Destine paralele by Virgil Stan

VIRGIL STAN

DESTINE PARALELE roman

EDITURA

Cluj-Napoca 2011

Destine paralele este continuarea romanului

Cât de mult te iubesc... Prezentul roman este o ficţiune. Orice asemănare de nume sau de întâmplări este o pură coincidenţă.

„Atunci când ne exprimăm recunoştinţa, nu trebuie să uităm faptul că cea mai înaltă apreciere nu este în rostirea cuvintelor, ci prin trăirea lor.” (John F. Kennedy)

Dedicaţie

I ubiţilor

mei nepoţi

C ristian şi S tefan,

bunicul nu le lasă moştenire conturi bancare, limuzine sau palate, ci le dedic aceste rânduri scrise din dragoste pentru semeni şi mai ales pentru cultura românească şi perpetuarea ei. Sper să trăiesc bucuria aflând că voi aţi luat din viaţă ceea ce este mai frumos şi mai bun, mulţuminduvă în locul unei moşteniri materiale cu una spirituală, iar atunci când veţi ajunge la vârsta să simţiţi nevoia de a iubi o femeie, să aflaţi cum să o alegeţi, ca apoi să iubiţi cu pasiune ceea ce voi aţi ales, pentru fericirea şi desăvârşirea visurilor voastre. Bunicul Virgil

Prefaţă VIRGIL STAN ŞI PUTEREA CUVÂNTULUI SCRIS Deşi este un scriitor al tainelor şi misterelor lumilor pe care le străbate, Virgil Stan îmblânzeşte duritatea vieţii de zi cu zi prin puterea sufletului şi gândului frumos şi mai ales a cuvântului inspirat. Privind lumea de la înălţimea ochilor săi buni şi luminoşi, Virgil Stan prozatorul iubirilor şi al puterii adevărului a debutat relativ târziu în lumina literelor. Dar încă de la prima carte „Iubirile unui pescar” descoperim că scriitorul era acolo dintotdeauna, era nevoie doar de un impuls, un sprijin moral în a îndrăzni şi a scrie tot ce cu atâta magie şi har povestea. Astfel în 2010 autorul se bucură de apariţia a două cărţi foarte bine primite de critica de specialitate. „Cât de mult te iubesc...” roman şi povestirile pescăreşti şi de viaţă „Iubirile unui pescar”, cărţi ce ne pun în faţa unui spirit cultivat, cunoscător şi iubitor de cultură, a unui prozator adevărat. Şi Virgil Stan prin cărţile scrise a dat semenilor mai mult decât se aşteptau căci el s-a bucurat anticipat de bucuria celorlalţi şi a crezut în cei care i-au fost alături în singurătatea nobiliară ce îl ocrotea deseori şi mă refer la Octavian Paler, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Jacques Benigue Bossnet, F.M. Dostoievski, William Blake. A transformat în pagini de literatură adevărată întâmplările care i-au marcat viaţa. Destinul, Mangalia, marea, nemărginirea, prietenia, suferinţa, despărţirile, epocile prin care a trecut. A reuşit să îşi formeze propriul stil definitoriu în evoluţia unui scriitor. Mangalia devenid un fel de fata morgana, de rara avis a sufletului autorului. Iubirile furtunoase, 5

dureroase, calme, tandre, ori disperate, au devenit capitole de inspiraţie şi har care l-au întors mereu la Itaca sa vindecătoare, întocmai ca pe Ulisse, căci Virgil Stan este un Ulisse al sufletelor care i-au ieşit în drum în tainica sa călătorie a vieţii. Impresionează puritatea sufletului păstrată în orice împrejurare şi mai ales armonia pe care reuşeşte să o păstreze în toate scrierile sale, în propria existenţă . Ne aflăm în faţa noului roman „Destine paralele” în care prozatorul Virgil Stan ne readuce în dar o lume în care fiecare este însărcinat cu propria fericire. Un roman care străbate vremurile, viaţa şi ţara, dându-i timpului timp şi întrebărilor răspunsurile pe care le aşteaptă. Prozatorul încărcat de toată cunoaşterea ce-o simte că îi este călăuză ne trezeşte cu o deosebită inteligenţă şi iscusinţă interesul amintindu-ne că libertatea o poţi trăi cu nesaţ doar după ce ai cunoscut încătuşarea, lumina o iubşti cu adevărat abia după ce ai străbătut întunericul. Deşi acţiunea porneşte de undeva din târziul vremurilor româneşti, autorul profund implicat ne ajută să străbatem mii de lumi într-o lume şi lăsându-ne iluzia a ceva deja cunoscut reuşeşte să ne capteze toată atenţia. Cucereşte, incită şi captează. Stan Virgil ne reînvaţă rând pe rând cât de fascinant poate fi un răsărit ori un asfinţit, un cer senin ori un pustiu al iubirii, abisul durerii, ne reînvaţă citind , să zâmbim zilei de mâine şi universului care ne mângâie sufletul cu inocenţe tainice. Este foarte bogat spiritual scriitorul. Personajele sunt generoase, bine şi puternic conturate, vizuale, fie în tuşe sobre, dure, în forţă, fie calde, calme, catifelate, mângâietoare. Familiile Viorel şi Ramona Axinte, Săndica şi Mircea Trăistaru, Cristian şi Andrada - copii acestora. Studenţie, iubire, puritate, suferinţă. Ingineri, profesori, ţărani, oameni culţi, oameni simpli, turism, frumuseţe, tristeţe, gelozii. Dorinţe, pasiuni, împliniri, neîmpliniri, dau timpului timp. Nou roman „Destine paralele” 6

se citeşte cu sufletul la gură căci acţiunea te cuprinde în braţele ei imaginare şi totuşi atât de reale, atât de ale tuturor. Oameni buni, eroi, oameni reci, sadici, dragostea faţă de toate frumuseţile lumii. Spitalul. Mister. Covalescenţă. Libertate. Rivalitate. Prietenie. Mângâieri. Michelangelo. Furie. Razbunare. Personajele care au de împărţit vieţi, idealuri, necazuri, dureri, disperări şi revenirea la Mangalia. Un destin peste timp al familiilor şi al urmaşilor. Evenimente fascinante, de ieri la care urmările sunt abia astăzi trăite. Nea Ion, doctorul Ţigănuş. Accidentul. Abuzul. Dezamagirea de a fi avut încrederea în cei care în loc de inimă aveau ghiaţă. Noul roman „Destine paralele” impresionează prin frumuseţea cu care este adusă înapoi oamenilor speranţa şi credinţa în lumina adevărului din noi. Şi iubirea care mai presus de soare şi stele învinge. Conceput ca o urmare peste ani a frumosului şi durerosului prim roman „Cât de mult te iubesc...” acest al doilea volum, abordând cu dezinvoltură noile valori lincvistice, întăreşte dacă mai era nevoie, convingerea că ne aflăm în faţa unui prozator care va avea multe romane de adus în dar cititorilor şi iubitorilor de literatură. Emilia Dabu – poet Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

PARTEA ÎNTÂI

Ploaia care ucide

La mai bine de doi ani de la instalarea Săndicăi la

I.A.S. Dorobanţu ca inginer zootehnist, tatăl ei s-a prăpădit. Se întorcea acasă de la bostană, unde era paznic de zi, în cotiga trasă de măgăruşul Ghiţă, pe drumul desfundat de ţară, când l-a surprins o ploaie torenţială. Nu a avut unde să se adăpostească, ploaia l-a udat ciuciulete şi a răcit. Dintr-o simplă răceală a dat în pneumonie severă. Săndica l-a dus la spitalul din Călăraşi unde doctorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l vindece, dar organismul lui îmbătrânit înainte de vreme, slăbit de la hrana sărăcăcioasă, dar mai ales de la munca brută din C.A.P., sa zbătut între viaţă şi moarte aproape două luni, pentru ca în cele din urmă organismul să cedeze. S-a stins din viaţă pe patul spitalului din Călăraşi. Pierderea tatălui, atât pentru Săndica, cât mai ales pentru mamă, a fost ca un şoc. Ceva s-a rupt în sufletul lor. Nu-şi mai găseau locul şi liniştea. Când ea deschidea poarta curţii sau uşa căsuţei unde trăiau bătrânii şi nu-l vedea, o podidea plânsul din senin. Evita să o vadă mama, devenită absentă la tot ce se întâmpla în jurul ei, după dispariţia bătrânului. Uneori, când nu mai rezista durerii, o întreba: - Mamă, mi-e dor de tata de mi se sfâşie sufletul. Îl caut peste tot, dar nu-l găsesc nicăieri. Unde este, mamă, de ne-a abandonat tocmai acum când aveam nevoie de el? 8

- Unde să fie, mamă? A plecat la noua lui casă şi mă aşteaptă să merg să-l îngrijesc, să-i spăl cămăşile, să-i fac de mâncare atunci când vine obosit de la muncile câmpului. - Dar mamă aici este casa lui, nu în altă parte! - Dumnezeu Drăguţul ştie, mamă, să le rânduiască pe toate. Acum l-a luat pe el, curând mă va lua şi pe mine. - Ce prăpăstii vorbeşti acolo, femeie? Tu rămâi cu mine. Pe mine cui mă lăsaţi? - Tu? Mereu ai fost plecată de lângă noi. Când la liceu, când la facultate, sau prin Dobrogea. Când ne durea câte ceva erai aici să ne aduci o pastilă sau o cană cu apă? spuse ea cu năduf în suflet, parcă ca o răbufnire. - Mamă, dar trebuia să am grijă şi de viaţa mea, să pot să am o profesie. Ce? Doreai să mă angajez vânzătoare la cooperativa de la stradă sau să merg la sapă alături de tata? - Eu ştiu, mamă, ce puteai tu să faci? Acum eşti ingineră şi uite că nu ne mai poţi ajuta cu prea multe. Taică-tu s-a dus, în curând mă duc şi eu lângă el. Aşa ne-a fost sortit de Dumnezeu, să nu ne despărţim nici pe lumea cealaltă. - Nu pleci niciunde. Acum rămâi cu mine. Tocmai de aceea m-am întors acasă, să vă pot ajuta, aşa cum şi voi m-aţi ajutat în toţi aceşti ani. Sunt aici, lângă tine. Tu mi-ai mai rămas. Ştii că nu mai am pe nimeni în afară de tine. - Cum o vrea Dumnezeu, maică, cum o vrea Dumnezeu Drăguţul, nu va fi altfel, răspunse bătrâna sentenţios. - Mai vorbim despre asta. Acum sunt prea răvăşită să mai pot asculta vorbele tale care mă înfioară. Trebuie să te împaci cu gândul că am rămas numai noi două şi că suntem nevoite să mergem mai departe împreună. 9

- Eu ştiu, mamă, ce să zic?... răspunse ea în doi peri cu privirea pierdută-n gol. Mircea a venit pentru prima dată la Ciocăneşti pentru înmormântare. N-ar fi putut să stea departe de Săndica în acele momente dureroase. Cât a trăit bătrânul se întâlneau pe fugă, o dată la o lună – două la sfârşit de săptămână într-un hotel din Călăraşi, apoi duminica dupăamiaza Săndica îl conducea la gară. În restul timpului, vorbeau săptămânal la telefon. Veronica Trăistaru, mama lui Mircea, a reuşit să smulgă o promisiune de la inspectorul şef al Secţiei de Învăţământ Galaţi că va păstra pentru Săndica un post de profesor de ştiinţele naturale la o şcoală generală din cartier, în ideea că cei doi tineri se vor căsători până în toamnă. Dar n-a fost să fie aşa. Moartea tatălui fetei le-a dat toate planurile peste cap. Acum Săndica era preocupată şi foarte îngrijorată mai ales de soarta mamei, bolnavă şi ea şi aflată în neputinţa de a se îngriji singură. Toate acestea nu au făcut decât să-i spulbere speranţa că îşi va uni viaţa de cea a lui Mircea, înainte de începerea noului an de învăţământ, sau cel puţin că se vor muta împreună, variantă mai bine agreată de Veronica, în ideea că tinerii nu se vor căsători oficial niciodată. Avea ea în vedere alte combinaţii cu fete de familie bună, nu cu o ţărăncuţă care vine direct de la coada vacii în familia lor. La Dorobanţu treburile mergeau din ce în ce mai bine. S-a reuşit în mai puţin de doi ani să se organizeze o fermă zootehnică modernă, aceasta mai ales cu sprijinul tinerei inginere şi al inginerului şef, care i-a pus la dispoziţie tot ce solicita. Tânăra şefă de fermă i-a şcolit pe îngrijitori prin cursuri de scurtă durată la locul de muncă,

chiar ea participând la un schimb de experienţă de două săptămâni în Elveţia, la ferma care le-a furnizat junincile. Toate acestea s-au realizat în cei doi ani de la instalarea ei ca şefă a fermei cu juninci elveţiene. Conducerea societăţii era foarte mulţumită de activitatea tinerei, motiv pentru care i-a mărit salariul cu încă câteva sute de lei. Pentru Săndica problema banilor nu mai constituia un handicap faţă de un eventual post obţinut la oraş. Putea să-şi ajute părinţii financiar la nevoile gospodăreşti. A reuşit să-şi amenajeze o baie în „Casa mare” cum era denumită casa principală de către părinţi, investiţie destul de substanţială, fiind nevoie de modificări şi adăugiri de pereţi noi. Şi-a modernizat camera de dormit, dotând-o cu mobilă nouă, luată în rate. Nu-i mai lipsea nimic. Doar Mircea îi lipsea şi acum, după dispariţia tatălui, speranţa că vor fi în curând împreună se îndepărta tot mai mult. Credea din ce în ce mai mult că acolo Sus Cineva nu o iubeşte. Prea făcuse multe greşeli în viaţă. Mircea îşi desfăşura activitatea de profesor predând la liceul de lângă casa părintească, iar timpul liber şi-l petrecea mai mult împreună cu prietenii din timpul facultăţii, la care adăugase noi colegi de la liceul unde preda franceza şi engleza. Avea promisiunea că din toamnă va obţine postul de asistent universitar în cadrul institutului de învăţământ superior din oraş, unde mama sa era prorector. Încet, încet, viaţa celor doi tineri se aşezase pe un făgaş normal. După mai bine de doi ani de când s-au cunoscut s-au mai maturizat şi acum priveau viaţa cu mai multă responsabilitate. Violarea ei de către inginerul Viorel Axinte, viol despre care nu i-a amintit niciodată nimic lui Mircea, îi 11

schimbase radical viaţa. Nu mai era acea fată dornică de aventuri, de a se repezi în braţele primului bărbat întâlnit în cale. Nu mai rezona aventuros la întâlnirea bărbatului care reuşea să-i stârnească senzaţii ce-i puneau în mişcare temperamentul său sanguin. Era mai liniştită, mai responsabilă cu propria ei viaţă. Poate la aceasta a contribuit şi faptul că a trebuit să aibă atât grija unei ferme experimentale de juninci elveţiene şi a oamenilor din subordine, cât şi a celor doi părinţi îmbătrâniţi înainte de vreme. Rămasă pe lume doar cu mama, observa cum din zi în zi era tot mai abătută. Starea de sănătate a bătrânei se deteriora pe zi ce trecea. Nici un medic nu-i găsea leacul bolii. Se topea pe picioare văzând cu ochii şi aceasta pentru că nu putea suporta pierderea omului de care a fost legată peste patruzeci şi cinci de ani. Dacă aveau copii de la începutul căsniciei, acum erau bunici, aşa nici măcar nu au apucat să-şi vadă fiica la casa ei, cu soţ şi copii. Dumnezeu a vrut să o aibă prea târziu în viaţa lor pentru a mai apuca să se vadă bunici. Era începutul unei primăveri cu zile frumoase şi călduroase şi cu nopţi răcoroase, însă nu prea friguroase. Ploua mai ales noaptea, însă a doua zi razele soarelui, lacome, absorbeau picăturile de ploaie de pe tulpinile plantelor. Totul era verde şi bine crescut, atât prin grădinile oamenilor, sau pe câmp, unde recoltele se prezentau promiţătoare. Doar cu Săndica şi cu destinul său Dumnezeu nu era la fel de darnic. Împlinise douăzeci şi şapte de ani şi încă nu era pe deplin mulţumită. Simţea nevoia de a avea lângă ea un suflet drag. Reuşise ca Mircea să i se înrădăcineze adânc în viaţă. Era îndrăgostită de Mircea cu adevărat şi lipsa lui o resimţea zilnic ca pe o durere. Nopţile când nu putea 12

adormi şi gândurile negre o cuprindeau, se refugia mental în braţele sale, unde îşi găsea salvarea şi aşa o prindeau zorile, iar cântatul cocoşului pe ulucile gardului dinspre grădina de zarzavat îi amintea că trebuie să părăsească căldura patului, pregătindu-se de serviciu. Abia aştepta telefonul care să-i anunţe vizita lui la Ciocăneşti. După plecarea prematură din viaţă a tatălui, acum Mircea venea la ea acasă. Nu mai avea de ce să se ruşineze şi să se ascundă prin hoteluri. Mamă-sa devenise atât de absentă la tot ce se întâmpla în jurul ei, încât nu o mai interesa viaţa fiicei. Îi era dor de omul ei şi parcă s-ar fi simţit mai bine lângă el, decât să facă umbră pământului degeaba, cum repeta singură prin curte ca pe o obsesie: „Ia-mă Doamne şi pe mine, să nu mai fac umbră pământului degeaba”. Îi dispăruse pofta de viaţă şi nu mai lupta cu bolile ce se adunaseră în trupul ei slăbit şi gârbovit de vreme şi de griji. Mircea cu felul lui de a fi, chiar dacă toată viaţa a fost băiat de oraş, se simţea bine la ţară. Învăţase ceva din anul petrecut în Dobrogea despre cum se trăieşte într-o localitate rurală. Abia aştepta să sosească la Ciocăneşti în modesta locuinţă a iubitei, pentru a profita de liniştea oferită de serile cu lună plină într-o locuinţă răcoroasă construită din chirpici, cu tavanul pe care îl atingea cu mâna întinsă şi de care atârna o lustră cu două braţe şi becurile chioare. Aici parcă simţea cu adevărat cum seva pământului îi dădea viaţă. Auzea greierii ţârâind lângă cuptorul de pâine şi se desfăta privind licuricii cum strălucesc în paiele putrezite din curtea unde leneveau ziua animalele şi păsările gospodăriei. De când a venit Săndica acasă, a crescut averea familiei. În afara măgăruşului Ghiţă, Săndica a primit cadou din partea administraţiei, la puţin timp de la 13

instalarea ca şefa fermei, o viţică de o lună a cărei mamă sa îmbolnăvit şi a fost nevoie să fie sacrificată. O creştea cu mare drag, cu lapte cumpărat de la vecina Lenuţa, cea cu fântâna la uliţă. Spera să obţină de la ea peste doi ani laptele necesar familiei. Acum era mare şi se pregătea să devină mamă. Chiar ea o însămânţase artificial cu embrioni de cea mai bună calitate. Dacă se afla că a folosit material seminal de la taurul elveţian fără aprobarea administraţiei, putea fi sancţionată pecuniar sau chiar dată afară din serviciu. Se plătiseră multe mii de dolari pentru aducerea lui când junincile au ajuns la vârsta bună pentru gestaţie. Dorea să obţină de la ea o nouă generaţie de viţei viguroşi şi productivi în carne şi lapte, dacă va naşte o viţeluşă. O iubea ca pe un copil. Abia aştepta să vină acasă să-şi vadă Fetiţa cum o numise cu dragoste. Între cele două fiinţe exista un ataşament cum rar se vede între un animal şi om. De la ciurdă, Fetiţa venea direct acasă şi până ajungea Săndica de la Dorobanţu mugea continuu, de băgase vecinii în sperieţi. Când o vedea intrând pe poarta din scânduri din brad nevopsite, se liniştea şi venea dacă nu era legată în adăpostul ei, să primească pe limba-i aspră, din palma prietenei, nelipsita bomboană mentolată. Aşa o învăţase Săndica de când a fost adusă în curtea lor. Fără nici o intenţie, cum avea câteva bomboane mentolate în mână i-a dat una şi Fetiţei şi văzând cu câtă plăcere o savurează cerând alta, mereu a căutat să aibă la îndemână câteva. Acum crescuse şi numărul de păsări, mai ales raţe şi gâşte care se bucurau de apa canalului din spatele curţii. Cum se săturau de bălăcit, o luau în pas legănat, una în spatele celeilalte precum soldaţii la instrucţie, la păscut iarbă grasă pe întinderea fostei bălţi a Ialomiţei, asanată şi cultivată de către I.A.S. - ul din localitate. Găseau cu ce să 14

se hrănească până seara când singure se întorceau de la păscut. Toate aceste realizări dovedeau că Săndica este pregătită să-şi ia viaţa în serios în calitatea de soţie, mamă şi gospodină, fie că trăia la ţară, fie la oraş. La Galaţi a fost o singură dată să-l viziteze pe Mircea şi familia lui, cu prilejul aniversării celui de al douăzeci şi şaselea an de viaţă al lui Mircea. Când a sosit trenul în gară, Mircea o aştepta cu flori pe peron de parcă ea era sărbătorita. Un buchet mare de trandafiri multicolori. Era emoţionată şi fără să vrea a început să plângă uşor la pieptul iubitului. Nu se aştepta la o asemenea primire, cu limuzina la peron şi cu flori. Când a fost condusă de mână ca o prinţesă din poveste să se urce în Fordul elegant al tatălui lui Mircea, a crezut că visează. Era oare adevărat? Este ea Cenuşăreasa din poveste? Nu a văzut un asemenea autovehicul circulând nici pe străzile capitalei în anii săi de studenţie, darămite să-l vadă într-un oraş de provincie. Toate părţile metalice din componenţa caroseriei străluceau în soare. Avea tapiţeria scaunelor şi a pernelor din piele de calitate, de culoarea untului, ca şi cea a caroseriei. Era ceva special. Ce auzise despre familia lui Mircea începea să se adeverească, mai ales atunci când au ajuns la superba lor vilă cu etaj de pe strada Traian, construită într-un stil baroc, cu ferestre mari şi arcade şi cu un brâu deasupra ferestrelor de la etaj, plin de stucaturi, cu figurine de îngeri, lei sau războinici antici. Grădiniţa era o splendoare, cu trandafirii înfloriţi şi cu gladiolele multicolore ce-şi etalau elegantele cupe florale sub mângâierea soarelui de după amiază. Daliile cu florile lor mari, parcă erau flori de floarea soarelui, înalte şi cu tulpini puternice. În apropierea chioşcului trona un 15

lămâi plin cu flori şi cu fructe în toate fazele de dezvoltare. Mai târziu a aflat că era pe timp de iarnă ţinut în balconul de la intrarea în vilă. Ce deosebire între casa părinţilor săi de la ţară, modestă, din chirpici, cu pereţii lipiţi cu pământ galben şi văruiţi cu bidineaua, cu pardoseala din lut acoperită de preşuri ţesute la război de către mama sa în tinereţe. În lungile luni de iarnă, tăia din obiecte de îmbrăcăminte fâşii de zdrenţe multicolore înnodate sau cusute între ele, apoi le folosea la ţesut la războiul nelipsit din viaţa ţăranului român. Mama ei ţesea la război ştergare din borangicul obţinut din gogoşile viermilor de mătase crescuţi pe masa din camera curată, cu frunze de dud. Ştergarele le foloseau la împodobirea icoanelor, sau le păstrau părinţii în lada de zestre să i le dea fiicei lor la nuntă. Da, ce deosebire faţă de vila somptuoasă, plină cu mobilă grea din nuc, cu tablouri originale şi bibelouri din porţelan sau din bronz masiv, pe care se citea patina zecilor de ani trecuţi de la confecţionarea lor. Ambii părinţi ai lui Mircea erau colecţionari. Tatăl colecţiona tablouri şi mama obiecte de mobilier, bibelouri şi obiecte vechi de artă. Peste parchetul lustruit de-ţi era teamă să nu aluneci când păşeai, tronau covoare persane originale în care ţi se scufundau picioarele adânc. Cum a parcat Fordul în faţa vilei, uşa de la intrare s-a deschis larg şi în cadrul ei şi-a făcut apariţia o femeie la vreo cincizeci de ani, înaltă, subţire la trup în pofida vârstei, cu o coafură elegantă şi un păr vopsit în culoarea razelor de soare, cu ochii albaştri intens, cu gene mari, arcuite şi îngrijit rimelate. Purta o rochie vaporoasă lungă până în pământ, ce se asorta la culoarea părului şi de sub care se zăreau vârfurile unor pantofi fini, argintii. Alături de ea, un 16

bărbat impunător, cu o vestă la două rânduri de nasturi metalici, de buzunarul căreia atârna un lanţ gros de aur legat la butonieră indicând prezenţa unui ceas de buzunar. Avea un barbişon în care îşi făcuseră apariţia pe ici pe colo firele albe ca şi în frizura tunsă scurt. Săndica a simţit că i se taie picioarele de emoţie. Se sprijinea de braţul lui Mircea să nu cadă. Nu mai putea articula nici un cuvânt. Era intimidată şi neputincioasă de a mai păşi mai departe spre amfitrionii ce o aşteptau sub veranda încadrată de geamurile ornamentale de culoarea safirului. Şi-a dat seama că locul ei nu-i printre aceste personaje impunătoare pe faţa cărora se citea trufia omului ce face parte din clasa selectă a societăţii. Mircea o sprijini de braţ şi o îndemnă să păşească mai departe. Ajunsă în faţa ultimei trepte îngăimă un bună ziua abia şoptit. Atât Veronica cât şi Ştefan, părinţii lui Mircea au reţinut cu satisfacţie încurcătura în care se găsea musafira fiului lor. - Pofteşte, Săndica. Aşa parcă te numeşti, după câte ne-a spus fiul nostru. Intră, noi nu mâncăm pe nimeni, spuse Veronica de la înălţimea rangului pe care dorea să-l evidenţieze. - Vă mulţumesc... desigur... din nou bună ziua. Sunt puţin obosită de pe drum. - Nu-i nimic. Ai timp să te odihneşti. Poftim în living. Amfitrioana păşea prin hol spre living cu mersul ei înţepat, lăsând în urmă o adiere suavă de parfum fin. Doctorul Ştefan a rămas să închidă uşa vilei. Aşezată în adâncimea unui fotoliu din lemn de mahon masiv, cu o tapiţerie din catifea maro şi braţe sculptate, având două capete de leu la extremitatea exterioară, timidă şi încă

aflată sub efectul puternic al emoţiilor, Săndica îşi aruncă fugitiv privirile prin spaţioasa încăpere. Acum a înţeles pentru prima dată care este diferenţa dintre clasele sociale din epoca comunistă. Diferenţa dintre ţăranul nevoiaş care îşi ducea viaţa de pe o zi pe alta într-o mediocritate fără şansă de a se întrevedea vreo schimbare şi lumea avută, lumea pentru care banul nu avea prea mare valoare. Îi era teamă ca nu cumva, chiar dacă făcuse acasă o baie fierbinte în care a turnat tot felul de lichide plăcut aromatizante, să nu miroasă a dejecţiile în izul cărora îşi desfăşura zilnic activitatea. Era o fată îngrijită, elegantă şi mai ales frumoasă. Ochii doctorului Ştefan nu se dezlipeau de pe chipul şi trupul său subţire. La intrarea în living a păşit peste un covor persan original în care picioarele se afundau adânc ca în iarba păşunilor mănoase de lângă grajdurile fermei. În vitrină se lăfăiau numai obiecte din porţelan, statuete şi servicii de ceai sau cafea. La capetele vitrinei din lemn masiv din nuc tronau doua vaze uriaşe din porţelan cu desene slave viu colorate, aduse de mama lui Mircea din Moscova unde le cumpărase de la magazinul Ц.Y.M. când a fost la un congres pe teme profesorale. Toate acestea le-a aflat mai târziu când i s-a prezentat casa în întregime. Ceva asemănător cu ce exista în cameră mai văzuse doar la muzeul Peleş şi la Pelişor când a fost cu Mircea la Sinaia. - Săndica, dacă doreşti să te speli înainte să intrăm în salon să servim masa, te conduce Mircea la baie. - Vă mulţumesc..., da, imediat..., desigur..., se tot chinuia fata să fie coerentă în răspunsuri, dar încă nu reuşea. Mircea aducea din maşină puţinul bagaj luat de Săndica pentru aceasta vizită care se dovedea o adevărată 18

aventură. Nu putea să nu-şi dea seama de prăpastia existentă între ea şi părinţii lui Mircea, doi intelectuali cu tradiţii adânc înrădăcinate în clasa „burgheziei proletare”. Au moştenit din moşi – strămoşi bunuri care niciodată nu li s-au confiscat, ştiind să se orienteze politic după cum bătea vântul şi interesele clanului. Socrul lui Ştefan, fost director general la fabrica de avioane Bacău, le-a lăsat maşina şi le-a cumpărat vila, părinţii doctorului Trăistaru, au participat la dotarea acesteia. Când au intrat în încăperea de baie, Săndica a rămas înmărmurită. În nici un hotel sau restaurant prin care a trecut în timpul studenţiei însoţită de sirian sau de conferenţiar nu a văzut aşa ceva. Pereţi din marmură de cea mai de buna calitate, obiecte sanitare din porţelan la culoarea opalului, iar cele metalice din bronz strălucitor. Prosoape pufoase şi groase cât plapuma sa de acasă. Lumini încastrate în pereţi. Totul strălucea de curăţenie. Bănuia că nu mama lui Mircea se ocupa de întreţinerea acestora, după cât de impozantă se prezentase în uşa de la intrarea în vilă. Când au pătruns în Salon unde se servea masa, a înţeles cine răspundea de toată această curăţenie. Maria, menajera familiei, aştepta cu un castron mare din porţelan chinezesc, plin cu supă aburindă de pasăre şi tăiţei de casă, în capătul mesei. Tinerei îi era teamă ca nu cumva să facă vreo gafă, să păteze de emoţie faţa de masă din olandină fină brodată, de culoarea lămâiei, când îşi va turna cu polonicul supă în farfurie. Sesizând jena fetei, Maria s-a oferit imediat să o servească, obişnuită cu această ocupaţie, lucrând în serviciul familiei Trăistaru de mulţi ani. Astăzi fiind sâmbătă a venit special pentru a ajuta gazda la treburile bucătăriei şi la aranjatul mesei. 19

Maria.

- Lăsaţi, domnişoară, că vă servesc eu, spuse grăbit

- Mulţumesc. Mă descurcam şi singură, chiar dacă masa este puţin mai înaltă. - Desigur, dar tot am eu polonicul în mână, spuse grăbit Maria, citind pe faţa tinerei timiditatea şi mulţumirea că a fost scăpată de o eventuală încurcătură. Doctorul Trăistaru se oferi să servească în păhăruţe cu picior înalt din cristal de Boemia băutura scoţiană preferată, whisky Johnnie Walker, nelipsit din casă. - Domnişoară, doreşti whisky sau o cremă de cacao cu ou, foarte delicioasă? - Vă rog să-mi spuneţi Săndica. Prefer o băutură mai puţin alcoolizată. Nu sunt obişnuită cu alcoolul. - Desigur, aduce Maria sticla imediat. Există şi pepsi cola. Masa a decurs într-o linişte în care se auzea numai clinchetul porţelanurilor lovite cu tacâmurile. La început sa instalat o atmosferă glacială, de tatonare şi studiere reciprocă. Săndica nu putea să nu observe cum era privită discret de ambii părinţi. Parcă nu-i pria supa deosebit de delicioasă. Înghiţea câte puţină supă, din lingura de argint. Doamne, trebuie să mă stăpânesc, gândea Săndica. Nu ştia de unde atâta emoţie. Doar mai participase şi altădată la mese festive. Conferenţiarul său din facultate, cât i-a fost amant, a plimbat-o prin multe restaurante luxoase. La Sinaia, când au participat la masa de protocol servind numai vânat, masă oferită în cinstea lor de către directorul hotelului Păltiniş, nu a avut nicio emoţie. Acum era altceva. De această vizită depindea dacă este acceptată sau nu în familie de către părinţii lui Mircea, în cazul că se vor căsători.

Nu putea să nu-şi închipuie cu câtă neîncredere era urmărită de aceşti exponenţi ai clasei privilegiate, ea, umila fiică a unor simpli ţărani săraci, chiar dacă prin propriile sale forţe şi eforturi a reuşit să termine o facultate şi acum să conducă un sector important într-o societate de stat. Pe măsură ce servitul mesei se desfăşura liniştit, tânăra a început să se acomodeze atmosferei, nu a greşit cum poate se aşteptau cei doi amfitrioni, confundând folosinţa tacâmurilor înşiruite în faţa sa. Timpul se scurgea ireversibil, iar atmosfera nu mai era atât de jenantă, aceasta poate şi datorită păhăruţelor golite de doctor, care a deschis primul discuţia după servirea supei. - Şi cum este vremea în Ialomiţa, Săndica? - Astăzi a fost frumos. Nu a mai plouat de câteva zile. În general este plăcut în zona noastră de câmpie. - Şi acolo cu ce te ocupi, o făcu el pe neinformatul, cu toate că ştia de la Mircea ce face în I.A.S. - Sunt şefa unei ferme de juninci aduse din Elveţia. Se doreşte la nivel de judeţ să se înlocuiască rasele autohtone, mai puţin productive, atât la carne, cât şi la lapte, cu altele aduse din Ţara Cantoanelor, recunoscute în lume. Este o fermă experimentală, unde s-a dovedit că se pot adapta aceste rase la condiţiile noastre de climă şi hrană. Mircea nu era foarte atent la discuţiile dintre tatăl său şi iubită. Dacă discuţia era abordată de mamă, atunci poate trebuia să fie foarte atent la nuanţa întrebărilor. Ştia că nu-i mulţumită de alegerea făcută şi de aceea ar fi dorit ca totul să se limiteze doar la această vizită şi atât. Din această cauză nu au invitat pe nimeni la masa aniversară.

Se temeau ca fata să nu facă vreo gafă care să-i pună într-o postură jenantă. Lucrurile au intrat până la urmă pe un făgaş normal, atmosfera s-a mai încălzit, Săndica a lăsat garda jos şi s-a comportat natural ca şi când făcea parte dintre apropiaţii acestei familii, lucru ce a făcut să apară o altă atitudine faţă de ea din partea mamei lui Mircea până la plecarea musafirei. Pe Săndica salonul a impresionat-o prin plafonul din lemn de paltin sculptat, lustruit şi aurit, de care atârna un impunător candelabru din cristal. Lambriurile erau din acelaşi lemn iar pe pereţi se aflau decoraţiuni în stilul renascentist. Toate aceste detalii, ca şi altele despre colecţiile de artă şi obiecte rare, le-a aflat de la mama lui Mircea, care se mândrea cu această mică avere, când au revenit în living pentru a servi cafeaua. În mijlocul salonului era o masă grea, ovală, din lemn de nuc sculptat iar în jurul ei şase scaune înalte din acelaşi material, ca nişte jilţuri domneşti. Pe lângă pereţi se găseau aranjate diferite obiecte de mobilier sculptate şi cu incrustaţii aurite, deasupra cărora trona colecţia de artă a doamnei Trăistaru. Una dintre măsuţe avea şi un bar din care s-au văzut, când Maria a deschis uşiţa, tot felul de sticle cu băuturi fine, provizia doctorului de băuturi rare, posibil primite de la cei cu dare de mână pentru serviciile medicale de care au beneficiat. Dormitorul pus la dispoziţia fetei avea un pat matrimonial peste care era aşezată o cuvertura grea din catifea de culoare aurie, iar în mijlocul lui tronau pernuţe cusute cu fir de argint şi aur de o mare valoare artistică. A aflat apoi de la Mircea că acestea şi multe altele le-au primit de la bunicii din partea tatălui când s-au mutat în

vilă, care şi ei la rândul lor le-au achiziţionat de la nişte evrei deportaţi în Transnistria. Tavanul dormitorului era pictat în albastru azuriu, cu motiv floral, unde predominau crinii, cu petalele florilor aurite, iar în mijlocul tavanului atârna un mic candelabru din cristal aurit. Deasupra capătului patului, pe perete era pictată o imagine ecvestră cu un armăsar negru cu pieptul puternic şi înspumat, cu picioarele ridicate ca într-o luptă. Lângă capătul patului de asemeni se găseau două noptiere la aceeaşi culoare ca şi patul, culoarea paltinului, pe care luminau două veioze grele din bronz aurit. Mai exista o masă de toaletă cu oglindă din cristal veneţian. Săndica nu prea a fost încântată că trebuia să doarmă în această încăpere. Parcă era un muzeu, care în afara valorii mobilierului îţi transmitea senzaţia de răcoare. Ar fi preferat un dormitor simplu mobilat şi intim, unde să te poţi odihni cu adevărat. Mircea se obişnuise cu el deoarece aici a dormit de mic copil, însă atunci când nu a mai fost nevoie de bonă a preferat să se mute în dormitorul bonei, unde dormea şi acum. Când i-a văzut dormitorul simplu, fata a preferat să se mute în acesta şi nu cum i-a sugerat Veronica. Şi aşa nu se mai întâlnise de mult timp pentru a face dragoste cu Mircea. Revenită pe meleagurile natale, după această adevărată aventură la familia lui Mircea, Săndica a realizat unde îi este locul în societatea epocii sale. Ca fiica unor ţărani umili să ajungă să se bucure de o asemenea opulenţă, i se părea prea mult. Comportamentul faţă de părinţii lui Mircea a fost modestia omului care îşi cunoaşte locul în societate, lucru care a impresionat-o plăcut până la urmă pe Veronica, chiar dacă nu se încadra în proiectul său secret privind viitorul fiului. Şi-a dat seama că posibila 23

sa noră nu este tipul de fată dornică de parvenire, ci una modestă, care ştie să aprecieze valorile. Nu a ţinut cont de faptul că şi ea este absolventă a unei facultăţi, că are o diplomă care îi atesta titlul de inginer diplomat şi că are o funcţie, ce-i creează responsabilităţi şi pentru care este apreciată de şefii săi direcţi. Săndica a dorit să lase să se înţeleagă că averea celor cărora le-a fost pentru o zi-două oaspete nu o impresionează în sensul de a o determina să facă totul pentru a se înfrupta din ea, să se agaţe cu orice preţ de şansa oferită de relaţia cu Mircea, să poată intra chiar şi pe uşa din dos în familia tânărului, pentru a profita de opulenţa averii deţinute de aceştia. Această modestie a reuşit să mai schimbe din îndărătnicia Veronicăi, care înainte de a o cunoaşte tare s-ar fi bucurat să o vadă pentru prima şi ultima dată. Pe Ştefan - tatăl l-a cucerit cu frumuseţea. Mereu a fost sedus de frumuseţea feminină. Nici acum când o privea cu atenţie nu putea să rămână insensibil la un asemenea fizic. Timpul scurs de la excursia petrecută împreună cu Mircea la munte a adus modificări nu numai în comportamentul fetei, ci şi în aspectul său. Se mai împlinise un pic, părea mai matură şi mai pregătită de viaţă. Responsabilităţile ce-i apăsau umerii o marcaseră vădit în bine. Nu mai citeai pe faţa ei nepăsarea pentru ziua de mâine sau: „nu mă interesează ce spune lumea despre mine”. Conta să se ştie că are capul pe umeri şi gândeşte cu discernământ înainte de a lua o hotărâre sau de a schiţa un gest. Copilăria dispăruse, era omul matur pe care te poţi baza când doreşti să te însoţească la drum, indiferent cât de lung va fi acesta.

Flori la casă nouă

După

plecarea Săndicăi de la C.A.P.-ul „Gheorghe Doja” din Pecineaga, accidentul a fost uitat: cauza, ca şi semnele de întrebare ridicate la vremea respectivă rămânând nerezolvate. Doar cei implicaţi direct îşi mai aminteau uneori despre ce s-a întâmplat atunci. Viorel era cel mai avantajat de dispariţia victimei sale din peisajul comunal. Nimeni nu se mai întreba ce şi cum s-a întâmplat cu accidentul din magazia de uruială. Nici Ion magazinerul nu se mai gândea la ce credea el despre căzătura fetei şi care era vinovatul pentru producerea acestui accident. Doctorul Ţigănuş, care aflase toată povestea din scrisoarea Săndicăi, a rămas mut pentru toată lumea. Ramona, neputând dovedi că soţul său este implicat în accidentarea Săndicăi, vrând nevrând s-a lăsat păgubaşă în intenţia de a mai afla dacă soţul său a fost atras de subordonata ei sau dacă i-a fost infidel. Se autosugestionă că este o paranoia să-l creadă implicat în necazurile fetei. Bilanţul economic al C.A.P.-ului, făcut la sfârşitul anului, a fost mulţumitor. La adunarea generală de sfârşit de an, s-a stabilit planul de producţie şi de investiţii pentru anul următor. Pe investiţii s-au trecut construirea unei grădiniţe, a unei creşe şi a Casei Agronomului cu şase apartamente pentru specialiştii C.A.P.-ului. Printre beneficiarii locuinţelor de serviciu se afla şi familia Axinte. La începutul lunii iunie, de ziua copilului, au primit cheile apartamentului. Ramona era mulţumită 25

de situaţia sa. Nu mai exista teama că va fi schimbată din funcţia de şef de fermă. Acum era convinsă că nu trebuia să-i fie teamă niciodată. Conducerea C.A.P.- ului nu avea de gând să schimbe o ingineră cu experienţă cu cineva despre care nu ştia cât de priceput ar fi în administrarea unui asemenea sector important, mai ales că Ramona era la conducerea fermei zootehnice de peste şase ani. Problema locuinţei fiind rezolvată nu se mai temea să nu rămână însărcinată ca înainte, aşa că nu mai avea de ce să se ferească. Chiar exista dorinţa în familie de a deveni părinţi. Erau împreună de câţiva ani buni şi era cazul să devină părinţii unui băieţel dacă se poate sau, de ce nu, chiar şi ai unei fetiţe drăgălaşe. Sperau ca primul lor copil să îmbrăţişeze altă profesie, să nu-şi mai lege destinul de viaţa la ţară ca ei, să stea tot timpul la coada vacii, cum se spune. Poate va deveni avocat sau medic sau, de ce nu, chiar inginer navalist, că doar şantiere navale erau atât la Constanţa cât şi la Mangalia, la doi paşi de casă. Cu Molotov-ul C.A.P. ului au plecat spre Constanţa să-şi achiziţioneze mobilă pentru noua lor locuinţă. La casă nouă trebuia mobilă nouă. C.A.P. - ul le-a oferit clădirea spre folosinţă, nu şi mobilierul, aşa că erau obligaţi să se descurce cum pot. Ceva economii au făcut ei în toţi aceşti ani cât au lucrat în cadrul fermelor, doar nu aveau pe ce îi cheltui aici la ţară în afară de haine şi hrană, pe care de multe ori o aduceau şi de la „locul de muncă”, însă trebuiau să facă şi rate pentru mobilă şi electronice. Luând magazinele de specialitate la rând, hotărându-se destul de greu asupra celor ce vor cumpăra, până la urmă s-au hotărât şi au încărcat camionul cu mobilă, aragaz, frigider, un radio marca Bucium cu pickup, fabricat la Electronica Bucureşti, şi un TV alb-negru. Restul vor mai lua şi de la Mangalia pe parcurs. 26

Pretenţioasă cum era asupra lucrurilor nou achiziţionate, Ramona căuta nu numai optimizarea raportului calitate-preţ pentru obiectele cumpărate ci şi aspectul acestora - să fie cât mai frumoase, doar nu cumpărau în fiecare zi dormitoare şi mobilă de sufragerie sau bucătărie. Cum se apropia ziua de aniversare a zece ani de la data unirii celor două destine, doreau ca la petrecerea dată cu această ocazie să aibă locuinţa frumos amenajată cu tot ce îi trebuie unei familii tinere de intelectuali. Nu mai simţeau oboseala zilelor petrecute la locurile lor de muncă, distanţa mare de peste un kilometru şi jumătate dintre casă şi ferme şi mai ales programul de acasă, încărcat de curăţenia apartamentului după constructori, ştergerea geamurilor, lustruirea parchetului şi celelalte activităţi legate de aceasta. Încă mai locuiau la gazda plătită de gospodăria colectivă până terminau toate îmbunătăţirile aduse locuinţei. Când au reuşit să le finalizeze, ajutaţi de două sătence tocmite cu ziua, erau mulţumiţi de cum arăta noul lor apartament. Erau acum stăpâni nu numai asupra propriului lor destin, ci şi asupra unei locuinţe mobilate elegant şi destul de confortabilă, chiar dacă nu le aparţinea lor ca proprietate, ci gospodăriei colective locale. Urma să se gândească acum la organizarea petrecerii din sâmbăta următoare. A rămas doar să-şi aducă şi lucrurile de la gazdă, problemă de care s-a ocupat Viorel, adunând totul într-o căruţă şi transportându-le la noul sediu al familiei Axinte în centrul comunei, la şoseaua principală. Cum, de la banchetul dat de preşedintele C.A.P.ului cu ocazia aniversării a 110 ani de atestare a comunei, au rămas prieteni cu familia directorului şcolii generale, nu au uitat să-i invite la triplul eveniment aniversat: ziua 27

Sânzienelor, zece ani de căsnicie şi noua locuinţă. Au mai invitat familia inginerului şef, pe cea a doctorului veterinar şi încă o familie cu amândoi membrii lucrând în cadrul primăriei şi de care se simţeau mai legaţi sufleteşte, fiind de vârste apropiate. La bucătărie Ramona a fost ajutată de o subordonată, pricepută în ale gătitului. Vara lucra ca bucătar în turism, aşa că avea experienţă, dovedită acum ca fiind de un real folos pentru Ramona. Invitaţii au sosit încărcaţi de cadouri pentru casă nouă şi pentru aniversarea celor zece ani de căsnicie şi cum la ţară toate curţile sunt pline cu flori le-au umplut noua locuinţă cu veselele lor culori şi miresme de vis. Gazdele, foarte mândre de noua locuinţă, s-au bucurat de prezenţa oaspeţilor şi de cadourile primite. Petrecerea a fost un real succes, mai ales că toţi erau tineri şi plini de viaţă, iar la ţară distracţiile sunt puţine. Bineînţeles că nu au lipsit glumele şi urările de a deveni părinţi cât mai curând, acum problema casei fiind rezolvată. Au petrecut până după miezul nopţii. La despărţire se vedea de departe că efectul vinului local luat de la neica Stoica, o tămâioasă deosebită, recomandat de soţia directorului de şcoală, îşi făcuse efectul la bărbaţi. Toţi erau veseli şi gălăgioşi la despărţire. Din când în când se mai auzea câte un câine trezit din somn de gălăgia petrecăreţilor, lătrând fără chef la ei. Luna alerga pe cer luminându-le drumul plin de colb. Nu mai plouase de mult şi aceasta se simţea şi în aerul respirat. Era înecăcios, chiar dacă ar fi trebuit să se simtă răcoarea dimineţii ce se apropia cu paşi repezi. Tinerele gazde au lăsat în sufragerie unde a fost amenajată masa festivă totul aşa cum rămăsese după plecarea musafirilor şi au mers mulţumiţi şi obosiţi la culcare. Era prima noapte pe care o petreceau în noua lor 28

locuinţă. Chiar dacă erau obosiţi după toată zbenguiala din timpul reprizelor dansante nu aveau motiv să nu înceapă noul lor proiect, cel de a deveni părinţii unui bebeluş, indiferent de sexul acestuia, având posibilitatea şi de a testa comoditatea patului din setul de mobilă achiziţionat pentru dormitor. Cochetul lor apartament era dotat şi cu baie iar boilerul făcea parte din donaţia administraţiei gospodăriei colective, aşa că după un duş fierbinte, Viorel s-a îndreptat spre dormitorul ce mirosea încă a răşină de brad şi a lacuri. Era fericit că în sfârşit au propriul lor apartament, chiar dacă acesta nu era în deplina lor proprietate. Nu-i dădea nimeni afară atâta timp cât rămâneau salariaţii gospodăriei, indiferent de funcţia deţinută. Aflat şi sub influenţa aromatului vin local, dorea săi facă o surpriză plăcută soţiei printr-o noapte de dragoste cât mai deosebită, aşa că în timp ce aceasta se afla sub căldura plăcută a duşului, aranjă repede pe servantă două lumânări colorate de la tortul aniversar, aşezate în două suporturi din sticlă, două pahare pe o tavă nichelată însoţite de o sticlă de şampanie Zarea, un baton de ciocolată şi un buchet de crizanteme. Stinse lumina din lustră şi aprinse o veioză cu abajurul colorat care împrăştia o lumină plăcută în cameră. Aştepta emoţionat să iasă Ramona de sub duş, pentru a o surprinde cu acest modest aranjament improvizat. Când Ramona a intrat în cameră înfăşurată în prosopul pufos, crezând că Viorel fiind obosit s-a culcat, a rămas plăcut surprinsă de modul în care soţul său improvizase o cameră romantică. Doar simplul gând la acest gest o făcu să simtă o mare bucurie şi o furnicătură prin tot corpul, aşa că se îndreptă spre el să-l îmbrăţişeze, moment în care prosopul îi alunecă la picioare. A fost o 29

îmbrăţişare tandră şi un sărut promiţător pentru o noapte la fel de fierbinte ca şi apa duşului. Nu era prima dată când Viorel o privea fără nimic pe ea, dar parcă sub efectul acestei atmosfere dată de lumina difuză a veiozei şi de lumânările ce ardeau pe servantă în suporturile din sticlă lângă paharele pentru şampanie, Ramona se ruşină şi se îndreptă spre şifonier să-şi ia cămaşa de noapte. Avea o cămăşuţă nouă, scurtă, subţire, vaporoasă, de culoare azurie, dantelată la poale şi în jurul mânecuţelor, cu un decolteu generos care lăsa să se descopere plinătatea sânilor săi. Special şi-a cumpărat-o gândindu-se la o primă noapte de dragoste în casa nouă. Nu sperase ca tocmai soţul ei, prin aceste aranjamente romantice să-i ofere ocazia s-o îmbrace. Simţea că nu au trecut zece ani de când au început să trăiască împreună, ci că este prima lor seară de dragoste. Într-o casă nouă dorea să devină o femeie nouă pentru soţul său - iubitoare, iertătoare şi mai ales afectuoasă. Viorel, în timp ce Ramona îşi îmbrăca cămăşuţa de noapte turnă şampanie în cele două cupe şi se îndreptă spre soţie pentru a-i face o declaraţie de dragoste şi a-i jura credinţă veşnică. Ramona, încântată de această scenă romantică simţea că visează. Aşezat în genunchi la picioarele sale, într-un dormitor nou, care de acum spera să le fie leagănul multor nopţi romantice de dăruire şi nebunii tinereşti, cu paharul de şampanie în mână, începu să recite un poem al poetei lui favorite, Georgeta Resteman, descoperită întâmplător în librăria comunală: Aripi de înger, Fâlfâind în albastru Aşterni linişti Alină doruri În dansul minunat al inimilor... 30

Covor de iarbă crudă, Susur de izvoare Şi flori de lămâiţă Alintate de fluturi, Înmiresmează sufletul însingurat... Picuri de mir, Lacrimi de cer, Binecuvântări de Dumnezeu, Îmbrăţişări de copil drag, Mângâieri de mamă, Toate - dorurile strânse-n cununi Şi spălate-n mărgăritarele ochilor tăi... ... şi continuă să recite pe un ton mai glumeţ, un text improvizat adaptându-l la momentul declarativ al nopţii cu: ... dă-mi Doamne fericirea, Să am bucuria deplină, Să-mi regăsesc iubirea, Când afară-i lună plină, Iar lângă mine, femeia divină, Fă Doamne ca această noapte, Plină de dăruiri şi declaraţii în şoapte, Să ţină o veşnicie, Iar acest pat, leagăn să ne fie... Ramona nu-l mai lăsă să-şi termine improvizaţia şi îl trase spre ea obligându-l să se ridice în picioare, rămânând cu recitarea neterminată. Îl cuprinse de după gât cu un braţ, în celălalt ţinând paharul cu şampanie şi îşi sărută soţul cum poate nu o mai făcuse în cei zece ani de când trăiau împreună. A fost plăcut impresionată de romantismul acestei seri şi dorea să o completeze printrun comportament pe măsura momentului. Lăsă paharul din mână şi îl „atacă” pe Viorel cu o serie de sărutări 31

pătimaşe surprizându-l. De fapt tocmai acest gen de comportament îşi dorise de la soţia lui când a improvizat decorul cu lumânările şi veioză, aşa că intră şi el în jocul dragostei şi a dăruirii mânat de instinctele stârnite în corpul tânăr şi puternic. Îşi cuprinse soţia în braţe şi o conduse spre patul larg şi comod. O prinse cu o mână pe sub fesele pline, bine conturate şi o trase aproape de el. Gura îi alergă pe gâtul Ramonei, producându-i furnicături prin fiecare centimetru de piele sărutată. Cobora spre sânii plini şi frumos dezvoltaţi ai soţiei şi îi dezmierda mugureii cu vârful limbii. Ramona tresărea cuprinsă de senzaţii. Mâinile dibace ale lui Viorel alergau fără astâmpăr pe sânii abandonaţi de buzele fierbinţi, trecând ca o adiere pe deasupra lor. Ramona îşi înfipse involuntar unghiile în spatele bărbatului care i-a stârnit atâtea dorinţi neîmplinite în ultimul timp. Dorinţi ascunse undeva de-a lungul anilor de când erau împreună, frustrare cauzată atât de stresul muncii lor, de condiţiile de cazare, cât mai ales de lipsa de entuziasm dovedită uneori de omul pe care şi l-a ales să-i fie şi la bine şi la rău alături pentru toată viaţa. Refulau din ea toate aceste acumulări şi dorea să-i fie cel puţin pentru câteva clipe omul care să o facă să viseze cu ochii deschişi la o noapte încântătoare, cu dăruiri erotice pe care nu le-a mai primit din timpul studenţiei, atunci când l-a cunoscut şi a determinat-o să-şi lege viaţa de a lui. Puţinele obiecte de îmbrăcăminte au dispărut ca şi când nici nu au existat vreodată pe ei. Ramona, în neastâmpărul primit de la senzaţiile transmise prin mângâierile şi sărutările partenerului de viaţă resimţea prin toţi porii dorinţa de dragoste, de dăruire şi-l aştepta pe Viorel cu poarta întredeschisă să-i trimită cel mai drag 32

oaspete. Dorea să simtă bucuria împlinirii. Dorea să-l simtă aşa cum nu l-a mai simţit de atâta vreme. Simţea că este bolnavă de dorinţă. Să fie pătrunsă şi tot odată mângâiată cu tandreţe, să simtă fiecare mişcare ca pe o adiere, ca pe un dar nepământean. Dorea dansul dragostei la care să participe cu pasiunea stârnită în toată fiinţa sa. Să fie antrenată ca într-un dans de balerină. Să plutească şi să creadă că visează. Viorel cobora uşor cu sărutările pe corpul tânăr şi plăcut proporţionat al soţiei sale, chiar dacă se apropia de cel de al treilea deceniu de viaţă. Fiecare sărutare depusă pe pielea fină şi plăcut mirositoare, făcea ca partenera să-i tresalte ca în urma unor şocuri electrice. Când sărutările sale au ajuns la încheietura pulpelor, Ramona ne mai suportând această „tortură”, l-a prins de gât cu o mână şi cu cealaltă de sub braţ şi la tras spre ea, şoptindu-i: - Te rog, sunt gata, nu mă mai tortura. Ia-mi fierbinţeala ce-mi dogoreşte în tot corpul şi mângâie-mi cuptorul cum nu ai făcut-o poate niciodată. Te doresc. Astă seară fă-mă fericită pe deplin. - Şi eu doresc, draga mea, să fii fericită. Acum suntem împliniţi. Nu ne mai lipseşte nimic. Poate doar un copil care să ne umple casa cu gălăgia lui. - Şi eu mi-l doresc. Cred că a sosit momentul să-l avem. Străduieşte-te să vină dintr-o dragoste curată cum este a noastră. Viorel cu delicateţe pătrunse în cuptorul fierbinte şi primitor al soţie şi mângâie cu pasiune fiecare părticică ,iar buzele sale neastâmpărate lăsau peceţi de dragoste pe buzele, pe ochii şi pe obrajii Ramonei, pierdută în plăcere sub greutatea partenerului. Ramona de data aceasta nu îşi mai luase măsuri de precauţie să nu rămână însărcinată. După o asemenea 33

noapte, se putea întâmpla orice, chiar şi bucuria de a deveni părinţii unei fiinţe micuţe, creată dintr-o dragoste curată şi adevărată. Zorii zilei i-au găsit îmbrăţişaţi şi fericiţi, după oboseala nopţii atât de plină, adormindu-i ca pe doi prunci, cu gândul fiecare la plăcerile dăruite de celălalt în timpul primei lor nopţi de dragoste în noua casă.

Suflete nedespărţite

Viaţa Săndicăi devenise un automatism la un

moment dat. Parcă nu mai avea nicio satisfacţie. Se scula dimineaţa la ora şase, se îmbrăca în grabă şi ieşea prin curte să dea la păsări de mâncare, apoi trebuia să o ducă pe Fetiţa la ciurdă şi la întoarcere, de la prundul unde se forma ciurda, să aducă o găleată cu apă de la fântâna vecinilor, pentru a umple teicile păsărilor cu apă proaspătă şi ulucul măgăruşului. Le arunca păsărilor câte un pumn de grăunţe, un braţ de fân lui Ghiţă măgăruşul, apoi se grăbea să prindă autobuzul spre Olteniţa. Ajungea uneori înaintea îngrijitorilor. Făcea cam zece minute - un sfert de oră până la Dorobanţu. Prima dată inspecta întreaga fermă, observa dacă sunt probleme ce trebuiesc corectate imediat şi dacă toată lumea şi-a îndeplinit atribuţiunile. Intra apoi în birou să se schimbe şi să-şi facă cafeaua. Aceasta era micul său dejun. Mama se simţea din ce în ce mai obosită şi mai neputincioasă. Nu ştia ce o doare. Când era întrebată, răspundea simplu: „sufletul maică – sufletul mă doare". Se ruga zilnic lui Dumnezeu să o ia la El, să nu mai facă 34

umbră pământului degeaba. Oricât încerca Săndica să o încurajeze, nu reuşea. Bătrâna sa mamă nu mai dorea să lupte cu viaţa. Nu erau durerile fizice atât de mari, precum cele din sufletul ei. Despărţirea de omul pe care l-a iubit din tinereţe şi până s-a stins din viaţă părăsind-o a fost o lovitură pe care nu a reuşit să o suporte. În dimineaţa de luni 26 octombrie 1969 era printre junincile sale acum mature şi o parte dintre ele gestante. Erau pregătite să dea naştere unor urmaşi foarte valoroşi din punct de vedere genetic. Conducerea I.A.S.- ului a primit aprobarea pentru achiziţionarea tot din Elveţia a unui taur de prăsilă care a costat mulţi dolari. Se dorea să se adapteze renumitele rase de taurine elveţiene în Ialomiţa, pentru a înlocui rasa autohtonă cu alta care să dea o producţie mai mare de lapte şi de o mai bună calitate. În intenţiile administraţiei era să-şi construiască propria fabrică de produse lactate unde să folosească numai laptele vacilor elveţiene. Chiar Săndica asistase la recoltarea materialului seminal şi la montarea junincilor, doar se specializase în acest domeniu în C.A.P.- ul din Dobrogea. Acum la rândul ei pregătea o tânără absolventă a liceului agricol din Olteniţa pentru a-i prelua atribuţiile avute la colectiv - cum îi spuneau ţăranii cooperativei agricole. În această zi se afla cu îngrijitorii într-o mică şedinţă de lucru la ora prânzului, când s-a pomenit cu inginerul şef în grajdul unde avea loc întâlnirea. La vederea şefului său nu s-a gândit la nimic deosebit. O fi venit şi el în control să vadă cum se mai descurcă. Acum întâlnirile lor erau mai rare. Îl căuta numai dacă avea nevoie de ceva, sau se întâlneau la şedinţele conducerii de analiză săptămânală, pentru stabilirea priorităţilor săptămânii următoare. 35

Inginerul şef Leonard Tudorache îi făcu semn de la distanţă să se apropie. Surprinsă că Leonard intervine întrun moment când ea avea ceva de discutat cu subordonaţii săi, lucru ce nu obişnuia să-l facă niciodată, a simţit ca o lovitură cu ceva ascuţit în piept, o presimţire sumbră că ceva nu este în regulă în acea zi de Sfântul Dumitru. - Tovarăşa ingineră, sunt nevoit să-ţi dau o veste îngrijorătoare. Să sperăm că nu-i atât de gravă precum pare. - Mama? Ce-a păţit mama? Presupuse imediat fata. - Da, despre ea este vorba. Am primit un telefon de la poşta din Ciocăneşti, ca să te duci la spitalul din Călăraşi, la serviciul de Urgenţă că a luat-o salvarea pe mama dumitale. A suferit un atac cerebral şi a fost găsită de o vecină într-o stare critică. - Vai, săraca, cum ajung eu aşa de repede la spital? se frământa Săndica. - Schimbă-te şi urcă repede în IMS - ul gospodăriei. Te va duce la spital. Am dat dispoziţie şoferului să te aştepte în faţa sediului administrativ. El are altă treabă în oraş. De muncitori mă ocup eu, poate să mai aştepte instruirea lor câteva zile până se rezolvă situaţia mamei dumitale. - Vă mulţumesc, îngăimă tânăra fără vlagă. Săndica era distrusă. Ţinea la mamă mai mult ca la orice. Nu se aştepta ca la câteva luni de la dispariţia tatălui să o ia de la capăt cu spitalul şi cu bolnavi în casă. Cum era singură şi nici rude care să o ajute nu mai avea în comună, nu ştia cum va putea să fie şi la serviciu şi lângă mama suferindă. Se schimbă repede de hainele de lucru, se spălă şi într-un suflet a ajuns în faţa birourilor unde o aştepta şoferul. - Bună ziua, hai să plecăm mai repede. 36

- Dar trebuie să ajungem întregi nu ca pacienţi la urgenţă, trebuie să mergem cu atenţie şi viteza legală oricât ne-am grăbi, o făcu pe filozoful bărbatul. - Desigur, dumneata eşti şoferul, condu cum vrei, numai să plecăm de aici mai repede. Nu-i ardea de filozofiile bătrânului şofer. Localităţile fiind lungi şi şoseaua aglomerată cu tot felul de atelaje şi animale, până la spital au făcut aproape o oră, timp în care Săndica nu mai avea răbdare să afle care este situaţia mamei şi cât de grav este afectată de această comoţie cerebrală. La serviciu de Urgenţă când a intrat, o întreagă echipă condusă de medicul de gardă, asistente şi infirmiere, se învârteau pe lângă mama ei. Văzându-şi mama pe patul de spital, parcă era şi mai mică decât în realitate. O mână de om aflat într-o stare inertă. Medicul de gardă se chinuia să o stabilizeze, însă starea bătrânei era prea gravă. Când s-a recomandat ca fiică a bolnavei, privirea medicului era mai degrabă de compasiune. - Să ştiţi că mama dumneavoastră pur şi simplu nu doreşte să trăiască, nu luptă cu viaţa şi de aici şi comoţia cerebrală. - O puteţi salva, domnule doctor? Este singura fiinţă dragă care mi-a mai rămas, întrebă fata îngrijorată. Tata s-a stins tot aici acum câteva luni de zile. Alte rude apropiate nu mai am pe lângă mine. Toate s-au împrăştiat ca păsările cerului prin tot judeţul. - Sunt rezervat în ceea ce priveşte starea pacientei. Noi facem totul să o stabilizăm, însă în urma acestui atac cerebral vor rămâne multe sechele şi semne de întrebare. Va trebui ca cineva să o îngrijească permanent. Recuperarea va fi greoaie şi de lungă durată şi nu garantez că va fi

completă. Mai întâi trebuie să lupte bolnava ca efortul celorlalţi să o ajute să dea rezultate. - Doamne, cu ce am greşit faţă de Tine de Mă pedepseşti atât de aspru? se întreba tânăra într-o rugă. Noroc că acum sunt lângă ea şi mă pot ocupa de starea sa de sănătate. Voi vedea ce am să fac, voi angaja pe cineva să o supravegheze cât timp sunt la serviciu. - Mai întâi să treacă de aceste prime efecte ale accidentului vascular. După aceea veţi vedea ce faceţi cu mama dumneavoastră. Nu va fi uşor. Norocul că sunteţi amândouă femei. Dacă era tatăl în această situaţie? - L-am avut şi pe el la pat, a murit de plămâni. A făcut o congestie pulmonară în urma unei răceli puternice şi în câteva luni ne-a părăsit. Dar totuşi, domnule doctor, sunt şanse să-şi revină? - Nu ştiu, însă este posibil dacă are voinţa de a trăi, lucru ce nu prea se vede. Acum o recunosc pe bătrână deoarece îmi amintesc că a mai fost adusă la noi la urgenţă când eram de gardă. Nici atunci nu am putut să o diagnosticăm cu certitudine de ce suferă. După decesul tatălui dumitale, cred că în mintea mamei s-a întrerupt ceva. Circuitele creierului nu au mai funcţionat cum trebuie. - Nu ştiu domnule doctor, dar aveţi dreptate. Nu mai avea chef de viaţă. Era apatică, nu o mai interesa nimic. Când o întrebai ceva trebuia să repeţi întrebarea, deoarece nu era atentă la ce discutai cu ea. Se refugiase într-o lume necunoscută mie, în care numai ea ştia cum trăia. - Aşa se întîmplă cu persoanele care s-au iubit mult, nu suportă despărţirea, chiar dacă aceasta are loc şi după zeci de ani de convieţuire. Domnişoară, după ce-mi termin

tura, mai putem discuta despre starea mamei dumitale şi cam la ce să te aştepţi pe viitor. - Desigur, domnule doctor. Vă mulţumesc din suflet. Doctorul de gardă de la Urgenţă era un bărbat bine legat la vreo treizeci - treizeci şi cinci ani, brunet şi cu un început de încărunţire timpurie pe la tâmple, însă arăta destul de şarmant. Asistentele se învârteau în jurul său că albinele în jurul reginei. El a rămas plăcut impresionat de frumuseţea Săndicăi şi de aceea i-a propus să mai poarte o discuţie în cabinetul său la terminarea orelor de program, pe teme „medicale” şi despre starea de sănătate a pacientei. Cum era proaspăt divorţat, nu i-ar strica o prietenă ca tânăra din faţa sa, gândea el. Săndica a rămas lângă patul mamei plângând uşor în pumni. Întrebă o infirmieră dacă există un telefon public pe undeva prin holurile spitalului şi aflând că există, s-a grăbit să-l caute pe Mircea, poate îl găseşte acasă, să-i spună de starea gravă în care se găsea mama. Mircea tocmai ce sosise de la liceu. Îşi servea singur prânzul la masa din bucătărie. Nici unul dintre părinţi nu era acasă. Mama era la facultate, iar tatăl ca de obicei în spital. Acasă sosea seara târziu. De când era şeful secţiei de neurochirurgie mai tot timpul se găsea în operaţii grele. La chirurgie era mai simplu, pe când aici se confrunta cu multe accidente vasculare, tumori, hernii de disc şi alte cazuri complicate care-i dădeau dureri de cap. Când a auzit telefonul sunând, s-a ridicat fără prea multă tragere de inimă de pe scaun. Nu ştia cine putea fi. Părinţii nu prea obişnuiau să-l sune acasă decât atunci când trebuia să-l anunţe ceva important. Cu Săndica doar ce vorbise şi stabiliseră data sosirii lui la Ciocăneşti. Poate

era vreun coleg sau un amic care să-l invite la o bere în oraş. - Alo, da, cine-i la telefon? spuse el uşor iritat de acest deranj neaşteptat în timp ce-şi servea masa de prânz. Din receptorul telefonului se auzeau doar nişte păcănituri şi o voce feminină necunoscută parcă, pe care nu o putea înţelege ce spune. - Alo! Cine sunteţi vă rog? Ridică el glasul nervos. Parcă distingea hohote de plâns. Desluşind aceste stări sufleteşti ale persoanei de la celălalt capăt al firului, prin corpul său au început să-l înţepe nişte ace nevăzute. - Săndica, tu eşti? Ce s-a întâmplat, iubito, de nu poţi vorbi? - Mircea, abia reuşi fata să murmure printre hohotele de plâns. Mama este în spital într-o stare foarte gravă. - Ce a păţit? Pe Mircea l-au trecut fiori şi o transpiraţie rece i-a umezit şira spinării. - Comoţie cerebrală. Este în comă la serviciul de urgenţă. - Când s-a întâmplat nenorocirea? - Astăzi după ora zece. M-au anunţat la serviciu şi am venit cât de repede am putut. - Şi? Care îi sunt şansele de salvare? - Nu prea multe, mi-a spus medicul de gardă. Depinde de ea dacă are dorinţa de a trăi. Din această cauză s-a întâmplat şi nenorocirea. Moartea tatălui meu a dărâmat-o definitiv. A avut loc un click în mintea ei şi s-a deconectat de la realitatea vieţii. - Iubito, sincer mă înfior de ce îmi spui. Voi veni sâmbătă după cursuri la tine. Ajung seara târziu că nu ştiu ce trenuri sunt după amiaza şi dacă prind autobuzul spre Olteniţa.

- Nu-i nevoie să vii acum. Mă descurc eu într-un fel cu această situaţie. Cât este în spital în această stare, nu avem ce să facem decât să sperăm că va ieşi din comă. - Cum zici tu. Doream doar să fiu lângă tine. - Mulţumesc. Ţinem legătura. Acum nu mă pot controla şi îmi este greu să vorbesc la telefon. Dă-mi puţin timp să-mi revin. - Desigur. Aştept veşti mai bune. Voi fi zilnic după cursuri acasă să putem vorbi la telefon dacă doreşti. - Da, te voi suna. - Nu uita cât de mult te iubesc..., Săndica. Durerile şi necazurile tale sunt şi ale mele, să nu uiţi acest lucru niciodată. - Ştiu, dragule, şi-ţi mulţumesc, dar acum sunt răvăşită. Ce m-aş face fără tine? Nici nu mai ştiu încotro so iau. Şi acasă sunt toate de izbelişte. Vai de capul meu, nu ştiu cum mă voi descurca şi cu spitalul, serviciul şi cu casa de una singură. - Te înţeleg şi ce pot să-ţi spun decât că trebuie să fii puternică. Vei trece şi peste acestea cum ai trecut şi peste altele. - Mulţumesc, Mircea. Mai vorbim. Te sărut cu drag. - Şi eu. Se auzi clinchetul telefonului închis de către iubită la celălalt capăt. Vestea cu accidentul vascular al mamei a căzut ca un trăznet. A rămas marcat de tragedia din familia iubitei. Urmările acestui accident sunt de lungă durată şi starea de sănătate greu de recuperat. Parcă nu mai avea chef să-şi continue servirea mesei. A strâns totul de pe masa din bucătărie, restul de mâncare l-a pus pentru Crivăţ, căţelul şi prietenul său preferat. Şi-a scos din frigider sticla cu vinul demisec, şi-a preparat un şpriţ, apoi a plecat în living să-şi revizuiască programul zilei următoare 41

de şcoală. Se acomodase destul de bine la noul său loc de muncă. Avea colegi noi, pe unii chiar i-a cunoscut în timpul facultăţii, pe cei mai vârstnici ca vecini trecând pe lângă casa lor spre liceu, alţii erau pur şi simplu noi sosiţi ca şi el în rândul colectivului. Chiar şi elevii erau de alt gen. Dacă la ţară, în Dobrogea copii erau până la 14 - 15 ani fii de ţărani, care nu şi-au depăşit condiţia nici frecventând cursurile şcolii elementare, acum aici tinerii erau adevăraţi adolescenţi. Elevele din clasele terminale se comportau ca nişte domnişorele, îşi etalau nurii ostentativ faţă de profesorii tineri cum era şi el, chiar dacă erau obligate să poarte nelipsita uniformă albastră, cu matricola pe mâna stângă şi bentiţa albă pe cap. Când intrau în clasă şi aveau cursuri cu profesori tineri ca şi el, găseau suficiente metode de a-şi scurta cât mai mult sarafanele ridicându-le în talie cu ajutorul unor centuri şi cureluşe, iar când erau scoase la tablă, căutau să scrie cât mai sus pentru a-şi dezgoli şi mai mult pulpele apetisante. Mircea era amuzat de aceste trucuri feminine ale elevelor şi se făcea că nu observă interesul lor de a-i atrage ostentativ atenţia. Acum nu se putea gândi la ghiduşiile elevelor, ci la necazul iubitei. A început să analizeze situaţia la rece şi punând răul înainte se gândea la ce se putea întâmpla dacă mama lui Săndica deceda. Atunci nu mai era nevoie să rămână la ţară. Nu o mai lega nimic de locul său de naştere. Casa o vindea sau o închiria cuiva care să aibă grija ei. Se vor căsători şi va veni la Galaţi să lucreze cu el în învăţământ. Locuinţă aveau, vila fiind destul de mare. Puteau să locuiască foarte bine la etaj. Cu timpul vor vedea ce se mai întâmplă. Cum se construiau apartamente tot timpul, cu ajutorul mamei care încă mai era secretară trei cu propaganda în Consiliul Judeţean de Partid, puteau 42

obţine şi o locuinţă doar pentru ei undeva în centrul oraşului. Mai întâi să aştepte desfăşurarea evenimentelor. După ce a închis telefonul, Săndica s-a despărţit cu greu de lângă el. Plecând parcă se despărţea de Mircea, nu de o cutie metalică, rece şi fără suflet. Ştia că în salonul de tranzit o aştepta mama conectată la diverse aparate şi furtunuri de oxigen. Îi era destul de greu să o vadă aşa inertă, cu tuburi şi fire peste tot pe lângă patul ei metalic de spital. Ştia că Mircea este lângă ea sufleteşte. Nu se îndoia de acest lucru. Nu ştia ce va face dacă mama va părăsi prea devreme această lume. Ce se va întâmpla cu ea? Va rezista să trăiască singură între pereţii reci ai casei, ştiind că cei dragi nu mai sunt fizic lângă ea? Îi venea să plângă de durere. Nu mai avea pe nimeni în afara lui Mircea care şi el era la peste două sute de kilometri departare. Restul rudelor mai apropiate erau prin alte localităţi ale judeţului sau prin capitală. Se întâlneau întâmplător sau datorită conjuncturilor, mai ales la necazuri cum era şi acesta. Nu se putea baza pe rude, ci doar pe ea singură şi pe puterea ei de a face faţă situaţiei. O asistentă o atinse uşor pe umăr, în timp ce plângea. Stătea pe capătul patului în care îi era mama şi o privea în tăcere, cu ochii scăldaţi de lacrimi. - Vă aşteaptă domnul doctor Radu în cabinetul său. A treia uşă pe dreapta, pe holul cu telefonul public. - Mulţumesc, domnişoară. - Pentru puţin. Săndica se ridică cu greu de lângă mamă şi, ajunsă în faţa uşii, ciocăni parcă cu teamă. - Da, intră, se auzi vocea groasă a doctorului primar Radu. - M-aţi chemat, domnule doctor? Ce puteţi să-mi spuneţi ca să mă bucure, să mă mai liniştească? 43

- Domnişoară, deocamdată nimic îmbucurător. Să sperăm că peste câteva zile se vor vedea rezultatele eforturilor noastre. Mama dumitale va fi mutată în salonul de terapie intensivă unde avem un bun specialist în doctorul Mihai Panait. El se va ocupa personal de ea. A mai avut cazuri de atacuri cerebrale care între timp s-au vindecat aproape sută la sută. - Deci o vindecare completă nu există? - Nu vă pot da speranţă, însă după cum se prezintă mama dumitale, nu credem că există şansa de recuperare completă. Astăzi nu este cazul să mai pierdeţi timpul prin spital. Am înţeles că locuiţi la Ciocăneşti. - Da. - Cu ce te ocupi domnişoară, trecu el la un ton mai personal, că nu pari a fi o simplă ţărăncuţă. Este o simplă curiozitate bărbătească, văzând o fată aşa tânăra şi frumoasă. - Vă mulţumesc. Inginer zootehnist la I.A.S. Dorobanţu. - Bănuiam eu că nu eşti doar o funcţionară pe undeva, pe la colectiv sau primăria locală. - Mai învaţă carte şi copiii unor ţărani câteodată, dacă părinţii au posibilităţi materiale să-i susţină prin facultăţi. - Asta aşa este. Viaţa la ţară este dură. Nu sunt prea multe şanse să poţi continua studiile dacă nu ai bani. - Eu am avut bursă în toţi aceşti ani. Ştiam ce posibilităţi au părinţii mei şi de aceea a trebuit să privesc cu responsabilitate ce vreau să fac. Nu mi-a fost ruşine ca în timpul facultăţii să o fac pe barmaniţa sau ospătara pe terasele de vară de pe litoral în loc să mă relaxez cum poate făceau alţi tineri de vârsta mea.

- Da, uneori nu faci ce doreşti, dacă vrei să obţii ceva de la viaţă. Dar să revenim la starea mamei dumitale. Astăzi va fi mutată în secţie şi preluată de către medicul specialist spre tratament şi supraveghere. Eu acum plec spre casă. Cum sunt cu maşina proprie, pot să te las în drum unde doreşti să ajungi. - Merg la gară să iau autobuzul spre Olteniţa. - Chiar dacă nu este în drumul meu, te pot duce până acolo. - Nu, mulţumesc. Mă descurc eu într-un fel să nu scap autobuzul. Am prea multe de rezolvat astăzi pentru a-mi permite acest lucru. - Insist. Îmi face plăcerea să te ajut să prinzi autobuzul. Şi cum, faci naveta de la Ciocăneşti la Dorobanţu? - Da, şase zile pe săptămână, de peste doi ani. - Nu-i obositor? - Ce este uşor în viaţă, domnule doctor? - Asta cam aşa este. Atunci hai să mergem că scapi autobuzul. - Mulţumesc. Repet, nu trebuie să vă deranjaţi. Mă descurc cu un taxi până la gară. - Nu-i nevoie. Este plăcerea mea. Sper să ne mai vedem cât timp este mama dumitale internată la noi. - Desigur. - Eşti căsătorită? - Nu. Nu am avut timp şi nici condiţiile să o fac. De fiecare dată s-a întâmplat câte ceva care să-mi obstrucţioneze plăcerea de a mă bucura de liniştea unei căsnicii reuşite. Mai am timp. Nu am decât douăzeci şi şapte de ani. - Mulţi înainte. - Mulţumesc. - Să înţeleg că ai un logodnic?

- Da, am un prieten. Încă nu suntem logodiţi, însă ne iubim cu adevărat. Este profesor în Galaţi. - Destul de departe de Ciocăneşti! - Da, ne-am cunoscut în Dobrogea când lucram amândoi prin acea zonă. - I-auzi! Ce-ţi este şi cu viaţa aceasta! De unde nu te aştepţi apare dragostea. - Aşa este. Apare doar atunci când găseşti omul potrivit care să vibreze pe aceleaşi note muzicale ale sufletului nepereche. - Iată că am ajuns şi nu ai scăpat nici autobuzul spre Olteniţa, spuse doctorul, făcându-se că nu a auzit ultima replică a fetei. Îl văd tras la peron. - Vă mulţumesc. Vă rămân datoare cu o cafea. - Mi-ar plăcea să o servim undeva pe o terasă. - Credeţi că este momentul potrivit când situaţia mamei mele este aşa de gravă? - În viaţă domnişoara... - Săndica. - ... domnişoară Săndica, nu ai parte numai de bucurii. Acestea la unii sunt foarte rare. Parcă sunt sortiţi să aibă numai necazuri. - Cred că acesta este şi cazul meu. Am avut parte numai de necazuri toată viaţa. Sper să scap de ele într-o zi, să mă pot bucura şi eu de plăcerile vieţii. Or mai fi şi plăceri şi bucurii, nu numai tristeţi şi lacrimi în viaţă. - Bun. Trebuie să plec. Mi-a părut bine de cunoştinţă. Sper să ne mai vedem, şi-i întinse mâna sa păroasă. - Şi eu. Din nou vă mulţumesc pentru amabilitatea de a mă aduce la autogară, răspunse Săndica. - A fost plăcerea mea, domnişoară. La revedere. - La revedere.

Săndica a mers la casa de bilete şi, după ce şi-a luat bilet, s-a îndreptat spre sala de aşteptare unde era un telefon public. Trebuia să-l sune pe inginerul şef Tudorache, să-i spună că s-ar putea ca a doua zi să întârzie. Avea nişte probleme de rezolvat acasă. Nu ştia ce hotărâre trebuie să ia în privinţa măgăruşului şi a Fetiţei, viţica sa de suflet care se pregătea să aducă pe lume primul său viţeluş. Era curioasă să vadă ce viţel va naşte când o înseminase cu material valoros de la taurul elveţian, mai ales că a făcut acest lucru fără să ceară voia administraţiei. Dacă se afla putea fi sancţionată pecuniar sau chiar dată afară. Se ferise să se afle, aşa că acum spera să aibă parte de o mare bucurie. Cum nu putea fi peste tot, la spital, la serviciu şi acasă, va ruga un vecin să o primească în îngrijire până va făta, iar pe măgăruş îl va da unei rude mai îndepărtate care şi-a manifestat dorinţa de a-l cumpăra. Se va despărţi greu de aceste animale dragi care îi aminteau de părinţi, dar nu putea face altfel. Dacă s-ar muta cu Mircea la Galaţi doar nu le putea lua cu ea. Tot trebuie să se despartă de ele. Acum îi va fi mai uşor, când mintea îi era ocupată cu grijile sănătăţii mamei sale. După discuţia cu inginerul şef, urcă în autobuz şi îşi ocupă un loc la fereastră. Nu dorea să mai audă de nimic. Gândurile sale erau la patul de spital, unde îşi revedea mama înconjurată de furtunuri. Începu să plângă uşor. I se oprea respiraţia de durere şi simţea cum ceva o apasă pe piept. Ca o gheară se înfigea să rupă din ea. Nu se mai putea abţine. Plângea cu hohote, stârnind nedumerirea călătorilor din autobuz, care o priveau cu compasiune. Fiecare se gândea că sigur i s-a întâmplat ceva rău. Doar de durere plânge omul cu asemenea hohote. S-a mai liniştit un pic. O bătrânică cam de etatea mamei sale îşi

făcu curajul şi o întrebă curioasă, când a văzut că s-a mai potolit. - Dar ce ai păţit, maică, de plângi cu atâta durere în suflet? Ţi-a murit cineva? - Nici nu-i prea departe, răspunse fata printre sughiţuri oftând din adâncul pieptului său zbuciumat de durere. Mama mea a făcut comoţie cerebrală de dimineaţă şi este în comă la spital. - Oo, câtă durere poate să fie. Să dea Dumnezeu să scape, maică. - Doctorul i-a dat mici şanse, dar a fost dusă la terapie intensivă şi acolo cică au un bun specialist. - Lasă, maică, nu mai plânge. Bunul Dumnezeu este acolo sus şi le veghează pe toate. Să ai speranţa că se Îndură de suferinţele mamei tale şi o Va face bine. - Mulţumesc, mamaie. Sper să te Audă şi să o scape de chinuri. Mi-ar fi tare greu fără ea. Acum şase luni ne-a părăsit şi tata. Poate de aceea s-a întâmplat şi accidentul vascular. De durere. A fost o durere mută, dusă în sufletul său neîmpăcat de pierderea tatei. - Aşa-i, maică. Noi bătrânii care mai avem puţine bucurii în viaţă, renunţăm cu greu la cei dragi. Nu mai avem timp de a-i uita, că ne ducem şi noi după ei. Aşa am păţit şi eu după moartea omului meu... şi bătrâna începu să-şi povestească necazurile în şoaptă, însă Săndica nu o mai asculta, era absentă, plecase cu gândul la copilăria ei, de la timpul când era studentă şi până a revenit acasă lângă părinţi în ideea de a-i ajuta la bătrâneţe şi iată că unul câte unul se grăbeau să o părăsească. Privea absentă pe fereastră cum fugea pământul pe care parcă nu-l mai cunoştea, cu toate că-l ştia palmă cu palmă şi l-a văzut schimbându-şi înfăţişarea în toţi aceşti ani de trecere spre societatea multilateral dezvoltată din epoca comunistă, 48

cum se spunea atât la radio cât şi la televizor în fiecare zi de zeci de ori.

Cumpăna vieţii

A doua zi, Săndica nici nu a ajuns bine în curtea

I.A.S. -ului când portarul a venit într-un suflet la uşa biroului şi a anunţat tragedia. Noaptea, mama ei se stinsese... Nu a mai apucat să iasă din comă cu toate eforturile medicilor din cadrul spitalului. Când a auzit vestea, Săndica a suferit un şoc puternic. A leşinat şi dacă nu era portarul lângă ea să o prindă în braţe, putea să se lovească în cădere şi să se accidenteze foarte grav. A stropit-o cu apă de la chiuvetă şi tânăra şi-a revenit după câteva minute, însă nu se putea ţine pe picioare. Tremura din tot corpul. Stătea aşezată pe un scaun, privea în podea şi murmura cuvinte fără a fi înţelese de cineva, delira. Paznicul a alertat salariaţii fermei şi a fugit să-l anunţe pe director sau pe inginerul şef. Şi aşa îşi părăsise postul de la poartă şi putea fi dat afară. Nu mai conta, important era să rezolve problema Săndicăi. Inginerul şef Tudorache a dispus ca maşina să fie pregătită să plece la Călăraşi şi a pornit grăbit spre ferma de vaci. Când a văzut-o pe tânăra sa colaboratoare în ce stare se află, cât era el de trecut prin viaţă, s-a speriat. Fata avea chipul palid, fără nicio picătură de sânge care să-l mai coloreze şi privea în gol, bolborosind continuu vorbe fără noimă. A chemat maşina şi s-a urcat cu fata, plecând direct la dispensarul comunal. Medicul dispensarului a analizat starea fetei şi când a aflat şi motivele ce au adus-o în această stare, i-a făcut o injecţie 49

intravenoasă de întărire, care a început în câteva minute să-şi facă efectul. A mai adus puţină roşeaţă în obrajii pământii ai pacientei sale matinale. Cum fata şi-a revenit din starea de şoc şi inginerul şef Tudorache putea să comunice cu ea, au părăsit dispensarul şi au revenit la gospodărie. Aici a dat dispoziţie ca un camion să se deplaseze împreună cu Săndica la spitalul de la Călăraşi pentru a ridica decedata şi de asemeni, la atelierul de tâmplărie să pregătească cele necesare înhumării. Săndica nu mai ştia ce să facă. Era profund marcată de această nouă lovitură. A reuşit să-l anunţe pe Mircea de tragedia situaţiei, primind promisiunea că până seara va ajunge lângă ea. O durere cumplită îi năvălise în întreaga fiinţă şi încerca să se adune pentru a putea face faţă rânduielilor ce trebuiau urmate pentru a-şi conduce măicuţa lângă cel al cărui dor o ucisese atât de rapid. De mare sprijin i-au fost colegii, şefii care o preţuiau atât ca specialist cât mai ales ca om şi mai ales Mircea care s-a ocupat de toate, deşi nu avea nicio experienţă în acest domeniu. Nu a putut lipsi însă de la şcoală decât până ce s-au terminat funeraliile, fiind nevoit să se întoarcă la Galaţi. Orele sale au fost ţinute de un alt coleg. Ştia că rămânând singură în casa devenită acum pustie, fără prezenţa celor doi părinţi, iubita lui va suporta foarte greu această situaţie. O încuraja cum putea mai bine să treacă peste acest şoc traumatizant. Cum se apropia încheierea anului şcolar, urmând să intre în vacanţă, i-a promis solemn că va veni să stea cu ea la ţară până lucrurile vor intra pe un făgaş normal. Vor vedea ce hotărâri au de luat între timp. Săndica era tot timpul plânsă şi încerca să se împace cu situaţia existentă, însă în momentul când trebuia să intre în casă şi se vedea singură nu se mai putea abţine şi 50

începea din nou să plângă. Slăbise, era abătută şi neglijentă cu ea însăşi. Stătea mai mult pe afară, prin curte, evitând să rămână mult timp între pereţii casei care-i aminteau de cei ce-i dăduseră viaţă şi educaţie, graţie unor eforturi pe care nu oricine le-ar fi putut face. Seara, ca să adoarmă încerca să citească ceva, dar tot ce-i trecea prin faţa ochilor era înceţoşat de gândurile ce-o apăsau şi-i aduceau în minte chipurile părinţilor săi dragi. Citea din cartea dragă a poetei Georgeta Resteman. Fără să ştie iubea aceeaşi poetă ca şi Viorel. A deschis cartea la întâmplare găsind o poezie de dragoste, amintindu-i de Mircea şi povestea lor de iubire. Gândurile-i erau răvăşite şi-i treceau prin minte toate evenimentele petrecute de când l-a cunoscut pe Mircea: zilele de vis petrecute în Sinaia, violarea ei de către Viorel, accidentul şi amnezia ce a precedat accidentul din timpul violului, şansa de a porni în viaţă cu dreptul când i s-a oferit postul de şef de fermă la Dorobanţu, decesul celor doi părinţi şi apoi multe semne de întrebare. Încotro să o ia? Să lase totul baltă la Dorobanţu şi să plece la Galaţi alături de Mircea? Cum se va adapta ea unui alt stil de viaţă, învăţată să trăiască printre ţărani, îngrijitori de animale care miroseau a dejecţii, printre păsările casei sale şi grădina de legume? Putea să trăiască în luxul din vila părinţilor lui Mircea? Dacă se vor căsători, prefera să se mute într-un apartament cu două camere, pe care să-l împartă doar cu soţul. Îi venea greu să-şi părăsească noul loc de muncă de care se ataşase. Începea să se vadă roadele muncii ei şi ale experienţei căpătate. Abia aştepta ca viţelele să dea naştere unor noi generaţii de animale de rasă elveţiană. Vrea să-şi culeagă roadele muncii de peste doi ani de zile în fermă. Va reuşi oare? Ce-i va rezerva viitorul? Dacă căsătoria cu Mircea nu va fi una reuşită din cauza părinţilor săi? A 51

aprins veioza şi a luat cartea de poezii în mână. A deschis-o la întâmplare. Aşa a dat de poezia „Amintire” Îmi amintesc... Te-am cunoscut acolo În grădina fermecată Plină de bunătate şi dragoste, Când împleteam amândoi Cununi de stele Aşezându-le tăcuţi Pe frunţile îngerilor Şi sărutându-le aura Iar ei, în taină, Ne-au dăruit binecuvâtarea... Am plecat înlănţuiţi Pe cărări de flori Sorbind nectar din cupele lor Şi jurându-ne veşnicia iubirii Trăind în credinţă, mereu alături Sub arc de curcubeu Pe drum de lumină Din dragoste croit Şi alungând pe veci singurătatea... Săndica încerca să se gândescă la semnificaţia acestor versuri, la trăirile interioare ale poetei în momentul compunerii poeziei. Parcă era descrisă întâlnirea lor. Gândurile începeau să se înceţoşeze, să nu le mai poată controla. Adormi scăpând cartea din mână pe lângă marginea patului, iar veioza rămase aprinsă până la ziuă. Era prima noapte când a reuşit să se odihnească. Acesta putea constitui şi un semn bun. Trecuse faza cea mai grea – şocul despărţirii de ultima legătură cu părinţii săi pe care în ultimii ani abia dacă îi mai vizitase, ori din cauză că trebuia să lucreze în vacanţe pentru a avea banii necesari 52

în timpul facultăţii, ori că lucra în Dobrogea şi mai avea de pregătit şi proiectul pentru examenul de stat. Totuşi dacă dorea, putea să ajungă cel puţin pentru douăzeci şi patru ore, să-şi vadă părinţii. A neglijat pur şi simplu să o facă din comoditate. Acum regreta că nu a stat mai mult cu ei. Dacă nu se întâmpla violul lui Viorel şi accidentarea, nu ştia dacă reuşea să părăsească Dobrogea până acum. Se descurca din ce în ce mai bine atât cu treburile gospodăreşti ale casei, cât şi cu serviciul. Şi totuşi era greu să facă faţă. Grădina se umplea cu buruieni, nu mai era nimeni să le smulgă. Păsările se împuţinaseră, fiind sacrificate pentru ritualurile de înmormântare. Nu ştia încotro să o ia. Aştepta ca Mircea să ia vacanţă şi să vină lângă ea, pentru a se sfătui cum să procedeze. Fetiţa a fătat o viţică foarte frumoasă. Sugea toată ziua şi creştea văzând cu ochii, pe zi ce trecea. Nu avea cine să mulgă surplusul de lapte de la Fetiţa, aşa că a rugat pe vecina Lenuţa să o ajute şi împărţeau laptele. Şi aşa nu avea ce face cu el. Era prea mult pentru nevoile personale. De grija lui Ghiţă a scăpat, făcându-l cadou singurei sale rude rămase în localitate. Era şi el om în vîrstă şi poate îi era de folosinţă. I l-a dat cu cotigă cu tot. Acum parcă era mai mult loc în curte şi mai multă linişte. Nu mai răgea de plictiseală toată ziua. Căţelul îşi căuta şi el umbra pe unde putea. Era plictisit şi uneori spre seară, când vedea că nu-i mai soseşte stăpânul de la munca câmpului, începea din senin să urle de-a supărat toţi vecinii. Chiar Săndica se hotărâse să-l ducă de acasă. Să-l dea vecinului care era cioban şi să-l ia la stână. Nu se îndura însă, că l-a crescut de căţel. L-a găsit pe marginea canalului, murdar şi flămând şi i s-a făcut milă de el. Acum era bătrân, nici nu mai vedea bine, dar chiar dacă nu se mai speria nimeni de el, era un câine 53

în curtea gospodarului. Aşa a făcut şi înainte ca bătrâna să facă comoţia. Toată noaptea a urlat, de parcă urla la stele. Noaptea era întunecoasă, nu se vedea nici o stea pe cer şi totuşi Lăbuş urla parcă a pagubă. Oare să fi prevestit plecarea stăpânei sale din lumea drepţilor cum spunea singură? Gândurile lui Săndica se învălmăşeau şi se întreba mereu dacă să plece sau nu din localitate. Trebuia să vândă totul. Cui să-i vândă şi pe ce preţ? Şi dacă relaţia cu Mircea nu va merge, încotro o va lua? Nu putea să nu observe faptul că mama lui nu o prea plăcea, că ar fi vrut o altă noră pentru unicul ei copil. Veronica nu se ferea să-şi manifeste dezaprobarea, chiar dacă la primul contact cu viitoarea noră nu a avut ce-i reproşa. Nu-l înţelegea pe Mircea ce a găsit la această fată? Recunoştea în sinea sa că este frumoasă, chiar şi inteligentă, dar de aici şi până a o lua de soţie era cale lungă. De ce să nu se căsătorească cu o altă fată de familie bună, bine situată şi bine văzută în societate? Ea cunoştea o mulţime de fiice de medici, de profesori şi chiar din lumea politică. Combinaţii mult mai bune. Îi era ciudă că va trebui să se înrudească cu nişte ţărani colectivişti, care nu aveau după ce bea apă, cum spune zicala românească. Ştia că Mircea de mic a fost un rebel şi nimeni cu nimic nu-l putea determina să-şi schimbe hotărârea, aşa că nu avea curajul să-i spună direct ce dorea. A avut experienţa cu repartiţia primită la absolvirea facultăţii, urmată de căderea ei nervoasă şi îmbolnăvirea, când era să-şi piardă nu numai minţile, ci şi catedra şi funcţia deţinută în Universitate. Nu dorea să recidiveze prin alte supărări, aşa că va lăsa lucrurile să se desfăşoare firesc, în speranţa că până la urmă se va plictisi de ea şi de faptul că

nu pot fi împreună căsătoriţi din cauza condiţiilor existente la ţară. Moartea celor doi părinţi i-a cam încurcat socotelile lui Veronica. Dacă până atunci o reţinea la ţară prezenţa bătrânilor, acum nu o mai reţinea nimic să nu-l urmeze pe Mircea la Galaţi, mai ales că i-a promis fiului un post de profesor în oraş pentru ea. Dacă vor urgenta lucrurile, trebuie să se ţină de cuvânt. Să forţeze nota la Inspectoratul Judeţean de Învăţământ pentru a-i obţine titularizarea ca profesor de ştiinţele naturii. Anul şcolar s-a încheiat şi Mircea s-a mutat provizoriu la ţară. O făcea pe ţăranul, avea grijă casei, a grădinii de legume, a viţei de vie şi a păsărilor. Îi plăcea laptele de la Fetiţa. Abia aştepta ca vecina Lenuţa să o mulgă pentru a bea o cană, aşa crud şi cald cum era. A încercat şi el să o mulgă, dar nu i-a ieşit. Nu avea timp să se plictisească până se întorcea Săndica de la Dorobanţu unde au apărut grijile. Primele văcuţe au început să fete şi trebuiau asigurate noi padocuri pentru vacile fătate ca şi ţarcuri pentru viţei. Era multă gălăgie făcută de tinerele mame prin grajduri, care îşi chemau progeniturile ce abia se ţineau pe picioare. Trebuiau alăptaţi de către îngrijitori până prindeau puţină putere să stea pe propriile picioare. Erau o frumuseţe de viţeluşi. Săndica, mai toată ziua stătea printre ei ca nu cumva să păţească vreunul ceva. Parcă erau proprii săi copii. Sosită acasă, Mircea o aştepta în faţa casei mici. - Bună, iubito. Cum a fost astăzi? Câţi „copilaşi” ai acum? - Cincisprezece. Am o văcuţă care a făcut doi. O pereche deosebit de frumoasă. Chiar eu i-am alăptat să prindă colastră de la mama lor. Contează foarte mult prima hrană primită. 55

- Şi când le facem botezul? glumi Mircea. - De obicei îngrijitorii le pun nume, ei sunt toată ziua cu animalele. - Dar vreau să fiu şi eu naş la un viţel. Mâine vreau să merg să-ţi vizitez locul de muncă. Şi aşa nu am ce face acasă toată ziua. Mă plictisesc. Am săpat legumele, am legat corzile de viţă ce atârnau din cauza greutăţii ciorchinilor. Mai este puţin şi vor începe să se coacă. Apropo, am gustat vinul din damigeana din magazie. Mi-a plăcut. - Tata se pricepea la obţinerea unui vin curat dacă strugurii erau bine copţi. - Am gătit ceva pentru cină, ce am găsit şi eu pe la magazinul vostru sătesc. Să nu te aştepţi la ceva special. - Nu-i nimic, dragule. Tot ce faci tu, faci cu dragoste şi din dragoste. Ce m-aş face acum fără tine? şi-l sărută afectuos luându-l de după gât, apoi i se cuibări în braţe, aşa cum stătea aşezat pe scăunelul cu trei picioare făcut de tatăl ei. - Ar trebui să discutăm şi acest lucru. Vacanţa se va sfârşi oricât de lungă ni s-ar părea când încheiem anul şcolar. Trebuie să mă întorc la Galaţi, în curând se vor susţine corigenţele. - Dacă acasă voi reuşi să mă descurc cu închirierea gospodăriei, îmi va fi foarte greu să mă despart când va fi cazul, de locul meu de muncă. Acolo este munca mea şi toată dragostea pentru profesia pe care mi-am ales-o. - Sunt de acord cu tine. Când vei descoperi şi plăcerile muncii de pedagog, ai să uiţi toate aceste satisfacţii, care sincer vorbind se obţin greu şi cu prea mari sacrificii. - Da, Mircea, ai dreptate. Munca în agricultură nu este ca cea din oraş, de birou sau de la catedră. Este dură, dar este viaţă adevărată. Ai văzut? Pui un ou sub o cloşcă sau în incubator şi peste trei săptămâni vezi cum se mişcă 56

ceva prin curtea ta. Este viaţa. Pui un sâmbure de fructă sau o sămânţă de legumă şi răsare o salată, sau un pomişor. Peste ani devine un copac viguros, parcă acolo a existat din totdeauna. Eu fiind născută în acest mediu, m-am obişnuit să simt lângă mine cum din orice izvorăşte viaţă. Şi frunza copacului care foşneşte în bătaia vântului, tot viaţă este. Te atenţionează că trăieşte, că este vie. - Da, aşa este. Mie, totuşi, după anul petrecut la ţară în Dobrogea, când am revenit în mediul în care am crescut şi m-am format ca intelectual, mi-ar veni greu să plec, să reiau viaţa de profesor de ţară, să trăiesc în praful de acolo, sau pe uliţele desfundate când plouă. A fost o experienţă frumoasă într-un fel, romantică, acolo te-am cunoscut şi pe tine, dar nu mai am chef să o repet. Nu ai nici o perspectivă, asta este principalul motiv. Aş rămâne un simplu profesor de ţară, plafonat şi atât. La oraş este altceva. De la toamnă mi s-a promis un post de asistent universitar. Pot să-mi pregătesc teza de doctorat, pot avansa şi aceasta nu că ar fi mama acolo. Mă descurc şi fără sprijinul ei. - Tu aici ai dreptate. Eu ce pot face în domeniul meu? Să aştept să iasă inginerul şef la pensie, ca într-o eventualitate să-i ocup funcţia dacă voi fi propusă pentru promovare, şi dacă nu vor fi alţi pretendenţi? Doar cunoşti cum se procedează. Trebuie să te „vadă” bine cei ce se ocupă cu politica, nu numai şefii tăi care te cunosc şi îţi apreciază munca. - Da, nu întotdeauna cel ce merită este avansat. Se mai ţine cont şi de criteriile politice şi cum tu nu eşti nici utecist... - Hai să ne aşezăm la masă şi la culcare. Mâine te scoli odată cu mine dacă doreşti să năşeşti un viţel. Te-ai hotărât ce nume îi vei pune? 57

- Mă voi orienta la faţa locului. Ce-mi va trece prin cap atunci când îl voi alege pe cel mai frumos. - Toţi sunt frumoşi să ştii, aşa că... - Vom vedea mâine cum este la o fermă zootehnică cu animale aduse din Ţara Cantoanelor. - Chiar dacă nu o să-ţi placă mirosul din grajduri şi în general de peste tot unde sunt animale, animalele în sine îţi vor plăcea, sunt sigură. Mai ales viţeii care sunt o frumuseţe. - Desigur şi cum toţi s-au născut cu ajutorul tău... - Nu chiar toţi. S-au mai născut şi noaptea când m-a înlocuit asistenta mea. Acum s-au inversat rolurile. Dacă în Dobrogea eu eram tehniciana care ajuta şefa de fermă, acum am şi eu o tehniciană, numai că aceasta nu are o facultate terminată cum aveam eu, ci doar un liceu agricol. Nici cel puţin nu-i pe specialitatea zootehnie, dar cum nu am avut alt candidat la funcţie, m-am chinuit la început cu ea, însă fiind fiică de ţărani a învăţat repede ce are de făcut şi acum am încredere în ea. - Vezi că ai înclinaţii native de pedagog? Te vei descurca foarte bine în calitatea de profesor de ştiinţele naturii. - Vom vedea ce se va întâmpla până la toamnă. - Trebuie să ştim precis ce vom face. Postul nu poate fi ţinut ocupat mult timp. Poate fi scos la concurs şi cum sunt mulţi care doresc un post la oraş... - Da, trebuie să ştiu cel puţin ce vreau eu de la viaţă. Acum sunt singură, nu mai depind de nimeni şi nici altcineva nu depinde de mine. - Aici te rog să mă scuzi, greşeşti. Ai uitat de mine să mă introduci în ecuaţiile tale cu prea multe necunoscute. Ştii că te iubesc şi doresc să trăim împreună.

Dacă se poate să ne fie mai bine la oraş, de ce trebuie să trăim la ţară? - Nu am spus că vreau să rămân neapărat la ţară, ci că mă voi hotărî destul de greu. Nu pot face ca melcul, îmi iau casa în spate şi o mut la oraş. Trebuie să găsesc pe cineva care ori o cumpără, variantă care nu mă încântă deocamdată, ori o închiriază şi are grija ei în contul chiriei. Vezi cât teren este şi că are tot ce-i trebuie unei familii. - Ai şi tu dreptate. Totuşi când voi pleca pentru examenele de corigenţă, vreau să ştiu precis următorul pas ce-l avem de făcut. Trebuiesc depuse actele pentru postul de profesor, şi lichidată situaţia ta de la Dorobanţu. Ai luna de preaviz când conducerea trebuie să-ţi caute înlocuitor. - Cred că nu le va conveni plecarea mea. Am muncit mult să realizez o fermă model pe judeţ. - Lasă că şi la şcoală ai să obţii satisfacţii. Scapi şi de noroaie, de dejecţii şi mirosuri neplăcute. - Sunt obişnuită cu ele. Am crescut lângă animale. - Bine, mai vorbim mâine despre ce vom face. Acum hai la culcare că mâine trebuie să ne sculăm devreme. - Devreme pentru tine. Pentru mine este ora normală de sculare. - Asta cam aşa este. Bine, mai vorbim şi mâine.

Surpriza revederii

După

plecarea lui Mircea la Galaţi pentru a participa la examenele de corigenţă, Săndica rămasă 59

singură trebuia să ia o hotărâre. Pleacă şi îşi întemeiază o familie cu omul care i-a cucerit inima şi încrederea, sau rămâne la ţară în necunoscut şi incertitudine? Desigur că odată ce se va hotărî să rămână la ţară, Mircea nu o va mai aştepta şi nici la cariera şi viaţa de oraş nu va renunţa pentru ca ea să-şi vadă în continuare de junincile elveţiene. Era prea mult ce-i cerea. Dacă şi ea s-ar fi aflat în situaţia lui, nu ştia dacă s-ar fi sacrificat. Un episod nu lipsit de importanţă a avut loc când a fost la Călăraşi cu probleme de serviciu. Tocmai îşi terminase treaba şi se afla în piaţa centrală să facă mici aprovizionări cu ce nu avea prin grădină când la o tarabă a dat fără să vrea peste doctorul Radu aflat şi el cu treburi gospodăreşti de aprovizionare prin piaţă. Ce-ţi este şi cu destinul. Amândoi surprinşi de întâmplare, emoţionaţi ca doi şcolari prinşi copiind la extemporal, nu puteau să rostească niciun cuvânt. Cum doctorul şi-a revenit mai repede din nedumerire şi surprindere a deschis primul vorba: - Ce surpriză plăcută, domnişoara Săndica... Ce mai faceţi? Cu ce ocazie pe la oraş? Doar pentru aprovizionare? - Da, o mare surpriză. Când am fost să-mi iau mama acasă, nu v-am văzut, sau chiar dacă v-am văzut eram aşa de marcată, încât nu am reuşit să reţin prezenţa dumneavoastră în spital. - Nu, nu eram. Aveam liber după tura de gardă. Am aflat şi eu a doua zi când am revenit la serviciu, de această groaznică dramă din familia dumitale. - Aşa a fost să fie, să se stingă amândoi la nici şase luni unul de celălalt. - Păcat. Nu erau aşa de vârstnici. -Nu erau, dar unele evenimente stupide şi neaşteptate au grăbit plecarea lor dintre cei vii, o răceală 60

banală netratată şi apoi faptul că mama nu a suportat această pierdere... - Da, într-adevăr, o dramă. Dar ce mai faceţi? Cum merge cu munca dumneavoastră? - Bine. - Mai aveţi ceva de cumpărat? Eu am terminat. - Nu, doar mă uitam aşa să văd ce mi-ar trebui şi nu am eu în propria mea gradină. - Aveţi grădină de legume? - Desigur, doar trăiesc la ţară. - Şi aveţi timp să vă mai ocupaţi şi de ea când aveţi serviciu în afara localităţii? - Îmi fac timp printre picături. Orice timp liber mi-l folosesc relaxându-mă în grădiniţa mea cu legume şi flori. - Mă bucur. Ce frumos. Ce aţi zice de o cafea? - Ce pot să zic? Nu am rămas datoare să fac cinste cu o cafea pentru faptul că m-aţi ajutat să nu scap autobuzul? Iată că a sosit momentul să mă achit de datorie. - Ha, ha, ha. Deci nu aţi uitat ce aţi promis la despărţire. - Nu uit niciodată când promit ceva. - Bine atunci, vedem noi cine plăteşte cafeaua până la urmă. - Atunci să mergem. Eu am maşina de la serviciu prin apropiere. Ce ziceţi de cofetăria din faţa Consiliului Popular Orăşenesc? Este cea mai apropiată. - Nu mergem la un restaurant? - Nu-i cazul pentru o cafea şi nici ţinuta adecvată pentru o asemenea unitate nu o am. Sper că nu doriţi să mergem într-o bodegă plină cu fum şi oameni încălziţi de aburii alcoolului!

- Nici chiar aşa, domnişoară, chiar dacă ne-am întâlnit la piaţă. - Atunci să mergem la cofetărie. - De acord. După dumneavoastră. Ajunşi în cofetărie, unde un ventilator zgomotos menţinea o atmosferă răcoroasă acceptabilă, au comandat câte un parfait şi câte o cafea. Doctorul a preferat fără zahăr, având un început de diabet. Presupunea că îngheţata este făcută cu îndulcitori sintetici şi nu cu zahăr. Aşa se procedează de obicei prin laboratoarele de cofetărie. - Şi ce vă mai face prietenul, domnişoară? trecu direct la atac doctorul Radu. - Ce să facă? Este la Galaţi. Face parte din comisia de examinare a corigenţelor în liceul unde predă. Săndica nu aminti nimic de faptul că Mircea doar ce a plecat de la Ciocăneşti, unde a stat mai bine de o lună de zile, încă de la începutul vacanţei de vară. - Şi şansa unei căsătorii există? - Cine ştie ce ne rezervă viitorul? Cine se gândea acum câteva luni că voi rămâne singură şi că părinţii mă vor părăsi pentru totdeauna? - Aşa este. Şi tot la Dorobanţu aveţi serviciul? - Am altă variantă? Ştiţi dumneavoastră un alt loc de muncă mai bun? - Nu vrei să vorbim ca doi vechi prieteni, să ne tutuim? Suntem amândoi intelectuali, cu meseriile aproape înrudite, dumneata te ocupi de partea animală, eu de cea umană. Cum prima dată au existat animalele, consider că meseria dumitale este la fel de importantă ca şi a mea. - Depinde din punctul din care este privită. Dacă ţinem cont de evoluţia vieţii pe pământ... - Hai mai bine să nu discutam despre Darwin şi evoluţia vieţii, ci despre noi. 62

- Despre noi ce am putea discuta? - Poate nu ştii. Sunt o persoană singură şi acest statut l-am căpătat în urma unui divorţ după o scurtă experienţă într-un mariaj nereuşit. - Desigur că nu ştiam. Nu am avut de unde afla. Îmi pare rău că nu v-a reuşit mariajul. - Se mai întâmplă. Când te-am văzut în secţia mea, mi-ai atras atenţia în mod special. O tânără deosebit de frumoasă şi distinsă poate constitui o eventuală partidă agreabilă pentru un doctor aflat mereu în căutarea fericirii. - Nu ştiu ce aţi remarcat dumneavoastră... - Spune-mi Paul, acesta este prenumele meu. - Mulţumesc. Evenimentele care m-au marcat atât de tare nu mi-au permis să mă gândesc la mine şi la viitorul meu statut. Deocamdată sunt obişnuită să mă scol de dimineaţă şi să plec cu autobuzul la ferma mea de văcuţe, care au ajuns de curând tinere mămici. - Ia auzi! Ai şi maternitate? - Desigur. Li se acordă o atenţie deosebită atât lor, cât şi noilor născuţi. Sunt o investiţie foarte valoroasă şi nu ne permitem să nu le acordăm cea mai mare atenţie. - Lângă atâtea griji şi atenţii, mai este loc şi pentru altcineva? De exemplu pentru un bărbat? - Deocamdată bărbatul există, chiar dacă este la Galaţi. Ce ne va rezerva viaţa, aşa cum am mai specificat, nu se ştie niciodată. Să sperăm că vom fi împreună cât mai curând. - Deci Săndica, nu-mi acorzi nicio şansă? Mi-ar plăcea să fim prieteni şi de ce nu, la un moment dat iubiţi? - Nu am spus acest lucru. Am spus că nu ştiu ce-mi va pregăti destinul pentru viitor. - Ar mai exista deci o portiţă?

- Ce-am face dacă am renunţa şi la speranţă? Şi atunci când crezi că totul este pierdut, poţi să-ţi mai acorzi o şansă de a fi fericit. Nu trebuie să aştepţi trist şi deprimat ca viaţa să ţi se stingă. Când viaţa este vitregă cu tine, trebuie să-ţi încleştezi pumnii şi să lupţi pentru idealurile tale. Nu trebuie să te predai şi să-ţi pierzi orice speranţă. - Vorbele tale mi-au dat curaj. Mai nădăjduiesc să-ţi cuceresc inima. Ca să reuşesc acest lucru, ar trebui să-mi acorzi posibilitatea unei reîntâlniri. - De ce nu? Unii filozofi ar spune că nu trebuie să laşi singurătatea să te cuprindă. S-ar putea ca uneori să o trăieşti şi eu nu am de gând să mă las cuprinsă de singurătate. Vreau să trăiesc. Să fiu vie. Să simt cum viaţa devine frumoasă şi mă umple de speranţă şi încredere că soarele îmi va surâde şi mie în fereastră. - Îmi place optimismul tău. Aşa ar trebui să procedez şi eu. Nu că aş fi un pesimist incorigibil. Am sperat că voi găsi în tine dragostea pe care doream să o găsesc la cea de care mi-am legat viaţa când m-am căsătorit, la fosta mea soţie. - Bine, vom mai discuta despre acest lucru poate altă dată, dacă ne vom mai întâlni. Acum trebuie să plec la mine la ţară. Sunt aşteptată de şofer două străzi mai departe. - Îţi mulţumesc pentru plăcuta prezenţă şi rămân cu speranţa că ne vom revedea cât de curând. Iată numărul meu de telefon dacă mai treci prin oraş şi-i întinse o bucăţică de şerveţel pe care mâzgălise la repezeală nişte cifre. - Mulţumesc. Să sperăm. - Te conduc.

- Nu-i nevoie. Nu trebuie ca cineva care mă cunoaşte să creadă că, în loc să mă preocupe problemele de serviciu, m-au preocupat întâlnirile de amor. - Bine, Săndica, sărut mâna şi sper ca o nouă posibilitate de a fi în prezenţa ta să apară cât de curând. - Ştii cum se spune: speranţa trebuie să moară ultima. Mă bucur că te-am întâlnit şi că am găsit în tine un posibil prieten. - De acest lucru să fii sigură. - Să plătesc comanda... - Lasă pe data viitoare când poate va fi mai consistentă... - Mulţumesc. Mi-a părut bine... La revedere... sau... poate pe curând... - Şi mie, desigur, nespus de mult... La revedere... şi pe curând cum spui tu. După ce s-au despărţit, Săndica a găsit imediat şoferul care o aştepta, iar după o oră era ajunsă acasă. Pe timpul drumului parcurs până la Ciocăneşti, s-a gândit la surprinzătoarea întâlnire cu doctorul Radu. Ce-ţi este şi cu viaţa asta. Niciodată nu poţi anticipa care-ţi este destinul. Nu se aştepta la declaraţiile sale directe de dragoste. Trebuia să ia o hotărâre în ceea ce priveşte serviciul. La plecarea lui Mircea spre Galaţi i-a promis că va face cererea de încetarea activităţii, dacă îi confirmă că postul de profesor la şcoala generală menţionată de mama lui, este nominalizat pe numele ei de către Inspectoratul de Învăţământ Galaţi. Nu putea să facă cererea de demisie cu preaviz de cincisprezece zile, dacă postul nu-i era asigurat şi garantat. Nu-şi putea permite să rămână fără slujbă şi să devină întreţinuta lui dacă eventual s-ar căsători. Asta ar mai trebui. Să-i mai dea un motiv în plus Veronicăi să o deteste 65

şi mai mult. Nu-i înţelegea agresivitatea faţă de ea, dar poate avea dreptate. Mircea putea să-şi permită orice partidă pentru căsătorie la ce relaţii avea familia şi nu numai din acest punct de vedere. Era un bărbat inteligent, frumos, bine făcut fizic. Orice femeie tânără şi l-ar fi dorit în pat ca partener, fără să ştie cine-i sunt părinţii. Norocul ei a fost că s-a întâmplat să fie la timpul şi locul potrivit, când Mircea era vulnerabil. Trebuia să recunoască în sinea ei că a făcut tot posibilul ca să-l cucerească. De aceea a şi mers la el acasă în prima noapte când s-au cunoscut. Şi acum după atâta timp îşi aminteşte cu plăcere de prima lor noapte de dragoste. I-a plăcut atât de mult, încât a repetat-o şi a doua zi. Nu-şi putea permite să scape o asemenea partidă la câte nebunii făcuse în viaţă. Că până la urmă s-au îndrăgostit unul de celălalt, era cu totul altceva. La Dorobanţu lucrurile mergeau foarte bine. Viţeluşii se dezvoltau frumos, văcuţele dădeau lapte de i-au surprins şi pe cei mai pesimişti prin cantitatea şi calitatea lui, un lapte gras şi gustos. Fiecare văcuţă fătată dădea peste douăzeci de litri de lapte pe zi. Acum viţeii nu mai erau lăsaţi să sugă direct la mamele lor, ci erau alăptaţi de către îngrijitori cu biberoanele. Li se dădeau şi nutreţuri concentrate ca supliment de hrană după trei luni de la naştere. Conducerea I.A.S. - ului făcea demersurile necesare la Consiliul Judeţean de Partid, pentru aprobarea investiţiei de a construi o mini fabrică de produse lactate. Le sugerase şefilor politici să fie încorporată în unităţile ce produc pentru Gospodăria de Partid, pentru aprovizionarea conducerii judeţene de partid. Aşa spera să li se aprobe fondurile pentru investiţii. Dacă li se aprobau, se descurcau ei mai departe cu produsele, că doar oameni suntem. Săndica deocamdată nu a mai spus nimic despre intenţiile sale de a părăsi instituţia şi ferma experimentală, 66

dar cum va primi telefonul de la Mircea, trebuia să-şi redacteze cererea şi să o înregistreze la secretariat. Cu inginerul şef Leonard Tudorache a stat într-o zi „întâmplător” de vorbă şi i-a spus că intenţionează să se căsătorească şi cum viitorul soţ nu era din judeţul Călăraşi, va trebui să-şi schimbe locul de muncă. - Şi cum, intenţionezi să ne părăseşti? - Aveţi dumneavoastră o altă variantă? - Da, să-ţi găseşti un soţ local, cum ar fi de exemplu inginerul Stoian de la mecanizate, băiat tânăr, viguros, de perspectivă... - Ha, ha, ha... Mă surprindeţi, şefu’. Nu ştiam că aveţi veleităţi de peţitoare. Nici nu am remarcat că mai sunt burlaci prin întreprindere. Auzi, domnule! Stoian de la mecanizate este burlac şi un posibil pretendent la mâna mea şi eu habar nu aveam. - Nu ştiu dacă aceasta este intenţia lui, însă am zis şi eu... Doar nu eram să fiu de acord cu plecarea dumitale fără să nu-ţi propun o variantă de a te reţine. Sunt foarte mulţumit cum te-ai descurcat cu ferma şi meritul că avem o fermă modernă de care ne mândrim în zonă îţi aparţine. - Lăsaţi, şefu’, că nu mă descurcam singură dacă nu mă ajutaţi. Cine era în spatele meu şi-mi punea totul la dispoziţie? - Astea intrau în atribuţiunile mele de serviciu. Dacă s-a hotărât să avem o fermă experimentală modernă, trebuia să o realizăm şi cum i-am găsit şi cadrul de conducere cel mai potrivit şi plin de entuziasm, eu doar mi-am făcut datoria să te susţin împingându-te de la spate fără să-ţi dai seama. - Vă mulţumesc. Îmi va fi greu să mă despart de această fermă, de oamenii mei din subordine şi de ce nu, chiar şi de dumneavoastră. Aţi fost bun cu mine. 67

- Lasă, domnişoară, poate că nu pleci, sau cel puţin nu o faci aşa curând. Cine ai vrea să-ţi ia locul? Apoi cel care ar veni aici, ar veni la „de-a gata”. Nu-ţi pare rău după munca dumitale? - Ba da, dar trebuie să mă mărit şi eu odată, să-mi întemeiez o familie. Aici nu mai am pe nimeni. Nici măcar nişte rude de a şaptea spiţă, unde să merg, să mai stau de vorbă, să cer un sfat... - Da, aşa este. Ai dreptate. Este greu când nu ai pe nimeni alături. Bine, domnişoară. Mai vedem cum vor evolua lucrurile. La revedere şi mai gândeşte-te la inginerul Stoian. - Ha, ha, ha. Îmi place gluma, şefu’. M-am gândit. Nu-l vreau.

PARTEA A DOUA

Pecetea destinului

Cristian Trăistaru, fiul lui Săndica şi al lui Mircea

era în ultimul an al Facultăţii de Construcţii Navale din Galaţi. Peste câteva luni îşi va susţine examenul de stat şi va deveni inginer construcţii nave, specialitatea navigaţie şi aparatură de bord. Cei de la Şantierul Naval unde a făcut practica îl aşteptau cu braţele deschise. Aveau nevoie de un suflu tânăr adus de noua generaţie de ingineri. Locul de muncă îi era asigurat. Nu a vrut să urmeze 68

cariera bunicii sau a tatălui să se facă profesor. Ştia că mama lucrează în învăţământ datorită unei conjuncturi, ea fiind de fapt inginer zootehnist. Nici cea de medic a bunicului nu l-a atras. Prea mult sânge şi lui îi repugnă să vadă şi o seringă cu acul pregătit pentru injecţie, dar să mai facă şi injecţia. Acum nu grija locului de muncă îl frământa. Se pregătea să-şi organizeze aniversarea celui de al douăzeci şi treilea an al vieţii. Partea financiară era asigurată mai ales de către bunici, cu toate că nici părinţii nu se sustrăgeau de la a-l „sponsoriza” pentru acest eveniment de familie. Vrea să-l facă cu mult fast, mai ales că era ultimul an de studenţie. Educaţia primită atât de la părinţi, amândoi profesori universitari, cât mai ales de la bunici, era într-o continuă antiteză cu înclinaţia sa spre un libertinism exagerat, căpătat de toţi tinerii după evenimentele din decembrie 1989, mai ales că după această dată ţara se afla într-o continuă transformare a societăţii civile. Nu mai avea teama din liceu pentru comportamentul său rebel, uneori chiar deviant de la regulile impuse de societatea în care trăia. Atunci ştia că dacă mai făcea câte o boacănă conducerea liceului i-o va trece cu vederea, după o muştruluire în cancelarie, departe de ochii curioşi ai celorlalţi colegi, ştiind al cui fiu şi nepot este. Acum în facultate tot ce se întâmpla în jurul său nu îl prea interesa, se considera un beneficiar de drept al democraţiei instaurate după revoluţie. Avea întotdeauna bani la el atât de la părinţi, cât mai ales de la bunică, avantaj ce-l făcea ca de prieteni să nu ducă lipsă cât timp aceştia ştiau că avea cu ce să le plătească berea şi cafeaua prin baruri sau, mai nou, prin cluburile înfiinţate mai peste tot. Nu putea să uite totuşi faptul că bunicii lui erau exponenţii unor vremuri de care 69

beneficiase din plin întreaga familie într-un fel sau altul, inclusiv el. O stare materială mai mult decât înfloritoare, o situaţie socială deosebită, mereu în relaţii amicale cu fruntaşii vechi sau noi ai societăţii locale. Parafrazându-l pe Nicolae Filimon putea spune - cu ciocoii vechi sau noi. Faţă de amicii lui de ocazie, nu făcea niciodată însă paradă cu funcţia politică avută de bunica sa, cea de secretar trei cu propaganda, al Consiliului Judeţean Galaţi al P.C.R. Îi era teamă să nu fie catalogat ca nepot de nomenclaturist şi să fie evitat de aceştia sau marginalizat. Cris cum îi spuneau amicii, ar fi dorit ca festivitatea să se desfăşoare la reşedinţa bunicilor, aşa putea să-şi etaleze în faţa prietenilor şi colegilor de facultate invitaţi la aniversare prosperitatea familiei şi mai ales din ce familie făcea el parte, o idee de snob, însă bunicii nu au fost de acord, preferind liniştea oferită de vechea lor vilă doar pentru ei, nedorind nicidecum să accepte în casa lor plină de amintiri şi istorie dezmăţul tinerei generaţii, aşa cum se tot prezenta la emisiunile de ştiri ale televiziunilor sau în mass media. Bunicii acum pensionari, după mutarea fiului la bloc au rămas singuri în toată vila de pe strada Traian. La un an de la căsătorie, imediat după naşterea lui Cristian, la insistenţa Săndicăi care tot timpul percepea prin comportamentul soacrei faţă de ea regretul acesteia că Mircea a luat-o de soţie în pofida opoziţiei sale, au solicitat şi primit locuinţă la bloc, într-un apartament cu două camere în Ţiglina II, însă acum deţineau un apartament elegant cu patru camere în centrul oraşului, repartizat imediat după naşterea surioarei sale, cu doi ani mai mică. Andreea sau Deea, cum îi plăcea să se prezinte colegilor de facultate sau cunoştinţelor, s-a născut la doi 70

ani după Cristian. Ea, ca şi bunicul, a avut o atracţie deosebită faţă de medicină, fapt ce i-a adus un plus de afecţiune din partea acestuia, devenind preferata lui. Deea tot timpul a fost fascinată de sobrietatea doctorului, de barbişonul său înspicat şi de nelipsita sa pipă din lemn de abanos cu un cap de leu sculptat de un meşter indian. A beneficiat mereu de dragostea-i necondiţionată, mai ales de cea materială. În timpul liceului era una dintre cele mai elegante eleve din şcoală. Cum nu mai era obligatorie ţinuta în timpul activităţilor şcolare, zilnic venea la facultate într-o îmbrăcăminte elegantă şi chiar provocatoare. Moştenise de la bunică firea exigentă asupra modului de a te prezenta în faţa lumii. Înaltă, cu tenul parcă ocolit de razele soarelui, cu ochii albaştri ca seninul cerului, un bust pietros, aflat în plină formare, părul ondulat ca al mamei, de culoarea spicului de grâu, înaltă şi suplă, cu mersul ca o plutire, se bucura atât de simpatia profesorilor, cât mai ales a colegelor şi colegilor de clasă. Mereu era înconjurată de un grup numeros şi gălăgios. Îi atrăgea ca un magnet. Era şi foarte sociabilă. Temperamental opusă fratelui mai mare, Deea, cu frumuseţea deosebită moştenită de la mamă, focaliza tot timpul atenţia celor din jurul său, neducând lipsă de admiratori. Cristian moştenise înclinaţia mamei şi a bunicului spre aventură. Nu aflase nimic despre viaţa amoroasă a mamei, aşa cum nici tatăl său nu ştia prea multe. Era mereu în căutarea unor iubiri facile şi de scurtă durată. O prietenie la el nu ţinea mai mult de o săptămână sau două, aceasta până reuşea să obţină maximum de la ea, adică să se culce cu noua sa victimă. Aceste gene nu le moştenise numai de la mamă, ci şi de la bunic, un recunoscut 71

fustangiu chiar până la o vârstă înaintată. Se spunea despre el în spital că atunci când îşi îndrepta atenţia spre câte o doctoriţă sau asistentă tânără şi frumoasă, nu se dădea bătut până nu o aducea în patul său din cabinet, pentru o partidă de amor. Cum se apropia ziua aniversară şi nu avea nici un aranjament cu vreo tânără pe care să o invite ca prietenă sau iubită, i-a sugerat Deei să-şi aducă colega de an şi prietena sa cea mai bună din facultate. Sora era de aceeaşi vârstă cu fata născută undeva la ţară, prin Dobrogea, nu ştia prea bine unde. Aflase că părinţii ei lucrau în agricultură ca ingineri, cum lucrase şi mama lor la început de carieră, cu douăzeci şi ceva de ani în urmă. Ele două se împăcau foarte bine în facultate. Nu prea a dat importanţă când s-au cunoscut datelor de origine ale colegei sale. Era suficient că s-au simţit atrase una de cealaltă, amândouă suple şi frumoase, una blondă, cealaltă brunetă, cu ochii negri şi părul ca pana corbului, lăsat în plete să-i curgă peste umerii săi firavi, ca norii prevestitori de furtună pe o mare învolburată. Fata era internistă, stătea la căminele studenţeşti. A încercat să-şi găsească o gazdă unde să locuiască cu o altă colegă, însă chiriile erau prea scumpe faţă de o cameră la cămin. Şi pentru această cameră de cămin a trebuit să dea o sută de dolari unui intermediar, student în ultimul an. Grupa Deei făcea practică nu întâmplător tocmai în secţia unde bunicul său a fost şeful secţiei de neurochirurgie. Dorea să urmeze aceeaşi specializare ca a bunicului. Cum era cunoscut faptul că este nepoata doctorului Trăistaru (că doar aşa a ajuns să fie repartizată în această secţie), toţi medicii se purtau foarte curtenitor cu ea, mai ales că era şi deosebit de frumoasă la cei douăzeci şi unu de ani. 72

Pe lângă Deea, a putut şi colega ei de an, Andrada Axinte să facă parte din grupa care făcea practică în aceeaşi secţie. Erau tot timpul nedespărţite atât la cursuri cât şi la practică. Doar când trebuia să plece Deea acasă se despărţeau. Andrada nu a fost în vizită până acum la familia Trăistaru şi nici pe Cristian nu-l cunoştea decât din discuţiile cu sora lui. Niciodată nu au discutat despre băieţi şi iubiri trecute sau prezente, cu toate că zilnic erau asaltate cu asemenea propuneri din partea colegilor de an sau mai mari. - Deea, nu uita ce mi-ai promis, îi spuse Cristian surorii sale într-o zi. - Ce ţi-am promis, scumpul meu frate? răspunse Deea în glumă zâmbind. Nu-mi mai amintesc ce am putut să-ţi promit. - Că o vei aduce la aniversare şi pe enigmatica ta prietenă şi colegă. - Aha, despre aceasta era vorba? Credeam că ceva mai interesant. - Da... şi să-i spui că este invitata mea specială. - De ce? Nu am înţeles de unde atâta interes dintr-o dată faţă de prietena mea. - Cum nu am niciun aranjament mai bun, poate iese ceva dacă nu are prieten. - După câte ştiu eu, nu are în prezent. - Şi zici că-i frumoasă? - Nu zic eu, chiar este o fată deosebit de frumoasă. Pe deasupra mai este şi cuminte şi cel mai important pentru ea, deosebit de inteligentă. Sper să fie la fel de inteligentă şi după ce te va cunoaşte pe tine, dacă îţi va accepta invitaţia de a participa la aniversare. - De ce spui asta? se miră Cristian.

- Sper să nu se încurce cu un fustangiu ca tine care îşi schimbă mai des partenerele decât şosetele, asta metaforic vorbind. - Aşa părere proastă ai tu despre fratele tău? - Dacă eu nu te cunosc, atunci cine poate s-o facă mai bine ca mine? Numai în ultimul timp câte prietene sau mai bine spus victime - ai avut? De ce nu ai nicio relaţie în această perioadă? Nestatornicia ta într-un cuplu este deja proverbială. Cum spunea mama deunăzi cât stă cioara’n par stai şi tu fidel unei prietenii. - Eiii, nici chiar aşa. Dacă nu mă pot îndrăgosti de cineva cu adevărat, ce pot face? Să stau împreună cu o fată de amorul prieteniei? - Bine, dar cum se face că la începutul oricărei relaţii pari aşa de încântat? Aş crede că ai întâlnit în sfârşit persoana pereche şi după câteva zile, cel mult două săptămâni, eşti din nou în căutarea altei partenere? - Mă plictisesc repede de ele. Sunt aşa de insipide şi de uşor de cucerit.. Vreau ceva special. Cine ştie ce surpriză îmi va aduce colega ta. - Da, sper să nu fie una dintre pisicuţele tale insipide cum le denumeşti tu. - Ha, ha, mai vedem noi. Tu să nu uiţi să o inviţi. Sper că nu pleacă la ţară de pe unde o fi ea. - Nu pleacă decât în vacanţe. Este obositor şi cu banii de tren poate face altceva mai bun la o adică. - Ce anume poate să facă? - Să-şi ea ceva de îmbrăcat, o carte, orice altceva îi trebuie unei fete de douăzeci şi unu de ani. - Bine, mai vorbim. Tu să nu uiţi ce ai de făcut. De restul mă voi ocupa eu, spuse Cristian cu un rânjet care nu prevestea nimic bun pentru Andrada. Şi Deea a sesizat aceasta, simţind cum un fior rece i-a trecut pe şira spinării. 74

Brr, se scutura ea. Poate că doar i s-a părut că ar exista un anumit sarcasm cinic în ultima frază a fratelui său. Andrada este o fată cuminte şi cerebrală. Nu se va încurca ea cu tipi de talia fratelui său, fustangii de profesie.

Căutare nocturnă

Cum ziua aniversării bătea la uşă, Cristian căuta

locaţia unde să aibă loc evenimentul. Bunicii au refuzat categoric să facă bairamul la vilă, iar la bloc era exclus din cauza vecinilor. Nu a rămas decât să caute un bar de noapte sau un club, unde îşi putea invita gaşca de prieteni. Avea destui amici care s-ar fi bucurat să se numere printre invitaţii lui, atât băieţi cât mai ales fete, care îl considerau un tânăr sexy, cu un potenţial material, dar şi de altă natură, de invidiat şi mai ales o partidă excelentă pentru un viitor comun. Se aflase cam cine îi este familia atât prin facultatea unde predau părinţii lui, amândoi profesori universitari, cât şi în alte facultăţi ale universităţii. Împreună cu prietenii cei mai apropiaţi, Marian şi Andrei au luat localurile de noapte la control să vadă unde le-ar place să se distreze într-o noapte de pomină. Dorea totuşi să fie ceva intim, fără intruşi în afara invitaţilor şi unde putea veni şi familia. Cam aşa sunase ultimatumul bunicii când a mers să se asigure că îi va sponsoriza petrecere lui extravagantă de sfârşit de facultate şi trecerea într-un nou an al vieţii. Urma să închirieze o întreagă

locaţie şi cu un DJ bun spera ca bairamul dat de ziua lui de naştere să fie socotit petrecerea anului universitar din Galaţi. Părinţii i-au sugerat ceva restrâns, fără mult tamtam, cu familia şi prietenii cei mai apropiaţi, însă el a insistat să fie şi banchetul sfârşitului de studenţie. Avea vreo zece invitaţi ca amici direcţi în afara familiei. În ultimul timp, aflându-se despre acest bairam prin campus, eveniment care deţinea capul de afiş al extravaganţelor mondene, în jurul lui Cris era ca la urdinişul unui stup. Care mai de care dorea să-şi arate prietenia faţă de el. A hotărât, sfătuindu-se cu familia, ca fiecare invitat să-şi aducă amica sau o însoţitoare, să nu aibă surpriza unor altercaţii între băieţi pentru vreo fată datorită excesului de alcool sau al geloziei. Acest lucru era valabil şi pentru fete. Excepţie făceau Deea şi Andrada. Ele erau considerate ca făcând parte din familie şi pentru Andrada avea pregătit ceva special. Trebuia să-şi folosească toată arta seducţiei pentru a o cuceri. Aceasta în cazul că îi va place de ea. Nu ştia nimic despre fată în afara celor spuse de către Deea, că este frumoasă şi inteligentă şi mai ales medicinistă. Cu o săptămână înainte Cris a stabilit cu Marian şi Andrei să se întâlnească la Elice, apoi să ia localurile la colindat, pentru a se hotărî unde va avea loc chermeza. Au intrat la o bere pe nava Libertatea transformată în local de alimentaţie publică, inclusiv discotecă. - Ce zici, barosane. Te-ai hotărât unde mergem? îl interpelă imediat Marian de cum s-au aşezat la masă. - Ziceam s-o începem de pe Republicii cu Deinos. - Mă gândeam eu, că doar nu vrei să o faci la Prodas, s-ar aduna toată studenţimea acolo, toţi drogaţii, interveni Andrei.

- Lasă-mă cu Prodas-ul tău, asta îmi mai trebuie acum. Cred că la MAX ar fi cel mai nimerit. Este cam mare pentru ce-mi trebuie mie, dar dacă-i plătesc omului locaţia nu se apropie nimeni. Ai văzut ce musculoşi au la intrare ca pază. Apoi nu o fac în zilele lor de vârf, sâmbăta sau duminica, ci în cursul săptămânii. - Ce-ai zice de Club Traian? propuse Marian. - Băi, să ştii c-ar merge, ce pisicii mei! Sper ca babacii să nu stea toată noaptea. Suntem băieţi de gaşcă cât stau ei şi apoi băgăm programul de striptease, măiculiţă. Ai văzut ce gagici mişto au. Ai banul pe tine, poţi să faci şi una mică la etajul superior, repede aşa, din fuga calului. - Mamă, de unde bani, nenică. Ai mei o duc nasol cu loveaua. Astea taxează, nu fac pomeni, că doar nu sunt călugăriţe. Ştii cum este în şantierul naval. - Am văzut, că doar acolo am făcut practica. Este muncă grupa mare, dar cu banii cam naşpa. - Atunci unde o tăiem? - Aş zice întâi la Deinos, susţinu Andrei, vedem cum îi faza, apoi dacă nu-i mişto zic să o tăiem la Max, la Casa Sindicatelor. Ai văzut ce ca lumea au aranjat jocul de lumini? Fiţe de occident, măi fratele meu. Au şi DJ ce bagă numai muzică de top. Lume fină, scump, dar nu-s toţi drogaţii de la Elice acolo, omule. Nasol este că n-au ventilaţia cum trebuie, este fum de nu se văd partenerii în timpul dansului. S-ar putea să-ţi placă la Max. - Fratele meu, dar costa cam pipărat consumaţia. Am fost odată cu nişte morocani, care au fost cu paraua pe ei, de unde nenică la mine studentul pârlit să pot plăti un whisky de doişpe ani? comentă şi Marian. - Lasă frate, că au bani babacii, nu-i problema asta! - Hai atunci, cheamă ospătarul şi s-o tăiem că ne prinde miezul nopţii pe stradă. 77

- Măi, intrăm, aruncăm o privire, vedem despre ce este vorba, în ce ape se scaldă şi plecăm, nu stăm să comandăm sau la program, propuse mai prevăzător Marian. - Da, fratele meu, nu stăm. El este bossul, aprobă şi Andrei. Cei trei tineri au luat un taxi şi au oprit direct la Deinos. Lume pestriţă, nu prea aglomerat, au intrat, s-au uitat cum este aranjat clubul însă nu le-a plăcut muzica, aşa că au plecat spre Max. La Casa Sindicatelor, lumea întunericului prin zonă, tot felul de întreprinzători care pe şoptite te îmbiau cu de toate, ţigări Marlboro, Kent, dolari, etc. Dacă te prindeau în plasă la schimbul valutar, te făceau ca la Nufărul, aveau un şmen de luai un pumn de hârtii fără valoare în schimbul mai multor mii de lei, cu o dexteritate de ziceai că eşti la alba-neagra, nu alta. Cristian s-a declarat mulţumit cum arăta locaţia, i-a plăcut şi muzica, însă îl trăgea aţa spre Club Traian, să vadă cum se mişcă fetiţele la bară cu sânii lor goi şi lăsaţi de atâta expunere seară de seară. Unele chiar arătau destul de apetisant, însă erau şi de umplutură câteva dintre ele. Parcă le racolase patronul de pe schelele ridicate în jurul vapoarelor, unde pline de praf şi rugină raşchetau scoica de pe coca navelor aflate în reparaţie sau dădeau cu rolul plin cu grund pe tabla curăţată de rugină. - Ce zici Mariane, îţi place la Max? - Ce să zic, omule? Nu mie trebuie să-mi placă, ci ţie. Tu eşti cu loveaua. - Măi, să ştii că am şi eu totuşi un fond limitat, nu-i sac fără fund. Şi ai mei muncesc pe bani. Nu-i fac din bişniţă.

- Aşa-i omule, nici profii n-au prea mulţi bani, chiar dacă sunt la Universitate. - Mai am norocul cu bunicii, ei sunt cu grosul. Ce, parcă au mulţi nepoţi care termină o facultate? Au ei miile necesare să plătească o seară de bar nepotului. - Măi, nu mă bag. Tu ştii care-i baiul cu banul. Aici este cam pentru feţe subţiri. - Şi noi cum le avem? De toval? Atunci ce propui? Să mergem la Club Traian? - Doar să vedem fetiţele şi dacă faci în avanpremieră cinste, eu sunt la fileu, la primire ca Ţiriac. Ştii că nu am pe mine altceva decât chiloţii. Abia mă descurc cu banii de buzunar pentru ţigări şi tramvai. - Lasă, măi, nu-i treaba de o vodcă tonică. Ştiu că la tine în buzunare bate musonul de usucă totul în cale. Parcă ai plătit tu vreodată o bere? Hai să mergem. - După ce vezi şi Club Traian te hotărăşti unde vrei să o faci şi mâine poţi merge la patron pentru negocieri, spuse Marian care se făcu că nu a auzit remarca amicului său. - Da, măi! Doar nu l-oi căuta acum noaptea. - Atunci hai să frigem o talpă mai rapidă că trece noaptea. - Gata, am plecat. Ajunşi la Club Traian au găsit atmosfera încinsă şi la propriu şi la figurat. Fum de-l tăiai cu satârul, fetele sumar îmbrăcate fâţâindu-se pe podium, altele în braţele consumatorilor şi ei la rândul lor încinşi de multiplele pahare cu băutură aduse la masă de către ospătarele îmbrăcate în aceeaşi notă, cât mai sumar. Muzica dată la maximum spărgea timpanele. Zgomotul asurzitor produs de boxele enorme devenea insuportabil. Consumatorii erau nevoiţi să ţipe unul la celălalt ca să se poată înţelege. 79

Cei trei amici ajunşi în club, după ce au trecut de controlul bodyguarzilor şi achitarea taxei de intrare, au constatat că toate mesele sunt ocupate. Nu era nicio masă liberă. În acest caz s-au lipit de tejgheaua barului, solicitând câte un gin tonic. Încă nu se simţeau cuplaţi la atmosfera din club. Era şi normal. Au aterizat aici alergând prin tot oraşul, golind doar câte o bere pe faleză. Cei doi amici ai lui Cristian gustau precauţi din paharul cu gin, umezinduşi uşor buzele, să prelungească cât mai mult timp savurarea băuturii oferite de Cris. Nu ştiau dacă mai era dispus să le ofere şi al doilea pahar cu băutură, chiar dacă erau la dispoziţia lui în această noapte, pentru a-l însoţi în căutările localului în vederea organizări zaiafetului anului, cum îl numeau ei. Cheltuise destui bani cu taxiurile şi cu taxa de intrare în bar sau club. Marian şi Andrei receptau cu lăcomie prezenţa tinerelor fete la bustul gol, ce defilau şi dansau pe podium sau îşi înfigeau fesele în barele din inox. Ochii lor deveniseră cât cepele. Nu au avut ocazia să mai intre prea des printr-un club. Alţi bărbaţi, sub influenţa aburilor alcoolului în exces, se repezeau să introducă dansatoarelor de pe podium sub elasticul bikini-ului minuscul sume de bani nu prea mari, mai mult simbolice. De fapt doreau să iasă în evidenţă în faţa celorlalţi consumatori că ei îşi pot permite această extravaganţă. Cum alături de bar s-a eliberat o masă ocupată de trei tinere care au părăsit precipitat localul urmate de alţi trei bărbaţi mai în vârstă, Cristian şi amicii săi s-au grăbit să ocupe spaţiul eliberat. - Ce ziceţi, fraţilor? O facem aici? Întrebă Cris. - Crezi că pot apare fetele pe podium cât timp este prezentă familia ta?

- Hi, hi. Cred că bunica m-ar şterge de pe lista subvenţionaţilor. Ea încă trăieşte în altă lume, cu alte concepte despre viaţă şi civilizaţie. - Şi atunci? - Fac o înţelegere cu cele două localuri, Max şi Traian. - Adică? - Mergem la Max până la ora unu-două dimineaţa şi cum la ei au toată noaptea schimb de consumatori, mergem apoi la Club Traian să încheiem zaiafetul, într-un grup mai restrâns. Să vedem care va fi acel grup, cine va rezista până atunci. Nu spunem nimănui nimic. Doar că am închiriat Max-ul până la ora unu. Aţi observat că abia după miezul nopţii începe adevăratul show aici. Este preferabil să venim aici fără însoţitoare. - Da, măi, dar trebuie să vedem cum scăpăm de ele, doar tu ai stabilit regula – nu fără însoţitoare. - Băi, alor mei le este teamă ca nu cumva să apară altercaţii între băieţi pentru o fată şi de aceea au vrut să fiţi însoţiţi. - Ce măi, noi trăim în jungla africană? Nu am mai văzut femei? Lasă-le în pisicii mei, prea le dăm importanţă fetelor. - Dacă nu le dai importanţă, de ce eşti aici? - Nu pentru ele ca femei, ci pentru oferta lor exotică şi sexuală pentru ceea ce pot dărui... Cu o prietenă nu tot timpul poţi să te tăvăleşti într-un pat, să-ţi rezolvi erecţia, pe când cu o de asta şi pe un hol sau într-un wc se poate rezolva. - Dar trebuie să te gândeşti şi la urmări, că altfel vin la tine cu răcoritoare şi portocale în vizită într-un salon de spital la dermato.

- Dă-le-n măsa de curve, au şi ele interesul să nu lase urme. În timp ce tinerii dezbăteau problema fetelor de la ClubTraian şi nu numai, în braţele lui Andrei se aşeză o tânără într-un bikini mov minuscul, cu sânii ridicaţi obraznic şi cu mugurii lor orientaţi spre tavan. - Taurule... spuse ea planturos, nu-mi oferi nimic de băut? Şi ducându-şi mâna spre prohabul jeans-ului începu să-l pipăie strângând puternic umflătura spontană a pantalonului. - Desigur... scumpo... spuse Andrei, privind disperat spre Cris. El avea bani în buzunar dar îi păstra pentru taxi şi ţigările de a doua zi. Stătea tocmai în Ţiglina. - Ce mai stai, masculule, cheamă ospătara şi fă comanda dacă mă vrei... Revenindu-şi din surpriza momentului, Andrei o ridică repezit pe fată de pe picioarele sale şi îi replică răstit: - Stai belea, că nu am bani nici pentru băutura mea, dar pentru tine! Mută ursul la altă masă că rugineşte lanţul, se răsti el buimăcit de apariţia insolentă a animatoarei. Tânăra ofensată de replica băiatului, îi arătă vârful limbii şi plecă mai departe printre mese, aruncând printre dinţi: - Student pârlit, dar cu un mod de dispreţ al rostirii cuvântului student. Uluit, Andrei se uită la cei doi amici ai săi şi nu-i venea să creadă. - Ia auziţi, fraţilor, la asta! Parcă eu sunt Ion Ţiriac să am bani pentru toate fufele ieşite la pradă. Cei doi amici hohoteau cu plăcere de păţania colegului lor. - Nu tu ai vrut să vezi viaţa de noapte a oraşului? Din ce crezi că trăiesc fetele astea? Este un mod de viaţă la 82

limita legii, un fel de prostituţie mascată. Sunt prezentate ca animatoare, în schimb prestează prostituţia pe scară largă. Nu sunt cele pe care le întâlneşti zilnic prin zonele rău famate, sau pe unde trec camionagii turci. Sunt păsările de noapte mai stilate, aflate sub tutela patronilor şi apărate de bodyguarzii acestora. - Hi, hi, m-am speriat când a venit în poala mea şi a început să mă pipăie pe şliţ. - Aşa mai simţi şi tu câte o mângâiere gratuită, râse Marian de Andrei. - Pe dracu gratuită. M-au trecut toate transpiraţiile. - Lasă măi, că-i plăteam eu băutura. Ce conta una în plus? - De ce nu ai spus înainte de a o alunga? - Pentru că ar fi venit toate cucuvelele la masă. Cum ne-au văzut aşa tineri, au crezut că au dat peste nişte curci bune de jumulit. - Lasă, Andrei. Te rezervi pentru zaiafet dacă vei rezista şi pentru partea a doua. Să ai ceva parale la tine dacă vrei o descărcare, altfel tot la străvechea metodă te vei rezuma, ştiindu-te că nu ai nicio fufă care să te servească gratuit, îl tachină Marian râzând cu poftă. - Dă-le în mă-sa de curve! Nu mă bag la aşa ceva. Mai rămân şi cu ceva boli venerice după aia. - Distracţia costă, dragule, spuse Cristian sentenţios. Cum tinerii şi-au golit şi cel de al doilea rând oferit de Cris cu generozitate, au hotărât să părăsească clubul. Se apropia apariţia zorilor şi doreau să mai apuce să doarmă o oră-două. Mai aveau fiecare şi alte probleme de rezolvat în acea zi. La ieşirea din club, Cris i-a întins câteva mii de lei lui Marian să ia un taxi care să-i ducă pe fiecare spre casă cât le ajungeau banii. Nu credea că sunt chiar aşa de 83

lefteri. Doar profitau de generozitatea sa şi atât, ca de obicei. Pe la ora zece dimineaţa Cristian se trezi, îşi pregăti micul dejun de unul singur, găsind la acea oră familia plecată la Universitate pentru cursuri, fie să le predea, fie să le asiste. După ce şi-a terminat micul dejun s-a îmbrăcat şi a pornit şi el spre facultate. Avea două cursuri dimineaţa şi după amiază alte două. Nu ar fi fost prima dată când ar fi chiulit de la cursuri dacă nu avea chef de ele. Tot după amiază şi-a propus să treacă şi pe la Max, să vorbească cu patronul pentru petrecerea lui. Închiria localul până la ora două noaptea şi apoi dacă mai aveau amicii lui chef de Club Traian, puteau să dea o fugă şi pe acolo. Va vedea el ce pretenţii ridică patronul şi va stabili de comun acord cu părinţii cum vor proceda. De fapt credea că mai bine ar fi fost să meargă împreună cu tatăl său la negociere. Tot trebuia el să achite nota de plată. Deea ajunsese devreme în curtea facultăţii şi imediat ce s-a întâlnit cu Andrada, prima grijă a fost să o pună în temă cu invitaţia fratelui său de a-l onora cu prezenţa la petrecerea ce va fi organizată vinerea următoare la unul din cluburile sau barurile din oraş. Aceasta s-a declarat încântată de invitaţie, aşa că au început ca două vrăbiuţe pe o ramură să ciripească zglobiu despre ţinutele ce le vor purta cu această ocazie, în seara de chermeză nocturnă. - Şi cine va mai fi prezent la petrecere? întrebă curioasă Andrada. - Îţi spun serios că în afară de familie nu ştiu nimic. - Cum aşa? Nu s-a discutat în casă lista invitaţilor? - Nu. - Vor fi şi fete?

- Desigur, deoarece bunicii şi părinţii au hotărât să se vină ca pereche, fiecare invitat să fie însoţit de altă persoană de sex opus. - De ce? - Să se dea o notă mai intimă, de petrecere de familie, nu una burlăcească, cum ar fi vrut Cris. Dacă participau numai colegii lui nu şi familia, putea să invite pe cine dorea, aşa că în situaţia aceasta, vor veni ca perechi. - Păi eu nu am nicio pereche. Ce fac dacă nu am însoţitor? - Îl ai pe Cris, nu eşti invitata lui specială? - Aaa, aşa stau lucrurile? Nici el nu are însoţitoare? - Nu. - Cam riscant pentru el. Nu prea mă dau în vânt după băieţi. M-au cam dezamăgit prin comportamentul lor. Cum accepţi o amiciţie cu ei, cum vor să te ducă direct în pat. Parcă altă grijă nu ai avea decât să le devii salteaua lor. - Stai liniştită, nici fratele meu nu face excepţie. De ce crezi că nu are acum nici o prietenă? - Eu nu ştiu ce au în cap bărbaţii aceştia. În femeie nu văd altceva decât o parteneră bună doar pentru sex? - Cam aşa este. Li s-a urcat democraţia la cap. - Mulţumesc, Deea, că m-ai pus în gardă. Cel puţin ştiu la ce să mă aştept de la fratele tău. - Ţi-am spus, nu-i o uşă de biserică şi nu trebuie să ai încredere în el. Este fratele meu şi ar trebui să-l acopăr, însă şi tu eşti prietena mea cea mai bună şi trebuie să-ţi spun la ce te poţi aştepta din partea lui. - Oricum nu sunt pregătită pentru a avea o relaţie cu cineva indiferent de natura acesteia. Dacă am scăpat până acum să nu trec prin patul cuiva, voi avea grijă ca 85

acest lucru să se întâmple numai atunci când voi considera că este cazul şi sunt pregătită pentru acest eveniment deosebit, de preferat după trecerea prin faţa altarului cu pirostriile pe cap. - Aşa gândesc şi eu. Nu m-am aruncat cu ochii închişi în braţele primului bărbat care mi-a plăcut şi au fost unii care chiar mi-au plăcut, însă nu a existat acea scânteie care să-mi dea foc inimii şi să mă împingă să merg mai departe până la capăt, cu orice risc. Andrada o luă într-un gest spontan în braţe pe prietena sa şi o sărută pe ambii obraji, strângând-o la pieptul ei firav, surprizând-o pe Deea. - Suntem amîndouă încă virgine la douăzeci şi unu de ani? spuse ea mirată. - Aşa se presupune, după cum am aflat acum! Nu m-am lăsat impresionată de toate declaraţiile de dragoste ce mi s-au făcut încât să-i ofer bunul meu cel mai de preţ – virginitatea, niciunui bărbat până acum. - Am avut în anul întâi un prieten şi credeam că sunt îndrăgostită de el, că-l iubesc însă văzând asiduitatea şi insistenţele sale la fiecare întâlnire de a mă avea neapărat ca amantă mai mult decât ca iubită, mi s-a făcut lehamite de el. După despărţire, am evitat să-mi mai fac alt prieten şi de aceea nu am pe nimeni acum. Între timp te-am cunoscut pe tine şi mi-a fost de-ajuns prietenia ta. - Şi mie. Eu semăn cu bunica. Ea este mai rece, mai distantă în privinţa bărbaţilor. Nu se înflăcărează aşa uşor. Cum mi-a povestit odată, cu bunicul s-a căsătorit mai mult printr-un aranjament de familie, când era profesoară la ţară undeva pe lângă Bacău. Părinţii de ambele părţi erau avuţi şi cu funcţii de conducere. Tatăl ei era directorul fabricii de avioane din Bacău şi cum dorea să-şi căsătorească unica fiică cu un bărbat de familie bună şi mai 86

ales medic chirurg, au aranjat căsătoria şi iată că acum au peste cincizeci de ani de când sunt împreună. - Ai mei, culmea ironiei erau colegi de facultate, s-au împrietenit în anul doi şi în anul patru erau deja căsătoriţi. Nu au mai aşteptat să termine facultatea ca să o facă după aceea. Doreau să primească la terminarea facultăţii repartiţie în acelaşi loc, aşa au ajuns în Dobrogea. - N-am ştiut. Ai mei tot pe acolo s-au cunoscut. Tata la terminarea facultăţii a refuzat Galaţiul şi s-a dus la o şcoală de ţară tot în Dobrogea. Acolo a cunoscut-o pe mama la un banchet. Lucra şi ea în aceeaşi comună ca inginer zootehnist. - Ne cunoaştem de un an aproape şi nu ştim nimic despre familiile noastre şi iată că în zece minute am aflat mai multe decât într-un an de zile. - Nu am crezut că-i necesar să întreb. Îmi era de ajuns că-mi eşti prietenă şi atât. - Şi mie la fel. - Hai să mergem în aulă că încep cursurile de histologie şi nu vreau să le scap. Tu rămâi şi la cel de fiziopatologie? - Nu am altceva de făcut şi ca să apelez la colegi sămi copiez cursul, nu merită. - Bine atunci, hai să mergem. Fetele se prinseră de braţ şi au pornit vesele spre clădirea facultăţii.

Max

Mircea Trăistaru şi Cris se urcară în Fordul pe

care doctorul Ştefan Trăistaru nu-l mai folosea la cei peste 87

şaptezeci de ani decât foarte rar, când dorea să iasă la un picnic împreună cu soţia şi familia fiului, dar nici atunci nu-l conducea el. Au plecat spre barul Max să angajeze seara de banchet dată în cinstea fiului său. Cris era la volanul Fordului care a atras ca un magnet privirile curioşilor de pe trotuar şi ale celor prezenţi în faţa barului. Nu întotdeauna puteai vedea pe străzile oraşului o asemenea maşină, chiar dacă Galaţiul, ca mai toate oraşele a început să se umple de second-hand - urile Europei Occidentale în privinţa autoturismelor. Era parcă o bijuterie ce aparţinea altei epoci şi chiar aşa era. Parcară în faţa barului. Mircea a rugat un salariat al localului care l-a întrebat imediat unde doresc să ajungă să aibă grijă ca maşina să nu fie zgâriată de către curioşi şi însoţit de un alt tânăr a intrat în clădirea barului. Într-o încăpere de circa doisprezece metri pătraţi, mobilată destul de elegant, cu fotolii având tapiţeria din imitaţie de piele de culoare maron, confortabile şi un birou pe care tronau mai multe bibliorafturi, alături de o lampă de birou, un bărbat rotofei, nu prea înalt, cu obrajii parcă de hârciog se ridică în picioare şi întinse mâna spre cei doi vizitatori neanunţaţi. - Hrubaru. Valentin Hrubaru - patronul barului. - Mircea Trăistaru, profesor universitar şi fiul meu, Cristian student în ultimul an de facultate. - Cu ce vă pot fi de folos, domnule Trăistaru? Luaţi loc, vă rog. Apoi adresându-se salariatului care i-a adus în biroul său: - Nae, spune-i Elenei să aducă cafele şi ceva răcoritoare. - Gata, şefu', am plecat. - Închide uşa, te rog.

- Nu-i nevoie să vă deranjaţi pentru noi, domnule Hrubaru. Am venit să încercăm să facem o mică „afacere” împreună, spuse Mircea zâmbind. - Afacere cu mine? În ce ar consta aceasta? M-aţi făcut curios. Ce afacere poate să-mi propună un profesor universitar? Vreţi să-mi oferiţi ceva interesant? Avem domenii de activitate atât de antagonice... - Şi cei din învăţământ doresc ca uneori să se relaxeze sau să se distreze... - Aaa, despre aceasta era vorba? Credeam că afaceri de alt domeniu... - Nu... desigur. Fiul meu termină, aşa cum am spus, cât de curând facultatea şi cum vineri împlineşte şi douăzeci şi trei ani, dorim să dăm o mică petrecere privată aici la dumneavoastră. - Desigur, cu mare plăcere, răspunse dolofanul bucuros că apar noi surse de câştig neprevăzute. Când doriţi să aibă loc? - Chiar vineri seara dacă se poate. - La noi programul începe la ora douăzeci şi două şi se termină la ora cinci dimineaţa. Puteţi totuşi veni mai devreme dacă doriţi. Câte persoane vor participa? - Până în treizeci de persoane cred. - Atunci nu-i nevoie de sala mare, ci de cea mică. Acolo veţi fi serviţi, însă tinerii pot dansa în salonul mare unde este DJ - ul şi muzica. Nu-i nevoie să închiriaţi întregul local. - Noi aseară am fost la program şi ne-a plăcut muzica şi atmosfera, interveni Cris, de aceea am optat pentru barul Max. - Mă bucur. Salonul de protocol este destinat special pentru asemenea evenimente, vom merge să-l vedeţi. Ar costa prea mult să închiriaţi întregul local pentru numărul aşa mic de invitaţi. Ştiţi că la noi este tot timpul aglomerat, 89

se perindă întreaga noapte consumatorii obişnuiţi ai localului sau sosesc alţii noi. Vă sfătui să acceptaţi salonul de protocol. - Desigur, mi-a explicat feciorul că aveţi mereu localul full, mai ales la sfârşit de săptămână, de aceea noi dorim să facem petrecerea vineri când nu-i noapte de vârf, interveni Mircea, considerând că aşa mai poate obţine un bonus la preţ de la patron. - Poate fi şi la sfârşit de săptămână, nu-i nicio problemă. Lăsaţi că este bine şi-n salonul de protocol. Nu vă deranjează nimeni acolo, avem noi această grijă. - Mulţumesc. Sper ca pe la ora două să încheiem petrecerea, tot insista Mircea. - Puteţi sta toată noaptea, nu-i nicio problemă. Stabilim ce doriţi să serviţi şi totul vi se aduce în salon de către salariaţii noştri. Tinerii care vor să danseze, doar intră în salonul mare şi atât, sunt prezenţi la program alături de toţi clienţii şi simt pe viu această atmosferă care-i atrage ca un magnet la Max nu numai pe cei din Galaţi. - Este bine atunci. Să stabilim meniul... - Ştiţi că la noi nu se servesc mâncăruri gătite, ci tip bufet suedez, veţi avea totul aşezat pe o masă şi vă serviţi singuri cu ce doriţi. Când se termină, aducem altă serie la cerere. Gustările, în afara mezelurilor şi a altor produse ce nu se prăjesc, vor fi calde şi proaspete. - Este perfect. Mircea şi patronul localului au trecut la stabilirea meniului şi a băuturilor ce vor fi servite. - De toate se va ocupa personalul barului. Se stabileşte cantitatea, iar paharele vor fi aşezate tot pe masă lângă platourile cu bufet suedez. Comenzile speciale în afara meniului stabilit vor fi preluate de către ospătari şi adăugate notei de plată. 90

- Este perfect aşa. Terminând negocierile şi achitând avansul solicitat de patron, Cris era tare mulţumit de modul cum au decurs discuţiile şi că nu a fost obligat să închirieze tot localul, dar mai ales că poate fi organizată petrecerea sâmbăta şi nu vinerea cum stabilise la început; plecă împreună cu tatăl lui să-l lase la universitate. Ajunşi acolo lăsă maşina în zona rezervată profesorilor universităţii şi luă tramvaiul spre facultatea sa. Era dornic să-şi informeze prietenii despre meniu şi restul discuţiilor purtate cu patronul barului şi să stabilească scenariul ce va urma pus în aplicare la petrecere. - Salut, derbedeilor. Gata, aţi făcut rost de fracuri? îşi întâmpină el râzând prietenii. - Ce băi, te-a prins insolaţia? Nu vezi că nu-i soare afară? De unde frac? o făcu pe supăratul Andrei. - Glumeam şi eu, măi, mânca-v-aş guriţa voastră. De ce vă speriaţi? Mai aveţi ceva ca lumea pe voi în afara blugilor ăstora jigăriţi? Aţi discutat cu fetele? Sau nici partenere nu aveţi? - Măi, când este vorba de distracţie moca, fete găseşti câte doreşti. Lac să fie, de broaşte nu duci lipsă. Facem un anunţ că ţinem casting pentru partenere la banchet şi să vezi câte fete vor să participe la acest chef, spuse râzând Andrei. - Asta-i problema voastră cum vă descurcaţi cu partenerele. - Mi se pare exagerată grija ta faţă de noi, când ştim că de ceva timp nici tu nu ai parteneră, sau nu suntem noi la curent cu ultima ta victimă? - Ha, ha, avantajul aniversatului. Poate să-şi ia orice parteneră, sau să o primească la „pachet” cadou, frumos ambalată şi legată cu fundiţă roşie. Ce nu-i clar pentru voi? 91

Nu-i mare efortul. Doar că pentru toţi va fi o surpriză, ca şi pentru mine de fapt, zise el ca pentru sine. - Ăsta-i diliu tare de tot. A servit la prânz ciuperci otrăvite şi acum încep să-şi facă efectul. Ce vrei să spui tipule? Cum aşa? se miră Marian nedumerit. - Nu-mi cunosc încă partenera, răspunse Cris râzând şi totuşi un pic necăjit de situaţie. - Asta nu am crezut că o pot auzi de la tine. Cum poate armăsarul Galaţiului aflat tot timpul în călduri, să nu-şi cunoască victima? replică şi Andrei. - Este cadoul surorii mele, dacă pot să-l numesc aşa. Nu mi-a spus nimic despre fata care va fi invitată să-mi fie parteneră la banchet. - Eşti de comă, fratele meu. Cum de te-ai lăsat prostit de sora ta? Cine ştie ce paţachină îţi aduce, numai să te necăjească? - Nu-mi face sora mea asemenea figură, mai ales că relaţia noastră este una specială, foarte corectă şi fata este cea mai bună prietenă a ei. - Riscul tău, fratele nostru. Să nu cumva să profiţi de statutul de sărbătorit şi să te dai la fetele noastre. Doar voi aţi stabilit regula: fără să pofteşti la bunul altuia. - Staţi fără grijă. Am încredere în sora mea. - Atunci haideţi la cursuri şi mai vedem noi până sâmbătă seara ce va fi! La plecarea din aula facultăţii, cele două prietene ajunse în stradă au intrat în prima cofetărie întâlnită în cale, pentru a stabili liniştite ţinutele ce le vor purta la deosebitul eveniment ce va avea loc peste câteva zile. - Nu ştiu cu ce este mai indicat să mă îmbrac, se plânse Andrada prietenei sale. Nu am o garderobă chiar

aşa de bogată aici, însă am câteva lucruri destul de drăguţe. - Ceva simplu şi plăcut. Răspunse Deea, nici eu nu ştiu ce am să port. Mă uit astăzi prin garderobă şi dacă nu, dau o fugă prin magazine să găsesc ceva deosebit. - Nu-mi pot permite ceva nou în ţinuta vestimentară. Banii primiţi de la părinţi pentru luna aceasta i-am cheltuit repede pe nişte cărţi de medicină şi alte câteva mărunţişuri. - Eu am norocul să găsesc tot ce-mi trebuie în bogata bibliotecă a bunicului meu. Mă uimeşte câte cărţi poate să adune omul într-o viaţă, mai ales în cazul său, cărţi de medicină. A scris şi el câteva în lunga sa carieră profesională. - La ai mei nu poţi găsi decât cărţi de beletristică şi câteva despre agricultură şi zootehnie. Aceasta le este specialitatea. - Să lăsăm părinţii acum cu bibliotecile lor. Cum ne îmbrăcăm să fim cele mai sexy fete dintre participantele la petrecere? - La ce ne-ar folosi să fim sexy dacă nu vom ieşi la cucerit? - Ei, cel putin aşa pentru a ne satisface orgoliul nostru de fete tinere şi drăguţele. - Ha, ha, ha. Tu drăguţică? Eşti chiar foarte frumoasă. Dacă eram băiat aş fi fost foarte îndrăgostit de tine. - Andrada, parcă ai fi un candidat la mâna mea, cu declaraţiile tale, spuse fata râzând. - Nu, nu..., am vrut doar să fiu sinceră cu tine. - Mulţumesc. Să trecem peste aceste amabilităţi. Eu am să merg vineri la salonul de coafură şi cosmetică. Te programez şi pe tine?

- Am să încerc să mă descurc cum pot la cămin. Ştii cum stau cu bugetul, ţi-am explicat... Am să-mi fac doar manichiura, cu restul mă descurc singură. - Dacă ai nevoie de ceva bani, spune şi te ajut. - Nu, nu-i nevoie. Am suficienţi pentru urgenţele imediate şi pentru cadoul fratelui tău. Chiar, ce zici să-i cumpăr? Restul de cheltuieli utile sau inutile cum mai obişnuim noi să facem de dragul cumpărăturilor, le reprogramez pentru altă dată. - Treaba ta, dar eu te pot ajuta dacă doreşti. Nu-i o problemă câteva mii de lei. Nu cheltui cât mi se oferă de către părinţi lunar şi mai ales de către bunici, aşa că am ceva economii de care nu ştiu şi nici nu sunt interesaţi ai mei. Pot să ţi le ofer şi mi le restitui când poţi. Iar pentru fratele meu ce cadou poate fi mai frumos decât prezenţa ta? - Mulţumesc, dar prefer să mă limitez la ce am. Deea, te rog nu te supăra. Nu m-aş considera un cadou pentru nimeni. Nu am de gând să mă ofer nimănui deocamdată. - Nu la oferta cum o poţi interpreta tu m-am referit, ci la faptul că el va cunoaşte de data aceasta o tânără deosebit de frumoasă şi foarte inteligentă. De restul celor spuse nu am de ce să mă supăr. Ştii că eşti cea mai bună prietenă a mea. Ce zici! Vrei să vii astăzi la noi la masă? Aşa avem mai mult timp să ne sfătuim asupra ţinutelor noastre. - Mulţumesc din nou. Nu ştiu dacă se cade... - Nu este o masă protocolară, ci una obişnuită. Ce are mama pregătit sau poate pregăti repede. - Bine, atunci. Să merg să-mi las mapa la cămin şi te însoţesc cu plăcere dacă aşa doreşti.

- Lasă că nu-i grea, ce să mai pierdem timpul? Mergem direct la mine. Hai să plecăm. În zece minute suntem acasă. Sper ca ai mei să fi ajuns acasă. - Ce vor spune părinţii tăi? Fratele tău este şi el acasă? - Nu ştiu. Ai mei ce pot să facă decât să se bucure că ai venit la noi în vizită, ştiind că eşti cea mai bună prietenă a mea. - Bine, atunci. Să mergem, acceptă Andrada nu prea convinsă că face bine ce face. Fetele luându-se de braţ, au plecat spre apartamentul cu patru camere, proprietate personală a familiei Săndica şi Mircea Trăistaru. În mai puţin de un sfert de oră erau în faţa uşii. Când au pătruns în holul apartamentului, Săndica se găsea în bucătărie, tocmai pregătea prânzul. - Bună, mami, ce faci bun? salută Deea, fără să o vadă pe mama sa, dar auzea cum fierbe ceva pe aragazul din bucătărie. Trebuie să pui un tacâm în plus, am invitat-o pe prietena şi colega mea Andrada la masă. Când Săndica s-a întors spre Deea şi a dat cu ochii de Andrada, a scăpat şi vărsat tot zarzavatul de pe fundul de tocat ce-l ţinea în mână, pregătit tocmai să-l pună în oala cu supă ce fierbea de zor pe aragaz. Mâna îi tremura puternic, s-a îngălbenit la faţă şi simţea că nu mai are aer. O mână ca o ghiară şi cu o forţă puternică îi strângea inima, parcă oprind-o. Se sprijini repede de mobila de bucătărie să nu cadă. Deschise robinetul si umplu un pahar cu apă din care bău de parcă se îneca cu picăturile ce abia lunecau pe gât. Fata din faţa sa era parcă fantoma care a urmărit-o toată viaţa şi de care reuşise să se detaşeze în ultimii ani, de când copii se făcuseră mari. Era parcă Viorel

cel de acum peste douăzeci şi cinci ani deghizat în femeie. Semăna desigur şi cu Ramona destul de izbitor. - Ce s-a întâmplat mami, întrebă Deea speriată, văzând schimbarea la faţă a mamei sale, şi se repezi să o sprijine să nu cadă. Se aplecă să ridice bucata de lemn căzută pe jos. Mă sperii. Te simţi bine? Parcă l-ai văzut pe Contele Dracula, nu două studente tinere şi frumoase ca noi. - Nnnnimic... doar aşa... am simţit o ameţeală,... poate-i o cădere de calciu din cauza oboselii acumulate în ultimul timp, încercă să se scuze şi să motiveze incidentul Săndica care încă nu-şi revenea din efectul emoţiei cauzate de vederea tinerei fete. - M-ai speriat rău de tot, spuse Deea care, luând făraşul şi măturica, strângea zarzavatul împrăştiat pe jos de mama ei. - Cum ai spus că te numeşti, domnişoară? Se întoarse Săndica spre Andrada când şi-a mai revenit un pic. - Nu ţi-a spus mami, nu a avut timp să spună, că tu ai avut imediat căderea de calciu... - Da..., poate..., nu am fost atentă... - Ea este Andrada. Andrada Axinte, colega şi cea mai bună prietenă a mea. - Aaa..., da..., mă bucur..., luaţi loc în sufragerie, sau mergeţi să vă spălaţi pe mâini că acum este masa gata, îngăimă ea derutată. Săndica a avut confirmarea că ceea ce a simţit nu este o iluzie, ci că este efectul simţurilor naturale create de actualizarea coşmarului prin care a trecut cu mai bine de douăzeci şi cinci ani în urmă. O avea în faţă pe fiica violatorului ei. Andrada, simplă spectatoare la tot ce se desfăşura în bucătărie, observă şi ea că s-a întâmplat ceva cu mama 96

prietenei la apariţia lor în holul apartamentului. Nu şi-a putut imagina că tocmai ea era cea care a creat furtuna din sufletul femeii. - Părinţii tăi unde locuiesc, Andrada, dacă nu te superi? - În Dobrogea, acum în Mangalia, însă cu câţiva ani în urmă locuiam la ţară unde lucrau părinţii mei. - Mamă, parcă şi tu ai lucrat în acea zonă, îşi aminti şi Deea. Poate îi cunoşti, remarcă veselă şi încrezătoare ea. Nu ştia că tocmai acest lucru o speriase de moarte pe mama ei. - Da? Şi nu mai lucrează la ţară? se interesa mai departe Săndica, fără să-i răspundă fiicei sale. - Ba da, însă după desfiinţarea C.A.P.–ului unde lucrau, tata este preşedintele Asociaţiei agricole nou create, iar mama lucrează la o fermă privată de creşterea suinelor, ca inginer zootehnic, şefa acelei ferme. Ştiţi cum este după revoluţie. Multe s-au schimbat. - Da, cunosc fenomenul destul de bine. Şi v-aţi mutat la oraş? - Da, au cumpărat un apartament lângă gară. Era greu să fac naveta la liceu, aşa că au preferat să ne mutăm cu toţii. Dacă s-a desfiinţat C.A.P.-ul, Casa Agronomului, cum era denumită clădirea unde locuiam noi, a fost scoasă la licitaţie şi ai mei nu au fost interesaţi să o cumpere. - Desigur, mergeţi să vă faceţi comode, masa este gata în câteva minute, le propuse Săndica fetelor, pentru a avea timp să se liniştească şi să analizeze situaţia. Nu-i venea să creadă că cel care i-a schimbat cursul vieţii violând-o are o fată prietenă cu fiica ei şi se află chiar acum în propria sa casă, invitată la masă. Desigur că fata nu avea nicio vină şi nici nu ştia nimic de această dramă. Oare viaţa să-i joace o festă? Destinul celor adulţi cu al copiilor 97

lor să fie doar destine paralele, sau se vor intersecta? Doamne, tot mă urmăresc pedepsele Tale? Chiar atât de mult am greşit? gândea Săndică disperată. - Mami, dar bărbaţii casei nu sunt acasă? întrebă Deea neştiind ce furtună a produs în sufletul mamei invitându-şi prietena la masă. - Tata are puţină treabă în oraş, iar fratele tău se odihneşte la el în cameră. Auzind că este Cristian acasă, Andrada începu să aibă emoţii. Simţea un gol în stomac şi furnicături prin întreg corpul, parcă era la examene când instantaneu o cuprindeau emoţiile, fiind o fire foarte emotivă. Îşi va cunoaşte partenerul de petrecere chiar din această zi? Dar de ce este cuprinsă de această stare de nelinişte de când a aflat că este Cristian acasă? Nu este o tragedie dacă nu se vor plăcea, doar nu erau la o întâlnire pentru o căsătorie aranjată, ci doar să stea mai mult de vorbă cu prietena sa despre multiplele probleme ce le frământău pe amândouă. Andrada era temătoare şi parcă presimţea că această întâlnire îi va aduce multe necazuri. Încerca să se încurajeze şi să dea totul pe seama emoţiilor, că nu a mai stat de vorbă cu un băiat aşa de aproape de mult timp în afară de colegii săi de an sau de facultate. Deea, în calitatea sa de gazdă, o invită pe Andrada sau Dadi cum îi plăcea ei să o alinte uneori, cu toate că aceasta nu era încântată de apelativul copilăresc, să ia loc în spaţioasa sufragerie şi să se facă comodă. - Vrei ceva rece de la frigider? întrebă ea, când o văzu instalată într-un fotoliu. - Da, o apă rece sau ceva de genul acesta. - Să văd ce găsesc. Fata veni cu două pahare înalte, pline cu suc natural de portocale, făcut în casă. 98

- Vrei să-mi vezi camera, Dadi? îşi invită ea prietena, luând-o de după umăr. - Chiar, sunt curioasă să văd unde te ascunzi după ce părăseşti facultatea, spuse fata ridicându-se din fotoliu. - Nu prea îmi place să hoinăresc prin oraş, sau prin localuri cum obişnuiesc fetele de vârsta noastră, sau mai ales fratele meu. Prefer să rămân acasă, să citesc, să mă uit la televizor, sau chiar uneori să mă apuc de scris poezie. Este doar pentru sufletul meu şi adresată unui iubit imaginar. O himeră. - Şi eu mai scriu câte ceva când mă plictisesc şi colega mea nu este în cameră, sau pictez. - Da? Ştii să pictezi? - Desigur, am absolvit Şcoala Populară de Artă din Constanţa odată cu liceul, făceam naveta după cursuri la Constanţa de câteva ori pe săptămână. - Vrei să-ţi citesc câteva poezii? - Desigur, te rog. Chiar m-ai făcut curioasă. - Hai la mine în cameră. În cazul că mai apare un membru al familiei, să nu fim deranjate. - Ok. Fetele intrară în camera Andreei, o cameră mobilată simplu, cu mobilă nouă şi modernă, fără niciun fel de încărcătură inutilă. Un birou pe care erau aranjate într-o deosebită ordine cărţile şi celelalte materiale folosite de Deea la cursuri stătea în colţul opus bibliotecii şi al canapelei extensibile. Se duse spre biblioteca de deasupra canapelei - pat, deschise cu o cheie ce o scoase din buzunarul de la pantalonul ce-l purta o uşiţă ca de bar şi luă o agendă legată în piele verzuie. Veni spre Andrada instalată deja în unicul fotoliu din cameră, ţinând paharul cu suc rece în mână din care sorbea încet şi cu plăcere, savurându-i gustul reconfortant şi delicios. Deea se aşeză 99

pe marginea fotoliului lângă Andrada, care abandonă paharul pe noptiera din apropiere, spunându-i: - Sunt la audiţie privată, draga mea poetă, glumi ea. Ce? Avem secrete? Am observat că ai deschis uşiţa cu o cheie ce o porţi cu tine. - Da, aici ascund ce nu trebuie să fie văzut de nimeni. Nu sunt mari secrete, însă sunt intime, ceva ce nu interesează pe nimeni, chiar dacă face parte din familia mea. Nu ştiu ce să-ţi citesc mai întâi. - Ceva cât mai fierbinte. Ceva care să mă înfioare şi să mă facă invidioasă pe tine. - De ce invidioasă? - Că nu eu am scris acea poezie. Că nu eu am trăit eteric acel moment sublim şi că nu-mi este adresată mie. - De ce ţie? Doar nu eşti bărbat să aştepţi de la o fată asemenea declaraţii de dragoste. - Mă substitui acelui nevăzut iubit, să pot înţelege ce ar simţi el, în acest caz, motivă ea. - Aha, m-ai liniştit, îi răspunse Deea care începu să-i recite din poeziile scrise în agenda dăruită de bunicul său, când a împlinit vârsta de optsprezece ani. Acolo îşi trecea cele mai sincere şi secrete gânduri. Aşa a fost şi sfatul bunicului său când i-a dăruit-o la sărbătoarea majoratului. - Uite, am să ţi-o citesc pe ultima scrisă chiar aseară: Cuvinte... Din pletele nopţii Îmi culeg cuvintele Şi cu dragoste le-aştern În bucheţele de suflet Dăruindu-le mereu Cu lacrima dorului de tine

100

Le simt unduirea În liniştea gândului frumos În care mă cufund Visând nestingherită Şi veghindu-ţi somnul Te-mbrăţişează sufletul meu Cu toate trăirile lui Alungându-ţi tristeţi Şi chemându-te tainic În feeria dragostei eterne Sunt vie, iar vinul din mine Se revarsă-n cupa plânsetului tău Inundându-l cu puritate Dar tu rămâi acelaşi Eternul pribeag Şi-atât de însetat de libertate... - Ce zici? Îţi place? - Mă pui pe gânduri, draga mea Deea, răspunse fata. Nu ştiam că eşti şi poetă. Că vei deveni un bun medic eram convinsă, dar că te mai interesează şi arta cuvintelor folosite meşteşugit precum poetul fără de pereche, chiar că nu mă aşteptam. - De ce? Nu mă vedeai capabilă să devin sensibilă la frumos, să trăiesc cel puţin în vis nemurirea prin dragostea mult visată de poet? - Nu la asta mă refeream. Când ţi-ai ales ca profesie medicina şi mai ales chirurgia, nu cred că mai are loc printre două trasee sângerânde descrise de un bisturiu scrierea unui vers plin de muzicalitate şi pasiune. 101

- Cine te opreşte să visezi frumos şi ritmat chiar dacă eşti medic, dacă aceasta îţi este chemarea? Atât medicina, cât şi arta sunt profesii pe vibraţii foarte înalte. - Desigur, sunt frecvente cazurile când medicii sunt printre altele şi pictori, sculptori, scriitori sau muzicieni. Medicina nu este o profesie incompatibilă cu alte preocupări legate de arta cuvântului sau a exprimării plastice ori muzicale. Deea se ridică de pe marginea fotoliului şi întorcându-se spre ea o întrebă cu un glas ca o şoaptă ce ascundea un deosebit secret: - Vrei să-mi vezi garderoba, Dadi, draga mea? Dacă îţi place ceva, îţi pot împrumuta orice pentru sâmbătă noaptea. - Nu cred că-i cazul să fiu văzută de familia ta îmbrăcată cu lucrurile tale. - Nu-i nimic. Se obişnuieşte frecvent între prietene. În liceu mereu aveam colege care se foloseau de garderoba mea pentru diferite evenimente festive. - Mulţumesc, Deea, meriţi un pupic dulce pentru dărnicia ta, însă mă voi rezuma doar la garderoba mea, chiar dacă nu este aşa bogată ca a ta. Am şi acasă destule compleuri, rochiţe şi alte piese vestimentare. La Galaţi miam adus doar strictul necesar. - Nici nu mă îndoiesc. Ce-mi sugerezi atunci să îmbrac pentru petrecere? - Mie îmi place mult această rochiţă roz spre ciclame. Este finuţă, cu o croială modernă şi foarte vaporoasă. Cum tu eşti blondă, te prinde nespus de bine. Parcă ai fi o orhidee ciclame. - Şi eu mă gândeam să o îmbrac, cu toate că-mi place şi aceasta crem.

102

- Dar tot mai bine îţi va sta în cea ciclame. Ai părul blond, ochii albaştri şi această culoare îţi va scoate în relief şi mai mult supleţea corpului tău minunat, preciză Andrada, mângâindu-i mijlocelul. - Bine, cred că am să ţin cont de sfatul celei mai bune prietene. - Care te iubeşte sincer, poţi completa, mai spuse Andrada. - Şi eu te iubesc ca prietenă la fel de sincer. Nu fac nimic fals doar pentru a salva aparenţele. Nu mă caracterizează aceasta. - Nici nu mă îndoiesc. Se auzi un ciocănit uşor la uşă şi Cristian o întredeschise spunând: - La masă, domnişoarelor. Mama a aşezat masa şi vă aşteaptă. - Cris, bine că ai apărut. Vino să ţi-o prezint pe prietena mea Andrada, invitata ta de onoare la petrecere. - Ce plăcere! Cristian Trăistaru - aniversatul, se prezentă el zâmbind făcând o mică reverenţă în faţa fetei. - Andrada Axinte - invitata, răspunse fata pe acelaşi ton glumeţ. - Ei acum că v-aţi cunoscut, să mergem la masă şi poate după aceea ne mai rămâne timp să vă cunoaşteţi mai bine, să nu mai fie o surpriză sâmbătă când vă veţi revedea. - După dumneavoastră, domnişoarelor, răspunse Cris la fel de bine dispus. La revenirea în bucătăria destul de încăpătoare îl găsiră aşezat în capul mesei pe Mircea. Tocmai Săndica îi turna în farfurie o ciorbă de curcan destul de fierbinte. - Haideţi, copii, aşezaţi-vă la masă cum doriţi. Se răceşte ciorba şi-i păcat spuse tatăl. 103

La vederea lui Andrada, Mircea tresări remarcând că i se părea o figură cunoscută. Nu ştia unde a mai văzut această fată. Poate o asemăna cu cineva. Nu spuse însă nimic despre această senzaţie. Putea să se înşele şi să fi văzut-o prin facultate unde sunt sute de fete tinere. Nu era greu să se înşele. Masa a decurs în linişte, discutându-se puţin doar despre petrecerea care ţinea capul de afiş în cadrul familiei. La terminarea servitului mesei de prânz, tinerii s-au retras în sufragerie să mai stea de vorbă, iar părinţii au rămas în bucătărie. - Ţie nu ţi se pare cunoscută fata? întrebă Mircea pe soţia sa de cum au rămas singuri. - Acum o jumătate de oră am aflat cine este. Nici nu-ţi imaginezi cine poate fi. - Chiar, sunt puţin confuz dar s-ar putea să-mi amintească ceva de Dobrogea. - Exact. Este fiica lui Ramona şi Viorel. - Doamne, ce înseamnă destinul! Cine se gândea ca după peste douăzeci şi cinci de ani, să nu ne întâlnim cu cei pe care întâmplător i-am cunoscut, ci cu fiica lor! - Niciodată nu poţi prevedea ce-ţi oferă destinul. Te rog să nu le spunem copiilor că ştim cine sunt părinţii fetei. Să aşteptăm să vedem cum vor evolua lucrurile. Am înţeles de la Deea că fata este invitata lui Cristian la petrecere. - Da? Sunt de acord cu tine. Ne facem că nu ştim nimic. Nu vreau să anticipez sau să forţez această cunoaştere neaşteptată şi neprevăzută. Ptiu, cine se gândea că peste atâţia ani te poţi întâlni cu amintirile tinereţii? Parcă acum eram la banchetul C.A.P.-ului şi revăd cum te sorbea din ochi tatăl fetei pe ringul de dans. 104

- Nu mai glumi şi tu. Nu avea de ce să mă soarbă pe mine din ochi când ţinea în braţe o soţie atât de frumoasă cum era Ramona. Nu le vezi fiica? - Nu numai eu am remarcat acest lucru. Şi colegul meu Stelian din Tecuci a observat. Chiar mi-a atras atenţia asupra faptului când veneam cu trenul spre casă. - Doamne, Mircea, după atâţia ani îţi mai aminteşti de aceste amănunte? - Cum să nu-mi amintesc când atunci eram puţin gelos pe el? - De ce? - Pentru că începuse să-mi placă de tine şi-mi era teamă să nu te pierd la fel de repede cum te-am şi îndrăgit. - Vai, săracul de tine. Şi eu care nu ştiam nimic. Săndica îl luă de gât pe soţ şi-l sărută tandru, încercând prin aceasta să-i îndepărteze gândurile de la acele vremuri pe care dorea să fie de mult apuse în amintirea lor. În sufragerie cei trei tineri sporovoiau despre toate evenimentele noi întâmplate în cele două facultăţi. Andrada uitându-se la ceas, se ridică repede de pe fotoliu şi apropiindu-se de prietena sa, o anunţă că doreşte să se retragă spre cămin. Cris se oferi imediat să o conducă, însă a fost refuzat politicos. Dorea să mai treacă pe la magazine, să-şi mai cumpere câte ceva. Luându-şi la revedere de la întreaga familie Trăistaru şi mulţumind pentru masă, Andrada se lăsă condusă de cei doi tineri până în faţa blocului şi salutându-i cu mâna, alergă spre staţia de tramvai fără să mai întoarcă capul. - Ce părere are fratele meu despre partenera sa de petrecere? - Măi, ce să spun. Îmi place fata. Este frumoasă şi deosebită. Trebuie să recunosc că este o creolă superbă. Merge. Să vedem în ce ape se va scălda sâmbătă. 105

- Vai, ca să vezi, ne-am îndrăgostit deja, îl înţepă Deea. Totul depinde de tine Cris, nimic de ea, sau de mine. Cum vei şti să ţi-o apropii, aşa o vei avea. Hai în casă. Nu te mai uita lung după tramvai, că o să te doară gâtul. S-a dus tramvaiul cu Andrada cu tot. Oare cum vor evolua lucrurile între ei? se întreba fata, urcând scările spre apartamentul lor. Vom vedea. Mai sunt doar trei zile până la marele eveniment.

Petrecerea

tât Cristian, cât mai ales fetele, trăiau la maximum ultima zi, în care li se părea că timpul trece prea încet până la începerea petrecerii. Fiind stabilite de comun acord ţinutele ce le vor purta în seara respectivă, coafate şi aranjate ca două prinţese, Deea şi Andrada mereu cu ochii pe ceasuri, fiecare la ea acasă, urmăreau în gând cum se scurge nisipul într-o clepsidră imaginară. Salonul de protocol al barului Max pregătit ca de sărbătoare îşi aştepta oaspeţii. Deea va sosi cu familia în Fordul bunicilor, iar Cris va pleca să o aducă pe Andrada de la cămin, şi după aceea îi va aduce pe bunici, toate acestea până în ora zece seara. Era stabilit ca ceilalţi invitaţii să sosească la ora douăzeci şi unu treizeci, să aibă timp să socializeze între ei, să se cunoască, pentru a dispărea stânjeneala dintr-un grup de necunoscuţi. Cris, în afara lui Marian şi Andrei şi-a mai invitat câţiva prieteni şi colege mai apropiate sufleteşte. Cum nu ştia fiecare cu cine va veni la banchet, era şi el curios cum 106

va arăta grupul său de petrecăreţi. A vizitat localul după amiază şi i-a plăcut cum arăta. Parcă era o sală de bal. Mese frumos împodobite, scaunele complet acoperite cu huse albe legate cu fundiţe roz la spatele spetezelor, sticlăria care strălucea de parcă era făcută din cel mai fin cristal. Pe masa unde se va aranja bufetul suedez încă nu era nimic, în afara platourilor cu pahare gata pregătite pentru a fi umplute. Patronul a dorit să-i demonstreze profesorului universitar, clientul său din această seară, că la el se pot organiza cele mai elegante şi sofisticate mese festive. Chiar se întrecuse pe el însuşi în aceste aranjamente. Cris îi rugase pe invitaţii săi să respecte ora de sosire, ca deschiderea petrecerii să fie făcută exact la ora douăzeci şi două. La volanul bijuteriei americane, Ford-ul SUNLINER fabricat în 1960, un decapotabil cu servodirecţie şi faruri duble, cu un motor CODA Y 352 V8, dar cu un carburator pentru V4, Cris opri în faţa barului Max, unde mulţi tineri grăbiţi băieţi şi fete, aşteptau ora de acces în bar. Paznicii barului, îndepărtară curioşii din faţa limuzinei pentru ca aceasta să poată parca. Ieşi din automobil şi imediat deschise uşa din dreptul mamei sale care coborî sprijinită de mâna fiului, într-o rochie trecută de genunchi, de culoarea topazului. Pe partea cealaltă a limuzinei, tatăl deschise portiera din dreapta, iar Deea cu graţia unei prinţese din poveştile rostite la gura sobei, puse piciorul pe pavajul din parcarea barului. Asistenţa masculină începu să şuiere admirativ, văzând o asemenea frumuseţe de fată. Deea era subţirică, înaltă şi graţioasă, cu ochii de un albastru ca seninul cerului de primăvară, însoţiţi de

107

sprâncenele-i frumos desenate şi de genele negre, lungi, arcuite şi în continuă mişcare. Era seducător de frumoasă Deea cu părul său de culoarea spicului de grâu copt, uşor ondulat şi lăsat pe spate, ce-i atârna în unduirea mersului său graţios de codană. Avea o gură micuţă, cu buzele subţiri, parcă desenate de penelul maestru al unui pictor priceput în redarea divinului. Pentru petrecerea fratelui său purta o rochiţă roză dintr-un material lucios, cu fundiţe la mânecuţele scurte, vaporoasă şi ca lungime deasupra genunchiului, lăsând spre admiraţia celor pe lângă care trecea două picioare sculpturale ce se mişcau graţios într-o plutire. Pieptul rotund şi pietros împungea nervos cu mugurii lui micuţi în materialul fin al rochiţei. Era seducător de frumoasă şi ireal de elegantă Deea, fiica unor părinţi la fel de frumoşi ca şi ea şi născută dintr-o dragoste sinceră, aprofundată de un devotament deosebit al unuia faţă de celălalt. Asistenţa încântată de această apariţie neaşteptată, începu să aplaude intrarea sa în incinta barului, de parcă au văzut o vedetă de la Hollywood păşind pe covorul roşu la decernarea premiilor Oscar. Obrajii fetei s-au îmbujorat de plăcere. În sufletul său exista o mare satisfacţie şi în acelaşi timp uimire, iar în cea a familiei o mare mândrie. Nu au dat niciodată importanţă impactului fiicei lor în societate aşa cum era acum, îmbrăcată într-o ţinută elegantă. Era pentru prima dată când observau acest lucru. Obişnuiţi fiind cu ea de când era de-o şchioapă, nu li s-a părut o fată mai deosebit de frumoasă faţă de alte tinere de vârsta ei. Cris, sărbătoritul a rămas lângă limuzină ca un ins fără importanţă, considerat poate de public şoferul acestei

108

familii distinse, chiar dacă şi el era îmbrăcat cum se obişnuia a se spune printre tineri, la patru ace. Iritat şi puţin nervos, se urcă la volanul Fordului şi ieşi din parcare îndreptându-se spre strada care ducea la căminele studenţeşti. Andrada care îl aştepta, auzind claxonul coborî imediat. La ieşirea din holul de acces în cămin, Cris, cu uşa din dreapta larg deschisă, întâmpină o brunetă cu ochii negri ca tăciunele, subţire şi graţioasă ca o trestie tânără aflată în îmbrăţişarea caldă a adierii molcome a vântului din dimineţile de vară, cu umerii firavi, înaltă, trecută de un metru şaptezeci. Fata avea sprâncenele şi genele negre ca şi părul, nasul mic şi un pic cârn, o gură senzuală cu două buze desenate cu un ruj sidefat, de un roşu aprins, conturate perfect de o mâna pricepută în arta desenului. La mâna dreaptă purta o brăţară dintr-un material strălucitor, asortată cu cercei din aur ce atârnau de urechile micuţe cu un lănţug fin filigran, completaţi la partea inferioară de câte o pietricică de culoarea rubinului, iar pe deget strălucea un inel din acelaşi set. La gât purta un lănţişor din aur pe care era prinsă o cruciuliţă ce avea montate cinci pietricele meşteşugit încastrate în bucata de metal preţios. Purta o rochiţă roşie strălucitoare ca flacăra focului, ce-i scotea în relief fragilitatea şi graţia corpului tânăr şi armonios construit de natură, cu un bust bine conturat şi dezvoltat, ce tresărea continuu în ritmul pasului său apăsat şi hotărât. În păr avea un micuţ bucheţel din flori roşii realizate de un designer talentat, care îi dădea o notă exotică şi se asorta plăcut cu rochiţa sa elegantă. La vederea fetei, Cris a rămas uimit. Nu-i venea să creadă că această apariţie de vis este fata care a servit, cu trei zile în urmă, masa împreună cu familia sa în bucătărie. 109

- Prinţesă, v-a sosit caleaşca. Vă rog să poftiţi, spuse el pe un ton glumeţ, încercând prin aceasta să-şi mai revină din surprinzătoarea uimire. Ce înseamnă o ţinută elegantă şi o transformare cosmetică asupra imaginii unei persoane! - Bună ziua, Cristian şi La mulţi ani! Iată şi cadoul meu alături de acest sincer pupic de prietenie. Fata îi înmână un pacheţel şi îl sărută pe colţul gurii. Îmbarcaţi amândoi în limuzină, prima grijă a lui Cris a fost să se uite în oglindă ca nu cumva să-i fi rămas urme de ruj pe obraz. Neobservând nimic, porni motorul maşinii şi demară spre oraş. Era atent la circulaţia din ce în ce mai aglomerată odată cu înmulţirea autovehiculelor, dar privirea îi era atrasă ca un magnet spre picioarele fetei, neacoperite de scurtimea rochiţei ce o purta, cu toate că încerca să mai repare câte ceva cu poşetuţa sa micuţă aşezată în poală. Superbă şi senzuală imagine ofereau aceste picioare. Era încântat de cum arăta invitata lui. Încerca să-şi imagineze cam ce vor spune prietenii când vor apare în salonul de protocol al barului. Pe drum au discutat nimicuri, încercând să încălzească atmosfera de cunoaştere, ştiind că vor fi parteneri de dans în această noapte. Acest parteneriat de fapt nu angaja pe nimeni cu nimic. Era doar dorinţa lui Cris de a cunoaşte prietena surorii sale în lipsa altei fete, iar a Andradei, de a participa alături de Deea la aşa zisul eveniment universitar monden al anului. Ştia că familia Andreei şi a lui Cris era foarte bine cunoscută în Galaţi, mai ales prin bunici. Ajunşi la bar, tinerii au intrat în salonul de protocol şi după integrarea partenerei sale în grupul deja sosit, plecă să-şi aducă şi bunicii la petrecere. În sinea sa, era convins că nu el va fi persoana cea mai importantă din 110

această seară, chiar dacă i se sărbătoarea împlinirea celor douăzeci şi trei de ani şi că pentru el se organizase un asemenea grandios eveniment, ci bunicii săi. La apariţia lor, desigur că asistenţa va fi încântată să întâmpine şi să fie în preajma unei asemenea perechi distinse, trecuţi uşor peste şaptezeci de ani. Toată lumea era sosită la ora stabilită de familia lui Cris, unde dirijorul principal a fost de fapt bunica sa, care nici la vârsta aceasta nu s-a dezobişnuit de a-şi impune autoritar punctul de vedere. O muzică ambientală se auzea discret în timp ce participanţii la petrecere, îndepărtându-se de masa de protocol, cu paharul de şampanie în mână, îl felicitau şi îi urau sărbătoritului. Cris era uimit de ţinuta elegantă a prietenilor, pe care îi ştia tot timpul îmbrăcaţi în blugi jerpeliţi şi jegoşi, nu că nu ar fi avut detergenţi sau ac cu aţă să-i repare, ci pentru că aşa era trendul. Fetele mereu au fost îmbrăcate decent, atât la facultate cât şi în oraş, dar în această seară erau chiar elegante. Parcă nu erau puştoaicele ce se perindau pe străzile oraşului, pe aleile parcurilor sau în sălile de cursuri, ci nişte adevărate prinţese, chiar dacă rochiţele lor erau scurte sau foarte scurte. Atmosfera, ca în orice adunare de persoane care nu se cunosc bine, începu să se anime, mai ales că în salonul de alături se auzeau duduind boxele discotecii. Doctorul Ştefan Trăistaru ciocăni cu un tacâm în paharul cu şampanie pentru a atrage atenţia asistenţei. Obişnuit cu discursurile, dorea să-i adreseze nepotului său drag primele urări de ziua aniversară. Toţi participanţii la petrecere s-au întors cu faţa spre impozantul bunic al lui Cristian şi al Andreei.

111

- Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Vă rog să-mi acordaţi câteva clipe de atenţie. Mi-a revenit deosebita plăcere de a fi cel care astă seară deschide festivitatea aniversară. În numele familiei doresc să-i urez nepotului nostru drag Cristian o carieră plină de satisfacţii ca inginer constructor naval, o viaţă deosebit de frumoasă, o soţie iubitoare când va ajunge la momentul uniunii de sentimente şi satisfacţia omului împlinit la maturitate. Să fie mândru de faptul că navele la executarea cărora va participa cu priceperea câştigată în cei cinci ani de facultate şi experienţa ce va veni pe parcurs vor purta drapelul ţării noastre pe mările şi oceanele lumii. Când vor ancora în portul Galaţi şi le va admira silueta reflectată în apa Dunării, să aibă bucuria omului împlinit, ce şi-a adus aportul şi priceperea la construirea a ceva măreţ şi trainic. Ce poate fi mai frumos decât o navă alunecând pe apele mărilor şi oceanelor, ştiind că o părticică din ea este şi opera ta? Exact cum din dalta şi ciocanul unui sculptor iese o operă de artă ce va dăinui peste veacuri umplând sufletul autorului sau a colecţionarului de mândrie, aşa va fi şi Cristian al nostru şi voi toţi cei care îi sunteţi colegi de facultate, prin contribuţia voastră adusă la construirea acestor nave care ne vor purta simbolurile naţionale în lumea largă. Pentru că astăzi îi sărbătorim nu numai apropiata absolvire a facultăţii, ci şi împlinirea a douăzeci şi trei ani îi urez în numele familiei La mulţi ani! Iar vouă, viitorilor constructori navali, vânt din pupa tuturor navelor la care veţi contribui ca ingineri. Noroc tuturor celor ce-i sunteţi alături în această seară minunată! Participanţii la petrecere aplaudau furtunos după elegantul discurs al bunicului, apoi au urat în cor Ura! Ura! Ura! Cristi să trăiască. Toţi s-au adunat în jurul 112

familiei sale să ciocnească paharul cu şampanie de cel al lui Cristian. Unora mai pretenţioşi sau mai cârcotaşi, acest discurs li s-a părut parcă venit din timpurile de care încercau să uite. Desigur, bunicul lui Cris încă nu se putea debarasa aşa uşor de cuvântările pompoase rostite pe la tribune de către foştii aleşi ai neamului. Cum cei prezenţi când îl felicitau îi şi înmânau cadoul, singura care nu mai avea cadoul în mână era Andrada, care i-l dăduse în timpul urcării în maşina. De aceea a vrut să fie şi ultima şi după ce l-a sărutat pe obraz îmbrăţişându-l timid, l-a luat de mână şi l-a tras puţin mai departe de grupul compact din jurul familiei sale, dorind să-i facă o urare personală şi să poarte prima discuţie cu cel de care era invitată la această deosebită petrecere. - Cristian, nu pot decât să-ţi urez în afara tradiţionalului „La mulţi ani” şi realizări profesionale, aşa cum spunea bunicul tău şi o iubire împărtăşită, niciodată să nu fii obligat să alergi după himere, iar iubirea ta să fie mai mult spirituală decât carnală. Contrariat de cuvintele invitatei sale, la care nu se aştepta, se grăbi să-i răspundă, fără a o mai lăsa să continue: - Îţi mulţumesc Andrada, chiar dacă această urare este atipică urărilor acestui gen de aniversări. De ce iubirea carnală să nu fie o consecinţă a iubirii spirituale când iubeşti pe cineva şi acum nu mă refer la iubirea unui simbol, a unei flori, a unei păsări sau a unui ideal? Fiind vorba cum spui tu de iubire, nu poţi separa iubirea spiritului de cea a trupului. Nu poţi iubi un bărbat sau o femeie doar spiritual. Când iubeşti o idee sau un obiect este cu totul altceva faţă de atunci când iubeşti o fiinţă umană ce ţi-o doreşti permanentizată în viaţa ta, ca cea mai dragă fiinţă, uneori mai mult decât mama care ţi-a dat viaţă. Şi după cum ştii, ca să întâlneşti fericirea ai nevoie 113

de iubire şi cum fericirea nu poate fi decât o stare de spirit, sau o dorinţă de a se împlini un vis, uneori chiar obsesia unei himere, sau a unui liman, ca să devină o minune sau o nebunie, trebuie să parcurgi pas cu pas, încercând să afli ce poate genera o relaţie normală cu o persoană de care te simţi legat sufleteşte. - Da, ai nevoie de persoana de care să fii legat sufleteşte pentru a simţi cum se revarsă în sufletul tău iubirea. Ai văzut când te afli în mijlocul naturii şi liniştea ce dăinuie în jurul tău îţi crează o stare de relaxare, uneori chiar o stare euforică, de beatitudine? Asculţi foşnetul copacilor pe sub care treci, şi ai vrea să-i cuprinzi în braţe ca pe un iubit sau iubită. Treci pe lângă un izvor şi-i admiri bulboanele ce se formează la întâlnirea unui obstacol oricât de mic ar fi el. Şi în sufletul celui care iubeşte, se formează asemenea bulboane când nu poate pătrunde în taina spirituală a celui de care este îndrăgostit. Izvorul şi copacul vorbesc naturii prin foşnet sau prin susur, iubirea pentru o persoană dragă îi vorbeşte sufletului despre puritatea sentimentului, despre dăruire şi mai ales despre sinceritatea lui. O asemenea iubire îţi doresc să întâlneşti, pentru a nu mai fi cucul care se plimbă din cuib în cuib, depunând câte un ou ce va fi clocit de altcineva. Deea era cu ochii pe cei doi parteneri şi nu îndrăznea să-i deranjeze. Murea de curiozitate să afle ce puteau discuta atât de aprins, când doar se cunoscuseră cu trei zile în urmă în cele câteva minute cât au stat în sufragerie, dacă nu ţinea cont şi de cele din timpul servirii mesei de prânz. Gesticulaţia celor doi prinşi într-o discuţie aprinsă, nu-i spunea nimic din ce se întâmpla între ei. - Andrada, dacă bunicul meu a deschis seara cu un speach despre vapoare, tu ai ţinut să-mi oferi altul despre 114

iubire. Nu m-am decis dacă să mă îndrăgostesc sau nu, sperând ca acest fenomen ce înnobilează spiritul unei prietenii dintre o fată sau femeie şi un bărbat, să sosească atunci când va credea el de cuviinţă, fără a-i forţa sosirea. Uite, de exemplu noi doi putem foarte bine fi prieteni buni, chiar dacă la ora actuală nici nu ne cunoaştem prea bine. - Desigur, dar..., uite că lumea ne priveşte curioasă, aşa că este bine ca această discuţie să o continăm în alt context şi altă dată. - De acord cu tine. Trebuie să am grija invitaţilor fără discriminare, aşa că hai spre grupul de colegi şi prieteni să vedem ce mai fac şi cum se simt. Cum participanţii la petrecere au fost invitaţi de către părinţii lui Cris să servească ce doresc de pe masa cu platourile pline de bunătăţi, atât tinerii cât şi familia sărbătoritului au luat loc pe la mesele din salonul de protocol astâmpărându-şi foamea cu tot ce doreau să servească. Venerabilul doctor Trăistaru nici la cei şaptezeci şi... trecuţi de ani, (căci nu prea dorea să-şi facă cunoscută etatea, cu toate că împlinise anul acesta şaptezeci şi cinci, chiar dacă nu se observa existenţa lor aşa pregnant), nu se dezobişnuise de a-şi savura paharul cu băutura sa scoţiană preferată, whisky-ul Johnnie Walker cu două cuburi de gheaţă. Cu nelipsita-i pipă din lemn de abanos neaprinsă încă în mână şi paharul cu whisky în faţă, la aceeaşi masă cu soţia, fiul şi nora, purta o discuţie cu familia despre tinerii împrăştiaţi pe la mese, în grupuri de cum se cunoşteau între ei. De fapt toţi colegii lui Cris se cunoşteau între ei, numai prietenele sau prietenii colegelor păreau mai reţinuţi şi stingheriţi. Şi celelalte fete în afara Deei şi Andradei erau 115

îmbrăcate elegant cu rochiţe frumoase şi moderne. Era un grup frumos, de tineri frumoşi. Domnea o linişte tulburată uneori doar de zăngănitul farfuriilor lovite cu tacâmurile. Paharele începuseră să se golească destul de des pe la mesele unde băieţii tot ciocneau de zor, ospătarii acopereau spaţiile libere de pe tăvi cu alte pahare pline. Fetele preferau mai mult răcoritoarele şi cocktail-urile. Atmosfera începu să se mai anime. Vedeai cum dispărea câte o pereche sau două pe uşa ce ducea în salonul de dans, de unde DJ - ul cu nelipsitele căşti agăţate de gât, frământa cu sârguinţă platanele să mixeze muzica ce se asculta în acea vreme. Numărul invitaţilor tineri prezenţi în sala de protocol începu să se micşoreze, aceştia trecând perechi, perechi prin uşa de legătură între cele două saloane, optând pentru sala de dans. Deea se întreţinea într-o discuţie aprinsă pe teme literare cu invitatul său Robert, coleg de an. Cu el şi cu Andrada se înţelegea cel mai bine dintre toţi colegii de clasă. Între ei nu era decât o prietenie sinceră, fără nicio complicaţie sentimentală. Se cunoşteau din anul întâi, de pe timpul când fiecare îşi făcuse câte un prieten. Cum relaţiile nu au mers la niciunul, s-au mulţumit ca ei doi să fie nu numai buni colegi, ci şi buni prieteni, buni camarazi, cu toate că poate amândoi şi-ar fi dorit mai mult. Robert era gălăţean ca şi ea şi se trăgea dintr-o familie de medici. Ca să nu se piardă tradiţia în familie (el devenind peste patru ani a treia generaţie de medici din familie) a dat examen la medicină, cu toate că şi-ar fi dorit o altă profesie. Era talentat în pictură şi ar fi vrut să facă artele frumoase, să devină pictor şi sculptor. Dorea ca din mâinile sale să iasă ceva deosebit, în locul bisturiului să lucreze cu penelul, cu lutul, sau cu dalta şi ciocanul, 116

modelând piatra. Dorinţa familiei a fost mai puternică decât pasiunea sa şi a urmat îndemnul părinţilor de a merge la medicină. În timpul liber îşi lua şevaletul şi-l găseai mereu prin port pictând vapoarele, sau pe malul Dunării. Andreea se simţea atrasă de Robert şi-l încuraja să-şi urmeze pasiunea pentru pictură, în paralel cu cea pentru medicină. Astă seară era partenerul său şi era bucuroasă că i-a aceptat invitaţia. - Deea, ce zici, mergem şi noi la dans? îi şopti el la ureche. Observ că majoritatea au dispărut în celălalt salon, continuă Robert. - Aşteptam de mult invitaţia ta. Chiar îmi puneam întrebarea când ai s-o faci. Sau preferai să te invit eu? - Nu, dar am crezut că mai doreşti să rămâi cu familia. - Familia are ce face şi fără mine. Nu-l vezi pe bunicul în ce vervă se găseşte? Nu ştiu ce au aşa interesant de discutat, dar văd că se simte foarte bine în această atmosferă tinerească. - Atunci să mergem, să nu le stricăm plăcerea de a termina ce au de discutat şi ce au în pahare, spuse el zâmbind. Fata îl luă de mână şi porniră spre uşa de tranzit.

Pariul

Intrând în salonul cu discoteca, cei doi tineri

urmaţi imediat de Cristian şi Andrada au fost întâmpinaţi de un zgomot asurzitor, fum şi miros de transpiraţie. 117

Localul era plin la refuz cu tineri din toate categoriile sociale. Ospătăriţele cu fustiţele lor scurte abia reuşeau să se strecoare printre mese, purtând nelipsitele lor tăvi cu pahare pline cu băuturi sau golite. În centrul ringului freamăt mare de trupuri tinere încinse de căldura ce domina în bar. Care mai de care îşi etala măiestria în dans. DJ-ul tocmai a comutat pe un blues dând posibilitatea perechilor să se mai odihnească. Cristian şi Robert cu partenerele în braţe încercau să se integreze atât în atmosfera din bar, cât mai ales în ritmul melodiei lente. Cele două fete nu au mai fost de mult timp pe un ring de dans şi le trebuiau câteva minute până se acomodau ritmului. Cris îi înconjură Andradei mijlocul cu mâinile, încercând să şi-o apropie cât mai mult. Imediat simţi opoziţia fetei prin forţa braţelor ce-l îndepărtau de trupul ei. Văzând că prima încercare de apropiere s-a soldat cu o respingere, schimbă stratagema. S-a îndepărtat de ea şi privind-o direct în ochi cu insistenţă, o invită să continue discuţia întreruptă aşa de brusc la deschiderea petrecerii. - Vorbeam despre iubire atunci când ai ţinut să mă feliciţi personal, departe de urechile celorlalţi invitaţi. - Doream să fiu cu bun simţ şi să-ţi mulţumesc pentru că mă aflu printre cei mai apropiaţi amici ai tăi şi al familiei, fără să am un merit deosebit în această privinţă. Despre iubire vorbeam generic. Nu mă refeream în mod expres la o anumită persoană. - Ai dreptate. Momentan nu te numeri printre cei mai apropiaţi amici ai mei, însă eşti cea mai bună prietenă a surorii mele. Relaţiile se pot schimba. Cine ne opreşte să nu devenim buni prieteni sau mai mult decât atât? - Poate chiar noi. Suntem conştienţi că dorinţa de a place celor din jurul nostru este pentru fiecare o sete 118

inepuizabilă. Dorim să fim apreciaţi pentru ceea ce suntem sau pentru ceea ce dorim să dăm impresia că suntem. Eu cel puţin niciodată nu sunt mulţumită de mine şi de aceea caut mereu în interiorul meu alte surse de satisfacţie, sperând să descopăr că există acolo ceea ce caut. - Da, fiecare din noi cautăm să descoperim că există un soare în interiorul nostru, un soare a cărui căldură ai dori să o împarţi cu cineva drag. - Desigur, sunt de acord cu tine, numai că fiind mereu prinşi în curba nebună a cotidianului neglijăm uneori să ne bucurăm de această căldură şi să apreciem timpul pierdut care ni se scurge ireversibil printre degete. - Aceasta datorită faptului că tot mereu suntem ocupaţi să căutăm iubirea şi prin ea să obţinem fericirea, care este ca aerul pe care îl respirăm. Nu există o anumită raţie de iubire pentru fiecare, ci fiecare îşi poate lua câtă doreşte. Eu încă o caut. - Să nu uiţi totuşi de faptul că, pentru a începe să fii fericit, este suficient să zâmbeşti cuiva ştiind că un zâmbet poate fi ca o lumină ce străluceşte în fereastra sufletului. Dacă primeşti un răspuns printr-un alt zâmbet, înseamnă că sufletul acela este la el acasă şi poate răspunde sentimentelor tale. Atunci faţa ţi se va lumina şi vei simţi cum pătrunde fericirea prin acea fereastră deschisă larg spre tine. - Atunci am să încerc din acest moment să-ţi zâmbesc tot mai mult, poate fereastra sufletului tău se va deschide larg spre mine. - Nu-i nevoie să glumeşti cu aceste cuvinte pe care eu ţi le spun cu sinceritate. Poate că ele nu rezonează pe aceleaşi coordonate cu gândirea ta despre iubire şi de aceea nu ai cum să le înţelegi.

119

- Nu, Andrada, în această privinţă te poţi înşela. Deja mă consideri un insensibil, un nepăsător faţă de sentimentele cuiva şi pe care le poate nutri faţă de mine. Poate că încă nu am întâlnit acea persoană de care să mă pot îndrăgosti, să simt că am pe cineva pe care să iubesc cu-adevărat şi de care să mă simt iubit. - Ai dreptate. Viaţa nu ne cere să mergem dincolo de puterea noastră de înţelegere. Este suficient să nu fugim din faţa ei. Dacă nu o facem avem şansa să întâlnim iubirea tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. Cum ritmul muzicii s-a schimbat, cei doi parteneri nu mai puteau să-şi continue discuţia, promiţând să revină asupra subiectului dezbătut. Lui Cristian i se părea incitant şi aprecierea surorii sale despre colega ei că este o fată inteligentă începea să se adeverească. Grupul de prieteni ce evadase din sala de protocol începu să revină de la dans. Se puteau observa pe feţele lor urmele oboselii acumulate în timpul dansului. Simţeau nevoia relaxării, aşa că au luat din nou cu asalt masa cu preparatele culinare şi cu băuturi. Nu mai era liniştea ce dăinuise până câteva minute în urmă. Erau mai gălăgioşi şi mai veseli, poate şi datorită paharelor ce le tot ciocneau urând sărbătoritului la mulţi ani. Cum era trecut de ora două, bunicii au dorit să se retragă şi odată cu ei şi părinţii Deei şi ai lui Cris. Luându-şi la revedere, s-au urcat în Ford şi au pornit spre casă, urmând ca cei doi tineri să folosească un taxi. De data aceasta la volan era Săndica, care conducea cu atenţie pe străzile puternic iluminate din centrul oraşului. Urma să o ia spre Traian, să-i lase pe bătrâni şi Fordul, ca apoi din faţa parcului unde era staţia de taxiuri, să revină din nou în centrul oraşului la ei acasă. S-au declarat mulţumiţi de comportamentul tinerilor participanţi la petrecere şi de 120

modul cum a fost organizată întreaga seară de către patronul barului. Urma ca după amiază Mircea să meargă să achite nota de plată. La coborârea din autoturism, înainte ca Mircea să-l bage în garaj, doctorul Trăistaru a introdus un plic consistent în buzunarul fiului. - Aici ai din partea noastră contribuţia pentru această seară. - Nu-i nevoie tată, avem cu ce achita consumaţia. - Ştiu că aveţi, altfel nu o comandaţi, dar şi noi i-am promis lui Cristian că vom contribui la distracţia lui. - Bine atunci, vă mulţumesc în numele lui. - A fost plăcerea noastră. Mulţumesc că ne-ai adus acasă. - Doar nu eram să te las la volan după cele două pahare cu whisky, chiar dacă te cunosc poliţaii. Prevenirea este cea mai bună metodă de a scăpa de necazuri. Nu spuneai tu asta? - Bine atunci, la revedere şi somn uşor. - La revedere, mami, noapte buna, strigă el către Veronica Trăistaru ce se descălţa de pantofi pe hol şi care nu-l mai auzea fiind prea obosită şi neobişnuită să se culce aşa de târziu. - La revedere şi noapte bună, spuse şi Săndica socrului său. La câţiva paşi, spre parc era staţia de taxiuri şi în câteva minute se aflau în faţa blocului. Andrei şi Marian cum au văzut că familia lui Cris a părăsit barul s-au dus direct la sărbătorit care nu se mai dezlipea de Andrada. - Maestre, se adresară cei doi zâmbind, ne-ai promis că mergem la Traian dacă pleacă mai devreme părinţii şi bunicii tăi. Ce faci, te mai ţii de promisiune? 121

- V-am promis, măi figurilor, dar nu vedeţi că încă suntem cu toţii aici? Ce doriţi? Să le spun invitaţilor să plece că noi avem alt program? Nu vedeţi câte mai sunt pe masa cu protocolul? Înfruptaţi-vă, hulpavilor, ce mai staţi. - Nu, vrem să mergem cu toţii la Traian. - Măi bolânzilor, aveam pretenţie de la voi că în cei aproape cinci ani de facultate v-aţi mai deşteptat ceva, dar văd că m-am înşelat. Voi credeţi că sunt feciorul lui Bill Gates? De unde atâţia bani pentru taxa de intrare şi consumaţie? Nu aţi văzut ce preţuri au? Nu că aici ar fi mai mici, dar nu pot forţa nota de plată a părinţilor. Este şi aşa un efort consistent şi o gaură însemnată în economiile familiei. - Da... băi, dar parcă am fi vrut să vedem stripteuzele înfigându-şi fesele lor dolofane în bară, mânca-le-aş ţâţele lor veştejite. - Aveţi fetele cu voi, belelelor. Puneţi-le să danseze cum doriţi, pipăiţi-le dacă vă dă mâna, poate vă oferă ceva din plăcere. Nu aveţi curajul să le propuneţi, ori nu aveţi cecul la voi? îi persiflă Cris pe cei doi prieteni, râzând cu poftă. - Te pomeneşti că tu te scalzi în alte ape. Băi, să nu spui că te-ai îndrăgostit de brunetă, că înnebunesc. Am observat că nu te dezlipeşti de poalele ei nici cinci minute. - Lăsaţi voi asta şi aveţi grija gagicilor voastre să nu vi le fure careva prin discotecă şi să vă lase şi cu buzele umflate.Voi cu mălaiul şi alţii cu ... ştiţi voi ce urmează. Am eu grija mea, nu mi-o purtaţi voi. Iar cu bruneta am eu socotelile mele. Nu sunt eu student la medicină, dar pot să-mi dau doctoratul în privinţa femeilor. - Cred că de data aceasta ţi s-a cam înfundat. - Ce te face să crezi? - Simt eu, după cum apare tipa... 122

- Punem pariu? - Pe ce? - Pe ce vreţi voi că în două săptămâni mă culc cu ea. - Batem palma. Pe cât? - O beţie la Traian şi fete la discreţie toată noaptea. - Ce zici, Andrei, batem palma cu lăudărosul ăsta? - Măi, nu mă prind că nu am bani. Cine ştie ce paraşută mai este şi gagica. - Măi, pare fată cuminte. Cred că-i şi virgină. Nu vezi că-i o fată de la ţară? - O fi ea fată de la ţară, dar ce, pe acolo nu se dau fetele la cârnăcior? - Bine, Cris, batem palma. Ai termen două săptămâni. Cum putem fi convinşi că te culci cu ea? - O duc la căsuţe la Gârboavele. Închiriez două căsuţe una lângă cealaltă. După ce eu intru cu ea în una din ele, intraţi şi voi în cealaltă şi puteţi asculta ce se întâmplă. Sper că nu vă apucaţi de alte prostii cât eu mă voi distra cu ea. - Este în regulă. Taie, Andrei, eu mă prind. Ştiu că plăteşte de data aceasta. Ce vom mai râde de el! - Bine, bateţi palma ca să tai. Sper să fiţi serioşi amândoi şi să plătiţi consumaţia şi mai ales fetele, spuse Andrei care şi într-un caz şi-n altul avea de câştigat. Cineva trebuia să piardă.

Pregătirea atacului final

123

Când petrecerea a luat sfârşit, Cristian a reuşit să

găsească un taxi şi, împreună cu Deea, au plecat mai întâi să o ducă pe Andrada la cămin, apoi spre casă. La despărţirea, a smuls promisiunea Andradei de a se revedea săptămâna următoare. - Spune-mi, dragul meu frate, ţi s-au aprins călcâiele aşa de repede după colega mea, sau mă înşel? îl interpelă Deea când prietena sa era coborâtă. - Nu neapărat, însă am constatat că este o fată drăguţă care merită atenţia mea şi cum altceva mai bun nu am de făcut, de ce să nu mă întâlnesc cu ea? - Ca să vezi! Cum aşa? Doar de dorul întâlnirii? Eu înţeleg să te întâlneşti cu cineva atunci când ai ce să comunici cu persoana respectivă, nu ca să te afli în treabă de dragul unei întâlniri cu o fată sau cu un băiat! În cazul tău se pierde noţiunea de întâlnire de dragoste. Sau nu despre dragoste este vorba? - Ce pot să-ţi spun acum mai mult decât că îmi place fata şi atât? - Că te-ai îndrăgostit de ea, că o găseşti foarte frumoasă şi că o iubeşti de nu mai poţi trăi fără ea. Că simţi cum te sufoci din lipsa aerului cât timp nu este lângă tine, îl tachină Deea râzând veselă, aceasta aştept să-mi spui. - Hei, hei, nici chiar aşa. Nu mi-a băgat nimeni foc sub călcâie până acum să o iau din loc cu viteză. În privinţa ei mai am nevoie de timp, să văd cum vom comunica amândoi. Întânirea va fi fără implicaţii sentimentale. Una pur amicală. Mergem la un film, ne plimbăm, o prăjitură şi cam atât. Va fi mai mult o întâlnire de socializare, de cunoaştere şi de apropiere.

124

Cristian nu-i povesti nimic surorii despre pariul pus cu amicii lui. O ştia capabilă pe Deea să-l spună Andradei şi atunci planul, dar mai ales reputaţia de bărbat „irezistibil” se ducea pe apa sâmbetei. Credea că ar fi aflat întreaga facultate de la cei doi că nu a reuşit să o cucerească pe fată şi că a pierdut pariul. Îi erau ei prieteni dar invidia roade adânc pe dedesubt, aşa că abia aşteptau un insucces ca să profite de acesta şi să-l tot tachineze mereu. Ajunşi acasă, fiecare după câte un duş fierbinte a mers la culcare. Chiar dacă erau tineri, noaptea petrecută în bar începea să-şi arate efectele. Când s-a trezit era dupăamiaza şi numai foamea l-a determinat pe Cris să se dea jos din patul primitor şi dătător de vise plăcute, vise care de data aceasta nu l-au prea încântat. Se visase cum se plimba prin pădurea cu stejari bătrâni de la Gârboavele de mână cu Andrada, profitând de aerul curat şi liniştea tulburată doar de fâlfâitul aripilor câte unei păsări ce se plimba din copac în copac, căutându-şi hrana sau perechea. O ciocănitoare bătea cu ciocul ei iscoditor în scoarţa unui copac bătrân şi găunos, precum toaca unei biserici maramureşene. Cioc, cioc, cioc. Apoi relua ritualul căutării viermilor în lemnul putrezit. Admira cât de frumoasă-i era prietena şi cum inima lui începea să se neliniştească. Era chemată să îmbrăţişeze o iubire curată cum şi-ar fi dorit să vină şi din partea fetei. De după copaci parcă auzea paşii lui Andrei şi ai lui Marian care-i urmăreau. Nu putea să o sărute ca nu cumva atunci când s-ar opri din plimbare, fata să nu-şi dea seama că sunt urmăriţi de cei doi, să se sperie şi să fugă. Ajunşi în dreptul porţii grădinii zoologice, când să intre a văzut că era cuşca tigrilor larg deschisă şi aceştia se plimbau liberi prin gradină. Un mascul s-a apropiat de 125

gard şi a început să-l privească cu duşmănie arătându-şi colţii, gata să se repeadă spre el. Prezenţa fiarelor libere prin curtea grădinii zoologice, l-a speriat atât de tare încât l-a făcut să se trezească din vis plin de transpiraţie. Ce poate să însemne toate acestea? se gândea Cris trezit sub efectul neplăcut al visului. Nu-i de bine sau este doar efectul oboselii acumulate din timpul nopţii trecute şi a faptului că s-a gândit la partenera sa? Dar de ce să viseze acel animal fioros gata să se repeadă la el? Ce vrea să-i transmită acest vis? Plecă tulburat de efectul visului să se reconforteze cu un duş călduţ. La ieşirea de sub duş, Cristian uită de visul său neplăcut. Părinţii nu erau acasă, fiind plecaţi la bunici la o cafea cum au lăsat ei bilet, iar sora lui nu ieşise încă din cameră. Poate citea sau scria poezii cum a mai surprins-o şi altădată. Nu avea chef să-i bată la uşă, aşa că după ce mâncă ce găsi prin frigider, hrană rece, fiindu-i lene să încălzească mâncarea, îşi luă blugii pe el şi un hanorac şi-l sună pe Marian. Au stabilit să se întâlnească la o bere la Elice. Când s-au aşezat la masă cu berile în faţă, au constatat că nu prea mergea şi că se simţeau amândoi încă obosiţi după noaptea petrecută la Max. Conversaţia lâncezea. Mai mult se uitau după fetele ce se plimbau pe faleză şi le comentau ţinuta. Încercau să-şi facă fiecare un exerciţiu de imaginaţie să afle cam ce se ascunde sub acele obiecte de îmbrăcăminte. Plictisiţi şi de această preocupare şi-au dat mâna şi s-au despărţit fiecare plecând spre casa lui. Marian nu a amintit nimic despre pariu şi nici Cris despre vis. A rămas să se întâlnească a doua zi la facultate. Revenit acasă, Cris a găsit întreaga familie aşezată la masă. Serveau cina. Nelăsând vorbă când revine acasă, nu l-au mai aşteptat. Parcă toată lumea era plictisită. Şi în timpul servirii cinei, discuţiile lipseau. Fiecare era grăbit să 126

se retragă la el în cameră. Spera ca privind la programele TV să-l prindă somnul mai repede, pentru a se odihni deplin. A doua zi începea o nouă săptămână şi cum se apropiau examenele, trebuia să se pregătească pentru ele. Luni dimineaţa când Deea a ajuns în faţa facultăţii nu a mai fost întâmpinată ca de obicei de Andrada care ajungea întotdeauna înaintea ei, ci de Robert. Era prima dată când se întâmpla aşa ceva. Până la banchet se salutau şi vorbeau ca între colegi. Făceau parte din aceeaşi grupă şi era unul dintre colegii pe care îi simpatiza, amândoi având înclinaţii comune: arta şi literatura. Pe el îl interesa pictura, pe ea poezia. Considerau că şi pictura este tot un mod de exprimare poetică. Prin culoare pictorul dă viaţă unor sentimente şi a unor arderi interioare. - Bună dimineaţa, Roby, nu ai văzut-o pe Andrada? îl abordă Deea când i-a ieşit în întâmpinare, sărutându-l pentru prima dată pe colţul gurii, ca şi când acest lucru lar fi făcut toată viaţa. - A trecut pe lângă mine, îi răspunse el mirat şi totuşi încântat de gestul neobişnuit de prietenesc al colegei sale. I-am spus că te aştept şi a plecat mai departe spre sala de curs. Zicea că se grăbeşte să revadă înainte de a începe ora cursul anterior pe care nu a mai avut timp să se uite. - Mă mir. Ce s-o fi întâmplat cu ea? - Mi s-a părut supărată. - De ce? - Dacă intrăm în sală aflăm precis. - Desigur, şi Deea l-a luat de mână pe Robert cum face orice fată îndrăgostită, pornind spre sala ce curs. Manifestările Deei erau naturale, fără nicio falsitate, din instinct. Chiar dacă Robert nu i-a spus nimic despre o eventuală relaţie prietenească ce ar putea să se înfiripe între ei, ea ştia că o place, aşa cum îl plăcea şi ea. Îl ştia 127

neangajat într-o prietenie cu vreo colegă sau o altă fată, aşa cum era şi ea. Dacă Andrada va ceda asediului fratelui său, timpul cel vor petrece împreună în afara cursurilor va fi din ce în ce mai scurt. Îi plăcea de Robert şi dorea să dezvolte o idilă cuminte şi sinceră cu el. La rândul lui, Robert era atras de partenera sa de banchet şi aceasta nu datorita reputaţiei familiei din care se trăgea, ci pentru frumuseţea ei şi mai ales pentru că o considera o fată cuminte şi inteligentă. Era şi el gălăţean de a treia generaţie. Părinţii săi au fost colegii mai tineri ai doctorului Ştefan Trăistaru, chiar dacă aveau specialităţi diferite. Şi-o dorea ca prietenă, mai ales că banchetul la care au participat i-a facilitat o cunoaştere mai bună a colegei de grupă, iar prin discuţiile din timpul nopţii şi-a dat seama că au multe afinităţi comune. - Andrada, am auzit că eşti supărată. Ce s-a întâmplat? o luă în primire Deea de cum şi-a întâlnit prietena. - Eu? De ce să fiu supărată? Cine ţi-a spus? - Roby te-a văzut supărată şi grăbită să intri în sala de curs când ai trecut pe lângă el. - Nu sunt supărată, replică ea puţin iritată. Am văzut că te aşteaptă şi m-am gândit să nu vă deranjez intimitatea. - Ce intimitate, Dadi? suntem doar prieteni ca şi până acum şi a vrut doar să mă întrebe cum mă simt după banchet şi atât. - Scuză-mă. Poate am văzut eu mai mult decât tine. Mi s-a părut prea nerăbdător de a te întâlni şi nu doream să vă deranjeze prezenţa mea. - Dadi, de ce mă superi? Ştii că tu eşti pentru mine cea mai bună prietenă şi nimic nu s-a schimbat în ultimele douăzeci şi patru de ore.

128

- Atunci scuză-mă, poate am interpretat eu greşit. Ia loc că acum soseşte profesorul şi tu nici nu ţi-ai deschis mapa. Robert era şi el aşezat în stânga Deei pregătindu-şi materialele necesare cursului, pixul şi caietul studenţesc. A fost martorul discuţiei purtată în şoaptă de către cele două colege, însă se făcea că nu a auzit nimic din ce au discutat, chiar dacă el era considerat mărul discordiei dintre cele două fete. După cursuri Andreea a fost surprinsă când prietena sa a rugat-o să-i transmită un mesaj fratelui ei. Dorea să se întâlnească a doua zi după amiază la ora şaisprezece în parcul Mihai Eminescu din centru oraşului. - Dadi, mă aşteptam să fie Cris cel care bate din pinteni să vă întâlniţi, nu tu! Să mă fi înşelat oare? - Doresc doar să punem lucrurile la punct de la început. Pentru că i-am rămas datoare cu întâlnirea promisă la despărţire, prefer să fie cât mai curând, fără a fi nevoie de tragerea de timp obişnuită într-o cochetărie de prost gust. - Bine, am să-i transmit cu plăcere. Desigur că se va bucura. - Este dreptul lui să reacţioneze cum crede de cuviinţă. Uneori şi bucuriile se pot transforma în nemulţumiri. - Bine, atunci la revedere. Se sărutară ca de obicei îmbrăţişându-se, Andrada plecând spre cămine, iar Deea plecă spre casă însoţită de data aceasta de Robert. Cum s-au îndepărtat de Andrada, s-au prins de mână zâmbind complice. Nu ştiau că erau spionaţi de la distanţă. Andrada trăia efectele sentimentului de gelozie. Obişnuită ca până acum toată atenţia Andreei să fie îndreptată spre persoana sa, credea că atunci când Deea se va angaja într-o relaţie afectivă cu un bărbat, atenţia pentru ea îi va scade. 129

Robert de obicei lua tramvaiul şi mergea spre alt punct cardinal al oraşului unde locuia. De data aceasta a preferat să-şi însoţească colega pe jos, într-o plimbare de plăcere spre casa acesteia. Îi luă galant mapa într-o mână şi pe cealaltă şi-o aşeză fără nicio opoziţie de după umerii fetei în timp ce dezbăteau cu aprindere dacă vor participa sau nu la şedinţa cenaclului studenţesc de peste două sâmbete cu tematica Arta în peisajul gălăţean, organizat de Asociaţia Studenţească Galaţi, la biblioteca orăşenească „V.A. Urechia”. Ea va veni cu poezie şi el cu o expoziţie de pictură. Vor încerca să facă o tematică comună. La fiecare tablou pictat să existe o poezie care să reliefeze prin vers tematica imaginii imortalizate pe pânză. - Dacă doreşti să realizăm această colaborare, ar trebui să-ţi văd pânzele. Sunt finalizate? Le-ai înrămat? - Unele da, altele mai stau prinse pe câte un cadru din lemn. - Ar fi o provocare. Eu până acum am scris doar poezia trăirilor mele interioare. Nu mi-am ales o tematică. Nu sunt o profesionistă în arta rimei. Nu ştiu dacă m-aş descurca să fac poezie după un peisaj. - Eşti talentată şi ai să te descurci. - Crezi? Nu Roby, mi-e teamă de ridicol. Dacă nu am să reuşesc? - Dacă nu încerci, nu ai cum să afli. - Ştii, eu nu am citit nimănui din poeziile mele până nu a venit Andrada acum câteva zile la mine. Şi atunci nu am apucat decât să-i citesc decât câteva cu tematica obişnuită fetelor de vârsta noastră - dragostea, gândindu-ne la un iubit ideal pe care îl aşteptăm tot timpul să apară. - Poate că va apare cândva, sau poate că a apărut în cazul vostru. Am fost foarte atent toată noaptea la cum se 130

comportă fratele tău faţă de colega noastră. Era vizibil marcat de frumuseţea ei, mai ales că nici ceilalţi tineri nu au rămas indiferenţi faţă de ea. Toţi şi-ar fi dorit-o ca iubită. - Ca iubită sau ca amantă? Am observat că la aceasta se limitează în general interesul vostru faţă de o fată sau femeie. Cum aţi avut-o cum nu mai prezintă interes pentru voi, răbufni ea supărată. - Cu ce te-am supărat de mă introduci în aceeaşi categorie cu această specie de bărbaţi? Mai sunt şi alţii care cred în valorile persoanei de care s-au îndrăgostit. Eu dacă mă îndrăgostesc de cineva care-mi place, nu o fac să sufere văzând în ea doar persoana care să-mi satisfacă instinctele sexuale, ci pe cea de care să fiu legat toată viaţa. În timpul acestor conversaţii ce au alunecat pe o pantă foarte periculoasă pentru consolidarea prieteniei lor fragile, cei doi tineri nu se mai ţineau înlănţuiţi ca doi îndrăgostiţi. Se simţea iritarea de ambele părţi. Poate nu era momentul abordării unei asemenea discuţii, dar ea a alunecat pe această pantă fără control. Doar greşeala lui Robert de a aminti de interesul băieţilor faţă de Andrada, a stârnit furtuna în orgoliul Deei. Cum? Ea nu era prezentă? Nu era la fel de frumoasă ca prietena sa pentru a trezi interesul tinerilor bărbaţi? Chiar era mai elegant îmbrăcată şi poate chiar mai frumoasă. - Nu te-am introdus în aceeaşi categorie. Vorbeam în general. Dacă te consideram la fel ca ei, acum nu eram împreună ţinându-ne de mână ca doi îndrăgostiţi, răspunse ea gânditoare. - În devenire, sper. Eu chiar te plac de mai mult timp, dar mi-a lipsit curajul să mă fac înţeles. Te vedeam mereu numai în prezenţa Andradei şi mă gândeam că nu eşti interesată de o relaţie afectivă cu un bărbat. 131

- Roby, ca să simţi că există un sentiment afectiv faţă de cineva nu este suficient doar să-ţi placă cum apare ca aspect fizic. Trebuie să te atragă şi altceva la el. Să simţi că ai afinităţi comune cu acea persoană. Că ai ce-i spune şi el de asemeni să te facă să trăieşti bucuria prezenţei lui în jurul tău. - Ai dreptate. Ai văzut că noi am găsit ceva care ne-ar putea lega şi ar putea deveni un liant în prietenia noastră fragilă în acest moment dat - cultura, fie că-i reprezentată prin poezie, fie prin pictură. - Ai dreptate. Iată că pe nesimţite am ajuns acasă şi cum staţia de tramvai este vis-à-vis, îţi mulţumesc pentru companie. Ne vedem mâine la facultate. Andreea îl prinse cu mâna de după gât şi-l sărută pe gură într-un sărut scurt, dar sincer. - La revedere, şi-ţi mulţumesc pentru plăcerea de a te conduce acasă. - Şi eu de a fi însoţită. Pa. Pe mâine. Cristian, aflând că Andrada îi dă întâlnire din proprie iniţiativă, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Avea impresia că planul lui de a o poseda pe fată se va pune în practică mai devreme decât plănuise. Atunci să vezi ce vor mai putea spune prietenii lui când nici cele două săptămâni stabilite în pariu nu vor fi necesare. Se întreba de unde va face Marian rost de bani să plătească o seară cu fetiţe la Traian. A doua zi la ora stabilită, cu un buchet de flori în mână, Cris aştepta pe o bancă lângă fântâna arteziană, sosirea viitoare sale victime. Andrada se dovedi foarte punctuală. Nu a apelat la cunoscutul truc al fetelor de a pune pe jar răbdarea partenerilor, întârziind intenţionat la întâlniri.

132

- Bună, Andrada, o întâmpină Cris înmânându-i buchetul şi încercând s-o sărute pe buze, însă fata îi oferi doar obrazul pentru câteva secunde şi se retrase ca muşcată de şarpe. - Bună, Cristian. Mulţumesc pentru flori şi mai ales pentru că ai venit la întâlnire. - Cum să nu vin? Eu am dorit să ne întâlnim. - Să trecem peste aceasta. Unde doreşti să stăm de vorbă? - Hai pe terasă la Olimpic să bem o cafea şi putem sta de vorbă. - Bine. Intrând pe terasă, au căutat o masă mai retrasă şi la sosirea ospătarei, Andrada a preferat o cupă cu îngheţată şi un preparat de bar fără alcool, iar Cris cafea şi bere. - Ştiu că eu am solicitat întâlnirea aceasta, dar tu ai fost cea care ai avut iniţiaţiva. Sper că nu vom discuta iarăşi teoretic despre iubire, fără a vedea concret cum se poate materializa ea între doi tineri care se plac şi simt nevoia de a fi împreună mai mult decât dacă ar fi simpli colegi sau cunoştinţe. - Cris, nu fac caz de proasta ta reputaţie de crai care nu doreşte o relaţie cu o fată decât dacă are ceva de obţinut de la ea. Când scopul este îndeplinit, persoana respectivă nu mai prezintă niciun interes pentru tine şi abandonezi relaţia fără niciun regret. - Cine mi-a făcut un asemenea C.V.? Sora mea? - Nici cum. Andreea este cea care îţi apără imaginea ta imaculată. Nu uita că nu este nicio problemă dacă urmăm cursurilor unor facultăţi diferite. Când este vorba de aşa zisele V.I.P. - uri se află totul despre persoana respectivă pe canalele invizibile. Chiar dacă nu doreşti să afli ceva despre o persoană cunoscută ca tine prin 133

Universitate şi tot îţi vin noutăţile ca la ştirile de la ora nouăsprezece a Televiziunii Române. - Chiar aşa? - Desigur. Întreabă orice student din Universitate ceva despre o persoană cunoscută ca tine şi afli mai multe decât ştie persoana respectivă. - Andrada, nu-mi vine să cred ce spui. Chiar sunt aşa de cunoscut în facultatea voastră? Dacă era la noi la naval poate era altceva, dar la voi la medicinişti..., parcă nu-mi vine să cred. Şi mă rog prin ce am devenit aşa de celebru? - Că eşti plin de bani, că în jurul tău se învârt ca nişte sateliţi tot felul de tipi dubioşi, iar cu fetele eşti ca un taur comunal, scuză-mi expresia, dar mama mea este inginer zootehnic. La femei nu te interesează decât cele pe care le poţi duce într-un pat, fără sentimentalisme şi cum prin facultăţi nu se duce lipsă de asemenea persoane, eşti în largul tău, precum un rechin în mijlocul oceanului. - Vai, Andrada, chiar aşa de sumbru sunt zugrăvit în faţa voastră, a fetelor? - Nu neapărat numai în faţa noastră. După cum observ toate acestea nu prea te afectează. Mereu eşti într-un continuu atac. Mai faci scurte pauze când victima nu mai prezintă interes şi o abandonezi, apoi începi pregătirea unui nou atac. Aşa doreşti să procedezi şi cu mine, dragul meu Cristian? În programul tău de devorator de femei tinere şi naive sunt următoarea ta victimă? - Ce te face să crezi aceasta? - Interesul tău subit pentru mine. - Nu-i un interes subit cum îl cataloghezi tu. Din descrierile surorii mele am aflat că eşti o fată inteligentă şi frumoasă, motiv care mi-a trezit prima dată curiozitatea. Am rugat-o să te aducă la petrecere să te cunosc. Când te-am 134

văzut seara la Max m-am convins că avea dreptate, mai ales după discuţiile noastre inteligente despre dragoste. Sincer să fiu în primul rând cu mine, m-am îndrăgostit de tine. Chiar dacă nu crezi în dragostea la prima vedere, simt că acest lucru mi s-a întâmplat. - Ha, ha, ha, Cristian, deja ai trecut la atac? Nu mă surprinde cum m-ai luat prin învăluire. Sunt pregătită să-ţi întâmpin atacul. Voi fi o redută de necucerit pentru tine, sau cel puţin, foarte greu de cucerit dacă voi constata că totuşi esti sincer cu mine. - Cum, Andrada, în persoana mea nu vezi decât un excroc sentimental? Mă aşteptam la clemenţă din partea ta. Dacă până acum am avut numai prietene care nu mi-au trezit niciun sentiment, iată că de data aceasta am întâlnit o tânără nu numai deosebit de frumoasă, ci şi foarte inteligentă. - Tocmai de acest fapt doresc să profit, să nu mă las păcălită de obişnuitele declaraţii de dragoste ale bărbaţilor, unele chiar grotesc de stupide. - Nu-i o declaraţie stupidă, ci este una sinceră. Îmi placi nespus de mult şi doresc să fim doi buni prieteni care au ce să-şi spună şi altceva în afara reproşurilor sau de a comenta aşa zisele zvonuri. Sunt un student la fel ca toţi ceilalţi. Nici bogat cum zici că se spune, după cum ştii părinţii mei sunt simpli profesori universitari care nu au afaceri să le aducă profituri uriaşe, nici sărac cum mai sunt alţi colegi ai căror părinţi sunt simpli muncitori sau agricultori. Sunt ca şi tine fiul unor intelectuali şi atât. De unde zvonul despre bogăţie? - Se spune că tot timpul ai în jurul tău prieteni cărora le achiţi consumaţia, frecventezi barurile şi cluburile de noapte în companii dubioase însoţit de femei şi multe altele de genul acesta. 135

- Este stupid să considerăm intrarea într-un bar sau club ceva extravagant. Am doar douăzeci şi trei ani şi simt nevoia să mă distrez. Când doreşti să o fac? Când voi fi familist şi mă vor trage copii de pantalon să le dau de mâncare? Şi unde ai dori să merg? La biserică? - Şi ce rău ar fi în aceasta să ai şi grija spiritului nu numai a trupului? - Nu ar fi nimic, dar la mine în familie nimeni nu este prea credincios. Nu am fost crescut în spiritul credinţei în supranatural. - Toate aceste lucruri îţi dau o proastă reputaţie în cadrul universităţii. - Îmi pare rău că sunt perceput aşa, dar ca să te convingi că nu este adevărat, nu poţi decât să-mi accepţi prietenia, şi sincerele mele sentimente afective pentru deosebit de frumoasa Andrada. - Galanteriile tale nu-mi scade vigilenţa. Nu ştiu dacă este bine ce fac. Nici dacă pot să fiu sinceră cu tine, pentru că nu am încrederea necesară. - Ce anume să faci? - Să fiu deschisă. Să-mi deschid sufletul în faţa ta, aşa cum o fac în faţa surorii tale. Sper că nu-ţi spune ce discutăm noi două. - Să fii sigură de acest lucru. Este o casetă cu uşa închisă şi cheia aruncată într-o fântână foarte adâncă. Totul ţine numai pentru ea. - M-am mai liniştit. - Ce secrete mari ai dori să-mi dezvălui? - Nu ştiu dacă fac bine ce fac. - Fii mai curajoasă. Încearcă. Cum doreşti să ne apropiem sufleteşte unul de celălalt dacă nu avem încredere? - Aş putea să încep cu faptul că şi tu îmi placi, chiar dacă ai o asemenea reputaţie printre studenţi. 136

- Un început promiţător. Mai departe. - Cred că dacă voi fi precaută şi nu voi crede tot ce-mi spui, nu are ce rău să mi se întâmple. - De ce ţi s-ar întâmpla? Am să fiu deosebit de sincer cu tine. Îţi voi mărturisi doar ce voi simţi pentru tine. Şi acum simt cum mi se umple sufletul de bucurie, aflând că există şansa ca noi doi să trăim o frumoasă poveste de dragoste cu happy end. - Eu din perioada liceului nu am avut decât un singur prieten în anul întâi care m-a dezamăgit comportamental. Nu vedea în mine decât fata care să-l satisfacă sexual şi atât. Nu-l interesau sentimentele. Sper să nu se repete şi cu tine acelaşi lucru. - Eu dacă mă îndrăgostesc nu pot să-mi înşel partenera, bravă Cris văzând că începe să se întrezărească la orizont şansa ca totuşi să ajungă curând între frumoasele picioare ale Andradei. Numai întâlnindu-ne cât mai des putem să ne apropiem unul de celălalt şi să scapi de inhibiţiile neîncrederii ce există încă în gândirea ta. - Eu ştiu ce să zic? Poate am să-ţi dau o şansă. - Nu numai mie îi vei da o şansă, ci iubirii ce se va naşte în inimile noastre. Nu tu erai cea care spuneai că nu poţi trăi fără iubire? Că dacă nu iubim uităm să trăim? - Am spus şi dacă este nevoie, pot repeta cu fermitate acest lucru, fiind o realitate. Nu poţi trăi fără iubire. Cine nu iubeşte nu simte că trăieşte. Nu simte fiorul care te cuprinde de dorul persoanei iubite. Cum furnicăturile ce le simţi în stomac de emoţia întâlnirii cu persoana dragă se amplifică după primul sărut primit. Cum simţi căldura ce te cuprinde la o îmbrăţişare a iubitului. Toate acestea numai dacă eşti îndrăgostit şi eşti iubit le poţi trăi. - Sper să trec prin toate aceste simţiri cât mai curând. Chiar am început să am senzaţia acestor sentimente. 137

- Nu le mai lua în derâdere. Eu am spus serios ce trebuie să simtă cineva care iubeşte. - Şi eu am spus tot serios. Vezi că tot persistă neîncrederea? Sper să dispară cât mai repede pentru ca relaţia noastră să se poată baza pe încredere deplină. Ce zici mergem la un film? - Nu, este târziu şi trebuie să merg la masă şi mai am şi ceva de pregătit pentru cursul de mâine. - Nu-i problema mesei, comandăm aici ce doreşti şi mai stăm de vorbă. - Nu vreau să te deranjezi pentru mine. - Nu-i deranj, ci o plăcere să luăm cina împreună. Am luat prânzul acum patru zile, aşa că ar urma micul dejun. Sper să vină şi acesta. - Vezi că nu poţi să te obişnuieşti cu faptul că într-o relaţie de prietenie nu-i neapărat nevoie şi de relaţii sexuale? Deja ai ajuns cu gândul la o noapte petrecută împreună dacă te-ai şi gândit la micul dejun. - Nu, mă gândeam la o excursie împreună poate şi cu Deea, unde să ne găsească dimineaţa flămânzi, încercă să o dreagă Cris pe care îl luase gura pe dinainte. - Chiar la aceasta te-ai gândit? Bine, atunci să începem cu cina dacă eşti atât de galant să mă inviţi. Ai dreptate, aşa avem mai mult timp să discutăm. Chemând ospătara, cei doi tineri şi-au comandat ce au dorit să servească din lista de meniu. Seara i-a prins pe terasa restaurantului sporovoind ca doi boxeri care au lăsat garda jos, începând să se cunoască mai bine, pregătiţi totuşi să pareze eventualele lovituri date prin surprindere. Luminile s-au aprins în globurile din vârful stâlpilor electrici plasaţi în jurul terasei. Era aglomeraţie pe trotuarele bulevardului Republicii. Lume multă ieşită la plimbare circula în sus spre Mioriţa sau spre hotel Galaţi într-un 138

du-te-vino continuu, să profite de o seară plăcută de aprilie. După ce a condus-o pe Andrada la cămin, furându-i un sărut scurt la despărţire, Cristian s-a întors cu un taxi acasă foarte mulţumit de cum se desfăşura programul lui de cucerirea Andradei şi de punerea în practică a pariului. Peste două zile când se vor reîntâlni îi va propune o excursie spre Gârboavele la sfârşit de săptămână. Trebuia să-l roage pe bunic să-i împrumute Fordul.

Mirajul pădurii de stejar

Urmărindu-şi planul de a o seduce pe fată şi ca

nu cumva să-i trezească suspiciuni, Cristian a stabilit cu sora sa ca sâmbătă după ora zece să iasă la o plimbare în afara oraşului. Destinaţia era pădurea Gârboavele, situată la mai puţin de cincisprezece kilometri în afara oraşului spre Bârlad, cu o abatere la stânga de vreo doi, trei kilometri de la şosea. Acest loc era zona de agrement a gălăţenilor, mai ales că puteau şi copii să viziteze grădina zoologică, unde să admire atât animalele sălbatice, cât şi pe cele domestice, precum poneii şi multe alte animale găzduite în grădină. Spre surprinderea sa, Deea l-a întrebat dacă poate să meargă şi Robert, colegul de grupă, partenerul de la petrecere. - Desigur, de ce nu? Nu ştiam că sunteţi prieteni intimi. 139

- Nu suntem încă, dar nu este exclus să fim mai mult decât colegi de grupă şi amici. Îmi place de el şi cred că şi el se simte atras de mine. - Mă bucură ce aud. Până acum nu ştiam ce să cred despre tine. Ori că eşti predispusă spre călugărie, sau că ai înclinaţii deviante, văzându-te numai în compania Andradei. Aflu acum că m-am înşelat şi nu am de ce să mă sperii, având o soră normală din punct de vedere sexual. - Eşti un nesimţit. Cum poţi gândi aşa ceva despre sora ta? Doar că nu am comportamentul tău de fustangiu care zboară ca o pasăre din pom în pom şi tot nu-şi găseşte cuibul? Sper ca Andrada să te pună la punct. - Nu am voie să glumesc cu tine? Am văzut că ai o atitudine austeră, un comportament spartan în privinţa relaţiilor cu bărbaţii şi ai douăzeci şi unu de ani de acum, nu mai eşti minoră. - Ai fi dorit să mă bag în patul primului întâlnit după concepţia ta despre sentimentul de onoare şi dăruire din iubire? La tine plăcerile vieţii se rezumă doar la ce poţi aduce în pat? Eşti cumva în criză de idei şi nu ai mai găsit nicio turturică care să-ţi încălzească cuibul? - Ha, ha, ha. Nu-mi purta de grijă, draga mea surioară. Nu sunt în postul negru încă. Voi avea o masă copioasă cât de curând. Repet, nu-mi purta de grijă. - Sper ca următoarea victimă să nu fie prietena mea. M-ai supăra nespus de tare dacă ai s-o faci să sufere. - Este cumva minoră? Nu ai spus că este o fată inteligentă? Va şti singură să se ferească de lupul rău, cum se spune în cartea de poveşti. - Sper. Deci ne-am înţeles. Mâine îl anunţ şi pe Roby că vom pleca la picnic la pădure. - Putem să-i spunem şi aşa, numai că picnicul se poate face la o masă la Căprioara pe terasă când ne va fi 140

foame sau sete. Mergem să ne plimbăm, dacă doriţi mergem şi la zoo. - Bine, aşa rămâne. Vom pune noi la cale detaliile excursiei, doar suntem toţi trei în aceeaşi grupă şi ne întâlnim mâine la facultate. Andrada ştie? - Nu, dar va afla de la tine. Sper să se bucure. În principiu era informată de posibilitatea unei ieşiri în afara oraşului. Sâmbătă la ora stabilită cei patru tineri au pornit cu limuzina bunicului spre pădurea Gârboavele. Şoseaua era liberă şi bună, doar când au ieşit din şoseaua Bârladului pornind spre pădure, asfaltul era cu gropi şi denivelări care puteau defecta amortizoarele şi bucşele bătrânului automobil. Cristian conducea cu atenţie, ocolind gropile, ştiind că altfel bunicul nu-i mai încredinţa bijuteria sa. Ajunşi în pădure, au parcat maşina lângă multe altele sosite înaintea lor şi câte doi au luat aleile la iscodit, fiecare căutând să rămână cu perechea sa, pentru puţină intimitate în aerul curat al naturii vii. Andrada era în elementul său. Fată născută la ţară şi crescută în acest mediu natural majoritatea timpului se simţea perfect. Era plină de viaţă, veselă şi predispusă la ghiduşii. Lua câte o frunză de stejar şi-l gâdila pe Cristian pe faţă, lăsându-se cuprinsă de acesta cu mâna de după mijloc şi în paşi ritmaţi dansau pe alee, apoi se smulgea din îmbrăţişarea lui fugind pe alee, dar nu aşa tare să nu fie prinsă, îmbrăţişată şi sărutată de Cristian. Îi plăcea jocul şi se simţea fericită că a ieşit în natură cu prietena ei şi cu băieţii. Chiar, ce-o face Deea acum? îşi punea ea întrebarea puţin geloasă pe ea şi mai ales pe Robert. Când se întoarse, privind în urmă îşi văzu prietena sărutându-se cu pasiune rezemată cu spatele de un stejar bătrân. Robert o ţinea fixată cu o mână de mijloc, iar cu cealaltă îi masa uşor sânii 141

în timp ce gura îi era ocupată într-un sărut pasional. Această scenă a produs o stare excitantă în întregul său organism care tânjea la vârsta ei tânără după momentele intime de care s-a ferit din teama complicaţiilor ce ar fi urmat. Se apropie de Cristian şi se lăsă abandonată în braţele lui versate, iar buzele flămânde muşcau uşor din cele ale partenerului de plimbare. Uitase orice vigilenţă, orice precauţie. Când mâinile lui neastâmpărate îi cuprinseră plinătatea sânilor frământându-i, gemând de plăcere se smulse îndepărtându-se brusc de el. Gestul l-a luat prin surprindere pe Cristian. - Ce s-a întâmplat, Andrada? - A fost suficient să las garda jos, ca imediat tu să ataci furtunos reduta. Nu ţi se pare că ai avea o cucerire prea facilă, dragul meu Cris? Doream să văd care-ţi sunt adevăratele tale intenţii. Observ cu regret că ai trecut direct la procedeele tale cunoscute de a seduce o femeie. Preferam să-mi spui ceva frumos, să-mi reciţi chiar şi o poezie dacă ştii cumva vreuna. Sau nu-ţi plac clipele romantice? Tu eşti obişnuit doar să treci peste orice etapă pregătitoare a unei clipe de intimitate? Noi femeile dorim să trăim clipele acestea într-un mod romantic. Avem un decor nemaipomenit care să ne îmbie la romantism. De ce nu profiţi de el ca să mă faci să mă simt atrasă şi mental de tine, nu numai fizic? - Scuză-mă, Andrada, erai prea dulce şi prea apetisantă pentru a nu te săruta. - Dar cu sânii mei ce ai avut? Ce ţi-au făcut de-i frământai aşa de pătimaş? - Sunt bărbat tânăr şi sărutul mi-a dat foc întregului corp. Fierbea sângele şi acela era un mod de a-i mai linişti viteza de circulaţie. 142

- Sau de a o creşte? Nu uita că fac medicina şi mai învăţăm şi noi câte ceva despre simţuri. Imaginează-ţi că eşti primul care i-a atins. Sper să nu se mai repete. - Chiar aşa? Atât de castă ai fost până acum? De ce mă pedepseşti dacă vrei să fim iubiţi? - Cine a spus că doresc să fim iubiţi? Era vorba doar de o prietenie nevinovată, de o amiciţie, nu de altceva. Când vom ajunge să simţim o atractie mai mult decât fizică unul faţă de celălalt mai vorbim despre iubirea împărtăşită. Atunci între iubiţi se mai pot trece cu vederea unele excepţii de la regulă. - Adică? - Poţi avea unele intimităţi, doar nu sunt absurdă. Ştiu ce se poate întâmpla între doi parteneri ce se iubesc, atunci când iubirea este sinceră. Mai dai curs şi simţurilor, ştiind că o faci din dragoste pentru persoana iubită. - Uite o poieniţă, hai să stăm jos să discutăm despre dragoste, dar nu despre cea virtuală. Chiar dacă mă crezi un insensibil, cunosc şi poezie. Ca fiecare tânăr licean am dedicat şi eu câteva versuri iubitei virtuale. - Măi, măi, ca să vezi, i-auzi noutate, Cristian romanticul! Cristian devoratorul de inimi scrie poezie. Cine s-ar putea gândi la aşa ceva? Sau ai scris când erai copilaş şi acum ai abandonat? - Am scris, acum am alte preocupări mai importante. - Acelea de a distruge inimi? De a seduce şi de a abandona după aceea victima căzută în plasa ta de păianjen? - Andrada, aici am venit să ne simţim bine, să petrecem o după amiază plăcută într-un cadru natural mirific. De ce trebuie să strici tu totul prin sarcasmul tău, când am început aşa de frumos plimbarea?

143

- Scuză-mă. Mă simt vulnerabilă. Neprotejată aici în acest cadru natural deosebit de frumos. Nu sunt o insensibilă ca tine la ce-i frumos. Eu văd întregul, nu doar o parte din el. Între timp au ajuns în poieniţă unde s-au aşezat pe un trunchi de copac doborât de vreme la pământ. Când spiritele s-au mai liniştit, Cristian începu să recite o poezie plină de pasiune, schimbând cateva versuri ca să o adapteze la momentul plimbării lor în mijlocul naturii, surprinzând-o pe Andrada prin frumuseţea şi muzicalitatea versurilor, dar mai ales prin mesajul direct ce-l transmitea, ajungând la sufletul ascultătoarei. Un dar pentru tine Aş vrea s-ating cu buzele mele, Cerul sufletului tău. Din limpezimea ochilor, Să-ţi culeg lacrimi de fericire. Mâinile mele, Încolăcindu-ţi trupul, Să mi te apropie, Iar răsuflarea-ţi fierbinte, Să-mi liniştească sufletul . Frământările tale, Frământările mele, Contopite în trăiri sublime, Departe de zbuciumul lumii, Să ne dăruie cu liniştea dorită. Astăzi te-ai născut doar pentru mine, Ca o dulce mângâiere de suflet, Ivindu-te ca o lumină, 144

Din valuri înspumate de mare, În liniştea dimineţii de aprilie, Desăvârşind linia destinului, În frumuseţea iubirii adevărate. Primenit în curăţimea copacilor, Trezit de foşnetul frunzelor, Şi simfonia matinală a florilor încă vii, Sub adieri tandre de vânt, Gândesc cu toata puterea sufletului, La împliniri de vise, Înconjurându-te cu grijă, În trăiri sincere şi pure, Şi-n adoraţie fără sfârşit, Ofrandă dată chipului iubit. În timp ce recita poezia, Cristian care avea un efect hipnotic asupra amicei sale, punea în practică textul versurilor. Îngenunchiat în faţa fetei, îi înconjură mijlocul cu braţele, apropiind-o de pieptul lui, iar când a terminat de recitat, buzele deja au pus stăpânire pe gura fetei cu multă pasiune. Surprinsă nepregătită şi aflată încă sub hipnoza versurilor şi a momentului liric, Andrada se smulse cu greutate din îmbrăţişarea şi sărutarea pătimaşă a tânărului asediator. - Ce faci? Parcă am discutat ceva acum câteva minute. - Bine atunci, îţi voi face o mărturisire şi începu din nou să recite: Gândind la tine-nşir mărgăritare, Eşti un mister şi-aş vrea să desluşesc, Privind îngândurat la Carul Mare, 145

De ce sunt trist... ştiu doar că te iubesc! Trăiesc intens de la-nceput de seară, Un sentiment sublim ca în poveşti, Iubesc cu-adevărat întâia oară, Mi-e drag să te cunosc aşa cum eşti. De ce ţi-e teamă de a mea privire, Sunt sufletul de mult însingurat, Ce-a aşteptat râvnind la fericire, Suflet pereche, omul minunat. Plin de speranţă şi de dor de bine, Zbătându-se-n tăcere, solitar, De ce nu vii ca să păşeşti cu mine, Pe un meleag curat şi plin de har. Te-aştept şi sper că rugile-mi fierbinţi, Rodi-vor muguri noi de fericire, Cu lacrimi calde, pline de dorinţi, Mereu te voi scălda doar în iubire. Andrada era complet pierdută de emoţie. O romantică incurabilă, dacă doreai să o cucereşti nu trebuia decât să-i reciţi cu har câteva versuri de dragoste. Tot timpul a tânjit după dragoste şi tare şi-ar fi dorit ca această dragoste să o întâlnescă cât mai curând, dar să fie o dragoste sinceră şi plină de puritate sufletească. Cristian a profitat din nou de deruta fetei şi a copleşit-o cu sărutări pătimaşe. De data aceasta ea s-a lăsat abandonată în braţele sale de acum pricepute în ale dragostei. Mângâierile şi sărutările lui au înfierbântat trupul fetei neexperimentat în tainele amorului. Răspundea la sărutări 146

totuşi cu reţinere ţinându-l strâns la pieptul ei, în timp ce mâinile lui dibace, au început căutările prin intimitatea partenerei sale. Andrada cu privirile pierdute, nu mai putea să reacţioneze la acest val de căldură ce-i cuprinse nu numai corpul ci şi gândirea. Dacă nu se aflau rezemaţi doar de un trunchi de copac într-un luminiş de pădure, Cristian putea să-şi ducă la îndeplinire pariul fără nicio greutate. Doar o singura clipă de răgaz în timpul atacului direct al tânărului asupra slabei redute, a fost suficient ca fata să-şi revină din transa hipnotică şi a efectelor momentului de intimitate, provocat de toţi factorii care s-au dovedit potrivnici voinţei sale, cu toate că-i iubea cel mai mult: natura, poezia şi iubirea. Se smulse din nou din braţele vajnicului asediator al slabei sale redute, se ridică în picioare şi cu faţa îmbujorată, mintea tulbure şi în derută, porni spre maşină. Cristian dezamăgit de finalul atacului, o urmărea ca un căţeluş credincios ce-şi urma stăpâna la doi metri în spate. Se gândea la ce a greşit din tactica iniţială şi a ajuns la concluzia că nu a greşit cu nimic. Era pe drumul cel bun pentru a-şi duce la îndeplinire planul diabolic de a o seduce cu sau fără voia ei. Nu-şi putea permite să piardă. Dacă pierdea, nu pierdea doar nişte bani, ci prestigiul său de bărbat infailibil în privinţa femeilor. Cel mai mult îl bucura constatarea că Andrada este un material psihic labil. O putea modela şi manipula după cum era interesul lui. Tot ce trebuia să facă era doar să se întâlnească cât mai des cu ea, doar singuri şi să-i vorbească de dragostea lui pentru nepreţuita ei persoană. În zonele aglomerate sau unde mai existau şi alte cupluri de prieteni nu mai era atât de vulnerabilă. Îi revenea spiritul de vigilenţă foarte repede şi intra imediat în defensivă. 147

Cristian îşi aduse aminte de maxima lui Morishei Ueshiba care spunea: Fiecare om are un spirit care poate fi şlefuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze. Eşti în viaţă pentru a cunoaşte ceea ce este sacru în tine. În concluzie, el trebuia să-i şlefuiască spiritul Andradei. Să o facă să creadă în dragostea lui pentru ea. Să o facă să aibă încredere în el şi mai ales să o facă să-l iubească, să simtă cum pământul se scufundă iar cerul se rupe, dacă şi el va dispărea din viaţa ei. Din puţinele intimităţi avute în pădure a remarcat că tocmai aici era vulnerabilitatea cea mai mare a fetei. Dacă reuşea să-i capete încrederea şi putea avea acces la corpul ei fără rezerve, disponibilitatea Andradei de a se abandona era în avantajul intenţiilor sale diabolice. În el nu era nimic sacru. Era doar demonul care îl împingea de la spate. Cu sânge rece şi fără nicio remuşcare, singurul său scop acum era seducerea fetei public, pentru a-şi întări şi mai mult faima în faţa prietenilor săi de devorator de inimi, cum îl caracteriza în glumă sau nu, Andrada. Când au ajuns la maşină, au apărut în urma lor şi ceilalţi îndrăgostiţi, fapt ce demonstra că tot timpul sau aflat sub atenta supraveghere a surorii sale. Deea era mai vigilentă şi mai precaută cu integritatea morală a prietenei decât Andrada însăşi, pentru a nu deveni o victimă sigură în ghiarele necruţătoare ale fratelui. Îşi cunoştea foarte bine prietena şi putea să-şi dea seama în ce pericol se află în momentul când se va lăsa ademenită de parşivenia declaraţiilor de dragoste a lui Cristian, pe care îl ştia mai bine decât oricine, chiar şi decât mama lor, fiind din pruncie trăită în atmosfera duplicitară a fratelui, cea de băiat manierat, cult, civilizat şi cu mult bun simţ, când dorea să te cucerească sau să obţină un avantaj material şi

148

caracterul de fiară fără sentimente când era vorba de orgoliul şi interesul său. Cristian era în stare să treacă peste orice numai să-şi ducă la bun sfârşit scopul ce şi l-a propus. Mai avea zece zile şi Andrada trebuia să fie următoarea sa victimă, de data aceasta o victimă publică, cu martori ai înfiorătoarei sale intenţii, cea de a trece peste orice sentiment de demnitate şi onoare, sau de respect pentru cea care îi va încredinţa nu numai sufletul, crezul într-o iubire curată, chiar destinul însăşi, dăruindu-se pe altarul sacrificiului de sine, în numele dragostei pure, jertfindu-şi astfel chiar şi fecioria sa neprihănită timp de douăzeci şi unu de ani. Cum s-au adunat cu toţii lângă maşină şi era ora prânzului, au ocupat o masă pe terasa restaurantului Căprioara pentru servirea mesei. Robert era cel care s-a oferit să facă cinste cu prânzul. Timpul era frumos, soare şi cald. Băieţii când au părăsit restaurantul, s-au dezbrăcat la bustul gol să facă puţină plajă sub soarele plăcut de aprilie. Adia un vânt călduţ de primăvară. Fetele, cu hanoracele legate în jurul şoldurilor, în bluziţe tip maieu lăsând sânii lor pietroşi să zburde liberi sub pânza subţire la orice mişcare şi în pantaloni scurţi, se zbenguiau pe alee gălăgioase ca două vrăbiuţe gureşe. - Cine ne prindee... strigau ele vesele rupând-o la fugă. Tinerii după masa servită la Căprioara nu prea aveau chef de alergat după fete. Văzând că nu are niciun ecou chemarea lor la hârjoneală, au abandonat ideea mergând liniştite braţ la braţ în faţa lor. - Deea, să ştii că te-am văzut ce făceai în pădure cu Robert, îşi abordă Andrada prietena în şoaptă. - Ce făceam, Dadi?

149

- Te sărutai cu patimă şi te lăsai dezmierdată de mâinile neastâmpărate ale lui Roby, rezemată de un copac. - Era ceva indecent? Tu ce făceai cu Cristian? Pe călugăriţa în timpul mătăniilor în faţa unui altar imaginar? - Ha, ha, ha. Este cam obraznic fratele tău. Dacă nu-l ţin în frâu, ar zburda nestingherit pe tot corpul meu neprihănit. - Şi ce ai de gând să faci cu el? - Să-i mai temperez avântul de cuceritor al unei ingenuie ca mine. - Şi reuşeşti? - Deocamdată da. - Cât timp va dura această apărare cu succes împotriva apucăturilor lui? - Nu ştiu. Uneori mă simt pierdută în braţele lui. Atunci sunt vulnerabilă. Simt că plutesc, că trăiesc. - Da, dar trăieşti destul de periculos când este vorba de Cris, ai grijă. Să nu spui că nu te-am avertizat. - Încerc să fac faţă atacurilor sale. Îmi place totuşi de el din ce în ce mai mult. Simt că poate fi ceva frumos între noi. - Eu ştiu ce să zic, Dadi? răspunse sceptică Deea gânditoare. Cei doi tineri dezbăteau de zor ultima etapă de fotbal a echipei locale, fără să bage în seamă ce discutau fetele. Nici nu ştia Cristian că el este personajul principal în discuţia lor. Când au ajuns în faţa porţii grădinii zoologice, s-au uitat printre ochiurile plasei gardului la animalele ce se plimbau libere prin padocurile lor. Nu aveau chef să intre în grădină să o viziteze. Cristian se uita spre ţarcul unde erau închişi tigrii. Îşi aminti din nou de vis. Se linişti văzând animalele stând leneşe şi nepăsătoare,

150

nebăgând în seamă forfota vizitatorilor din curtea grădinii zoologice. Au amânat vizita pentru altă dată. Se apropiase ora de revenire spre oraş, aşa că au preferat să meargă la maşină şi să se întoarcă la Galaţi.

Enigme

La despărţirea de Andrada, Cristian a stabilit cu

ea să se întâlnească în după-amiaza zilei următoare în acelaşi loc de pe bulevardul Republicii, pe terasa restaurantului Olimpic, apoi vor vedea încotro să meargă. Trebuiau să lase maşina la bunici, aşa că Deea a preferat să meargă şi ea să-i vadă. Nu-i mai văzuse de la petrecere şi-i era dor de ei. - Sărut mâna, buno, îşi întâmpină ea bunica aflată în salon unde răsfoia foarte concentrată o revistă de modă. Îi sări de gât ca un copil alintat şi răsfăţat ce era şi la douăzeci şi unu de ani de către bunici şi o sărută de zor pe obraji, pe care apoi îi şterse să nu rămână urme de ruj. Unde este bunul? - A ieşit un pic să se plimbe prin parc. Trebuie să sosească de acum, are o oră de când a ieşit din casă. - Ce mai faceţi voi? - Ca doi pensionari, la televizor, o carte şi uneori câte o scurtă plimbare prin parc. Mai departe nu ne încumetăm să plecăm.

151

- Uite ce vreme frumoasă. De ce nu ieşiţi la o plimbare în afara oraşului sau să plecaţi la munte în weekend? - Nu ne mai arde de ieşiri în aer liber la vârsta noastră. La munte trebuie să avem şofer, bunicul vostru nu se mai încumetă să conducă pe distanţe aşa lungi, oboseşte, nu mai vede bine... - Da, aşa este. Noi am fost la Gârboavele, vreme frumoasă, pădurea înfrunzită. Am făcut şi un pic de plajă... - Cum! V-aţi despuiat în pădure în văzul lumii? - Nu, buno, am scos doar hanoracele de pe noi şi am stat în maieuri. Băieţii au stat la bustul gol. Nu-l vezi pe Cris ce roşu este pe braţe şi pe obraz? În acel moment doctorul Ştefan Trăistaru tocmai păşea pe veranda de la intrare. Deea fugi repede să-l întâmpine şi-i sări de gât bucuroasă, mai, mai să-l dărâme pe bătrân. - Hei, ştrengăriţo, stai că mă dărâmi, o apostrofă el. De unde veniţi? - Cum de unde? Nu tu i-ai dat Fordul lui Cris? - Ba da, dar nu mi-a spus unde merge şi nici eu nu lam întrebat. - Am fost la Căprioara în pădurea Gârboavele să ne plimbăm în aer curat şi în natură, să culegem brânduşe. Nu vezi ce frumos este afară? Mai este vreme de stat între betoane? - Bravo, sunteţi tineri şi vă arde de plimbare. Eu mă mulţumesc cu turul meu prin parcul Traian şi atât. Obosesc, mai stau pe o bancă, privesc copiii cum se joacă şi mă relaxează. Şi numai voi doi aţi fost? - Nu, bunicule. Am fost cu partenerii noştri de la petrecere. Îi cunoşti pe părinţii lui Robert. Au lucrat cu tine în spital. 152

- Cine sunt părinţii lui? - Doctorul Ajoiţei de la interne şi soţia lui de la obstretică. Nu-i ştii? - Aa..., despre ei este vorba? Cum să nu-i cunosc? Am lucrat atâţia ani împreună. Chiar dacă eram în secţii şi etaje diferite, ne întâlneam la şedinţe. Erau medici buni şi apreciaţi în spital. Şi cum, ne facem rude cu familia Ajoiţei? - Ei, bunicule! Suntem colegi de grupă şi acum am mers ca să nu-l lăsăm pe Cristian singur cu Andrada. Ştii cum este să laşi mielul în apropierea unui lup flămând! - Aşa-i de periculos fratele tău? râse cu poftă bătrânul doctor. - Parcă tu nu ştii? Oare cu cine o semăna? - Hm, hm. Eu ştiu cu cine să semene? Tatăl tău era un bărbat liniştit, iar despre mama ta nu ştim ceva de rău. - Ei or fi fost, bunicule, dar mai ştii cu cine poate semăna din neam? mai spuse fata râzând. După cum am mai auzit câte ceva, era cineva în familie care mai călca în străchini câteodată, după cum spunea bunica . - Tu te iei după vorbele lui bunică-ta? Aşa sunt femeile. Ştii cum este proverbul cu vulpea şi cu strugurii. Dacă nu se poate înfrupta ea din struguri, i se pare că altul o face mai mult decât trebuie. Doar vorbe fata bunicului, nu le băga în seamă. - Aşa am să fac, bunicule, ştii că te iubesc şi eu te cred pe tine. - Păi cine să mă mai creadă dacă nu tu? Nu eşti tu doctoriţa mea dragă? Andreea îşi lua bunicul de după gât şi-l săruta tandru pe frunte, strângându-l la piept. - Ia spune, şoferule, cum se comportă bătrânica mea la drum? Mai merge? îl întrebă el pe nepot să schimbe 153

discuţia despre presupusele sale aventuri amoroase din tinereţe. - Mai bine ca multe second-hand-uri de marcă aduse de prin Europa, bunicule. Este silenţioasă, nici nu i se aude motorul. Îţi imaginezi cum se uita lumea la noi cu admiraţie când treceam cu ea decapotată pe lângă alte maşini. Am mers uşor, nu i-am forţat amortizoarele pe unde mai apăreau gropi. - Să ai grija ei cum am avut şi eu mai bine de treizeci de ani de când ne-a dat-o străbunicul vostru. Vezi şi acum zici că este nouă. - Este bunicule, dar nu prea mai are benzină şi cum eu nu am fonduri speciale... - Bine, bine, uite ia de aici banii ăştia şi fă-i plinul, răspunse bătrânul scotocindu-se prin pormoneu. Îţi mai rămâne şi pentru tine de o bere. Sau te subvenţionează bunică-ta ca de obicei? - Nu ştiu, bunicule, ce are de gând să facă. Acum după petrecere nici la ai mei nu am curajul să le mai cer. Poate mai mă împrumută soră-mea din economiile sale. - S-o crezi tu, spuse fata când îl auzi, chiar dacă comenta împreună cu bunica paginile revistei, mai ales unde era prezentat ultimul trend al modei feminine. - Ce zici, buno, îţi place ţinuta aceasta? Iată ce bine se mulează pe corpul manechinului. Ce, eu nu pot fi manechin la aşa corp? Am şi înălţimea potrivită...şi fata începu să se plimbe prin faţa bunicii mimând mersul manechinelor. - Ţie îţi stă mai bine în halat alb ca medic, scumpo. Lasă alte fete să facă această profesie. Poate ele nu au posibilitatea să termine o facultate şi mai ales de medicină ca tine.

154

- Am glumit, buno, vorbeam aşa în principiu dacă m-aş hotărî să particip la un casting pentru fotomodele, spuse fata râzând veselă. Frumoasă sunt, suplă nu mai vorbesc, ce ar mai trebui ca să devin model? - Ştiu că ai glumit. Şi ce am auzit? schimbă vorba bunica. Ai fost cu un prieten la pădure? - Da, bunico, cu un coleg de grupă, care are şi el părinţii medici la spitalul judeţean. - Şi-ţi place de el? Până acum nu te-am mai auzit că ieşi cu un băiat în oraş în afara de colega ta din Dobrogea. Aveţi voi ce aveţi cu Dobrogea asta. - De ce, bunico? - Tatăl tău, când a terminat facultatea, şi-a început cariera de profesor în Dobrogea. Mama ta de asemeni, doar acolo s-au cunoscut. Acum tu ai o prietenă care după cum am văzut la petrecere, era mai mult cu fratele tău decât cu tine, fiind şi ea din Dobrogea. - Păi cu ea am fost la pădure. - Nu spun eu? Aveţi Dobrogea în sânge, cu toate că sunteţi moldoveni prin naştere. - Da, dar mama este ialomiţeancă. - Aşa este, ea este venetică în Moldova, răspunse ca un reproş bunica. Mai aveţi ceva combinaţii prin sânge, nu-i pur moldovenesc din tată în fiu cum avem noi. Deea îşi luă de gât bunica şi-o sărută pe obraz şoptindu-i la ureche: - Ce zici, bunico, îmi dai bani să-mi cumpăr compleul acesta? şi fata îi arăta ţinuta care îi plăcuse aşa mult. Vine întâi mai, se organizează un bal de către Liga studenţească, aşa că aş dori să mă înnoiesc cu ceva. - Tu nu ai cu ce te îmbrăca? Nu ai văzut că erai cea mai elegantă dintre toate fetele de la petrecere?

155

- Da, bunico, dar pe acelea le-am mai purtat şi altă dată şi nu vreau să apar la bal cu ele. Câte nepoate ai tu? se alintă ea pe lângă bunică tot sărutând-o pe obraz. - Bine, linguşitoare şmecheră ce eşti. Stai puţin că-l vezi şi pe fratele tău cum dă târcoale acum ca ursul la stupul cu miere. Vrea şi el bani desigur. - De unde să avem noi nişte studenţi pârliţi bani, bunico? Doar din burse? Ştii cum este şi apoi nici de ciorapi nu-ţi mai rămân, dar de un fard, un parfum, sau mai ştiu eu câte nu trebuiesc unor tinere. Noroc că avem bunici cu potenţial ca voi, altfel... - Bine, bine, am să-ţi dau. De bunicul nu te lipeşti cu nimic? - Săptămâna viitoare, răspunse fata râzând veselă că şi-a înduplecat bunica să-i cumpere compleul. Astăzi îl iert, am văzut că i-a dat bani lui Cris pentru benzină. - Hai, nu rămâneţi cu noi la cină? - Sărut mâna de invitaţie, dar suntem aşteptaţi acasă cu masa. Hai, Cris, ia-ţi la revedere de la bunica şi să mergem că-i târziu şi se supăra iar mama pe noi că nu suntem acasă la ora cinei. - Bine, bine. Sărut mâna, bunico, la revedere bunicule. Ne mai vedem când vin să iau maşina să-i fac plinul. - Vezi poate cheltui banii până atunci. Alţii nu-ţi mai dau pentru benzină. - Este ok, bunule, am grijă de asta. Pa, la revedere. - La revedere, copii, şi aveţi grijă de voi. - Avem, avem, că doar nu plecăm din Galaţi aşa curând. Se apropie examenele şi avem mult de învăţat. A doua zi la facultate când s-a întâlnit cu cei doi prieteni, Cristian a fost asaltat cu întrebări despre modul cum s-a desfăşurat plimbarea la pădure.

156

- Ia zi, barosane, cum s-a comportat mieluţa. A zburdat pe imaş la iarbă verde? era curios Andrei. - Da, s-a simţit bine şi chiar mi-a plăcut dezinvoltura ei. Şi nu era, măi, imaş, ci cărări umbroase de pădure, am fost la Gârboavele, nu pe lunca Dunării. - Am zis şi eu metaforic, craiule. Hai..., intră în amănunte, dă din casă. S-a lăsat şi ea pipăită pe ici pe colo prin părţile esenţiale? făcu mai departe pe curiosul Andrei. - Ce pot să-ţi spun decât că suntem pe drumul bun. Doar nu ai fi dorit să mă comport în aşa fel încât să sperii vânatul. Eu trebuie doar să-l stârnesc, să-l aduc în cătarea puştii. Tu vezi, Mariane, şi fă rost de bani până atunci. Sper să te descurci cu paraii pentru o seară la Club Traian. Dacă nu,...vii la taica şi te împrumută. Doar nu s-a obosit băiatul ăsta să taie degeaba. - Bine, mă, bine. Adu mai întâi dovada şi apoi să te îngrijoreze bani mei. Mă descurc eu cumva. - Lasă-l mă că se descurcă el. Nu mai fumează până atunci şi face economie de bani. Mai scrie câteva cursuri pentru chiulangii, mai face o meditaţie la mate cu puştii de la generală, vede el ce face, altfel nu punea pariu dacă nu avea baza financiară, îşi dădu cu părerea şi Andrei. - Măi, ce să vă spun, fata se mişcă încet, dar sigur, spre căsuţa din pădure. Sper să-i placă şi să fie mulţumită de confortul din căsuţă pentru o primă clipă de dragoste. Mă incită spre nebunii. După cât se consideră ea de ingenuă, am observat că ştie să sărute şi să fie pasională. - Bravo. Atunci succes pe mai departe şi-ţi ţinem pumnii să-ţi îndeplineşti scopul. - Măi, vă ia dracu dacă vă apucaţi să bateţi toba după aceea. Vreau s-o mai păstrez o perioadă că-mi place totuşi fata. Mai mult, nu vreau să-mi fac din soră un duşman. Ştiţi că-i prietena ei cea mai apropiată. 157

- Lasă, măi, ce dracu, nu suntem copii. Ai încredere că suntem mucles. - Atunci haideţi în sală. Iar intrăm după prof şi ne ia la şuturi după aceea la examen. După amiază la ora stabilită, Cristian aştepta nerăbdător pe terasa restaurantului Olimpic savurând o bere rece. Ştia că Andrada nu va întârzia din cochetărie, ci poate din cauza tramvaiului. Uitându-se de-a lungul bulevardului Republicii, o văzu pe Andrada de departe păşind apăsat dinspre Universitate, cu pletele sale negre tresăltându-i pe umeri. Se grăbea, acest lucru se putea observa de orice trecător. A intrat direct pe terasă şi căutând din priviri printre meseni, îl descoperi pe Cristian la o masă în acelaşi sector unde au fost şi ultima dată. - Bună, Cris. Aştepţi de mult? Nu aştepţi, răspunse tot ea în timp ce-l sărută pe colţul buzelor. - De unde ştii că nu te aştept de mult timp? - După câtă bere ai băut din sticlă. - Câtă perspicacitate…! - Ce propui? - Întâi să stai jos, trage-ţi sufletul, că am văzut cât de grăbită erai să nu întârzii. - Ştii că nu suport să nu fiu punctuală. Dacă eu vreau să-mi respect cuvântul, acelaşi lucru îl cer şi din partea celor cărora îl dau. - Mi se pare corect. Nici mie nu-mi plac gesturile neserioase când este vorba de întâlniri. Este altceva când apare o forţă majoră. Andrada se aşeză la masă şi când a sosit ospătara a comandat o citronadă. - Nu am mai avut timp să discutăm despre excursie. Ţi-a plăcut la pădure? 158

- Desigur. Cum să nu-mi placă în mijlocul naturii? Ce-i mai frumos decât să fii înconjurat de verdeaţă, fie că eşti la munte, deal sau la câmpie. Este aerul nepoluat care îţi oxigenează plămânii şi este suficient pentru a-ţi plăcea să trăieşti în mijlocul naturii, mai ales că erau înflorite şi brânduşele prin întreaga pădure. - Apropo de munte. Am putea merge în weekend până la Soveja că este mai aproape. Te-ar încânta? - Desigur, dacă ar merge şi Deea cu Roby. - Nu, doar noi doi. - Şi noaptea am dormi în camere separate? - De ce să dormim în camere separate? - Pentru că eu nu am fost niciodată cu un bărbat singură în asemenea situaţii. - Orice trebuie să aibă un început. Doar nu eşti minoră şi acum nu mai cer certificatul de căsătorie sau buletinele când intră o pereche într-un hotel. - Ştiu acest lucru. - Nu mi-ai răspuns. - Ba da. Nu merg doar cu tine. Tu nu eşti cuminte pe o alee de pădure, dar într-o cameră de hotel. - Ha, ha, ha. Eşti aşa de fricoasă? - Nu-s fricoasă, ci prevăzătoare. De ce să-mi fac un rău când pot să-l evit? - Şi ce ţi-a plăcut cel mai mult de la excursie? Sărutările mele? - Nicidecum. Acea linişte a pădurii atât de profundă, încât îmi venea să plâng de bucurie. Mă copleşea cu tăcerea ei. Îmi venea să îngenunchiez în faţa măreţiei stejarilor seculari, să le ascult înţelepciunea sfaturilor, să le sărut umbra şi frunza ce foşnea neliniştită la adierea molcomă a vântului primăvăratic. Ştii ce-i lipsea?

159

- Nu, te ascult cu plăcere. Parcă ai cita din Sadoveanu. Te simţeai în Livada Minunată? - De ce nu? Pădurea pentru mine este un colţ de Rai. Este ca o magie. Este o frumuseţe nepământeană când te afli într-o poieniţă plină de flori, pe unde poate mai susură şi un izvor cristalin, spălând pietrele ce strălucesc în razele soarelui ca nişte nestemate. - Acum în imaginaţia ta trăieşti ca într-un vis frumos, dar să fii chiar înconjurată de acest miraj cum îl numeşti tu? De cât timp nu ai mai fost la munte? - Din liceu când am fost la Timişul de Sus într-o excursie organizată de profa de geografie. - A trecut cam mult timp de atunci. Amintirile s-au mai estompat în memorie. Trebuiesc împrospătate cât mai curând. - Nu-mi permit extravaganţe cu excursiile. Ştii că şi la noi se apropie examenele ca şi la voi, chiar dacă voi mai aveţi de pregătit şi susţinut inclusiv examenul de stat. - Aşa este. Proiectul este gata, doar să-l susţin şi atât. Sper să fie bun. M-am documentat şi mi l-am făcut singur, nu am apelat la alţi interpuşi. - Ştiu că nu-ţi faci probleme. Nici dacă nu ar fi bun şi tot ai lua examenul. Crezi că s-a uitat ce a fost bunica ta în Universitate? - Nici nu mă gândesc să mă folosesc de acest lucru. Ce, mai sunt în liceu când mă mai prindeau fumând sau chiulind de la ore? Şi cum? Astă seară discutăm doar despre examene? Nu mai abordăm cea mai ardentă temă a tineretului şi anume - dragostea? - Despre dragoste sau iubire cum poţi să-i mai spui poţi vorbi la nesfârşit. Tocmai de aceea mai toţi poeţii au dezbătut în fel şi chip această temă inepuizabilă, pe care

160

încă nu a reuşit să o lămurească. Ştii ce spunea Balzac despre iubire? -Nu. Sunt curios ce putea să spună mai mult decât în nemuritoarele sale opere! - Nu-mi mai amintesc bine citatul, însă spunea cam aşa: atunci când iubeşti, încetezi să mai trăieşti pentru tine. Tot ce ţine de om, teama, bucuria, speranţa, durerea, plăcerea, suferinţa, încep să depindă de o singură fiinţă. Nu-ţi mai găseşti limita simţirii, începi să te scufunzi în infinit, începi ca întreaga-ţi viaţă să o închini unei singure persoane. Nu trăieşti şi nu gândeşti decât la cum să o faci fericită. Dacă este îndurerată, tu îi cauţi alinarea, dacă este umilită, tu torni în sufletul ei măreţie, iar peste suferinţă aşterni plăcere. Toate acestea ca persoana iubită să poată fi cu adevărat fericită.

Durere şi extaz

Andreea

era aşteptată la Universitate atât de Robert, cât şi de Andrada care sosise din întâmplare în acelaşi timp cu Roby. Când s-au văzut, s-au îmbrăţişat şi sărutat ca şi când nu se întâmplase nimic între membrii grupului lor de prieteni. - Dadi, am să-ţi dau o veste care sper să te bucure, aşa cum m-a bucurat şi pe mine. - Da? Şi care ar fi aceea ca să încep o nouă săptămână cu dreptul? - Cristian este îndrăgostit pe bune de tine. - Hm! Ce glumă mai este şi aceasta? 161

- Nu glumesc. Mi-a povestit ce s-a întâmplat între voi şi vrea să-şi ceară scuze personal. - Cum adică, ţi-a povestit? Ce ţi-a povestit de fapt că s-a întâmplat? întrebă ea pe un ton iritat. - Multe nu prea mi-a spus motivând că amănuntele vă privesc personal, răspunse Deea pe un ton conciliant sesizând nervozitatea din glasul prietenei sale. A recunoscut că s-a comportat ca un mojic când a plecat fără să-şi ia la revedere şi să-ţi propună o nouă reîntâlnire. - Aha, răsuflă ea uşurată. Din acest punct de vedere are dreptate. Credeam că ţi-a povestit altceva. - Ce anume? - Lasă, să trecem peste amănunte. Şi ce ţi-a mai spus? - Că te roagă să-l ierţi şi să vă vedeţi astăzi după amiază la patru jumătate la locul vostru de întâlnire. Uite Roby, ei au deja un loc al lor de întâlnire şi noi nu avem, se adresă Deea iubitului parcă cu ciudă. - Noi ne întâlnim unde ne convine de fiecare dată, a răspuns Robert atent la discuţia fetelor. - Şi altceva nu ţi-a mai spus? iscodi curioasă în continuarea Andrada. - Ce să-mi mai spună decât că te iubeşte şi este nerăbdător să te întâlnească ca să-l poţi ierta pentru comportamentul lui incalificabil. - Chiar că este o noutate din partea lui să-l auzi făcând declaraţii de dragoste. Cine stă să-l creadă pe Cristian? La câte fete a spus-o ca să le atenueze vigilenţa? A şi uitat-o pe cea de la stadion? - Dadi, după cum îl cunosc eu pe Cris de data aceasta vorbea serios. Chiar şi lui Marian doreşte să-i ceară scuze. - Lui Marian? De ce? El ce-a mai făcut? intră ea în panică.

162

- Pentru că l-a bănuit de trădare. I-am explicat că de fapt tu te-ai folosit de Marian să-l faci gelos, să-i arăţi pericolul în care se află prietenia voastră. Modul cum ai fost primită în grupul lui de prieteni l-a exasperat cel mai mult. Cred că şi-a dat seama că te iubeşte sincer şi că există pericolul să te piardă. - Aşa să fie oare? întrebă ea mai liniştită. - Pe bune, crede-mă că-l cunosc destul de bine. Vezi tu nu rata întâlnirea şi ai să te convingi singură de adevăr din propriile lui declaraţii. - Bine, vom vedea. Haideţi în aulă că încep cursurile. A doua zi când a ajuns la facultate, Cristian şi-a întâmpinat destul de jovial cei doi prieteni care îl aşteptau să vină cu noutăţi. Andrei nu a avut timp să-l descoasă pe Marian despre episodul stadion. - Salut, măi şacalilor. Ce faceţi, staţi la pândă să vedeţi ce victime noi apar? Ca să începeţi săptămâna cum trebuie, vă fac o propunere care să vă umple de satisfacţie. - Ete te, mă! A coborât zâna cea bună printre muritorii de rând. Hai dă din tine mai repede, nu ne mai încerca curiozitatea. Ce vrei să ne propui aşa de excitant? Simt că am început să am deja erecţie. Gata s-a rezolvat cu pariul? - Nu, băi handicapat congenital. Vreau să vă duc la Club Traian pe cheltuiala mea cum ne-am înţeles. - Ce-i atâta grabă? Mai sunt trei zile până atunci, timp în care se pot întâmpla multe, replică Andrei. Ce, te dai deja învins? Sau ai comis-o? Când dracu că pe stadion parcă eraţi mâţa şi buldogul? - Şi eu aveam de gând să-ţi propun să renunţăm la pariu, interveni şi Marian. - Măi, voi chiar v-aţi bolânzit? Ce v-a apucat dintr-o dată? Ori v-aţi îndrăgostit amândoi de fată? 163

- Acum sunt altele datele problemei. Simt că îmi place fata şi nu mai am chef să pun pariul în practică. Consideraţi-l că l-am pierdut şi gata. Mă dau învins. Doar nu vreţi să mi-o fac duşman pe soră-mea. Nu mai mă spăl cu toată apa din Dunăre o viaţă întreagă după aceea. - Ia să văd eu dacă nu cumva ai fierbânţeli la cap! Andrei mimă luarea temperaturii lui Cristian la frunte, dar acesta i-a îndepărtat mâna violent. - Gata, mă. Să-mi spuneţi când doriţi să vă duc la Club. - Eu nu merg mai departe. Mi se pare o mizerie ce am făcut noi. Nu că ar fi vorba de Andrada, dar oricare fată ar fi fost în locul ei, nu merită un asemenea tratament din partea noastră. - Bine, mă, dacă voi renunţaţi, atunci mă mulţumesc cu câte un coniac, o bere şi cinci mici cu muştar din partea fiecăruia, să nu scăpaţi chiar aşa fără nicio cheltuială. Şi eu care îmi făcusem atâtea planuri cu seara de la Club Traian! S-au dus dracului pe apa sâmbetei toate visurile mele de împerechere cu vreo fufă de pe acolo. Îmi luasem şi prezervative. - Păstrează-le pentru altă dată, poate îşi face şi de tine milă vreo paraşută să-ţi facă o pomană de Paştele Blajinilor. - Face pomană pe dracu să le ia de fomiste. Haideţi la cursuri că m-aţi dezumflat de tot. Balon de săpun, ce mai. Neserioşilor. După amiază Cristian era nerăbdător să vadă pe viu reacţia Andradei după ce se întâlnise cu Deea. Ştia ea soră-sa să dreagă busuiocul în locul lui. Doar îi era frate şi i-a promis că va fi cuminte în relaţiile cu fata. Când a venit ora întâlnirii parcă era un adolescent cu tulei deasupra buzei superioare, aflat la prima lui întâlnire. S-a dus direct 164

în piaţa de flori şi a cumpărat cel mai frumos buchet de trandafiri roşii. Ştia că-i plac trandafirii roşii, aceasta fiind culoarea sa preferată. De aceea Andrada s-a îmbrăcat şi la petrecere în roşu. Ajuns pe terasa de la Olimpic, nici nu a mai cerut obişnuita bere, mulţumindu-se doar cu o cafea. Nu ştia ce program să-i propună pentru seara respectivă. Cu buchetul ascuns pe un scaun de vederea fetei, tremura de emoţie, lucru ce se întâmpla cu el pentru prima dată. Oare acesta să fie semnul apariţiei iubirii, fenomen încă necunoscut lui? Mai era un sfert de oră până când trebuia să înceapă să-şi facă probleme dacă Andrada a acceptat să vină sau nu. Sorbea din cafeaua de acum rece şi se uita când la ceas, când dea lungul bulevardului. Spera să-l ierte şi să vină. Se aşezase la masă cu faţa spre Universitate de unde spera să apară. Nici nu s-a gândit la faptul că putea să vină şi din sens invers, lucru ce s-a şi întâmplat când i-a auzit glasul cald, ca o adiere a brizei de la malul Dunării, în spatele său. - Bună ziua, Cristian. Mi-a spus Andreea... De bucurie Cristian a luat buchetul de trandafiri în mână şi-a luat iubita de gât strângând-o, gata, gata să o sufoce. În ochi avea lacrimi de bucurie. Ce ciudat. Sentimentele care îl încercau erau copleşitoare. Acum putea să trăiască la întreaga intensitate aceste mişcări tectonice ce au mocnit latent în sufletul său. A fost nevoie doar de o scânteie care să genereze explozia. Şi-a strâns iubita în braţe prins de vârtejul propriilor trăiri. - Ce faci? Mă sufoci? - Aaa, scuză-mă. Nu ştiu ce mi-a venit. Îmi era teamă că nu vei accepta întâlnirea şi poate că m-ai luat

165

prin surprindere sosind din sens invers, de unde nu te aşteptam... - Numai pentru atât trebuia să mă strângi de gât? glumi fata. Pot apare în sufletul cuiva drag de pretutindeni, nu numai dintr-un sens anume. - Din dragoste şi nu din alt motiv te-am strâns în braţe. - Să te cred? Mulţumesc pentru frumoşii trandafiri. Este al doilea buchet pe care îl primesc de la tine. - Dar nu va fi şi ultimul. - Chiar aşa? Mi-ar face plăcere să fie adevărat şi să primesc măcar un singur trandafir de fiecare dată, ştiind cât de mult îmi plac florile. Când eram la ţară aveam o grădiniţă în faţa apartamentului plin cu trandafiri de toate culorile puşi şi altoiţi de tata care este inginer agronom. - Şi bunicii mei au la fel. Nici nu ştii ce vilă şi grădină frumoasă deţin. Au şi un chioşc unde să stai vara la răcoare la un pahar cu vin sau o bere. - Pentru aceasta m-ai chemat? Să-mi povesteşti de vila bunicilor şi chioşcul din grădină? - Scuze, nu fi răutăcioasă. Era vorba despre trandafiri şi aşa m-a dus gândul la grădina bunicilor. Te-am invitat în oraş ca să-mi oferi posibilitatea de a-mi cere scuze pentru comportamentul meu incalificabil de data trecută. Nu iei loc? - Ba da, un pic. Nu am chef să stau pe terasă astă seară. - Unde doreşti să mergem? - Îmi este indiferent, undeva unde să nu fie multă lume. Să fie un cadru natural, cu verdeaţă şi aer curat. - Pentru pădure este târziu şi nici maşina nu o am. Dar putem merge să o luăm de la bunici. - Stau departe bunicii tăi? 166

- Pe Traian, dar cu un taxi facem zece minute. Aşa vezi şi tu vila bunicilor. - Dacă nu durează prea mult.... - Hai să mergem. Cristian îşi luă prietena de mână şi o luă prin parcul din faţa magazinului Universal spre staţia de taxi. Când au ajuns la bunici, aceştia nu erau acasă. - Avem ghinion. Văd că nu sunt acasă. Ştiu unde este cheia de rezervă, aşa că hai să intrăm. - Nu se supără pe tine? - Cum să se supere? Ce, este prima dată când vin singur aici? Avem şi noi cheie, dar este acasă, aşa că ne folosim de cea a menajerei pe care ştiu unde o lasă. Nu o ia cu ea ca nu cumva să o piardă şi apoi să intre cineva în vilă. După ce o vei vizita, ai să-ţi dai seama ce s-ar întâmpla să intre un nepoftit în vilă. - Noi nu suntem ca nişte vizitatori nepoftiţi acum? - Lasă asta. Vino, Andrada, să-ţi prezint Pelişorul buni-cilor. Hai să începem cu grădina, că tot trebuie să mergem după cheie în spate. Şi fără să mai aştepte încuviinţarea fetei, cu ea de mână, porni pe trotuarul din jurul vilei prin curte. Trandafirii despre care apucase să-i amintească Cris erau mari şi frumoşi, gladiolele crescute, iar daliile completau spectrul divers al grădiniţei bine îngrijite de o mână pricepută. Lămâiul de lângă chioşc era plin de fructe şi de flori albe şi mărunte ca nişte fulgi de zăpadă. Era un adevărat paradis plin şi cu alte flori de primăvară şi de miresme. Albinele scotoceau curioase prin adâncul pistilului şi stigmatului polenul ce se depunea pe picioruşele lor harnice ca şi nectarul din care făureau adevărate comori dulci.

167

Andrada era uimită de atâta frumuseţe, dar Cristian nu o lăsă să se dezmeticească că şi deschise uşa vilei boiereşti. De la intrare fata nu mai avea cuvinte să se exprime când a luat contact cu luxul ce domnea în interior. Băiatul din nou o luă de mână şi porni din cameră în cameră prezentându-i vila. Andreea a rămas perplexă văzând în ce casă locuiau bunicii lui Cristian. Această vizită a avut acelaşi impact asupra ei ca cel asupra Săndicăi cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani în urmă. A rămas stupefiată câtă bogăţie puteau să ascundă nişte pereţi de piatră ai unei vile cu o arhitectură deosebită. Şi când se gândea că toate acestea într-o zi îi vor aparţine lui Cristian şi Andreei... Doamne, cine se gândea că sunt aşa de bogaţi bunicii lor? Când au ajuns în dormitorul destinat oaspeţilor, aceeaşi imagine care pe Săndica a speriat-o pe Andrada a fascinat-o. - Doamne, câtă măreţie şi frumuseţe!!! Oare cum este să dormi într-un asemenea pat? - Nu numai să dormi? Dar cum ar fi să faci dragoste în el? - Cris, ţie numai la prostii ţi-e gândul. Da, este fantastic să-ţi trăieşti prima noapte de dragoste într-o asemenea încăpere. Vezi, arhitectul când a ales acest armăsar cabrat să troneze ca imagine dominantă deasupra patului, cu pieptul lui puternic şi plin de spumă, cred că tocmai virilitatea şi forţa a dorit s-o reprezinte. Nu-l vezi cât de puternic este? - S-ar putea să ai dreptate. - Să ştii că nu am vrut să dau la medicină prima dată, ci la arhitectură, însă nu să devin arhitect, ci designer de interioare. Pictez foarte bine şi fără să mă laud pot spune că am talent. Am terminat şi şcoala populară de artă concomitent cu liceul secţia reală, am prezentat tablouri şi 168

la expoziţii colective locale. Făceam naveta de la Mangalia la Constanţa de trei ori pe săptămână ca să urmez cursurile Şcolii Populare de Artă, secţia de designer de interioare. - Ia auzi ce noutăţi aflu despre tine. Deci îţi place dormitorul? - Nu numai dormitorul care este deosebit, ci întreaga vilă. - Dacă te căsătoreşti cu mine ai şansa să-l foloseşti în dimineaţa de după nuntă. Să ai armăsarul deasupra ta. - Cris! îl atenţionă ea pe un ton dojenitor. - Metaforic vorbind la cel de pe perete, nu la cel de lângă tine, o întoarse el râzând şmechereşte. Hai să mergem mai departe. Dar până te vei bucura de plăcerile şi confortul acestei camere, poţi începe prin a-mi acorda un avans printr-un sărut de iertare? - Nu prea meriţi, dar fiind generoasă din fire şi bine dispusă că am primit trandafirii mei preferaţi, fie. Cristian nu aştepta o altă invitaţie, că imediat luă cu asalt guriţa fetei dornică de dezmierdări şi alintări. Cum sărutul se prelungea şi neastâmpărul degetelor lui Cris luă la inspectat bustul fetei, de data aceasta partenera lui de hârjoneală nu mai era atât de ocupată cu acţiunile de prevenţie, ci se lăsa cu plăcere în vraja dulcelui joc al dragostei. Cristian începu să-i sărute gâtul centimetru cu centimetru, apoi îşi îndreptă atenţia asupra lobului urechii. În acelaşi timp mâinile sale harnice mângâiau cu delicateţe merişoarele coapte ale fetei. Melcişorii şi-au ridicat imediat corniţele. Andrada gemea de plăcere şi se lăsă furată de starea momentului în braţele tânărului. Savura jocul dragostei şi abia acum îi simţea fiorii. Când deschise ochii şi văzu pieptul puternic al pursângelui de pe perete, parcă se excita şi mai tare. 169

- Cris, te rog, vreau să fiu iubită cu adevărat, nu să fiu minţită sau doar amăgită, pentru că simt că te iubesc cum n-am iubit pe nimeni. - Iubito, pe stadion am simţit pentru prima dată că te iubesc cu adevărat. Când te-am văzut că ai venit pe terasă aveam lacrimi de bucurie în ochi. Andrada îl strângea în braţe şi cu guriţa sa micuţă îi muşca buzele până la sânge. Durerea ce-o simţea în buze şi gustul firişorului de sânge se transformară la Cris în plăceri pe care nu le-a primit de la nicio fată ce i-a desfătat orgoliul său de armăsar. Încet, încet pierzându-se în îmbrăţişări şi sărutări pasionale, cei doi tineri se apropiau de impozantul pat atraşi ca de un magnet. Andrada când simţi marginea patului lovindu-se de gleznele sale, se lăsă să alunece uşor pe spate ca într-o plutire. Salteaua din fulgi de gâscă primi cele două trupuri încleştate scufundate acum în moliciunea ei. Atenţia lui Cris se mută de pe sânii fetei pe pulpele ce tresăreau nervoase ca electrocutate la orice atingere fină a mâinilor. Cu dinţii începu să deschidă nasture după nasture ai bluzei ce acoperea sutienul cu prea micuţele cupe pentru generozitatea sânilor. Apoi urmă eliberarea lor din strânsoarea sutienului. Andrada nu mai schiţa nicio împotrivire. Aparţinea total visului nemărturisit încă din pubertate de a trăi la intensitate maximă primele clipele de dăruire în braţele iubitului. Cristian îi murmura cuvinte dulci de dragoste, menţinând aprinsă vâlvătaia focului ce i-a cuprins întregul trup virgin. Erau primele mângâieri adevărate de dragoste, primele sărutări pline de patima unei iubiri necenzurate. Feciorelnicia neprihănită până acum şi-o apăra din ce în ce mai slab. Era sau nu conştientă de ce face sau de ce va urma? Cine să mai ştie acest lucru? Se pierduse în plăcerea senzaţiilor şi a frumuseţii 170

momentului divin. Visa şi ca visul să ţină cât mai mult ţinea ochii închişi. Simţea că dacă i-ar deschide s-ar risipi mirajul ce o învăluia. Cristian coborî cu sărutările printre sânii fetei acoperindu-i cu furnicături ca o trecere a mii de ace subţiri ce străbat sensibilitatea pielii sale fine. Încet, încet cobora spre ombilic lăsând pecete lângă pecete pe pielea catifelată acoperind-o cu senzaţii ce-i aprindeau nu numai imaginaţia cât mai ales pofte de nestăpânit pe care în alte împrejurări nici nu ar fi avut curajul să le gândescă, dar să le mai şi trăiască. Când arătătorul tânărului s-a insinuat pe sub bikini-ul roşu ca şi trandafirii dăruiţi, mângâind cu delicateţe peţiolul ascuns de catifelata matase încârlionţată, aceasta a tresărit ca atinsă de tensiunea a mii de volţi. - Cris... ce-mi faci..., te rog..., nu..., nu mă chinui, ştii că nu-i bine ce facem. Nu profita de mine cât nu mai am puterea de a mă apăra. Te rog... Cris... - Nu, iubito, nu voi profita de tine, ţi-am promis că voi fi iubitor şi delicat cu tine. Numai ce doreşti să facem, atât vom face. Dacă vrei să mergem mai departe, tu hotărăşti. -Ah, Cris cât de rău poţi să fii... Te iubesc Cris...Te iubesc nespus de mult. Aşa că nu mă vei părăsi după aceea? - Nu iubito, vom fi mereu împreună. Voi termina facultatea curând şi ne vom căsători. Vom locui aici la bunici că ei sunt singuri. Vrei? - Da, dar eu ştiu... În timp ce se purtau aceste discuţii Cristian nu abandonase activitatea sa de mângâiere a zonei pubiene, sărutând pulpele fetei ce se zvârcolea de plăcere în braţele

171

sale, murmurând cuvinte fără înţeles, onomatopee înşiruite fără sens ca într-un delir. Îngenunche lângă pat la picioarele Andradei şi în timp ce-i cobora încet bikini-ul, îi acoperea cu sărutări pulpele transfigurate de senzaţii şi plăcere. Fata ţinea cu o rezistenţă din ce în ce mai slabă de bikini-ul care cobora fără mare împotrivire spre covorul persan al dormitorului. - Nu, Cris, nu, nu vreau, murmura mereu fata, mângâindu-l şi răsfirându-şi degetele cu afecţiune prin părul lui, dar tânărul îi acoperi cu sărutări din nou buzele, iar limba îi inundă cerul gurii mângâindu-l cu delicateţe şi voluptate. Frământa neîncetat când sânii şi mugureii, când zona pubiană, trecând cu delicateţe peste micuţul său pistil nervos şi predispus la joaca erotică. Încercă o uşoară penetrare a uşiţei cuptorului fierbinte, să afle dacă este pregătită să primească ofranda. Uşiţa era încă închisă, aşa că din nou începu să-i mângâie intrarea cuptorului pentru a nu o speria pe fată. Se juca cu răbdare apoi încercă din nou cu delicateţe să pătrundă în tainele necunoscute ale divinităţii. A fost întâmpinat cu un uşor scâncet şi cu o muşcătură a umărului stâng. Simţi nu numai căldură şi înfiorare de plăcere, ci şi cum un lichid se prelinge spre prosopul de protocol al bunicii sale. Andrada tremura toată, însă acum tremura nu numai datorită emoţiei actului împlinit, ci şi de plăcerea împreunării cu omul de care se îndrăgostise şi îi cedase împotriva raţiunii sale de a fi fecioară până la intrarea în biserică. Totul acum era doar un vis, o senzaţie de beatitudine. Opunea instinctual o rezistenţă ritmată la miscările sale sinuoase. Nu ştia dacă visa sau totul era aevea. Când un jet puternic i-a inundat cupa ei neprihănită până atunci şi zvâcnirile lui Cristian ai cărui muşchi fesieri 172

se încordaseră de puteai să înfigi un ac fără să simtă durerea, în tot trupul Andradei se instală liniştea. Era fericită cum nu a mai fost niciodată. A trăit extazul, a trăit nemurirea. Doamne, oare ce va mai urma? Când şi-au revenit din euforia actului divin, Andrada începu să plângă încetişor. - Ce-am făcut Cris? Ce s-a întâmplat cu mine acum şi ce se va întâmpla după această nebunie necugetată? Cum am să dau ochii cu părinţii mei şi cu toţi prietenii. Mă simt murdărită şi numai eu sunt vinovată de aceasta. - Nu, iubito. Nu eşti murdărită. Eşti plină de dragoste, de o iubire curată, de o dăruire pură. Nu se va întâmpla nimic. Viaţa noastră va merge normal înainte, iar din acest moment vom fi mereu împreună. Nu-i nevoie să spunem cuiva ce s-a întâmplat dacă nu doreşti. Singuri va trebui să ne creem de acum un viitor care să fie numai al nostru. - Da, dar dacă voi rămâne însărcinată? Doar nu ne-am protejat. - Există şi acest risc. Putem să-l lăsăm să se nască şi să ne umple de bucurie vieţile, complicându-ne totuşi existenţa, mai ales situaţia ta cu facultatea, sau putem să mergem la un medic. Doar faci practica în spital şi mama lui Robert este ginecolog şi are cabinet particular. - Vai, Cris, ce prostii mai spui şi tu? - Iubito, eu sunt foarte fericit şi-ţi mulţumesc pentru mărinimia şi dărnicia ta de a-mi oferi feciorelnicia apărată cu atâta străşnicie timp de douăzeci şi unu de ani. - Apărată pe naiba. Uite ce am făcut cu ea într-o clipă de nebunie. Numai tu eşti de vină. Mai bine rămâneam pe terasă sau erau bunicii tăi acasă. - Apropo de bunici. Hai să profităm până la capăt de lipsa lor, să aranjăm să nu se observe că am trecut pe aici şi să plecăm până nu sosesc. Cristian strânse prosopul 173

din setul bunicii pentru ocazii deosebite când dormeau aici musafiri de vază, prosop folosit de tineri să ferească pătarea cuverturii valoroase din colecţia evreiască - Cris, dar prosopul? - Lasă-l că-l iau cu mine, văd eu ce-i fac. Acesta este dovada cuminţeniei tale incontestabile. Ar trebui să-l păstrăm ca pe nişte moaşte sfinte într-o raclă. - Mai ai chef şi de glume? Este o blasfemie ce spui. Eu sunt gata, putem pleca. Cris, mă mai iubeşti acum când am devenit amanta ta? întrebă ea făcând o mimică plângăcioasă, alintându-se. - Iubito, cum poţi să spui aşa ceva. Nu-mi eşti amantă, ci iubită. Eşti logodnica mea deocamdată nedeclarată public. Vei fi mereu o parte din mine şi nimic nu ne mai poate despărţi. Doar noi putem fi proprii noştri duşmani dacă nu ne controlăm cum trebuie acţiunile viitoare. Gata am închis uşa, să duc cheia la loc şi plecăm, staţia de taxi este la cincizeci de metri, mergem să cinăm şi apoi facem ce doreşti tu. - Vreau să merg la cămin să fac un duş. - Aşa vom face. Cei doi tineri mergând pe trotuar ţinându-se îmbrăţişaţi s-au urcat în primul taxi şi au pornit spre centrul oraşului. Când au ajuns la grădina Mioriţa să servească cina, Andrada disperată îl întreabă pe Cristian: - Cris, dar florile? - Care flori scumpo? - Trandafirii! - Ce-i cu ei? Nu i-ai luat? - Nu, i-am uitat pe măsuţa din living.

174

- Ne-am ars. Cum până la această ora au sosit bunicii acasă, vor da peste ei şi vor afla că cineva dintre noi a fost acolo. - Ce facem acum? întrebă ea disperată. - Ce să facem. Nimic. Când ajung acasă le voi da un telefon să le spun că i-am căutat să iau Fordul pentru a-l alimenta cu benzină şi le-am adus nişte trandafiri drept recunoştinţă pentru bani. - Şi te vor crede? - Au altă variantă? - Dar dacă vor afla că am fost şi eu? - Cum să afle că doar nu ţi-ai lăsat niciun autograf pe acolo. - Cum nu l-am lăsat? Dar dacă urcă în dormitorul de protocol cum îi spui tu? Trebuie să fi rămas o urmă care să ne dea de gol. - Bunicii nu prea intră pe acolo fără un motiv. Doar menajera. Cu ea o aranjez mâine într-un fel. - Adică? - O să-i dau nişte bani, că şi aşa trebuie să-i duc prosopul. Aşa ceva nu se găseşte în comerţ. Sunt englezeşti şi din alte vremuri ca şi bunicii mei. Aşa ceva găseşti numai la palatele regale şi princiare. Nu ai văzut monograma de pe el, o coroană? Bunica când pleca peste graniţă avea paşaport de membru al corpului diplomatic, nu o controla nimeni la vamă. Nu ieşea pe aceeaşi poartă cu toţi călătorii. Era numărul trei pe judeţ ca importanţă, aşa că nu aducea chinăzării ieftine din delegaţii. Cred că dacă i-ar simţi lipsa din set, ar face infarct. Au altă concepţie despre bunurile materiale, nu ca noi. - Şi crezi că te vei descurca cu menajera? - Banul este ochiul dracului, cum se ştie. Nu sunt un străin. La o adică îi spun şi gata. Mă ceartă, mă iartă şi cu 175

asta s-a încheiat episodul dormitorul de oaspeţi. Era mai rău dacă se pătau aşternuturile. Au cred că peste o sută de ani. Nu ai văzut ce brocarturi erau întinse deasupra patului? Le-au primit cadou la nuntă de la părinţii bunicului care le-au cumpărat şi ei de la evreii deportaţi în Transnistria. Nu garantez acum că au dat bani, dar aşa se ştie în familie, că sunt cumpărate. Multe din obiectele văzute în dormitor sunt din acea vreme. - Cris, te rog să mă ierţi. Atâtea emoţii am avut încât nu ştiam pe unde calc şi ce se întâmpla cu mine. - Ştiu, iubito. Nu-i nevoie să te scuzi. Dacă eu eram mai atent, atunci trebuia să observ că nu ai nimic în mână când mergeam spre taxi. - Aşa este. Am emoţii şi ele nu se vor sfârşi curând. De fiecare dată când mă voi întâlni cu cineva cunoscut, voi simţi remuşcarea că nu mai sunt cea de acum câteva ore, curată ca o lacrimă de copil. Nu cred că voi putea trece peste aceasta aşa curând. - Iubito, dar nu este vina nimănui. Dacă fiecare cetăţean care trece pe lângă noi şi-ar striga vina că a făcut sex acum cinci minute, acum o oră sau acum o zi, ar trebui sa fie un mare cor mixt, sau ceva de genul zgomotului pe care l-ai auzit pe stadion când echipa locală a marcat gol. - Of, Doamne. Ştiu, numai eu sunt vinovată. Te rog să mă crezi, Cris, nu am făcut deliberat acest lucru. Te iubesc atât de mult încât totul s-a întâmplat pur şi simplu. - Andrada, tu ştii ce prăpăstii vorbeşti? - Ce anume? - Cum poţi gândi aşa ceva? Noi am plecat pur şi simplu să-i cerem bunicului maşina. Nimic premeditat. Că s-a întâmplat să nu fie nici unul acasă, este cu totul altă poveste. Este destinul. Că s-a întâmplat ca noi doi să simţim nevoia chiar atunci să ne dăruim unul celuilalt, este 176

de asemeni o altă poveste. Tot destinul le-a aranjat pe toate să se înfăptuiască cum noi nici nu am visat. - Da, Cris iubitule, dar mă simt vinovată de tot ce s-a întâmplat... - Hai să mâncăm în linişte, te duc la cămin şi eu văd cum rezolv treburile aşa cum este mai bine. De acord? Nu te mai gândi la ce s-a întâmplat. - Dacă zici tu! Am să încerc însă dacă voi reuşi nu ştiu. După servirea cinei, Cris şi-a condus iubita la cămin şi apoi s-a îndreptat spre casă pe jos. Dorea să-şi limpezească gândurile. Ce s-a întâmplat în această după amiază era fenomenal. Nici dacă îşi urmărea planul de seducţie pentru a câştiga pariul nu-i reuşea atât de bine. Poate că îşi pusese prea multe speranţe în talentul său de a seduce. Infatuarea putea să-l coste. Acum chiar dacă nu mai era valabil pariul, el s-a realizat de la sine. Cine se aştepta acum câteva ore când a poposit pe această terasă prin dreptul căruia tocmai trecea, la aşa ceva? Oare ce a declanşat în mintea Andradei o asemenea schimbare radicală de atitudine? Vizitarea vilei? Nu-i exclus ca în gândirea fetei să existe şi o doză de mercantilism. Ce şi-o fi propus! Dacă mă culc cu el şi rămân însărcinată, trebuie să mă ia de soţie. Poate că el priveşte greşit lucrurile şi totuşi Andrada să se fi dăruit dintr-o dragoste sinceră şi dezinteresată, o dragoste curată cum a fost şi sufletul ei. Era prima virgină întâlnită şi era mândru că aceasta era Andrada, dacă se vor căsători cândva. Nu avea niciodată un motiv să-i reproşeze că s-a culcat cu altul, sau să o bănuie că poate gândi cumva la faptul că el nu este la fel de bun în pat ca alt partener întâlnit în timpul experienţelor sale sexuale.

177

În timp ce tot îşi punea întrebări la care găsea sau nu răspunsuri, îi apăru în cale Andrei. - Salut, Barosane, de unde vii? - Din oraş, ocoli el răspunsul. - Parcă ziceai că te întâlneşti cu medicinista. - Da, m-am întâlnit cu Andrada, nu cu medicinista. Te rog să o respecţi atât timp cât este prietena mea. - Ete te, mă! De când ai devenit tu aşa de afectat de cum ne adresăm noi gagicilor tale? - Nu-i gagica mea, ci prietena, să-ţi intre bine în căpăţâna ta seacă. Degeaba termini o facultate că tot nu-ţi vine mintea la cap. - Gata mă! Ce-i atâta gargară pentru o fată. - Măi să fim bine înţeleşi, de astăzi să nu vă mai aud că spuneţi ceva jignitor la adresa ei că vă sparg nasul. E clar? - Cristiane, te-am găsit în pasă proastă astăzi. Ce s-a întâmplat cu tine de eşti aşa de arţăgos? - Nimic. Doar vreau să o respectaţi cum o respect şi eu. Asta să vă fie clar la toţi. - Bine mă, este clar. Ce ai în punga aia parcă ai veni de la plajă? Prosop? Mă, tu ai făcut ceva necurat în dupăamiaza asta? - Nu-i treaba ta ce fac eu în timpul meu liber. Te-am întrebat eu de unde vii acum? - Haide mă, nu mai fi atât de ciufut. Dacă nu mai vrei să se ţină cont de pariu, este treaba ta, dar după cum văd eu, umbli cu monstra după tine ca Iliescu cu SPP-iştii. - Măi, parcă am stabilit dimineaţa ceva. Restul nu-i treaba voastră ce fac eu cu Andrada de acum încolo. - Bine, mă, bine. Văd că nu se poate discuta omeneşte cu tine. Salut. Prefer să plec şi să te las în apele tale pline de arţag. 178

- Salut. Ajuns acasă, prima grijă a lui Cristian a fost să ascundă prosopul la el în cameră unde nu-l putea găsi nimeni şi să telefoneze bunicilor. Erau acasă. - Sărut mâna, Buno. Ai găsit florile? - Bună, Cristian. Care flori? - Trandafirii din living. - Nu am intrat pe acolo, poate i-a găsit bunicul tău. - Poate. Am trecut să iau maşina să-i fac plinul cum m-am înţeles cu bunicul şi ţi-am adus nişte trandafiri frumoşi. Ştiu că-ţi plac trandafirii şi mai ales cei roşii. - Greşit. Mie îmi plac cei albi. - Vai, bunico, şi eu care mă gândeam că ai să te bucuri pentru ei... - Cum să nu mă bucur, puiule, mai ales când sunt de la tine. Când primesc flori nu contează prea mult culoare. Cei albi îmi plăceau să-i primesc de la bunicul tău şi apoi a luat obiceiul şi tatăl tău să-mi aducă când îmi lua flori, tot trandafiri albi. - Bine, bunico, am să ţin cont pe viitor. Să-i spui bunicului că am să trec mâine să iau maşina când ies de la facultate. - Bine, puiule, îi spun. - Sărut mâna şi noapte bună. - La revedere. Va vedea el dacă bunicul a luat florile sau nu şi dacă există vreo suspiciune asupra adevăratului motiv al vizitei lui la vilă. De fapt nu minţea cu nimic că s-a dus după maşină. A doua zi cum a ieşit de la facultate s-a dus direct la bunici. Trebuia să stea în primul rând de vorbă cu menajera. Cum Maria îmbătrânise, acum în locul ei avea grija casei o rudă în care a avut încredere că-i cinstită şi nu pune mâna 179

să sustragă ceva din minunata comoară ce se ascundea în interiorul vilei. Ambii bunici erau acasă, însă menajera era la piaţă. S-a cam mirat bunica când a întrebat de ea, dar a uitat imediat. Se întreţinea cu bunicul în bucătărie în timp ce i se servise prânzul de către bunică. - Nu vrei un şpriţ, Cristian? - Mulţumesc, bunicule dar vreau să merg să pun benzină la Ford. Poate după amiază o scot pe Andrada la plimbare în afara oraşului. Şi ieri am venit după ea, dar nu eraţi acasă. - Da, am fost la o plimbare mai lungă. La ce oră ai venit? - Pe la vreo cinci după amiaza. - Doar ce am plecat de acasă la ora aceea. Între timp a sosit de la piaţă şi menajera. Cristian trebuia să găsească momentul când putea să stea de vorbă cu ea singuri. Cum a terminat de servit masa, bunicul s-a retras în chioşc să-şi savureze pipa şi să citească presa locală. Bunica s-a retras la ea în cameră, luându-şi la revedere de la Cris. - Doamna Tanţa, se adresă el în şoaptă menajerei, hai până la etaj că vrem să discutăm ceva. - Bine, domnul Cristian, urcaţi că vin şi eu imediat după ce aranjez cumpărăturile în cămară şi spăl vasele din care aţi mâncat. Când a intrat în dormitorul ce le-a fost pentru o oră cuibul dragostei, nu a descoperit nicio neregulă. Totul părea neclintit. - Spuneţi domnul Cris, ce doriţi de la mine? întrebă curioasă Tanţa de cum apăru în pragul camerei. - Tot ce vorbim, aici să râmână, să ne înţelegem de la început.

180

- Aveţi toată încrederea. Ce naiba sunt femeie bătrână, nu umblu cu bârfa. - Ieri am fost cu prietena mea în vizită la bunici şi cum nu erau acasă, arâtându-i vila, ne-a furat peisajul în acest dormitor. - Fiţi fără grijă, am văzut că erau deranjate anumite perne faţă de cum le-am aşezat eu şi apoi am sesizat că lipseşte şi un prosop din sertar. Când am găsit trandafirii în living şi i-am pus în vază, m-a întrebat domnul doctor cine i-a adus şi atunci m-am gândit că ori matale ori domnişoara Deea aţi trecut pe aici. - Prosopul este la mine acasă, dar nu mai este curat. - Aduceţi-l aici, sau mai bine mi-l aduceţi acasă la mine. Îl spăl şi-l aduc eu să-l pun la loc să nu afle doamna profesoară. - Mulţumesc, doamna Tanţa. Luaţi de aici nişte bani să cumpăraţi detergent. Cristian i-a băgat în buzunar câteva mii de lei. - Lăsaţi, domnul Cris, nu-i nevoie... - Lăsaţi aşa, nu este nicio problemă. După amiază vă aduc corpul delict, spuse el vesel că a reuşit să rezolve fără greutate situaţia delicată în care se afla. A mers la garaj, a scos Fordul şi luându-şi la revedere de la bunic, a plecat liniştit spre centrul oraşului ca apoi să treacă pe la cămin să o ia pe Andrada. Dorea să o ducă la pădure, să închirieze o căsuţă şi să petreacă câteva clipe de dragoste cu iubita lui fără nicio grijă de data aceasta. Acum amândoi o vor face din plăcere, nu numai el. La ieşirea din oraş va face şi plinul de benzină la maşină.

181

Îmbrăţişarea pădurii

Cristian încerca să-şi facă o analiză amănunţită a

sentimentelor sale care uneori erau contradictorii. Era învăţat să zburde dintr-o relaţie în alta, fără a poposi mai mult în vreuna decât un fluture pe o floare, considerând că este suficient adăugarea unei alte femei pe lunga sa listă cu partenerele de amor. La cei douăzeci şi trei de ani avea o experienţă destul de bogată în arta seducţiei şi mai ales în aplicarea ei, întâlnind destule naive care se lăsau cucerite de cuvintele sale frumos meşteşugite. Începuse să se aventureze în această practică încă de prin şcoala generală când s-a culcat pentru prima dată cu o fată, chiar un pic mai mare decât el, fiind elevă la liceu şi cu oarece experienţă şi activitate sexuală. Era cea care i-a deschis apetitul pentru această ocupaţie plină de plăceri. Ea i-a fost mentorul care l-a iniţiat în arta amorului, aceasta până s-a plictisit de el şi a căutat un altul mai experimentat. Cum drumul era deja deschis, Cristian nu a făcut altceva decât să-l continue. Fiind un tânăr plăcut ca înfăţişare şi mai ales că era exponentul unei familii foarte cunoscute în oraş, devenise o vedetă, un brand la care tânjeau majoritatea junelor de liceu. Anii au trecut, experienţele au continuat şi niciodată nu s-a simţit legat sufleteşte de cineva. O singură dată a avut ghinionul ca una dintre partenerele sale ocazionale de sex, tot elevă de liceu, dar de undeva dintr-o comună a judeţului, să rămână însărcinată. Cum exista nu numai riscul exmatriculării, ci şi de a deveni tată când încă nu era major, cu ajutorul bunicului a scăpat de această grijă, fără ca părinţii să afle vreodată 182

ceva. Oare să se repete şi de data aceasta accidentul acela nefericit? Spera ca Andrada să nu rămână însărcinată, chiar dacă acum nu era aceeaşi situaţie. Examenele începeau peste mai puţin de două luni. Va ieşi cu salariu şi eventual puteau să se căsătorească şi să se mute la bunici. Dar nu-i surâdea de loc o căsătorie atât de curândă, când era învăţat să fie liber ca pasărea cerului. Începea să-şi analizeze priorităţile şi sentimentele. Simţea că o place pe Andrada, chiar că o iubeşte. Simţea nevoia de a fi mereu în apropierea ei. Şi-o dorea nu numai ca amantă cum s-a exprimat ea, ci ca iubită de suflet. Era curios faptul că acum orice avans din partea vreunei colege pe care a avuto sau nu în pat, nu-l mai atrăgea ca înainte când abia aştepta să plece cu ea undeva pe unde putea să-şi ducă plăcerea la îndeplinire. Gândul la Andrada şi la puţinele lor clipe petrecute în dormitorul de oaspeţi al bunicilor, cu evenimentele ce s-au întâmplat atât de neaşteptat îl încânta de plăcere, dar îl şi nedumerea. Oare Andrada a fost cea despre care se spunea că este o fată inteligentă care nu se lasă păcălită de cuvintele frumoase ale unui bărbat, dovadă că la cei douăzeci şi unu de ani încă a fost fecioară, sau ceva a schimbat radical modul său de gândire cedându-i când nici nu se mai aştepta la aşa ceva din partea ei? Să fie adevărat că s-a îndrăgostit de el şi acesta a fost singurul motiv? Dar de ce cu mai puţin de două ore înainte de a ajunge în dormitor gândea altfel? Cristian conducea atent Fordul pe străzile aglomerate, mergând spre căminele studenţeşti cu gândul mereu la acest eveniment care poate îi va schimba cursul normal al vieţii sale plină până acum de suspans, aventuri una mai plăcută decât alta şi mai ales de plăcerile carnale. Oare îi va rămâne fidel Andradei sau firea sa îi va juca feste 183

călcând în străchini şi în continuare cum spunea bunica despre bunic? Va vedea el ce se va mai întâmpla pe viitor. Deocamdată nu era sigur pe nimic. Ajuns la căminul Andradei, claxonă şi ea apăru imediat la fereastră. Poate pe viitor se putea strecura în camera iubitei fiind şi el student şi dacă îl atenţiona pe portar cu ceva bani, gândea tânărul, scăpa astfel de nişte cheltuieli inutile pentru găsirea teatrului viitoarelor activităţi erotice. Numai să nu-i fie colega în cameră. Astăzi o dorea pentru câteva ore, să le petreacă împreună, fără să-i mai deranjeze nimeni. Dorea să se simtă în siguranţă şi să nu mai stea cu teama de a fi surprinşi de cineva. Dorea să o vadă pe Andrada cum i se dăruieşte fără nicio reţinere, din plăcere şi din dragoste, nu împinsă de alte scopuri necunoscute încă lui. Doar aşa putea să-şi dea seama de adevăratele sale sentimente. Ştia că se poate adeveri proverbul străvechi precum că „năravul din fire nu are lecuire”, dar va căuta să se mai abţină având acum o parteneră pentru aceste plăceri. Spera să fie de acum plăceri reciproce şi sincere. Andrada îi făcu semn cu mâna că va coborî imediat. Nu au trecut nici cinci minute şi deja era în maşină şi-l săruta cu foc fără să mai ţină cont de faptul că putea fi văzută ce cei din jur sau de la ferestre unde se zăreau locatarii atraşi de claxonul Fordului ce capta întotdeauna, prin frumuseţea lui, atenţia chiar şi a celor care nu se pricepeau la maşini. - Unde mergem, iubitule? Ce dor mi-a fost de tine! Parcă nu ne-am despărţit aseară, ci de luni de zile. Abia aşteptam să te revăd. - Ei, cum te-ai descurcat când te-ai întâlnit cu Deea şi cu Robert? răspunse el cu altă întrebare. Mergem în natură cum îţi place ţie.

184

- Da? Bravo, îmi place să fiu în natura curată de orice încărcătura artificială şi inutilă ca în oraşe. Cum m-am descurcat? Bine. M-a descusut Deea ce-am făcut, unde am fost, cum mai merg relaţiile dintre noi, dar m-am descurcat. Am evitat ce era de evitat şi le-am spus că ne-am plimbat, am fost la cină la Mioriţa şi atât. Nimic de dormitor şi de „armăsarul” de acolo, încheie ea râzând veselă. - Şi-ţi făceai probleme de cum te vei simţi când te vei întâlni cu cei cunoscuţi. Te-ai speriat degeaba. - Da, şi eu am rămas surprinsă cât de uşor a fost sămi ascund acest secret. Sper că a rămas un secret după ce te-ai întâlnit şi tu cu amicii din grupă. - Desigur. De ce le-aş fi spus? - Eu ştiu? Aşa sunt în general bărbaţii. O fac să-şi satisfacă orgoliul lor puternic, lăudându-se cu aventurile lor sexuale. Dacă nu se laudă despre noua cucerire, este în concepţia lor ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat. - Ai studiat şi psihologia masculină? - Printr-un studiu personal, nu în facultate. Crezi că nu am dreptate? - Poate că da, pe undeva. Cam aşa se întâmplă când ai relaţii cu un anumit tip de femei şi mai ales la o anumită vârstă. Acum în cazul nostru nu se mai pune problema prezentării relaţiilor intime în public. Este ceva strict personal şi de cuplu. Noi dorim să fim împreună mereu ca un cuplu, nu episodic. - Uite că ne apropiem de Căprioara şi de camping. La asta te-ai gândit cumva? Cumva te-ai gândit să mai guşti din tortul abia început încă o felie? - Şi cât mai mare. Vreau să-i simt toată savoarea, toată dulceaţa tortului abia început. - Dar nu vreau să intrăm direct în căsuţă. Vreau să ne plimbăm ţinându-ne de mână pe aleele pădurii de stejari. 185

Să ascultăm păsărelele. Să le vedem şi pe ele cum se iubesc, cum îşi cântă una celeilalte imnul dragostei împărtăşite. Ştii, multe specii de păsări îşi rămân fidele toată viaţa, aşa cum altele ca şi... ştiu eu cine... umblă din parteneră în parteneră. - Deci şi femela este tot o poligamă, spuse Cris trecând peste aluzia iubitei. - Este, dar datorită infidelităţii masculului. - Nu te cred. Hai să ne punem de acord. Sunt infideli amândoi. De acord? - Binee, fie ca tine. Eu vreau să am un partener monogam promiţându-i că nu-l voi înşela niciodată. Cristian parcă maşina în faţa restaurantului Căprioara şi o sărută cu patimă pe Andrada. - Pentru promisiunea ta meriţi acest sărut. - Pe care tu încă nu ai făcut-o. - Am să o fac. Crezi că acum mai am nevoie de altcineva avându-te pe tine? - Eu ştiu? - Hai la plimbare şi nu mai fi atât de neîncrezătoare. Cei doi tineri s-au luat de mână şi au pornit pe aceeaşi alee pe care sau consumat primele lor intimităţi, primele săruturi. Andrada plină de vioiciune şi bună dispoziţie îl trăgea după ea pe Cris, să o rupă la fugă pe alee. Comod cum era, nu s-a lăsat antrenat de veselia fetei. - Vezi tu, Cris dragule, de ce-mi place mie natura? E atâta bucurie şi atâta înţelepciune în glasul ei mut, încât privind dansul acestor nevinovate frunze purtate în vânt, cu puţină imaginaţie visezi că sunt doi balerini dansând în „Lacul Lebedelor” al lui Ceaikovski pe marea scenă a Teatrului Mare din Moscova. Noi suntem spectatorii privilegiaţi al acestui măreţ spectacol oferit gratuit într-o 186

sală imensă cum este această pădure. Uite cum coboară cele două frunze de arţar plutind deasupra noastră. Suntem spectatorii acestui mirific spectacol al vieţii fără de cuvânt. Mai are oare cineva timp astăzi să se gândească şi să privească prin ochii inimii la toate astea? Mai poate oare cineva să se bucure şi să sufere împreună cu pădurea îngălbenită toamna, aflată parcă în agonie şi îngenuncheată de trecerea timpului, dar purtându-şi cu demnitate povara morţii ca pe o comoară? Uneori aceste lucruri aparent simple mă înalţă atât de sus, încât trăiesc spiritual alături de acesti falnici copaci, bucuroasă de a fi părtaşă la liniştea şi pacea ce domneşte în mijlocul lor. - Desigur, Andrada, adeseori trecem nepăsători pe lângă aceste scene de viaţă, aşa cum trecem nepăsători inclusiv peste evenimente importante din propria noastră viaţă. Dacă ne-am face timp măcar pentru o clipă să ne lăsăm furaţi de mirajul culorilor naturii vii, de a avea nostalgia şi sensibilitatea de a iubi tot ce ne înconjoară la tot pasul, mai ales acum în mijloc de primăvară, purtaţi de aripile acestei fantezii, cu siguranţă că lumea ar fi mai bogată spiritual. Am fi mai buni, mai înţelegători, armonia şi fericirea ar fi mai aproape de noi, iar sufletele tuturor ar alerga valsând fericite asemeni frunzelor de care vorbeşti tu. - Da, am devenit insensibili la tot ce ne înconjoară, gândul fiindu-ne doar la bani, politică, hrană. Am devenit mai săraci din punct de vedere spiritual decât acum cincizeci de ani când parcă oamenii erau mai atenţi la ce se întâmpla în jurul lor, participau mai activ, mai dedicaţi vieţii spirituale. Aceasta o spun gândindu-mă la măreţele opere lăsate moştenire naţiunii de marii noştri poeţi şi scriitori care ne-au încântat copilăria prin lecturarea acestora.

187

- Aşa este. Uite, am ajuns la copacul căzut şi de unde ai fugit ca o căprioră speriată la vederea vânătorului sau a lupului rău. - Hi, hi, hi. Şi nu s-a dovedit că erai un lup rău? - Numai că până la urmă căprioara s-a lăsat mâncată de lupul cel rău... - Da, aşa este. Nu ştiu ce mi-a venit să o fac, eu care aveam alte concepte mai spartane despre onoare şi virtute. - Te-ai îndrăgostit cumva? - Dacă am intrat în bătaia puştii şi m-am lăsat vânată, înseamnă că aşa s-a întâmplat. Tu ce crezi? - Că am fost un vânător foarte norocos. Mai staţionăm un pic pe această buturugă? Mi-e dor de primele noastre sărutări. Erai aşa de nevinovată..., timidă ca o adolescentă la primul sărut şi tremurai exact ca frunzele tale de arţar, sosiile balerinelor din Moscova. - Nu mai râde de comparaţiile mele. - Nu râd. Chiar îmi place romantismul tău. Mă aduce şi pe mine cu picioarele pe pământ. Încep să gândesc altfel despre relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, să nu mai văd în femeie doar o simplă parteneră de plăceri carnale. - Mă bucură. Aşi vrea să reluăm firul iubirii nevinovate din acea zi tot de aici. Aşa că aştept de la tine acelaşi sărut paralizant, care mă înspăimântase, mă făcuse să simt că nu mai aveam aer, mă sufocam de atâta dragoste pe care nu am simţit-o şi trăit-o niciodată. Ce frumos era şi ce plăcut... şopti ea cu nostalgia în priviri. - Atunci de ce ai fugit? - De teamă. Nu atât teama de tine, cât mai ales teama de mine. De cum voi răspunde acestor chemări. Dacă m-aş fi lăsat copleşită de atâtea sentimente contradictorii? - Adică? De ce contradictorii?

188

- Pentru că doream să rămân aceeaşi fată pură chiar dacă aveam douăzeci şi unu ani, când altele îşi încep viaţa sexuală la mai puţin de paisprezece. Dar doream să simt pe viu plăcerile ce ţi le dau aceste trăiri în braţele unui bărbat. Să simt divinul şi sublimul unei dăruiri şi iubiri sincere. - Lucru ce s-a întâmplat, nu-i aşa, câteva zile mai târziu. - Da, a învins corpul şi sufletul împotriva raţiunii. - Şi acum regreţi? - Nu. M-ai văzut tu regretând, când te-am rugat să reînnodăm firul rupt pe acest buştean putred? Am fost un pic confuză şi apoi derutată după episodul dormitor de oaspeţi, ca apoi acasă la mine în cameră, am analizat pe toate feţele ce s-a întâmplat şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să regret ce fac din dragoste pentru persoana iubită. Da, Cristian, tu acum ai devenit universul meu spiritual pentru că te iubesc cu toată fiinţa şi toată dăruirea de care pot fi capabilă. - Şi eu te iubesc, Andrada. Eşti cel mai de preţ dar pe care l-am primit de la viaţă. Încep să înţeleg ce înseamnă viaţa petrecută cu tine. Fiecare clipă când nu eşti lângă mine se transformă în dor. Un dor care arde, pârjoleşte şi nu am nicio pomadă care să ungă acest suflet încins de flacăra dragostei pentru tine. Cristian terminând de rostit fraza spusă dintr-o suflare, nu-i venea să creadă că a rostit aceste cuvinte. Se întreba unde este bărbatul care doar îşi ridica pălăria într-o reverenţă de curtoazie şi îşi părăsea partenera de plăceri fără niciun regret? Da, simţea că şi-a găsit persoana care îl va domina, care i-a înmuiat tăria lui de caracter, de bărbat fără complexe în faţa femeilor. Este îndrăgostit pur şi simplu de această 189

bruneţică frumoasă, cu un corp aşa de subţire de îţi este frică să nu i se frângă când o strângi în braţe? O luă în braţe, o ridică pe sus şi o aşeză pe trunchiul de copac. Andrada cu mâinele de după gâtul lui Cristian a pus stăpânire pe gura lui însetată de dragoste. Era vulcanică aşa cum nu a fost în nicio întâlnire. Era dornică de dragoste, voia să simtă plăcerea ce ţi-o dă acest sentiment prin toată fiinţa. Se ridică de pe buştean şi se lipi de Cristian cu tot corpul. Buzele fetei acopereau cu sărutări pătimaşe gâtul, buzele, obrajii tânărului, iar mâinele îi făceau un du-te-vino pe tot corpul lui. Cristian surprins de acest entuziasm nebănuit, răspunse cu aceleaşi sărutări şi mângâieri. Privirile lui de vânător înnăscut descoperiră la câţiva metri spre interiorul pădurii un loc ascuns vederii eventualilor iubitori ai naturii ce s-ar putea rătăci în acea zonă. O luă în braţe din nou şi plecă cu ea aşa îmbrăţişaţi spre acel loc ascuns. Dacă tot iubea natura, de ce să nu se iubească şi ei în mijlocul naturii? Ce putea fi mai pur şi mai romantic decât să simţi cum te îmbrăţişează atât natura cât şi iubita? Locul era ideal pentru intenţiile sale. Un strat gros de frunze acoperea pământul, iar flori de brânduşe, viorele şi de toporaşi răsăreau prin acest strat pufos aşezat ca o saltea moale şi odihnitoare printre copaci. O lăsă uşor din braţe şi se întinse alături de ea. Ce s-a întâmplat în următoarele momente? Au simţit ce înseamnă dragostea împărtăşită. O dragoste curată şi plină de dăruire. Au trăit sublimul cum poate nu-l vor mai trăi niciodată. De data aceasta şi Andrada a simţit ce înseamnă să fii cuprinsă de fiorii incomensurabili ai unei trăiri sexuale făcută cu plăcere şi din plăcere. Când amândoi s-au întâlnit într-o explozie de senzaţii, cel ce ar fi trecut pe lângă ei ar fi fost foarte alarmat la strigătele fără înţeles ale 190

celor doi parteneri. Acesta a fost momentul când s-au simţit legaţi nu numai trupeşte, cât mai ales sufleteşte pentru totdeauna. Nimic nu-i mai putea despărţi pe viitor. Aceste două destine care până în urmă cu două săptămâni erau două destine necunoscute, două destine paralele, s-au unit pentru o veşnicie prin spiritul dragostei curate la o vârstă totuşi a incertitudinilor.

Epilog

La Facultatea de Construcţii Navale din Galaţi,

erau în plină desfăşurare festivităţile de absolvire a unei alte noi generaţii de studenţi. Se anunţau de la tribuna special amenajată în sala de festivităţi studenţii care au absolvit pe primele locuri, şefii de promoţie, şi se ţineau speach-uri atât de către conducerea facultăţii, cât şi de către studenţii premianţi, şefii de promoţii sau şefii Ligii studenţeşti. Alături de Cristian şi prietenii săi, Andrei şi Marian, îmbrăcaţi în cunoscutele robe negre şi cu nelipsita togă ceşi va lua zborul spre înăţimi când se va încheia festivitatea, se aflau şi prietenii de la facultatea de medicină, Deea, Andrada şi Robert, alături de familia Ştefan Trăistaru senior şi Mircea Trăistaru junior, emoţionaţi deoarece era primul absolvent din a doua generaţie. Bunicii erau încântaţi de faptul că nepotul lor va fi inginerul familiei, cu o preocupare pur tehnică. Până acum generaţiile familiei Trăistaru, bunic şi bunică, s-au îndreptat 191

spre învăţământ sau medicină. Poate Cristian a moştenit ceva de la mamă, dar cum ea şi-a trăit toată tinereţea la ţară în mijocul naturii şi a animalelor, tradiţia s-a fisurat şi prin această fisură a scăpat dorinţa lui Cristian de a construi nave, nu de a urma tradiţia familiei, mai ales că şi-a ales ca specialitate navigaţia, să opereze asupra nervilor care conduc o navă, precum bunicul care şi-a ales ca specialitate neurochirurgia, să repare nervii umani avariaţi de diferite maladii sau accidente vasculare. Nu numai faptul că nepotul lor drag termina o facultate i-a determinat să participe la această festivitate, ci şi faptul că vor avea posibilitatea să cunoască în premieră părinţii viitoarei lor nepoate Andrada. Cristian era îndrăgostit de iubita lui ca un adolescent. Nu ştia cu ce atenţii să o mai înconjoare. Şi Andrada îl iubea pe Cris cu toată pasiunea. El reprezenta prezentul şi viitorul ei. Trăiau prin această afecţiune şi se manifestau aşa cum şi-ar fi dorit orice bărbat sau femeie să întâlnească un partener de viaţă. La o lună de la data când au devenit un cuplu se întâlneau zilnic pentru a fi doar câteva clipe împreună. Cristian s-a hotărât să facă pasul decisiv, să o prezinte pe Andrada prima data bunicilor ca logodnică, ca apoi să o prezinte şi părinţilor. Cum exista în familia Trăistaru tradiţia ca părinţii să nu intervină direct asupra hotărârii tinerilor de a-şi alege perechea de viaţă, bunicii nu au avut nimic de obiectat. Îngăduitori, au fost de acord ca tinerii să locuiască la ei în anul universitar următor, până se vor căsători oficial. Andrada era încântată de felul cum i se derula firul vieţii în ultimul moment. Nici nu spera să găsească un 192

asemenea partener de viaţă. Şi când te gândeşti ce impresie dezastruasă îşi făcuse despre Cristian la început. Nici nu gândea că vor putea fi cel puţin amici, dar să se îndrăgostească de el şi Cristian să devină de nerecunoscut, dintr-un tânăr pornit numai pe aventuri uşoare, un tânăr îndrăgostit de ea, fata timidă şi fără speranţă că se va îndrăgosti vreodată. Trăia prin el şi cu el tot ce-şi doreşte o tânără pentru viitor. Cum a terminat examenele, a plecat acasă la Mangalia. I-a povestit mamei că a cunoscut la Galaţi un tânăr de care este îndrăgostită şi de care a hotărât să-şi unească viaţa. Ramona la aflarea acestei veşti s-a panicat neştiind cine este viitorul ginere. - Andrada, abia ai douăzeci şi unu de ani, de ce să te căsătoreşti la această vârstă când abia ai intrat în anul trei de facultate? - Mami, cred că destinul vrea să vă moştenesc întrutotul. Şi voi v-aţi îndrăgostit la sfârşitul anului doi de facultate. - Da, dar... - Nici un dar. Eu îl iubesc şi el mă iubeşte. Nu-i nevoie să ne căsătorim dacă asta doriţi, dar nu mă voi despărţi de el. - Bine, dar cel puţin i-ai cunoscut familia? - Normal, este fiul unor profesori universitari, sora lui îmi este cea mai bună prietenă şi colegă. Prin ea l-am cunoscut, iar bunicii sunt foste personalităţi ale oraşului. Bunicul este un renumit specialist în neurochirurgie, iar bunica a fost rectorul Universităţii înainte de revoluţie. - După cum îi prezinţi tu, se pare că ai prins lozul cel mare, fiica mamii, dar el te iubeşte?

193

- Cu toată certitudinea, mamă, îţi pot garanta că mă iubeşte aşa cum îl iubesc şi eu, aşa cum îl iubeai şi tu pe tata când aţi hotărât să fiţi împreună. - Andrada, ce vrei să spui, voi trăiţi deja împreună? - Mami, ţie am încredere să-ţi mărturisesc că el a fost primul şi va fi singurul bărbat care m-a determinat să trec peste poveţele tale. - Doamne, copilă, ce vrei să spui? Ce va spune tatăl tău dacă află? - Întreabă-l cum s-ar fi simţit părinţii tăi dacă aflau că fiica lor nu mai este fecioară la aceeaşi vârstă cu a mea. Trăim în alte vremuri cu alte concepte despre moralitate şi viaţă. - Bine, bine şi cum se numeşte familia în care vrei să intri? - Trăistaru, mami. Mircea şi Săndica Trăistaru se numesc părinţii lui Cristian. - Mi se pare cunoscut numele. Au lucrat prin Dobrogea cu mulţi ani în urmă? - Aşa am auzit. - Măi, să fie al naibii. Nu o fi Săndica fosta mea subordonată viitoarea ta soacră? El este cumva profesor de franceză? - Da, mami, şi de engleză, dar are dat şi doctoratul, ca şi soţia lui în ştiinţele naturii. - Ca să vezi ce înseamnă destinul! Cum putea copilul meu să se cunoască şi să se iubească cu fiul lui Săndica? Cine hotărăşte destinele oamenilor de acolo din Univers? - Nu ştiu, mami. Ceea ce ştiu eu, este că-l iubesc şi nu pot trăi fără el, aşa cum şi el mă doreşte să-i fiu toată viaţa alături. 194

- Of ,Doamne! Voi vorbi cu tatăl tău. Ce surpriză va fi şi pentru el când va auzi cu cine are şansa de a se înrudi. - Sper să fie de acord să mergeţi la festivitatea de absolvire a lui Cristian. - Şi eu sper. Apropo, părinţii băiatului ştiu cine eşti? - Nu ştiu. Am fost odată invitată la masă de prietena mea. Tocmai atunci mama ei a avut o cădere de calciu când intram pe uşă. Noroc că s-a repezit Andreea să o ajute. - Cădere de calciu zici? Şi cum s-a manifestat? - Când a strigat Deea la ea că am venit şi ne-a văzut, a scăpat pe jos zarzavatul ce-l ducea spre oala cu ciorbă. Abia şi-a revenit după câteva minute. - Hm, interesant. Şi tatăl lui Cristian? Nu a spus nimic? - Nu era acasă. La masă am vorbit puţin şi apoi ne-am mai întâlnit o singură dată la aniversarea lui Cris, dar atunci nu am prea avut timp de discuţii, fiecare având alte preocupări. Ştii cum este, tinerii cu tinerii, restul cu ale lor. Seara când Viorel a sosit acasă şi a aflat de la Ramona, că fiica lor este îndrăgostită şi vrea să se căsătorească cu fiul Săndicăi, subordonata sa, era să leşine. Tocmai gusta dintr-un pahar cu vin. Vinul a început să-i ţâşnească pe nas şi el să tuşească de îi ieşeau ochii din orbite. Noroc că Ramona nu era atentă la ce s-a întâmplat fiind cu spatele şi preocupată de cârpa cu care ştergea praful de pe servantă. - Ce, ce vrei să spui? Andrada vrea să se mărite? Nu-ţi dai seama ce spui? Abia a trecut în anul trei, mai are patru ani de facultate plus rezidenţiatul. - Şi noi tot în anul doi ne-am culcat prima dată. 195

- Deja trăiesc împreună? Doamne, cred că înnebunesc. Cum să ne facă fiica noastră aşa ceva după educaţia primită? - Nu te mai lamenta ca o femeie isterică. Nu ai aflat cine este acum familia băiatului. Ramona începu să-i povestească tot ce a aflat de la Andrada despre familia Trăistaru. Cele auzite l-au mai liniştit pe Viorel. Nu averea şi starea socială a viitorilor socri ai fiicei îl neliniştea, ci faptul că trebuia să dea ochii cu Săndica, iubirea lui disperată pentru o femeie care nu a dorit să-i aparţină şi pentru care fapt a trebuit să o violeze ca să o aibă ca femeie. Va da de gol acum după atâţia ani ce s-a întâmplat în magazia de uruială a C.A.P.-ului din Dobrogea, sau vor lua cu ei în mormânt această taină care le-a marcat întreaga viaţă? Familia lui Cristian a sosit mai devreme la festivităţile de absolvire, aşezându-se pe scaunele din faţă a sălii. Nu era uitat nici faptul că bunica lui a fot rectorul universităţii înainte de ieşirea la pensie, de aceea a fost invitată chiar şi la această vârstă să ţină un speach. La finalul întâlnirii, când toate togile zburau pe sus împrăştiindu-se prin toată sala, Cristian a alergat să-şi îmbrăţişeze familia, însă privirea lui era disperată. Nu o vedea nicăieri pe Andrada. A sosit sau nu? Venind cu maşina, familia Axinte a întârziat la trecerea Dunării cu bacul, aşa că au ajuns la finalul festivităţilor. Andrada încerca să se strecoare printre cei prezenţi dând din coatele ei ascuţite, lăsând urme pe unde lovea, nerăbdătoare să-şi regăsească liniştea sufletească în braţele lui Cris. Îi era dor după două săptămâni de când nu s-au văzut. Simţea lipsa înbrăţişărilor şi a sărutărilor sale pline de pasiune. Simţea lipsa fiorilor ce o cuprindeau când mâinile sale tandre o mângâiau pe tot corpul şi buzele sale dulci îi transmiteau 196

fluturaşi prin stomac. Îl iubea şi îl dorea alături de ea. Acum venea cu părinţii după ea ca să le dea binecuvântarea, fără de care se simţea mereu vinovată de iubirea sa pentru el. Întânirea celor două familii a fost un amalgam de sentimente, de simţăminte şi de emoţii. Dacă te uitai când s-a întâlnit Ramona cu Mircea, în ochii lor se citea uimirea, surpriza şi chiar o senzaţie plăcută, că după atâţia ani în care nu au ştiut nimic despre evoluţia vieţii lor, se reîntâlnesc când sunt părinţi şi au copii mari, existând chiar şi perspectiva de a se înrudi. Când priveai cum s-au salutat Viorel cu Săndica, un arbitru neutru putea să sesizeze cu câtă ură era întâmpinat viitorul cuscru. Oricât s-ar fi străduit să ascundă repulsia faţă de Viorel, Săndica l-a întâmpinat cu atâta răceală şi dispreţ încât pe Viorel îl treceau fiorii şi o transpiraţie rece i se scurgea pe şira spinării. Ramona curioasă şi încă neîmpăcată cu gândul că după atâţia ani nu ştia dacă între cei doi s-a întâmplat ceva, a rămas convinsă fără tăgadă că ei ascund o mare taină pe care nu o va afla niciodată. Acum nu dorea să o mai afle pentru viitorul fiicei lor. Vieţile celor două familii au decurs în timp ca două vieţi paralele. Nimic nu presupunea că vreodată se vor intersecta. Iată că cei doi copii ai lor, Andrada şi Cristian, au făcut ca aceste destine paralele să se intersecteze undeva într-un dormitor de oaspeţi ai unei vile boiereşti din Galaţi.

197

198

Cuprins Prefaţă.........................................................................................5 PARTEA ÎNTÂI.........................................................................8 Ploaia care ucide........................................................................8 Flori la casă nouă.....................................................................25 Suflete nedespărţite................................................................35 Cumpăna vieţii........................................................................50 Surpriza revederii...................................................................61 PARTEA A DOUA..................................................................70 Pecetea destinului...................................................................70 Căutare nocturnă.....................................................................77 Max............................................................................................90 Petrecerea...............................................................................109 Pariul.......................................................................................121 Pregătirea atacului final.......................................................127 Mirajul pădurii de stejar.......................................................143 Enigme....................................................................................155 Durere şi extaz.......................................................................190 Îmbrăţişarea pădurii.............................................................211 Epilog......................................................................................221

199

200