind la turiştii din apă cum se scaldă în valurile molcome ale mării. O ambarcaţiune cu motor acostă lângă dig să-i debarce pe cei din ea şi să se încarce cu cei ce doreau o plimbare pe mare. Nu-i ducea prea departe, aşa că revenea iar la mal, după vreo cincisprezece minute.

Ana privea nepăsătoare la cei de pe plajă. Văzând un bărbat care semăna un pic cu cel din vis, simţi o străfulgerare şi întreaga sa atenţie se îndreptă spre el. Îl privea cu atâta intensitate, încât acesta involuntar întoarse capul spre ea, iar privirile lor se întâlniră pentru câteva secunde. Oare ce şi-or fi spus acele priviri de se căutau mereu? Parcă era obsedată. Încerca să nu mai privească în direcţia lui, dar involuntar după câteva minute, iar îl căuta din priviri. Vrea acum să vadă cu cine era pe plajă, singur sau cu familia?

Cristina se ungea nepăsătoare pe picioare şi braţe cu bronzol. Nu ştia ce frământări o preocupau pe colega sa de cameră. Se ridică să-şi maseze crema şi pe partea din spate a picioarelor. Atunci descoperi privirea Anei atent îndreptată spre dig.

113

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Ce-ai văzut aşa de interesant Ana de nu-ţi mai iei ochii din direcţia digului?

- Aa, nimic.. mă uitam aşa să văd cum pleacă barca cu turişti în larg...

- Parcă nu spre barcă te uitai! Ai descoperit vreun mascul care să-ţi capteze atât de mult atenţia?

- Nu neapărat, doar că mi s-a părut că-l văd pe omul apărut în vis.

- Care din ei? Cel care te urmărea sau cel care-ţi declara dragostea lui eternă?

- Ultimul.

- Şi care ar fi el din mulţimea de bărbaţi de pe plajă?

- Cel înalt aflat în picioare lângă grasa aia cu costumul roşu. Oare i-o fi nevasta?

- Nu cred, pare că nu au nicio treaba unul cu altul.

Mergi în apă?

Fetele porniră spre apă să se răcorească şi să se joace în valuri. Săreau să se ferească de spuma care le umezea costumele din ce în ce mai sus. Ana îşi dădu drumul în apă la întreg corpul să se obişnuiască cu temperatura rece peste corpul înfierbântat. Când se ridică la suprafaţă nu o mai văzu pe colega ei. Unde ai dispărut, Cristino? se întrebă Ana. Mare i-a fost mirarea când o văzu ţinându-se de umerii unui flăcău la vreo trei – patru metri depărtare de ea, spre larg.

- Hei! Cristina! Unde pleci în larg? Apa este adâncă şi nu ştii să înoţi, strigă Ana la fată.

Cristina nu mai auzea nimic. Cât Ana s-a scufundat să-şi armonizeze temperatura întregului corp cu cel al apei reci, un tânăr mai înalt ca ea, o luase de subţioară şi o trase spre larg. Cum nu mai simţea nisipul sub picioare, de teama înecului se ţinea strâns de gâtul acestuia ţipând fără vlagă.

- Lasă-te în grija mea, nu păţeşti nimic.

- Mi-e fricăă..., nu ştiu să înot....

114

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Ştiu eu. Lucrez la salvamar. Uite, stai pe spate cu întregul corp întins... şi tânărul o şi prinse cu palma de fund şi i-l ridică la suprafaţa apei. Aşa este bine. Lasă că te învăţ eu să înoţi. Aceasta-i prima lecţie de înot.

- Dar nu vreau să învăţ. Lasă-mă în pace...

- Hei, nu fii agresivă că îţi dau drumul aici şi nu ştiu cum te vei descurca.

- Cum să mă laşi? şi fata se prinse şi mai strâns de gâtul lui.

Cum avea faţa aproape de gura lui, tânărul nu evită să-i şi aplice un sărut pe buzele sale învineţite de teamă mai mult decât de frig.

- Golanule! spuse Cristina smucindu-şi capul şi îi dădu drumul băiatului, rămânând pe cont propriu.

Văzând că nu mai atinge cu talpa nisipul, bătea apa cu mâinile să iasă la suprafaţă, ţipând că se îneacă. Ajutor..., mă înec.... spuse ea cu gura plină de apa sărată a mării.

- Lasă că nu te îneci, ai salvamarul lângă tine.

Tânărul o luă cu uşurinţă în braţe şi iar o aduse cu faţa la el, ţinând-o strâns în braţe. Dacă eşti cuminte, te duc la mal.

- Să ştii că am să te reclam, golanule.

- Cui? Frumoasei tale colege? Îi vine şi ei rândul curând. Are grijă colegul meu de ea. De când vă pândim.... Astăzi aţi sosit, de nu v-am mai văzut până acum?

- Ce te interesează pe tine? Du-mă la apă mică de unde m-ai luat.

- Numai dacă eşti cuminte. Hai, întinde-ţi corpul şi pluteşte, nu mai fii rigidă de parcă îţi atârnă bolovani de picioare.

- Ţi-am spus că nu vreau să înot. Că-mi este frică de apă.

- Ia-mă de gât şi fii cuminte. Mă cheamă Sorin.

Te-am minţit că sunt de la salvamar, dar ştiu să înot destul de bine, aşa că eşti pe mâini sigure.

115

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Flăcăul iar îi prinse fundul Cristinei în podul palmei şi-l împinse spre suprafaţa apei. Cu cealaltă mână îi sprijinea ceafa. Cristina plutea, dar nu avea curajul să-şi dea drumul de la gâtul băiatului.

- Vezi că iar ajungi cu guriţa ta dulce în dreptul buzelor mele şi nu mă pot abţine să nu-mi iau simbria pentru prima lecţie de înot.

Cristina îl privea cu ură, dar prima dată cu atenţie. Nu-i mai era teamă de înec, văzând că apa nu mai este aşa de mare. Era un flăcău simpatic, şaten, tuns scurt, cu nişte buze senzuale, ochii verzi, nu prea solid, însă bine proporţionat, cam de vârsta ei. Nu avea curajul să-şi dea drumul picioarelor spre fundul apei, rămăsese sprijinită de tânăr care o ţinea cu o mână de ceafă şi una de mijloc şi îi recomanda să-şi mişte picioarele ritmic.

Părea un băiat plăcut, numai că a fost prea obraznic, o aruncase în apă adâncă şi când se aflase în pericol o mai şi sărutase. Abia acum şi-a adus aminte de acest lucru. Şi-a dat drumul picioarelor răsucindu-se din braţele băiatului scufundându-se în apă cu totul.

Sorin o ridică imediat la suprafaţă. Apa acum îi ajungea la sutien.

- De ce m-ai sărutat? Cine ţi-a permis? zise ea mimând supărarea, încercând să-l plesnească cu palma peste faţă, însă flăcăul o blocă cu forţă de mână, iar cu cealaltă o prinse de mijloc, aducând-o cu gura lângă buzele sale, sărutând-o din nou.

Ana se uita mută la cei doi cum se frământau în apă dialogând, fără să poată înţelege de unde se cunosc, cum de s-au întâlnit aşa de repede în doar acele câteva secunde cât ea a stat cu apa până la gât să se acomodeze temperaturii ei şi mai ales că se sărutau cu foc îmbrăţişaţi!

Flăcăul cu victima sa în braţe o aduse până ce apa îi ajungea la piept.

- Ai văzut că nu te-ai înecat?

116

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Cum ţi-ai permis să mă tragi la apă adâncă? Dacă mă înecam?

- Te-ai înecat? Te-am învăţat să faci pluta şi mă mai şi cerţi?

- Nu te-a rugat nimeni s-o faci.

- Dar sărutul ţi-a plăcut?

- Eşti un golan, asta eşti. Nesimţitule.

- Ei, hai nu mai fi aşa agresivă. Bine ai venit pe litoral. Cum te cheamă şi de unde eşti? Diseară eşti invitata mea la dans. Cântă în grădină Gil Dobrică, Gheorghe Gheorghiu şi o orchestră locală.

Sorin dispăru aşa cum a şi apărut. Se aruncă sub un val şi când fetele sau uita să-l mai vadă, ieşise la suprafaţă undeva spre larg la vreo zece metri distanţă. Se tot îndepărta, numai el ştiind încotro.

- Cristina, ce a fost cu toată această poveste? întrebă nedumerită Ana. De unde îl ştii pe tip de te pupai aşa pasional cu el în apă ?

- De unde să-l cunosc? Acum l-am văzut pentru prima dată, ca şi tine.

- Cum aşa? Atunci de unde atâta tandreţe şi exuberanţă între voi?

- M-a prins la „înghesuială” şi a profitat măgarul, atâta tot.

- Ei na, ca să vezi? se miră din nou Ana. - Simplu. Când tu te-ai scufundat să te uzi pe corp, m-a prins de mijloc şi m-a aruncat spre larg. Cum nu mai ajungeam cu picioarele la nisip, m-a prins în braţe să mă ridice la suprafaţă, eu involuntar de teama înecului, l-am prins de gât şi măgarul a profitat de situaţie.

Ana începu să râdă cu hohote de tragi-comedia colegei sale de cameră. Nu-i venea să creadă ce putea să păţească fata, aşa, pe neaşteptate.

- Râzi tu, dar a ameninţat că şi tu vei păţi acelaşi lucru de la amicul său.

- Care amic? Părea că este singur. Nu mai era nimeni în preajma lui.

117

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Habar nu am. Aşa mi-a spus: „...Îi vine şi ei rândul curând. Are grijă colegul meu de ea. De când vă pândim...”

- Numai să îndrăznească...

- Ce-ai să-i faci? Ţipi? Şi eu am ţipat, dar toţi cei de lângă noi credeau că ne jucăm, nu că mă agresa un necunoscut.

- Mai ales sărutându-te...

- Hai să ieşim, lasă-l dracu de golan. Nu mai am chef de bălăceală.

- Şi zici că te-a invitat la dans? Măi, măi, ca să vezi... deci într-un fel ţi-a dat şi întâlnire pe deasupra.

- Hm, o fi şi el cazat poate în hotel de ne ştia că am venit astăzi şi că ne pândeşte de când am venit.

- Nu o avea altă ocupaţie. Cine ştie, o fi vreun pierde vară aflat la agăţat turiste sosite la mare.

- Lasă-l încolo, nu-mi mai aminti de el. Nu vezi că a dispărut? Tu ce-ai mai făcut cu tipul visat? Tot acolo este?

- Da, a intrat în apă, apoi nu l-am mai văzut, că eram cu ochii pe tine. Nu înţelegeam ce se întâmplă de fapt cu tine de mergi cu un tip la apă adâncă fără să-ţi mai fie teamă, cum spuneai de dimineaţă.

- Am început bine amândouă concediul. Tu cu visul, eu cu tipul...

- Măi, cel puţin al tău este real, în carne şi oase, cum se spune şi pe deasupra te-a mai şi sărutat. Măcar se pricepe la sărutat?

- Cine a avut timp să-şi dea seama? Crezi că la asta mă gândeam eu când tremuram de frica înecului?

- Lasă că nu te înecai, după cum avea grija ta să pluteşti ori să-i stai în braţe, o tachină Ana pe fată.

Ieşind din apă, fetele s-au şters de stropi cu prosoapele şi s-au întins la soare să mai prindă ceva culoare. Aveau pielea ca de găină din cauza răcelii apei.

Adia un vânt din nord care adusese curenţi reci din larg şi răcise apa. Buzele Cristinei erau vineţii.

118

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Stai jos să te mai încălzeşti. Eşti ca o vânătă în loc de roşie. Îţi este frig? Sau eşti emoţionată că ţi-a dispărut instructorul de înot, îşi tachină Ana colega de cameră în continuare.

- Nu..., brr..., m-ie frig pur şi simplu, cu toate că nisipul încă mai este cald un pic.

- Dacă te întinzi, te încălzeşti repede, nu te mai bate nici vântul.

- Chiar, unde dracu s-a dus nebunul ăla? Nu-l mai văd.

- Te caută el dacă este interesat, nu-ţi face probleme. Nu zici că te-a invitat diseară la dans? Te îmbraci frumos şi cum începe muzica să fii în grădina de vară.

- Ce, tu nu vii?

- Ei, cum să te las singură în „gura lupului”? Nu ai văzut? Cum te-am scăpat de sub observaţie, cum te-a şi furat!

- M-a furat pe dracu. Mai mult m-a speriat. Am mai înghiţit şi mizeria asta de apă sărată. Cine ştie ce-au făcut turiştii prin ea şi eu...

- Ei, lasă că nu se moare din atât. Acesta a fost botezul tău în apa mării. Şi când te scufundă preotul în cazanul de botez se mai întâmplă să înghiţi câte o gură de apă, dacă nu te protejează bine la gură.

- Da, dar nu-i aşa de mizerabilă.

- Adevărat, este şi sfinţită.

- Uite-ţi că enigmaticul bărbat visat pleacă de pe plajă. Hai să ne uităm încotro se duce.

Fetele îl urmăreau indiscrete din priviri. Când trecu pe lângă ele, bărbatul făcu o plecăciune din cap, ca un salut şi ca o promisiune de revedere. Pe Ana o trecură fiorii de plăcere. Tipul arăta mai bine decât cel visat, însă nu avea părul creţ ca la arapi, ci drept, lung şi şaten.

- Ăsta-i? Arată bine tipul? Ce-o învârti? Că nu pare a fi salahor.

119

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Mai puţin importă ce lucrează, nici noi nu suntem marile intelectuale. Pe omul cu adevărat om îl afli nu după anii de studii parcurşi, ci după modul său de gândire şi comportare în societate. Uneori te uiţi la o persoană fără să vezi nimic şi, alteori, vezi fără să te uiţi la el. Amabilitatea şi bunul simţ adevărat trebuie să fie, în primul rând, o chestiune de caracter moştenită şi apoi una de educaţie.

- Da, ai şi tu dreptate. Uite că merge spre hotelul nostru, intră în grădină.

- Cine ştie ce poate fi? Este doar o asemănare cu cel visat, nu este acelaşi personaj.

- Hai să mergem şi noi. M-am plictisit să stau fără să fac nimic întinsă pe nisip. Auzi tu, cum dracu stau alea cu ţâţele goale printre atâta lume? Nu le este jenă deloc?

- Şi aici tot de educaţie este vorba. Poţi să-ţi faci publice părţile intime ale corpului tău, fără să te deranjeze, dacă nu există acea pudoare ce ar trebui să o aibă fiecare femeie ca una dintre principalele trăsături ale caracterului. Nu vezi, o fac chiar ostentativ. Şi-au redus şi mărimea slipului până nici nu mai există aproape. Dacă aşa le place să fie, vulgare...

- Măcar dacă ar avea ce arăta. Nu o vezi pe scofâlcita aia? Cred că are cincizeci de ani. Ce-i mai trebuie topless? La sapa porumbului tot topless se duce?

- Poate că nu-i ţărancă. Sătencele au totuşi bunul simţ în ele, nu sunt ca unele de la oraş, frustrate.

Fetele şi-au strâns bagajul şi au părăsit plaja, îndreptându-se spre hotel. În cameră şi-au aruncat bagajul pe unde s-a nimerit şi după duş, schimbate de ţinuta de plajă, cât mai lejere, s-au întins pe pat să se odihnească. Ana şi-a luat cartea să încerce parcurgerea câtorva pagini, până o va prinde somnul. Şi-au propus ca după cină să meargă să asculte muzică. Era doar prima lor seară ce o vor petrece într-o grădină de vară şi se bucurau că-l vor asculta pe Gil Dobrică şi Gheorghe 120

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Gheorghiu, dacă într-adevăr aveau program aici la Grădina de vară Cupidon.

MOTTO: „Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri.”

Autor necunoscut 121

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

10. Întâlnire de gradul zero

Seara după ce au luat cina în restaurantul cu autoservire, fetele au vorbit cu un ospătar tinerel să le rezerve şi lor o masă mai aproape de ringul de dans. Vor apărea şi ele pe la ora douăzeci şi jumătate.

Ajunse în cameră, au început cu febrilitate să-şi ia fiecare garderoba la inventar, să vadă ce pot îmbrăca mai adecvat pentru o seară într-o grădină de vară, unde să servească un cocktail şi să asculte muzică dacă se poate.

Ana era mai dotată decât Cristina în ţinute de seară, subţiri, diversificate ca model şi colorit, făcute special de mânuţa ei.

Cristina avea doar două – trei rochiţe, restul pantaloni şi bluze sau tricouri cu mânecă scurtă sau trei sferturi şi când şi-a probat un pantalon alb, Ana privind-o şi-a dat seama că această ţinută era una indicată pentru o fată subţire ca ea să fie elegantă şi să-i stea bine, nu pentru un fund aşa de mărişor ca al Cristinei. Pantalonul i-l scotea şi mai tare în evidenţă, mărindu-i volumul şi îngroşându-i pulpele. O rochiţă largă, vaporoasă, i-ar mai fi diminuat mărimea. Mă rog, era treaba ei. Cum se va îmbrăca, aşa va apărea în public.

Bine că nu se potriveau la mărimi să se mai trezească că-i cere din rochiţele sale la care ţinea foarte mult, fiind unicate.

Stabilindu-şi fiecare ţinuta de seară, au început să se fardeze, să-şi aranjeze părul şi accesoriile la ţinută, cercei, mărgele sau poşete. Ana reuşise să-şi cumpere de la Braşov când a fost la cursuri, un set de cercei şi colier din chihlimbar foarte elegant lucrat. Se potriveau foarte bine cu rochiţa ei florală, scurtă de o palmă deasupra genunchiului. Avea o poşetă artizanală cu floricele în culori vii, luată tot atunci când a vizitat magazinul de suveniruri din centrul Braşovului.

122

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Fiind stabilită ţinuta, nu aşteptau decât ora pentru a se îmbrăca şi părăsi camera. Amândouă erau nerăbdătoare de parcă mergeau la prima lor întâlnire.

Ana nu ar fi trebuit să fie nici emoţionată şi nici nerăbdătoare la vârsta ei de douăzeci şi nouă de ani, cu trei mai mult decât Cristina. Trecuse prin mai multe încercări, niciuna cu finalizare. Despre colega ei nu ştia care îi este starea socială. Nu au purtat nicio discuţie în această privinţă. Nu ştia dacă este sau a fost vreodată căsătorită.

La ora fixată cu ospătarul şi-au făcut şi ele apariţia în grădină şi-l căutau pe băiat din priviri. Erau curioase să vadă unde este sectorul său şi ce masă le-a rezervat.

Tocmai ce a trecut pe lângă ele cu braţul plin de farfurii, salutându-le: - Bună seara, vin imediat, scuzaţi-mă.

- Nu-i nicio grabă, fă-ţi treaba, te aşteptăm.

- Masa dumneavoastră este cea din rândul doi, spre fereastra restaurantului. Este de patru locuri, poate vă mai sosesc colegi sau prieteni.

- Foarte bine. Ce ne propui să servim?

- De mâncare sau băut? Aduc imediat la masă cartea cu meniuri.

De mâncare au comandat câte o ceafă de porc la grătar cu garnitură de cartofi pai şi salată de crudităţi de vară, iar ca băutură câte un cocktail slab alcoolizat.

- Parcă aş fi băut o bere rece, zise Cristina dezamăgită.

- Avem destul timp când ne va veni grătarul, o linişti Ana. În grădină deocamdată nu cânta decât formaţia locală. Aveau şi o solistă, o puştoaică cu rochiţa puţin mai lungă de o palmă, care, de câte ori se mişca pe scenă îşi scotea chiloţeii de culoare azurie la vedere. Cântau destul de bine. „Greii” scenei încă nu-şi făcuseră prezenţa.

123

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Era o seară răcoroasă, o atmosferă plăcută de vacanţă, parcă toată lumea stătea fără grija zilei de mâine.

După o pauză de vreo zece minute, şeful formaţiei, un bărbat mai vârstnic decât restul colegilor, la vreo patruzeci de ani, anunţă cu vocea lui baritonală: - Doamnelor şi domnilor, formaţia „Lotus” din Mangalia, are plăcerea de a vă invita la dans şi imediat începură să cânte un blues. Pe ringul din mijlocul grădinii apărură primele perechi de dansatori, oameni de toate vârstele. Mulţi copii încurcau dansatorii, alergându-se unii pe alţii sau dansând pe marginea ringului. Scena era ridicată cam la doi metri deasupra grădinii, care şi aceasta la rândul său era într-o pantă lină, începând de la hotel spre mare, iar accesul pe scenă se făcea pe o scară metalică, cu balustradă din ţeavă de inox, scenă ocupata doar de artişti. În câteva minute, ringul placat cu plăci de beton se umplu cu dansatori.

Tocmai apăruse şi ospătarul lor cu farfuriile frumos mirositoare a carne de purcel friptă pe grătar. Fetele parcă nu serviseră cina cu două ore în urmă, aşa li se făcuse foame dintr-o dată. Au comandat şi câte o sticlă cu bere rece.

Cum erau preocupate de conţinutul farfuriilor şi al bolurilor cu salată, nici nu au băgat de seamă când doi tineri s-au aşezat la masa lor, întrebând pe un ton insolent: - Liber?

Fetelor nu le venea să creadă că acelaşi Sorin cu tupeu, împreună cu un alt tânăr mai brunet ca el, dar cam de aceeaşi înălţime, erau deja instalaţi la masa lor fără să le ceară voie.

Ana, a cărei surprindere dispăru mai repede decât a Cristinei, le răspunse că aşteptau pe cineva, nişte prieteni.

- Lasă vrăjeala cu aşteptatul.

- Ţi-am explicat cu frumosul că masa este ocupată.

A fost rezervată de la început. Nu avem chef să ne stricaţi 124

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

atmosfera. Voi chema ospătarul şi dacă este nevoie şi gardienii.

- Ce-i frumoaso, mă ameninţi? Nu ştii cu cine te pui!

- Nu te supăra, am venit aici să mâncăm, nu să ne certăm cu voi. Dacă nu plecaţi de bună voi, chiar sunt nevoită să apelez la paza hotelului, mai spuse Ana cu un ton destul de sigur pe ea. Nici nu ştia de unde avea atâta curaj.

- Bineee, s-aveţi poftă în continuare, dar suntem cu ochii pe voi.

Cei doi tineri plecară de la masa lor, dar nu prea departe, la câţiva metri spre uşa de intrare dinspre hotel Cleopatra, unde au găsit o masa lungă liberă.

- Fato, ce tupeu pe ei, deschise şi Cristina pentru prima dată gura plină cu cartofi pai. Cât au stat cei doi la masa lor, era înmărmurită de frică. Mai avea puţin şi se scăpa pe ea. Cum pot unii să fie aşa de nesimţiţi? Dacă nu-i alungai nu ştiu ce mă făceam.

Când a trecut ospătarul pe lângă masa lor, Ana i-a făcut semn şi l-a abordat, explicându-i evenimentul, indicându-i şi despre cine este vorba şi unde sunt amplasaţi.

- Lăsaţi, domnişoarelor, că nu se întâmplă nimic.

Or fi nişte venetici, nu sunt localnici. Am să-i atenţionez pe cei de la paza hotelului în privinţa lor.

Fetele şi-au continuat servitul cinei, dar din când în când mai trăgeau cu ochii la cei doi obraznici cum îi numeau ele, care între timp solicitaseră câte o sticlă cu bere şi fumau la masă. Muzica formaţiei cânta de zor pe scenă, iar perechile se învârteau pe ring în ritmul muzicii.

Ana rămase înmărmurită când ridică ochii din farfuria sa auzind un „Bună seara”, spus pe un ton liniştit şi de o voce necunoscută.

- Bună seara, murmură şi ea abia auzit, ridicând privirea spre vizitator.

- Ocupat?

125

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Nu, liber mai reuşi ea să îngâne. În faţa fetelor se aşezară bărbatul visat în somnul după amiezii, şi descoperit de Ana pe plajă, un tânăr al cărui profil îi atrase atenţia în mod deosebit. Avea un profil interesant, cu nasul drept şi rotunjit spre vârf, cu buze pline şi bărbie puternică. Ochii îi erau mari, puţin intraţi în orbite din cauza arcadelor groase şi proeminente, de o frumuseţe stranie. Era însoţit de un alt bărbat la vreo treizeci de ani, mai mărunt decât el şi mai plinuţ. Cristina, când se uita la cei doi bărbaţi, când la Ana căruia îi tot făcea semne cu piciorul pe sub masă.

- Sunteţi demult la masă, încercă să lege o conversaţie bărbatul mai înalt.

- De pe la opt jumătate.

- Înseamnă că nu am pierdut prea mult din program. Trebuie să apară Gil Dobrică din Jupiter, unde cântă la bar Calipso. După prima parte a spectacolului, apare şi aici, apoi revine acolo. Dar să ne prezentăm că aşa-i frumos şi civilizat: - Emilian Nisipeanu, scriitor. El este prietenul meu, George Safir, poet şi prozator.

- Ana Nechifor, designer vestimentar şi ea este Cristina Trandafir, gestionar, colega mea de cameră.

Cristina îşi plimba privirile nedumerite de la unul la altul, neştiind ce să mai creadă. Mai acum jumătate de oră se certau cu doi ţopârlani care erau să le strice seara şi încă nu scăpaseră de ei, necunoscându-le intenţia, iar acum alţi doi bărbaţi le tulburau existenţa, unul mai arătos ca altul şi culţi pe deasupra, după cum se prezentau singuri. Ce-or avea cu ele nişte biete simple muncitoare, doar cu liceul cu profil alimentar cum este cazul ei, venite să-şi petreacă concediul de odihnă pe litoralul românesc?

- Suntem şi noi cazaţi la Cupidon, ca şi dumneavoastră, dar la ultimul etaj.

- Da? Nu am ştiut, de fapt nu v-am văzut astăzi la masă.

126

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Stăm câteva zile să ne refacem forţele şi apoi ne vedem de drumurile noastre. Am participat la o tabără de creaţie, mai mult un schimb de experienţă şi de socializare.

- Ce frumos. Noi suntem în concediu de odihnă cu bilete de douăsprezece zile şi pensiune completă.

- De unde sunteţi? Eu sunt ploieştean şi el este din Bacău.

- Eu sunt din Câmpina şi colega din...

- ... Turnu Severin, sări Cristina de la locul ei să completeze.

Fetele se priviră complice. Bărbaţii comandară şi ei de mâncare şi patru beri, aceeaşi marcă Stella Artois ca cea a fetelor. Până la sosirea berilor, care nu a durat mai mult de două - trei minute, au discutat de complezenţă mărunţişuri, despre cum au găsit litoralul, vremea şi confortul hotelului.

Pauza orchestrei s-a terminat şi atacând din nou o melodie lentă, bărbaţii şi-au invitat comesenele la dans.

Fetele s-au privit din nou în ochi şi cum nu aveau nimic împotrivă, au acceptat ieşind la dans. Ana când dansa trăgea cu ochiul la masa celor doi tineri ce le abordaseră cu atâta obrăznicie la început. Tocmai asta şi dorea să scoată în evidenţă, când au sosit cei pe care îi aşteptau.

Discuta cu partenerul său de dans despre tabăra de creaţie a acestora din Saturn şi că mai au doar câteva zile de stat pe litoral. Ana îşi studia cu atenţie partenerul de dans. Se simţea bine în braţele sale, chiar dacă i se putea percepe un tremur uşor de emoţie prin tot corpul.

Emilian încerca să o apropie la piept, însă ea avea experienţă cum să evite aceasta şi îşi fixase mâna pe antebraţul partenerului. La orice încercare de apropiere îl împingea, dându-i de înţeles că este de dorit să stea la distanţă.

- Pot să-ţi spun doar Ana, întrebă partenerul ei în timpul dansului.

- Desigur, de ce nu?

127

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Sper că mă vei tutui şi tu. Să ştii că te-am observat din ziua când ai descins la hotel, coborând din taxi.

- Da? Prin ce ţi-am atras atenţia în mod special?

- Prin eleganţă, graţie şi mai ales prin frumuseţe.

- Oo, mulţumesc pentru complimente. Nu cumva exagerezi ca să mă flatezi?

- Nu, desigur. Fiind scriitor, privesc altfel o femeie când o întâlnesc. Descopăr la ea trăsături pe care poate nici nu şi le bănuieşte. Altfel cum aş fi în stare să descriu o persoană într-un roman? Mai ales că trebuie prin descriere să-i captez atenţia cititorului.

- Da, altfel lectura ar deveni plicticoasă.

- Exact. Ai arunca cartea din mâna şi nu se ştie dacă ai mai avea chef să o reiei.

- Ai perfectă dreptate. Şi eu citesc acum o carte şi uneori mă simt captivată de text, iar alteori parcă mi se face somn citind-o...

- Vezi! Asta trebuie să evite scriitorul, golul de idei, de inspiraţie, rândurile trebuiesc să te captiveze dacă este o carte de beletristică. Ana, să ştii că dansezi foarte bine, eşti uşoară ca un fulg de lebădă, că tot am văzut câteva zeci spre Mangalia.

- Da! Nu ştiam, mulţumesc, făcu Ana pe ironica, dar fără să-şi jignească partenerul, care poate că era sincer. Nu am mai dansat de multă vreme, de când am fost cu nişte prieteni într-un week-end la Predeal şi ne-am dus seara la discoteca din oraş.

- O ştiu, dacă te referi la cea din centru de deasupra magazinului.

- Acolo. Mai sunt şi altele?

- Da, s-au deschis nişte cluburi private, unde te poţi distra mai ales după miezul nopţii.

- Cred că există asemenea cluburi şi pe litoral.

- Tot ce este posibil, nu am avut în program şi frecventarea acestora. M-am rezumat la întâlnirile de lucru ale grupului, la schimbul de impresii între colegii 128

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

din toată ţara veniţi în această tabără şi la plajă. Seara am preferat să o petrec aici. Îmi place atât de cantautorul Gheorghe Gheorghiu, cât mai ales de Gil Dobrică, când abordează repertoriul lui Ray Charles, precum şi al unor artişti ca Aretha Franklin, Otis Redding, Beatles, Rolling Stones. El este declarat fan al lui Ray Charles şi de aceea aici în afara melodiilor din repertoriul românesc, va cânta şi din al acestuia.

- Da? Nu ştiam. De fapt, l-am văzut mai ales la televizor când era invitat. Acum televiziunile private invită non-valorile, nu adevăraţii artişti ai ţării.

- Aici ai dreptate. Ştii că este oltean din Dăbuleni?

De unde sunt renumiţii pepeni olteneşti. Piesa lui de rezistenţă, „Hai acasă”, pe care ai să o auzi şi aici, este un cover după John Denver – „Take Me Home, Country Roads”. A mai jucat şi în filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Nea Mărin miliardar”, ca şi în spectacole la teatru la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra”, alături de Florian Pittiş, Ion Caramitru şi alţii.

- Cât de documentat eşti...

- Pentru că şi eu sunt la rândul meu fan Gil Dobrică, cum şi el este fan al lui Ray Charles.

- Şi de Gheorghe Gheorghiu nu ştii nimic? Aşa mă pun şi eu la curent cu viaţa artiştilor pe care îi întâlnesc pe litoral, că la Câmpina nu am timp de spectacole.

- De ce?

- Muncă, muncă şi iar muncă, asta vor patronii din ziua de astăzi. Cât mai mult profit şi cum pot să-l obţină, dacă nu prin exploatarea forţei de muncă la maximum, cu o remuneraţie cât mai mică?

- Da, ai şi tu dreptate. Gheorghe Gheorghiu este braşovean şi s-a afirmat mai ales prin cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu, cu toate că debutase mai de mult şi chiar câştigase marele premiu al Festivalului Naţional de muzică folk în 1975.

- Păcat că s-a terminat dansul, aşa mai aflam câte ceva despre el.

129

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Ce poţi să afli decât că este un folkist deja consacrat, premiat la diverse festivaluri de muzică folk şi că are editate multe discuri? Mi-a plăcut muzica dintotdeauna şi mai ales cântăreţii valoroşi ca cei doi din programul acestei seri.

- Da, mă bucur că am să-l ascult cât voi sta aici cazată, atât pe el, cât şi pe Gil Dobrică.

Perechile s-au întors la masa lor. Când Ana şi-a aruncat privirile spre masa celor doi neobrăzaţi, a văzut că nu mai erau în grădină, masa fiind ocupată de altă familie cu doi copii.

Ana gusta liniştită din paharul cu bere care începuse să se încălzească, sau cel puţin aşa i se părea ei după prima repriză de dans, că doar nu s-au cântat numai blues-uri. Îi privea pe furiş, atât pe Emilian, cât şi pe colegul său. Îi plăcea de el. Era inteligent, bine pregătit, nu a abordat o discuţie agresivă, declarativă asupra persoanei sale, vezi Doamne că o plăcea sau ceva de genul acesta, ci o discuţie civilizată, chiar culturală poţi spune şi bine argumentată. Părea un bărbat manierat, inteligent, prezentabil şi elegant îmbrăcat în ţinuta sa sport de vară. Era curioasă cum s-au desfăşurat lucrurile între Cristina şi George. O fi încercat să o abordeze sau tot ca şi ei au discutat pe teme culturale?

Cei doi bărbaţi încercau să menţină la masă o atmosferă veselă, de vacanţă, aşa că au început să povestească tot felul de întâmplări, petrecute atât pe timpul taberei de creaţie, cât şi din alte ocazii. Ana era curioasă să afle ce a scris şi ce a publicat bărbatul din faţa sa, îmbrăcat numai în alb, aşa cum l-a visat în după amiaza zilei. Ce multe se pot întâmpla de-a lungul unei singure zi, se gândea ea. Azi dimineaţă încă eram în tren, alergând spre îmbrăţişarea mării şi iată că acum particip în compania a doi bărbaţi interesanţi la o seară minunat de frumoasă şi de interesantă.

Printre mese, venind dinspre faleză, îşi făcu apariţia Gil Dobrică, însoţit de un alt bărbat mai tinerel şi 130

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

mai mărunt de statură, care urcă pe scenă, alături de orchestră. Au început să se audă aplauze în grădină la apariţia lui pe scenă. În timp ce cântăreţul mulţumea publicului, membrii orchestrei au coborât de pe scenă, aşezându-se la masa ce le-a fost rezervată, pentru a servi şi ei cina.

- Oare va cânta live? întrebă Ana. - Din câte ştiu eu, da, răspunse Emilian. Are negativele înregistrate pe un CD şi bărbatul de pe scenă are grijă să le deruleze, iar Gil să cânte textul live. Nu am observat să facă play-back nici în barul de noapte Calipso din Venus, unde are program în fiecare seară.

Din boxe au început să se audă primele acorduri şi să se cânte melodia „Dă-mi o şansă”, apoi a urmat „Sunt îndrăgostit”, „Spune-mi pentru ce”, „Hai acasă”, iar în partea finală s-a lansat în melodiile din repertoriul străin, pe care le-a cântat cu mare succes în aplauzele publicului numeros din grădina de vară. Nu au lipsit desigur melodiile lui de succes „Girls, Girls, Girls” , „Do It Good” , „Are You Ready To Rock” sau „Got The Cops”. Era încântător Gil, aşa cu pantofii săi enormi ce băteau tactul în ritmul melodiei de podeaua scenei.

Cei patru tineri au preferat să stea la masă şi să-l admire cum cântă, nu s-au mai aventurat pe ringul de dans, lăsând locul altora s-o facă, grădina fiind foarte aglomerată la acea oră. Programul prestat de artist a fost încântător, o ora de muzică retro şi de actualitate, dar mai ales retro, cea din repertoriul internaţional.

Gil Dobrică se părea că şi-a terminat programul pentru această seară, deoarece a coborât împreună cu omul său de la pupitrul tehnic şi s-a alăturat la masă formaţiei „Lotus”. În timp ce cânta pe scena melodia „Stau pe cheiul din port”, Emilian începu să citeze câte ceva din cele două cărţi ce le avea cu el, despre marea de care recunoştea că este definitiv îndrăgostit şi pe care o vedea ca pe un „spaţiu enigmatic cu aura de taină, cu orizontul 131

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

fugind către evanescente8 întinsuri de ape în care se oglindesc oraşe bătrâne încât îţi par eterne... Pescarii îşi trimit gândul şi privirea către uşoara vibraţie rămasă în urma unor aripi arătându-se o clipă şi dispărând într-o coloratură de legendă, la picioarele lor încep singurătăţile şi tăcerile sfărâmate doar de împlântarea vâslelor în apă...". Apoi începu să citească din cartea unui confrate local cunoscut cu ocazia taberei de la Saturn, carte de care declara că nu se mai desparte, până nu o termină, atât i-a plăcut de mult cum acesta descrie un răsărit de soare văzut din largul mării unde autorul se afla la pescuit: „Ziua punea stăpânire peste întuneric. La orizont începu să apară soarele, ca o dungă de foc. Treptat, din adâncimea mării se ridica maiestuos un cerc imens de jar. Înainte de a se despărţi de linia infinitului, cercul de foc avea forma unui glob de sticlă incandescentă, aşezat peste o lampă de noapte.

L-am văzut cum se depărta cu repeziciune de orizont, ridicându-se spre nesfârşirea cerului. Luna palidă, se pierdea deasupra oraşului şi era gata să se înfigă în vârful releului de la poştă.

Priveam, mut de admiraţie, spectacolul măreţ al răsăritului de soare şi nu conteneam a mulţumi vieţii că aveam ocazia să-l văd încă odată, deşi l-am văzut de atâtea ori. În urechi îmi răsunau acordurile lui „O sole mio” şi parcă îl vedeam pe marele Pavarotti ridicând braţele spre cer, în timp ce cânta, cinstind lumina pe care soarele o oferea pământenilor”. sau expresii de genul: „Marea Neagră este ca o femeie năzuroasă. Se supără din nimic şi nu ştii ce capricii va avea”.

Ceilalţi interlocutori se declarară şi ei fascinaţi de frumuseţea textului.

- Emilian, văd că am transformat seara muzicală într-o adevărată seară culturală.

8

Care se pierde, care dispare treptat (de la fr. evanescénte)

132

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- De ce nu? Muzica întotdeauna a fost sora melodioasă a poeziei şi a literaturii în general.

Amândouă fac parte din patrimoniul cultural al Universului.

- Dacă aş fi sigur că nu ne plictisim comesenele, mi-ar fi drag să le recit câteva din gândurile mele strânse într-un buchet ce sper să vadă cât de curând lumina tiparului, spuse şi George.

- A, nu ne deranjează, chiar ne va face plăcere, se arăta entuziasmată Cristina şi din dorinţa de a afla de ce este capabil partenerul său de dans.

- Atunci să vă recit o poezie scrisă pe un şerveţel, în timpul prânzului, între felul întâi şi doi, acum două zile.

- Te ascultăm cu plăcere, îl îndemnă şi Ana. - Se numeşte Mă-ntorc la tine, e târziu şi este vorba tot de mare: Mă-ntorc la Tine, în sfârşit, La sânul cald al lui Avraam Căci, Doamne, multe am greşit, Din tot ce-am vrut, nimic nu am!

Am rătăcit pe mări bătrâne, Visând fecioare desfrânate Şi parcă urlă-n mine-un câine Ca un ecou prin vechi palate…

Mă-ntorc la Tine, e târziu? Ţi-am auzit astăzi chemarea, Un strop de apă în pustiu, Căci prea sărată este marea!

Din câte mi-am dorit în viaţă Acum le văd deşertăciune; 133

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor Pe ghem mai am un fir de aţă Ce tot mă trage înspre Tine…

- Bravoo, aplaudă auditoriul de stârnise curiozitatea - vecinilor de masă, în grădină fiind liniştea din timpul pauzei muzicale. Doar murmurele şi clinchetul paharelor ciocnite cu îndemnul de „noroc” se mai auzea pe ici, pe colo.

- Mai vrem, spuseră fetele în cor.

- Ei, dacă solicitarea soseşte de la sexul frumos, atunci să vorbim despre frumuseţea feminină transpusă în viers de poezie. Poezia se numeşte Prinţesa mea de suflet, dar şi aceasta este legată de eterna şi nesfârşita .... mare.

Am colindat prin lume cu pasul pe pământ, Dar te-am purtat în suflet, te-am alintat în gând. În corzile de suflet pe liră ţi-am cântat, Prinţesa mea de suflet, tu nu m-ai ascultat!

Am rătăcit prin noapte, în vise te-am sculptat.

Corăbier pe mare, pe vele te-am pictat.

Prin fânul plin de floare mireasma ţi-am cătat, Prinţesa mea de suflet, atunci m-ai îmbătat! Ţi-am strâns în palme lacrimi şi ploaia m-a udat.

Te-am căutat prin valuri, dar sare-n ochi mi-ai dat.

Prin urme de omăt ţi-am măsurat piciorul, Dar vara m-a-nşelat şi m-a lăsat cu dorul.

Te-am căutat pe cer în nopţile senine, Dar luna te-a ascuns, geloasă fiind pe tine.

Mi-au dat să beau licoare, îngerii, pe tavă, Că să rămâi la ei, dar eu am vrut… otravă.

Nu m-au lăsat să mor, plecam cu tine-n moarte Şi te-am găsit, prinţesă, nu erai departe!

134

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Atunci eu te-am văzut, m-am luminat la faţă, Prinţesa mea, stăteai zâmbind, la mine-n braţă!

Prinţesa mea de suflet nu are un palat; Palatul ei e-n suflet, la ea m-a invitat. Îţi mulţumesc prinţesă, o viaţă-am aşteptat!

Erai mereu cu mine, acum m-am deşteptat!

Prinţesa mea de suflet, în suflet te-am păstrat!

Din nou cei trei îl aplaudară pe George Safir pentru versuri recitate. Orchestra era deja pe scenă şi până îşi alegea repertoriul următoarei reprize de muzică, îşi acordau chitarele. George întoarse nemulţumit capul spre ei. Îi răpeau plăcerea de a se produce ca poet în faţa celor două fete simpatice. Nu-i nimic, o va invita pe Cristina la dans şi îi va şopti câteva strofe de dragoste la ureche, să-i vadă reacţia. Poate, poate, obţine ceva mai mult de la această întâlnire decât s-ar fi aşteptat când Emilian i-a propus să le abordeze, că de, în afara faptului că este poet-prozator, este bărbat în primul rând, cu necesităţile sale biologice.

Din nou turiştii au ieşit perechi, perechi la dans.

Emilian dansa cu Ana şi George o invită pe Cristina ca şi prima dată. Se vedea în atitudinea celor două fete o schimbare radicală. Cristina se lipise de George ca o ventuză, purtându-şi capul pe umărul acestuia, iar Ana nu mai avea mâna înfiptă agresiv în braţul partenerului său, ci îl ţinea de gât şi-l privea cu interes în ochi.

Devenise din nou eroul din visul după amiezii care a scăpat-o de Umbra ce-o urmărea cu insistenţă şi de care se temuse în timpul visului. Emilian părea mai vârstnic decât George, credea că are mai mult de treizeci şi cinci de ani, cât i-a dat când erau pe plajă şi încă nu schimbaseră nicio vorbă. Putea să aibă chiar şi treizeci şi şapte. Oare ce gânduri se ascund după această frunte pe 135

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

care apăruse câteva dungi când un dansator neatent a dat peste ei?

Da, era un bărbat interesant, altfel de bărbat faţă de cei pe care i-a cunoscut până acum şi aceasta nu pentru că era scriitor, ci prin modul său de a fi, de a transmite încredere celor care veneau în contact cu el. Era enigmatic şi totuşi deschis ca o carte din care citeşti cu plăcere. Trebuia doar să înţelegi ceea ce citeşti. El nu se ferea de lume şi de gândurile ei, ci se arăta lumii aşa cum este în realitate. Ana în această seară citea o carte nouă, care i se părea interesantă, captivantă şi enigmatică în acelaşi timp. Această carte avea şi un titlu interesant care se numea Emilian Nisipeanu, bărbatul ce apăruse în visul său diurn, ca o salvare împotriva Umbrei ce o alerga pe faleza din Mangalia.

- Cum ţi s-a părut această primă seară pe litoral Ana, întrebă partenerul său de dans.

- Minunată până în prezent. Sper să fie şi în continuare după ce va apărea şi Gheorghe Gheorghiu.

- Nu mai este prea mult şi va apărea şi el. De obicei îşi face intrarea pe la ora unsprezece noaptea. Nu ştiu unde mai cântă. Am auzit că ar avea aici un bar pe plaja şi ar cânta acolo, să-şi aducă clienţi la bar.

- Toată lumea caută să profite de mare şi de cele două luni, cât ţine sezonul estival.

- Da, nici casetele sau CD-urile nu se mai vând, cum nu se mai vând nici cărţile. Toată lumea se mulţumeşte cu internetul. Se piratează muzica de pe internet şi de citit ce să mai vorbim? Înainte se citea peste tot, inclusiv în mijloacele de transport în comun. Acum nici nu se mai trece pragul unei librarii cu anii.

- Atunci mă întreb, de ce mai scrieţi voi scriitorii şi poeţii?

- De ce? Pentru că noi avem ceva dat de natură pe care vrem să-l împărtăşim şi semenilor noştri, numai că ei nu vor să ne asculte, parcă nu ar mai avea timp s-o facă, ignorând pur şi simplu ceea ce pierd de fapt. Interesul 136

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

omului pentru cultura scade pe zi ce trece. Era mai bine atunci când aveam un singur post de televiziune. Puteai urmări în puţinele ore de emisie tot felul de emisiuni culturale. Acum televiziunile private în goana lor după profit, promovează non-valorile, ruşinea societăţii chiar.

Unde mai vezi o emisiune culturală acum? Doar la câteva posturi sau la cele muzicale, bineînţeles că nu la toate.

Atunci de ce să ne mai mirăm că ne bucurăm când întâlnim valori autentice ca cei doi artişti din această seară?

- Desigur că ai dreptate. Aşa este.

Cât timp cei patru tineri dezbăteau starea culturii româneşti, pe scenă îşi făcu apariţia împreună cu nelipsita sa chitară clasică şi Gheorghe Gheorghiu. Până s-a organizat şi el, orchestra şi-a acoperit instrumentele cu feţe de masă, dând de înţeles că şi-au încheiat programul pentru această seară, ultimul fiind folkistul braşovean.

Gustând din berile reînnoite de ospătar, cei doi bărbaţi întreţineau atmosfera propunând fetelor să meargă la o plimbare pe faleză după programul de muzică folk. Fiind mai de mult sosiţi, cunoşteau mai bine staţiunea.

Fetele, diplomate, au refuzat oferta, dându-le de înţeles bărbaţilor că sunt obosite după prima zi de plajă şi că mâine pot să le ţină companie, dacă le va mai face plăcerea.

La finalul programului de folk, toţi patru achitându-şi notele de plată, au pornit spre uşa hotelului la lift. Fiind aglomeraţie, Ana şi Cristina, locuind la etajul doi, au pornit pe scări, luându-şi la revedere de la bărbaţii care încercau să le conducă şi pe scări, însă din nou au fost refuzaţi. Ana era la fel de consecventă în tot ce-şi propunea, chiar dacă Cristina ar fi vrut să mai stea cu George de vorba. O încântase cu poeziile sale de dragoste şoptite la ureche. Îi plăcea şi nu ar fi deranjat-o 137

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

o idilă cu poetul dacă acesta o dorea. Doar era în concediu şi avea de gând să şi-l facă cât mai plăcut.

MOTTO: „Dacă vrei să fii iubit, iubeşte.”

Seneca 138

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

11. Sărutul sărat

Fetele au intrat în cameră, aducând fiecare din grădină gânduri diferite. Cristina s-ar fi întors tentată de invitaţia lui George la o plimbare pe faleză şi de ce nu, o vizitare a discotecii Cerna, Ana zburdând cu gândurile la infinitatea cerului şi a mării. Amândouă fetele erau sub influenţa mirajului nopţii romantice, petrecută în compania a doi bărbaţi simpatici şi interesanţi şi sub acordurile chitarei măiastră a lui Gheorghe Gheorghiu, ce le purtase cu frenezie pe aripile poeticei nopţi de iulie.

S-au dezbrăcat de ţinuta avută în grădină, intrând pe rând sub duşul de la care spera să le sosească cât mai repede somnul odihnitor după o zi atât de plină în evenimente. Şi când te gândeşti că era abia prima zi şi mai urmau încă unsprezece...

Amândouă, reconfortate de apa duşului, au comentat câteva clipe seara din grădină, apoi s-au cuibărit în paturi. Cristina abia aştepta să adoarmă Ana să poată părăsi camera pentru a se întâlni cu George, aşa cum i-a promis când acesta i-a spus că o aşteaptă maximum o jumătate de oră în faţa hotelului, apoi pleacă să se plimbe pe faleză. Prea era frumoasă noaptea cu cerul ei plin de stele.

Ana alerga cu gândul la Emilian. Îl plăcea. Era manierat, cult, romantic, cu totul special faţă de bărbaţii pe care îi cunoscuse până acum. Cel mai mult a fost intrigată de faptul că Emilian nu a bătut niciun apropo la o eventuală întâlnire sau ceva de felul acesta. Toată seara a fost tratată ca o camaradă, ca o prietenă veche fără nicio implicaţie sentimentală. Poate că tocmai această atitudine a intrigat-o cel mai tare. Dacă ar fi abordat o discuţie directă cu trimitere la o legătură amoroasă, poate că l-ar fi respins de la început. Dar aşa... Oare să fi constatat că nu este suficient de interesantă pentru el, încât să nu-i dorească apropierea? Dar parcă i-a spus când s-a prezentat că i-a 139

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

remarcat prezenţa de la sosire ca pe o femeie deosebită. Atunci de ce nu a mai făcut şi pasul următor?

Ana privea cerul înstelat prin fereastră şi cu gândul dorea să-l facă pe Emilian să privească şi el cerul, aşa cum procedase pe plajă, când l-a făcut să întoarcă capul spre ea: „Emilian, dacă îţi este dor şi te gândeşti la mine, atunci priveşte cerul nopţii şi imaginează-ţi că eu pot fi o stea. Caută în imensitatea cerului şi descoperă-mă. Dacă mă vei găsi, voi fi steaua ta norocoasă. Nu mai tu mă poţi vedea, eu pentru tine voi fi mereu acolo pe bolta cerească, să-ţi veghez somnul şi gândurile. Deschide larg fereastra inimii şi primeşte-mă cu braţele deschise. Vreau să-ţi simt căldura sufletească. Să mă strângi în braţe şi să mă săruţi aşa cum nu ai mai făcut-o cu nimeni până acum”.

Ana adormi, pătrunsă de aceste frumoase gânduri.

Somnul nu i-a fost tulburat de niciun vis până târziu în noapte.

Cum a simţit că Ana a dormit, Cristina a luat un pantalon şi o bluză pe ea şi cu cea mai mare grijă să nu fie simţită, părăsi camera hoţeşte. Se ferea de parcă ar fi trebuit să-i dea socoteală Anei de faptele sale! Nici ea nu ştia de ce se fereşte de Ana. Poţi fugi şi să te ascunzi de multe lucruri, mai puţin de tine însăţi. Poezia vieţii are cele mai frumoase versuri, cele mai perfecte rime, iar semnele de punctuaţie sunt adăugate pe parcurs în funcţie de evoluţia vieţii fiecăruia.

Cristina credea că în trecutul ei avea lucruri ce trebuiau ţinute ascunse şi departe de curiozitatea oamenilor. Nu ar fi vrut să se întoarcă la existenţa anterioară, unde lăsase atâtea întrebări fără răspuns, ape tulburi cu valuri învolburate, permanenta teamă de ziua trecută şi de necunoscutul din ziua următoare, exaltarea sau deprimarea, cât şi dorinţa de a uita totul şi de a avea un nou început. Dorea să se detaşeze de acele poveşti ce şi le dorea uitate şi care încă îi mai imprimau emoţii, ce refuzau să se estompeze, odată cu trecerea timpului. Aici 140

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

la mare vrea să-şi ofere o clipă de relaxare, de uitarea acelor momente ale vieţii când nu totul a fost cum şi-a dorit. Dorea să fie o persoană fără trecut, o tânără cu speranţa unui alt viitor, chiar dacă mirajul acestuia va dura doar câteva zile. George îi stârnise pofta de viaţă, de aventură şi de distracţie, tocmai elementele ce i-au lipsit atât de mult în micuţul său orăşel de pe malul stâng al Dunării.

Poate că după o noapte miraculoasă, sufletul va lua forma unui înger cu aripile de un alb imaculat, iar visul trecutului se va pierde în ceaţa nopţii, ce se sfârşeşte când zorii bat din aripi la fereastra camerei de hotel unde spera sa ajungă înainte ca Ana să-i descopere lipsa.

Coborând scările în linişte, fiind trecut de miezul nopţii, Cristina gândea că şi dacă ar începe să plouă cu tunete şi fulgere, ea tot ar vedea soarele din inima ei şi ar merge mai departe să-l întâlnească pe cel ce-i tulburase liniştea în această seară şi îi dăduse noi speranţe. Era minunat.

Era o noapte caldă şi plină de bucurie, iar ea simţea că pluteşte. Oare s-a îndrăgostit de George? Dar Ana? Ce sentimente avea pentru Emilian? Chiar nu i-a plăcut de el? Ea îl găsea un om minunat şi ar fi fost fericită dacă privirea şi-o îndrepta spre ea şi nu spre Ana, chiar dacă nu se potriveau. Ştie ea viaţa cum să le orânduiască pe toate şi fiecare sac îşi va găsi petecuţul său, aşa cum credea ea că l-a găsit pe George, care să-i astâmpere setea de viaţă şi de dragoste. „Şi ce frumos recita. Oare la fel de frumos va şti să sărute şi să iubească?Poeţii sunt mai romantici decât muritorii de rând, de aceea se spune despre ei că sunt cu capul în nori.

Spera să aibă curajul să o facă, că doar nu a invitat-o după miezul nopţii la plimbare doar să admire luna şi stelele”.

Când a ajuns în faţa recepţiei, l-a văzut pe George cum se plimba agitat printre maşinile parcate în faţa hotelului, uitându-se mereu la ceas. Văzând-o că iese din hotel, pe faţa bărbatului puteai citi satisfacţia. Reuşise să 141

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

o răscolească pe fată şi iată că acum vor pleca la plimbare pe faleză sau se vor opri la vreo discotecă.

Ca şi când se cunoşteau de-o viaţă, s-au luat în braţe şi şi-au împreunat buzele într-un scurt sărut, dar promiţător pentru mai mult.

- Credeam că nu ai să mai vii. Mai aşteptam câteva minute şi dădeam un tur prin zonă, apoi plecam la discotecă. Emilian nu a vrut să meargă, iar mie nu-mi era somn. Sunt obişnuit să mă culc foarte târziu. Mai bine dorm ziua, iar noaptea o dedic scrisului. Am mai multă linişte şi de ce nu, inspiraţie.

- Am aşteptat să adoarmă Ana. Cum după duş a adormit repede, am putut pleca şi eu.

- Dar de ce trebuie să te fereşti de Ana? Am înţeles că v-aţi cunoscut abia la cazare, nici cel puţin în tren!

- Ai dreptate. Nu ştiu de ce, doar nu am de ce să dau socoteală nimănui de ce program vreau să-mi fac.

Nu ştiu ce mi-a venit de nu i-am spus.

- Unde vrei să mergem?

- Tu ştii, eu am venit pentru prima dată în Saturn, deci nu cunosc staţiunea.

- Atunci mergem pe faleză să ne plimbăm un pic, stăm pe o bancă şi admirăm marea, vorbim despre câte în lună şi în stele şi vedem noi ce mai facem, spuse el cu subînţeles.

- Pentru început este bine şi aşa. Am dormit după amiază şi acum nu-mi mai era somn. În timp ce Cristina şi George se plimbau pe malul mării la oră târzie din noapte, Ana deschise ochii trezită din somn de foşnetul plopilor ce-i băteau cu ramurile în fereastră. Raza lunii se scălda în luciul oglinzii din cameră, luminând patul gol al Cristinei, cu lenjeria mototolită, aşa cum se sculase înainte de miezul nopţii.

Se dădu jos din pat şi se uită dacă este lumină la baie. „Deci Cristina are secrete şi se fereşte de mine. De ce oare?

Nu-i sunt nici mamă şi nici soră, poate face ce doreşte fără să dea socoteală nimănui. Atunci de ce a plecat pe furiş”? se 142

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

frământa Ana singură în pat. Îi era ciudă pe colega sa de cameră că nu a avut atâta încredere în ea şi să plece la plimbare sau unde s-o fi dus pur şi simplu, fără să se ferească.

Aprinse lampa de pe noptieră şi îşi luă cartea de citit. Nu mai avea somn. Lipsa de încredere a Cristinei o jignise. Era supărată pe ea şi de acum încolo nu o va mai trata cu atâta deferenţă. Poate se arătase prea prietenoasă cu ea, prea ocrotitoare şi fata se putea să se fi simţit jenată. Va vedea ea ce va urma dimineaţa când va veni în cameră. „Ce-ţi este şi cu dragostea”, mai reflectă ea fără să se gândească la ce simţăminte avea faţă de Emilian. „Dragostea este mai ceva ca o febră. Nimeni nu-i poate stăpâni durata sau limita intensităţii. Nici nu şi-a dat seama că pe colega sa a lovit-o subit dragostea, de a plecat pe furiş din cameră. S-a îndrăgostit oare sau cine mai ştie de ce o fi plecat aşa hoţeşte”?

Din nou somnul îi dădea târcoale şi lăsând cartea din mână pe noptieră, stinse lumina. Era deja trei dimineaţa. Peste puţin timp zorile începeau să alunge întunericul nopţii peste oraş. Înainte de a adormi din nou, auzi cum se învârte cheia în broasca uşii. Se întoarse cu faţa spre perete, prefăcându-se că doarme. Cristina intră fără să facă zgomot, se dezbrăcă la lumina lunii şi intră sub cearşaful care foşnea sub corpul său. Adormi imediat.

Ana nu mai putu să închidă ochii până spre ziuă.

Era foarte supărată pe fată. Credea că sunt prietene, însă a constatat cu amărăciune că aceasta nu are nici cea mai mică încredere în ea. Începea o nouă zi de concediu şi nu o începea în cele mai favorabile momente. Va încerca să limiteze relaţia cu Cristina doar la colegialitatea împărţirii pentru câteva zile a camerei şi atât, fără alte intimităţi. Era totodată curioasă dacă fata va aminti ceva despre plimbarea sa nocturnă. Pe la ora şapte dimineaţa se trezi şi Cristina.

- Cât este ceasul, Ana, întrebă ea somnoroasă încă.

143

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Este şapte deja. Dacă eşti obosită şi vrei să mai dormi, eu plec să servesc micul dejun şi merg pe plajă.

Vreau să mai prind ceva din efectul ultravioletelor.

- Hmm, mi-e somn, nu prea am chef de mâncare...

- Ai avut la dispoziţie ca să te odihneşti toată noaptea, aruncă ea ca din întâmplare. Doar nu te-au alergat careva în somn de nu te-ai putut odihni...

- Mda, m-au cam alergat.... Of, ce somn îmi este...

Vin mai târziu la plajă. Mai dorm să-mi fac somnul de înfrumuseţare.

- Treaba ta, faci cum vrei, eu am plecat.

Ana îşi luă poşeta cu lucrurile necesare pentru plajă şi părăsi camera. Merse în autoservire unde luă micul dejun şi în câteva minute era pe plajă, cu ochelarii pe ochi, ungându-şi corpul cu alifiile antisolare. Aruncă o privire iscoditoare spre locul unde făcea plajă Emilian de obicei şi nu îl văzu venit. Poate mai doarme, fiind şi el obosit după o noapte petrecută cine ştie pe unde în compania vreunei turiste. Avea de gând să-l interogheze un pic asupra situaţiei sale sociale. Dacă avea să se implice într-o relaţie mai apropiată cu el, măcar să ştie cu cine se aventurează. Nu era ea tipul de femeie care să facă imprudenţe, dacă nu le-a făcut până în prezent, dar mai bine să fie prudentă, să nu caute scuze mai târziu că nu a ştiut şi să dea vina pe altcineva.

Soarele începea să pună stăpânire peste întreaga întindere de apă. Razele deveneau din ce în ce mai puternice şi se reflectau în valurile molcome ce se îndreptau într-un ritm continuu spre mal. Turiştii se aventurau unii doar până la geamandură, însă alţii dădeau de lucru salvamariştilor ce-i fluierau să se întoarcă din larg. Spre larg se vedeau bărcile pescarilor ca nişte jucării. Erau la mare distanţa de mal. Ce peşte or prinde oare de stau nemişcate ore în şir? Ştia că au spaţiul de acostare la vreo sută de metri de locul unde făcea ea plajă, dar nu a fost curioasă să meargă să vadă ce peşte aduc din larg când aceştia se întorceau la mal.

144

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Bună dimineaţa, soare, auzi ea din spate o voce cunoscută. Când se ridică, îi zări pe cei doi bărbaţi care le-au ţinut companie cu o seară în urmă.

- Bună dimineaţa, răspunse şi Ana la bineţe. V-aţi trezit aşa devreme?

- Ne-am trezit mai de mult, dar nu prea am avut chef să ieşim din cameră.

- A fost noaptea cumva prea scurtă pentru voi? aruncă ea întrebarea poate mai află câte ceva despre cum şi-au petrecut ei noaptea după ce s-au despărţit.

- Nu, a fost la fel de lungă ca şi a ta. Am dormit neîntors.

- Credeam că aţi mai fost la o plimbare pe faleză.

Voi scriitorii, care sunteţi firi romantice, alergaţi după inedit, după seri romantice şi cum azi noapte era lună plină şi cer senin...

- Poate că ai dreptate, suntem un pic mai tentaţi să căutăm romantismul în tot ce ne înconjoară, dar când nu poţi profita de cel nocturn, te mulţumeşti cu romantismul diurn.

- Oare pot fi comparate?

- Depinde cum priveşti lucrurile. Fiecare moment al zilei poate avea frumuseţea sa. Şi acum marea este frumoasă, dacă vrei să-i descoperi cu adevărat frumuseţea. Priveşte numai câte frumuseţi poţi descoperi pe malul mării, expunându-se voluntar privirilor curioase sau cercetătoare ale celor interesaţi să privească cu alţi ochi decât privitorii de rând. Şi un scriitor ca şi un pictor poate imortaliza prin cuvinte această frumuseţe, care unora li se poate părea banală sau chiar lipsită de estetic.

- Ce poate fi atât de interesant pe o plajă plină de oameni în costume de baie?

- Oamenii înşişi. Fiecare apare altfel, nu se aseamănă unul cu celălalt. Un corp poate fi armonios construit, altul hidos. Rămâne ca fiecare să-şi aleagă ce 145

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

doreşte să privească, hidoşenia sau frumuseţea trupurilor umane.

- Eu aş dori să văd frumuseţea sufletească a individului, nu cea trupească, cum spui tu.

- Ooo, aici ai dreptate, dar ca să-i descoperi sufletul, trebuie să pătrunzi în intimitatea lui şi nici atunci nu poţi fi sigur că îl vei descoperi, dacă el nu doreşte să te lase să o faci.

- Adică?

- Poţi sta cu o persoană de vorbă mult timp, dar aceasta poate fi atât de precaută, încât să se lase descoperită numai cât doreşte ea să fie descoperită.

Sufletul său poate deveni un perete ce nu poate fi penetrat fără acordul lui. Rareori întâlneşti persoane ce se lasă citite ca pe o carte de rugăciuni.

- Şi poetul nu spune nimic? George pare obosit, indispus, sau ce-i cu tine George? Nu ai dormit bine azi noapte?

- Ba da, dar parcă nu mi-am terminat somnul de înfrumuseţare...

- Ha, ha, credeam că numai femeile au nevoie de acest somn, nu şi bărbaţii. Ele trebuiesc să fie frumoase ca să le plăceţi voi bărbaţii.

- Dacă noi suntem urâţi, crezi că mai putem cuceri inima vreunei femei?

- Cu sufletul, George, cu sufletul, nu cu fizicul.

- Poţi avea un suflet cât de mare ar fi el, dar dacă nu ai şi un fizic care să-l recomande, degeaba.

- Nu întotdeauna este o regulă. Depinde ce-şi propune fiecare să caute la un partener. Dar ai şi tu dreptate. Când mergi pe stradă, cel ce te vede nu-ţi cunoaşte sufletul, ci îţi vede urâţenia sau frumuseţea fizică. Nu v-aţi hotărât unde să faceţi plajă?

- Ba da, dacă nu te deranjează că ne aşezăm lângă tine, zise Emilian. Cum de eşti singură? Cristina unde este?

146

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Îşi face şi ea somnul de frumuseţe, cum spunea adineauri George. I-a fost lene să se scoale aşa de matinal.

Părea tare obosită dimineaţa asta de parcă ...

- Păi nu v-aţi culcat când ne-am despărţit?

- Ba da, dar cum eu am adormit imediat, nu ştiu ce a făcut Cristina şi cât de bine a dormit azi noapte.

George nu spunea nimic. Începuse să-şi scoată din pungă cearceaful şi să se dezbrace de pantaloni scurţi şi de tricou. Emilian se instala lângă Ana, aşa ca din întâmplare. Fata îl privea pe furiş cu interes cum se instala, cum îşi scotea mai întâi bluza albă din bumbac, cu mânecă scurtă, apoi cum se deschise la curea şi îşi lăsa pantalonii să-i cadă pe cearceaf. Parcă era la un program de strip-tease, doar că nu-şi legăna şoldurile după un anumit ritm al unei muzici speciale acestui dans specific în general femeilor, dar şi bărbaţilor care dansează prin cluburile exclusiviste pentru femei. Avea un corp frumos. Înalt de peste un metru şaptezeci, după cum o depăşea cu un cap ca înălţime, lucru observat în timpul dansului de aseară, cu umerii laţi, pielea fără surplusuri de grăsime, de parcă ar fi făcut sport toată viaţa, bronzat de soarele de pe litoral în zilele cât le-a petrecut la mare şi cu uşoare urme de arsuri şi porţiuni de piele jupuită, dovadă că a mai neglijat recomandările medicilor dermatologi referitor la expunerea la soare.

- Nu mergi în apă? o invită Emilian pe Ana. - Aşa de dimineaţă?

- Să-ţi alungi orice urmă de somn, dacă încă nu teai trezit complet.

- Nu-i prea rece apa la ora asta?

- Crezi că ai să îngheţi? Văd că sunt zeci de turişti în apă, aşa că dacă ei nu păţesc nimic, nici tu nu vei păţi.

- Bine, dar nu merg prea departe, chiar dacă ştiu să înot cât de cât...

- Vedem noi până unde ajungem.

Emilian o ajută pe Ana să se ridice de pe cearceaf şi cum fata nu şi-a mai retras mâna din a lui, au pornit 147

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

alergând spre apă ca doi copii predispuşi la joacă. Când apa i-a ajuns Anei deasupra şoldurilor, Emilian o luă în braţe şi o ridică deasupra valurilor tot mai îndrăzneţe cu cât înaintau spre larg.

- Hei, ce faci?

- Te iau la plimbare. Eşti pe post de corabie şi navighezi spre larg. Să-ţi văd zbaturile 9 cum fac mişcarea necesară înaintării tale spre adânc.

- Dar nu vreau să merg spre adânc, doar ţi-am spus de la mal. Prefer siguranţa apei mici.

- Nu mergem chiar aşa de departe, cât să pluteşti şi eu să te ţin în braţe.

- Ha, ha, deci acest lucru îl urmăreşti de fapt, să mă îmbrăţişezi, vezi Doamne, sub pretext că mă susţii în apă, nu cumva cu un alt scop ascuns?

- De ce ascuns?

- Ştiu eu ce gândeşti tu despre intrarea într-o relaţie cu o femeie sau cum procedezi ca să te apropii de ea?

- Consider-o ca pe o procedură normală, nu una specială. Chiar nu-ţi plac deloc ca bărbat?

- Ce are una cu cealaltă? Ca amic într-o relaţie de colegialitate de plajă, nu pot spune că nu-mi placi. Eşti un bărbat care poate plăcea oricărei femei...

- Mai puţin ţie, mulţumesc de atenţionare.

- De ce spui asta? Ba îmi placi, dar nu m-am gândit la mai mult de atât. Peste două - trei zile vei pleca şi eu voi mai rămâne câteva zile să-mi termin sejurul. Ce rost are să forţăm mai mult starea actuală de amiciţie?

- De la Ploieşti la Câmpina fac o oră. Putem să ne revedem, dacă dorim acest lucru.

- Desigur, dacă simţim mai mult decât o atracţie de simpatie ocazională şi nimic mai mult

9

paletă la roţile de propulsie a unei nave fără elice, de tip vechi

148

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Să sperăm la acel ceva mai mult. Mie chiar că îmi placi mai mult decât de a-mi fi o cunoştinţă ocazională de pe plajă.

- Nu ştiu nimic despre tine ca să pot fi sigură că nu voi avea neplăceri mai târziu.

- Ce neplăceri?

- Poate ai familie, ai soţie, copii şi aici doreşti să trăieşti o simplă aventură la malul mării cu o fată şi atât.

- Nu am soţie, cu toate că nu pot spune că nu am avut. Sunt divorţat de vreo patru ani şi spre norocul meu nu am avut copii care să sufere din cauza neînţelegerii dintre părinţi. De atunci nu mi-am mai legat existenţa de o altă femeie.

- Ai mers în sihăstrie la vreo mânăstire de călugări? îl persiflă Ana. - Ei! Nici chiar aşa, mă refeream la faptul că nu mam mai recăsătorit legal de atunci. Nici eu nu ştiu nimic despre tine, deturnă el discuţia referitoare la situaţia sa după divorţ spre situaţia fetei.

- Ce poţi şti despre mine este că nu m-am căsătorit cu nimeni până în prezent...

- Dar nici tu nu ai fost în sihăstrie la maici...

- Nu am fost, dar nici nu m-am lăsat cuprinsă de vâltorile tinereţii. Încă nu am întâlnit bărbatul care să-mi capteze într-atât atenţia, încât să-mi pierd capul şi raţiunea şi să mă mărit cu el sau să-i devin amantă.

- Ha, ha, ha, deci numai cei ce-şi pierd raţiunea se căsătoresc sau devin amanţi?

- O pot face şi cei ce cred că iubesc şi sunt iubiţi.

- Mda, să înţeleg că nu ai fost pusă în această situaţie niciodată?

- Nu, ai gândit corect.

- Interesant.

- Ce-i atât de interesant?

- Tu. - Adică?

149

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- La vârsta ta să nu fi întâlnit pe nimeni de care să te îndrăgosteşti şi să simţi cum se pârjoleşte totul în jurul tău.

- Poate am întâlnit, dar nu a fost să fie şi nici raţiunea nu mi-am pierdut-o, apoi pe timp ce vremea se scurgea, altfel am privit viaţa şi priorităţile mele.

- Aşa-i. Apar alte priorităţi de la o anumită vârstă.

Maturitatea aduce cu ea şi o altă doză de raţiune. Priveşti altfel viaţa.

- Nu vrei să înotăm?

- Unde? În mare sau în vâltorile vieţii?

- Unde vrei, dar deocamdată s-o facem în mare.

Pornim la întrecere?

- Până unde?

- Până la capătul digului, mai departe nu mă încumet. Nu am mai înotat de mult şi nu mai am antrenament, obosesc repede.

- Te ajut eu, dacă oboseşti.

- Mulţumesc, eşti foarte amabil. O faci gratis?

- De ce nu? Dar dacă vrei să mă recompensezi cu ceva, nu refuz...

- Şi cam la ce recompensă te-ai gândit, domnule scriitor?

- Ei, aici în public... poate doar la un pupic.

- Şi dacă nu ar fi publicul?

- Atunci depinde de fiecare ce vrea să ofere şi cât vrea să ofere.

- De exemplu, tu ce-ai avea de oferit?

- Ce facem acum, negociem oportunităţile fiecăruia?

- Nu, ne jucăm. Nu vrei să fii din nou copil şi să iei totul ca pe o joacă?

- Ar fi frumos, dar din păcate, nu mai putem să revenim la acea vârstă minunată. Doar prin scris mai pot să las amintire acele frânturi din viaţă când mai eram copil.

150

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Emilian o luă pe Ana în braţe şi porni cu ea spre larg. Fata dădea din picioare şi ţipa a joacă, plăcându-i cum era purtată deasupra apei şi cum valurile treceau peste amândoi, determinându-l pe Emilian să sară cu ea în braţe, să nu înghită apa sărată niciunul dintre ei.

Când îi ajunse apa până la piept, se opri şi îi dădu fetei drumul în mare. Aceasta se scufundă cu totul, ca apoi să revină la suprafaţă, prinzându-se de umărul lui. Îşi şterse cu mâna apa de pe ochi şi de pe gură şi se uită la Emilian care zâmbea satisfăcut că o are prizonieră lângă el. O ţinea cu mâna încolăcită de mijloc, ridicând-o cu capul până în dreptul buzelor sale şi o sărută. Ana nu a fost surprinsă de gestul bărbatului. Se aştepta la aceasta şi chiar o dorea de aceia îi răspunse la sărut, prinzându-l de după gât cu mâna. Dădea uşor din picioare ca să înoate în timp ce el îi ocupa gura într-un sărut pasional cu gust sărat de la apa mării.

Ana îşi simţi prin tot corpul un uşor tremur şi nu mai era din cauza temperaturii apei, ci a sărutului, temperatură ce se propaga cu iuţeală. Când o lua cu frisoane, când cu călduri, chiar şi în apa rece. Îşi aminti de rugămintea ei de azi noapte, ca Emilian să privească cerul senin şi să-i descopere prezenţa ascunsă într-o stea. Însemna că îl privise şi o descoperise, dacă astăzi se sărutau. Oare ce va mai urma acestui sărut? Chiar o place cu adevărat sau se joacă cu ea pentru a se distra în ultimele zile ce le mai avea de petrecut la mare? Îl privea şi descoperi în ochii lui tandreţe.

Descoperi că şi el o plăcea, aşa cum îl plăcea şi ea. Oare are să se întâmple minunea să descopere la mare pe o plajă aglomerată, bărbatul pe care şi l-a dorit atât de mult toată viaţa? Dar când îi va descoperi adevărata identitate, lipsa ei de pregătire intelectuală, ce va spune Emilian?

Era o simplă croitoreasă care avea doar un talent nativ în creaţia vestimentară şi o intuiţie asupra modei feminine şi atât. Pe când el... cine ştie ce facultăţi o fi terminat.

Doar avea experienţa cu conferenţiarul din Braşov care a 151

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

fugit de şi-o fi „rupt călcâiele” când i-a spus că are doar zece clase şi atât. Va fugi şi Emilian? Trebuiesc lămurite aceste lucruri cât mai repede pentru ca mai târziu nimeni să nu aibă de suferit. Cum va găsi ocazia, cum va aborda acest subiect, deocamdată era prea devreme. Un simplu sărut nu însemna mai nimic într-o relaţie. Poate doar începutul ei.

Când au revenit la cearceafuri, au găsit-o pe Cristina şi pe George într-o postură care spunea mai mult decât doreau ei să spună despre relaţia dintre ei. S-au făcut că nu au văzut nimic. Emilian şi Cristina s-au salutat ca două cunoştinţe vechi şi fiecare şi-a văzut mai departe de bronzarea sa.

MOTO: 152

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor „În visuri şi în dragoste nu există lucruri imposibile.”

Janos Arnasy

12. Când dragostea intră pe fereastră

Când Ana părăsi plaja devenită prea fierbinte şi ajunse la răcoarea camerei protejată de umbra plopilor ce-i mângâiau ferestrele cu crengile lor foşnitoare, era încă marcată de cele întâmplate în apa mării între ea şi Emilian. Se gândea că parcă citise undeva nişte versuri care se potriveau foarte bine cu starea ei psihică din ultimele douăzeci şi patru de ore: Unele iubiri nu prind răsăritul, Ele trăiesc doar pentru o vară, Altele se pierd şi le înghite timpul, Doar una te topeşte, Când nu credeai s-apară. Întâlnirea cu Emilian începea să-i tulbure liniştea existenţială. Venise la mare cu intenţia de a se deconecta de la stresul persistent din cadrul firmei de croitorie şi mai ales pentru a se odihni şi relaxa. Nu-şi propusese să găsească aventura vieţii sale la malul mării, omul de care să se îndrăgostească, ci doar starea de linişte şi de odihnă de care avea atâta nevoie. Cineva a dorit să-i complice existenţa, să-i complice viaţa ei care se scurgea invariabil spre o monotonie ireversibilă. Cine era cel care i l-a scos în cale pe acest bărbat interesant? De ce tocmai aici la mare trebuiau să se întâlnească şi nu în altă parte dacă trăiau atât de aproape unul de celălalt, la mai puţin de patruzeci de kilometri?

Ana era frământată de gânduri contradictorii. Încerca să-şi dea singură curaj să-şi lămurească singură 153

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

simţămintele. Se gândea că, dacă trebuie să ia ca adevărate spusele poeţilor sau scriitorilor, precum George şi Emilian, care în cărţile lor văd dragostea atât ca pe o foame ce te roade pe interior, cât şi ca pe o nevoie dureroasă. Sau cum poate fi şi ca un fluviu care inundă totul în cale când îşi iese din matcă.

Poate fi dragostea ca o arşiţă ce pârjoleşte lanul de grâu, omorând sămânţa ce ar fi dat o nouă viaţă? Sau poate fi la fel de bine şi visul ce l-a trăit cu o zi în urmă, un vis înfricoşător, cu sufletul temător de moarte şi dorinţa ei de izbăvire? Noaptea descoperită în visul său diurn era prea întunecoasă şi plină de pericole la tot pasul. În vis, dragostea putea fi şi Umbra ce o urmărea, ori luna ce-i lumina cărarea, scoţându-i în cale îngerul păzitor.

Putea fi dragostea şi inima care se temea de a nu fi zdrobită? Sau azima aburindă, abia scoasă din cuptorul încins şi din care te înfrupţi cu poftă, îmbătându-te cu mirosul său de pâine caldă? Doamne, ce poate fi dragostea de este atât de misterioasă, atât de frumoasă şi atât de dorită? se tot întreba Ana, răsucindu-se în pat. Oare să mă fi îndrăgostit cu adevărat de acest bărbat misterios, sosit în calea mea adus de valurile marii, de briza zorilor de ziuă, sau de foşnetul plopilor ce-mi cântă la fereastra camerei?

Da, au dreptate poeţii, dragostea este vântul ce sărută cerul, îmbrăţişează marea sau lacrimile de fecioară ce curg din adâncurile sufletului pur, ori un dor nestins şi de neînţeles uneori.

Ea nu a întâlnit încă adevărata iubire, adevărata dragoste ca să o înţeleagă. Când a crezut că a întâlnit-o, era prea mică să-şi dea seama ce simte. Dezamăgirea a fost mult prea mare pentru a mai încerca vreodată să dea crezare fiorului care-i punea în mişcare întreaga existenţă. A preferat să o ocolească, să evite orice implicare într-o relaţie cu un bărbat, chiar dacă se întâmpla să-l placă. Şi-ar fi dorit să găsească acea persoană al cărui suflet să vibreze în armonie cu al său şi 154

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

din braţele căruia să primească căldură şi duioşie. Dacă ai alături de tine iubirea, atunci nimic nu mai este atât de greu în viaţă. Dacă nu o ai, viaţa devine tristă, oricât de multe alte satisfacţii vei avea în afara dragostei, după care vei tânji tot restul vieţii.

Ana simţea că nu mai poate sta în incertitudine. Încercă să citească vreo câteva rânduri din cartea sa de concediu, însă nu înţelegea nimic. Gândurile porneau mereu şi mereu la visul din prima zi la mare, la cum a apărut bărbatul în alb să o salveze de Umbră, cum după amiaza l-a descoperit pe El la malul apei şi cum privirile lor s-au întâlnit pentru prima dată, ca apoi să se tot caute cu insistenţă.

Au urmat clipele petrecute în grădina de vară şi apariţia Lui la masă, imagini ce se derulau ca un filmuleţ, apoi dansul, strângerea în braţe din timpul dansului când s-au cunoscut mai bine şi mai ales dorinţa ei nemărturisită de a fi sărutată de El, omul misterelor apărut din vis şi din dorinţe nemărturisite. A urmat apoi sărutul din mare, cu gust de apă sărată, sărutul care i-a pus pe jar toată liniştea netulburată atâta vreme.

Abandonă cartea şi fugi în baie. Trebuia să facă un duş neapărat, ca apa rece ce-i va biciui corpul, să-i alunge gândurile neliniştitoare. Se plimba prin cameră ca un leu în cuşcă. Trebuia să pună capăt pentru totdeauna acestei stări. Dacă se va întâmpla ca şi cu cel din Braşov, pretendentul la inima sa, care aflând adevărul ce nu şi l-a ascuns niciodată, a fugit de-i sfârâiau călcâiele? Emilian va proceda la fel?

Aşa cum era ieşită de sub duşul rece, încă având stropi de apă pe corpul înroşit de razele soarelui, cu un bikini pe ea şi nimic mai mult, luă capoţelul peste pielea udă şi părăsi camera val - vârtej, fără să-şi dea seama de transparenţa acestuia. Dacă ar fi aşteptat liftul, poate ar fi observat cât este de sumar îmbrăcată, însă porni pe scară urcând câte două trepte odată, să ajungă cât mai repede 155

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

la uşa camerei lui Emilian. Intuia că-l va găsi singur dacă încă nu apăruse Cristina în camera lor.

Bătu uşor în uşă, cu teamă şi nu auzi nicio mişcare.

Insistă şi ciocăni mai tare. Parcă se mişcau paşi spre uşa camerei. Când se deschise, Emilian rămase înmărmurit de imaginea apărută în faţa lui. Credea că este George care poate îşi rătăcise cheia, cu toate că uşa nu era încuiată.

- Ana, ce-i cu tine în ţinuta asta?

Atunci se văzu şi ea cum era îmbrăcată de sumar. Încercă să strângă capoţelul pe lângă corp, să mai acopere ce se mai putea acoperi.

- Lasă, scuză-mă, te rog, fug să mă îmbrac, nici nu mi-am dat seama cum sunt nemaiştiind de mine...

- Dar ce s-a întâmplat, Ana, cu tine? De ce eşti aşa de tulburată? Parcă ai văzut un film de groază!

- Da..., să ştii că tu eşti filmul groazei, mai spuse ea şi încercă s-o pornească spre casa scării, când Emilian o luă de mână şi o trase mai mult cu forţa în cameră.

- Unde te mai duci aşa dezbrăcată? O fi ea vară dar nu se circulă pe holurile hotelului, în bikini şi sânii goi.

Ana, cu mâinile strânse deasupra sânilor, replică încurcată de situaţia mai mult decât jenantă în care se afla, ea, care era o femeie echilibrată şi cu multă pudoare: - Scuze, nici nu ştiu pe ce lume mă aflu.

- Explică-te, ce s-a întâmplat?

- Ce să se întâmple, tu eşti singurul vinovat de toate acestea nu altcineva.

- Eu? Cum asta? se apără el mirat.

- Apariţia ta în viaţa mea mi-a distrus liniştea şi echilibrul, mi-a tulburat existenţa încât după cum vezi, nu mai ştiu ce-i cu mine.

- Cum aşa?

- Aşa bine, m-am îndrăgostit de tine şi mi-e ruşine de mine că o spun pentru prima dată unui bărbat. Vreau să lămurim totul acum pentru ca fiecare să ştie ce drum are de urmat.

156

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Mă bucură nespus de mult sentimentele şi mai ales sinceritatea ta. Şi eu sunt îndrăgostit de tine, chiar aveam de gând să ţi-o spun în seara aceasta, la cina din grădină.

- Tu nu ştii nimic despre mine. Eşti scriitor, poate ai urmat cursuri universitare, eu nu sunt decât o simplă croitoreasă, cu zece clase elementare şi atât.

- Şi care este problema care te frământă atât de mult? Eu la tine nu voi iubi niciodată diploma eliberată de vreo şcoală sau vreo facultate, ci femeia din tine, sufletul şi caracterul tău. Nu sunt un snob care să umble după titluri academice, ci vreau o femeie simplă, aşa cum zici că eşti tu, care să ştie să mă iubească, aşa cum sunt, nu cum par a fi. Ana, aş vrea să înţelegi pentru totdeauna că dacă te iubesc, înseamnă că te iubesc pentru ce eşti, pentru ceea ce mă faci să simt când sunt cu tine, pentru sufletul tău, şi pentru tot ceea ce tu reprezinţi în viaţa mea.

- A mai apărut de undeva din necunoscut cineva care spunea că este îndrăgostit de mine şi când i-am spus cine sunt în realitate, a dispărut de parcă nici nu a existat.

- Of, Ana, cât de prostuţă eşti. Poate aceasta este una dintre marile tale calităţi, pe care încă nu le-am descoperit, sinceritatea.

- Eu nu-mi bazez viaţa pe necinste, decretă ea sentenţios, uitând să-şi mai ascundă sânii săi frumoşi şi tari ca merele în pârgă, lăsându-i la discreţia privirilor curioase ale lui Emilian, care se aplecă s-o îmbrăţişeze şi să o sărute părinteşte pe creştetul capului.

- Şi pentru atâta lucru erai aşa de disperată?

- Cum să nu fiu neştiind nimic despre tine şi despre intenţiile tale? Mai m-am lăsat şi sărutată în apă pentru prima dată după atâţia ani de zile...

- Cât de mulţi, Ana, cât de mulţi? întrebă Emilian curios la culme.

- Mulţi. Mai mulţi decât poţi să-ţi imaginezi că poate rezista o femeie, mai mult de zece ani.

157

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Atât de mult? Atunci ar trebui să încerci să recuperezi timpul pierdut. Eu te ajut cu mare plăcere, să ştii!

- Te cred în stare, am văzut eu cât de îndrăzneţ ai fost şi în mare... Aşa procedezi cu toate femeile pe care vrei să le cucereşti?

- Dacă nu te sărutam, Ana, mai treceau poate nişte ani care se adăugau celorlalţi, aşa că ar trebui să-mi mulţumeşti că te-am sărutat. Nu aşa procedez, tu eşti ca o ispită, eşti excepţia de la regulă.

- Sărăcuţul de tine ce grijuliu ai fost cu biata de mine... O fi ea iubirea binecuvântarea lui Dumnezeu, cum se spune, dar este cam greu să întâlneşti în viaţă o iubire adevărată şi eu nu de una făţarnică am nevoie, nu am aşteptat atâţia ani fără să mă bucur de acest desert al inimii. Parcă mai uşor este să atingi stelele decât să întâlneşti omul care să te iubească pentru ce eşti cu adevărat. Eu aseară mă uitam la stele şi în gând te-am trimis să priveşti cerul de la tine din cameră, iar acum văd că nu a fost aşa de greu să o faci, camera voastră nu are fereastra acoperită de crengile plopilor din grădină ca a noastră.

- De ce să privesc cerul? întrebă vesel Emilian.

- Ca să mă descoperi ascunsă într-o stea, undeva, pe bolta înstelată de aseară.

- Şi? Te-am descoperit? râse el de copilăriile ce-i trecuseră Anei prin cap.

- Se vede că da, dacă m-ai căutat şi m-ai sărutat.

- Aşa crezi tu? Că am stat azi noapte să cercetez cerul, căutându-te?

- Posibil, dacă sunt în camera ta, înseamnă că m-ai găsit. Nu te bucuri?

- Cum să nu, mai ales de această fiinţă diafană ce aşteaptă din nou cu buzele sale fierbinţi să fie sărutată şi Emilian o cuprinse în braţe, o atrase spre el şi o sărută cu patimă. Ana se pierdu cu totul, nici nu ştia dacă trăieşte sau visează cu ochii deschişi. Se abandonă în braţele 158

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

bărbatului, ridicându-se pe vârful picioarelor pentru a ajunge să fie cât mai bine alintată de buzele sale cărnoase.

Simţea asprimea arsurilor şi a pielii jupuite de pe ele, dar nu conta. Buzele lui Emilian erau fierbinţi, îi puneau sângele în mişcare şi mai ales îi dădeau fiorii ce-i făceau pielea ca de găină. Simţea cum puful castaniu de pe mâini se ridicase, precum coama unei pisici încolţită de un câine. Fără să vrea, îşi aminti versurile unei melodii ascultate la radio: În viaţa mea eşti un dor nestins.

Eşti vântul ce sărută cerul Eşti lacrima ce curge din adâncuri...

Amintirea versurilor se opri când simţi mâna lui Emilian cum îi cuprinse ca un căuş sânii săi slobozi sub capoţel. Doar Costache se mai bucurase de această atingere şi cât de mult a regretat ea după aceea. Tresări speriată şi se smulse din îmbrăţişarea plăcută a bărbatului de lângă ea.

- Ce s-a întâmplat Ana, de ce te-ai speriat?

- De tine şi de mâinile tale obraznice. Nimeni nu a mai atins aceşti sâni.

- Cum aşa? Tu nu ai avut nici un iubit?

- Doar în copilărie şi după aceia am regretat restul anilor până la tine. Poate era scuzabil, eram doar o copilă.

- Şi ce s-a întâmplat?

- Nimic deosebit, doar că nelăsându-l să meargă mai departe, de ciudă a umplut tot satul cu vorbe de ocară şi că s-a culcat cu mine, lucru ce nu era adevărat şi care m-a marcat restul vieţii.

- Un idiot. Imaginează-ţi că eu am mai multă minte decât el şi nu fac ceea ce nu-ţi place să faci. Dar de sărutat, te mai pot săruta, nu?

- Dacă-ţi face plăcere... Poţi câteodată, mai spuse ea ca o pe şoaptă la urechea bărbatului. Numai atât, restul eşti cuminte, nu?

159

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Este ca şi când l-ai întreba pe un copil dacă îi plac bomboanele sau dacă mai doreşte jucăriile sale preferate.

Emilian o luă în braţe şi o aşeză în poala lui aşezând-o pe picioare ca pe un copil. Stătea pe pat cu ea în braţe, o privea în ochi şi-i mângâia părul, încă umed de la apa duşului făcut mai devreme.

- Eşti frumoasă, Ana! Frumoasă şi deosebită. Am să te iubesc cu toată fiinţa mea. Să ai încredere în mine.

Mi-am găsit la mare perechea după care am alergat în cei peste patru ani de când am divorţat. Eşti persoana pe care mi-aş dori-o ca mamă a copiilor mei. Vrei să te căsătoreşti cu mine? Vrei să fi mama copiilor noştri?

- Emilian, este prea repede tot ce se întâmplă cu noi. Nu vreau să-mi forţez destinul. Ştii cum se spune, lasă-i timpului timp. Vreau să mă gândesc bine la tot ce se întâmplă şi la ce am de făcut. Nu vreau să grăbim lucrurile. Totul este nou prin ce trec, ce simt şi ce aş dori să se întâmple. Mai avem câteva zile până pleci.

- Da, mai avem două zile.

- Numai atât? Doamne ce puţine au mai rămas...

Nu mai poţi sta?

- Ca şi tine, am şi eu serviciu. Nu trăiesc din scris.

Acesta este un lux pentru cei ce se încumetă să publice o carte. Este o investiţie fără acoperire, sortită de la început falimentului.

- Ce vrei să spui? Cei ce publică o carte nu-şi mai recuperează banii investiţi?

- Nu. Sau foarte greu şi în mult timp. Nu se mai citesc cărţile ca înainte. Editurile nu mai publică pe banii lor, ci pe ai scriitorilor şi în preţul de editare au grijă să adauge şi profitul lor. Scriitorul va fi acela care va căuta să-şi găsească modul de comercializare al cărţilor, pentru a-şi recupera ceva din suma cheltuită şi asta în mult timp.

- Deci nu mai merită să scrii o carte.

- Merită doar pentru cultura românească, este o moştenire lăsată peste ani naţiei tale. Acum depinde şi cât de valoroasă este cartea pe care o scrii.

160

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Bine atunci. Dă-mi o cămaşă sau un pulover care să-mi acopere goliciunea în care am venit în camera unui bărbat. Mi-ar fi ruşine să mă întâlnesc cu cineva pe scări sau în lift. Cam ce ar gândi despre mine?

- Poate ce-am gândit şi eu când te-am văzut la uşa camerei mele aşa de... dezbrăcată. Credeam că ai venit să mă provoci la o partidă de amor.

- Hei! Aşa gândeşti despre mine? Nici nu m-am uitat cum sunt îmbrăcată, parcă eram în transă, ca un somnambul. Scuză-mă că am dat aşa buzna peste tine.

- Te-am mai văzut şi pe plajă cum apari dezbrăcată de haine. Doar că nu erai topless.

- Hai că nu sunt topless, se mai acoperă ceva cu capoţelul.

- Da, devine şi mai excitant. Păcat că ai sânii aşa de frumoşi şi îi ascunzi privirilor.

- Asta ar fi culmea să umblu cu ei la vedere prin hotel.

- Prin hotel nu, dar pe plajă poţi să umbli ca multe alte femei ce fac plajă topless şi nu prea au ce arăta. Tu ai după cum observ.

- Nu-mi stă în caracter să fiu frivolă, nici chiar pe plajă, sau mai ales pe plajă, unde sunt sute de ochi curioşi şi lacomi să te privească.

- Bine, să-ţi aduc ceva de îmbrăcat şi te însoţesc până la tine în cameră. Poate au venit şi porumbeii în cuibuşor.

- Da, au lipsit cam mult. Lasă-i să facă ce vor. Sunt tineri şi totuşi suficient de maturi ca să ştie ce fac, bine sau rău.

Emilian aduse o cămaşă care îi ajungea Anei aproape până la genunchi. O ţinu să-şi introducă mâinile pe mâneci, în timp ce-şi scotea capoţelul de pe ea. Nu putea să nu-i observe şi să-i admire frumuseţea sânilor cu vârfuleţele ridicate obraznic. „Parcă sunt sânii unei fecioare” gândi el, fără să ştie cât de adevărat era.

161

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Ajunşi în camera Anei, au constatat că cei doi îndrăgostiţi încă nu au ajuns în hotel. „Poate încă mai stau la plajă şi acum” gândiră ei. Ana a intrat în camera de baie pentru a dezbrăca cămaşa lui Emilian şi să ia altceva pe ea.

- Aş dori să mă culc un pic, dacă nu te superi.

Poate am să visez ceva frumos.

- Nu m-ar deranja, dacă m-ai visa pe mine.

- Să fii sănătos. Te-am visat din prima zi când am sosit la hotel.

- Cum aşa? Înainte de a ne cunoaşte?

- Da, înainte de a ne cunoaşte. Abia după amiază te-am recunoscut pe plajă şi atunci ni s-au întâlnit pentru prima data privirile.

- Interesant. Deci să cred că cineva a manipulat în aşa fel destinele noastre, încât să ne întâlnim pe o plajă din Saturn?

- Posibil. Nu este Cineva care se ocupă cu destinul fiecăruia?

- Nu sunt un credincios în adevăratul sens al cuvântului. Nu sunt ortodox practicant, chiar dacă nu mă deranjează faptul că alţii o fac.

- Bine atunci, fugi la tine în cameră şi ne întâlnim la ora patru pe plajă, dacă mai ai chef de bronzare.

- Nu plec de aici nici alungat de poliţie fără un pupic.

- Bine atunci, dar pleci imediat.

Ana se apropie de bărbat şi, închizând ochii, se ridică pe vârfuri ca de obicei, să primească pupicul pe care i-l promisese. Observă cum braţul lui îi cuprinse mijlocelul şi gura îi era acoperită de buzele sale flămânde. Simţea că se sufocă de plăcere. Se făcuse mică în braţele lui şi îl cuprinse cu drag de gât. Dorea să simtă cu toată fiinţa această sărutare şi o simţi mult timp după ce iubitul său părăsise camera cu promisiunea că va reveni şi cu alte suplimentări.

162

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Ana se chinuia să adoarmă. Aşa spera să se elibereze de toată învălmăşeala de gânduri contradictorii.

Nu îl cunoştea pe Emilian decât de două zile. Cum să aibă atâta încredere în el, încât să-şi permită să-şi facă vise, speranţe şi mai ales proiecte de viitor? Nu s-a întâmplat acest lucru în atâţia ani şi doar a întâlnit suficient de mulţi bărbaţi la fel de interesanţi, frumoşi şi care o plăceau. De ce tocmai el să fie acela care să-i tulbure zilele de concediu? Îi era ciudă pe ea, considerându-se singura vinovată de această stare a frământărilor interioare, chiar dacă dăduse vina pe el.

Dacă era la fel cum era Cristina, poate că nu îşi făcea atâtea probleme, dar ea nu era Cristina, despre care nu ştia aproape nimic. Putea Cristina să facă ce-i plăcea, însă ea îşi dorea liniştea. Dorea să-l alunge pe Emilian din gândurile sale şi să fie la fel de liberă ca în ziua când a intrat pe uşa acestui hotel. De ce nu mai poate să se elibereze ? Cine-i controla gândurile, simţurile şi dorinţele?

Dacă ar fi fost după cum dorea ea acum, ar fi fugit pe scări într-un suflet, până la etajul cinci şi acolo nu mai ştia ce se putea întâmpla. Nu mai era sigură pe ea că va mai fi raţională ca până acum. Îi dispăruse siguranţa asupra deciziilor sale.

Ana plângea de ciudă că i se întâmplă aceste lucruri. A aşteptat douăzeci şi nouă ani ca să vină din necunoscut un bărbat să-i strice întreg echilibrul? Îl ura pentru asta, dar imediat şi-l dorea lângă ea, s-o strângă în braţe, s-o sărute, să-i spună că o iubeşte şi că fără ea luna nu va mai apărea pe bolta înstelată. Că pescăruşii vor părăsi nesfârşita mare, refugiindu-se cine ştie pe unde.

Ana adormi, suspinând în somn ca un copil ce visează ceva ce nimeni nu poate şti.

Era parcă pe mare, într-o barcă cu pânze care se legăna din cauza valurilor din ce în ce mai mari. Se repezea cu prova în talazuri, ca apoi să se ridice pe culmile lor, parcă plutea deasupra lumii. Nu se mai 163

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

vedea uscatul. Doar ţipetele pescăruşilor o mai însoţeau.

Barca nu mai avea nici cârmaci. Unde a dispărut şi acesta? De ce au lăsat-o singură? Ce va face acum părăsită de toţi în imensitatea marii învolburate? Cine o va mai salva dacă se răstoarnă barca? Aceasta zbura peste valuri spre larg.

Dinspre uscat nu se vedea şi auzea nimic. Parcă totuşi se auzea un şuierat de tren. Asta însemna că nu-i atât de departe uscatul. Poate că a plecat cineva în căutarea ei s-o salveze. Dar cine? Cum o va găsi pe această furtună? Nu cunoştea pe nimeni, în afara colegei de cameră şi a celor doi bărbaţi. Exact, aceştia oare unde or fi? De ce nu sunt şi ei pe barcă? Cu cine şi de ce a plecat singură pe mare pe o asemenea vreme rea? Începu să-i fie teamă pentru prima dată de viaţa sa.

Dacă Dumnezeu care mereu a avut grija destinului său, o va feri de înec şi de data aceasta, înseamnă că o iubeşte şi o ocroteşte. Începu să-i revină încrederea în destin. Se lumină deasupra mării. Soarele apăruse printre norii întunecaţi şi îi zâmbea şăgalnic, ca şi când făcuse o glumă.

Valurile se linişteau simţitor, iar barca se întorcea cu prova spre mal. Începeau să se vadă copacii şi hotelurile înşirate pe malul mării precum mărgelele la gâtul unei copile. Pe fâşia de uscat şerpuia un tren. Putea fi tot cel ce o adusese şi pe ea la mare. De la el se auzise şuieratul perceput printre mugetele mării învolburate. Se mişca ca un şarpe pe fâşia orizontului. Un bufnet o trezi din visare. Era Cristina care lovise uşa de perete, împingând-o cu piciorul, având mâinile ocupate cu tot felul de pachete cu ambalajele unul mai colorat decât altul. Aşa scăpase Ana de coşmarul rătăcirii sale în furtună. Oare aceasta să se datoreze frământărilor din timpul zilei ? Totul era confuz, nimic clar din tot ce i se întâmplase.

164

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Scuză-mă dacă te-am trezit din somn. Nu am vrut să fac zgomot, dar uşa s-a trântit din cauza ferestrei deschise şi cum afară a început să bată vântul din senin...

- Nu mai este soare şi frumos?

- Nu, a început o furtună de-ţi scoate ochii şi-ţi umple gura cu nisip. Au fugit toţi de pe plajă, noi am fost la bazar să ne mai luăm câteva nimicuri.

- Văd că eşti cu braţul plin de pachete. Ţi-ai golit portofelul?

- Ei, nici chiar aşa. George a vrut să-mi lase câteva amintiri. Pleacă peste două zile şi a ţinut neapărat să-mi cumpere câteva suveniruri, care să-mi amintească de el şi timpul petrecut împreună.

- Frumos din partea lui. Ce drăguţ! Felicitări.

- Mulţumesc, dar pentru ce felicitări?

- Cum pentru ce! Pentru George şi prietenia voastră! Nu-i suficient?

- Aa, ba da, este un drăguţ, un gentleman şi-mi place la nebunie de el. Tu cu Emilian în ce ape vă scăldaţi ? Cum merg relaţiile dintre voi?

- Cum să meargă ? Ca între doi oameni maturi, care s-au cunoscut la malul mării, se întâlnesc, se salută şi se respectă unul pe celălalt.

- Numai atât ? Nimic în plus, aşa, mai apropiat, mai de suflet ?

- Trebuia să fie aşa ? Nu mi-am trecut în program aşa ceva, cel puţin eu.

- Hai şi tu, nu mai fi arici. De ce-ţi scoţi ţepii la mine? Doar am întrebat din curiozitate. Cum ei sunt prieteni şi noi…

- … colege de cameră! sări imediat Ana ca să puncteze definitiv relaţia dintre ele, încă fiind supărată pe Cristina pentru lipsa ei de încredere din noaptea trecută.

- Mda, la asta mă gândeam şi eu, continuă ea fără entuziasmul de la început. A sesizat iritarea din glasul Anei, dar se gândea că se datorează invidiei că a primit 165

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

atâtea cadouri din partea lui George, nici nu-i trecea prin cap că tocmai lipsa ei de încredere în Ana o jignise pe fată şi-i schimbase atitudinea faţă de ea.

Cristina se duse să-şi aşeze în dulap pachetele ce-i ocupau braţele, în timp ce Ana dădu perdeaua la o parte şi deschise uşa balconului să vadă dacă furtuna din visul ei chiar exista într-adevăr. Se auzea freamătul mării şi valurile ce se spărgeau de stabilopozii digurilor de apărare a plajei, iar plopii îşi legănau cu tărie crengile, producând un şuierat şi un freamăt specific furtunilor. „Mda, astă seară s-a dus cina romantică promisă de Emilian, dacă va începe să plouă sau se va înteţi furtuna”. Se uită printre copaci spre scena artiştilor şi descoperi că nu mai sunt instrumentele acestora pe ea. Oare unde dispăruseră? S-au gândit şi ei la ploaie? Posibil.

Cristina terminase de aşezat cadourile în dulap şi începuse să-i povestească ce a mai făcut după plecarea ei.

Cum era să se înece o fetiţă pe care a tras-o curentul marin înspre larg şi a observat-o sora sa geamănă, care a început să ţipe că se îneacă şi a alertat turiştii din apă care au salvat-o.

Ana la cuvântul geamănă deveni mai atentă la spusele Cristinei. Porni cu gândul la Maria. Oare ce face ea acum, pe unde se află oare? Când erau împreuna se întâlneau zilnic. Fiecare cum găsea câteva minute libere, trecea pe la cealaltă să o vadă şi să schimbe câteva cuvinte. Chiar dacă lucrau în ateliere diferite, fabrica nu era aşa de mare încât să nu se poată vedea dacă o doreau.

Comunicarea dintre ele era firească, ca între surori, vorbeau despre sănătatea şi nevoile acute ale mamei lor, în rest mai nimic. Fiecare îşi vedea de drumul său şi de priorităţile fiecăruia cum le numea Maria. Dar acum una fiind undeva prin Europa, alta la mare…

166

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Cristina îi descrise cu lux de amănunte tot timpul petrecut pe plajă şi apoi în bazar de la plecarea Anei în cameră.

- Tu ce ai mai făcut în acest timp ?

- Eu? tresări ea ca din visare. Mai nimic. Am încercat să citesc ceva, după ce am făcut un duş şi apoi am adormit. M-ai trezit acum, când ai intrat ca o vijelie pe uşă.

- Scuze, dar îmi erau mâinile ocupate cu pachetele de cumpărături.

- Şi George unde este ? De ce nu a venit să te ajute la cărat bagaje?

- Aa, a rămas jos, s-a întâlnit cu mai mulţi colegi scriitori, să bea o bere cu ei la barul Prahova. Îl întrebau de Emilian dacă ştie unde este. Apropou, nu l-ai văzut?

- O fi la ei în cameră. Ce, eu îi ţin contul la ce face el? Ne-am luat la revedere în lift, unde ne-am şi despărţit.

Ana nu povesti nimic Cristinei despre vizita ei mai mult goală decât îmbrăcată, în camera bărbaţilor şi despre ce au discutat şi făcut ei acolo. Asta mai trebuia, să-i dea raportul la ce face cu viaţa sa. Ar fi culmea ironiei. Ea să-i spună totul cu sinceritate şi încredere şi Cristina să se ferească hoţeşte de ea.

Cristina se dezbrăcă de ţinuta avută la plajă şi se duse în baie să scape de nisipul de care era plină peste tot, în timp ce Ana îşi reluă cititul cărţii sale de vacanţă.

Povestea parcă se potrivea cu propria sa viaţă. La fel şi eroina din carte se îndrăgostise de un bărbat şi îşi punea ca şi ea tot felul de întrebări asupra relaţiilor viitoare. Să aibă încredere în el şi să-l iubească cu pasiunea ce tot creştea pe timp ce se tot întâlneau sau să fie mai prudentă, mai temperată în porniri şi să aştepte să-i cunoască adevăratul caracter şi intenţiile sale adevărate?

167

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor MOTTO: „Iubeşti pe cineva atunci când ai ajuns să vrei să-i dai ceea ce ai mai bun şi hotărăşti să i te dai pe tine însuţi.”

Octavian Paler

13. Furtuna

Ana nu mai avea curajul să se culce, de teamă să nu viseze cine ştie ce alte noi trăsnăi, ca şi mai devreme.

Parcă era o cameră vrăjită. Cum punea capul pe pernă şi adormea, cum o bântuiau tot felul de vise. Norocul ei a fost că de fiecare dată s-au sfârşit cu happy-end. La primul, a apărut omul în alb şi a salvat-o de Umbră, cum o denumise ea, iar în cel de adineauri, s-a oprit furtuna şi barca s-a întors singură la mal, de parcă era condusă de o forţă supranaturală în locul cârmaciului dispărut în larg.

Ana încercă să citească, dar nu a fost posibil. Când a ieşit Cristina de sub duş, a şi început să turuie din gură tot felul de nimicuri, întâmplări de pe plajă sau văzute prin bazar. Apoi, fără să vrea, s-a deconspirat, precum că l-a vizitat pe George în cameră. Îi povestea ce a văzut ea de la etajul cinci în largul mării, când Emilian plecase până la Mangalia la supermarket. „Deci relaţiile lor pot fi mult mai intime decât par a fi gândi Ana, că doar nu l-a vizitat în cameră să-i vadă garderoba sau să admire panorama mării de la fereastră”. „De fapt şi ea l-a vizitat astăzi pe Emilian continuă ea analizarea situaţiei dintre ele şi cei doi bărbaţi şi nu tocmai într-o ţinută de protocol, deci şi despre mine se poate spune că am o relaţie mai mult decât amicală cu Emilian. Nu este bine să trag concluzii pripite şi apoi nici nu este atât de 168

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

interesant ce relaţii au cei doi. Mă interesează doar situaţia mea şi relaţia mea cu obraznicul de Emilian care şi-a permis, imediat cum a avut o scurtă clipă de intimitate, să-mi cuprindă în căuşul palmei sale mari, sânul. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, mai ales că simţeam cum mă apucă furnicăturile prin tot corpul, poate de aceea m-am şi smuls din îmbrăţişarea lui, de teama plăceri momentului, conchise Ana. Nu ştia ce să facă în situaţia nou creată. Să dea curs sentimentelor, crezându-l pe cuvânt pe Emilian că şi el este îndrăgostit de ea sau să mai aştepte, să vadă cum vor evolua lucrurile între ei? Mai erau două zile şi Emilian va părăsi hotelul, ea rămânând încă alte opt zile la mare. „De ce oare sunt atât de îngrijorată de puţinătatea acestor zile? Cum mi le voi petrece singură? De fapt am venit singură şi mai este şi Cristina. De ce să-mi fac atâtea probleme”?

Trebuia să se comporte de parcă nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Emilian. „Mă va mai căuta când se va întoarce el la Ploieşti şi eu voi fi la Câmpina?” continuă Ana interogatoriul cu sine. „Dar dacă este doar un moft al lui, o „hârjoneală” cum poate a avut atâtea, când dorea să-şi condimenteze viaţa cu vreo femeie? Să vadă ce poate scoate de la această legătură că de, era bărbat. Nici Cristina şi cu George nu dau prea mare importanţă relaţiei dintre ei, există că aşa doresc şi nu va mai conta dacă se va sfârşi odată cu despărţirea lor.

Nici nu mai auzea ce spunea Cristina. Când aceasta a văzut că nu este ascultată, pur şi simplu s-a culcat cu faţa la perete, precum un copil bosumflat că a fost certat de părinţi.

Se făcuse dintr-o dată linişte în cameră. Se auzea doar foşnetul plopilor din grădina de vară. Furtuna se mai liniştise. Nu mai spulbera nisipul. Ana privea din balcon în grădină. Ospătarii schimbau feţele de masă pline de praful fin şi nisip adus de pe plajă de rafalele vântului, cu altele curate. Se pregăteau pentru programul 169

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

normal al serii. Trebuiau să profite de fiecare clipă. Pe litoral nu este ca la munte, sezon continuu, fie vreme bună, fie rea. În cele trei luni, care de fapt se rezumă la ultimele două din vară, când litoralul este mai căutat de către turişti, trebuiau să facă rentabilă locaţia, să amortizeze cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea lor.

Ana, de pe balcon, privea la forfota ospătarilor din gradină. Aveau legate feţe de masă albe în jurul mijlocului şi îşi cărau vesela la gheridoanele 10 fiecăruia.

Când vor veni turiştii să aibă totul la îndemână, să nu-i facă să aştepte după un şerveţel sau un tacâm. „În seara asta Emilian mi-a promis că îmi va organiza o cină romantică. Să vedem la ce s-a gândit când a făcut promisiunea”, îşi aminti Ana. Ospătarul care le servise cina în grădină cu o seară înainte, avea raionul undeva spre hotel, mai departe de orchestră şi într-o zonă plină de copaci şi arbuşti. Era chiar sub fereastra lor. Putea să-l strige să le rezerve o masă şi pentru astă seară. Încercă să o facă, dar observă cum doarme Cristina şi nu dorea să o trezească, aşa cum procedase ea mai devreme. Poate era scuzabil gestul ei, nu ştia că doarme la acea oră din zi.

Pierduse o după amiaza de plajă din cauza schimbării vremii. Auzise ea că în Dobrogea cam bate vântul, dar nu credea că vremea este atât de schimbătoare, încât să fie dimineaţa soare şi frumos şi peste câteva ore furtună de nisip. Deci nu a visat ea degeaba că a prins-o furtuna pe mare, chiar erau valuri puternice. Va coborî să vadă şi ea cum este când pe mare sunt valuri.

Se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni scurţi şi o bluză, iar pentru orice eventualitate, îşi lua şi un hanorac dacă îi va fi frig. Până atunci, legă hanoracul în jurul mijlocului. Cu poşeta pe umăr, coborî cele două etaje şi ieşi direct prin grădina de vară. Poate îl va zări şi pe ospătar să-i zică de masa de la cină.

10

Dulapuri în care se depune veselă, tacâmuri, şi alte obiecte necesare aranjării unei mese.

170

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Bună ziua, Marius. Te rog să ne reţii şi astă seară o masă, undeva unde crezi tu că este mai bine, să vedem ce se întâmplă şi pe ring dar să vedem şi artiştii.

- Lăsaţi, domnişoara Ana că s-a rezolvat cu masa.

A venit amicul dumneavoastră şi a vorbit mai devreme.

Nu v-a spus?

- Da? Nu, nu mi-a spus nimic, nu ne-am întâlnit de înainte de prânz.

- Staţi fără grijă, totul este ok!

- Bine, Marius, merg pe mâna ta.

- Pe a domnului, că el a organizat totul pentru diseară. O să vedeţi.

- Este vreo surpriză? M-ai făcut curioasă.

- Nu ştiu! Spuse el pe un ton misterios. Vedeţi diseară ce va fi. Mă scuzaţi, dar am multă treabă, aşa că vă las. Marius intră în sala restaurantului cu autoservire şi dispăru în bucătărie, lăsând-o pe Ana derutată de cele aflate. Auzi! Emilian vrea să-i facă o surpriză în seara asta. La ce s-a referit ospătarul? Ridică din umeri şi ieşi din grădină pe poarta dinspre faleză. Când trecu pe lângă „Terasa din Colţ”, cum era denumit localul, o terasă din lemn băiţuit11, aşezată în curbura falezei ce ocolea o fostă popicărie, acum bazar, unde puteai să serveşti orice doreai atât de mâncare, cât şi de băut, Ana văzu măreţia spectacolului oferit de mare. „Doamne, se miră ea văzând pentru prima dată o mare agitată, câtă frumuseţe, câtă sălbăticie şi măreţie totodată, este pe mare. Ca într-un vis. Cum am putut visa ceva ce nu am văzut niciodată”. Valurile erau imense. Veneau val după val, precum companiile unei armate pornită la luptă. Se auzea un vuiet precum urletul puternic al oştirii în plin atac, când valurile se spărgeau de digurile ce protejau petecul de nisip al plajei. Tone de apă treceau peste

11

Aici cu sensul de vopsit cu baiţ, produs chimic folosit în vopsitorie, la curăţirea unor corpuri de lemn sau de metal, la fixarea coloranţilor pe fibrele textile etc. (germ. Beize). DEX.

171

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

stabilopozi,12 împrăştiindu-se pe platforma digului.

Razele soarelui, ce se strecurau timide printre norii cenuşii, se reflectau în stropii de apă sărată în mii de culori strălucitoare, formând un mic curcubeu.

Ana se apropia de dig să privească spectacolul cât mai aproape. Dinspre mare venea un val de aer rece, aşa că îşi îmbrăcă hanoracul. O pătrundea frigul şi umezeala din aer, chiar dacă era în luna lui cuptor. Şi ce căldură a fost de dimineaţă! Din cauza ei părăsise plaja care era acum inundată până la jumătatea ei de furia valurilor ce intrau în golful format între cele două diguri. „Mâine nu va fi bine de plajă, chiar dacă va fi soare”, gândi Ana. „Când se va mai zvânta nisipul după câtă apa a tot înghiţit? Cine va aduna atâta vegetaţie şi resturi aduse de valurile mării şi aruncate pe nisip”? Pe plajă au început să se adune tot felul de scoici şi alge, sticle, pungi de plastic şi multe alte gunoaie, aduse de valuri la peste trei-patru metri de la apă. Cineva trebuie să facă mâine curăţenie, altfel aceste alge vor degaja un miros insuportabil când vor intra în putrefacţie. Pescăruşii au pus stăpânire peste plaja plină de tot felul de resturi. Căutau micii crabi pe care îi luau în cioc şi îi înghiţeau cu totul, sau alte resturi comestibile pentru ei. „Păcat că nu am o camera de filmat sau un aparat foto să-mi amintesc de această după amiază când voi privi imaginile” îşi spuse ea cu regret. Uitase să-şi ia de acasă şi aici nu merita să cumpere un alt aparat foto. „Oare unde o fi Emilian, de nu a apărut pe malul mării? El poate să privească spectacolul din cameră, plopii nu ajung cu ramurile până la etajul cinci.” continua ea dialogul cu sine.

Ana se gândea din nou la el. „Cine l-a adus tocmai pe plaja din Saturn ca să-l întâlnesc? Nu puteam să vin şi eu în altă perioadă, ori cel puţin să fiu cazată în altă parte?” Era atâta linişte în sufletul său, când s-a urcat în rapidul de 12

Piesă de beton armat turnat prin compresie, folosită la consolidarea digurilor (DEX)

172

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Timişoara Nord - Mangalia, încât nici nu bănuia că acesta o va duce spre cea mai zbuciumată mare ce o va întâlni şi aceea nu va fi Marea Neagră, ci Marea Neliniştii din sufletul ei.

Necunoscând sentimentul de iubire, nu a cunoscut nici efectele devastatoare ale acesteia. În mintea unei femei ca Ana, aflată pentru prima dată în îmbrăţişarea acestui fenomen, se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Să se lase condusă de sentimentele copleşitoare ale dragostei sau de raţiune?

Care este calea cea mai corectă? Cum să procedeze să nu regrete toată viaţa că a luat hotărârea cea mai nepotrivită? Nu-i venea să părăsească malul mării. Cel puţin aici era martora a două furtuni la fel de puternice.

Una pe marea furioasă ce dorea să cucerească uscatul, alta în sufletul său.

Ce să facă? Să lase iubirea să-i inunde sufletul? Să prindă în mâini speranţa, trăind fără nici o condiţionare bucuria întâlnirii celui ce a produs scânteia care i-a generat explozia de sentimente contradictorii? Nu ştia ce să facă. Va fi sau nu va fi fericită cu Emilian? Se va regăsi în această furtunoasă poveste de dragoste? Va fi trădată şi dezamăgită ca acum zece ani de către Costache? Va vedea ea ce va urma în zilele următoare. Două zile cât mai stătea Emilian la mare, erau definitorii la ce va face pe viitor cu relaţia lor abia mijită, precum mustaţa unui fecior aflat în pubertate.

Aşa cum se întâmplă cel mai des în majoritatea relaţiilor, astăzi ni se pare că ne iubim, iar mâine nu ne mai cunoaştem unul pe celălalt sau mai rău, ne urâm. Ea într-o relaţie cu un bărbat nu dorea să devină doar două fiinţe aflate în derivă, care îşi caută sprijinul unul pe altul, aşteptând să treacă timpul. Ana nu dorea aşa ceva.

Mai bine va trăi cum a trăit în toţi aceşti ultimi zece ani, fără complicaţii, doar cu grija persoanei sale, nu şi a altuia. Poate că era un gest egoist şi comod, dar era mai sigur că nu va suferi pentru cineva care nu merită.

173

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Părăsi plaja umedă şi se îndreptă spre hotel.

Revenind în grădină, observă că era pregătită de către salariaţii restaurantului, pentru o nouă seară muzicală.

Aruncă ochii, curioasă să vadă dacă exista vreo masă pregătită mai special, dar nu observă nimic. Un pic dezamăgită intră în holul hotelului şi apoi alături de altă familie, în cabina liftului.

Cristina se trezise şi îşi făcea plictisită de lucru, dându-şi cu ojă pe unghii. O aştepta pe Ana să o întrebe de programul serii, despre care nu ştia mare lucru. Nu discutase nimic cu George, decât că le aşteaptă în grădină la opt seara. Nu ştia dacă să mai meargă şi la autoservire să servească cina cu meniul intrat în costul biletului.

- Mai mergem la autoservire în seara asta? întrebă Cristina, când Ana intră în cameră.

- Vrei neapărat să nu mai încapi pe uşă, când va fi ziua părăsirii hotelului?

- Ha, ha, parcă acum arăt mai bine.

- Ei, încă mai este loc de depus câte ceva, dar nu pe şolduri şi fese, care şi aşa sunt cam mărişoare pentru vârsta ta.

- Mda, sunt cam purcică. Ce să-i faci dacă îmi place să mănânc?

- Să înveţi să te reţii de la mâncare şi mai ales de la dulciuri, după care văd că te cam dai în vânt mai ceva ca un copil.

- Aşa-i, îmi plac dulciurile. De mică mi-au plăcut.

- De aceea eşti ca o purcică cum singură te califici.

- Lasă asta acum, ia spune cum ne îmbrăcăm în seara asta?

- Cum să te îmbraci? Cum îţi place, ţinând cont şi de faptul că nu mai este aşa de cald ca aseară. Nu vrei să dansezi, mai ales că au mai rămas doar două seri pe care le poţi petrece în compania lui George?

- Ba da, neapărat că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată.

174

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Care este situaţia dintre voi? O întrebă dintr-odată Ana, aşa, ca fapt divers.

- Care să fie? Una normală între doi oameni care se plac...

- Nu-ţi pare rău că vă despărţiţi şi este posibil să nu vă mai vedeţi? Tu la Orşova, el la Bacău...

- Şi ce ai vrea să fac? Să-l iau cu mine la Orşova sau să plec după el la Bacău?

- Când este vorba de o apropiere sentimentală, mi s-ar părea normal.

- Ana, tu nu eşti o fată „bătrână” la douăzeci şi nouă de ani. De ce gândeşti ca o fată bătrână? Lumea s-a schimbat după revoluţie, a evoluat, nu mai gândeşte ca pe timpurile bunicilor noastre. Ce treabă are o relaţie dintre o femeie şi un bărbat care se plac cu căsnicia? Dacă ne-am mărita cu toţi bărbaţii care ne plac, am deschide un adevărat harem.

- Scuze, poate sunt depăşită de evenimente, eu altă gândire am despre acest gen de relaţii. Nu aş putea să...

- Ce? Să te culci cu un bărbat pe care n-ai să-l mai vezi niciodată? Ha, ha, ha, să fii sănătoasă câte femei gândesc ca mine în ziua de astăzi. Este mai practic.

- Posibil. Înseamnă că pe mine m-au depăşit evenimentele. Am rămas cu concepţia bunicii, ori iubeşti pe cineva şi rămâi cu cel pe care îl iubeşti, ori rămâi singură toată viaţa.

- Ana, nimeni nu fuge din calea dragostei. Timpul nu te lasă să părăseşti această lume fără să verşi o lacrimă din dragoste..., dar viaţa trebuie să o trăieşti aşa cum este, nu numai cum ţi-ai făurit-o tu în concepţia ta egoistă.

- De ce crezi că aş putea fi egoistă? Doar că vreau să iubesc un singur bărbat?

- Acel bărbat mai întâi trebuie descoperit. El trebuie să existe, cum se spune parafrazând textul din cărţile de rugăciuni, după chipul şi asemănarea imaginaţiei tale. Dar dacă nu-l găseşti din prima căutare? Poţi să te 175

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

înşeli în privinţa lui, aşa cum şi el se poate înşela în privinţa ta. Atunci ce faci? Te călugăreşti? Te spânzuri?

- Crezi că a merge la o mănăstire este singura posibilitate de a scăpa de tentaţii?

- Ana, sufletul unui om, este asemenea unui fruct, îi trebuie un timp să se coacă, să se formeze şi să ofere acea aromă şi savoare unică, atunci când guşti din el. Dar şi fructele sunt de mai multe tipuri, ca şi sufletele oamenilor, unele se coc mai repede şi-ţi pot oferi dragostea lor, o dragoste curată şi unică cum ţi-o doreşti tu, altele mai greu, sau niciodată, asta depinzând mai ales de strălucirea soarelui care le încălzeşte şi le grăbeşte coacerea. Tu poate vei întâlni un fruct care ţi se pare că este copt şi deosebit de aromat, însă el poate fi doar pe afară aspectuos, iar în interior să fie plin de amărăciune.

- Poate că ai dreptate, însă mie îmi este foarte greu să accept o relaţie dintre un bărbat şi o femeie, fără să existe sentimentul iubirii care să-i unească.

- Mulţi dintre noi am iubit, iubim, sau vom iubi.

Nimeni nu scapă de acest fenomen. Nimeni nu fuge din calea dragostei. Numai că nu toţi cei care o caută o şi găsesc, mai ales din prima încercare. Parcă timpul este făcut să nu te lase să exişti în această lume fără să verşi lacrimi din iubire, dar puţini sunt cei care ştiu să le aprecieze adevărata lor valoare. Nici eu nu am scăpat de a plânge după cineva, dar îţi spun un lucru, mi-am jurat că nu voi mai plânge din dragoste pentru un bărbat sau după un bărbat. Aşa că acum nu fac altceva decât să iau de la viaţă tot ce poate fi mai frumos şi mai plăcut pentru mine.

- Am înţeles acum atitudinea ta. Ce să fac dacă eu nu pot fi aşa? Vreau să iubesc cu pasiune numai o dată şi un singur bărbat, care să fie unicul om în jurul căruia să gravitez precum luna în jurul soarelui.

- Eşti o idealistă incurabilă. Succes să-l descoperi pe acest bărbat unic.

176

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Poate că l-am găsit şi încă nu ştiu, mai spuse ea ca pentru sine, dar a fost auzită şi de Cristina care doar ridică din sprâncene a neîncredere.

- Sper să găsesc portiţa deschisă către bărbatul al cărui suflet să vibreze pe aceleaşi unde cu ale mele, continuă Ana. Ai şi tu dreptate. Dacă nu încerci, nu ai cum să ştii dacă există acel suflet pereche pe care îl cauţi, în timp ce alergi în căutarea fericirii. Sper să-l găsesc acum şi aici, altfel cine ştie dacă îl voi mai căuta vreodată.

Acum am curajul să o fac. Mâine nu mai ştiu dacă îl voi mai avea.

- Succes, Ana şi mult noroc în găsirea fericirii ideale, dar eu mă îndoiesc că există aşa ceva undeva în afara poeziilor celor din branşa lui George sau Emilian.

Cele două fete încheiară discuţia, având nu prea clar sintetizat viitorul lor. Fiecare se gândea la ce putea să le ofere viaţa pe moment şi mai ales cei doi bărbaţi. Dacă pentru Cristina era limpede, relaţia cu George se referea strict la şederea ei la mare şi atât, nimic programat pentru un viitor apropiat sau îndepărtat, pentru Ana totul ar fi reprezentat o relaţie permanentă şi unică în felul său, ceva ce nu a mai trăit niciodată şi care să fie o continuă stare de noutate şi speranţă. Însemna viitorul ei alături de un bărbat şi schimbarea tuturor obiceiurilor sale de până acum. O viaţă nouă lângă un om despre care nu ştia mai nimic.

Aflase doar că este scriitor şi asta că aşa i s-a prezentat, nu că ar fi citit ceva scris de el. Ce va însemna acest lucru pentru restul vieţii sale nu ştia, cum nu ştia dacă există vreun viitor lângă acest bărbat sau alt bărbat. Era obişnuită să fie singura persoana care ia hotărâri în numele său şi-i stabileşte soarta. Totul până acum a depins doar de voinţa ei. Dar mai târziu? Trebuia să se obişnuiască să mai includă încă pe cineva în această ecuaţie cu o singură cunoscută. Ce va însemna acest lucru habar nu avea.

177

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Entuziasmul ei din momentul despărţirii de Emilian începu să se zdruncine. Viitorul relaţiei devenea neclar şi tulbure precum marea din timpul furtunii.

Simţea cum o gheară strângea puternic în interiorul pieptului său. Respiraţia îi devenise greoaie, parcă se sufoca, nu mai avea aer suficient să respire. Camera se micşora. Se simţea strânsă ca într-un corset. O apăsa greutatea tavanului. Oare să fie un atac de panică? De ce?

Doar nu era obligată să meargă mai departe dacă nu dorea acest lucru.

Emilian, dacă îşi vede de viaţa lui ca şi până acum, ea nu are de ce să se teamă. Îi va spune s-o lase în pace imediat cum se vor întâlni. Dar ea o doreşte cu adevărat?

Anei îi era pur şi simplu frică de necunoscut. Era prea legată de viaţa sa plină de indiferenţa faţă de bărbaţi, încât nu putea găsi în ei altceva decât sursa răului, pericolul care să-i tulbure liniştea lăuntrică, când nu erau simpli trecători sau colegi de muncă. „Are dreptate Cristina”, îşi spuse Ana. „Dacă nu era aşa de îndrăgostită de profesia sa, mai bine s-ar îndrepta spre viaţa ferită de orice tentaţie dintr-o mănăstire”. Nu era o mare credincioasă care să iubească viaţa legată numai de rugăciuni şi de sacrificii în numele divinităţii. Mai mult o atrăgea viaţa laică, însă aceasta trebuia să fie lipsită de pericole. Până acum a scăpat şi a fost ferită de orice tentaţie. „De ce tocmai acum când am venit să mă relaxez să mi se rupă echilibrul”? încheie Ana dialogul cu ea însăşi.

Dorea să scape de toate aceste gânduri. Cum o văzu pe Cristina că din nou şi-a dăruit trupul patului, pentru aş continua odihna, încercă şi ea să-şi alunge gândurile citind din cartea ei de concediu. Fiind sinceră cu ea, recunoscu că nu i-a rămas nimic în memorie din textul cărţii. De fiecare dată când se apuca de citit, o prindea somnul din urmă. Aşa păţi şi de data aceasta. Se adânci într-un somn din care fu scoasă doar de ciocăniturile insistente în uşă. Atunci observă că era semiîntuneric în cameră. „Doamne, cât o fi ceasul”? Se 178

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

repezi să aprindă lumina şi apoi îşi căută halatul, strigând la cel ce tot insista la uşă : - Imediat!

Când deschise uşa, în prag apăru George îmbrăcat într-un costum alb de vară, din pânză de in, cu batistă albastră la buzunar, de parcă era un actor dintr-un spectacol de cabaret cu barbişonul său negru. Îi lipsea bastonul.

- Bună seara. Ce s-a întâmplat cu voi? Nu vedeţi cât este ceasul ? Este trecut de opt jumătate şi vorbisem să ne întâlnim în grădină la opt fix.

- Cât este ? Doamne, cât am dormit de mult.

Cristina nici tu nu te-ai trezit mai devreme ?

- Nu vezi că tot acum m-am trezit ? George, fugi că în zece minute te ajungem şi noi din urmă. Doar să ne luăm ceva pe noi şi coborâm.

- Ştiu cât de lungi sunt cele zece minute, numai să vă grăbiţi totuşi. Emilian este jos şi-i nerăbdător să ne întâlnim. O să vedeţi de ce este aşa de nerăbdător! Spuse el misterios şi părăsi camera fetelor care cu toată viteza de care erau capabile, cât timp una se răcorea pe faţă cu apă rece, cealaltă îşi pregătea ţinuta de seară.

Când au coborât cele două tinere în grădină, orchestra îşi începuse programul de câteva minute. I-au găsit pe bărbaţi la masă savurând câte un pahar cu o băutură alcoolică cu gheaţă. Marius îşi vedea de treburile sale servind clienţii de la celelalte mese din sectorul lui de activitate. Zărindu-şi partenerele cei doi bărbaţi s-au ridicat de la masă şi le-au venit în întâmpinare, salutându-le şi sărutându-le mâna cu galanterie, apoi ajutându-le să ia loc la masă. Fetele se simţiră măgulite de atenţia partenerilor.

- Credeam că aţi renunţat să mai mâncaţi în seara asta, le întâmpină George de cum le-a văzut venind pe alee.

- Găseam de mâncare şi mai târziu. Vă rugăm să ne scuzaţi că nu am fost punctuale şi aceasta nu din 179

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

cochetărie de prost gust. Am adormit amândouă buştean şi dacă nu bătea George în uşă să ne scoale, nu ştiu când ne-am fi trezit.

- Nu-i nimic, prima dată se iartă, spuse şi Emilian mai împăciuitor. Luaţi loc cum vă place să vă aşezaţi, cu faţa sau cu spatele la formaţie.

- Cu spatele staţi voi, că nu sunteţi curioşi să vedeţi cum sunt îmbrăcate celelalte femei.

- Cum să nu? Ba suntem, îşi manifestă nemulţumirea George.

- Tu să ai ochii bine fixaţi pe mine, că mai ai doar o seară şi apoi ai să-mi duci dorul, te vei mulţumi doar cu moldovencele tale din Bacău, îl luă în primire Cristina pe George.

- Ce să-i faci, mă voi sacrifica şi eu cu ce am la îndemână. Asta este, spuse George mucalit, jucând rolul resemnatului.

- George, lasă fetele să se aşeze cum doresc, nu le mai necăji.

- Dar ce le fac eu? Domnişoarelor, poftiţi, vă rog, luaţi loc la masă, să putem face comanda.

Fetele erau vesele, cu toate că în sufletul Anei, era puţină nedumerire. Atât Marius, cât şi George s-au referit la o surpriză şi nu au găsit decât o masă simplă, adevărat atent aranjată, însă pe ea în afara celor două pahare din care încă mai gustau bărbaţii, nu era adus nimic. Pahare goale, tacâmuri, şerveţele şi atât. Era acelaşi aranjament simplu ca şi aseară când au găsit masa cu cartonaşul pe care scria: „Rezervat”.

Marius îşi făcu apariţia imediat cum a observat fetele venite la masă în compania bărbaţilor.

- Bună seara. Pot să servesc? se adresă el lui Emilian.

- Desigur, este toată lumea prezentă.

Ana se uită după cartea cu meniul serii, dar nu o găsi nici la masa învecinată, cum nu era nici pe gheridonul lui Marius.

180

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Nu mai căuta. Astă seară este un meniu deosebit. Încercăm să petrecem o seară specială care se poate transforma într-o seară magică. Poate va sosi şi magicianul care cu bagheta sa să ne transforme în prinţi şi prinţese de poveste.

- Desigur, voi scriitorii numai la poveşti cu FeţiFrumoşi şi Prinţese vă este gândul. Mai coborâţi printre muritorii de rând, părăsindu-vă fanteziile.

- Voi ţine cont de sugestia ta, dragă Ana. Mai târziu, acum dă-mi te rog voie să visez.

Din salonul autoservirii, cu Marius în frunte, apăru un grup de ospătare cu platouri încărcate cu tot felul de bunătăţi în mâini, ultima ospătară venind cu două sfeşnice a câte trei lumânări aprinse, fiecare de altă culoare.

Lumea din jur urmărea curioasă acest alai de ospătari cu platouri pline cu fructe exotice, pahare glasate, antreuri apetisante ce-ţi făceau cu ochiul excitându-ţi papilele gustative. Fetele făceau ochii mari văzând că totul se aşează pe masa lor.

- Ce aveţi oameni buni cu noi în această seară?

Vreţi să nu mai încăpem în aceste elegante rochiţe? Într-adevăr, fetele erau îmbrăcate foarte elegant.

Ana avea o rochiţă lungă strânsă pe talie dintr-un material vaporos, de culoarea spicului de grâu, sandale aurii cu tocul jos şi o camee prinsă în piept. Cristina cu o rochie trei sferturi, de un roşu deschis, spre ciclame, cu pantofi cu tocul înalt roşii şi o poşetă mică ce se asorta cu întreaga ţinută. Bărbaţii erau încântaţi de felul cum au venit partenerele lor îmbrăcate. Parcă au simţit că va fi o seară cu totul specială. Ambele erau atent fardate şi aranjate în ciuda puţinului timp ce l-au avut la dispoziţie.

- Fetelor, să ciocnim câte un pahar, dorindu-ne reciproc ca fiecare să primească de la viaţă tot ce este mai frumos, iar fericirea care este unicul sens al ei, să ne îmbrăţişeze cu toată dărnicia. Că vom fi fericiţi sau nu, împliniţi în dragoste sau neînţeleşi, cu toţii să încercăm să 181

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

ne regăsim în noi înşine într-o dragoste împărtăşită. Să ne găsim acea fiinţă după care alergăm toată viaţa, ca să ne răsplătească pentru loialitatea şi credinţa noastră în sentimentele sale. Trăiască dragostea, încheie Emilian speech-ul său de deschidere a serii.

- Vive l'amour! Să ciocnim pentru dragoste, a mai spus şi George, luând paharul cu Chivas Regal cu gheaţă în mână, ciocnind cu fetele şi cu Emilian. Fetele au fost servite cu Campari. Gustau cu teamă din paharele glasate cu zahăr şi feliuţa de lămâie pe margine, de parcă era paharul preotului ce servea împărtăşania în timpul căsătoriei religioase.

- Vive à la fête de la Mer Noire, completă şi Ana urarea bărbaţilor.

La masa celor două perechi deosebite, se instală buna dispoziţie în această seara de iulie, o seară răcoroasă însă plăcută. Se întrezăreau semne, precum că a doua zi va fi timp bun de plajă, cerul fiind senin şi plin cu stele, de parcă după amiaza nu a fost una furtunoasă.

Tinerii se bucurau din plin de toate bunătăţile de pe masă şi ospătarul avea grijă să tot aducă mereu, mai ales la bărbaţi alte pahare cu scotch whisky cu nelipsitele cuburi de gheaţă. Emilian nu s-a plimbat degeaba la Mangalia. Făcuse o mică aprovizionare cu tot ce şi-a dorit să fie mai deosebit pe masă şi nu se găseau în magazia restaurantului. Surpriza nu se limitase doar la atât. Fetele urmau să trăiască şi alte surprize în această seară.

Orchestra cânta o melodie de dragoste, iar solista cu fustiţa mini se legăna pe scenă în ritmul melodiei.

George care începuse să-i simtă savoarea scotchului începu să-i recite Cristinei: - Spune-mi, sincer, tu, femeie, Ce doruri ai, şi ce scânteie Foc la inimă să-ţi deie, Ce vise noaptea te răsfaţă, Mai ştii să strângi la piept, în braţă?

182

Virgil Stan

strofă:

Ana, fiica munţilor

Emilian îl şi luă în primire de cum recită prima

- Ce crezi tu George că aşa ceva se uită? Se învaţă din fragedă pruncie cum să strângi un iubit în braţe. Te îndoieşti de acest lucru?

Cristina privea contrariată la dialogul celor doi bărbaţi. George dorea doar să o impresioneze recitindu-i o compoziţie proprie sau să o şocheze? George continuă pe aceea şi temă: Auzi gândurile mele, Şi mai bune, şi mai rele, Dar un tril de păsărele?

Mai păşeşti desculţă-n iarbă, Tălpile roua să-ţi soarbă?

Mai dansezi prin amintiri, Printre spini de trandafiri Şi-n dorinţele de miri?

Mai ştii când e lună plină, Ai mai fost seara-n grădină?

Ai lăsat cerul să-ţi pupe Dalbul pe-ale tale pulpe Ce şi astăzi mă corupe?

De ce simt eu că suspini Şi plâng ochii tăi blajini?

Ai lăsat sânii la soare Să-i dezmierde blânda boare, În mirosuri de cicoare?

Ai mai mers mână de mână, Că eu te voiam... stăpână...

Interveni şi Emilian la versurile lui George adresate Cristinei, de parcă erau într-un dialog poetic: 183

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Umblă, George, umblă fata, Să te dea pe tine gata; Şi desculţă, şi bronzată, Sare-n marea-nvolburată, În braţe să prindă un val, Iar tu să-l aduci pe mal…

E geloasă şi sărată C-a rămas nesărutată; Când îi priveşti sânii la soare, Te orbeşte… frăţioare Că-ţi aruncă-n ochi… cu sare!

Fetele au început să râdă de schimbul de replici dintre cei doi scriitori. Era amuzant să-i vezi cât de spontan se duelau în versuri. Îi aplaudară, stârnind nedumerirea celor din jurul lor, oricum contrariaţi de la început de când li s-au servit aperitivele şi băuturile.

După ce li s-au adus fripturile însoţite de un vin Chardonnay de Murfatlar, fetelor, iar bărbaţilor, un Riesling din aceeaşi podgorie, apăru şi Gil Dobrică să-şi susţină repertoriul. Era îmbrăcat într-o cămaşă albă cu un pantalon bleumarin iar la gât avea legată o eşarfă cu buline mari albastre pe fond alb. Gil în ciuda vârstei sale şi a fizicului corpolent, se mişca pe scenă mai bine ca un tinerel, dansând în paşi de charleston cu pantofii lui enormi. Era un artist veritabil, talentat şi care îşi încânta auditoriul cu glasul său baritonal, de aceea după fiecare melodie nu se mai opreau aplauzele.

După programul lui Gil Dobrică, când formaţia locală începu să cânte „Astăzi ţi-am luat inel”, Ana primi din partea lui Emilian o casetă de bijuterii de culoare roşu carmin. Când o deschise, în interiorul alb din satin, găsi un superb inel de logodnă cu diamantul ce îşi reflecta strălucirea albastră în lumina becului de deasupra mesei festive. Caseta era însoţită de un plic legat cu o fundă şi un trandafir alb. Se emoţionă de nu mai putea să scoată 184

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

niciun cuvânt. Atât Cristina, care nu se aştepta, cât şi George care simţise ceva, o priveau curioşi să vadă ce va spune. Tot Emilian a fost cel care a scos-o din impas, când i-a mai spus: - Ana, scuză-mă că am ales de a mă adresa prin scris în loc să o fac direct ţie la această masă. Cum aceste rânduri sunt numai pentru tine şi numai tu poţi hotărî pasul următor din viaţă ce urmează să-l parcurgi, te rog să-l faci doar atunci când vei simţi că ai tăria să-mi dai un răspuns. Rămâne ca cel ce ne călăuzeşte de obicei paşii în viaţă, bunul Dumnezeu, să-ţi călăuzească şi ţie gândurile când îmi vei transmite răspunsul tău, fie el cel aşteptat cu nerăbdare şi emoţie de mine, fie cel care să-mi frângă aripile ce mă purtau în zbor spre speranţă şi fericire.

Ana îl privea cu nedumerire, cu tristeţe şi cu deznădejde în ochi pe Emilian, când primi acele semne de dragoste ale bărbatului visurilor sale. Îl privea cu deznădejde, ca nu cumva teama ce începuse să se strecoare încă din după amiaza acestei zile să învingă speranţa, iar frica de neprevăzut să fie soră cu o condamnare la singurătate sufletească veşnică. Simţea cum acele două simboluri îi ardeau palmele, cum prin venele sale se scurgea o lavă ce-i plumbuiau picioarele.

Abia mai putea să respire de emoţie şi de teamă. Vedea cum ochii celor trei persoane sunt aţintiţi asupra sa întrebători. Ce răspuns va da? Se aşeză tăcută la masă şi cu mâinile tremurânde deschise plicul. Când începu să citească, ochii i se umplură de lacrimi: „Ana, aş dori să fiu pământul pe care paşii tăi te poartă în căutarea fericirii. Să fiu acel ales al inimii tale ce-ţi aduce căldura sufletească şi mângâierea tandră în nopţile când vântul vremurilor aspre vor bate peste gândurile tale. Promit să am tăria de a păşi alături de tine şi atunci când curenţi potrivnici mă vor îndemna să-mi schimb sensul drumurilor noastre în viaţă. Să-ţi fiu un sprijin real, atât la bine, cât şi la greu. Vreau să gust alături de tine, atât din cupa fericirii, cât 185

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

şi din cea a necazurilor vieţii, să împart atât bucuria, cât şi tristeţea. Şi dacă ar fi să-l citez pe George Sand, nu pe George Safir de faţă, să avem o singură fericire, să mă iubeşti şi să te iubesc. Ana, cu aceşti martori de faţă te întreb solemn: -Vrei să fi soţia mea? Şi nu uita: când degetele mele te-or atinge, de fericire se vor topi... şi poate m-aş dizolva în îmbrăţişarea ta.

Vei fi vocea care-mi mângâie tristeţea sau fruntea obosită după o zi de muncă. Vei fi mâna ce-mi alungă grăbită gândurile întunecate... ori ceea ce se află dincolo de fereastra sufletului îndurerat, sub apăsarea depărtării, când nu vom fi unul lângă celălalt. Eu voi fi gând hoinar, rătăcit în părul tău negru, scânteia ce străluceşte în privirea ochilor tăi, de culoarea cerului senin. Voi fi firul de iarbă peste care calci grăbită să întâmpini bucuria zilei, care te umple de speranţă. Voi fi bobul de rouă, căzut peste petalele unui boboc de trandafir. Primeştemă, să fiu cel pe care l-ai visat din fragedă pruncie, cel care să te înţeleagă şi cel căruia să doreşti de a-ţi împărţi bucăţica de pâine, aşezată pe un colţ de masă la ora cinei.

Primeşte alături de inel şi acest trandafir alb, ce reprezintă puritatea gândurilor mele pe care vreau să le împart cu tine. Este cules din grădina sufletului meu. Ţi-l dăruiesc cu drag, aşa cum îmi dăruiesc şi gândurile. Mi-ar fi drag să te bucuri că îţi sunt aproape de fiecare dată, când ţi se pare că nu-ţi ajung vorbele bune şi nici zâmbetele celorlalţi, să te ţin de mână, când cerul nu are destule stele şi noaptea ţi se pare prea lungă şi străină. Dacă soarele nu a ajuns la tine încă, primeşte-l pe cel din sufletul meu care porneşte acum spre tine ca să te încălzească şi să-ţi spună cât de mult te iubesc.

Emilian Nisipeanu.

După ce termină de citit scrisoare, Ana introduse coala la loc în plic şi disperată îl privi de Emilian. „Ce să-i spun acestui bărbat de care şi eu sunt îndrăgostită? Există mult discutata dragoste la prima vedere?

Dacă acum Emilian m-ar lua în braţe şi m-ar săruta, nu ştiu dacă nu aş ceda imboldului de a mă abandona în braţele lui şi a nu-mi da frâu liber sentimentelor de ataşament faţă de el. Îl 186

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

plac nespus de mult şi aş vrea să am încredere în el. Doar tot ce a făcut în seara aceasta nu este un spectacol de prost gust, doar ca să ne impresioneze sau mai bine spus pe mine, căci mie mi se adresează, nu Cristinei. Şi ce frumos este cu ochii lui mari! Avem amândoi ochii albaştri, numai că el este şaten la păr şi eu îl am negru. Ce copii frumoşi am face noi doi. Mi-aş dori mai întâi o fiică, în ciuda faptului că am fost patru surori la mama.

Emilian, ce ai cu mine? De ce mi-ai apărut în cale?

Mi-e teamă de tine, cum mi-e teamă şi de mine. De ce mi-e teamă oare să iubesc pe cineva? Când am trăit dezamăgirea a fost acum zece ani şi atunci eram încă doar o fetiţă, cu vârsta între adolescenţă şi majorat. De ce trebuie să fiu marcată de acest lucru toată viaţa? Dar şi tu ai mai fost odată căsătorit, ca şi Costache ce era încurcat cu acea femeie groaznică, care mi-a distrus viaţa. Ce nu a mers în căsnicia voastră de v-aţi despărţit? Care dintre voi a fost vinovatul?

- Ana, doreşti să mergem la dans, auzi ea parcă de undeva din depărtare o voce cunoscută. Când ridică privirea îl văzu pe Emilian lângă ea, aşteptând să se ridice. O făcu automat, parcă împinsă de un resort şi-l urmă pe partener spre ringul de dans. „Sunt sau nu prezentă în grădină? Trebuie să-mi revin din emoţii cât mai repede, precum un boxer căzut la podea dintr-o lovitură puternică la ficat”.

- Emilian, te rog să mă scuzi dacă nu ţi-am mulţumit încă pentru tot ce-ai făcut în această seară pentru mine. Încă sunt marcată de această surpriză şi mai ales de faptul că ai repetat cererea de a mă căsători cu tine.

- Pentru că m-am îndrăgostit de tine, Ană, fiică a munţilor. Simt că nu aş mai putea trăi dacă viaţa mea nu va fi alături de a ta. Mi-eşti mai mult decât dragă, eşti aerul de care am nevoie să respir, acum respir prin tine, aşa că nu-mi lua sursa de viaţă. Nu mă sufoca şi nu te grăbi să-mi dai un răspuns imediat, să nu fie cel pe care nu aş vrea să-l primesc.

187

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Dar… - Ştiu ce vrei să spui, că este prea spontan gestul meu şi timpul de când ne-am cunoscut prea scurt.

- Sigur că…

- Te vei gândi în linişte, chiar dacă eu voi pleca acasă şi când te-ai hotărât definitiv, mă vei chema să-ţi ascult condamnarea la fericire sau la tristeţe şi deznădejde.

- Desigur, nu pot să-ţi dau un răspuns imediat, chiar dacă, sincer vorbind, îmi placi nespus de mult. Cred că şi eu m-am îndrăgostit de tine, dar răspunsul ce-l aştepţi este legat de viitorul meu şi de restul vieţii mele, aşa că o voi face cu responsabilitate, atunci când îţi voi răspunde.

- Sper să fie cât mai curând.

- Desigur, voi privi cu mult discernământ acest răspuns.

Cei doi tineri dansau strâns lipiţi unul de celălalt.

Ana se lipise de partener, de parcă ar fi făcut-o pentru ultima dată. Dorea să-i simtă toată căldură. Se simţea bine în braţele lui, ocrotită de braţele lui puternice.

Surprizele pentru cele două fete încă nu au luat sfârşit. La terminarea serii din gradina de vară, când au părăsit localul, în faţa hotelului îi aştepta o trăsură cu lampioanele aprinse, trasă de doi cai frumoşi şi albi.

Conducătorul trăsurii nu era îmbrăcat în livrea, dar arăta destul de bine cu mustaţa lui stufoasă şi răsucită, precum coarnele unui muflon.

Văzând grupul apropiindu-se de trăsură, conducătorul atelajului apăsă cu piciorul pe pedala clopoţelului de sub capră, atenţionând toţi trecătorii din faţa hotelului.

- Unde vreţi să mergem cu trăsura? îngăimă Ana de emoţie.

- Ne plimbăm prin staţiuni. Până în Olimp şi acolo mai vedem noi ce vom face. Vreau să petrecem o noapte de care mereu să ne aducem aminte cu plăcere.

188

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Mulţumesc, Emilian. Ana îl sărută pe bărbat cu recunoştinţă.

Fetele s-au urcat în spate şi bărbaţii cu faţa spre ele. Cum Emilian pregătise din timpul zilei această escapadă, au găsit în trăsură o sticlă de şampanie şi paharele necesare. Trăsura a pornit spre amuzamentul trecătorilor şi al turiştilor cazaţi la hotel, care aplaudau alaiul, de parcă era un atelaj princiar. Adevărul era că stăpânul atelajului se străduise ca acesta să arate cât mai special. Pe harnaşamentul celor doi bidivii aveau prinşi clopoţei care sunau la orice mişcare a lor. Turiştii pe lângă care trecea trăsura întorceau capul, privindu-i cu invidie.

Plimbarea până în Olimp a durat mai bine de o oră. În interiorul trăsurii era veselie. Ana cu braţul plin de trandafiri, îl privea cu multă admiraţie pe cel care i-a dăruit o seară de vis cum nu mai trăise niciodată. În Olimp au tras trăsura în faţa barului „Internaţional”, unde i-au spus birjarului că se vor întoarce cu taxiul, dorind să stea mai mult în local.

Au revenit la hotelul Cupidon pe la cinci dimineaţa. Pe toată perioada cât s-au plimbat sau au dansat în baruk de noapte, Emilian nu i-a mai amintit niciodată Anei că aşteaptă un răspuns de la ea. Se comporta ca şi cum erau prieteni de mult timp şi totul era normal în relaţia lor. Nici să o sărute nu a mai încercat pe tot parcursul nopţii. Singura dată când s-au sărutat cu adevărat fiind în apa mării şi în camera lui de la etajul cinci.

Le-au condus pe fete până în faţa uşii camerei lor, apoi şi-au luat la revedere, stabilind să se întâlnească la masa de prânz.

Rămase singure, Cristina îşi manifesta destul de zgomotos fascinaţia faţă de Emilian şi de noaptea pe care le-au oferit-o.

189

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Doamne, dar ce-o lucra Emilian de are atâţia bani să-şi poată permite o asemenea extravaganţă? Numai cât a dat birjarului pentru plimbarea cu trăsura!

- Nu ştiu ce lucrează, că nu l-am întrebat niciodată.

Cum de nu ai aflat tu, care discuţi mai multe cu George, decât eu cu el.

- Nu m-am gândit nici pe el, să-l întreb ce face în afară de a scrie poezie, dar despre Emilian. La mine relaţia este proiectată pentru scurtă durată, nu ca la tine cu clopote şi „pirostrii”.

- Această noapte, ca şi pentru tine, cu tot ce s-a întâmplat în ea, a fost o totală surpriză. Nici nu am bănuit măcar că se vor precipita lucrurile, ajungându-se la cereri în căsătorie. Cine se aştepta la aşa ceva şi la atâta grandoare dată unui eveniment a cărui finalizare nu o bănuieşte nimeni?

- Sper că nu-l refuzi!

- De ce nu? Să mă căsătoresc cu el doar că ne-a oferit o noapte specială şi un inel de logodnă?

- Păi, pentru ce a mai făcut tot acest spectacol?

Putem să-l numim şi aşa, dacă nu va avea o finalizare fericită. Crezi că doar să ne impresioneze ce potent financiar este?

- Nu ştiu. Ai dreptate, poate fi numit şi spectacol.

M-a impresionat şi pe mine, dar nu are nimic cu viitorul meu alături de un bărbat, indiferent care va fi el. Simt că nu sunt pregătită pentru pasul următor.

- Cum aşa? Chiar îl refuzi?

- Nu ştiu ce voi face până pleacă el. Nu am un termen limită, după cum ai observat. Aşteaptă un răspuns şi atât. Îl va primi, când voi fi pregătită să i-l dau.

- De ce nu mi s-a întâmplat mie acest lucru? Îi dădeam zece de DA, nu unul singur. Nu ai văzut ce bărbat bine este şi nu numai că este elegant, manierat, dar se vede că este şi cult.

- Parcă George nu este?

190

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

- Nu se compară cu el dacă vrei să facem sincer această comparaţie.

- Bine, voi vedea ce voi face, mai am destul timp să mă hotărăsc. Hai să ne culcăm că a răsărit şi soarele.

- Nu mai mergem pe plajă? Dormim acolo.

- După câtă apă şi mizerie a adus marea pe nisip?

Mulţumesc, nu, prefer patul. În timp ce punea trandafirii într-o vază şi rochiţa în dulap, Ana a mers să-şi arunce câţiva stropi de apă rece pe faţă. Simţea că o înţepau ochii de la fumul din barul Internaţional, de nu mai putea să-i ţină deschişi. Parcă avea nisip în ei. Se vedea că nu-i obişnuită să-şi piardă nopţile prin localuri de noapte.

Adormiră amândouă, de cum au pus capul pe pernă. Când s-au trezit, era trecut demult de ora stabilită cu băieţii să se întâlnească. Nici ei nu erau prin zona restaurantului şi nici pe plajă nu i-au mai găsit. Cine ştie dacă se vor fi sculat, mai ales după paharele de băutură ce le-au tot golit de-a lungul întregii nopţi.

Spre surprinderea Anei, când a ajuns pe plajă, aceasta era curată şi cu nisipul afânat de parcă nici nu a fost invadată de tot felul de resturi menajere şi alge. Înseamnă că în timp ce ei se plimbau cu trăsura sau dansau în bar, anumiţi oameni lucrau să cureţe plaja de mizerie, ca turiştii să poată profita de căldura soarelui şi răcoarea mării.

Stătea întinsă la soare, răspunzând monosilabic Cristinei, însă gândurile sale erau la ce-i va spune lui Emilian. Este sau nu este pregătită pentru o viaţă de cuplu, mai ales cu un necunoscut de care era legată doar de trei zile? Era adevărat că în aceste trei zile a trăit mai multe decât în lunile cât a fost prietenă cu Costi croitorul şi la o intensitate maximă. Ana simţea că nu are curajul de a-şi elibera sentimentele, de a le da frâu liber să se ataşeze de un bărbat, chiar dacă, analizând pe toate părţile situaţia, se simţea nu numai atrasă de el, ci chiar trăise stări emoţionale faţă de el.

191

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Simţea că nu este capabilă să se abandoneze în faţa necunoscutului, nu putea risca să-şi piardă libertatea. Era prea mult obişnuită să fie singură cu ea însăşi, pentru a pierde această libertate. „Să aibă dreptate Cristina, când spune că sunt egoistă? Mă iubesc atât de mult pe mine, încât nu mai are loc nimeni în sufletul meu? Dacă mă gândesc bine, nici în relaţiile cu familia nu mă manifest altfel. Nu simt o efuziune deosebită când sunt în preajma lor. Exista o anumită stânjeneală de care nu mă pot detaşa. Ele au vieţile lor, destul de tumultoase şi pline de evenimente, unele mai şocante decât celelalte, pe când eu m-am mulţumit cu puţinul ce mi-l oferea singurătatea. Prefer să fiu izolată, să ocolesc orice este legat de public, de lume, de aglomeraţie. Şi la serviciu am preferat să stau izolată la masa mea şi să lucrez, decât să ascult la tot ce se spunea prin fabrică sau prin atelierul de creaţie”.

Ochii îi erau plini de lacrimi, se ferea să fie văzută de Cristina sau de turiştii de pe plajă. Simţea cum o inundă tristeţea şi teama că hotărârea ce se contura este de a refuza oferta bărbatului de a găsi în el idealul pe care şi-l dorea orice femeie. Se vede că nu este sortită de a trăi fericită alături de un suflet pereche. Chiar dacă acest moment este unic în felul său şi irepetabil, va şti ce are de făcut. Aşa cum el i s-a adresat în scris, şi ea o va face la fel. În cei mai eleganţi termeni, îl va refuza, chiar dacă acest refuz poate o va condamna definitiv la singurătate.

Mereu va fi nevoită să-l compare pe viitorul pretendent la mâna sa cu Emilian şi, nu era convinsă că un altul ca el se va mai găsi s-o mai ceară de soţie.

Ajunsă în cameră se îmbrăcă şi plecă în staţiune să caute un plic şi hârtie de scris. Era şi un oficiu poştal în Saturn, aşa că a găsit tot ce avea nevoie. Mai avea nevoie doar de curajul de aş aşterne în scris gândurile. Gânduri negre, gânduri triste, gânduri care vor deveni în timp greşeala vieţii sale, momentul când şi-a refuzat poate dreptul la fericire. Momentul când s-a hotărât ca toată viaţa să aibă libertatea de a face numai ce vrea, fără să 192

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

întrebe vreodată pe cineva dacă este de o altă părere decât a sa.

A sosit şi ziua când cei doi bărbaţi au fost nevoiţi să părăsească staţiunea şi pe aceste două simpatice partenere cărora le-au ţinut companie câteva zile. Au coborât la camerele fetelor pentru aş lua la revedere, înainte de a părăsi hotelul.

Le-au găsit pe fete la fel de emoţionate ca şi ei.

George era mai volubil, putea să mai şi glumească, însă Emilian când a văzut caseta de bijuterii pe măsuţa de toaletă a Anei, alături de un alt plic decât cel pe care i l-a dat el, s-a întunecat la faţă şi dacă îl priveai, puteai să-i citeşti durerea în priviri. Presimţea răspunsul. Ana nu-l va accepta ca soţ, cu toate că a recunoscut că-l place. Nu era suficient pentru a face şi pasul următor, să-l accepte ca făcând parte din viitoarea sa viaţă.

Ana încerca să ridice privirea şi să-l privească în ochi pe Emilian dar nu era capabilă.

- Fetelor, scurta noastră vacanţă din păcate s-a terminat. Regretăm că nu aţi venit odată cu noi, aşa puteam sta mai mult timp împreună. Prezenţa voastră ne-a făcut o deosebită plăcere şi poate ne vom reîntâlni dacă ne-o dorim şi în altă parte, la munte de data aceea.

- Şi voi ne-aţi făcut plăcere, dragă George. Pleci tocmai când m-am obişnuit să dansez cu tine?

- Lasă că vei găsi alt partener, nu vezi cât de aglomerat este hotelul? Gârlă să fie, că răţoi sunt destui, glumi el, în stilul său caracteristic. Ano, vino să te ţuc, că tare dragă-mi eşti. Acum să nu se supere Emilian. Dar tot te voi ţuca, cum zice ardeleanul.

- Ardeleni de la Bacău, mai spuse şi Cristina care începu să râdă cam forţat. Şi ei îi părea rău că le părăsesc bărbaţii. S-a simţit extraordinar de bine în compania lor şi al Anei.

Se luară în braţe şi se sărutară cu sinceritate. Ana încă nu schimbase niciun cuvânt cu Emilian. Doar se priveau şi în privirile lor nu găseai decât tristeţe. Când 193

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

s-a apropiat de el, a luat caseta şi plicul de pe măsuţă şi i le-a pus în mâna lui Emilian.

- Aş dori să mă ierţi, chiar dacă ştiu că fac greşeala vieţii mele în acest moment. Chiar dacă ştiu că ceva se rupe din cursul normal al existenţei mele şi mă condamn singură la nefericire, provocând nefericire în jurul meu. Îmi este dat să trăiesc poate toată viaţa apăsarea acestui gest, a lipsei curajului de a trăi fericită, alături de cel care şi-a pus chezăşie viaţa şi fericirea în mâinile mele. Sunt incapabilă de a face fericit pe cineva. Mă rog Bunului Dumnezeu să-ţi scoată în cale pe cea care cu adevărat te merită. Eşti un om minunat, Emilian. Simt că nu te merit şi că nu mă pot ridica la nivelul speranţelor tale în capacitatea mea de dăruire. Te rog din nou să mă ierţi. În cameră se lăsă o tăcerea mormântală. Plutea o tristeţe, căreia numai cei implicaţi puteau să-i măsoare intensitatea. Ana se întoarse cu spatele să nu fie văzută cum o podidise lacrimile. Plângea cu sughiţuri. Până şi Cristina începu să lăcrimeze, cu toate că ştia cum se va sfârşi relaţia sa cu George încă de la început.

Bărbaţii şi-au luat la revedere de la fete, părăsind camera, rugându-le să nu-i conducă. Să le rămână treze doar amintirile a câtorva zile frumoase de vară în petrecute în compania lor.

Când uşa s-a închis în urma celor doi bărbaţi, Ana se lăsă pradă sentimentelor contradictorii ce se luptau în sufletul său. Să alerge pe scări după cel care putea să fie singurul bărbat capabil să o facă fericită, ori să se ascundă într-un loc unde putea să uite că l-a întâlnit vreodată pe acest bărbat, care i-a dereglat echilibrul sufletesc. Ştia că restul zilelor trăite la mare vor fi zile de tristeţe şi de frământări. Ştia că şi-a refuzat dreptul la fericire, dreptul de a simţi plăcerea vieţii de cuplu, dreptul poate de a purta în pântecele sale o nouă viaţă, care să-i aducă bucuria de mamă împlinită că şi-a realizat menirea de a zămisli un prunc din dragoste, din iubire şi din dăruire. Toate aceste daruri Dumnezeieşti le-a 194

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

refuzat, pentru un dram de libertate, de a nu da altuia nimic de la sine, ascunzându-şi egoismul în spatele fricii de insucces în viitoarea relaţie. I-a rămas în schimb neîntinată fecioria pe care nu a avut curajul să şi-o sacrifice în numele iubirii.

EPILOG Ajunsă acasă după terminarea concediului la mare, Ana a găsit în cutia poştală o scrisoare din Luxemburg, de la Maria. O invita să vină şi ea în Marele Ducat, pentru a pune bazele unei afaceri pe cont propriu.

Ana, aflată încă sub impresia întâlnirii cu bărbatul din vis cum continua să-i spună lui Emilian şi a schimbărilor din fabrică de la decesul patronului, îşi făcu lichidarea de la societatea de croitorie şi se pregăti pentru o nouă aventură a vieţii sale. Părăsi ţara şi se întâlni cu sora sa geamănă pe pământ străin. Impactul a fost unul de mare luptă. Se confruntă cu lipsa de comunicare dintre ea şi poporul de adopţie, cu necunoaşterea limbii şi mai ales cu cel al găsirii unui loc de muncă. Ajunsă în Marele Ducat, constată că modul cum era prezentat viitorul lor de către Maria şi realitate era cu totul altul. Aceasta lucra pentru început ca muncitor necalificat în agricultură, ca să aibă cu ce trăi de azi pe mâine.

Ana a fost mai norocoasă decât ea şi a găsit de lucru la o organizaţie non-profit ce asigura servicii de îngrijire celor aflaţi în suferinţă. Până s-a obişnuit cu noul său loc de muncă, cu viaţa diferită de cea trăită în Câmpina unde nu avea nicio grijă faţă de ziua de mâine, trecu mult timp. Singurul avantaj a fost acela că nu a mai avut timp să se gândească la aventura trăită de ea la malul mării. Abia după ani de zile trăiţi printre străini, în clipele de răgaz îşi mai amintea de acele zile frumoase din Saturn. În ultimul timp cunoscuse pe internet printr-un site de socializare, un bărbat din India. Cu acesta, în afară de familie, mai făcea schimburi de mesaje. Ce-i va oferi viaţa în viitor nu ştia. Maria între timp se căsătorise cu un luxemburghez şi îşi întemeiase o familie în Marele Ducat de Luxemburg. Ea, a rămas tot singură cu ea însăşi, aşteptând

195

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

ceva. Ce anume, nici ea nu ştia. Spera să vină acel cineva şi pentru ea. Când? Nimeni nu putea să spună când sau, dacă va mai veni vreodată.

SFÂRŞIT

196

Virgil Stan

Ana, fiica munţilor

Lucrare realizată cu sprijinul SC COPY SHOP SRL Oneşti, la Tipografia „CARTA” tel. 004 0334 429 831 editura@karta.ro

197