Zona nouă 1/2012

zona nouă

toamna 2012

Revista Zona nouă este un proiect cultural finanţat de Centrul Cultural Interetnic Transilvania din Sibiu

zona nouă: Stalker:

Radu Vancu Redactor-şef:

Vlad Pojoga

Secretar de redacţie:

Krista Szöcs Zonişti:

Adelina Barbu • Irina Bruma • Daniel Coman Dana Constantin • Ana Donţu • Anatol Grosu Mihai Hălmagiu • Cristina Jidveianu • Alexandru Marinovici Alina Muntean • Marina Palii • Roman Petruşca • Savu Popa Cosmin Popescu • Mădălina Spulber • Cătălina Stanislav Mihail Surdu • Andrei C. Şerban • Sînziana Şipoş Ana-Maria Tirea • Andreea Tudosă • Ioana Vintilă Adrian Virgil Prieteni:

Rita Chirian Teodora Coman Claudiu Komartin Ana Toma Dragoş Varga Imaginea de pe copertă:

Raisa Hagiu

ISSN 2285 – 7591

toamnă 2012

zona nouă

zona nouă. despre un cenaclu, o revistă & o prietenie

De la naşterea Zonei noi se împlinesc exact doi ani şi jumătate. Ne-am întâlnit întâia oară pe 20 mai 2010, în sala 55 a Facultăţii de Litere şi Arte din Sibiu. A fost cea mai lungă întâlnire a noastră: a durat vreo patru ore până când şi-au găsit numele. Zona tarkovskiană i-a ademenit pe toţi; şi, cum erau nouă scriitori juni în sală, Zona nouă li s-a părut logo-ul ideal.

De n-o fi fost chiar ideal, norocos pot spune liniştit c-a fost. După doi ani şi jumătate de întâlniri săptămânale, cei nouă sunt acum vreo douăzeci. Aproape toţi publicaţi în reviste serioase, trecuţi pe la cluburi de lectură profesioniste (Institutul Blecher al lui Claudiu Komartin e exemplul superlativ – Claudiu fiind, de altfel, unul dintre marii prieteni ai zoniştilor), invitaţi la festivaluri de poezie cu ştaif & vizibilitate, participanţi la tabere de poezie, curtaţi de edituri care ştiu ce să facă cu şi pentru o carte, recipienţi ai unor premii deloc neglijabile, câţiva chiar în pragul debutului în volum. (Se va vedea despre cine e vorba la târgul de carte de la sfârşitul lui noiembrie).

La bursa zvonurilor, aşadar, zoniştii stau bine. Când se vorbeşte despre viitorii poeţi de referinţă, numele unora dintre ei sunt deja, vorba lui Nicolae Manolescu, inconturnabile. Au, aşadar, un anume capital de imagine. Care se cere, ca orice capital, reinvestit.

O astfel de reinvestiţie cu capitalizare e revista Zona nouă, care iese acum, după doi ani şi jumătate, deşi proiectul ei e mai vechi cu cel puţin un an. Şi anul trecut, ca şi acum, Revista Transilvania (mă rog, mai exact & mai oficial, Centrul Cultural Interetnic Transilvania) găsise resursele necesare pentru ca junissima Zonă nouă să apară. (Transilvania a fost, de altfel, de la bun început o pia et bona mater a Zonei noi – ajunge doar să amintesc că prima antologie a zoniştilor, cuprinzând patru poeţi şi patru prozatori, a fost publicată tot pe spezele bătrânei doamne ardelene. Spun „prima“ cu oarecare schepsis, cum sper că se va vedea la anul).

N-a fost însă să fie anul trecut, ci abia anul acesta. Cel care a făcut diferenţa a fost Vlad Pojoga, unul dintre mezinii Zonei – abia începând cu anul acesta Pojoga nu mai este licean. (Zona nouă mai are însă cel puţin doi remarcabili membri care sunt elevi la liceu, în speţă eleve – Ioana Vintilă şi Cristina Jidveianu, care scriu deja, în clasele a noua şi a unsprezecea, o poezie în care îmi pun mari speranţe). În doi timpi şi trei mişcări, hiperkineticul Pojoga a schiţat o rubricatură plauzibilă, a trasat sarcinile de lucru, şi-a găsit un secretar de redacţie eficace în Krista Szöcs, a gândit grafica şi layout-ul & a găsit graficienii potriviţi pentru asta – a făcut, în fine, cam tot ce trebuie să facă un redactor-şef pur-sânge. Iar zoniştii din anii 2-3 sau chiar de la master, care la cei 22-23 de ani ai lor sunt de-a dreptul veterani faţă de Pojoga, par a se simţi instalaţi realmente confortabil în mica dictatură personală a celui mai june dintre studenţii zonişti. În orice caz, proiectul lui de revistă pare a-i prinde de minune.

După cum se înţelege, nu sunt eu cel în măsură să scrie un fel de editorial de direcţie.

Singurii care stabilesc direcţia revistei, felul în care ea va trăi & se va mişca, sunt Pojoga & ceilalţi zonişti. Eu pot să spun doar că mă simt de asemenea la fel de confortabil în postura de prieten al revistei lor. (Şi, mai ales, de prieten al lor – dacă-mi îngăduie asta). Şi sper doar că, în ce priveşte prietenia cu revista zoniştilor, this could be the beginning of a beautiful friendship. După cum e şi prietenia cu ei – care, pe mine unul, chiar m-a dus în Zonă. Lucru pentru care le voi fi întotdeauna recunoscător.

Radu Vancu

•3•

toamnă 2012

zona nouă

Apropieri (ăsta nu-i un manifest, e o declaraţie de independenţă)

Zona nouă nu este un cenaclu.

Zona nouă este un grup de prieteni.

Zona nouă este, chiar, un grup de supravieţuitori.

Prima dată când am ajuns în zonă, acum aproape doi ani, eram şase oameni în jurul a şase mese unite. Ana, Irina, Anatol, Cosmin, Radu şi cu mine. Irina scrisese un poem cu un hol de spital din care ieşea multă lumină. Cred că asta era şi este Zona nouă, un hol din care iese multă lumină.

La începutul acestui an universitar, făcuserăm (şi da, am numărat toate mail-urile cu anunţuri trimise vreodată de pe adresa de mail a zonei) 50 de ediţii ale cenaclului. Aşa că această revistă nu era decât pasul natural, decât consecinţa logică a prieteniei noastre. Zona nouă – revista – apare într-un context literar aparte. Am început să discutăm acum, în anul 2012 (în afară de iminentul sfârşit al lumii din decembrie – bineînţeles că am vrut să scoatem şi noi o revistă până vine Apocalipsa, nu?), despre felul în care ne aruncăm în gol de pe douămiism şi încercăm să schimbăm formulele poetice. Biograficul, carnalul şi violentul încep să treacă în plan secund. Întrebarea legitimă care se pune acum este, desigur: ce urmează?

Noi, cei de la Zona nouă, încercăm să fim cât mai diferiţi unul de celălalt (mă refer, desigur, la discurs). Iar eu cred că ăsta e pasul următor: o literatură cu zeci, cu sute de voci care nu au nimic în comun una cu cealaltă. Pentru că o asemenea literatură este necesară şi pentru că, dacă nu vom înceta să scriem, aşa cum s-a scris şi începe să se scrie în unele grupuri de astăzi, la fel, nu vom exista niciodată ca o literatură în adevăratul sens al cuvântului. Da, ăsta-i paradoxul: pentru a putea exista ca o colectivitate, trebuie să existăm ca individualităţi.

Noi, cei de la Zona nouă, promovăm un cenaclu al prieteniei.

Noi, cei de la Zona nouă, nu acceptăm textul literar ca fapt divers.

Noi, cei de la Zona nouă, credem într-un spaţiu al admiraţiei şi nu al invidiei.

De-a lungul timpului, la cenaclul Zona nouă s-a citit poezie şi proză de toate felurile, ba chiar şi dramaturgie, de calitate sau de calitate îndoielnică, unii dintre noi au rămas, alţii au plecat, unii au fost fericiţi, alţii au fost supăraţi, unii ne-au înjurat, alţii ne-au adulat. Dar nu despre asta este vorba. Singurul şi cel mai important lucru în Zona nouă este, cred eu, intenţia de a fi alături de cel care scrie. Noi, zoniştii, vrem să ne ajutăm unul pe celălalt. Vrem să evoluăm. Împreună.

Ca fiecare să-şi găsească propriul drum. Nu există ură şi toată povestea asta cu literatura nu e, pentru noi, un joc pe care cineva trebuie să-l câştige. În zonă nu există decât învingători.

Acum, după doi ani de când am ajuns eu aici, suntem cincisprezece, douăzeci, umplem o sală. Acum avem o revistă (mersi, Dragoş; mersi, Radu). Acum ieşim în oraş împreună. Acum citim împreună. Acum scriem împreună. Acum, mai presus de toate, suntem împreună. Zona e modul nostru de a ne apropia unul de celălalt.

Vlad Pojoga •4•

zona nouă

toamnă 2012

Rita Chirian &

/asperger Poet, traducător şi critic literar. S-a născut la Botoşani, în 1982. A publicat 3 volume de poezie: sevraj (2006); poker face (2010); Asperger (Cartea Românească, 2012). Poezia ei a fost tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, suedeză, neerlandeză, arabă şi ebraică. A participat, prin Institutul Cultural Român, la mai multe proiecte internaţionale.

•5•

zona nouă

toamnă 2012

Asperger tragi aer în piept diafragma împinge organele tot mai jos o banală fuziune nucleară o nouă lichefiere nimeni nu moare de două ori

unde e sânge e viaţă singurul pasager dintr-un tren care urcă spre cer nu ştie nu a uitat fugim

în jumătăţi de cerc ne adjudecăm iluzia apropierii /ca şi cum am mânca din aceeaşi farfurie/ împreună & în fiecare zi

când degetele trec peste piele /animale mici, păduchi/ ştim că trăim normalitatea se întâmplă atunci când/ când îţi înveţi corpul să facă mişcări ordonate când mucoasele sunt uscate şi nu au niciun miros când nu dormi şi nu te trezeşti şi nu ai visat când nu mai dai niciun răspuns când te obişnuieşti

& mamă, bărbatul care pleacă şi vine, care loveşte – care e numele lui?

deşi nu e nimic mai trist decât un câmp de

•6•

toamnă 2012

zona nouă

bătălie de unde au dezertat soldaţii, până la unul. când răsare soarele, nu-ţi aminteşti niciodată că, de fapt, pământul cade în întuneric, ce-l face să cadă l-azvârle înapoi în lumină. ca roţile pe care le mişcă hamsterii în terarii. ce poate fi mai ridicol?

visele mele sunt populate cu prezenţe vii absurde

ce ştii despre vremea când nu am fost aici? un timp în fosa iliacă a dat din aripi un fluture

oare fluturii chiar respiră?

/praful care coboară de pe aripile lui/ frigul a fost înşelător şi, dintr-o dată, vara,

o mână cu miros străin. /când te pui la adăpost

creierul plutind în sulfuri

serii de cuvinte şerpii care umplu rigolele cine strigă iese din joc

învaţă să vorbeşti

să spui nu şi să spui da

cu aceeaşi intensitate a vocii./ să-ţi faci o viaţă înseamnă să calculezi

viteza cu care te loveşti de parapet numărul de rotaţii care ţi-e suficient până cauciucul aderă la suprafeţe plane cuvintele care îţi spun să ai grijă

ce ştii despre vremea când nu am fost aici? de câtă prevedere e nevoie să nu-ţi tremure mâinile şi picioarele?

•7•

zona nouă

toamnă 2012 loveşte sau fugi caută nor-ma-li-ta-tea vârful de cuţit al insomniei normalitatea în care există sfârşituri de săptămână la capătul săptămânilor goale

ce ştii despre vremea când nu am fost aici? câteva răsărituri de soare splendide pe care cineva /trebuie/ să le fi văzut & o limbă a păcatului

pe care atât de bine o vorbim

apoi o să-mi fie frică şi

frica o să se întindă

o peliculă de petrol şi inima un pescăruş cu aripi grele

cu care numai mâini curate

mirosind a latex se mai pot juca de-a salvarea cine vorbeşte acum despre inimă? despre childfree zone? unanimitatea e derizorie suspectă

normalitatea are un singur nume: normalitate normalitatea e atunci când te trezeşti dimineaţa & te culci seara când ascunzi vânătăile sub fondul de ten când pui brăţări peste vânătăile de pe braţe când vorbeşti şi ritmul nu spune nimic despre durere şi despre ce nu se vorbeşte nu există

•8•

toamnă 2012

zona nouă

Oamenii sunt, cu toţii, identici – şi nu e o formă de exaltare a

umanului, ci de a înţelege că viaţa e o replică, o copie, o reiteraţie, că

nu suntem cu nimic mai buni sau mai răi decât ceilalţi, că oricât am urî oglinda, ea există şi întoarce întotdeauna aceleaşi unghiuri, aceleaşi linii, aceleaşi culori, că omul

este un tipar grosolan, grotesc, aşa că Asperger nu e despre mine, ci despre noi.

(Rita Chirian)

Vlad Pojoga: Asperger e un ansamblu de straturi interne, care se întretaie şi se individualizează,

lăsând impresia unui joc de tetris pe care tocmai l-ai pierdut, dar la care ţi-ai îmbunătăţit highscore-ul. De câte ori ai vrut să îi aplici monitorului o lovitură până aici? De câte ori ţi-a apărut în faţa ochilor: Game Over? Cât de mult a contat, în ecuaţia Asperger, asta?

Rita Chirian: Asperger are – sau cel puţin aşa am perceput eu – o formulă complicată, cu o mie de ramificaţii. A fost o carte destul de năbădăioasă, cu forme succesive, cu răsturnări care – aveam sentimentul acesta cu mare acuitate, aproape paralizant – credeam că nu se vor încheia niciodată. Aşa că, nu de puţine ori, mi-a apărut în faţa ochilor Game Over. Ca să continui ludica ta alegorică, în timpul cât am lucrat la Asperger m-am revăzut din nou de şapte-opt ani, în ipostaza lupului parodiat şi ridicol dintr-un joc electronic rusesc, care alerga, cu un coş veşnic gol, după nişte ouă expulzate de nişte găini prea harnice. Revenind, ideea lui Asperger a apărut acum mai bine de doi ani, încă înainte de a mă elibera deplin de poker face, când îmi era din ce în ce mai clar că dezvoltasem o imunitate definitivă faţă de stimulii care mă conduseseră înspre primele două volume. Cu o sintagmă la îndemână: atinsesem limitele propriului limbaj.

Nu atât din punctul de vedere al imaginarului, cât mai cu seamă din cel al formei, textele din

•9•

zona nouă

toamnă 2012

primele două volume sunt turgescente, compacte, atinseseră punctul de maximă instabilitate a vulcanului pe cale să erupă; totuşi, narativitatea – care conduce aproape pe nesimţite (e calea uşoară, nu?) la aparenta confesiune –, frazarea pletorică, monoblocul, imaginea violentă, care iese din pagină şi izbeşte, îmi păreau experienţe facile. Deşi ajunsesem să manipulez materia asta cu oarecare abilitate, îi intuiam şi mă iritau deficienţele, mă sufoca imposibilitatea de a merge mai departe, de a forţa căptuşeala şi croiul „acceptat“ al textului; mai mult decât atât, formula pe care lucram părea să facă deja parte dintr-un anumit pattern generaţionist în care nu mă (mai) simţeam deloc confortabil. Voluptatea atrocelui – cu toată imageria lui de poncife – atinsese – e o evidenţă acum – un nivel critic. Şi nu e vorba doar despre poezia mea, ci şi despre cea a aşa-numitelor „fete teribile“ ale anilor 2000, care aruncau în pagină toate nespusele unor întregi generaţii de femei crescute şi educate în spirit falocratic. Cred că nonşalanţa de faţadă, epatarea, violenţa discursului nu erau decât o formă de passive-aggressive behavior, firesc în contextul postcomunist, dar dincolo de asumarea aceasta infernală nu mai era, cred, niciun pas de făcut.

Nici pentru poezia mea, nici pentru cea a scriitorilor foarte tineri, care-şi caută deja paliativele în formele moi ale unui neosentimentalism tranzitiv, într-o scriitură dez-angajată, fără alt mesaj decât cel strict (auto)biografic, care nu incită la mai mult decât simpla empatie. Aud din ce în ce mai des glose asupra nevoii ca literatura (tânără) să se elibereze de încrâncenare. Nu cred că de încrâncenare trebuie să scape poezia, starea de alertă continuă e exact ceea ce-i trebuie poeziei.

Numai că am încredinţarea că această atât de înfierată încrâncenare trebuie să meargă dincolo de suprafaţa textului, să nu mai fie un artificiu, un als ob sau o copie a străzii. Autenticitatea – căutată până la a se transforma în modus scribendi (deci: manufactură) – a devenit, în consecinţă, un agent de diluţie, aşa încât textele noi şi foarte noi sunt fapte diverse: petulante, vorbăreţe, visătorie precară, suficientă sieşi. Asperger propune – aş zice – o alternativă: poezia e căutare, reflecţie, puzzle, reţea semantică nudă, nod gordian, flash de imagine, senzorialitate maximizată, mesaj & ţipăt, joc de ecouri, algebră relaţională, luciditate cinică, autoironie, sarcasm. E un volum exasperat, terifiat, o poezie care nu mai vorbeşte despre un eu, ci despre un noi, un discurs pregătit de şi crescut din intuiţia lui game over. Orice chip ar avea el, la un moment dat, pentru fiecare.

Vlad Pojoga: Asperger e, într-o formă sau alta, o alternativă. O alternativă la structurile existente

acum în literatura română, un pas spre o ermetizare a discursului. Cât de important este, în contextul actual, experimentul şi care este zona înspre care trebuie să se îndrepte limbajul?

Rita Chirian: Pe urmele avangardei, o să spun că poezia s-a prostituat. A ajuns la un grad de democraţie alterată căreia îi înţeleg mecanismul, fireşte, dar pe care nu o văd şi lucrativă.

Să vorbeşti pe limba tuturor e departe de a fi o garanţie că textul ajunge acolo unde trebuie.

Asta e ceea ce, până la un punct, a fost capul de coloană programatică pentru câteva generaţii şi promoţii succesive de poeţi. Poezia a coborât în stradă, dar fără ca vreodată strada să urce în poezie. Nu a existat un schimb mutual. De aceea, mi se pare că astăzi poezia circulă, în haine destul de ponosite, în aceeaşi endemie elitistă în care a fost dintotdeauna. Nu există public cititor de poezie pentru că există numai scriitori de poezie care mai aruncă din când în când o privire destul de cârcotaşă în jurul lor. Desigur, totul vine dintr-o foarte exersată – paradoxal – delimitare a scriitorului de cititor: nu există un training al lecturilor publice de poezie, al spectacolului poetic şi al performance-ului, ci doar poeţi care-şi aşteaptă rândul uşor timoraţi, uşor angoasaţi

• 10 •

toamnă 2012

zona nouă

la vreo lectură turmentată, al cărei auditoriu e format din mereu aceeaşi câţiva oameni. Inerţia, mulţumirea de sine ţâfnoasă şi revendicativă sunt dintre cele câteva caracteristici ale scriitorului tânăr medium-sized, iar eu cred că cititorul potenţial e suprasaturat deja de această literatură foarte rarefiată, postmodernă, banalizată până la indiscernabil, tranzitivă, cu „tâlc“, confesivă şi logoreică. Cred într-o poezie empatică, dar nu cred în poezia umilă şi de-gradată. Dar „empatia“ poate să vină nu numai prin accesibilizarea limbajului, ci şi din oglinda care deformează, caricaturizează, stâlceşte, hiperbolizează, din structurile lacunare care pretind un aport semantic şi un „efort“ egal al receptorului. O „co-literatură“ E nevoie ca poezia să recâştige din vechile teritorii pierdute, să recolonizeze spaţiile cedate prea uşor biografismului, tranzitivităţii absolute, confesivităţii, eului autarhic. Poezia nu este un bun de larg consum şi nu este un produs de serie.

Iar „revoluţia“ la nivelul limbajului e piatra de încercare a oricărui discurs. De aceea, nu ştiu dacă „experiment“ e cel mai bun cuvânt pentru Asperger, dar acolo am încercat să torn din câte ceva din limbajul advertising-ului, din jocurile tragice ale truismului, din râsul de mucava, din desenul stilizat ori kitsch, de revistă glossy. Toate, fireşte, peste un schelet traumatic, abisal. Dacă e nevoie de experiment? Cred că e nevoie de individualizarea vocilor, de de-masificarea lor. Jocul nu e perfect decât dacă plasarea în teren e echilibrată: când fugim cu toţii în aceeaşi direcţie, imaginea literaturii e un balet de novici şleampeţi.

Vlad Pojoga: Asperger e vremea în care ne ascultăm pe noi înşine. Cât de mult a contat biograficul în această carte?

Rita Chirian: Cine poate să iasă cu totul din el însuşi? Dar biograficul nu este – convenţional – niciodată per se literatură; este, cel mult, condiţie iniţială. În Asperger – şi nu altfel stau lucrurile în Sevraj sau în Poker face –, am bruiat. Am desenat caricaturi, spaţii siderale. Am neutralizat, am interiorizat, am literaturizat, mi-am tulburat apele, am încercat măşti, am distorsionat, am amplificat, am fost DJ, VJ, MC, am regizat explozii, am memorat discursuri, le-am răsturnat.

Asperger e peisaj interior, dar e un construct, un artefact. Că există linii conductoare şi „corespondenţe“ este de netăgăduit. Dar literatura este departe de a fi profil pentru site-uri de socializare.

Vlad Pojoga: Asperger e un bec de alarmă care pâlpâie. Întregul imaginar se învârte în jurul

unei polifonii interioare extrem de veridice, nu numai pentru un autist. Este acesta un mod de a minimaliza diferenţele dintre oameni? Este aceasta o încercare de a ne chema, cum atât de sugestiv spune Richard Wilbur, înspre lucrurile acestei lumi?

Rita Chirian: O să-ţi răspund cu un truism, fireşte: fiecare e un contur de umanitate, o hartă tipologică făcută din umil, ratat, înţelept, însingurat, insurgent, oripilat, mizantrop, altruist, din cel bun şi cel rău, cel viu şi cel mort, cel care iubeşte şi cel care urăşte – şi fiecare vrea să vorbească şi să fie auzit, şi fiecare ţipă, şopteşte, urlă, scânceşte. Vrea să existe. Am încercat să ascult copilul, femeia tânără, femeia care iubeşte, femeia care ucide, femeia care dă viaţă. De aici s-a născut polifonia, din babilon şi din babel. Oamenii sunt, cu toţii, identici – şi nu e o formă de exaltare a umanului, ci de a înţelege că viaţa e o replică, o copie, o reiteraţie, că nu suntem cu nimic mai buni sau mai răi decât ceilalţi, că oricât am urî oglinda, ea există şi întoarce întotdeauna aceleaşi unghiuri, aceleaşi linii, aceleaşi culori, că omul este un tipar grosolan, grotesc, aşa că Asperger

• 11 •

zona nouă

toamnă 2012

nu e despre mine, ci despre noi. Aşa cum ne vedem noi şi cum nu ne putem înţelege. Noi, între oglinzi.

Vlad Pojoga: Asperger e un strigăt de ajutor. Aici nu mai e vorba despre statuile care cad în

genunchi, ci despre o transpunere genuină în organismul statuilor căzute în genunchi. Există viaţă chiar şi în spatele barierei care delimitează percepţia noastră. E Asperger o formă de viaţă?

Rita Chirian: Mi-ar plăcea să cred că, oricât de cerebral şi de arid şi de neprietenos este Asperger, clocoteşte de viaţă. Numai că a extras-o dintr-un unfriendly environment. E asemenea peştilor din cavernele din Madagascar: peşti albi, fiindcă în întuneric nu au nevoie de culoare, lipsiţi de ochi, fiindcă nu au ce să vadă şi nici altcineva nu-i vede, ba chiar înoată cu susul în jos, fiindcă nu au repere, norme, „convenţii“ şi nici nevoie de ele; în atâta „nenorocire“, îşi născocesc libertatea şi, în răspăr, paradisul. Asperger înseamnă autoconservare, capăt de lanţ trofic, dominare, o evoluţie monstruoasă.

Vlad Pojoga: Asperger e un instinct de supravieţuire. Mai poate poezia să declanşeze acest

instinct de supravieţuire?

Rita Chirian: Ei, supravieţuirea presupune un dozaj de uzură. Dar dacă te gândeşti că instinctul are formă, se acutizează numai ajuns într-un punct critic, de coliziune a contrariilor, atunci, da, Asperger e supravieţuire, pentru că vivifică / animă un „organism“ anoxic, agonic, în criză veşnică. Asperger încearcă să sublimeze, parţial şi pe cât e omeneşte cu putinţă, criza, nevroza expusă pornografic, cu cărnurile lâncede la vedere, eutanasia obligatorie, incomunicabilitatea.

Iar poezia nu numai că declanşează instinctul de supravieţuire – îl întreţine, face marasmul suportabil. Când te scoate din inerţie şi din standard şi din dragele de principii şi din rigiditate, poezia face totul; când mişcă un cil, o celulă, un atom, poezia face încă şi mai mult: poezia nu te lasă nici să baţi din palme, nici să te transformi în cobai, nici să accepţi, nici să renunţi, nici să pierzi.

• 12 •

toamnă 2012

poezie

zona nouă

Irina Bruma 7 km

Ana Donţu falsele amintiri

Anatol Grosu epistola din filipeni

Krista SzöCs madanne

Vlad Pojoga operaţiunea auxin

guest:

Deniz Otay exerciţii de supravieţuire

• 13 •

zona nouă

toamnă 2012

Irina Bruma

Irina Bruma s-a născut în 1990, la Chişinău. Este unul dintre primii membri ai cenaclului Zona Nouă, apărând şi în antologia cu acelaşi nume din 2011. De atunci, a mai fost prezentă în câteva reviste literare (Poesis Internaţional, Steaua, tiuk!) şi a participat la Tabăra de poezie de la Orheiu Vechi (2012). A absolvit secţia de Sociologie a Facultăţii Lucian Blaga din Sibiu.

7 km de nenoroc şi soarele de la 6 dimineaţa ieşind din capetele noastre ca o meduză leneşă aerul îţi rămâne între dinţi ca nişte coji de floarea soarelui ude *** o mână cu 2 degete 2 sticle cu apă de baltă fără cuvinte ţâţele ei după miere *** dar sunt şi amintiri adevărate gleznele ei transparente sau unduirea gâtului flori direct din lobii urechilor

• 14 •

toamnă 2012

zona nouă

căzând ca lama unei ghilotine tăişul pasului deasupra claviculelor de zahăr bruma respiraţiei *** ca o mână răcoroasă pe genunchi când toate cărările s-au umplut de apă de parcă numele meu nu există mâţa ca o fericire modestă când vântul apleacă copacii ochilor tăi peste mine când trenurile merg într-o singură direcţie când tramvaiele o sinucidere colectivă a florilor portocalii *** o haită de piranha fericite muşcă din fericirea te linge pe faţă mâinile tale se reped la mine ca nişte câini trăgând o sanie printre nămeţi sindromul fericirii un cârd de vrăjitori cu vocile piţigăiate dau năvală din tine ca iarba prin geamurile unei case în paragină

• 15 •

zona nouă

toamnă 2012

Ana Donţu s-a născut în 1985, la Corlăteni, Republica Moldova. Este, împreună cu Anatol Grosu, unul dintre iniţiatorii cenaclului Zona Nouă. Este prezentă în antologia cu acelaşi nume, dar şi în revistele literare tiuk!, Corpul T, Echinox, atât cu proză, cât şi cu poezie. A citit în cadrul clubului de lectură Institutul Blecher, în cadrul festivalului Poezia e la Bistriţa şi a participat la Tabăra de poezie de la Orheiul Vechi (2012). A absolvit Facultatea de Litere şi Arte în Sibiu, secţia română-franceză, iar în prezent locuieşte la Chişinău.

ai avut dreptate totul se vede totul rămâne ca petele de apă pe un pahar uscat cuvintele şoptite le citeşti apoi în titlurile din ziare pe primele pagini pe ledurile aprinse noaptea în oraş iar după se lipesc pe degete ca gândacii de colorado de pe cartofii crescuţi în spatele casei dar şi falsele amintiri când am petrecut Crăciunul fără tine deşi erai în poze când ai venit noaptea lângă patul meu deşi erai moartă de câteva zile când simt un bot umed de pisică atingându-mi tălpile mă uit în jos şi nu văd nimic

• 16 •

toamnă 2012

zona nouă

cinci minute până la metro şi o sută de întrebări pe care să le pui adulţilor groaza din Amiteville Maverick poveştile lui Andersen încă o zi pe insula ursului-fantomă şi încă una cu traficantul de arme lasă-i să vorbească lasă-i să spună că îl cheamă Erl sau Donald McKlein totul e o enciclopedie ortodoxă totul se întâmplă fără repetiţii am să-mi fac poze la minut şi am să fug cu curierul de la 8 în timp ce un dante de pică o să-mi strige: „действуи, крошка!” peste noi vor trece aripile îngerului dispărut totul într-o clipă vom fi îndărăt cu zece veacuri şi ochiul din lupă îşi va închide pleoapele deasupra noastră

poem de dragoste am făcut cafea zăpăcindu-mă, mi-am turnat în două ceşti

poem de dragoste beau cafeaua de ieri rece şi cu zahărul lăsat pe fund

• 17 •

zona nouă

toamnă 2012 ***

ploaia face să geamă acoperişurile sub care ne-am ghemuit ca nişte iepuri fiecare lângă peretele lui cu spaima lui ca o supă vărsată pe covor în miezul fiecărui lucru e o nedumerire aşa cum în fiecare strop de ploaie – un fir de praf cineva să vină să-şi lipească buzele de urechea mea şi când va vorbi să aud căldura cum se face cercuri cercuri

***

am văzut draperiile devenite spre seară nişte braţe atârnând pe lângă corp răul intră prin vizorul uşii când nimic nu e de partea cealaltă (totul se petrece în colţurile încăperilor pe sub mese în spaţiile dintre dulap şi perete dintre pat şi podea dintre palmă şi obraz) când cuvintele care eliberează sunt o baie din care ieşi întotdeauna mai murdar decât ai intrat

• 18 •

toamnă 2012

zona nouă

***

să ştii că nimic din ce ţi s-a spus nu e adevărat nu există lucruri care să fi rezistat incendiilor decât din întâmplare oamenii care scot totul şi aşează pe faţă nu sunt normali oamenii cu mâinile în poală pe piept ori ascunse în mâneci nimic nu trece pe alături îţi intră pe gură îmi scot faţa şi o pun pe tine ţi-aş vorbi lucruri fără importanţă aş realiza că pentru o secundă am descoperit un bileţel intim răsfoind o carte nu pot să-mi amintesc nimic din ce-am spus

***

nimeni nu-ţi zice că eşti în rahat când eşti în rahat nimeni nu te dă cu capul de perete nu te ia de plete nu-ţi dă palme nu te înjură de aia ne spargem noi ţestele şi ne înjurăm şi ne smulgem părul de aia ne urâm că cine altcineva să-ţi bage capul în chiuveta cu apă rece şi să-ţi zbiere nimic nu va fi bine va fi din ce în ce mai rău

• 19 •

zona nouă

toamnă 2012

Anatol Grosu s-a născut în 1983, la Chişinău, Republica Moldova. A publicat în revistele literare Poesis International, Echinox, Steaua. A citit în cadrul clubului de lectură Institutul Blecher, în cadrul festivalului Poezia e la Bistriţa şi a participat la Tabăra de poezie de la Orheiul Vechi (2012). A câştigat concursul de debut Max Blecher – Herg Bennet 2012, iar volumul său epistola din filipeni va apărea toamna aceasta la Casa de editură Max Blecher. În prezent este PR la Librăriile Cartier din Chişinău.

dragul meu îţi scriu abia acum pentru că ultima oară n-am mai apucat să schimbăm o vorbă ca lumea aici e bine nenica e sănătos tun uneori se supără pe mine dar ăsta-i felul lui de-a mă ocărî şi mă bucură că n-o face altfel din ce în ce mai mulţi mă întreabă cum o duci departe de filipeni îmi imaginez că nu ţi-e uşor dar ştiindu-te îmi dau seama că nici greul nu e în firea ta eşti şi tu ca noi cumva prins în filipeni cum e apa în fântână cum spunea nenica ciubotele nu-s pentru-a sta-ncuiat în casă iar tu ai înţeles cel mai bine lucrul ăsta dintre noi cei rămaşi cu totu-n filipeni

• 20 •

la noi se coc zămoşii am mâncat vreo doi mai copţi ştiind cât îţi plac poate nu te-ai săturat cu ei dar ştii bine că mi-e rău dacă mănânc prea mulţi

toamnă 2012

zona nouă

pe badea gheorghe iarăşi l-au bătut de data asta ca prin minune a scăpat cu viaţă iar lui tăticu nu i-a trecut supărarea pe el şi are dreptate în felul lui dar mă tem că badea gheorghe e din ce în ce mai puţin şi dacă până acum nimeni nu l-a iubit cine-o să-l iubească de-acum încolo

dragul meu se-ntâmplă să te mai caut uneori în filipeni aşa cum se caută ochelarii de pe nas în filipeni nu se moare cu una cu două acolo trebuie să ai nervii tari ca să mori de tot nenica era cât o vişină niciodată prea mare niciodată prea dulce

la filipeni casele se fac din lut apă bălegar şi paie la filipeni se repetă istoria acolo s-a pomenit într-o bună zi nenica

de paşti eram de două ori mai mic ceara lumânării mă ciupea de degete nenica mi-a spus să păstrez focul cât pot de mult s-a deschis uşa un fum albăstrui se grăbea să se lipească de cupolă bătrânele cântau ceva nedesluşit preotul se pregătea să ne citească am adormit

peştele din iaz ajunge în căldare din căldare în castron unde e spintecat curăţat şi feliat din castron pe masă unde se aureşte cu făină de porumb şi se prăjeşte la foc mic în tigaie

• 21 •

zona nouă apoi se aduce pe-o farfurie mare şi se aşază lângă mămăligă şi nimeni să se mire de călătoria pe care a făcut-o peştele

când mă uit în ochii tăi mă simt trecut prin răzătoare ca o sfeclă roşie când vrei să faci o supă ca morcovul înainte de-a-l prăji-n tigaie cu mirosul de ceapă în toată bucătăria cum obişnuia să facă mama şi când lăcrimând fugeam de-acolo de teamă că acuş-acuş îmi mai găseşte ceva de lucru şi va trebui şi varza s-o trec prin răzătoare dar supa-i fără varză fără carne că bani de carne nu-s şi-i vineri iar sâmbăta e joacă şi mama nu e mama iar tata nu e tata pe mine alţii m-au crescut pe cine însă nu în copilărie eram harry potter ochelari aveam nu chiar aşa rotunzi lentile mai subţiri la fel de reţinut cu buzele uscate cu nervii strânşi ca-n legătura de pătrunjel când mama îmi spunea să merg să-mi iau o îngheţată şi dacă tot mă duc un tide un kg de cartofi o legătură de mărar de pătrunjel şi sfeclă unde te-ai dus fiţuica eşti tot tat-to mămica n-am să uit de îngheţată la rând stăteam o oră că tata nu e tata iar mama nu e mama \ odată ce vreo casă e ridicată în filipeni muştele se adună ca de paştele blajinilor când laşi picăturile de vin să curgă pe pământ să bem cu toţii iar din ouăle roşii nu rămâne decât coaja

• 22 •

toamnă 2012

toamnă 2012

zona nouă

pentru că gălbenuşul trăieşte în albuş şi aşa-i de bun cu sare şi eşti şi tu în casa ta o muscă

când eram mic fugăream toate umbrele din cartier eram bruce lee toţi copacii se temeau de mine ştir şi lobodă zburau frânte la pământ pe oriunde aş fi trecut în drum spre şcoală care era la 5 minute de casă toţi duşmanii se rugau să fie cruţaţi toate profele şi profii erau bătuţi pentru doii pe care-i primeam de regulă la purtare eleonora vasilievna şi proful de educaţie fizică mă porecleau cazacul pentru că am sărit la bătaie la ultimul că mă punea pe mine pe bruce lee să sar ca prostul când c-un picior când cu-altul pe bordură stupid exerciţiu eu salvam ţara oamenii eu eram desant şi aveam un pluton cu universal soldier cobra batman terminatorul ninja superman chuck norris noi am câştigat războiul din transnistria eram cândva bruce lee nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea nici o umbră nu îndrăznea să se revolte eram dictatorul bun eram lenin cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja pe la cinci ani dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie eram singur ca brando din apocalypse now de curând am ieşit la pensie nu mai vreau să salvez patria bruce a murit şi sunt de două ori mai singur acum dacă aş redeveni copil aş fi cred vreun magnat de pe wallstreet aş fi mai practic

• 23 •

zona nouă Krista Szöcs (n. 1990, Sibiu) este unul dintre primii membri ai cenaclului Zona Nouă şi a fost prezentă în antologia cu acelaşi nume din 2011. Anul acesta a participat la o lectură în cadrul Atelierelor Vorba Vine din Bucureşti şi la Tabăra de Creaţie Literară de la Săvârşin. Grupaje din poemele sale au apărut în revistele Euphorion şi Steaua. În prezent este studentă la Facultatea de Litere şi Arte din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.

madanne 1.

facem cu mâna celor cu stele galbene în piept împiedicaţi de

propriile picioare să ajungă devreme la casele întinse ca aripile de zid peste ei stelele din piept ard mai tare de fiecare dată când

grăbesc pasul toţi au o kitty în geanta spânzurată de cot (kitty e mereu răbdătoare) un peter îi mişcă să vadă cum agităm mâinile la fereastra întredeschisă nu îmi e teamă de imaginea din faţa noastră cât timp plutim împreună în liniştea asta de sub care picioarele ne sunt mereu dezvelite teama să nu stric liniştea şopteşte madanne madanne e şi romantik aici mă ascund sub pat fug de mine cum fuge romantik de supravieţuitorii întâlnirilor pe întuneric

• 24 •

toamnă 2012

toamnă 2012

zona nouă

2.

dând din mâini cu madanne ne ridicăm deasupra oraşului şi oraşul este mai mic ca niciodată atât de sus pot să cred intrăm în altă lume aud încet claxoanele tiit kommen sie runter tit-tiiit sie sind zu hoch aerul se lipeşte de nări aşteptăm expiratul la fel căderea

realizăm sub noi e nimic

(madanne respiră încă foarte bine) mă lovesc de asfalt aştept mai cuminte decât un copil aşezat să plângă pe ultima treaptă

3.

pe aceeaşi stradă o caut pe madanne nu vedeam blocurile îmbulzite unul în celălalt nici apa amestecată cu uscatul simţeam noroiul lipit de tălpi ca guma pe papucii de la treisprezece tiiit beweg deine hände tit-tiit beweg deine hände romantik am început să dau din mâini puternic dar nu izbuteam să mă ridic mişcam mâinile săream îmi împingeam capul în nori aici sunt aici sunt aici ich bin eine echte mans

• 25 •

zona nouă

4.

m-a zgâriat romantik pe faţă şi arătam ca un băiat ridicat de sub roţile autobuzului m-a zgâriat madanne arătam ca o fetiţă abia ieşită dintr-o baie fierbinte

5.

în mijlocul iernii niciun frig nu trece pe lângă mine chiar dacă merg încet şi ele aleargă nici o sută de friguri nu mă pot ajunge madanne strigă de pe străzile amsterdamului îmbrăcată cu două rânduri de haine îi răspund în rochia de vară ne vedem la jumătatea drumului madanne cu rochia mea de vară eu cu o sută de friguri după mine tremur de parcă am mereu sentimentul că în spatele meu e peter

6.

m-am acoperit cu peter să o aştept pe romantik e ca şi când aş aştepta soarele să bată la uşă când peste tot numai stele galbene

7.

pândim creşterea copiilor

îi culegem atunci când praful de pe ei are culoarea ta când romantik obosită după alergatul zilei de aprilie în cămaşa descheiată va citi sub copaci cu mamele tinereţea evei din zece în zece luni devin mai urâtă cu fiecare fragment unde se poate fugi de aici

• 26 •

toamnă 2012

toamnă 2012

zona nouă

unde şi de ce aş vorbi zilele acestea cu tine de ce? mă mişc ca într-o haină veche din braţele vlăguite un iz de plante acoperă mirosul de sudoare stau neclintită în locul nostru peter plânge

8.

o altă casă ca o altă aripă de zid peste noi o altă cameră ca un vagon de clasa a doua madanne vino să dansăm în pat începem până când salteaua se toceşte lemnele bucăţele sar pe podea ca nişte moortje furioase romantik aleargă după moortje se târâie pe podeaua proaspătă îşi freacă genunchii eliberez cu madanne altele până când cioc cioc denkt ihr dass ihr bei euch zu hause seid?

9.

viaţa noastră e mai scurtă de fiecare dată când plouă a ta, madanne

• 27 •

zona nouă

toamnă 2012

Vlad Pojoga s-a născut în 1993, la Sibiu. Face parte din cenaclul Zona Nouă şi a apărut în antologia cu acelaşi nume, publicată în 2011. A publicat poezie în revistele literare Steaua, Euphorion şi Poesis International. A tradus, din engleză, unul dintre romanele lui Chuck Palahniuk, Blestemaţi, şi poeţi precum Sylvia Plath, W.D. Snodgrass şi Sherman Alexie. A citit în cadrul clubului de lectură Institutul Blecher, iar în prezent este student la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu şi manager de PR al Casei de Editură Max Blecher.

Operaţiunea Auxin Noiembrie 2006.

Al Qaeda.

Bagdad.

215. nopţile în care aplauzi din neputinţă viaţa pe care şi-au propus-o toţi pentru tine din ce în ce mai departe [în ce să-ţi mai adânceşti capul] o fotografie polaroid unde mai erau şi alţi oameni. spaima că undeva se nasc fiinţe. urechile care ţiuie speranţa că cineva o să încerce vreodată să ne salveze.

• 28 •

toamnă 2012

zona nouă

Septembrie 2004.

Riyadus-Salikhin. Şcoala Numărul Unu. Beslan.

385. (locurile prin care treci sunt locurile tale) sinucideri online /

o cameră de filmat expresia feţei contează doar până intrăm în culise.

Art. 23. (2) Declararea nulităţii căsătoriei nu are nicio urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie un pistol / un caz nerezolvat în care căutăm dispăruţii. you understood what I’ve just said to you? yes. lung cancer. inoperable. but you have some mustard on your shirt. consolare = substituţie. fluxul aduce cu el totul în românia nimeni nu îşi suflecă mânecile în public. ne adunăm în jurul unui scaun / viaţa ta rămâne aici. modelul e o continuare firească.

Martie 2004. dahbcjahcsdkbvdjkvsdhbkv Metrou. Madrid.

191. lumea se apropie de o sută patruzeci de bătăi pe minut o formă de cădere în gol noi nu suntem ca toţi ceilalţi un alt fel de arbeit macht frei pisica e singurul animal viu şi mort în acelaşi timp

• 29 •

zona nouă

toamnă 2012

în românia numărul oamenilor care fotografiază incendiul depăşeşte exponenţial numărul pompierilor capul meu e o cutie muzicală nocturna opera 9 numărul 2 oamenii care au fost lăsaţi în urmă se întâlnesc din an în an = autocompătimire Art. 9. Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale instrucţiuni: ambalajul se desprinde cu grijă şi se caută inima

Iulie 2011.

Anders Breivik.

Tabără. Norvegia.

77. promenadă: un copil îşi pune piciorul la ceafă se învârte în jurul axei = ne pregătim nu există oameni pe care să-i poţi numi ai tăi Art. 1. (1) În România, statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. privire în x / cocoaşă / salivă cineva aşteaptă greşeala posturile vacante se ocupă mereu & scandalizare înseamnă să ieşi în stradă locul lipsă / scaunul copilotului <<A apărut profetul, abia ieşit de sub duş, cu un tricou „Lick my balls” şi cu un soi de traistă pe umăr>> conform statisticilor şansele noastre de victorie sunt nule

• 30 •

toamnă 2012

zona nouă

August 2007. dascbaskcjdcsdc Yazdi.

796. singurele zgomote acceptate sunt cele produse în masă forţa de frecare e direct proporţională cu sporul natural cămaşa în pantaloni & pantofii daţi cu cremă postura e mereu importantă număr de serie Art. 144. (4) Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale. maşinăria funcţionează un loc unde oamenii vin & transpiră & pleacă.

Mai 2012.

Ansar al-Shariah.

Yemen.

101. @addsomesaltonyourheart: multiplicare maşinării de distrus vieţi & suburbii castrarea chimică e oricând o soluţie testul de inteligenţă poate să dea orice rezultat cum ne ordonăm acum viitorul = scop = acordarea unor şanse de supravieţuire familia ta nu e a ta e a părinţilor tăi în românia 83% din populaţie e agramată asumarea unei serii unice / asumarea unui domicilu nevoia de coordonate stabile convenţia pe care o acceptăm fără întrebări

• 31 •

zona nouă

exerciţiul de supravieţuire nr. 1

toamnă 2012

deniz otay

supravieţuirea contra exerciţiului de supravieţuire stabilitatea – ceva la care încă lucrez un proiect desfăşurat pe etape înlăturarea defectelor în retrospectivă – stabilitatea contra frig contra teamă echilibrul contra inerţiei virusul mecanic contra supravieţuirii încropeşti exerciţiile de supravieţuire fără motive reale în absenţă înauntru încă e cald şi în mine e aproape cald aproape gata să execut la echilibru ochii deschişi privesc atent gimnasta de la televizor trupul ei mişcând mecanic cu o exaltare calculată ochii deschişi ar putea să dezbrace un bulevard întreg fără nicio ruşine secvenţa porno perversiune asemnănătoare cu cea a unui legist care lasă corpul pe masă jumate viu jumate cald şi trece la altul un soi de curvă avizată – un abandon elegant la care nimic nu mişcă în mine cu ochii închişi ascult mişcările gimnastelor arcuirea trupului, concentrarea şi transpir

• 32 •

Deniz Otay (n. 1993) este studentă la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. A câştigat mai multe premii la concursuri pentru poeţi nedebutaţi în volum, fiind una dintre cele mai puternice voci ale noii promoţii. Anul acesta a participat la Atelierele LicArt, unde a câştigat premiul al doilea.

toamnă 2012

zona nouă

4. exerciţiu de supravieţuire faţă cu precizia încă e timpul să purtăm hainele bune ca pe nişte uniforme de armată e timpul să ducem lucrurile la capăt pas cu pas conştiinţa unui singur trup un mecanism fragil supus micilor verificăridragostea noastră nimic şocant aici doar precizie dragostea faţă cu precizia cu care atingi bărbatul pas cu pas o procedură calculată pas cu pas felul cum te rezemi de umerii săi puţin afectiv restul e precizie doar aşa rămâne conştiinţa singulară a propriului trup a unei singure, proprii conştiinţe poezia, dragostea vin pe rând la timpul pe care l-am calculat deja de o vreme atunci când, după o îndelungată copleşeală te întinzi pe spate şi laşi mâna bărbatului între picioare

exerciţiul de supravieţuire nr. 5 curând mâinile astea or să ruginească pe clanţele uşilor şi toate ale casei or să ajungă pe mâna străinilor eu nu îi las să plămădească dragostea lor la mine acasă, eu nu îi las e bine să vin înainte să scoată din saci din valize

• 33 •

zona nouă

toamnă 2012

să pună plicurile de ceai în dulapuri să mănânce din farfuriile mamei înainte ca lucrurile să se aşeze şi ei să înceapă a lăsa urme între pereţii ăştia cărora le vor spune curând acasă şi numele ăsta atât de frumos nu va aminti nimic de mine nu îi va face să se gândească la mine întorcându-mă uneori să dau zăpada de pe lucrurile mamei ce se împuţinează

6. exerciţiu de supravieţuire faţă cu intimitatea când am simţit că maturitatea se apropie am pus să fie cumpărate chei pentru toate uşile casei inimitatea e bună viaţa e şi mai bună când ai parte de momentele tale seara e momentul meu atunci mă închid o bucată bună în baie fixez abajururile asupra obiectului examinat şi mă dezbrac pentru un control de rutină sunt o femeie atrăgătoare cu atât mai frumoasă cu cât corpul meu e un paradis al microbilor – cele mai bune pretexte să stai singur sunt bolile când stau în casă cu săptămânile mă gândesc tot mai rar la mâncare la aer la filme mama tata cei mai buni prieteni o dragoste ca o pătură de iarnă cu care te înveleşti vara

• 34 •

toamnă 2012

zona nouă

la o carte pe care aş scrie-o mă gândesc tot mai rar la lucruri rar mă gândesc tot mai rar chiar şi la livada mea unde nu se latră şi miroase a coptură pentru că uit tot mai des unde e livada şi de ce să nu uit dacă nici poştaşul nu-şi mai face drum pe aici locul lucrurilor a rămas acelaşi e mai comod aşa singura schimbare e că rad igrasia de pe pereţi cu un briceag mic cât sunt zilele de lungi pentru că am răbdare mi se pare că aş putea ajunge la vecini dacă săptămânile înăuntru mi s-ar prelungi ca nişte membre lipite aşa ca mă tem doar rar şi puţin

7. exerciţiul exerciţiilor de supravieţuire rămâi înăuntru iarna lucrurile bune se petrec numai în casă ori mai bine ieşi afară şi bagă ţeasta în zăpadă cât mai adânc Poezia lui Deniz Otay e asexuată şi dură ca diamantul; înăuntrul textului ei nu pulsează inima unei femei tinere, cu toate angoasele ei adeseori fără nume, ci un quasar – un tremur de siliciu, de aliaj cu o compoziţie secretă. Desprinzându-se fără drept de apel de plutonul destul de indistinct al promoţiei sale, Deniz vine cu o sensibilitate surprinzătoare, în care atrocele se distilează în versuri reci, apoftegmatice, care exploatează până în ultimele consecinţe tautologia, versul care se strânge asupra lui ca un ouroboros dătător de vertijuri, viziunea multiplicativă, redundanţa. Exerciţiile ei poetice sunt însă departe de a fi simple eboşe ori tatonări / explozii autoconfesive: pentru Deniz Otay, poezia nu se scrie cu majusculă, dar are forţa unei predestinări. (Rita Chirian)

• 35 •

zona nouă

toamnă 2012

proză ana donţu sora de sub pat

Traducere sylvia plath tati (În româneşte de Vlad Pojoga)

• 36 •

toamnă 2012

zona nouă

sora de sub pat Ana Donţu

În fine, a fost aşa cum ai vrut tu, nu vreau să ştiu ce faci şi cum eşti, probabil tot acolo, pe marginea lacului, întinsă în iarbă şi bodogănind aiurea. Nu cred că s-a schimabt ceva, nu văd de ce. Dar aici e neaşteptat de bine, deşi tu ţi-ai imaginat că o să ne dăm cu capul de pereţi, că vom fi sumbri ca nişte morminte şi toată casa plină de zombi, stând în tăcere la masă, privind filme fără nicio emoţie. Mi-am făcut prieteni, de fapt, am dansat, am râs ca niciodată înainte şi n-am mai sorbit viaţa cu paiul, am dat-o peste cap ca pe o sută de tequila şi am văzut că nu se termină.

N-am respirat liber decât după ce te-ai dus dracului. Mi-am amintit pentru că e ziua ta. Sigur, dacă m-ai vedea acum, ai crede că mă joc aruncând pietricele în lac, dar nu sunt deloc pietricele, sunt pietre de-a binelea şi le arunc cu ură în mizeria asta care ţi-a supt prospeţimea trupului şi ţi-a învineţit pielea, când te-au scos goală, cu alge prin plete şi cu ochii larg deschişi.

Eşti o toantă, Carla! Doi ani la rând m-ai ameninţat că te arunci de la balcon şi până la urmă ai ales lacul ăsta puturos, numai broaşte şi ţânţari! Nici nu mă miră că te visez întotdeauna smiorcăindu-te, cu frumosul tău trup acoperit de înţepături, rugându-mă să ţi-l ung cu uleiuri poate s-ar potoli usturimea şi ai reuşi să dormi şi tu un pic. Totuşi, am umblat ca nebuna pe la farmacii şi mi-am umplut camera cu tot felul de sticluţe, deşi ştiam că totul e în van. Nu te-a ajutat nimic, te visam în continuare la fel de chinuită, dar am sperat că Misha ar putea face ceva.

Poate nu ştii nimic. Lumea se temea de el, cum şi eu de altfel, dar toţi apelau la el când n-aveau altă soluţie. A fost bine oricum, chiar ne-am împrietenit la un moment dat, deşi în mine se bătea alarma de fiecare dată când era prin preajmă. Nu înţelegeam nici eu de ce, erau doar nişte leacuri până la urmă, desigur toate preparate de el şi nici unul n-a dat greş vreodată, dar am fost acolo şi nu era nicio vrăjitorie la mijloc. Numai când mergeam să căutăm plante devenea straniu. Nu-mi permitea să mă apropii când vorbea cu ele. Şi nici Misha nu mai semăna cu Misha. Păcat că a fost în zadar.

Într-o vreme credeam că ai murit de SIDA. De vină e filmul ăla, unde eroul, în ultimul stadiu al bolii, are corpul acoperit de bube. Semăna cu tine, cea din vis. Am aruncat la gunoi toate sticluţele alea. Îmi părea stupid că am sperat să te ajute. Chiar am intrat într-o asociaţie de voluntari contra infecţiei HIV. Urma să particip la un training într-o tabără din pădure, departe de oraş. Ştii, acolo am găsit lacul. Putea fi doar un amuzament până la urmă dacă nu l-aş fi cunoscut pe Misha. Era trainerul nostru din Rusia. Şi poate nici asta nu ar fi fost o problemă, dacă nu-mi venea ideea aia tâmpită la primul curs, când trebuia să desenăm un om pe o coală de hârtie. Cum nimeni habar n-avea cum s-o facă, iar coala avea dimensiunile mele, m-am întins pe foaie şi ei m-au desenat. Misha mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic. Gestul, de altfel, mă uimise, pentru că, de obicei, era rece şi distant, aveam impresia că ne priveşte pe toţi cu dispreţ, iar eu puneam totul pe seama aroganţei ruseşti. Devenise oarecum volubil şi prietenos, discutam mult în pauze. Aşa am aflat că e psiholog, că are un cabinet de terapie şi, în afara proiectelor, se ocupă de pacienţi. Îmi era chiar simpatic, până într-o noapte când nu puteam să dorm şi am ieşit să mă plimb. Era lumină în sala de training. M-am apropiat de fereastră şi l-am văzut plimbându-şi degetul pe conturul meu. Nu putea să mă observe, dar aveam impresia că ştia. Am stat îngrozită câteva ore pe malul lacului şi eram sigură că te-ai înecat anume acolo.

• 37 •

zona nouă

toamnă 2012

***

Pe marginea patului, chiar lângă pernă, apărea uneori bucla roşcată. Era, de obicei, înainte de 7. Puţină lumină şi, bineînţeles, spaima aia când abia te-ai trezit şi nu înţelegi unde te afli, în ce poziţie e corpul tău, pentru că nu-l simţi. Nu deschideam ochii pentru că mi-era teamă să fie adevărat, că a venit ziua aia când o să dispară iluzia că se întâmplă ceva, că lumea există şi nu eşti singură. Nu-mi puteam imagina ce rămâne când totul dispare. Deschid ochii, văd bucla, îi închid înapoi. Iar mi-a şoptit tâmpenii la ureche cât am dormit. Cred că de asta îmi vuieşte capul. Merg desculţă până la baie şi răceala din tălpi mă face să-mi simt corpul amorţit, iar părul ca pe nişte ţepi înfipţi direct în creier. Mă întorc şi văd că ceva nu e la loc: cămaşa de noapte pe care am aruncat-o pe jos stă aranjată pe scaun, papucii unul lângă altul în faţa noptierei, dar mi-i amintesc unul la uşă, celălalt sub calorifer, i-am aruncat aseară din picioare, pentru că era cald şi eram iritată. Văd sub pat un colţ de rochie şi ies la balcon. Cândva asemenea lucruri îmi păreau normale. Era pe atunci când trăiam în aceeaşi curte cu bunicii. Părinţii plecau la serviciu dimineaţa devreme şi mă trezeam singură în casă, cu uşa încuiată. Bunica venea să mă ia mai târziu, de obicei, şi atunci mă ghemuiam în mijlocul patului, cât mai departe de margini. Eram sigură că sub pat colcăie tot felul de monştri şi, până venea, mă făceam albă la faţă, încât ea se îngrijora tot timpul de ce sunt aşa de palidă.

Cel mai mult mă temeam să pun piciorul pe podea şi de acolo să apară o mână viermănoasă care să mă înşface de glezne. Mama nu ştia de această frică a mea, dar când eram acasă doar noi două şi trebuia să iasă până la magazin, mă lăsa fără griji singură pentru 10 minute, ştiind că o să mă pună pe pat, o să-mi dea o jucărie şi, când va reveni, mă va găsi tot acolo. Odată, când mama a plecat să cumpere ceva şi eu mă jucam, de sub pat a ieşit o fetiţă cu părul roşcat, totul numai bucle, s-a ghemuit lângă mine şi mi-a zis că şi ei îi este frică acolo. Mi-a spus că o cheamă Carla, cu ea m-am jucat toată copilăria mea. ***

Cursul de istorie era în toi când m-am ridicat brusc şi am ieşit din sală, ignorând furia profului. Bineînţeles că era foarte plictisitor şi agasant să-l auzi vorbind cu emfază despre cultura Principatelor în secolul nu ştiu care, dar nu de asta ieşisem. Simţeam că ceva nu e în regulă, plus că mica imbecilă a început să mă deranjeze foarte tare. În drum spre microbuz, Carla era foarte atentă la oameni şi exclama încontinuu „E îngrozitor să ai coşuri pe faţă! E îngrozitor să porţi pantaloni în carouri! E îngrozitor să-ţi numeşti câinele Nefertiti şi să-i vopseşti unghiile cu ojă roşie! CE ÎNGROZITOR E TOTUL!“ Microbuzul era aproape gol, doar pe locurile din spate erau trei pasageri, dintre care unul a coborât la următoarea staţie. Sigur era ciudat că mă lipisem de perete şi refuzam să mă mişc de acolo, deşi şoferul a insistat de nenumărate ori să iau loc. Îl ignoram aşa cum l-am ignorat şi pe prof, dar Carla continua să mă terorizeze: „Hai, aşează-te, fă-i de lucru şoferului pentru deseară, nu vezi că-i un imbecil? Cine e el să-ţi spună ce să faci? Zici că încearcă să fie drăguţ, dar e un prost şi te enervează, aşează-te, stai jos, ţi-am zis! Ce satisfacţie va fi să ţi-l imaginezi frecând locul pe care ai stat! Bineînţeles, înarmat cu o perie şi o grămadă de detergenţi.“

Cum am ajuns acasă, am băgat pantalonii la coşul de gunoi, iar pe mine în cadă. Nu că mi-ar fi păsat, dar, stând în apă, mă gândeam ce-o fi crezând şoferul şi ăia doi când m-am îndreptat spre portieră lipită în continuare de perete şi am coborât cele două trepte cu spatele spre ieşire? Şi proful de istorie? Mare scofală că am ieşit în timpul cursului, ce-i în asta aşa de jignitor? „Tâmpito, îmi zicea Carla, striga la tine nu pentru că ai ieşit, ci pentru că în timpul ăsta îţi acopereai fundul cu cartea de istorie!“ Şi pantalonii mei turcoaz? Îmi plăceau cel mai mult din tot ce aveam în dulap. Bineînţeles, aş fi preferat să fac invers, să bag pantalonii în maşina de spălat şi pe mine la coşul de gunoi. Când eram mică, auzisem că unul dintre vecini s-a spânzurat. Înţelesesem de ceva timp că lumea e ciudată, dar să-ţi doreşti singur moartea îmi părea prea de tot. Şi bunica plângea adesea că vroia să moară, dar ea avea dureri mari, şi-apoi spunea şi ea aşa,

• 38 •

toamnă 2012

zona nouă

ca să exprime cumva cât de rău se simte, dar nu s-a apucat să se spânzure sau să se arunce sub vreo maşină.

Şi iar trăncăneala Carlei: „Vai, ce scârboasă eşti! Fuuuuuuuuu! Eşti mai îngrozitoare decât Nefertiti. Oare nu-ţi vine să vomiţi? În locul tău, m-aş sinucide. Din exterior... mă rog... ca şi altele, dar în interior eşti un hoit! Vezi că ai început să putrezeşti de pe acum. Iar când o s-o mierleşti, o să fie nevoiţi să te îngroape chiar a doua zi, şi cu sicriul închis. O să duhneşti ca dracu!“

Priveam substanţa vâscoasă de pe fundul cadei. O tulburam cu piciorul şi apa se făcea roză. Mama îmi spusese odată: „să nu stai în apă fierbinte“. Atât mi-a trebuit. În scurt timp apa era roşie de-a binelea. Era funny. Aveam impresia că-s pe ducă. Mai ales că baia era destul de mică şi se umplea repede cu aburi, până nu puteai să mai respiri. Aveam nişte ameţeli teribile, încât până ieşeam de acolo, cădeam în pat aproape fără cunoştinţă. Satisfacţia mea cea mare când stăteam aşa şi fredonam ceva de Jimbo era să-mi imaginez că, într-o zi, când voi rămâne acasă doar cu mama, am să las uşa de la baie deschisă şi o să mă vadă aşa leşinată într-o baltă de sânge. ***

Carla ţopăia în jurul lui furioasă „Dă-o naibii, pleacă imediat, e o ţăcănită, o să te facă muci, are între picioare o ascuţitoare care rupe toate creioanele!“

„Mică imbecilă, nu vezi că nimeni nu te aude? Relax, fac ce vreau, ia-ţi o pauză pentru toată noaptea“.

N-a fost aşa de simplu. Am urcat pe motocicletă cu brunetul, dar m-am trezit alături de un blond gras. Carla-mi stătea pe abdomen cu păpuşa ei şi zâmbea maliţios. Mi-am zis că nu mai beau vodcă în veci. „Dă-te jos, vaco“. Altădată veneam spre ea cu pumnii strânşi şi ea fugea de mine ţipând, acum mi-era silă, n-aş fi făcut nici un efort în plus. Sub duş îmi veneau fragmente de imagini din noaptea aia, care mă nedumereau, nu se potriveau deloc cu ce am găsit dimineaţa. Îl vedeam pe proful de semiotică gestuală şi pe mine descheindu-i nasturii: deasupra umărului său apărea mai întâi claia de păr roşcat, apoi ochii bulbucaţi ai Carlei, care m-au făcut să izbucnesc în râs. El a crezut că mă jenez şi a pus o muzică sub care ne sărutam, în timp ce cu piciorul o împingeam pe Carla sub pat. ***

„Ce tot faci acolo?“ ***

Urcasem într-un copac. Creanga pe care am încălecat-o îmi permitea să văd luminile din salon. S-au adunat acolo cu toţii. Stăteam rezemată de trunchi şi le ascultam râsetele. Dacă aş fi învăţat vrăjile bunicii, pe care din ele aş fi ales-o? Una care i-ar face să-şi înghită limbile în convulsii sau alta care le-ar scoate spume pe gură şi ochii li s-ar roti în orbite, ca la păpuşi după ce le dai cu pumnul în cap?

În copilărie au fost multe din astea. Când veneau de la cumpărături, părinţii ne aduceau câte o păpuşă nouă. Mă uitam îndelung la hăinuţe, la pantofiori, o despleteam şi mă jucam cu părul ei. Cel mai mult îmi plăceau păpuşile pe care le puteam pieptăna, dar nu avea mare importanţă, toate până la urmă se alegeau cu un pumn în cap, asta pentru că adevăratul deliciu era să vezi cum i se învârteau ochii şi se opreau cu partea albă în afară; la unul, de obicei, puteai să mai vezi o bucată de iris albastru. Era ca o ruletă: irisul se va opri în orbita asta sau în cealaltă?

După, nu mai puteai să-i faci să se rotească, de aceea toate păpuşile erau de unică folosinţă. Uneia i-am dat cu pumnul de două ori, dar ochii continuau să rămână la locul lor, de atunci era păpuşa mea preferată, singura vrednică de a o purta cu mine. Avea ochii verzi, nu albaştri ca celelalte, şi mi-o adusese unchiul din Germania. I-am pus numele Charlie.

Părinţilor le spuneam că mi le strică din gelozie Carla, eram credibilă: nicio păpuşă de-a ei nu avea ochii întorşi. Deşi pedepsită, Carla nu se dezvinovăţea niciodată. În schimb, în

• 39 •

zona nouă

toamnă 2012

zilele următoare, mă alegeam cu tot felul de capcane, care mai de care mai ingenioase. Aşteptam nerăbdătoare de fiecare dată, curioasă să văd ce mi-a pregătit. Era felul nostru de a ne juca de-a războiul; aşa cum se jucau băieţii, împuşcând din deget – ne stârnea numai dispreţul. Cele mai dure manevre ale Carlei erau cele umilitoare. Odată m-a chemat în grădină şi mi-a zis că şi-a făcut o casă în copac. La baza copacului, Carla a pus o bucată de carton, pe care a scris Welcome, iar pe trunchi a fixat o bucată de tablă. A urcat pe creanga unde, cică, era casa ei. M-am uitat, dar n-am văzut nimic suspect, devenisem şi mai curioasă. Carla a zis că trebuie să-mi şterg picioarele de covoraş, să bat în tablă şi, ca la orice casă civilizată, după ce îmi va răspunde, să urc. Am făcut întocmai, mi-am şters picioarele de Welcome, am bătut în tablă, la a doua lovitură, peste cap mi-a căzut o mătură, atârnată de o aţă. Am început să plâng de furie, gândind că, în timp ce loveam ca tâmpita, ea dezlega aţa. Iar să stai cu faţa la perete, cum făcea Carla pentru minciunile mele, era nimic pe lângă a te alege cu o mătură în cap.

Jocul nostru a durat mult. Cu timpul, Carlei îi era tot mai greu să mă păcălească. Am învăţat să-i deconspir capcanele, aşa credeam eu, dar se prea poate ca ea să se fi plictisit mai devreme.

Eram în grădina unchiului meu, care locuia alături. Pregătem şi eu ceva pentru ea. Plus că unchiul avea nişte tufe de agrişi delicioşi. Şi, în general, unchiul era un tip interesant. Era mai tânăr decât tata, purta blugi, geci din piele neagră, şi nu mirosea a apă de colonie ca tata. Avea tot felul de obiecte luxoase aduse din străinătate. Era şofer de curse lungi. Îmi plăcea la el, dar mă duceam rar pe acolo. Când nu era plecat, se închidea în casă zile întregi şi citea. Nu-i plăcea să fie deranjat. Dar uneori reuşeam să mă strecor pe coridor, aşa am făcut şi atunci. Din camera lui se auzea o muzică ameţitoare, cred că unul din discurile lui aduse din nu ştiu ce ţări. Uşa era întredeschisă şi l-am văzut dezbrăcat, iar pe Carla, într-o rochiţă dantelată, masturbându-l.

Imaginea asta avea să mă urmărească mult timp cu un amestec abject de senzaţii, între leşin şi gelozie. Atunci am înţeles de ce îmi aducea mai multe cadouri; ea era domnişoară, n-avea nevoie de păpuşi, deşi aveam aceeaşi vârstă. Îi dăruia lenjerie şi cosmetice pe care le păstra în camera lui, ca să nu le vadă cineva. O prefera, deci.

Înainte să se înece, Carla mi-a zis că ea l-a sedus, că n-a fost victimă nicio clipă. Dar n-am crezut-o, l-am otrăvit peste câteva zile.

Am coborât din copac şi mă îndreptam spre cabană. Am hotărât să traversez rapid salonul, fără să mă opresc, chiar dacă unul dintre ei va încerca să mă reţină. Nu mi-a reuşit.

Jucau toţi un joc straniu. Îşi luau fiecare câte o fâşie de hârtie igienică şi trebuiau să răspundă la orice întrebare li se punea, odată ce ai răspuns, rupeai o bucată de hârtie, şi aşa până se termina toată.

Misha mi-a zis să mă opresc, am simţit în vocea lui un ordin şi m-am supus, aşa cum făceam de fiecare dată când mă chema seara în camera lui şi-mi turna coniac. La început refuzam să beau, până se irita şi-mi ordona „pei, ciort vozmi!“ Dinţii îmi clănţăneau pe pahar şi jumătate se vărsa în decolteu, la care el se uita gemând. Credeam că o să-şi bea coniacul direct de pe mine, dar mă lăsa în pace.

M-a luat la întrebări şi la fiecare răspuns dispărea cineva, de parcă aş fi suflat în lumânări şi s-ar fi stins una câte una, până m-am pomenit singură cu el în salon, pe întuneric.

- Cum ai reuşit să găseşti lacul?

- Nicicum. Din pură întâmplare.

- Aşa nu merge. Va trebui să spui totul. Altfel, pentru fiecare minciună, primeşti o nouă întrebare. Sunt în stare să te ţin aici luni întregi. E legat de barul Paradis. Cum ai ajuns acolo?

- Păi, era sfârşit de săptămână şi colegele mele de cameră au plecat acasă. Nu ştiam cu ce să mă ocup, nu aveam chef de nimic. Era deja târziu. Nu departe de cămin era un internet cafe, unde cu zece lei puteai să stai toată noaptea în reţea. Am mers acolo. Operatorul era întotdeauna foarte drăguţ cu mine. În noaptea aia şi-a făcut curaj să mă invite la o cafea. Nu ştiam de Paradis,

• 40 •

toamnă 2012

zona nouă

era în spatele blocului. Mi-a zis că am ochii obosiţi şi că o pauză de 15 minute mi-ar face bine.

Tonul vocii lui îmi anunţa o companie minunată, dar în Paradis a întâlnit o veche cunoştinţă, care s-a aşezat cu noi la masă. Tipul a comandat un shake pentru mine şi a început să flirteze. Era înalt şi avea o statură atletică, ceea ce-l făcea să fie foarte sigur de sine. Operatorul nu ştia cum să reacţioneze, se holba la noi şi atât. Îmi venea să-l zgâlţâi şi să-i zic s-o ştergem de acolo. În loc de asta m-am ridicat şi am plecat la baie. Nu ştiam ce să fac, să plec imediat sau să las totul aşa cum este. Dar n-am avut timp să mă gândesc, l-am şi văzut intrând. M-a ridicat la înălţimea lui şi m-a lipit de perete, şi-a trecut limba peste obrajii mei, iar cu dinţii mi-a smuls un nasture de la bluză, în timpul ăsta încercam să ajung cu vârful picioarelor la podea, dar nu făceam decât să împing cu călcâiele în perete, gresia le făcea să alunece şi toată mişcarea asta se repeta, până a început să mă atragă imaginea noastră în oglindă, priveam obsesiv toată scena şi la un moment dat am realizat că nu era nicio oglindă acolo, că vedeam totul din exterior, că nu eram în mine, ci undeva în afară. Îmi priveam corpul care încerca să se elibereze, dar deja nu mă mai interesa suferinţa lui, am ieşit prin peretele Paradisului şi m-am pomenit deasupra lacului. Asta e tot. Nu am ce să-ţi spun mai mult.

- Spune-mi cum ai revenit.

- Îmi dăduse sângele pe nas. I-am pătat toată cămaşa. Mi-a oprit hemoragia şi m-a ajutat să mă spăl, făcea totul cu multă grijă. Schimbarea asta bruscă, atenţia lui, m-au mişcat. Când îmi amintesc de el, revin întotdeauna asupra acestui moment. Nu ţin minte ca cineva să fi avut mai multă grijă de mine.

- Ce ştii despre lac?

- Nimic, atârnam deasupra lui şi atât, n-am avut timp să înţeleg ceva. ***

Bunica era o femeie delicată. Deşi a trăit toată viaţa la ţară, se mişca întotdeauna cu graţie, ţinea spatele dreapt, capul sus, iar în privire avea ceva aristocratic. În copilărie eram sigură că e de familie regală. Cel mai misterios pentru mine era părul ei, care era coafat cu multă grijă. Nici la ceremonii femeile nu purtau coafuri mai elegante decât cele pe care le purta bunica în fiecare zi. Când lucra, era foarte atentă să nu-şi atingă părul. Pieptănătura ei complicată nu se repeta niciodată. Ceilalţi puteau crede că sunt zile când poartă aceeaşi coafură ca în ziua precedentă, dar eu observam că acolo unde ieri era o cosiţă, azi e o şuviţă simplă. Sigur nu vroia să stârnească şi mai multe întrebări în legătură cu ciudăţeniile ei. Cine s-ar pieptăna atât de sofisticat în fiecare zi ca să lucreze în grădină? Şi totuşi nu asta mă intriga cel mai mult în legătură cu părul ei, ci faptul că niciodată nu i-am văzut lungimea. Nu lăsa pe nimeni să o vadă când se pieptăna, nici pe mine, deşi bunica spunea multe lucruri interesante când eram singure. Îmi plăcea când vorbea despre femei. Zicea că puterea lor este în abdomen, anume acolo este ascunsă o hologramă a pământului, datorită căreia deţin taina procreării, dar asta le permite şi să manipuleze stihiile, numai că de obicei ele nu ştiu nimic despre asta. E adevărat că atunci nu înţelegeam mare lucru, dar şi acum, la mulţi ani după moartea ei, mă întind pe podea, cu palmele pe pântec, cu ochii aţintiţi în beznă, şi încerc să-mi dau seama ce a vrut să spună. Un singur mister mi s-a dezvăluit în legătură cu bunica – lungimea părului.

Bunica ştia proprietăţile plantelor şi cum să vindece cu ajutorul lor. Îmi plăcea să merg cu ea să le culegem. Pe unele le culegeam doar noaptea, bunica spunea că, dacă le rupi ziua, toată puterea lor e răpită de soare. Mama nu ştia despre asta, pentru că rămâneam adesea să dorm la bunica şi atunci mergeam noaptea pe câmp. Într-una din aceste nopţi culegeam nişte ierburi de lângă izvor. Aveau o aromă foarte puternică, fiindcă şi acum, când îmi amintesc de ele, le simt mirosul. Când coşuleţul cu plante era aproape plin, am văzut trei umbre, apărând în vârful dealului. Era o noapte cu lună şi ne-au observat, pentru că se îndreptau spre noi. Pe măsură ce se apropiau, am desluşit că erau nişte bărbaţi, care probabil se întorceau de la muncă. Râdeau zgomotos şi vorbeau obscen de cum ne-au văzut. Am privit spre bunica, dar ea părea a fi calmă şi

• 41 •

zona nouă

toamnă 2012

aduna în continuare plantele. Când erau doar la câţiva metri, am simţit nişte contracţii puternice în stomac şi am înţeles că voi vomita, dar atunci bunica a făcut ceva care mi-a tăiat respiraţia.

Dintr-o singură mişcare şi-a aruncat rochia la pământ, apoi şi-a despletit părul care a căzut în valuri, până a acoperit-o în întregime, lăsându-i la vedere doar degetele de la picioare, cu unghiile vinete. Atunci a pornit spre ei, mormăind ceva cu o voce nepământească. Era o privelişte absolut teribilă. Bărbaţii au rămas ţintuiţi câteva clipe, cu ochii ieşiţi din orbite (unuia a început să-i curgă sânge din nas), după care au rupt-o la fugă, aruncând tot ce aveau la ei. La un moment dat, unul s-a oprit şi a încercat să arunce spre ea un cuţit pe care-l ţinea la brâu şi atunci părul ei a prins lungime, încolăcindu-se o parte în jurul mâinii, făcându-l să scape cuţitul, alte şuviţe i-au cuprins gâtul şi picioarele, strangulându-l, până când chipul lui a început să aibă culori pământii.

Atunci i-a dat drumul, dar abia de mai reuşea să fugă.

Când nu s-au mai văzut, părul ei s-a răsfirat în toate direcţiile, acoperind cerul de noapte şi am văzut cum firele de păr urmăresc liniile luminoase ale lunii. Atunci am înţeles că părul ei nu are capăt. În acele momente era transfigurată, arăta foarte tânără şi am relizat că niciodată n-a avut mai mult de douăzeci şi cinci de ani, nici când am văzut-o palidă în sicriu cu trei fire albe în părul ei atât de negru.

Bunica mea era Sailor Moon. ***

În fine, nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă echipa de voluntari ar fi avut mai puţin umor, dar să faci o demonstraţie de utilizare corectă a prezervativului şi încă pe degetele lui, m-a înfuriat la culme. Asta a şi intenţionat, dar în loc să mă gândesc la altceva, să fiu absentă, eram atentă la respiraţia lui: aceeaşi ca şi atunci când îmi turna coniac. Totul favoriza prezenţa Carlei:

- Eu cred că deja i s-a sculat, labagiul dracului! Dacă aş avea pulă, l-aş fute în cur!

- Nu cred că te-ar interesa nici din răzbunare.

- Ha, şi cum rămâne cu tot spectacolul? Ar fi putut să ia un prezervativ simplu, dar ăsta e cu aromă de zmeură. Trebuie să faci ceva. Nu în zadar ne-am jucat noi de-a războiul.

Când în sală am rămas doar cu John şi Misha, John mi-a vorbit în română, pronunţându-i numele, să înţeleagă că e vorba de el şi să-l enerveze:

- Dacă porcul ăsta te terorizează, să-mi spui. Se găsesc soluţii şi pentru el.

La cină i-am turnat în farfurie aproape jumătate de tub de Tabasco.

- Şi asta e tot? mi-a zis Carla.

- Dar el detestă sosurile iuţi şi totuşi e jumătate de tub, crede-mă că o să se simtă slab dacă refuză provocarea. ***

Bunica n-a apucat să-mi zică ceva. Obişnuia să spună: „Cât de mult aş vrea să te văd mare“. Cred că avea un secret pe care nu putea să mi-l dezvăluie cât timp nu atingeam o anumită vârstă. Încercam să ghicesc ce mi-ar fi sugerat în acea situaţie. Această bunică închipuită m-a ajutat nu o dată. Atunci ea m-a îndemnat să-l urmăresc fără grabă, cât mai atent, să trec cu privirea pe faţa lui, să-i observ emoţiile, să-i surprind vreun gând, să-i privesc mâinile. Acestea trădează mai mult de obicei: ce mişcări fac, cât de relaxate sunt, unde stau, cât de mult sunt la vedere, această semiotică mă delecta şi totuşi n-am observat nimic special, singurul gând a fost în legătură cu metaniile din turquoise pe care le purta la încheietura mânii stângi. I le-am smuls mai mult într-o doară, din lipsă de idei, şi am gândit ce-ar fi oare dacă le-aş arunca în lacul din pădure? Din câte mi s-a părut, el s-a alarmat suficient de tare încât să-mi placă să mă joc cu el. Pentru început, a încuiat uşa şi a ascuns cheile în buzunarul de la blugi, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Ne-am fugărit, răsturnând totul, încât am adus camera într-o dezordine colosală, dar curând mi-am dat seama că pentru el ăsta nu era un joc. A înşfăcat o statuie de fier de pe pervaz şi s-a luat după mine, făcând praf lucrurile care-i stăteau în cale. Deja nu-mi mai păsa de metaniile lui, voiam să scap de acolo întreagă. Privea fix şi respira zgomotos, faţa i se înroşise

• 42 •

toamnă 2012

zona nouă

şi de pe tâmple îi curgeau şiroaie, părea hotărât să nu mă lase să ies vie de acolo. Genunchii îmi tremurau şi mă împleticeam în obiectele de pe jos. Între timp a spart geamul, când a încercat să mă dea la pământ cu statuia, şi am reuşit să ies pe acolo, deşi m-am rănit la picior într-un colţ de sticlă. Alergam şchiopătând şi pantoful mi se umplea de sânge. El venea în urma mea cu paşi mari. În pădure încă nu era destul de întuneric ca să mă pot ascunde. Piciorul nu mă mai ţinea, dar continuam să fug. Ajunsesem deja aproape de lac şi mi-am dat seama că mai am metaniile la mine. Le-am aruncat cât mai departe în apă. Misha era la numai doi metri şi totul s-a oprit brusc.

Aerul a început să se condenseze şi mă mişcam foarte lent. Atunci m-am pomenit în camera lui.

Toate obiectele erau întregi, aranjate la locurile lor, iar el şedea în fotoliu, învărtind pe degete metaniile.

- Moja neposlushnaia devciushka. Kak je ti menja razdrajaesh! Ce fiinţe bizare sunteţi voi, oamenii! Chiar ai crezut că poţi să-mi faci ceva? ***

Da, anume aşa se va întâmpla: o să te întorci seara acasă şi o să-ţi iasă înainte o haită de câini care te vor face bucăţi, da, da, da, să ştii că trupul tău o să adăpostească o boală şi îţi vor cădea părul şi unghiile şi pielea, asta dacă vei avea noroc, dar cel mai probabil o să-ţi defechezi maţele ca Arie, eretico, nu meriţi un sfârşit mai demn, dar înainte de asta o să-şi pună labele pe tine toţi obezii din spitale şi cu gurile băloase o să te muşte de pântec, o să-şi verse lichidele bolnave în tine, şi, când o să te îngroape, o să fii încă vie, ai să te trezeşti în sicriu fără aer şi lumină, fără spaţiu, voi avea eu grijă să-ţi facă unul mai îngust, să nu poţi să-ţi mişti nici braţele, n-ai să zgârii capacul cu unghiile, n-ai să te întorci cu faţa în jos, n-o să te dezgroape nimeni, iar în întuneric ai să mă vezi pe mine rânjind.

- Carla, lasă-mă naibii să dorm! ***

Sentimentele intense precum ura sau invidia, trăite într-un spaţiu închis, se condensează la un moment dat şi devin solide. În camera noastră de cămin aşa s-a întâmplat cu suspiciunea, devenită o minge pe care o pasam în tăcere, cu un tremurici reţinut. Există un prag când aceasta devine o forţă distrugătoare, pentru că obiectele devin tot mai grele şi nimeni nu se încumetă să le ţină în mâini mai mult timp, sunt pasate tot mai repede şi tot mai dificil, obiectele ricoşează şi ne rănesc, în felul acesta un sentiment mestecat mult timp devine muniţie. Până la urmă nimeni nu iese din asta întreg.

Evident că nu trăim toţi aceeaşi realitate, pentru că în lumea mea tu îmi eşti prietena cea mai apropiată, dar în lumea ta s-ar putea ca tu să-mi fii psihoterapeută, prin asta îmi explic de ce eşti atât de pedantă când e vorba de mine. Şi tot prin asta îmi explic de ce un om foarte apropiat, cum ar fi sora, este foarte străin emoţional de tine, ca, atunci când te întâlneşti cu el, să nu vorbeşti decât rahaturi, pentru că în lumea lui, tu nu îi eşti soră, ci menajeră. Realitatea nici unuia din noi nu se repetă şi ne apărăm atât de bine, încât totul din jur nu face decât să ne confirme la infinit că sora e chiar sora, şi doamna de la ghişeu e chiar ceea ce pretinde a fi. Ce altceva ar justifica faptul că vorbim lucruri diferite deşi le numim la fel? Scuze că-ţi torn aşa toate astea, mi-o permit, pentru că sunt sigură că tu vei citi cu totul altceva decât ceea ce scriu. ***

Continuam să fiu calmă, dar corpul a receptat ameninţarea şi a început să tremure.

Stătea la câţiva metri şi nu spunea nimic, totuşi aerul se îmbiba de pericol şi teroare, încât am ajuns să tremur ca frigiderul bunicii. Curând am realizat că nu sunt în stare să mă mişc, de parcă peretele ar fi fost acoperit cu substanţe lipicioase şi nu-mi permitea să mă desprind de el. Sunetele ajungeau la mine estompate, surde, doar zgomotul unei respiraţii pe care o auzeam tot mai aproape. Era întuneric. Totul a început să se învârtă ca într-o maşină de spălat, nu mai puteam să gândesc, îmi simţeam creierii ca pe o pastă cleioasă şi inutilă, apoi respiraţia aia pe gâtul meu, şi un corp strivindu-l pe-al meu, nişte fire sârmoase de păr treceau prin haine, îmi

• 43 •

zona nouă

toamnă 2012

intrau în piele şi le simţeam împletindu-mi-se în nervi şi în vene, formând o plasă flexibilă, care mă trăgea încet afară din mine.

Sunt acum claustrofobă. Mă sufocă orice gen de încăpere. Când mă aflu undeva caut cu înfrigurare să văd câte uşi sau ferestre sunt, dar cel mai mult urmăresc să găsesc un balcon.

Adesea dau buzna afară în toiul unei discuţii. Odată era să cad aşa de la etajul trei. Îmi repugnă şi felul în care hainele pe care le îmbrac se ating de mine. Mă deprimă până şi greutatea pleoapelor pe ochii mei. Am renunţat să port paltoane iarna şi am trecut din răceli în gripe, până am făcut pneumonie. Mama, când mă îngrijea, mă înfofolea cu tot felul de pături şi plapume, iar eu le aruncam pe toate şi urlam la ea până îmi pierdeam vocea.

- Dacă ar fi fost aici bunica, m-ar fi făcut bine. Du-te naibii cu ceaiurile tale!

Mă îngrozea să închid ochii, pentru că mă acopereau simultan pleoapele şi întunericul.

Corpul meu a rămas blocat în acea cameră. Nu pot face nimic ca să-l scot de acolo. Ştiu că am să mor în curând. Nu mă simt vinovată că l-am adus la agonie, mai devreme ori mai târziu şi-ar fi inventat singur o boală care să-l elibereze, dar nu suport gândul că după asta va sta într-o cuşcă de lemn, sub pământ.

Tu cunoşti atâtea lucruri, spune-mi ce pot face. ***

- De ce ai încercat să te sinucizi?

- Dar nu am făcut asta niciodată, domnule, mă confundaţi cu cineva.

- Din câte ştiu, eşti singurul copil în familie. E adevărat?

- Da, aşa este.

- Atunci cine e Carla?

- Dar v-am zis, lua-v-ar toţi dracii, e sora mea! ***

Nu te jena, te rog, am să-ţi împart cu bucurie bolile mele, mai ales unele care sunt mai greu de purtat, nu e atât de stranşic după cum sună, arată ca un vierme, nu-l vezi de obicei, ţi se înşurubează aici, pătrunde în ţeastă fără durere, roade câte puţin din creier, nici nu observi când înebuneşti. ***

Voi număra până la trei şi vei uita totul : unu... doi.....

Sursă foto: http://blog.mutewatch.com/wp-content/uploads/2010/11/Sylvia-plathwriting.jpg

• 44 •

toamnă 2012

zona nouă

I am a pure acetylene virgin attended by roses

Sylvia Plath

• 45 •

zona nouă

Tati Nu mai ai ce face, nu mai ai ce face De-acum, bocanc negru În care am trăit treizeci de ani Ca un picior, săracă şi albă, De-abia îndrăznind să respir sau să strănut.

Tati, a trebuit să te-omor.

Ai murit şi n-am mai avut timp – Greu ca marmura, o pungă plină de Dumnezeu, Statuie hidoasă cu un deget gri la picior, Mare cât o focă de Frisco. Şi cu capul în Atlanticul monstruos, Unde se varsă fasole verde peste albastru, În apele din largul frumosului Nauset, Mă rugam să vii înapoi.

Ach, du. În limba nemţească, în oraşul polonez Făcut ţăndări de buldozerul Războaielor, războaielor, războaielor.

Dar numele oraşului e comun.

Prietenul meu polonez Zice că sunt o duzină sau două.

Aşa că n-am ştiut niciodată unde Ţi-ai înfpit piciorul, rădăcinile, N-am putut niciodată să vorbesc cu tine.

Limba mi se bloca între fălci.

Mi se bloca într-un ghem de sârmă ghimpată.

Ich, ich, ich, ich, Abia puteam să vorbesc.

Credeam ca fiecare german e tu. Şi limba aia obscenă Un motor, un motor Tragându-mă după el ca pe-un evreu.

Un evreu dus la Dachau, Auschwitz, Belsen.

Am început să vorbesc ca un evreu.

Cred c-aş putea chiar sa fiu o evreică.

• 46 •

toamnă 2012

toamnă 2012

zona nouă

Zăpezile din Tirol, berea limpede din Viena Nu sunt foarte pure sau adevărate.

Cu accentul meu de ţigancă si norocul meu ciudat Şi cărtile mele de tarot şi cărtile mele de tarot Poate că sunt puţin evreică.

Tot timpul mi-a fost frică de tine, De Luftwaffe-ul tău, de bolboroselile tale. Şi de mustaţa ta cochetă. Şi de ochiul tău arian, albastru deschis.

Om-panzer, om-panzer, O, Tu Nu eşti Dumnezeu, ci o zvastică Atât de neagră că niciun cer nu trece prin ea.

Orice femeie adoră un fascist, Bocancul în faţă, inima Brutală, brutală a unei brute ca tine.

Eşti la tablă, tati, În poza pe care o am cu tine.

Ai o gropiţă în bărbie, nu în picior, Dar eşti tot un diavol, eşti tot Ca omul ăla negru care Mi-a muşcat inima roşie, frumoasă, şi a rupt-o-n două.

Aveam zece ani când te-au îngropat.

La douăzeci am încercat să mor, Să mă întorc înapoi, înapoi, înapoi la tine.

Am crezut că până şi oasele vor fi de-ajuns.

Dar m-au scos afară din sac Şi m-au asamblat la loc cu lipici. Şi apoi am ştiut ce să fac.

Am făcut o păpuşă din tine Un bărbat în negru cu o privire de Meinkampf, Care iubeşte tortura şi fiarele. Şi am zis da, da.

Aşa că, tati, în sfârsit am terminat-o cu tine.

Telefonul negru e smuls de la rădăcină, Vocile nu se mai strecoară prin el ca viermii.

• 47 •

zona nouă

toamnă 2012

Daca aş fi omorât un om, aş fi omorât doi Vampirul care a zis că e tu Şi mi-a băut sângele un an, Şapte ani, dacă vrei să ştii.

Tati, poţi să te laşi pe spate de-acum. În inima ta grasă şi neagră e un ţăruş.

Iar sătenilor nu le-a plăcut niciodată de tine.

Dansează şi calcă pe tine.

Au ştiut tot timpul că ai fost tu.

Tati, tati, nemernicule, am terminat-o cu tine.

Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga

• 48 • Sursă foto: http://img1.etsystatic.com/000/0/5909894/il_fullxfull.155789145.jpg

zona cronică

cronică de carte:

andrei c. şerban portocala electronică Poezia în stare de veghe

Nelu şerbu miza romanului de succes rezistenţa la suferinţă

prezentare de carte:

anatol grosu taxiul, troleibuzul, trenul şi gara

prezentare de autor:

vlad pojoga sherman alexie –­ sau unde e ieşirea din rezervaţie

cronică de teatru:

andreea tudosă felii

cronică de film:

cristian-emanuel opriş evyforia – posibilitatea unei călătorii interne • 49 •

zona nouă

toamnă 2012

Portocala electronică Andrei C. Şerban „It’s funny how the colours of the real world only seem really real when you viddy them on the screen.” – Alex

...şi totuşi, nu e chiar atât de ciudat cum amintirile prind un contur din ce în ce mai pregnant, de fiecare dată când neuronii se bălăcesc în propria secreţie – ipoteza de la care pleacă Dmitri Miticov în cel de-al treilea volum al său, Dmitri: uite viaţa. Odiseea întreprinsă, în schimb, nu este doar o simplă răsfoire a unui album de familie, ci o explorare cibernetică a propriei anatomii, o căutare de coduri numerice generatoare de imagini topite în trecut. Asemeni unei transgresări a realităţii de tipul celei din Matrix, poetul se avântă în primă fază în marele laborator central, locul de plecare al impulsurilor care dau senzaţia de trecut.

Nu întâmplător, prin urmare, primul pas în stabilirea traseului este configurarea unui program întipărit în placa de bază a creiererului: „Analizaţi formele memoriei. / Enumeraţi aceste forme şi prezentaţi criteriile de clasificare. / Exemplificaţi caracterul selectiv al memoriei. / (...) / Comentaţi relaţia dinamică dintre memorie şi uitare.“ (PKMzeta, 1). Suntem propulsaţi în afara oricăror coordonate spaţio-temporale, rătăcind prin păienjenişul de comenzi ce pare să confere structura neuronală a fiecărui individ. Ceea ce este interesant aici este vocea acestui ciber-ego (punctul central în prima parte a volumului), singura instanţă care posedă capacitatea de generare a analepsei şi care ghidează de undeva din afara matricei modelarea spaţiului afectiv: „Asistăm la o serie de modificări / atât la nivelul informaţiilor memorate, cât şi la nivelul / subiectului care memorează. / (...) / Am putea face reconstituirea / modului

• 50 •

în care filmul începea / cu o pătură mică desfăşurată pe masă...“ (PKM-zeta, 3). Tot în această parte a configurării programului, trecerea temporară de la vocea centrală la cea experimentală, subiectivă, se face abrupt, ca într-o revizie tehnică, înainte de rularea comenzilor: „Să luăm imaginea următoare: / am cinci ani şi stau cu tata pe malul unui lac. / (...) / Să trecem acum la o imagine mai recentă: / stau în maşină la spălătorie...“ (PKMzeta, 2). Treptat, informaţiile dictate de această instanţă transmatricială se cristalizează în jurul unui corp care, de îndată ce va depăşi

toamnă 2012 stadiul embrionar (cibernetic), va fi capabil să absoarbă şi să alimenteze, la rândul său, software-ul universal. Acest fetus energetic va invada curând reţeaua neuronală a unui trup, imprimându-i moştenirea electronică dobândită.

Abia în a doua parte a volumului, odată cu depăşirea stadiului de configurare, subiectul, aflat la vârsta maturităţii biologice, este propulsat din programul cifrat al creierului său în spaţiul afectiv: vocea ciber-ego-ului preexistent lasă locul unei voci terestre, deşi pândeşte îndeaproape buna funcţionare a sistemului de operare, în timp ce înşiruirea de comenzi criptice capătă concreteţea unor imagini în mişcare. Pe măsură ce înaintăm în acest sistem, observăm că punctul de atracţie îl ocupă persoana tatălui, instanţă-totem care se străduieşte să prindă concreteţe în memoria individuală a subiectului. Câteodată, amintirile se rezumă doar la o explorare fugitivă a unor reminiscenţe de neînţeles, asemeni unui flux de imagini care atinge pentru prima oară ochiul unui nou-născut („La intrare un mănunchi de lumânări / lungise umbra balustradei / pe peretele scării / şi n-a fost nevoie să ating clanţa, / uşa era deschisă.“ – Uşa deschisă), altă dată, sistemul de operare este capabil să genereze trăiri intense, înfăţişând tablouri de familie încărcate de emoţie („În ultima dimineaţă, înainte de a duce mortul la groapă, / i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi creşte / în inimă, se foieşte, se agită şi pufăie. / Se răsuceşte şi creşte întruna.“ – Ariciul).

Graniţa care, aparent, despărţea spaţiul intim al memoriei de spaţiul afectiv colectiv este înlăturată printr-o simplă comandă pe calculator. Astfel, creierul nu este altceva decât un computer conectat la internet cu viteză nelimitată, ce se poate alimenta oricând de pe site-urile youtube sau facebook – adevăratele sertare cu amintiri ale omenirii: „Tata m-a prins de mână pentru siguranţă, / şi din asta ce rămâne peste ani? Rămâne / deschide tab nou / şi click pe youtube.“ (Memoria afectivă online). Site-urile capătă încet statutul de memorie universală, serverul central din care toate creierele îşi extrag seva şi lăcaşul ciberego-ului care ghidează îndeaproape furnizarea

zona nouă de material creierelor nostalgice. Amintirile se convertesc în imagini şi videoclipuri stocate într-o bază de date care creşte pe zi ce trece în ciber-spaţiu („O amintire poate să lucreze ani de zile în tine / până devine autentificare în cont, copiază link şi postează.“ – Memoria afectivă online), dar care – eroare citire fişier!

– este organic lipsită de vreun scop („ţi-a venit să te duci într-un loc sau la / cineva stai puţin că nu se mai poate aceasta / este memoria“ – Gravitaţia, 2). Şi, cu toate că, „Memoria selectează şi nu creează niciun relfex.“ (Maşina mea neagră), incursiunea lui Dmitri Miticov în ciber-spaţiul poetic reprezintă o adevărată performanţă a liricii contemporane, iar ecoul vocii sale din afară va mai plana ceva timp deasupra reţelelor noastre sinaptice. (end program) Dmitri Miticov, Dmitri: uite viaţa (Casa de Editură Max Blecher, 2012)

• 51 •

zona nouă

toamnă 2012

poezia în stare de veghe Andrei C. Şerban

Alo, sunt încă aici, fir-ar al dracului...!

Sunt încă aici! – şi iată, în sfârşit, adevăratul ecou al glasului ei. După Iarbă pentru fiare şi Păpuşa de ceară, Ana Dragu revine în forţă cu un proiect ambiţios şi, cu siguranţă, cel mai reuşit exerciţiu poetic al ei de până acum.

Volumul Păzitoarea vine în completarea cărţii de vizită a poetei ca un strigăt (de mult aşteptat, ce-i drept!) în care reminiscenţele biografice trădează o experienţă profundă a singurătăţii. Şi nu este chiar atât de simplu pe cât pare!

Pentru că Ana Dragu reuşeşte să se reinventeze aproape în totalitate: versul ei nu mai posedă delicateţea aproape anemică a primelor volume, însoţită pe alocuri de un puternic fior suprarealist, ba din contră, textelele prezente supurează de venin, fierb la foc mic, pentru ca în final să erupă pe hârtie confesiuni tranşante, de o claritate aproape incomodă. În astfel de poeme, Ana Dragu devoalează tabuuri cu cea mai nonşalantă ironie: „intri în baie / printre aburi şi spumă îi mulţumeşti lui dumnezeu / că l-a înzestrat pe om cu organe / care îl fac capabil să-şi ofere singur / plăcere“ (baia). Bineînţeles, ironia apare în întregul volum ca o gură de aer proaspăt, ca o supapă prin care tensiunile se domolesc, iar poeta, conştientă de acest lucru, nu ezită s-o folosească de fiecare dată când este pusă în situaţia de a da un verdict; absenţa celuilalt nu mai poate, aşadar, dăuna în niciun fel, pentru că „despărţirile îmi fac bine. au efectul / tratamentului // cu electroşocuri“ (limbaj). Momentul de apropiere care, de fapt, anticipează destrămarea cuplului este privit ca o consecinţă a lipsei de creativitate: „mi-e dor de tine peste tot / (...) / am putea umbla prin casă legaţi la ochi numai plăcere // şi numai durere şi după nici câteva ore / o mare lipsă de imaginaţie.“ (dragoste nu).

Când urăşte, poeta pare să simtă în

• 52 •

subconştient nevoia unei răzbunări care atribuie sursei urii sale cele mai groteşti aspecte. Acest joc aparent infantil este, însă, foarte credibil, bine controlat şi, cel mai important, reuşeşte să se sustragă pateticului: „să ştii, // există dragoste pe lume / ascunsă într-o portocală // există // ghemuită ca o maimuţă bătrână şi tristă / în lingura din care a mâncat“ (ştiinţă). Această formulă de rezolvare a conflictului interior nu este singulară: „acum casa noastră îngheaţă. // la intrare ne atingem // ca atunci când dai peste un animal rănit în întuneric“ (păzitoarea); numai astfel, absenţa poate fi suportabilă. Altă dată, nota autoironică este şi mai pregnantă în anumite

toamnă 2012

poezii declarative: „acum lipseşti din toate / şi facem din orice / o sărbătoare / tristă // o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne“ (două bucăţi de carne sleită). Până şi contactul fizic este desfiinţat pe un ton categoric: „privesc netulburată cum ne creşte părul / de la umeri până la genunchi. // e felul în care noi facem dragoste.“ (păzitoarea). Absenţa, marele sindrom al prezentului volum, obsesia păzitoarei, dă senzaţia unei fugi zadarnice după un tren ce tocmai a părăsit peronul. Fuga ei în gol reuşeşte, totuşi, să se poziţioneze mereu în vecinătatea idealului. Vocea (auto) ironică prezentă în volum este o voce lucidă, tranşantă şi foarte analitică, identifică punctele nevralgice şi le neutralizează. Prin urmare, poezia Anei Dragu, în partea ei cea mai bună, nu este doar un exerciţiu gratuit de ură, ci o subtilă analiză a propriilor angoase – căci, pare să ne spună indirect poeta, ce altceva poate fi angoasa decât nevoia teribilă de a compensa absenţa?

În paralel cu această voce puternic evidenţiată, asistăm la o altă manifestare (pe alocuri) explozivă, dar, din păcate, nu suficient explorată. Astfel, în momentul în care ironia pare să devină inutilă, poeta arborează o

zona nouă

atitudine cinică: „ne dezbrăcăm încet / la marginea patului / ne legăm între noi cu sfori subţiri / şi moi / (...) / foarte departe / lungi şaluri de mătase prind viaţă // îţi urcă pe umeri în jurul gâtului“ (credinţă). Tot în acelaşi mod, „azi cuvintele par la fel de înfiorătoare / ca dragostea / ajunsă pe mâna unor nepricepuţi // căci cine mai are puterea de a înfiora acum // când gemenii atroce s-au trezit / au nevoie de linişte / şi de tavane înalte // să-şi strige: // pe unde se intră în tine?“ (totalitarism sexual).

Forţa celor din urmă versuri (de o frumuseţe aparte, de altfel) nu produce, însă, o radicalizare a liricii poetei bistriţene. Dar, cu toate că a fost nevoie de un al treilea volum pentru a o vedea pe Ana Dragu în toată splendoarea ei poetică, încă ne mai rămâne promisiunea unei alte renaşteri.

Ana Dragu, Păzitoarea (Charmides, 2012)

• 53 •

zona nouă

toamnă 2012

miza romanului de succes Nelu Şerbu

„Marele pariu pe care-l puseserăm atunci era să scriem niște texte care să aibă subiecte antrenante, o intrigă imprevizibilă, suspans, conflict puternic și neașteptat, nenumărate răsturnări, un șoc al surprizei, personaje vii și autentice, dar să mai ascundă în spate și o miză înnoitoare“, își amintește Dumitru Crudu despre cerințele profesorului Alexandru Mușina la cursul acestuia de scriere creatoare.

Rețetă de best-seller, vor spune cârcotașii pentru care succesul de critică nu se împacă cu cel de librărie, anticipat de altfel pe coperta a patra a romanului în cauză de către Mușina însuși: modest, sobru, detașat de scrisul lui: „Nu credeam că, după Ionesco și Cioran, România

• 54 •

mai poate da autori de talie universală. Nepotul lui Dracula e dovada că m-am înșelat“.

Cert e că romanicerul Mușina a creat acum și modelul pentru cursanții lui, fără ca inițiativa didactică să fi fost unicul combustibil pentru această autostradă de 430 de pagini (conform vitezei cu care se citește). „Ca să mă distrez!“ a fost un alt factor determinant.

Ce vrea sa zică de fapt acest titlu gândit, la granița dintre curaj și ridicol, din termeni mici la preț – condamnat unul, epuizat celălalt – pentru PR-ul românesc? Ce se ascunde sub neserioasa fotografie a lui Țepeș din studenție sau a lui Proust fără mustață, de pe prima copertă? Ei bine, în cel mai antimetaforic sens, Alexandru Mușina a recreat și continuat burlesc legenda transilvăneană, a așezat într-o structură parodică – ca forma și fond – vampiri demitizați la rangul de băieți cuminți de casă, structuri secrete de conducere a facultății de filologie, arabi miliardari și țigani teziști, politicieni, preoți informatori ai SRI, unii dintre ei vizitați, informal firește, de către domnitorul Vlad. Un mélange cu roluri interșanjabile în care, ca în univers, mișcarea unui punct atrage după sine o încrengătură de intrigi.

Nepotul lui Dracula e construit în jurul personajului central Fifi sau Florin Angelescu Dragolea (FAD, prescurtat), asistent de literatură franceză în mediul universitar brașovean. Suntem obligați să constatăm o trăsătură fizică simbolică a protagonistului (că nu-i va folosi la nimic demonstrează măiestria de păpușar a scriitorului), a cărui dantură perfectă, – doar ușor îngălbenită de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decât normal, în gingiile roșii-roșii – îl însoțește obsedant, ca o mantră, de-a lungul întregului roman. Conform tacticii reclamei agresive, însușirea tabloului de către cititor e

toamnă 2012 inevitabilă.

Puțin peste 30 de ani, ducând o viață aparent banală (divorțat de trei ori, trecut prin cure de dezalcoolizare, doctor summa cum laude în semioza uitării și amintirii la Proust), Fifi trece printr-o serie de întâmplări de la neobișnuite, onirice, misterioase, la fantastice, mitice, erotice, sfidând kitsch-ul (asumat), mimând sadismul individual și descoperindu-l pe cel colectiv, într-un efect telenovelistic total. Frumusețile facultății (caricaturizate) se îndrăgostesc de el, Clubul Oamenilor Inteligenți (COI – superbă autoironie) îl invită la simpozioane, în vreme ce zeci de tone de sânge trec neobservate în Germania.

Și cine revine periodic să refacă echilibrul în roman? Pe de o parte Proust, subiectul singurului curs pe care îl preda Fifi, identic, fad, într-o franceză distinsă de secol XIX, în fața câtorva tocilari neobosiți. Pe de altă parte un salariu modest de asistent, cu țigările numărate pe zi, un costum, – singurul –, uzat, spălăcit, fără culoare. Aceste ultime edificii însă se pierd și ele într-un delir dozat medical aproape, când regăsim peste doua sute de pagini sala arhiplină de studenți (ascultând exact același curs!) cu pancarte „I love Fifi“, „Proust macht Lust“, pe Fifi în smoching alb cu papion albastru, părăsind mai târziu universitatea într-un Ferrari, desigur roșu.

Gustul pentru extravaganță e desăvârșit, iar până la dezarmarea completă a lectorului mai e doar un pas. În fața ficțiunii, scepticismul crapă ca un pahar sub un lichid prea fierbinte. Cu atât mai rău pentru cel ce citește cu sufletul la gură, aflat în „pericol“ să preia, cu zâmbetul larg și fără gardă, nenumaratele subtilități ori săgeți aruncate la punct fix în prejudecăți ori atitudini actuale.

Trebuie să-i acordăm credit total lui Alexandru Mușina, care se distrează și care-și asumă o mare responsabilitate în a păstra un sfârșit demn și, da, omenesc al romanului.

Bineințeles, persoane reale din cadrul facultății sunt uneori ușor, alteori interesant de identificat în personaje (exceptând nume reale ca Radu Vancu ori Dragoș Varga, transformați în dulgher, respectiv într-un doctor complice al unei remarcabile industrii de trafic de

zona nouă sânge). Însă acest amuzament, greu descifrabil de către „cititorii din îndepărtata Malaezie“, rămâne o picanterie locală, care nu face obiectul absurdului și satirei de larg consum.

Ce a riscat Alexandru Mușina a fost încercarea de a face umor pe toate gusturile.

De limbaj, de situație, politic, negru, tabu, religios, apoi pastișă, pamflet, ai spune că nu a lasat nimic neluat în râs. Încercare meritorie, de altfel, căci râsul, exceptând libertatea bufonului, e cea mai ascuțită armă împotriva utopiei, dictaturii, prostiei. Dar consecințele depind de cititor. Ori anumite pagini par anacronice (conștienți fiind de exagerările voite sau de nepotrivirile „potrivite“), ori unele fragmente necesită o recitire și un zâmbet ulterior, de descoperitor (ceea ce până la urmă nu e rău, dacă nu ai descoperi uneori și îmbinările puzzle-ului).

Cu ton moralizator ici colo, personajele sunt extrem de bine conturate, atent construite în a-și menține coerența discursului. Iar naratorul, rafinat, confident al cititorului, îi trage cu ochiul și îi câștigă încrederea într-un mod aproape nenegociabil față de viteza evenimentelor și a surprizelor.

Bilanț: roman donquijotesc, grotesc pe alocuri, Nepotul lui Dracula e aproape un manual de construcție a umorului pe orizontală și în profunzime, tonic, neadresat plângăcioșilor sau rigizilor de tot felul.

Parafrazând, îi dau cuvântul în final tot scriitorului, care preciza candid: nu-mi propun mult cu acest roman, doar să vând toate exemplarele, să vină cei de la Hollywood în Brașov să facă un film după el și să fac din restaurantul „Roata norocului“ (care este al unchiului meu) cel mai frecventat restaurant din România.

Alexandru Muşina, Nepotul lui Dracula (Aula, 2012)

• 55 •

zona nouă

toamnă 2012

rezistenţa la suferinţă Nelu Şerbu

Pe Marin Mălaicu-Hondrari l-am văzut prima dată (și singura) la librăria Cărturești din Brașov, în compania prietenului său (și poetului) Dan Coman, iar prima impresie a coincis cu felul în care mi l-am imaginat după ce am citit poeziile și proza lui.

Marin Mălaicu-Hondrari e un fel de copil mare, bonom și zâmbitor, unul dintre cei care încă mai cred în „omenesc, prea omenesc“, nu în futilitatea sentimentului, în care, de asemenea, blândețea, ca stare a ființei, predomină. Chiar dacă în inima lui zace un urs grizzly, căci inima aceea e tristă.

În proza în care m-am mai întâlnit cu Marin Mălaicu-Hondrari (Apropierea, Cartea

• 56 •

tuturor intentiilor) am regăsit izul, influențele, toponimele spaniole, am notat amănuntele autobiografice și i-am recunoscut, în general, candoarea. Însă față de roman, în poeme se ascund anumite secrete – semne sau coduri – care te opresc din drum și scad importanța imediatului, a fugii aiuristice după bun, mult și pe loc, cu mâna pe o carte, ochii pe următoarea și cu mintea la ce ai corecta la amândouă. De unde sunt revelate aceste coduri de această dată? De la două zile distanță (de România), în volumul de poezii cu titlul omonim.

La două zile distanţă se constituie sub forma unei interesante echilibristici între mirosul sărat al mării, străzile înguste și aerul fierbinte, femeia așteptând istovită într-un colț de umbră – într-o amintire ferită de caniculă, și disperarea singuratății, lentoarea și greutatea cărnii, alienare și răbdarea „Străinei“, a cărei umbră îi însoțește pe „morții cei tineri (…) retrași în adâncuri“.

Poemele sunt stufoase, generoase în simboluri, ezoterism, cifre magice sau, uneori, chiar parabole (vezi Șah prin corespondență sau trimiterea la șarpele Uroboros). Însă sub ikebana cuvintelor, pământul mustește ba de un tragism melodios ca un acordeon de tango („ay, mi vida, vida mia“), ba de portretul celui singur în bibliotecă, „cu gândul să-și ia viața“.

Pe alocuri, respectând diferențele de rigoare, seamănă cu Sábato. Limbaj criptic, luciditate, puțină ironie, observație exactă frizând exresia științifică, lângă melancolie, suprarealism, romantism. Toate locuind în aceeași rulotă încinsă, peste care veghează „o femeie întinsă pe cer“, sub veșmintele căreia „pândește o știință ineficace“.

Marin Mălaicu-Hondrari e crud, dar nu rău – desfăcând femeia în viscere, el desface, de fapt, sintaxa: „atunci o femeie ghemuită

toamnă 2012

ședea nemișcată / sub mantia albastră cu o carte deschisă / dinaintea sa în măruntaiele sale / păsările cântătoare trăiau în devălmășie cu păsările de mâncare“. Căci pentru iubită, el rezervă două poeme de dragoste – cuvânt vetust în poezia contemporană, folosit cu precauție și eventual în vecinătatea sarcasmului. Pentru Marin Mălaicu-Hondrari, „orice femeie ar trebui să umble desculță / la 10 cm deasupra vacarmului“, iar el nu ezită să-i spună te iubesc, ba chiar de două ori într-un vers – ce sfidare a uzanțelor!

Ce nu merge, merge mai puțin sau sună ca o vioara tânără într-o orchestră deja închegată sunt câteva (pre)potriviri romantice, contrastante cu imaginile exotice sau cu elocința (uneori sumbră a) poetului din Córdoba: „cu disperarea pe disperare călcând“, „vorbești și vorbești / ticăie ticăie ceasul“, „iubirea-mi și zborul tău străbate-vor vremuri“, „acum moartea redă-ți-o“.

Uneori discursul pare sibilinic, alteori încărcat de dublarea vocii lirice prin intermediul parantezelor (cum, de altfel, tot așa e corectată sau completată această voce). Cu toate acestea, autorul reușește să construiască momente de confesiune directă, simplă, tușantă: „ce însemna o ora / de pildă

zona nouă

ora la care am ieșit să te caut / încă nedeprins cu frumusețile tale / seara când spuneai că va veni iarna / și că oamenii se despart atunci mai greu“.

Ce rămâne?

Un decor care exacerbează simțurile.

Tonic, fierbinte, umed și arid în același timp.

Colorat și dinamic. Și un personaj lucid, introvertit, contemplativ, care testează rezistența la suferință, care iubește fără jumătăți de măsură (i se aplică mai degrabă acel to fall in love) – până la piele și os, și pentru care, mai ales, definitoriu, scrisul reprezintă „o modalitate înnebunitoare de a mâna norii pe cer.“ Marin Mălaicu-Hondrari, la două zile distanţă (Charmides, 2011)

• 57 •

zona nouă

toamnă 2012

taxiul, troleibuzul, trenul şi targa Anatol Grosu

Poetul Dumitru Crudu revine cu volumul Eşarfe în cer, apărut de curând la Editura Cartier, care „încheie un ciclu al poeziei sale – de la falsul la adevăratul Dumitru Crudu“, după cum o spune foarte bine Alexandru Vakulovski.

Primul poem deschide volumul cu nişte cadre scoase parcă din manifestul cinematografic Dogma 95, fără a pune accent pe tot felul de preţiozităţi tehnice. Poemul înce-pe cu o serie de imagini filmice, un „taxi galben“ în plină viteză se îndreaptă către Cimitirul central după certificatul de deces al lui Evgheni Ivanovici, anunţând şi moartea Zoiei Gheorghievna care „stătea pe bancheta / jerpelită / din spate / cu spatele / la şofer uitându-se în urmă / pe fereastra opacă şi murdară“ şi care se sfârşeşte aşa: „acum / nici Zoia Gheorghievna / nu mai e / în viaţă“.

Taxiul, troleibuzul, trenul şi targa – acestea sunt mijloacele de transport din primele poeme, care formează ele însele un poem şi nu întâmplător iniţialele amintesc de nişte cruci. Pe de altă parte, „Ikarus-ul decolorat“ cu farurile sparte, care fuge de întuneric pe drumul Ungheni-Chişinău, are o funcţie premonitorie, creând senzaţia a două lumi paralele despărţite de fereastra autobuzului.

O moarte iminentă cu un martor ocular.

„La fel cum ninge acum / a nins şi în 1966 / când ei alergau pe plajă / ţinându-se de mâini / când alergau cu limbile scoase / când alergau foarte repede / din ce în ce mai repede / Evgheni Ivanovici în faţă / şi Zoia Gheorghievna în urma lui dând tot mai tare şi mai tare / din mâini / prin zăpada care / le cădea în faţă / iau o mână din nisip şi mi se face foarte trist / cu o mână de nisip ies în ninsoarea / în care ieşise şi Evgheni Ivanovici / în 1973 / fără fular şi căciulă“.

Dumitru Crudu face nişte filme exemplare din „aceste fotografii / care / încă nu s-au îngălbenit“, le reconstituie, ba chiar merge pe urmele celor care nu mai sunt în viaţă, imitându-le gesturile, căutând punctul unde îi va regăsi, de parcă nici n-au plecat, de parcă sunt tot acolo: „la o fereastră luminată, / eu încă o mai văd, / de vreo săptămână / nu a mai mâncat nimic, / dar ea continuă să iasă la fereastră, / sfidând orice / aşteptări, / demonstrând încă o dată / cât de imprevizibilă poate fi. / cât de puţine lucruri am ştiut despre ea“.

Îl cred pe Dumitru Crudu când spune că nu avea nicio intenţie de a scoate o carte, volumul de faţă fiind mai curând un soi de terapie prin şi cu poezie. Renunţarea lui Dumitru Crudu la a mai scrie poezie era, presupun, refuzul de a mai cocheta cu tehnica poetică şi cu acest volum o reduce la minim.

Poemul Eşarfe în cer este o altă piesă din Puzzle-ul Dumitru Crudu, care arată amploarea personalităţii unuia dintre cei mai importanţi scriitori de la noi. Voi încheia cu un fragment din volumul Eşarfe în cer, pe care îl recomand călduros:

„După moartea ei / în camera Zoiei Gheorghievna se / aud / suspine / dar când / deschid uşa / acolo nu-i / nimeni / după moartea ei stătea / pe pat cu faţa / spre cer / de parcă urmărea încotro / se îndreaptă / sufletul ei, / aşa cum ai urmări o eşarfă roşie / pe care vântul ţi-o smulge din mâini“.

• 58 •

toamnă 2012

zona nouă

Sherman Alexie - sau unde e ieşirea din rezervaţie Vlad Pojoga

Sherman Alexie e amerindian. Sherman Alexie e un amerindian norocos. Sherman Alexie e un amerindian curajos. Sherman Alexie e un amerindian care scrie. Sherman Alexie e un amerindian care pe la vreo paişpe ani s-a hotărât să plece din rezervaţie. Bine, nu cu totul. S-a mutat doar la un liceu de albi, din afara rezervaţiei. Dar asta, pentru indieni, a însemnat că nu mai e de-al lor.

Sherman Alexie e un amerindian care scrie.

7 motive pentru care-mi place Sherman Alexie: a jucat baschet în liceu; m-a făcut să râd şi să plâng; a plecat din rezervaţie şi se întoarce acolo constant; după 9/11, a ţinut o prelegere la un colegiu, pe care a început-o cu „the world is not any better or any worse”; e amerindian, iar amerindienii ştiu să cânte (n.r. clişeu); e un supravieţuitor (care nu transmite pe toate frecvenţele AM); gesticulează mult, gesticulează la fiecare discurs, la fiecare frază

Şi pentru că mie-mi place Alexie, îl urmăresc pe Alexie. Citesc cărţi de Alexie. Le spun tuturor de Alexie. Lucruri din astea pe care cineva le-ar putea face când îi place un scriitor. Dar, pentru că-l urmăresc pe Alexie (da, sunt un stalker, dă-mă-n judecată), mă delectez, aproape-n fiecare zi, cu câte un tweet (chiar aşa, Alexie urăşte ebook-urile, am uitat să spun asta – chiar dacă n-are nicio legătură cu ce scriam aici) amuzant sau ironic sau exasperant sau exasperat, lucruri din astea cu care se ocupă, în general, poeţii. Şi pentru că vreau să mă dau mare cu ce văd eu online, uite câteva din postările lui: Something is going bad in the fridge but I can’t find it. Yeah, it’s a poetic life. & I woke this morning in love with the world. But don’t worry, I’ll get over it. & Fuck guns, fuck gun-worshippers, fuck all the evil monsters. & I am always hungry. My Indian name is Binges With Wolves. & Irony alert: white vegans whose spirit animals are carnivores. & According to latest Gallup poll, 46% of Americans believe in creationism. That’s mass psychosis. & Have you ever been standing in line at the DMV and had the urge to shout, “I am Spartacus”?

Sherman Alexie s-a născut cu o malformaţie genetică. Hidrocefalie, mai exact. Nimeni nu-i dădea şanse de supravieţuire. Sau, chiar dacă unii îi dădeau, absolut toţi au spus că va rămâne cu leziuni pe creier pentru tot restul vieţii. Acum, Sherman Alexie a căştigat câteva premii literare. Acum, am descoperit cărţi de Sherman Alexie cu care puştii americani îşi fac poze şi le pun pe reţelele de socializare. Iată, deci, speranţa.

Sherman Alexie nu a ascultat de nimeni. Sherman Alexie s-a luptat cu stafia surorii sale, care a murit când el abia intrase la liceu. Sherman Alexie s-a luptat toţi prietenii lui din rezervaţie. Sherman Alexie a crezut în salvare.

Indienii erau acolo de secole. Indienii sunt încă acolo. Aşa cum peste tot sunt oameni pe care nu îi vedem şi pe care cândva i-am închis în ţarcuri. Unde e democraţia, unde sunt fundaţiile caritabile, unde e empatia?

Suntem atât de departe unii de alţii încât să nu putem auzi?

• 59 •

zona nouă

toamnă 2012

felii Andreea Tudosă

Scrise de femeie pentru femeie, „Feliile“ se consumă singure. Lia Bugnar reuşeşte să aducă în prim-plan chintesenţa acesteia, care e viaţă, prin raportare la teme precum implacabilitatea trecerii timpului, sexualitatea, adulterul, polaritatea Rai-Iad.

Un singur bărbat, element perturbator, şi şapte femei pe care le consumă aceeaşi dramă, dar în mod diametral opus, şi cărora, cel mai important, bărbatul le-a pricinuit dezechilibrul psihic, aducând haos şi pierdere de sine, sunt personajele acestei piese de teatru.

Marcel, personajul masculin, deţine un statut respectabil în domeniul politicii, acela de senator, şi îndeplineşte totodată un dublu rol: tată al Cleei şi soţ al Elei. Regăsim aceste două responsabilităţi alături de funcţia publică, deoarece acest portret de familie poate fi considerat convenabil şi formal. Desigur, nu

• 60 •

trebuie să uităm că Marcel, ca un nou simptom al disoluţiei, îşi trăieşte ultimele clipe alături de fosta servitoare a casei, amanta lui, Margareta.

Ca reacţie la moartea lui Marcel, Margareta refuză să înfrunte realitatea; Clea îşi găseşte refugiul în droguri, iar Ela în alcool. Dacă Clea, ajunsă la spital în comă, le întroduce pe asistenta medicală şi pe bunica din partea tatălui, care se bucură astfel de un moment de intimitate alături de nepoata sa, iar mamei îi revine atribuţia de a se ocupa de aspecte formale: conferinţe de presă, recepţii, dar şi consilierea angajaţilor, prilej care asigură amplificarea fluxului emoţional.

Inevitabil, sentimentele variază de la revoltă, disperare, trădare, regret până la acceptare, iar intervenţia unui personaj detaşat de întreaga situaţie dramatică, rezultatul unei situaţii speciale – corespondenţa dintre bunica Cleei cu o prietenă din copilărie a acesteia, Nbamira din Niger, în numele nepoatei sale – are rolul de a marca indicele în care se desfăşoară oscilaţia înternă a personajelor, prin stabilirea unui punct de reper. Finalul tragic respectă lanţul dramelor, moartea Cleei arată, tezist, că femeia se structurează interior prin iubire, iar personajul capătă deopotrivă forţă şi slăbiciune, nebunie şi coerenţă. Cu tot aspectul demonstrativ, desfăşurarea dramatică are caracter atemporal, iar etalarea diferitelor tipologii feminine conturează o veritabilă panoplie psihologică a ipostazelor feminităţii.

Emiţătorul central este Ofelia Popii, metamorfozată în şapte personaje – sau şapte Ofelii miniaturale amplificate; dincolo de textul ca atare, cumulul de semnificaţie este dat mesajului prin subiectivism şi prin

toamnă 2012 prelucrarea informaţiei astfel încât cuvintele să se desprindă literă cu literă din propriul eu.

Inevitabil, relaţia actor-spectator este una simpatetică, aceştia formând strălucit o dualitate şi revelându-se unul prin altul.

Altfel spus, mesajul transmis este valorificat prin intermediul unui „emiţător-oglindă“, care asi-milează informaţia la toate nivelurile, cognitiv, psihologic şi social. Tranziţia de la un personaj la altul se realizează printr-un portal imaginar, transpus în diferite obiecte, precum uşa sau peretele mobil, transformat în dulap rotativ. Acestor glisări dintr-un plan în altul le sunt atribuite segmente temporale diferite, iar spaţiul, care nu suferă transformări impresionante, ci simple şi inspirate, trece de la a înfăţişa un dormitor modest, la a zugrăvi o cabină telefonică sau o cameră de spital.

Acest spectacol este persuasiv şi alternează ritmul alert cu momente de linişte mortuară, reuşind să transmită emoţie; de asemenea, textul, plin de semnificaţie, sensibilizează prin inocenţa şi prin simplitatea lui.

Sunt confruntate situaţii autentice, de multe ori ignorate pentru cutremurele interioare pe care le aduc. Deşi tema adulterului este tratată adeseori, această viziune propune o deculpabilizare a defunctului, axându-se pe

zona nouă haosul produs de femeie sieşi sau pe modul în care lasă această ruptură din rutină să-i modeleze existenţa, sufletul.

Deşi spectacolul nu are momente de improvizaţie, atmosfera este maleabilă prin schimbul de energie care are loc. În „Felii“, pentru Ofelia Popii cuplul de termini „alţiisine“ are câştig de cauză, deoarece aceasta este asemeni unui bumerang – ajunge în spaţiu, învăluie totul, pentru a se întoarce în sine şi pentru a oferi mai mult.

Spaţiul creat nu este limitat printrun decor rigid, ci motivează spectatorul să clădească pe uşi, pe sensurile cuvintelor de pe ziduri noi înţelesuri, să ridice construcţii monumentale şi familiale în interior.

Spectacolul a fost creat pentru a fi un spectacol-lectură. Acest lucru este un avantaj în contextul în care se pornise de la ideea ca mesajul să fie transmis strict pe cale orală.

Bazat pe o serie de monologuri, fapt ce transformă spectatorul în singurul receptor participant, „Felii“, deşi un spectacol ce are mereu un singur personaj activ pe scenă, militează pentru lipsa singularităţii, deoarece, în fond, până şi o dramă uneşte caractere diferite sub semnul aceluiaşi semn evolutiv.

• 61 •

zona nouă

toamnă 2012

EYFORIYA – posibilitatea unei călătorii interne Cristian-Emanuel Opriş

Eyforiya (sau, în limba engleză Euphoria) apare pe ecranele rusești și nu numai în octombrie 2006. Este primul film al lui Ivan Vyrypayev și este una din puținele ecranizări parcurse anul acesta (dacă nu cumva vorbim despre un caz singular) ilustrând atât de explicit lumea visului. Nu atât sub semnul unui avertisment ori a încifrării, cât, efectiv, înlănțuirii de imagini, idei sau fenomene psihice care servesc coaserii unei povești ce are drept țintă iubirea și gelozia – două pretexte ale unui parcurs antropologic încântător.

Ca într-un vis cu un parfum eminamente rusesc, o motocicletă cu ataș, câmpuri de stepă – filmate mereu de sus în cadre cât mai largi, repetitive –, o ladă roșie purtând câteva scânduri pe portbagaj şi cele două case (singurele vizibile) ne întâmpină, pe parcursul

• 62 •

a 72 de minute, din interiorul unei comunități atipice, aproape inexistente. Micul sat rusesc ia forma unui microcosmos incert, deloc previzibil, un cadru perfect al visului, a unei poveşti cu un colorit unic. De altfel picturalul guvernează clar filmul lui Vyrypayev – avem de a face cu ceea ce se numește o poezie în imagini.

Maksim Ushakov și Polina Agureyeva (Film: cea mai bună actriță la Festivalul Kinotavr, premiată Golden Arieş și câștigătoare a premiului House Khanzhonkov; Teatru: Moscow debuts – 1997, Seagull – 2000, Triumph – 2000, Premier – 2001) spun povestea lui Pavel (căprar) și a Verei, soție și mamă tânără, pion al unei existențe izolate, preumblându-se între casele răsfirate ale unui sat aproape distrus, unde nu mai pătrund nici poliția, nici salvarea,

toamnă 2012 nici alte organe ale statului. Altceva însă, mult mai puternic și mai greu de stăpânit mișună pe câmpurile surprinse de către obiectiv. O euforie pe care niciunul din protagoniști nu o pot recunoaște pe de-a întregul. O iubire aproape edenică, greu de identificat, o împinge pe Vera să-și părăsească casa și familia în numai câteva zile. După ultime rugăminți, soțul abandonat se hotărăște să îi pedepsească, pornindu-le pe urme. Astfel, capul familiei devine, inevitabil, vânătorul (alcoolizat al) noii iubiri. Amenințați, cei doi se văd dispuși să riște nu numai propriile vieți, ci și viețile celor apropiați – o premiză pe cât de curajoasă, pe atât de ușor condamnabilă.

Textul, aparținând deopotrivă regizorului, oferă prilejul paradoxului, contrariilor foarte puternice, a unei provocări, aparent, fără cale de întoarcere. Confesiunea se manifestă nu prin dialog, ci prin acțiuni; în cazul noului cuplu, prin fugă, iar în cazul bărbatului trădat, prin urmărirea celor incriminați. Aici se pot distinge și implicațiile în teatru ale lui Vyrypayev. Cadrul nocturn apare de asemenea.

Râul – singurul martor – și o barcă din lemn se alătură peisajului în care nu numai soțul se dezlănțuie, ci și natura, părtașă triunghiului clocotind de la un capăt la celălalt.

Privitorii care vor căuta să fie tulburați se pot bucura de intrigă deosebită, la fel cum, cei care preferă mai degrabă esteticul, nu vor fi nicio secundă dezamăgiţi. În prima jumătate de oră, cadrele repetitive (deși de o estetică deosebită) nu reușesc un impact mobilizator din cauza lipsei dinamismului propriu-zis, iar aceasta poate fi un dezavantaj. Povestea se consumă lent, cu numeroase efecte de fade-in/ fade-out – ele servesc de asemenea intrării și ieșirii din „vis“ –, ce nu dispar, însă, nici mai târziu, o dată cu dinamizarea acțiunii. În acest sens, muzica lui Aidar Gainullin (acordeonist, compozitor și cântăreț născut în 1981) apare ca însoţitor aproape permanent al călătoriei. Deși Ivan Vyrypayev este un maestru al dialogului, nu textul primează, ci muzica. Alt aspect însemnat: filmul nu urmărește a fi un album de imagini (așa cum, greșit s-a afirmat, de pildă, despre Melancholia lui Lars Von Trier), ci cadrul unei tragedii unde acțiunea și conflictul

zona nouă

nu șovăie.

Debutul lui Ivan Vyrypayev în cinematografie, Eyforiya, a fost premiat imediat după apariție, în cadrul celei de-a 22-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Varşovia, Polonia. Tot atunci, la numai o lună după lansare (în noiembrie 2006) este desemnat ca fiind Cel mai bun film străin al Festivalului de Film de la Kiev. Este de asemenea triplu nominalizat al premiului Beliy Slon (White Elephant), la Moscova. Este de asemenea nominalizat, tot în 2006, pentru cea mai bună imagine. Succesul nu a fost însă unul neașteptat. Ivan Vyrypayev își începe cariera ca strălucit dramaturg și regizor de teatru. Poate cea mai cunoscută piesă a sa, Oxygen a fost jucată, până în prezent, în peste 20 de țări ale lumii și a beneficiat în 2009 de o ecranizare cu totul inedită. Este vorba de a doua contribuție în lung metraj a regizorului, muzica aparținând, și de data aceasta, aceluiași Aidar Gainullin. Este poate, singura asemănare, abordarea fiind una diametral opusă. Ivan Vyrypayev este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai remarcabili și totodată misterioși reprezentanți ai artei contemporane.

• 63 •

zona nouă

toamnă 2012

miscellanea Mircea ivănescu (despre mircea cărtărescu) cine eliberează din degetele sale atîta lumină, atîta lumină

Krista SzöCs poezie de leagăn. săvârşin 2012

ideilada ideilada.wordpress.com

ioana vintilă Herta Müller sau beatitudinea în moarte clinică

festivalul internaţional de poezie al revistei transilvania prezentare & păreri

calendar august–septembrie–octombrie • 64 •

toamnă 2012

zona nouă

mircea ivănescu despre mircea cărtărescu. 1988.

Am văzut într-o zi, la biblioteca universitară, arhiva revistei Transilvania. Am început să o răsfoiesc, oprindu-mă la numerele vechi, de după anii ‘90, când Mircea Ivănescu făcea parte din echipa de redacţie şi am dat de articole minunate scrise de el, dar şi de traduceri, cum ar fi Ferma animalelor de George Orwell, publicate în foileton. Însă în numărul 17 din anul 1988, am găsit un articol de-al lui despre Mircea Cărtărescu. (Krista Szöcs)

Mircea Cărtărescu este, cu siguranţă, cel mai important scriitor român de la Mircea Ivănescu încoace. În ultima vreme am asistat la o denigrare a lui Mircea Cărtărescu, iar acesta este, cred eu, doar încercarea braconierilor de a obţine coarnele celui mai bătrân cerb din pădure.

Nu vor reuşi niciodată, atâta timp cât noi, ceilalţi, vom fi prin preajmă. Acesta este apelul nostru la normalitate. (Vlad Pojoga)

cine eliberează din degetele sale atîta lumină, atîta lumină.

Mircea Ivănescu Articol preluat din numărul 17/1988 al Revistei Transilvania

Mircea Cărtărescu a fost considerat de la început de critică unul dintre poeţii reprezentativi ai aşa-numitului „nou val“ al liricii de la începutul deceniului care, iată, acum se sf îrşeşte aproape. Între colegii săi de generaţie nu-l diferenţiază în primul rând înzestrările – căci cei mai mulţi dintre ei şi-au demonstrat şi verificat talentul şi virtuozitatea poetică în egală măsură – nici fecunditatea deosebită – căci, în afara unor accidente editoriale, cei mai mulţi dintre ei par de asemenea să demonstreze o similară uşurinţă de a scrie – cât o capacitate ludică mai insistent asumată, o conştiinţă ironică, prin care, s-ar zice, orice literator modern caută să facă faţă realităţii, accentuîndu-şi deliberat „criza de creştere“, poate normală la orice stadiu de diferenţiere faţă de ceea ce este văzut drept convenţional şi ameninţat de

rigiditate (sau poate numai de obişnuinţă şi previzibil) în timpul şi locul în care tinerii unui anumit moment vor deveni ei înşişi obiectul unor observaţii asemănătoare, o generaţie mai tîrziu. Dar la Mircea Cărtărescu o asemenea ironie spectaculară şi spectaculoasă (şi care nu e numaidecît romantică, pentru că o asemenea jocularitate apăsată, accentuată, continuată pe şiruri lungi de versuri, era caracteristică şi pentru poezia goliardică medievală) pare mai obstinantă, asemenea unui mecanism pe care poetul s-ar încăpăţîna să-l întoarcă mereu, provocînd în confesiunile sale metamorfoze care se vor, pragmatic, tot mai surprinzătoare şi ironic-joculare: „tristeţea mea / este un caniş de cafea / din care iese o cheiţă dantelată de aur / dacă ai învîrti puţin de cheiţă / căţelul s-ar preface într-o puşculiţă / în care un pisoi ar băga cu laba creiţari, mahmudele, piaştri / şi

• 65 •

zona nouă

apoi ar clipi cu ochii foarte mari şi albaştri.“

Ceea ce trebuie de la început subliniat este că, în această virtuozitate a jocului, pînă la un punct comună şi confraţilor săi de generaţie, dar pe care scriitorul de faţă o exacerbează parcă, Mircea Cărtărescu (de asemenea deopotrivă cu acei confraţi care sunt – au demonstrat-o – scriitori cu o conştiinţă lucidă a scopurilor înalte ale literaturii) urmăreşte o viziune mai gravă şi mai severă decît simpla frondă şi parodiere juvenilă a gestului creator. Cărtărescu, şi toţi cei care fac de asemenea parte din generaţia sa poetică, au intrat în literatură cu o formaţie (aici contînd nu numai cultura strict literară, poetică, cunoaşterea şi frecventarea susţinută a poeziei şi literaturii clasice şi moderne) şi o viziune îndeajuns de precisă despre rosturile şi posibilităţile literaturii, pentru a-l îndreptăţi şi a-i îndreptăţi să pretindă o participare la adevărata poezie. Jocul acesta de-a poezia şi de-a declaraţia poetică, pe care acest scriitor îl practică cu prea multă insistenţă ca să nu lase să se înţeleagă şi că este o metodă (ca la Hamlet) în această permanentă ironie, vrea în realitate să adauge ceva la efortul uneori solemn, alteori surîzător, pe care îl face dintotdeauna poezia de a lumina una sau alta – sau toate? – din faţetele realităţii. S-a arătat de altfel – şi lucrul era evident pentru oricine avea ochi de văzut, sau mai bine zis urechi de auzit – că piese precum O seară la operă sau Mangafaua sînt mai mult decît parodii, sînt „un soi de sinteze“,

• 66 •

toamnă 2012

măşti ale poeziei, o „comedie a succesiunii stilurilor şi posibilităţilor de expresie“ a liricii de pînă acum, de oricînd (citatele provin din comentariile criticului şi poetului Ion Pop, care a intuit cu exactitate seriozitatea unui asemenea aparent joc cu şi de-a poezia).

Trecerea în revistă a modurilor de a face şi inspira poezia de dragoste – poezia în general – nu e, cum nu e nici în celebrul exemplu de istorie literară prin succesiune în romanul lui Joyce, o simplă jerbă de artificii şi virtuozitate, ci este exact o asumare a literaturii ca spectacol care, ca orice teatru serios, urmăreşte o revelare a unor înţelesuri mai profunde decît simpla gesticulaţie oricît de spectaculoasă. De altfel, în chiar primul dintre poemele citate, succesiunea manierismelor poetice, astăzi apărînd perimate şi derizorii, este urmată de o gravă, chiar dacă disonantă elegie a copilăriei şi sensul real al acestor focuri de artificii, uneori zgomotos sarcastice, pare să stea, pentru poet, în sonetul shakespearean, intervenind şi aici şi în diferite puncte cheie ale volumului Poeme de amor, care vede justificarea gestului poetic în perenul simţămînt al comuniunii cu semenul, care este iubirea: „abia atunci gîndirea sa adîncă / rămîne grea şi plină e de rod / cînd luntrea i se sparge ca de-o stîncă / în ţăndări, de al rochiei izvod...“

Mircea Cărtărescu este, deci, dincolo de insistenţele asupra jovialităţilor persiflante cu care îşi împănează textele – chiar şi cele ostentativ erotice – sau, poate, tocmai prin

toamnă 2012 asemenea insistenţe, un poet liric în înţelesul convenţional al cuvîntului. Poemele sale, care operează de obicei prin blocuri mari de texte, care se încheagă în versete uneori interminabile, sînt organizate după o retorică a invocaţiei, în cele din urmă decantînd un fel de muzică suavă şi delicată, trădînd, în transparenţele ei, cîteodată în mod deliberat nu deajuns limpezite, un joc neliniştitor „ca marea galbenă cînd se limpezeşte şi în apa ei se vede ocolul rechinilor“. Uneori, de multe ori poate, poetul se lasă dus de jocul acesta cu sunetele pe care şi l-a asumat pentru a-şi întocmi lumea ce se vrea dezabuzată şi ironică.

(Un comentator a vorbit chiar de tiparul care, odată instalat, poartă apoi cu sine, la nesf îrşit, un text ce se poate prelungi oricînd şi oriunde; ciclul de sonete care încheie volumul Poeme de amor poate fi citat ca unul din riscurile acestei atitudini. Dar şi aici transpare, sub febra aglomerărilor de detalii „tehnice“, aceeaşi tensiune a mărturisirii care se cere permanent reprimată şi care palpită, gata să izbucnească – asemenea motorului cu explozie despre care se spune că este una din metaforele caracteristice ale modernităţii: „ştii cu ce seamănă noaptea asta? ea seamănă perfect cu un motor secţionat, un motor / de muzeu tehnic; vezi copiii de diamant cum se înghesuie / inocenţi, translucizi, în spaţiul semilunar al cilindrilor şi gazul albastru / aprinzîndu-le unghiile; vezi troleibuzele cărate în subterane / de furnici oarbe, şi şasiurile azvîrlite afară, goale şi lustruite / şi roţile mai învîrtindu-se încă...).

Dar în piesele sale cu adevărat reprezentative, expresia devine directă, fără a se mai teme de naivităţile dintotdeauna ale poeziei; „aşa că m-am aşezat pe bordură şi am privit iarba care sticlea. / ia te uită, o albină tăvălită prin praf / un celofan de bomboană cu lapte / un gîndac cu o elitră zdrobită, fugind pe o parte, cîte nu se întîmplă / la rădăcina unui fir de praf, înfiorat / de briza de aer cald şi suflînd dinspre ferestrele fabricii de sîrmă“.

Mai mult decît imaginaţia lexicală, pe care i-au observat-o comentatorii, pentru Cărtărescu este caracteristică febra aceasta transfiguratoare, în ciuda propriilor sale precauţii, a descifrării realităţii pe coordonatele

zona nouă profunde. „Sub apa şi focul cuvintelor, se ascunde ochiul vizionar, în care se formează imaginile altei realităţi decît aceea comună“, observa Nicolae Manolescu, şi ochiul poetului, închis în afară, şi care înlăuntru se deşteaptă, vede într-adevăr, dacă nu o altă realitate (care probabil nici n-ar fi cu putinţă), în orice caz relaţii şi dimensiuni ale realităţii asupra cărora se opresc mai rar sau mai superficial ochii semenilor. În foarte frumoasa elegie care se intitulează Amintirea unei seri de octombrie 1984 (scrisă, nota bene, înainte de 1983, anul apariţiei volumului din care face parte), lirismul arde cu o flacără pură, amintind de cea mai lipsită de ironie mărturisire a singurătăţii – şi înţelepciunii – erotice: „va veni frigul, pielea mea şi-l va aduce foarte bine aminte. / în piaţă va fi atunci foarte frig şi va veni miros de zăpadă / dar încă nu va spicui. tu vei trece prin amurgul de toamnă / distrată ca întotdeauna, şi nici nu te vei gîndi să intri în librărie la dacia, sau poate va fi la acea oră închis. / şi în vreme ce vom schimba cele câteva vorbe ca nişte obiecte de sticlă mată / voi încerca să prevăd cît de mult fusesem odată-mpreună / şi cum te îndepărtaseşi sub flacăra carului mare, pe cînd / biblioteca stătuse pe loc în octombrie, rufoasă / şi fluturînd“.

Pornind, fără îndoială, de la premisa că un poem de dragoste riscă să fie compromis de uzura sentimentelor, şi a cuvintelor care de secole exprimă asemenea sentimente, încercând, cu dinţii strânşi, probabil să se protejeze împotriva uzurii vîntoase a timpului şi a locurilor comune, Mircea Cărtărescu ajunge, cum e şi firesc la un poet autentic, la vibraţia din totdeauna a cuvintelor, care se numeşte poezie: „tu care ţii lumea în palmele tale protejînd-o de vînt / ca pe flacăra unei brichete, lumea cea aurie / ce va dura doar cît să-ţi aprinzi tu ţigara, lumea rotundă şi rotitoare / plină de pruni înfloriţi, de corturi de circ / de combinate de îngrăşăminte şi frizerii şi ciorapi / lumea pe care atât o iubim... // sînt un şurub de lacrimi şiroitoare, un buchet de vicii şi pulsiuni / un cîmp pe care inima mea înaintează în cîrje“ (Autoportret într-o flacără de brichetă).

• 67 •

zona nouă

toamnă 2012

Poezie de leagăn. Săvârşin 2012.

Krista Szöcs

În luna septembrie a acestui an, Teodora Coman mi-a scris un mesaj pe Facebook, prin care mă anunţa că m-a propus pe lista de participanţi a Taberei de creaţie a tinerilor scriitori de la Săvîrşin, o comună din judeţul Arad. Auzisem de această tabără şi de antologiile apărute în urma desfăşurării ei şi bineînţeles că m-am emoţionat şi abia am aşteptat să ajung acolo; urma să petrec patru zile alături de oameni pe care îmi doream să îi cunosc, alţii pe care îi cunoşteam deja, patru zile pline de poezie, vreau să spun multă poezie pentru că în orice loc mergeam Andrei Dósa şi Bogdan Coşa aveau grijă să aducă cu ei câteva cărţi de poezie din care se citea, fapt care făcea atmosfera şi mai liniştitoare şi care ne unea pe toţi la aceeaşi masă. Am mai avut

• 68 •

parte şi de muzică, Ştefan Baghiu ne-a cântat melodii de la Pink Floyd, Radiohead şi Placebo la chitara unui localnic care ne însoţea mai mereu în locurile în care mergeam. În astfel de momente te puteai aşeza pe iarbă relaxat, să asculţi poezie şi muzică, să priveşti peisajul care te copleşea şi să îţi doreşti ca acest moment să nu se termine, pentru că în nici un alt loc nu ar putea fi mai bine decât aici. Şi dacă tot am amintit trei dintre participanţi corect ar fi să îi numesc pe toţi: Sorin Despot, Alex Văsieş, Radu Niţescu, Sabina Comşa, Teodora Coman, Cosmina Moroşan, Dmitri Miticov, Miki Vieru, prozatorul Bogdan Munteanu şi Lia Faur, cea care a avut grijă ca totul să meargă bine în cadrul acestei tabere. Cu Sorin Despot şi Radu Niţescu mă plimbam aproape în fiecare seară.

toamnă 2012 Când toată lumea se retrăgea pentru somn, noi învăţam străzile Săvîrşinului sau încercam toate leagănele din parcul aflat în apropierea hotelului unde eram cazaţi. În miezul nopţii, când ţigările se terminau, porneam către benzinărie, singura deschisă la ora aceea, apoi ne întorceam la hotel şi povesteam, ne adunam în holul hotelului să citim sau să jucăm cărţi aşteptând următoarea zi şi locul unde avea primarul să ne ducă. Am făcut poze în scorburi, unii au intrat în peşteră, ne-am dat pe leagăn (din nou) şi dacă îmi amintesc bine, cred că fiecare cabană unde mergeam avea un leagăn (spre bucuria mea), unii au mers în cimitir târziu în noapte şi au citit poezie la lumina telefonului, alţii s-au dat cu barca, de pe mal cei care vâsleau păreau nişte gondolieri, iar dacă priveai mai bine şi verdeaţa din jur, totul făcea parte din peisaj ca dintr-o pictură. Până la urmă tot ce s-a întâmplat a contribuit la crearea unor poeme unice, iar în ultima seară a trebuit să dăm pentru jurizare fiecare câte trei poeme scrise în această perioadă. Era târziu când ne-am găsit fiecare un loc doar al nostru în care puteam scrie sau corecta liniştiţi, în care puteam face o retrospectivă la tot ce s-a întâmplat. Redau şi un poem de-al lui Dmitri Miticov, scris în tabăra, care a surprins foarte bine unele momente:

Săvîrşin. Piesa 4: Şniţel Dacă şiretul de la tenişi vibrează înseamnă că s-a făcut curent sau că-mi tremură piciorul?

Sau: cum poţi traversa strada către benzinărie la miezul nopţii fără ca aerul negru şi liniştea să pună presiune pe tine?

Cam ăsta era genul de întrebări pînă la care se mai putea întinde mintea mea surescitată, la masă,

zona nouă

Că tot aminteşte Dmitri în poem de mese, îmi vin în minte replicile bucătăreselor care ne serveau mereu cu zâmbetul pe buze şi ne spuneau „să fiţi iubiţi“ sau de farfuria de delicatese din faţa Teodorei, cu care era întâmpinată la fiecare masă, dar şi discuţiile interminabile în legătură cu alegerea titlului pentru antologie. Din păcate, mesele erau unul din puţinele prilejuri care ne aduceau pe toţi împreună în acelaşi loc sau în care puteai să vorbeşti şi cu altcineva decât cei de care deja te-ai ataşat, doar că mereu se lăsa liniştea de parcă ne temeam unii de alţii, iar după masă oricum toţi se întorceau la cei cu care erau obişnuiţi.

În ultima zi a taberei s-au dat premiile participanţilor: Alex Văsieş – premiul I, Bogdan Coşa – premiul II, Dmitri Miticov – premiul III, Krista Szöcs – premiul special şi Sabina Comşa – premiul Uniunii Scriitorilor din Arad, festivitatea ţinându-se în garajul domeniilor locale, unde se puteau admira fotografii cu maşini ale Regelui Mihai şi unde toţi ne înghesuiam să facem o poză cu o caleaşcă expusă în acel garaj. Premianţii şi-au citit poemele, iar Şerban Foarţă, care a primit premiul special oferit de Alteţa Sa Regală, Principele Radu, a citit un frumos poem intitulat Margareta, scris special pentru Principesa Margareta.

Iată, pe scurt, cum s-au desfăşurat cele patru zile petrecute la Săvîrşin, unde pot spune că m-am simţit tot ca într-o Zonă Nouă, atât din punct ul de vedere al poeziei, care ne urmărea pretutindeni, cât şi al locului ales, o zonă pe care nu o cunoşteam până atunci, dar care m-a uimit prin frumuseţea ei. Nu pot să nu menţionez şi prieteniile care s-au legat între unii participanţi, semn că poezia ne aduce aduce împreună fără a face noi prea multe eforturi.

în timp ce prietenul Dósa s-a întors cu faţa la mine să-mi comunice evidenţa: Dmitri, azi o ardem pe şniţele.

• 69 •

zona nouă

toamnă 2012

ideilada http://ideilada.wordpress.com

Ideiladele sunt:

Oana Hodade are 27 de ani, locuiește la Tîrgu-Mureș. E actriță la teatrele TSA Brașov și TN Tîrgu-Mureș. E membru fondator al Asociației pentru Minți Pertinente, AMPER, și editor al revistei LeCtura (www.revistalectura.ro). Nominalizată la concursul de debut Max Blecher/Herg Benet 2012, secțiunea proză.

Alexandra Pâzgu are 27 de ani, locuieşte la Sibiu. Dramaturg şi autor dramatic, Phd student la UBB Cluj.

Alexandra Zidariu are 31 de ani, locuieşte la Sibiu. Ilustrator şi artist vizual.

Am citit Henry Miller şi apoi am citit ce-a scris Henry Miller despre scris. Am citit Vonnegut şi am citit ce-a zis Vonnegut despre scris. Kerouac, Susan Sontag, Neil Gaiman, Steinbeck, Orwell până şi Zadie Smith, toţi au păreri despre cum se scrie. Toţi spun, într-un fel sau altul, acelaşi lucru despre cum să scrii mai bine: SCRIE zilnic!

Ideilada e un proiect pornit, deci, la insistenţele lui Henry Miller, Kurt Vonnegut & Co, fiindcă se plictisesc singuri pe rafturile cu scriitori buni.

Ideilada există pentru că avem nevoie, nu doar voie, să fim creativi în fiecare zi.

Creativitatea ne face mai buni, mai frumoşi, mai oameni.

Ideilada e un scop comun, e o căutare comună a vocilor individuale. E un proiect de împrietenire cu exerciţiul zilnic. E un spaţiu protejat în care încercăm de toate. E un blog, e un roman, e un serial, e o aventură, e o responsabilitate, e un produs, e o joacă. E, în curând, o carte.

În fiecare zi, timp de 10 minute – între 12 fără 5 şi 12 şi 5 - , ne oprim din ceea ce facem şi scriem. Uneori 10 minute sunt prea puţine, alteori prea multe. Uneori, ora 12 e ocupată cu somn, alteori se întinde pe toată ziua. Ideilada are temă săptămânală şi invitat săptămânal. Are reguli şi excepţii. Are prieteni, cititori şi contributori, care se confundă des.

Ideilada e o - na, poftim! - ladă cu idei, care s-a deschis acum trei luni. Era în iulie, era goală. Am turnat idei în ea şi acum, după trei luni îi punem capacul la loc. (Oana Hodade)

Ideilada este un proiect-experiment prin care ne-am dorit crearea unui spaţiu comun de dialog interdisciplinar. Ideea proiectului îi aparţine Oanei Hodade. Ea a venit cu ideea unui blog.

Ne-am consultat şi am ajuns la formula finală. Ceea ce a contat cel mai mult a fost nevoia unei rutine colective.

În ceea ce mă priveşte, Ideilada a însemnat la început un exerciţiu de igienă, după care a devenit o necesitate, după care a devenit o curiozitate, după care a devenit un spaţiu de dialog şi

• 70 •

toamnă 2012

zona nouă

de întâlnire cu oameni creativi, după care a devenit o curiozitate, după care a devenit păstrătorul unor esenţe care merită dezvoltate, transformate, aplicate, după care Ideilada prinde viaţă şi ne închide pe toţi în ea.

Ideilada este locul, virtual, în care se întâlnesc gânduri, scântei şi exerciţii de stil.

Este primul proiect pe care îl fac cu prieteni. Şi este prima încercare a noastră de asumare a cotidianului prin forme şi linii, puncte şi săgeţi etc.

Chiar dacă titlul s-a ales singur, fără prea multe şi grele discuţii, dezvoltarea proiectului coincide, la mine, cu descoperirea artei conceptuale: supremaţia ideii, care cucereşte şi subjugă esteticul, de aceea: IDEILADA nu este o ladă cu idei.

Pe 9 octombrie s-a încheiat perioada de trei luni pe care am fixat-o în primă fază pentru acest proiect. Rămâne de văzut dacă vom îl vom prelungi, sau nu.

Sper ca în cinci ani să spun despre Ideilada: ...şi de acolo a început totul. (Alexandra Pâzgu)

Ideilada a pornit, cum altfel?, de la o idee. Pentru mine a fost un exercițiu foarte plăcut, un fel de abordare școlarească a ocupaţiei mele de toate zilele de ilustrator. Cu alte cuvinte, sunt obișnuita să lucrez orice, oricum la termen și la temă, dar nu zilnic și cu siguranță nu in 10 minute. Pentru a face jocul mai interesant, ne-am impus aceste reguli şi asta ne-a dat adrenalina necesară. Am ales să particip la Ideilada nu prin texte scrise, ci prin poeme vizuale, un genre care m-a fascinat dintotdeauna. Mi-a plăcut experimentul, recunosc fapta și nu o regret, ba mai mult, promit să mai fac. (Alexandra Zidariu)

Ilustraţie de Alexandra Zidariu.

• 71 •

zona nouă

toamnă 2012

Herta Müller şi beatitudinea în moarte clinică Ioana Vintilă

Eram la târgul de carte de la Sibiu, acum vreo doi ani, când am văzut un banner uriaş cu o scriitoare care semăna izbitor cu profesoara mea de chimie. Lângă poza autoarei era scris cu litere mari numele ei, iar lângă, o imagine a copertei unui roman. Acolo avea loc lansarea unui volum recent, tradus în limba română din germană de Corina Bernic. Desigur, autoarea (de origine română, dar stabilită în Germania) nu era prezentă; puţină lume; cei puşi să facă prezentarea volumului erau extrem de şterşi şi de apatici, titlul – deloc pe gustul meu, aşa că am decis să trec mai departe fără prea multe remuşcări.

Câteva zile mai târziu însă, acelaşi banner uşor micşorat şi-a făcut apariţia la Librăria Humanitas, lucru care m-a făcut să vreau să o răsfoiesc, în ciuda titlului (cred că nu are rost să neg că, de fapt, un alt motiv pentru care am ales să fug spre raftul unde se afla respectivul roman este că pe banner scria: „Herta Müller, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură“). Descrierea de pe coperta cărţii mi s-a părut destul de interesantă – încercarea de eliberare din regimul comunist şi fuga în altă ţară, cu orice preţ, aşa că am decis să cumpăr romanul.

Motto-ul mi-a atras primul atenţia: „Estul şi Vestul sunt două pleoape. Deschizătura lor dă la iveală albul ochiului. Pupila nu se vede.“ – Ingeborg Bachmann. Neavând o colecţie impresionantă de cărţi citite până la vremea aceea, şi neîntâlnind până atunci un citat atât de plin de imagine şi de poezie ales să fie patronul unei lucrări, ci doar sintagme întregi cu tentă filosofică, pot să spun sincer că ştiam chiar înainte să citesc vreun rând că o să fie o carte în top 3 – cărţi preferate.

Şi aşa a şi fost. Nu doar romanul „Omul este un mare fazan pe lume“, ci şi celelalte romane ale Hertei Müller citite de

• 72 •

mine. La prima vedere un text dezinteresat şi fără prea multă sensibilitate, textul Hertei Müller se dovedeşte a fi chiar opusul: plin de nerv, detaliat, cu o doză moderată de sentimentalism, dar cel mai important, plin de poezie.

Fiecare pagină este un continuu lanţ de imagini poetice bine plasate, care conturează un univers clar, cu o permanentă explozie internă cauterizată de tonul general, aparent distant, dar plin de o tensiune lirică incomensurabilă.

Beatitudinea este prezentă doar când coexistă cu polul ei opus, iar acest sentiment pluteşte invariabil în raport cu o senzaţie de ameninţare, aproape de frica unei execuţii rapide. Spaimă, regret, speranţă în moarte clinică. Tăceri, multe tăceri cu suturi şi, din nou, spaimă.

Nevoia acută de şocuri electrice, de viaţă se manifestă prin motivul predominant al romanelor: cealaltă ţară. Apoi, după diverse traumatisme apare fuga cu dificultăţile ei acompaniate de o notă gravă. În cele din urmă, ţara promisă. Un lung şir de dezamăgiri, vizite la birourile de imigrări, locuinţe sociale reci (un pat, o masă, un dulap, un bec) şi asfaltul străin care nu ştii niciodată în care parte te va duce sau dacă te vei mai întoarce.

Herta Müller capturează în textele ei atât de pline de tensiune – aproape de implozie – un microunivers terorizat de faţa unui dictator cu doar patru clase, explorează limitele tăcerii, impune feţelor şterse noi graniţe şi le lasă la îndemână o singură alternativă: introvertirea până la extrem combinată cu o formă de pseudoautism postnatal.

O proză inundată de poezie, un handicap bine controlat metamorfozat într-o calitate excepţională.

toamnă 2012

zona nouă

festivalul internaţional de poezie al revistei transilvania În perioada 28-30 septembrie 2012, Centrul Cultural Interetnic Transilvania a organizat cea de-a IX-a ediţie a Colocviilor Revistei Transilvania, în formatul unui festival internaţional de poezie, la care au fost invitaţi poeţi şi editori din afara ţării. Deschiderea colocviilor a avut loc vineri, 28 septembrie 2012, iar sâmbătă şi dumincă, evenimentele au continuat la Librăria Humanitas. Colocviile Revistei Transilvania includ evenimente literare, prezentări de reviste şi o ediţie a clubului de lectură condus de Claudiu Komartin. Au citit poeţi români ce aparţin tuturor generaţiilor literare, de la clasicul Emil Brumaru, la debutanţi precum Teodora Coman şi Andrei Doşa. Pentru prima oară în istoria lor, Colocviile Revistei Transilvania au avut patru invitaţi străini, poeţii Gökçenur Ç (Turcia), Milan Dobricic, Dejan Matic (Serbia) şi Ivan Hristov (Bulgaria). (Dana Constantin) Unii dintre spectatori & posibili spectatori au acceptat să ne spună câteva cuvinte despre cele două zile de la Sibiu. Să-i ascultăm.

o adevărată sărbătoare a prieteniei

Savu Popa, Zona nouă

asta e chestia aia cu poeţi mulţi-mulţi, pe care eu am ratat-o ca proasta?

Cătălina Stanislav, Zona nouă (membru din 7 noiembrie)

am intrat într-o semi-transă ascultând vocile poeţilor şi muzica

Denisa Nicolaescu, spectator

poemele recitate au traversat tuburi conectate la fiecare dintre noi & au fost momente în care părea că batman îşi scoate masca Sînziana Şipoş, Zona nouă

am rămas perplexă în fața unui public atât de substanțial, nu aș fi crezut că poezia are atât de mulți adepți Cristina Jidveianu, Zona nouă

• 73 •

zona nouă

toamnă 2012

calendar Zona şi zoniştii în august-septembrie-octombrie 11 August 2012

ARTmaniere poetice

Au citit: Rita Chirian, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Vlad Pojoga.

28-30 septembrie 2012

Colocviile & Festivalul Internaţional de Poezie al Revistei Transilvania

Au participat: Gökcenur C., Zerrin Yilmaz Celebioglu (Turcia), Milan Dobricic, Dejan Matic (Serbia), Ivan Hristov (Bulgaria), Ion Mureşan, Alexandru Muşina, V. Leac, Claudiu Komartin, Ruxandra Cesereanu, Constantin Acosmei, Ionel Ciupureanu, Rita Chirian, Nicolae Coande, Teodora Coman, Santha Attila, Michael Astner, Doina Ioanid, Dan Sociu, Andrei Dosa, O. Nimigean, Emil Brumaru.

Lansări de carte:

Claudiu Komartin, Radu Vancu – Cele mai frumoase poeme din 2011, Tracus Arte Rita Chirian – Asperger, Cartea Românească Teodora Coman – Cârtiţa de mansardă, Casa de Editură Max Blecher Dan Sociu – Combinaţia, Casa de Pariuri Literare Emil Brumaru – Cerşetorul de cafea. Opere, 3, Polirom

Clubul de lectură Institutul Blecher, ediţia 62.

Moderator: Claudiu Komartin Invitaţi: Nicolae Coande şi Teodora Coman

9 octombrie

Ediţia 51 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Ioana Vintilă (poezie) şi Daniel Coman (poezie)

12 octombrie

Noaptea Albă a Bibliotecilor

Au citit: Teodora Coman, Vlad Pojoga, Krista Szocs, Cristina Jidveianu, Daniel Coman, Ioana Vintilă & Radu Vancu.

• 74 •

toamnă 2012

zona nouă

16 octombrie

Ediţia 52 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Cristina Jidveianu (proză) şi Andrei C.Şerban (proză)

24 octombrie

Ediţia 53 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Cosmin Popescu (poezie) şi Sînziana Şipoş (poezie)

28 octombrie

Clubul de lectură Institutul Blecher, ediţia 66.

Moderator: Claudiu Komartin Invitaţi: Rita Chirian şi Vlad Pojoga

29 octombrie 2012

Conferinţă despre poezia contemporană Maestru de ceremonii: Alexandru Muşina

Lansarea romanului Nepotul lui Dracula de Alexandru Muşina Au prezentat: Radu Vancu şi Dragoş Varga

31 octombrie 2012

Ediţia 54 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Savu Popa (poezie) şi Krista Szöcs (poezie)

zona nouă • 75 •

zona nouă

toamnă 2012

cuprins Editoriale:

Radu Vancu, Zona nouă. Despre un cenaclu, o revistă şi o prietenie / 3 Vlad Pojoga, Apropieri / 4

Invitat:

Rita Chirian, Asperger / 5 Interviu cu Rita Chirian / 9

Poezie

Irina Bruma, 7 km / 14 Ana Donţu, Falsele amintiri / 16 Anatol Grosu, epistola din filipeni / 20 Krista Szöcs, madanne / 24 Vlad Pojoga, Operaţiunea Auxin / 28 Deniz Otay, Exerciţii de supravieţuire / 32

Proză:

Ana Donţu, Sora de sub pat / 37

Traducere:

Sylvia Plath, Tati / 45

Zona cronică:

Andrei C. Şerban, Portocala electronică / 50 Andrei C. Şerban, Poezia în stare de veghe / 52 Nelu Şerbu, Miza romanului de succes / 54 Nelu Şerbu, Rezistenţa la suferinţă / 56 Anatol Grosu, Taxiul, troleibuzul, trenul şi targa / 58 Vlad Pojoga, Sherman Alexie – sau unde e ieşirea din rezervaţie / 59 Andreea Tudosă, Felii / 60 Cristian-Emanuel Opriş, Evyforia – Posibilitatea unei călătorii interne / 62

Miscellanea

Mircea Ivănescu, Cine eliberează din degetele sale atîta lumină, atîta lumină / 65 Krista Szöcs, Poezie de leagăn. Săvârşin 2012. / 68 Ideilada, O prezentare / 70 Ioana Vintilă, Herta Müller şi beatitudinea în moarte clinică / 72 Festivalul Internaţional de Poezie al Revistei Transilvania, Prezentare şi păreri / 73 Calendar august-septembrie-octombrie / 74

• 76 •