Zona nouă 3.2013

zona nouă nr. 3 / 2013

Revista Zona nouă este un proiect al Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu, inițiat de membrii cenaclului Zona nouă, alături de redacția revistei Transilvania.

Acțiune cofinanțată de Consiliul Local Sibiu prin Primăria și Casa de Cultură a Municipiului Sibiu

zona nouă: Stalker:

Radu Vancu Regele Angliei:

Vlad Pojoga Redhead:

Krista Szöcs Close reader:

Rita Chirian Zoniști:

Adelina Barbu • Irina Bruma • Ionuţ Cheran • Dana Constantin • Ana Donţu • Anatol Grosu • Mihai Hălmagiu • Cristina Jidveianu • Matei Leida • Alexandru Marinovici • Alina Muntean • Marina Palii • Roman Petrușca • Savu Popa • Cosmin Popescu • Mădălina Spulber • Cătălina Stanislav • Mihail Surdu • Andrei C. Șerban • Sînziana Șipoș • Delia Tăbăcaru • Ana-Maria Tirea • Andreea Tudosă • Ioana Vintilă • Adrian Virgil Zone-friendly:

Teodora Coman Claudiu Komartin Ana-Maria Lupașcu Ana Toma Dragoș Varga Imaginea de pe copertă:

Ilinca Pop

•2•

ISSN 2285 – 7591

nr. 3/2013

zona nouă

uniți salvăm roșia Montană Sunt lucruri pentru care merită să ieși în stradă, să strigi, să te ții de mână cu alți oameni și să ocupi bulevarde.

Otrava e unul dintre ele.

Rămâneți uniți.

figurile familiare în care nu mai credem de mult pentru că am distrus platourile de calcar pe care cândva ne țineam de mână pentru că între munți n-am mai avut timp să ședem și să plângem ca-ntr-o istorioară onorabilă cu mulți demoni pentru că aici n-a contat niciodată câți oameni au fost în stradă dacă ei n-au aprins un foc pentru că ne-am ascuns în spatele fricii noastre legendare și am arătat cu degetul

Vlad Pojoga •3•

zona nouă

nr. 3/2013

acasă Într-un interviu am fost întrebată ce înseamnă Zona Nouă pentru mine, nu am putut să răspund decât că Zona Nouă pentru mine e acasă, cum altfel ai putea să te simți printre oameni care sunt mai mult decât prieteni, de la care ai învățat mai multe decât ai sperat să înveți în trei ani de facultate și te-au ajutat să crești așa cum nu ai reușit până atunci. Ședințele de cenaclu nu sunt unele în care ne lăudăm reciproc, nici ședințe unde criticii stau în pragul ușii așteptând să se termine lectura ca să-și spună verdictul. Înainte de intrarea în sală lăsăm prieteniile să se odihnească puțin (este nevoie și de asta), apoi ascultăm lecturile atenți, făcând însemnări acolo unde este cazul. Andrei Șerban e cel care deschide mereu „seria de critici” apoi, pe rând, ne spunem fiecare părerea, se mai ajunge uneori la certuri pe baza unui text (inevitabil, nu?), la păreri contradictorii, dar toate astea pentru că vrem să ne ajutăm unii pe alții. După sedințe revenim la prietenie, povestim, ieșim în oraș, ne ajutăm și în alte probleme, împărțim cărți, deci totul e așa cum ar trebui să fie. Și iată că s-au dus aproape trei ani de când am citit la cenaclu, de când i-am întâlnit prima dată pe zoniști și a devenit adicție (după cum spune și Radu), nu degeaba încercăm să ne întâlnim săptămânal, să găsim mereu cititori și să stabilim o zi în care să fim cât mai mulți. Din fericire, în ultimul timp, am avut elevi sau studenți dornici să citească, să audă părerile noastre, unii au venit doar o dată, alții sunt încă în joc, și se poate să mai fie și oameni care ar fi vrut să vină, dar nu au avut curaj. O colegă de facultate, când eram în anul doi, mi-a spus că și ea scrie, am invitat-o să citească, dar ea, foarte timidă, a refuzat pe următorul motiv: „mereu când vă văd pe holul facultății mă intimidați, păreți atât de uniți, parcă ați face toți parte dintr-o familie, m-aș simți o impostoare între voi”. Bineînțeles că nu ar fi fost o impostoare, dar m-am bucurat să aud că și ceilalți ne percep ca pe o familie, nu doar eu o fac. E adevărat că suntem cu toții diferiți, că nu avem aceleași preferințe, opiniile sunt diferite, punctele de vedere sunt diferite, iar poemele noastre nu seamănă unele cu altele, dar până la urmă poezia e cea care ne-a adus pe toți laolaltă. Dacă atunci când se vorbea despre Cenaclul de Luni, se vorbea și despre noua poezie, în cadrul cenaclului nostru se poate vorbi despre un complex de poezie, o poezie cu multe voci, cu discursuri poetice diferite care reușesc să se evidențieze tocmai prin autenticitatea lor.

Cât despre revistă, iată-ne deja la al treilea număr, iar asta e cât se poate de mi-nu-nat, să sperăm că vor fi cât mai multe, ceea ce e foarte probabil, Regele Angliei aka Vlad Pojoga nu e niciodată obosit (și noi profităm de asta). Și pentru că tot s-a vorbit la începutul cenaclului de o zonă tarkovskiană, trebuie să-i mulțumim stalkerul-ului nostru că mereu ne-a sprijinit și ajutat, lui îi datorăm multe din ceea ce înseamnă Zona Nouă, și de asemenea lui Anatol și Anei, fără inițiativa lor nu am fi avut azi cenaclul sau această revistă, nici prieteniile frumoase care s-au legat între noi.

Krista Szocs

•4•

nr. 3/2013

zona nouă

claudiu komartin & cobalt

•5•

22 mental slide projections 1. and if you were to remember 2. of all the days, only one 3. when the body thought itself a soul 4. i’d heard something of blood 5. the head was shaved peace settled all about 6. while falling

22 de diapozitive mentale

1. şi dacă ar trebui să-ţi aminteşti

2. dintre toate zilele, una singură

3. când corpul se credea suflet

4. auzisem ceva de un sânge

5. se răsese în cap făcuse multă linişte

6. în timpul căderii

7. “now i cannot see you any longer the same way music can’t be seen” 8. palpitating through your fingers 9. down under 10. through pilings of dust and fright 11. how many times haven’t i felt like an alien body 12. the time you made me weep cobalt

7. „acum nu te mai pot vedea cum nici muzica nu poate fi văzută”

8. şi printre mâini zbătându-se

9. dedesubt

10. printre ghemotoace de praf şi de spaimă

11. de câte ori nu m-am simţit ca un extraterestru

12. când m-ai făcut să plâng cobalt

13. the realisation that the other is a drug 14. the blade will then have eyes 15. we will be laconic, we will lose our minds 16. after more than 300 years 17. the same old need for order 18. the two suns we were seeing

13. descoperirea că celălalt e un drog

14. când tăişul va avea ochi

15. vom fi laconici vom înnebuni

16. după mai bine de 300 de ani

17. descoperind aceeaşi nevoie de ordine

18. cei doi sori pe care îi vedeam

19. “it’s just a nightmare, my dear go back to sleep” 20. his compulsion for beauty 21. intermitent suffering 22. light forestalled by teeth

19. “e doar un coşmar, dragule culcă-te la loc”

20. compulsia lui pentru frumuseţe

21. suferinţa intermitentă

22. lumină întreruptă de dinţi.

zona nouă

• 10 •

nr. 3/2013

tman

zona nouă

re

ie

p

o

ar

nr. 3/2013

ti

e

c

the grown-ups:

RIta CHirian formele pasive

Ionel ciupureanu

e

e logic și e destul

the students:

ilinca pop colivia

vlad pojoga krokodil

The highschoolers:

amalia cernat Arcane

Stalker:

radu vancu

Cătălina stanislav ***

Ioana vintilă With the courtesy of:

ambuteiaj

ANA toma & romulus cipariu • 11 •

Rita Chirian #1982 linia de producție poate că singurătatea să fi dilatat în cele din urmă camerele goale dintre sinapse. „trebuie să ne examinăm durerea.” (nu, nu numai viermii planaria, după decapitare, dezvoltă un creier nou, dar păstrează aceeași memorie) „trebuie să te uiți la oameni ca la niște linii și protuberanțe.” în panglicile astea nesfârșite, privirea fără imagine și, din când în când, mâinile colecționarului de fluturi. „structura ne menține în poziție verticală.” știa acum că trupul gol era numai un fel de a merge în amontele râului, părți vizibile care le fac nevăzute pe toate celelalte, ca în poveștile acelea înfricoșătoare, cu avioane care dispar de pe radare și, când aterizează, după decenii de rătăcire, scheletele țin între degete cești aburinde, ritmul oarecare al apariției și al secretului, când cucerim, civilizăm și supunem legilor noastre.

artmaniere poetice formele pasive

nu e nicio explozie, membrul paralizat e sobru în devoțiune. fă-te copil. în decompresii, structurile salvatoare îți vorbesc numai despre mizeria cu grijă ascunsă sub covor. devino mamă. dâra și mâlul își fac loc în blatul anesteziei, același experiment, puricii care, închiși câteva generații, au încetat să se lovească de capacul borcanului. fii personajul mutilat, opera cuminte a taxidermistului. gândirea analogică, spații aseptice pe care le tulburăm din nepăsare și goană și bunătățile pe care numai din ură de sine le împingem înaintea celuilalt. mesteci întâi legumele verzi legumele roșii legumele portocalii carnea, anotimpuri curate, când analiza compromite, iar visul e deja un recipient cu paraziți bine dresați, iată civilizația de chiriași pentru care căile de evadare sunt totul înainte și după recontaminarea dulceagă – cuantificabile și absente, locurile pe care le numim în cele din urmă acasă.

zona nouă

nr. 3/2013

împărțire și m-ai întrebat care e poemul pe care-l iubesc și-aș fi vrut să-ți spun o istorioară încurcată, despre o vară cu furtuni și pantofi cu pete de noroi, și despre un tavan pe care unghiile taie linii și cercuri, și despre o apă încă nu destul de adâncă, despre un motan cu care împarți o întâmplare oarecare, despre o femeie cu buză de iepure care lovește lemnul subțire al ușii, dimineața și seara, și strigă, dacă suntem împreună aici, orarul! igiena!, și despre zilele în care cutiile sunt perfect aliniate, o să scap de toate, o să mă ador până la treizeci, și despre gesturile mici cu care se inventează o ordine și o margine, despre tălpi reci și inimi pe care le poți ține între două degete, și te gândești: o istorioară încurcată despre vagile disperări ale lui ianuarie și despre tristețile dense ale farmaciilor de noapte, despre o scrumieră făcută țăndări și despre un șut scurt, zvâcnit, și despre plânsul cu sughițuri nu-am-vrut, despre primele farfurii și despre câteva pahare de sticlă groasă și despre improvizație ca trapele pentru animale de casă, despre gustul de metal al subsolurilor și despre roșcatele cărora le șuieri ceva ce nu-ți amintești și-apoi rostogolirea până la picioarele scărilor și firul de sânge, despre borcane în care se întinde o floră fără culoare, despre un bărbat tânăr care vorbește fără încetare despre pianine, cum se numesc, și despre picăturile din condens care sunt cuvintele noi, unu-doi-trei, și despre o dimineață de început, cu vârtejuri de zăpadă, cine abandonează este, primo, un cartograf, băiete, întinde-o acasă, și tu adună-te naibii, despre pagini ondulate de umezeală și haine arse pe calorifer, ochi și gură, o jumătate de gât, și despre un loc de unde se văd luminile orașului și gândul nebunesc, fibra de siliciu se află acum într-unul dintre buzunarele lui și curând o să șfichiuiască aerul, aici n-o să audă nimeni fojgăiala, n-o să vadă nimeni degete care vor să apuce, și despre inflamație, remembering is not equal to politeness strategy, aceeași, de fiecare dată când el –, mașinăria avertizează și interzice și pedepsește, și despre un index tenace, papagalilor, proștilor, spune, cu ce venituri poți justifica tot desfrâul ăsta, domnișoară, și despre mirosul camerelor fără lumină naturală, despre saltele stacojii și pufoase, și despre chinezăriile de pe pereți, țestoase și elefanți înțelepți, despre dragostea ca scamatorie, baby, despre picături carmin spălate cu înălbitor, și despre viermișori și bobița lor neuronală în care s-a alcătuit deja ștreangul sentimental, dar acolo nimeni n-o să-și așeze gâtul, nici tu, asasinul uituc, și despre cum un bărbat face toată treaba murdară, și despre canalizări care gâlgâie cu sfințenie tremurul și greața, și ți-amintești: o istorioară încurcată despre vrăbii izbite de grilajul radiatorului și despre ghidușele băi de praf cu care tot mai des seamănă durerea, despre autostrada linsă de rafale și despre o treime de cer albastru care e în sfârșit de ajuns, și despre îmbrățișările pe dinăuntru, despre substanțe cu nume complicate, pe care ajută să le îndulcești și să le minți, frunzuliță și fluturaș și fetiță, și despre cum se rostogolesc covoarele roșii, și despre obrazul lipit de gresie și despre răceala mai adevărată decât fiecare celulă, o istorioară încurcată în care noi am fost chemați prea târziu să ne spălăm mâinile.

• 14 •

nr. 3/2013

zona nouă

când aerul nu ne mai ajunge

row, row, row your boat, gently down the stream, merrily, merrily, merrily, life is but a dream straturi peste straturi peste straturi povești scurte vs. povești pe care nu vrem să le spunem (nu sunt împotriva cicatricilor) despre ce vorbești? despre pavajele de aur, despre capetele sfărâmate de zid despre spațiile moarte cometele care se izbesc frumusețea noroiului copiii pe care i-am ucis plictiseala revoluționară narațiunile în care nimeni nu iubește istoriile paralele ale umanității despre familia mea de eroi și de ticăloși (nu sunt împotriva) creez un spațiu în plus: protecția eliberarea constantă a sângelui despre ce vorbești? (nu sunt)

• 15 •

ionel ciupureanu #1957

E logic şi e destul Dacă-ţi voi ţine de urât spaţiul pe care l-ai inventat nu te va devora nici aerul dintre noi nu contează cataplasma ta e încă vie şi cuvintele nu vor să se oprească te rog ţine-mi şi tu de urât e simplu e destul şi e logic nici carnea mea nu te va abandona înţelept ar fi să mai salivăm împreună e simplu e logic şi e destul şi nu-i chiar aşa de cumplit .

• 16 •

artmaniere poetice A fost bine

Îi spuneam mortului bună ziua dar el nu mai era ştiu precis a fost bine şi-a fost vineri am făcut şi mâncare hai să vorbim şi despre geamuri dacă mai beau m-apucă iar hărnicia am mai făcut un efort şi-am văzut că-i ziuă .

Alţii cântau Am visat enorm azi-noapte bine mamă mai încearcă şi tu altceva nu pot să-mi duc nici mâna la gură defilez pân-la urmă conform visului un personaj întreabă de ce nu ştiu dar ce mai contează acum şterge-mă la gură că şi-aşa n-ai ce face alţii cântau şi n-aveau nici pe dracu stăteau într-un pat ca-ntr-o hală şi uşa era deschisă nimicul ăsta ar trebui să-nsemne ceva .

• 17 •

nr. 3/2013

zona nouă

Delicateţe O transparenţă revărsată cu delicateţe un punct de sprijin o improvizaţie cu delicateţe va trebui să ucid ca să mă apăr de moarte şi-apoi iar o improvizaţie şi-apoi tăcerea prafului strălucitor .

Ceva mă copleşeşte În aer e ceva ca o boală nu ştiu de ce făcusem mătreaţă mai aveam şi-un rânjet neclar şi nu era nici dracu în aer atunci mi-am pus unghia în gât de-abia acum am făcut legătura .

Bube Ceilalţi au ieşit pe ascuns să-i gust pe-ndelete pozele lor aveau bube pe gură îmi fluturam pălăria ca să mă apăr de bube îmi construisem şi-o boală ca să-i pot auzi .

• 18 •

zona nouă

nr. 3/2013

Nisipul topeşte Uneori voi obosi cu fiecare şoaptă alteori vei aluneca într-o amiază închipuită rădăcinile se dizolvară ridurile se decojiră sub răni se topise nisipul refugiază-te în visul care ne uită şi iartă îndură-te de spiritul meu mutilat până te vei minuna suntem pierduţi alte senzaţii te vor sufoca şi-un foşnet ca un ţipăt de moarte îţi va trezi viaţa reinventată .

O debarcare M-am îngrăşat privind o fereastră nu-s bun de nimic în limitele ridicolului ceva obişnuit mai târziu o toleranţă o obsesie fără să murdărească o plictiseală în căutarea unei confuzii foarte bine o boală ceva fidel mai degrabă o debarcare câteva umbre o violenţă ceva ridicol sau altceva nu contează .

• 19 •

ilinca pop #1993

învață să te oprești mi-ai zis

colivia

doar să mă faci să uit bătaia din tobele lui bonham mi-ar putea liniști mușchii acum să rup iarba de sub talpă cu degetele

privești blând ca un taliban știi să eviți gravitatea unui eșec să treci cu vederea detaliile nesemnificative

să fie simplu fără alarme ascunse de jur împrejur

altcineva și-ar calcula şansele. îţi este egal dacă pierzi încă o rundă

încă știu malul borcei și băieții murdari treceam pe lângă ei cu pumnii strânși

singurul adevăr e ritmul în care se înmulţesc furnicile din grotă

la capătul câmpului aproape de linia imaginară m-aș îngropa în ultimul pământ liber

și poţi să lipeşti bomboana spartă de cerul gurii fără menajamente poți să striveşti o broască ţestoasă desculţ apoi să traversezi curtea până la cișmea să-ţi speli tălpile în locul de unde se vede ultima dată soarele

e genul ăla de securitate un mecanism fin de linii nu știi de unde până unde vine gardul electric dar să nu crești ca un sălbatic iubitule căci nu ne vânează nimen

• 20 •

şi tu astepți acolo până nu se mai vede nimic rămâi blocat în spaţiul strâmt dintre ziduri

artmaniere poetice fightclub stau goală în stația de autobuz goală în supermarket în camerele aglomerate și dacă strâng oul în pumn și nu crapă e tot o ratare așa că îmî imaginez același ou explodând de ce vorbești de schimbare când există oameni ordonați care își împăturesc pijamaua și pleacă la biserică un copil nu e un copil e ce ar putea fi iar asta e liniștitor așa că de ce vorbești de schimbare cu cearceaful tras peste cap (încercarea de a gestiona emoțiile negative e doar o convulsie scurtă peste care treci cu dinții încleștati și nevoia să mă atingi) on a long enough timeline the survival rate for everyone drops to zero în iarna aceea zăpada mi s-a topit de pe pulpe fără să las de bănuit de unde veneam aș fi putut renunța la tot ce hotărâsem și să respir iar aerul stătut din cabană chiar dacă limba în spatele dinților mi-ar fi împins tot sângele în tâmple un bărbat nu-și smulge părul nu își înfige unghiile în propria lui carne așa că de ce vorbești de schimbare cu degetele scormonind după tutunul strîns în colțurile buzunarului

• 21 •

zona nouă

faci parte dintr-un plan te freci de prosop până doare şi moartea creşte ca un halou înainte de facultate știam că mulți nu rezistă la arhitectură dar mircea răceanu s-a sinucis și din alte motive un strat gros de vată în urechi un strat gros de tifon peste vată cârpe murdare în gura fără dinți după un an înțelegi tu n-ai de ce să cunoști motivele faci parte dintr-un plan care ți se dezvăluie mult mai târziu în subsolurile luminoase când te zbați între zeci de bărbați și femei pe singurul ritm care dezintegrează durerea aici l-aș fi adus pe mircea știu că mă privește când întind mâna dupa cutter când se întuneca și gunoaiele se strâng în fumoar e bine să te gândești la tot pe drumul spre casă să anticipezi fiecare mișcare a trupului șă inventezi interioare familiare în care te poți mișca liber să poți jupui pielea subțire până carnea se desface cu totul și sângele nu țâșnește nu anunță

• 22 •

nr. 3/2013

nr. 3/2013

zona nouă

acum când ziua se termină bine

e frig la bucureşti trebuie să fie gândul că ai putea oricând să te lipseşti de tine aşa mergeam pe drum întrebându-mă de ce toate barurile se nimeresc pe străzi cu nume de sfinţi sau cum spunea liana ar fi preferabil să fie gândul

& un barbat pe bicicletă filmează parcul filmează maşinile mă filmează fumând aşa că îmi îndrept umerii şi fumez mai departe

& locuiesc pe strada cu clovni aici crimele încap într-un metru pătrat ieri seară au reuşit să îndese un regiment de irakieni într-o maşină de spălat

& îmi strâng mereu marginile tricoului în pumni îmi strâng marginile fustei

în pumnii ăştia pot strânge orice margine îşi zicea împăratul bolnav de gută

& nu nu la potrivirea perfectă dintre talpa mea stângă şi cea dreaptă nu la asta mă gândesc acum când ziua se termină bine pentru că n-a rămas niciun os în lighean când îmi aşez capul pe marginea de fier a patului şi vreau

• 23 •

vlad pojoga #1993

krokodil VII. di di di di di did you see the frightened ones? la treizeci de mii de metri deasupra capetelor di di di di di did you see the falling bombs? lumea e bună oamenii ne primesc din nou printre ei di di di di di did you ever wonder why we had to run for shelter when the promise of a brave new world (trupurile goale) iubirea se măsoară în desomorfină zilele în care mergi în patru labe după clor şi iertare stop avorturilor stop războaielor luptăm pentru pace omorâm pentru pace totul pentru pace daţi-ne kroko el ne spală pe dinţi ne transformă în nişte păpuşi de pânză niciodată n-o să murim cu krokodilul aproape

• 24 •

artmaniere poetice krokodil VIII. ce este krokodilul au întrebat ceilalţi krokodilul e speranţa apropierea sfera invizibilă din jurul nostru krokodilul suntem noi krokodil e un drog fatal preparat pe bază de codeină acest drog fatal putrezeşte fiinţa din interior krokodilul e istoria krokodilul e iubirea krokodilul e tot ce nu am vrut niciodată să fim o să ne trezim într-o dimineaţă de vară şi cerul o să se lase încet deasupra noastră ca un aşternut curat

krokodil XI. ne mişcăm capetele sus-jos jos-sus braţele pe lângă corp detergentul aproape neapărat detergentul aproape. dig that hole forget the sun prin crăpăturile zidului: ochii noştri respirăm aerul de afară aerul lumii suntem fukushima suntem al treilea război mondial câteva mâini poate mai multe degete noul mozart iubirea şi conductele de canal prin care ne târâm spre ieşire niciodată îndeajuns de mult niciodată îndeajuns de aproape

• 25 •

zona nouă

nr. 3/2013 krokodil XVII. opriţi: războiul sângele bombele iubirea opriţi: conductele opriţi: sângerarea opriţi: poluarea fonică opriţi: sperma opriţi: retardul opriţi: oamenii

krokodil XVIII.

i’ve got a little black book with my poems in. got a bag, with a toothbrush and a comb in, when i’m a good dog, they sometimes throw me a bone in. în fața blocului 42 din novokuznețk am șezut și-am plâns nimeni nu e bolnav, toți suntem sănătoși cântăm în cor un cântec de dragoste și ne uităm în pământ știu că toate astea sunt în capul nostru doamne dă ca toate astea să fie în capul nostru unul lângă altul suntem mult mai puternici privirile noastre goale mai puternice în succesiune nimeni nu face nimic kroko nu face ba da am avut nevoie de bani bani mici bani mari prostituate minore și mereu triste câteva ingrediente și o sticluță centrele de reabilitare sunt pentru cei care încă mai pot să vorbească noi atacăm atacăm atacăm sufletul primul stadiu: ochii mari, gâlhăhăhu nimeni nu e bolnav, toți suntem sănătoși al doilea stadiu: întinși pe spate. tavanul se apropie nimeni nu se ridică nimeni nu mai pleacă al treilea stadiu: picioare paralizte putem supraviețui al patrulea stadiu: pielea lichidă

• 26 •

nr. 3/2013

zona nouă krokodil XIX. ascultă e simplu îl prepari bine sau mori down, down. down, down. the star is screaming. beneath the lies. lie, lie. tschay, tschay, tschay. în apartamente părăsite căutăm puteri magice adevăratele puteri magice ale adevăratelor licori magice ale sângelui nostru strălucitor ale ochilor noștri de diamant ale sfintei codeine și ale iubiților noștri afgani care au încercat mereu să ne omoare bă, ăștia vor să ne-o tragă, înțelegi zânezââne zâ-ne-le noastre acum e momentul potrivit acum plecăm n-o să ne mai vezi niciodată

krokodil XX. autoritățile districtului nu fac nimic pentru noi ne-au adus aici în dube negre am avut speranțe am avut visuri am crezut că viitorul nostru e departe de fanaticii religioși de farmaciile 24/7 de toți cei care voiau să ne reabiliteze all this love is all I am a ball is all I am dar nu e niciodată așa niciodată drumul pe care o apuci nu e drumul pe care trebuie să o apuci iar ceasul deșteptător din inimile noastre a stat de mult.

• 27 •

amalia cernat #1995

arcana I – mabruk este dovedit ştiinţific că la vârsta de cincisprezece ani sirenele pot atinge suprafaţa apei & când soarele e proaspăt culegem umerii reziduali de pe marginea albiilor. uneori uităm drumul spre casă un pod de sticlă se ţese între văi / putem sta la un cot distanţă de ceea ce pare a fi un arc complet întins care ascultă. tu vii dintre cei mai puri şi nemângâiaţi desprinzi coaja de pe fruct cu mişcări fine & cauţi un sâmbure de adevăr între a facere & pre facere nimic altceva decât drumul controlat al mâinii //există adevăr doar în spaţiile condiţionate există un spate de lungimea părului, laolaltă cu podul palmei care astupă - vorbaceea după ce scrumezi ţigările în iarbă inevitabil iarba va face cancer. aş putea să-i cuprind întinderea să-i iau pulsul. am fost aici în prima duminică cu seringi = marţi sau joi sau narcisism .când a început dezgheţul? rănile se ling singure

• 28 •

artmaniere poetice :arcana XIII – valhalla moartea e un val rece care se plimbă :: trasez cercul de sare de aici până dincolo ochi limpezi ne vânează cele mai subţiri mişcări din prima noapte burţile noastre ce căscau la umbra petelor de pe cearşaf / atunci am simţit apropierea ca pe un cărbune ascuns sub limbă. trup de trup se izbeşte grămadă la marginea satului: se adună câinii: poartă în dinţi urmele bărbaţilor care mi-au mângâiat părul fără să doară.

:arcana XX – ragnarok mintea mea se plimbă goală prin grădina azilului. ţi-am păstrat un loc în falcă & mi-ar plăcea să rămâi încă e decembrie în radiografii :: îmi agăţ braţul de umărul tău ca roşiile pe araci în zilele cu soţ sau un titirez :: mişcările ochilor în orbite. până ieri am crezut cu putere într-un câmp de maci crescut la baza foselor pe care niciun călcâi nu s-a priceput să-l adulmece. m-am apucat să ordonez gesturile: pe faţă//pe dos cos săruturile lui nakus într-o botniţă gata să pleznească.

• 29 •

zona nouă

până pe la prânz când palmele noastre se umplu de must somnul iepelor e încă tânăr în eprubete: un fruct amar lăsat să facă crustă / cearşaful desface corpul de probă & suge din coapsele lui zaharisite. iată urmele ieşirii - un recif de corali crescut în ceafă atât de aproape încât pot să îl pipăi şi să îi placă / încă nu. aici am văzut cea mai frumoasă femeie ( un cap două picioare şi nimic altceva care s-o facă mai puţin fragedă mai greu de dorit ) pentru că mintea mea permite se pliază în craniu ca o pisică & dacă te aude venind îmi zgârie câte o ureche. pe la ora asta cămăşile slăbesc pe trupuri, se strâng în jurul organului care refuză :: am avut un câine care ştia să muşte. aproape zilnic întorceam pulpele de la vest la est ori una peste alta să mi se marineze în tihnă. nakus gustă veninul & nu îşi retrage gura. câinele meu a visat covorul ca un peşte complet deschis bine stors deasupra gării & cei mai fericiţi oameni printre solzii lui / ei ştiu că depărtarea e pumnul de pe masă mutat în viscere. rakkaus

• 30 •

nr. 3/2013

nr. 3/2013

zona nouă

o zi întreagă ne-am aplecat peste gârlă cu umeri inegali /vorbim perfect articulat în aceeaşi limbă pe care o ştim pederost. pândesc mâna care strânge : mâna care desparte somnul şi veghea printre cutele batistei. ca la melci ne urcăm unul peste altul & asta se numeşte dragoste sau atunci când vine bunicul cu piper şi castane de la oraş încă locuim la frontieră ca o barieră de protecţie jumătate din drum se întâmplă sub tălpi jumătate din drum stă cu burta umflată de seminţe. nimeni nu ne crede pe cuvânt când spunem despre şoseaua cu camioane unul peste altul ca la melci & asta se numeşte dragoste. vankila ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele în grabă se deschid porţile ca două femei goale. tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine băncile de piatră recunosc gustul coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului prieteni care vin să aducă sinceritatea în porţii mici.

• 31 •

cătălina stanislav #1995

##### cel mai mult îmi plăcea să mă joc seven minutes in heaven. mereu mă rugam să nimeresc cu tipul gras care arată ca iisus fără barbă pentru că ştiam că pe el nu trebuia să-l las să mă pipăie decât pe o ţâţă. iisus gras şi fără barbă era atunci fericit şi pentru minutele care ne mai rămâneau îmi povestea despre cum voodoo child are cel mai bun solo de chitară şi despre cum el n-o să mai bea niciodată pentru că ultima dată când s-a îmbătat şi-a dat jos pantalonii în faţa părinţilor lui şi s-a frecat de perete. după ce ieşeam îmi spunea mereu că jocul ăsta nu ar trebui să se termine niciodată. ăsta era tipul care mereu observa tot ce se întâmplă. ăla care-ţi spunea cine a ieşit cu pantalonii-n vine să ceară prezervative la cinci dimineaţa cine s-a pişat la tine în pat sau cine şi-a tras-o cu cine în duş. era tipul căruia îi plăcea să dea buzna în camerele de unde se auzeau zgomote de sex tipul care vărsa alcoolul în chiuvetă şi apoi ieşea cu sticla goală spunând: bă sunt muci doar ca să se ducă în cameră şi să se joace pe telefon. ăla care te făcea să te simţi ca o curvă atunci când îţi spunea că ai un fund mişto.

cândva o să mă trezesc într-un apartament murdar de prin şaizeci sau şaptezeci şi kozmic blues de peste tot şi fellini şi old tennis shoes şi nimeni n-o să se mai masturbeze în baie şi nicăieri în cealaltă cameră avem numai o saltea pe care citim şi facem sex

• 32 •

artmaniere poetice şi la televizorul mic se dă twist and shout de trei ori pe zi şi e dezordine mereu dar nu-i nimic că oricum stăm mai mult în bucătărie ca în filmul de căcat al lui warhol şi o să stau pe bufet şi cu picioarele pe masă şi tu o să-mi citeşti. ##### dragă lori maddox sper că acum lucrezi într-un business centre şi că ai o cană cu #1MOM de la copilul tău care o să moară la 40 de ani plin de bube. mereu mi-a fost ciudă că în timp ce tu ţi-o trăgeai cu toţi băieţii din Led Zeppelin eu aveam monosprânceană şi mâncam cereale fără lapte dimineaţa şi îmi doream să am un pui de găină pe care să-l cheme hero şi să nu mai zică maică-mea în fiecare zi că sunt prea mare ca să mă mai joc de-a lara croft. în iarna dinainte să împlinesc treişpe ani îmi creasem un obicei din a urmări un tip de la şcoală până acasă. mă prefăceam de la începutul anului că locuiesc pe strada pe care locuieşte şi el. câteva case mai sus. nu vedea niciodată în ce curte intru. mergeam mai mulţi la el acasă ca să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. îi plăcea de mine numai atunci. ne ascundeam într-o remorcă din garaj în magazie în pod şi mă ruga mereu să i-o arăt. ţi-o

• 33 •

zona nouă

nr. 3/2013

arăt şi eu ţie spunea. când ieşeam afară aveam din nou părul mov pistrui pe nas câteva fire de mustaţă blonde care străluceau în soare chiloţi cu zilele săptămânii cordeluţe asortate cu maiourile dedesubtul cărora purtam helănci . când ieşeam afară eram din nou proasta aia care a plâns trei zile pentru că i-a venit ciclul în timpul orei de sport. dragă lori maddox pariez că tu erai frumoasă şi la lumină. ##### n-am vrut n-am vrut n-am vrut. plângea cu sughiţuri de trei ore şi jumătate. mirosul de decolorant nu venea din părul ei, ci de pe burtă. îşi decolora părul de pe mâini şi firele răzleţe din jurul buricului cu decolorant de păr. îi rămâneau pete roşii despre care minţea că sunt de la diversele alergii pe care le avea, sau dacă rămânea în pană de idei cu alergiile, îşi inventa mereu câte o boală. era uşor pentru ea şi devenise foarte bună la asta. ajungea până în stadiul în care plângea cu suspine ca acum în faţa maică-sii că care nevoie să fie dusă la spital. maică-sa n-o mai credea de când a făcut un scandal monstru într-un cabinet ginecologic pentru o sarcină extrauterină imaginată. acum plângea pentru că a făcut pe ea şi credea că e vorba despre incontinenţă. schimbă-te şi termină cu rahaturile. în momentul ăla s-a aşezat pe jos şi a plâns atât de tare până când i s-a făcut rău. Maică-sa a ridicat-o, bolborosind înjurături printre dinţi şi aşezând-o în cadă. i-a dat jos hainele îmbibate în vomă şi urină i-a spălat părul umerii micuţi braţele roşii picioarele. caro când era mic nu avea cu cine să se joace şotron. caro când era mic înlocuia coada păpuşii-sirenă cu picioare de bărbat. caro când era mic îngrijea pui de şobolan în beci

• 34 •

caro când era mic îşi tăia genele

nr. 3/2013

zona nouă

cu forfecuţa de unghii caro s-a făcut mare când nu i-a mai încăput capul în spătarul de la scaun. în fiecare duminică noapte îşi punea pijamalele, periuţa de dinţi şi un săpun într-un rucsac. în fiecare luni dimineaţă le scotea ##### m-am îmbolnăvit odată când am fost la mare cu ai mei de la un hotdog pe care mi l-a dat un tip care se scobea în nas de la un stand de pe plajă. eram mică şi îmi plăcea să mă ducă cineva după gât mereu. mă căţăram în spatele lui tata ca un pui de pisică. după ce am vomitat pe tata şi peste tot mama mi-a dat nişte pastile minuscule care trebuiau luate câte două. mama avea pastile pentru orice. avea săculeţul ei verde cu chestii care se termină în -fen şi în -in şi în -il. mai avea şi covrigei cu tărâţe, care cică erau buni pentru când ai stomacul agitat. îi mâncam doar pentru că mă lăsa să-i mănânc în pat şi să mă uit la two stupid dogs. please please please let me let me let me get what i want this time. noi mâncăm în bucătărie şi nu bem cola direct din doză noi avem simţul umorului şi când bem sangria mergem în patru labe şi-ţi lingem călcâiele noi nu-ţi atingem buricele degetelor pentru că nu vrem să plângi noi n-o să ne aşezăm pe trotuar să cântăm lounge act înveliţi în pături pentru că ştim să scriem şi să citim noi te iubim de-aia îţi facem cafea şi crenvurşti în fiecare dimineaţă

• 35 •

ioana vintilă #1997

propulsie se aud voci din motoare

şi mă întrebi ce ar fi mai bine să fim câinii dresaţi care aduc băţul cuminţi de fiecare dată dând din coadă /să trecem pe lîngă porumbelul călcat pe marginea şoselei ca pe lângă un exponat / ca pe lângă o jucărie pe care am vrea să o ducem acasă care să stea în casa pentru păpuşi cu ochii ficşi în timp ce ne jucăm de-a mama şi de-a tata şi verificăm care dintre bonetele de bebeluşi i se potriveşte cel mai bine

• 36 •

artmaniere poetice ambuteiaj o să spargem toată vesela. indiferent cât de mult o să ne străduim să oprim tremorul vom construi castele de nisip camerele tapetate cu pozele celor care nu mai sunt lângă noi vor rezista cel mai bine acolo ne vom ascunde neputinţele vom fi ca şerpii care stau ore întregi sub apă să pândească, apoi vom ieşi discret pentru câteva secunde, o gură de aer vom fi nişte păpuşi din pânză care au întotdeauna un zâmbet liniar pe feţele perfect rotunde vom colecţiona figurine din ghips cu copii cu feţe fericite vom crede că aşa am arătat şi noi când eram mici vom izola zecile de mii de celule neuronale care fac sinapse în inimi şi le vom produce la scară largă [liniştea asta e singura siguranţă care împiedică scurtcircuitul] iar când extincţia celor care duc mâna la gură în acelaşi timp va fi stopată vom uita să tragem frâna de mână când stăm pe marginea unei prăpăstii

• 37 •

nr. 3/2013

zona nouă distorsiune

te-am rugat să-ţi controlezi ochiul care-ţi fuge atunci când ştii că nimic nu mai e de-ajuns. gesturile de pumă care stă la pândă când abandonurile inevitabile nu mai pot fi alungate. te-am rugat să îmi săruţi bătăturile din palme ca şi cum ar fi nişte mici guri care nu pot fi ale altcuiva. să vezi că vremea în care posibilităţile şi fericirile puteau fi comparate a trecut de mult. mă priveşti cum îşi priveşte ornitologul cea mai rară pasăre descoperită vreodată. şi sunt sigură că ai scoate puşca de vânătoare şi ai trage până şi ultimul glonţ pe care ţi l-ai promis ţie. pe de altă parte, te-am rugat să-ţi aminteşti de noaptea aia-n care ne pulsau venele de atâta fericire, o fericire care ne electrocuta în repetate rânduri. până şi zâmbetul mărunt al părinţilor pe care-i vizităm o dată la câţiva ani dura mult prea mult pentru cât mai puteam noi suporta. te-am rugat să dai drumul halogenilor în cuşca în care alerg pe roata de hamsteri. să-ţi aminteşti că nu ne-a ucis nimeni, că aerul pe care-l respirăm are aceeaşi concentraţie de dioxid de carbon ca o nebuloasă. opreşte totul şi fă-mă să tac jurămintele nu înseamnă nimic. disperarea neurologului care a atins nervul greşit nu înseamnă nimic. poemul ăsta nu înseamnă nimic. nu schimbă nimic. e totul în capul tău. e totul în capul tău. e totul în capul tău.

haide găseşte-mi firele albe din păr şi smulge-le ia-mi mâinile ude când sunt prea aproape de priză ambalează-mi inima în staniol şi închide-o într-un borcan ermetic într-unul dintre cele mai prestigioase muzee

• 38 •

să nu ne uităm mânile şi capetele în apă

zona nouă

nr. 3/2013 vânătoarea mi-ai luat mâinile în ale tale şi ai trecut de parapeţii din zona crepusculară prind fluturi cu palmele goale ne ducem mâinile la gură aşteptăm bliţul & diapozitivele în poză doi iepuri au gura astupată cu un atriu & un ventricul cu circulaţia încă funcţională ascunzi

vânătăile când toate vasele sunt sparte jucăriile bebeluşului ca să plângă seringile cu insulină bolnavilor de diabet

şi tot ce îţi pun eu pe această tavă un copil prepuber se joacă la panoul unei uzine electrice trage neîncetat de o manetă a venit apa şi l-a luat şi l-a luat şi l-a luat haide să uităm scurtcircuitul şi mirosul de păr ars să revenim la prinselea să mă prinzi din nou după ce am alergat doar câţiva metri să mă plimbi pe la periferie & să-mi arăţi frumuseţea halelor dezafectate atunci când ne examinăm plămânii pe o tavă chirurgicală iar fiecare îi şterge transpiraţia de pe frunte celuilalt & când totul ar putea fi transpus într-un film de scurt metraj în care un iepure aleargă după celălalt cu un kalashnikov îl nimereşte şi îi îmbălsămează corpul apoi îl aşează frumos îmbrăcat în locul gol din patul de două persoane

• 39 •

traducere: charles baudelarie (în românește de rita chirian)

Philip Schultz (în românește de vlad drăgoi)

sarah kane (în românește de cătălina stanislav)

zona cronică:

cronică de carte:

Andrei c. Șerban recviem pentru cei vii

nelu șerbu deconstructing manasia

ioana dunea clandestin cronică de teatru:

ioana vintilă absolventul cronică de film:

cristian-emanuel Opriș nothing personal. basmul și poezia pe ecran(e)

nr. 3/2013

zona nouă

charles baudelarie Sois sage, ô ma douleur, et tienstoi plus tranquille!

• 41 •

zona nouă

nr. 3/2013 Străinul

- Pe cine iubești tu mai mult și mai mult, ființă enigmatică, ia spune-mi? Pe tatăl tău, pe mama, pe sora sau pe fratele tău?

- N-am nici mamă, nici tată, nici soră, nici frate.

- Prietenii?

- Vorbești despre ceva al cărui sens mi-a rămas, până acum, cu totul și cu totul necunoscut.

- Îți iubești țara?

- Nu-mi pasă nici măcar la ce latitudine e.

- Frumusețea?

- Tare-aș iubi-o dac-ar fi nepămânetană și nepieritoare.

- Aurul?

- Îl urăsc cum îl urăști tu pe Dumnezeu.

- Ei, dar – atunci – ce iubești, străine?

- Norii... norii care trec... departe... norii ăștia minunați!

Câinele și flaconul

- Cățelușule, cățelușule, cuțu mic și drăguț, ia vino tu aici și bagă-ți nasul – adulmecă parfumul ăsta nemaipomenit pe care l-am cumpărat de la cel mai bun parfumier din oraș.

Iar câinele, fluturându-și coada – ceea ce, la biete creaturi ca asta, e echivalentul unui zâmbet ori al râsului –, s-a apropiat și și-a lipit nasul ud de flaconul desfăcut; apoi, dându-se iute în spate, înspăimântat, a început să latre – ca-ntr-un reproș:

- Ah, câine nenorocit, dacă ți-aș fi întins o cutie cu rahați, ai fi amușinat-o cu poftă și poate chiar ai fi halit-o. Așa că tu, nenorocit tovarăș al vieții mele de nimic, tu semeni tare bine cu publicul căruia niciodată nu trebuie să-i oferi arome delicate, gata să-l scoată din minți, ci mizerii alese – alese cu cea mai mare grijă.

Îmbată-te

Trebuie să fii tot timpul beat. Despre asta-i vorba: asta-i singura problemă. Ca să nu mai simți greaua povară a Timpului care-ți apasă umărul și care te culcă la pământ, trebuie să te îmbeți, să te îmbeți fără-ncetare.

Cu ce? Cu vin, cu poezie, cu adevăr – după plac. Dar îmbată-te.

Iar câteodată, pe aleile unui palat, pe iarba verde a câmpiei, în tăcerea tristă a propriei camere, o să te trezești, iar când beția o să se risipească, când se va fi dus deja, întreabă vântul, întreabă valul, steaua, pasărea, ceasornicul, întreabă-le pe cele trecătoare, pe toate cele care suspină, pe toate cele care se scurg, pe cele care cântă, care vorbesc, întreabă-le cât e ceasul; iar vântul, steaua, pasărea, ceasornicul – toate o să-ți răspundă: „E ceasul beției! Ca să nu fii sclav și jertfă a Timpului, îmbată-te; îmbată-te mereu! Cu vin, cu poezie, cu adevăr, după plac.”

Traducere din limba franceză de Rita Chirian • 42 •

nr. 3/2013

zona nouă

philip schultz “You can’t remember a nobody’s name, that’s why they’re called nobodies.”

Philip Schultz (n. 1954 în Rochester, New York) este un poet american, fondator al şcolii private “The Writers Studio” din New York. A publicat mai multe volume de poezie printre care şi “The God of Loneliness”, “Failure” (care a câştigat premiul Pulitzer în 2008) şi “Living in the Past”.

• 43 •

zona nouă

Ratare

Ca să achit înmormîntarea tatălui meu, am împrumutat bani de la tipi cărora deja le era dator.

Un tip a zis de el că a fost un nimeni.

Eu am zis că nu, a fost un ratat.

Cînd vine vorba de un nimeni, nu-i ştii nici măcar numele, de-aia li se spune aşa.

Rataţii însă, rămîn.

Rabinul care a citit un elogiu standard despre bărbatul fără niciun dumnezeu era atît un ratat, cît şi un nimeni.

N-a putut să vadă că fiul şi soţia celui mort se fac, cu fiecare cuvînt spus, tot mai mici de ruşine.

Sau că a nu crede în nimic, a nu aparţine de nimic, presupune totuşi un oarecare tip de credinţă, un spirit optimist.

Un unchi care număra pe degete afacerile ratate ale tatălui meu – o parcare în care se creşteau gîşte, un motel care organiza tombole cu luni-de-miere, o sală de bowling cu mariachi vagabonzi – a ratat, la rîndu-i, să-şi iubească şi să-şi respecte fratele de la care a învăţat să fluiere pe ascuns, să fure mere cu mîna dreaptă sau cu cea stîngă. Da, tatăl meu era destul de caraghios.

Ceasurile îi lăsau urme, se tot împiedica de tivul pantalonilor şi sforăia zgomotos în cinema, locul unde lehamitea avea să-l doboare în cele din urmă. N-a crezut niciodată în: economii asigurări ziare legume bine sau rău slăbiciunea umană istorie sau Dumnezeu.

Rudele se fereau de noi ca de boală.

Am părăsit oraşul, dar nu am reuşit să ajung nicăieri.

• 44 •

nr. 3/2013

nr. 3/2013

zona nouă

Zeul singurătăţii

Începe o duminică rece de februarie în Long Island şi aştept, alături de încă şapte bărbaţi să se deschidă uşile de la Toys R Us într-un mall din capătul estic al insulei.

Suntem aici pentru un joc video japonez care e foarte greu de găsit. Săptămîna trecută, un magazin din Manhattan m-a lăsat cu ochii în soare după trei ore de aşteptat. Azi am ajuns primul; înfofolit pînă la refuz, tremuram în lumina zorilor şi citeam din noua ediţie tradusă a Eneidei, pe care am ascuns-o cînd ceilalţi au sosit, tropăind din ghete, frecîndu-şi mîinile goale, glumind despre somnul lor compromis din cauza pramatiilor de-acasă. „Băiatu meu şi-a rupt doi dinţi din faţă la o partidă de hochei,”, spune rîzînd unul în pantaloni scurţi. „Aşa că primeşte cadou.” Ai mei o să-mi sară-n braţe de bucurie, îşi vor aminti dimineaţa asta cît or trăi. „Cumpăr jocul pentru fiu-meu mai mare, tocmai s-a întors din Irak,”, zice altul în salopetă de lucru, din capătul celălalt al cozii. „Toată ziua se joacă chestii de genul în camera lui. Da nu-mi fac probleme, o să-şi revină el, îşi merită odihna.” Oamenii ăştia repară ţevi, toarnă betoane fără niciun stres pentru ca alţii să-şi trăiască visurile.

Aşteaptă aşa, în frig, încă de pe vremea lui Enea care a vărsat rîuri de sînge pentru Roma lui. Vergiliu a înţeles că odată ce moartea vine, nu se mai duce, că ăsta e de fapt zeul singurătăţii. Prin geam, un vînzător strigă, „Mai avem cinci bucăţi.” Şi parcă ceilalţi nu mai ştiu cum să-şi ţină mîinile, şi le încrucişează la piept sau le lasă atîrnînd pe lîngă corp, golaşe, inutile. Să fie din cauza faptului că mîinile şi-aduc aminte ce-au ţinut odată, ce promisiuni au făcut? Ştiu foarte bine momentul în care băieţii mei vor fi destul de mari pentru război.

Curînd, trei dintre noi vor aştepta vizavi, în faţa magazinului Target, pentru că asta trebuie să facă bărbaţii pentru fiii lor.

Traducere din limba engleză de Vlad Drăgoi

• 45 •

nr. 3/2013

zona nouă

sarah kane “If you died it would be like my bones had been removed. No one would know why, but I would collapse.”

Sarah Kane (1971-1999), dramaturg britanic.

A publicat cinci piese de teatru: “Blasted”, “Phaedra’s love”, “Cleansed”, “Crave” şi “4.48 Psychosis”, un scurt metraj, “Skin”, şi două articole în “The Guardian”.

• 46 •

zona nouă

nr. 3/2013 4.48 Psihoză (Tăcere foarte lungă) – Dar tu ai prieteni (Tăcere lungă) Ai mulţi prieteni Ce le dai prietenilor tăi ca să fie cu tine?

(Tăcere lungă) Ce le dai?

(Tăcere)

_____

conştiinţa consolidată zăcea în întunericul unei săli de oaspeţi lângă tavanul unei minţi a cărei podele se mişca de parcă era făcută din zece mii de gândaci de bucătărie când o fâşie de lumină intră toate gândurile cad de comun acord pentru o secundă care nu mai poate fi alungată în timp ce în gândaci zace un adevăr pe care nimeni nu-l spune

Am avut o noapte în care mi s-a arătat totul.

Cum aş mai putea vorbi?

hermafroditul distrus care avut încredere să rămână singur îşi dă seama ce aglomerată e camera de fapt şi se roagă să nu se mai trezească niciodată din coşmar şi au fost toţi acolo

fiecare din ei şi îmi ştiau numele

în timp ce eu alergam ca un gândac de-a lungul spătarelor de la scaunele lor

• 47 •

nr. 3/2013

zona nouă Aminteşte-ţi lumina şi crede-o Un moment de luciditate înainte de noaptea eternă

nu mă lăsa să uit ____

Sunt tristă Viitorul e lipsit de speranţă şi lucrurile nu pot fi mai bune Sunt plictisită şi nimic nu mă mulţumeşte Sunt o ratată Sunt vinovată, sunt pedepsită Vreau să mă sinucid Înainte puteam să plâng dar acum am trecut de asta Nu mai cred în alţi oameni Nu pot să iau decizii Nu pot să mănânc Nu pot să dorm Nu pot să gândesc Nu pot să las în urmă singurătatea, frica, scârba Sunt grasă Nu pot să scriu Nu pot să iubesc Frate-meu moare, iubitul meu moare, îi omor pe amândoi Mă îndrept spre moarte

• 48 •

zona nouă

nr. 3/2013 Medicamentele mă sperie Nu pot să fac dragoste Nu pot să fut Nu pot să fiu singură Nu pot să fiu cu alţii Şoldurile mele-s prea late Nu-mi plac organele mele genitale La 4.48 când disperarea vine în vizită mă voi spânzura pe respiraţia iubitului meu Nu vreau să mor Moartea m-a făcut atât de depresivă că vreau să mă sinucid Nu vreau să trăiesc Îmi e ciudă pe iubitul meu care doarme, sunt geloasă pe inconştienţa lui indusă Când se va trezi va fi gelos pe noaptea mea albă plină de gândurile şi vorbele medicamentelor mele Anul ăsta am fost a morţii Unii vor spune că asta-i slăbiciune (sunt norocoşi că nu ştiu adevărul) Unii vor simţi doar durere Pentru mine asta e acum normalitatea.

____

Traducere din limba engleză de Cătălina Stanislav • 49 •

nr. 3/2013

zona nouă

Recviem pentru cei vii Andrei C. Șerban Dacă ați urmărit filmul Natural born killers al lui Oliver Stone, atunci, cu siguranță, vă mai aduceți aminte scena în care violența domestică este prezentată în maniera unui sitcom, acompaniată pe fundal de râsetele spectatorilor. Această tehnică a cosmetizării ostentative, care, de fapt, nu este altceva decât o modalitate de a contrapuncta verigile mecanismului artistic, nu pare să dea greș nici pe teritoriul poeziei.

Revenind pe scena literară română actuală, după trei ani de la apariția Federeilor, Nicolae Avram își pune la încercare talentul de compozitor, abordând o gamă tripartită de simfonii discursive contrastante.

Volumul All Death Jazz, al cărui titlu deja conține amprenta unei structuri muzicale, deși își propune să continue tema orfelinilor conturată cu măiestrie în textele precedente, schimbă perspectiva compozițională. Dacă, în ceea ce privește Federeii, atenția poetului era centrată strict pe redarea autenticistă a universului (trans)textual, fărăasecomplăcea în strategii discursive care să trădeze o intenție calofilă, în volumul de față, Nicolae Avram își scoate la iveală arsenalul stilistic printr-o broderie polifonică remarcabilă și suficient de cuprinzătoare pentru a nu ignora percutanța discursului brut dezvoltat anterior. Altfel spus, schimbarea majoră care se produce în All Death Jazz nu constă în renunțarea la convenția scenică precedentă, ci la diversificarea perspectivei discursive a universului textual.

Rememorarea (același mecanism utilizat și în Federeii) se produce, astfel, la niveluri diferite de percepție, dezvoltând trei voci alternative. Prima dintre ele pare a fi singura reminiscență discursivă din textele anterioare pe care Nicolae Avram o continuă și aici: „mă n-a fost rău / nasol a fost că

• 50 •

n-am avut țigări / spatele mi-l țineau frații din beclean / dar pentru o țigară îmi venea să fac / omor // dacă vroiai un duhan frate nicu / te prezentai la șefu’ bucilă / spunea să-l aștepți la baie acolo / îți zdrobea rozeta / apoi venea secătura de gardian te punea / s-o sugi” (Moartea, VIII), „toate ciorile un pas înainte executarea // bă bulangiule tu de ce nu ieși / s-a umflat orezu-n tine îl întreabă / gușteru pe un țigănuș cu muci uscați / pe față // eu nu sunt cioară pe mine mă cheamă trandafir // tacă-ți fleanca cioară / nu mai croncăni auzi poate vrei să zbori pe geam / mortăciune // (...) // unde te crezi la măta-n poală sugaciule / te bag în găoaza mă-tii / împuțitule” (Gușteru, IV).

nr. 3/2013 Deși limbajul brut predomină cantitativ și în cadrul acestui volum, supremația pare să aparțină, de această dată, celei de-a doua voci – cea poetică și, deci, profund interiorizată – care, asemenea unei halucinații survenite în urma unei lovituri puternice, ne dă răgazul să contemplăm asupra vânătăilor de pe propriul trup: „66 / d. continui să surâd continui să mestec sticlă // eu mă leagăn într-o funia de aur liniștea are chipul / celui întors din moarte // mi-e gura spartă deocamdată ștreangurile nu mă mai mint / în curând cârduri de șoareci îmi vor invada râsul // ce fericire să-mi smulg unghiile continui să surâd / continui să mestec sticlă”, „e / 66. eu cânt dintr-o trâmbiță / dacă ridic mâna o las să putrezească-n aer”. Aceste insulițe de limbaj eterat, acompaniate pe alocuri de tente onirice, nu subminează însă pentru niciun moment decorul. Contrapunctul stilistic materializat la nivel de percepție face doar ca nuanțele să se schimbe, nu și contururile frescei. Această voce construită ca un înveliș hipersensibil (și, astfel, imperceptibil în afara unei identități unitare) se suprapune realității obiective, conferind violenței o aură de strălucire, tocmai pentru a o strivi între unghii ca pe o pungă de puroi.

Contrastul, în schimb, nu este complet decât în prezența celei de-a treia voci care, mimând o poezie a cotidianului mizerabilist și minimalist, reconfigurează un rețetar de fericire pentru cel care, trecând prin bolgiile violenței, a pierdut contactul cu realitatea: „2. era femeie de serviciu la judecătorie / după ce plecau ștabalăii îmi deschidea poarta / intram pe furiș să nu mă vadă nimeni cu sticla / de vin ascunsă sub haină ne dezbrăcam trăgeam / pe noi robele negre de mătase loveam puternic / cu ciocănelul în masă ziceam în numele legii / te condamn să fii a mea pe viață închideam / după noi zăvorul greu al celulei se auzea doar / șuierul biciului rupându-i fâșii de piele respirația / ei sacadată dimineața am ieșit pe digul someșului (...)”. Răceala personajului devenit un mecanism lipsit de căldură umană, care este spectatorul propriei biografii, se resimte, deși într-un

zona nouă mod nu foarte evident, ca o supapă prin care se face o depresurizare interioară.

Violența nu se mai resimte ca o profanare a normalității, ci ca o consecință firească a gesturilor care, aparent, ne fac umani.

Acesta este zâmbetul unui criminal când își vede treaba bine făcută: „10. într-un sertar am dat peste niște reviste porno / la televizor o vedem pe andreea esca nu mă dezlipeam / cu gura minute în șir de imaginea ei îi sorbeam cuvintele / de pe buze mozoleam sticla televizorului am chemat-o / pe sorămea la mine în grupă am prins-o de sânii mici / eram numai noi doi ea m-a lăsat să-i bag mâna un pic / în chiloți în noaptea aceea am trezit din somn un băiețel / l-am băgat sub duș l-am futut în cur până a țâșnit sângele”. Aceste manifestări care combină fericirea subiectivă cu animalitatea își pot păstra forța doar în prezența unui decor prestabilit. Căci, deși ocupă un loc fundaș în dispunerea partiturii, percutanța celei din urmă manifestări discursive constă tocmai în ipostaza de voce de fundal pe care Nicolae Avram i-o conferă. Scoasă din această compoziție tripartită, vocea își pierde suflul, devenind doar un instrument de percuție steril.

Fără să-și abandoneze temele majore în jurul cărora și-a construit volumul precedent, Nicolae Avram ne oferă acum un volum a cărui miză polifonică reactualizează (și poate chiar depășește) percutanța textelor anterioare. Această tehnică a contrastului stilistic, prin care poetul accentuează tușele nivelului de percepție a realității, ne conferă un spectacol simfonic echilibrat și bine închegat din care nu lipsește strigătul de ajutor al unei lumi muribunde.

Poezia lui Nicolae Avram umple golul rămas între lama cuțitului și piele. Încă o dată, avem în față un volum care se trăiește tocmai pentru că a fost, la rândul său, trăit.

All Death Jazz este o orchestră care, în loc de arcușuri, se folosește de propriile cioturi.

Nicolae Avram All Death Jazz Casa de editură Max Blecher, 2013

• 51 •

zona nouă

nr. 3/2013

deconstructing manasia Nelu Șerbu E parcă dificil să vorbești despre o carte fără a o stăpâni în cele mai mici cotloane ale ei, fără a-i fi descoperit ascunzișurile, dar și structura. Fără, adică, să te îndepărtezi de autor ca să înțelegi în ansamblu ce a vrut să spună, după ce în prealabil ai rămas agățat în amănunte, imagini și interpretări. Totuși, dacă părți din ea își găsesc reverberația în tine și flash-uri continuă să te urmarească, dacă scenarii noi și izvoare eterogene – de la Kamunyak la naveta Columbia – îți reîmprospătează imaginația de mucava, sensurile și forțele uneori camuflate ale cărții trebuie descoperite pe îndelete.

Vorbim de Manasia. Unde a mai călătorit Manasia, de această dată? Dacă de la Antwerpen s-a întors cu bolile Occidentului, lăsate să evolueze într-un relativ ușor de imaginat viitor postapocaliptic, în acest joc de darts în jurul și în interiorul unor culturi, a unor aberații istorice sau tehnologice, poetul are aceeasi menire: a deconspirării, a developării filmelor urâte pe care se sprijină funcționalitatea, fezabilitatea și autonomia societății, o societate a răsfățului.

Poziția de pe care Manasia șarjează nu e neaparat una de invidiat, căci putem pune volumul* sub semnul „gâlcevii moralistului cu lumea”, iar pentru a construi din acest punct ai nevoie de o mare sensibilitate, credință puternică în anumite valori devenite cameleonice, o stâansă prietenie cu tine însuți și acceptul riscului de a striga în pustiu. De asemenea, un stil în stare sa compromită confuzia cu vreun fals profet și o bună doză de ironie.

Suprematia.. e împărțit în cinci părți: începe cu un fel de notă de intenție - nota autorului (împotriva sa) – în care poetul se detașează de poeme explicând statutul lor, precum, pe undeva, Brecht în dramaturgie,

• 52 •

invitând, autoironic la reflexie: „Portret al artistului la maturitate în chip de spartan: cântărește poemele (verifică principiile de viață, funcționalitatea, rezidualimsul endemic) – sunt eliminate cele neconforme prin comanda simplă DELETE. Rămâne ranchiuna, ferocitatea bietului spartan, se dezvoltă romanul ăsta (poem) sf.”

Apoi, în partea a doua, vis de maimuță, asistăm la o încercare de trezire, de conștientizare, de catharsis, în contrapunct, firește, cu viziunile arhivate de „retina copilariei”. Singurul poem al capitolului conține două planuri, două perspective, diferențiate prin stil, scop și atitudine, reunite însă de un posibil (și sperat) fir epic, între maimuța care acționează și cea care se transformă, care gândește. Imaginile au greutatea și coerența acelor filmulețe interzise la scurt timp după postare, din cauza conținutului lor explicit și violent: „… torn soluția pe față / aprind bricheta. /…/ Mi se topește lobul urechii drepte. Pielea de deasupra sprâncenei, / pleoapa. Prin fantele / create iese-ntunericul ca dintru-un android.”

Supremația culturii bonobo e partea cea mai substanțială, mai critică, mai stufoasă în trimiteri a volumului.

Asocierile sunt nelimitate: din branduri la modă, religie, floră & faună denumită cum altfel decât în latină, astronomie, medicină, geografie, engleză, spaniolă, pe lângă care câteva personaje populează, din când în când filmul – haotic ai putea spune – al lui Manasia. Însă scenariul e atent pus la punct, exterior și interior, cu salturi între zeițe, lasere, puștoaice, melancolie, nave spațiale, dragoste, savanți, toate sub imperiul maimuței, văzută din poluri opuse: pe de o parte ca dereglare, ca nebunie, ca efect al unui drog ce amestecă fără rețetă puterea,

nr. 3/2013

zona nouă

afilierea, rațiunea, simțurile și dă naștere unei creaturi monstruoase, pe de altă parte, oximoronic, ca unic remediu, sexual, al oricărui tip de conflict.

Manasia s-ar dezice dacă pe lângă caruselul imageriei nu s-ar folosi și de convețiile limbajului ori de subtilitățile punctuației pentru a placa stilistic acest edificiu multicolor care, impresionant, a fost clădit în câteva luni.

Zmeie pe cer pare o parte mai mult autobiografică, creată din dramele așezate, sub forma unei regii, în poeme lungi, transparente, dure, orbitând, cu excepția poemului Kamunyak, în jurul morții.

Poemele sunt construite pe mai multe voci, mai puțin ermetice, oscilând între contemplarea unor cadre fixe, sugestive, trecute și motivarea lor dintr-o postură prezentă, analitică, rezulând un efect de

autenticitate și de dedublare ușor de regăsit când apar discrepanțe între gânduri, vorbe și fapte.

Volumul se încheie, ciclic, tot cu vis de maimuță, datorită nu atât titlului părții, cât mai degrabă reușitei catharsisului. Ciclic deoarece reușita nu se poate menționa dacă e definitivă, din moment ce a fost scrisă înainte de prima parte, dar poziționată în volum după aceasta.

Ce reușește Manasia, în afară de a crea un tot unitar, cu un mesaj coerent, dintr-o paletă extralargă de influențe? Să monteze în poezie câteva dintre ideile pe care Allen, cu ilaritatea-i extrem de serioasă, le-a fixat in Deconstructing Harry. Ștefan Manasia Bonobo sau cucerirea spațiului Charmides, 2013

clandestin Ioana Dunea Dan Coman e un magnet pentru debutante. Debutantele Coman. Anul trecut Teodora Coman publica volumul „Cârtița de mansardă” care prin titlu ne trimitea pe mulți cu gândul la „anul cârtiței galbene”. În 2013 o altă poetă, Nina Coman, alege să-i valorifice cel de-al doilea volum prin apariția la editura Charmides a cărții „ghinga pe înțelesul tuturor”. Diferențele sunt majore pentru că la Teodora Coman vorbim doar de o coincidență onomastică, volumul orientându-se într-o cu totul altă direcție, iar la Nina e un gest poetic asumat, programatic, premeditat și, de aceea, mai interesant. În primul caz e un debut îndelung anunțat/ amânat, pregătit.

Nina Coman, dimpotrivă, o surpriză totală, nimeni neștiind nimic de ea până la data

apariției. E bine ca un scriitor să intre intempestiv în literatura română sau este necesară o îndelungată și trudnică pregătire a momentului?

Aud că Nina Coman este o profesoară care n-a frecventat până acum cenaclurile, revistele, platformele literare online, dar care și-a făcut uceinicia poetică în Bistrița, în singurătate, cu puterile neajutate.

Pentru că volumul său de debut arată cea mai bună poetă apărută la noi după val chimic. Într-o literatură normală, misterul/ discreția întreținute în jurul unui autor bun ar trebui să-i ajute cartea, să o facă mai vizibilă/ discutată, nu să i-o îngroape ca, din păcate, lui Alex Manta. Să ne oprim la cel mai cunoscut caz de scriitor cu identitatea protejată, învăluită într-un

• 53 •

zona nouă halou de zvonuri: Pynchon. „S-au emis mai multe presupuneri (că nu ar exista, ca ar fi vorba de mai multe persoane scriind sub pseudonim)” - Ion Manolescu. Că este Salinger sau, mai probabil, Gaddis. Să ne amintim și de polemica ce a dominat presa și spațiul academic american în anii 90 cum că Pynchon ar fi, de fapt, Wanda Tinasky.

Mi-aș dori ca și „ghinga pe înțelesul tuturor” să provoace dispute privind pluralitatea identitară a autorului, care să nu se oprească aici și să se continue cu o privire atentă asupra textului.

Mitologia Coman Dan Coman este poetul cu cea mai clară direcție literară din ultimii 10 ani. Aș putea spune, folosindu-mă de versurile din „ghinga pe înțelesul tuturor”, că e o acțiune literară „cu program, năvalnică/ și precisă ca orice lucru/ impecabil gândit”. Vă invit să-i luați volumele și veți observa, din orice parte ați lua-o, indiferent de tipul de discurs (Dan Coman este și un scriitor extrem de versatil), forța de atracție pe care o exercită un nucleu imaginar propriu lui. Acest lucru l-a înțeles perfect Nina Coman.

S-a văzut deja o treptată „limpezire” a discursului începând cu „Dicționarul Mara” și, firește, mai apoi în proză. S-au păstrat însă obsesiile, structurile schizoide, contorsiunile și angoasele subterane. De la poemele arborescente din „anul cârtiței galbene” și „ghinga” (fără a deveni masive și greoaie, căci Dan Coman stăpânește perfect tehnicile poetice pentru a construi texte suple; voi analiza cu altă ocazie modul inovativ în care folosește comparațiile și repetițiile) s-a trecut în „Parohia” la fragmente condensate, compacte, dar la fel de percutante. Indiferent de spațiul pe care îl alocă, poetul obține maximum de efect. Încă de la debut, Dan Coman a construit personaje convingătoare, niciodată expediate sau scheletice, mizând mereu pe procedeele insistenței. Să luăm un exemplu: „sunt un om bun. cum nu se poate mai bun/ îmi dau lacrimile de atâta bunătate”. Să mai

• 54 •

nr. 3/2013 luăm unul: „poate și pentru ca Dan Coman a fost întotdeauna pentru mine cineva străin.

Dan Coman – numele cu care începeam orice nouă pagină și la care, după ce-l scriam, mă uitam lung ore în șir fără să pot face altceva.

Numele ăsta care apare sub poze și cu care semnez acum toate actele oficiale. Un nume necunoscut. Un nume la care intru ca la o casa pustie”. Și acest lucru l-a înțeles perfect Nina Coman. „ghinga” este un volum-efigie pentru Dan Coman și pentru douămiismul românesc, s-au făcut zeci de trimiteri la el, a fost cuprins în antologii și topuri. Cu toții cunoaștem strigătura: „hăi ghinga e-o carte de soi/, hăi și ne bucură pe noi”, dar mulți au deplâns efortul pe care îl presupune lectura volumului. Iat-o pe Teodora Coman: „Lectura poemelor lui Dan Comandevine cu atât mai solicitantă cu cât circuitul fiinţei se înscrie în vertij, într-o bandă a lui Moebius în care interiorul şi exteriorul, contiguitatea şi distanţa, miezul şi învelişul, solidul şi lichidul, agregările şi dezagregările materiei organice (...)”. La 8 ani de la apariția volumului, Nina Coman alege o altă cale.

Mai creativă. Vine surprinzător cu un volum al cărui titlu acroșează cititorul și reprezintă, mai curând, o formă de orgoliu, decât expresia modestiei și accesibilizării pe modelul „Teoria relativității pe înțelesul tuturor”. Riscul e maxim. Un volum care se raportează la un altul clasic își propune să devină prin contagiune unul clasic?

Translație și rotație la Coman Trebuie spus că „ghinga pe înțelesul tuturor” e și el un volum de construcție. Se vede de la poziționarea la început și la final a două texte „până la capăt”/ „la capăt”. Nu doar prin abilitatea cu care îl structurează, Coman dă impresia unei poete exersate îndelung înainte de a-și propune să debuteze, ci prin modul impecabil în care își concepe fiecare text în parte. Dacă veți căuta bâjbâieli, construcții întâmplătoare, falsete, balast (inerente unui volum de debut), vă asigur ca nu le veți găsi aici.

nr. 3/2013 Coman reușește să construiască o lume credibilă cu o voce feminină care, deși pare să șoptească, strigă. Este o carte care exploatează jocul de contraste, nuanțând: „ abia după cel de-al doilea copil al nostru/ am înțeles ca sunt chestiuni/ perfect distincte – dragostea (am/ putea trăi foarte bine/ ca frații) și plăcerea./ pentru amândoi plăcerea a venit/ de la corpul străin. n-a mai rămas decât dragostea./ o vom duce cum se cuvine până la capăt”. Unei poetici feminine viscerale cu artificii retorice, Coman îi opune ceea ce mulți ar punea vedea drept o extirpare a afectivității. Vorbim de dedublare: „ niciodată n-am încetat să-mi vorbesc/ altfel decât unei femei/ dar astăzi am depășit orice închipuire./ astăzi când tocmai reușisem/ să-mi adorm trupul/ iar tensiunea dintre mine și el/ aproape că se risipise” și de depersonalizare: „într-un loc în care se aud tot mai tare/ copiii/ cineva mă numește nina./ am 40 de ani/ și nu vreau să-mi mai beau cafeaua cu un mort”.

Vorbim de existență domestica printre oale, robinet, frigider, pașa hasan, adjectiv, de hiperchinezie dublată de deficiență de concentare, dar și de oboseală cronica („nu mă odihnesc niciodată”) și acuitate perceptivă, de pândă („ciulesc urechile”).

O figură care pare că folosește prospecția ca terapie: „voi schimba ceva la păr, îmi voi/ cumpăra ciorapi verzi./ voi zugrăvi bucătăria. îmi voi/ face timp să corectez teancurile cu lucrări./ voi îmbătrâni” pentru a cădea, de fapt, imediat în blazare. Pe aceste schimbări bruște de direcție, fara a fi disonante, ci perfect muzicale, Coman mizează și iese pe deplin câștigătoare.

zona nouă titlul din “dragostea mea către mine” în “poem de dragoste”. Volumul nu este unitar, ci pe parcursul aceluiași text putem întâlni o emisie polifonică: avem ceea ce s-a numit prin text bazat pe prelucrare fără atribuire de sens, fără excese imagistice sau de reflecție, juxtapus pe o maximă exacerbare imaginativă: „și eu cu singura mea gură încă mai pofticioasă/ ca o lipitoare bătrână/ încerc o secundă/ să mă lungesc la propriul cap”. Coman recuprează tensiunea erotică evidentă în toate textele sale (în proză sau poezie), imposibil de dezamorsat: „se înserează, cerul e minunat./ prin pantalonul gros/ cu sexul umezit de emoție/ fac necontenit semne în gol”, „și dacă nu vine, nu vine/ o să țin tot corpul meu/ doar pentru mine”.

Voi lua în final, drept exemplu, modul în care Coman deschide și închide un text printr-o comparație: „ apartamentul îngust, țigara/ fluturând ziua-ntreagă între degete/ ca perdelele de tren prinse în geam./ din loc în loc/ un loc în care s-ar potrivi de minune odihna.”, „dar degeaba atâta curaj/ degeaba dragoste-n piept/ inutil atacul surpriză-/ minute în șir capul mi se leagănă singur/ printre picioarele sale păroase/ ca o pungă de plastic/ încâlcită între crengile unui nuc”. Într-o perioada cu debuturi topice, se poate spune că Nina Coman este, în mod cert, unul atopic.

Nina Coman ghinga pe înțelesul tuturor Charmides, 2013

Nina Coman recuperează de la Dan Coman cadre pe care le știm din „Parohia” „praful se duce doar până la glezne”, structuri repetitiv-acumulative „toți îi spun dan. și eu: dan. dan,/ dormi liniștit, nu-ți face griji”, finaluri care deturnează textul construit până atunci linear, nebazat pe emisii lacunare: „ beau o gură de cafea, apoi mă aplec/ și-mi sting iute capul în scrumieră”, un poem integral asupra căruia operează modificări neglijabile, schimbându-i doar

• 55 •

nr. 3/2013

zona nouă

absolventul Ioana Vintilă ASFIXIÁ vb. I. tr. A înăbuși, a sufoca, a provoca moartea cuiva prin asfixie. ♦ refl. A se sufoca. [Pron. -xi-a, p.i. -iez, 3,6 -iază, ger. -iind. [< fr.asphyxier].

A SE SUFOCÁ mă sufóc intranz. 1) (despre ființe) A nu putea respira normal (din cauza lipsei de aer, a căldurii etc.); a se înăbuși. 2) fig. (despre persoane) A simți un impas moral (din cauza unor condiții nefavorabile); a se înăbuși. /<fr. suffoquer

Asta simte Benjamin în fiecare minut. Îmbrăcat în costumul lui de scafandru, Ben stă pe podeaua camerei lui.

Costumul e strâmt, mult prea strâmt. Părinţii lui, îmbrăcaţi la patru ace, îl admonestează pentru faptul că e târziu, că trebuia să-şi fi făcut de mult actul de prezenţă la propria petrecere. Mai exact, petrecerea dată de părinţii lui Benjamin în cinstea absolvirii colegiului. O petrecere exuberantă cu mult fast, unde au fost invitaţi cei mai de seamă prieteni de familie.

Elementele decoristice amintesc de perioada anilor 70 din America, de perioada disco. O atmosferă cât de cât deschisă, dar ceremonială, apatică, deloc ospitalieră. Asta plus domnul Robinson (domnul Robinson‚ cel mai bun prieten al tatălui lui Benjamin).

Un om hiperbogat şi arogant, care-şi afişează puterea şi superioritatea vorbind extrem de atotştiutor. Acesta îl tratează, totuşi, pe Ben, ca pe propriul fiu, dar îl obligă, practic, să aibă o întâlnire cât mai urgentă cu singura lui fiică, Elaine. Ben, copilul ultracuminte, acceptă doar de gura domnului Robinson.

Până aici, scenariul este destul de banal. Un copil răsfăţat şi alintat care s-a

• 56 •

săturat să aibă viaţa controlată de părinţi, să fie nevoit să suporte petreceri pline de comportamente artificiale şi zâmbete prefabricate. Însă zidul ăsta al monotoniei e spart aproape instantaneu. În timp ce domnul Robinson se află în drum spre aeroport pentru a prinde un avion, soţia acestuia, Judith Robinson, alcoolică declarată, vine în camera lui Ben, se întinde în patul lui şi începe să-i facă avansuri. Vădit frapat de francheţea doamnei Robinson, Ben încearcă să respingă propunerile indecente şi să scape de ea, cu politeţe însă, înainte ca părinţii lui să o surprindă pe Judith doar în furou, întinsă pe patul fiului lor.

Domnul Robinson, căruia i s-a amanat cursa, se întoarce după soţia sa.

Judith este nevoită să pună capăt tertipurilor şi jocului seducţiei, însă nu înainte să-i impună lui Ben să o sune cât de curând.

Aici apare o mică discrepanţă. Din cauza evenimentului precizat anterior, Ben ia o decizie radicală într-o fracţiune de secundă: să plece de acasă, să facă înconjurul lumii doar cu hainele de pe el şi cu zece dolari în buzunar. Absurditatea planurilor lui Ben îi consternează pe părinţii lui care, desigur, încearcă să-l îndoctrineze şi să-i controleze viaţa chiar şi la cei 21 de ani ai săi.

Ben îmbrăţişeazălibertateacâştigată cu forţa pentru puţin timp. Experimentează sindromul clasic: vârsta majoratului este aproximativ egală cu independeţa totală, care trebuie exercitată numaidecât.

Flash.

Decorul se schimbă halucinant de repede. Reşedinţa casei lui Benjamin se transformă într-o stradă lăturalnică cu o

nr. 3/2013 cabină telefonică. Ben o sună pe doamna Robinson şi o invită la o cafea, însă, bineînţeles, acea cafea se dovedeşte a fi mult mai mult. Astfel începe metamorfozarea previzibilă, de altfel, al lui Ben. Din băiatul inocent şi ultracuminte, acesta devine un bărbat în toată firea, cu mult tupeu şi care are o aventură cu o femeie mai în vârstă, prietenă bună de familie.

Pasiunea celor doi este consumată în fiecare noapte vreme de două luni, într-o cameră de hotel. Un pat bine aranjat plasat în mijlocul scenei, însoţit de mişcări bruşte şi salturi, expune consumul instinctelor primare din cele două luni. Neavând o relaţie foarte strânsă cu soţul ei, doamna Robinson, prizoniera unei căsnicii care a fost privată de iubire din start, îşi găseşte refugiul în braţele lui Ben, tânărul care tocmai şi-a proclamat autonomia.

Escapada celor doi este încheiată abrupt de o ceartă. Obligat de argumentele inexorabile ale părinţilor, Benjamin este forţat să aibă o întâlnire cu Elaine. În circumstanţele date, desigur, Judith se opune vehement oricărei relaţii dintre fiica sa şi Ben. De asemenea, răspunsul ei este cu atât mai categoric cu cât Ben nu realizează faptul că Judith a început să nutrească nişte sentimente faţă de el. Din cauza asta, conflictul se termină cu Ben ieşind furtunos pe uşa camerei hotelului şi promiţând că o să iasă cu Elaine, orice ar fi.

Stop cadru.

Flash.

Din camera de hotel rezultă bar de striptease. Întâlnirea lui Ben cu Elaine este, desigur, un fiasco total. Ben se îmbată, bruschează stripteuza şi pare să ignore total prezenţa lui Elaine, retezând de la rădăcină orice conversaţie. Scena este invadată de muzică disco, lumini orbitoare şi de privirile languroase ale clienţilor. Însă atmosfera se sparge mai uşor ca un balon de săpun când stripteuza conduce doi dintre clienţi în culisele clubului. După clipele stânjenitoare

zona nouă şi predictibile în care Elaine începe să plângă şi să vrea să fie condusă acasă, cei doi încep chiar să rezoneze.

Flash.

Reşedinţa familiei Robinson. Judith se îmbată crunt. Se opune ca fiica ei să iasă cu Ben, dar fără a-i furniza acesteia motivele clare pentru care se opune vehement. În cele din urmă, Elaine află de mica escapadă a mamei ei într-un mod absurd de direct.

Ben este scos, literalmente afară, în şuturi.

Flash.

Scena următoare înfăţişează o oglindă tipică: aşa mamă, aşa fiică. Cele două se îmbată crunt, ţipă, se zvârcolesc pe jos, îşi urlă diafragmele strigând diverse aberaţii referitoare la dragostea dintre mamă şi fiică.

Flash.

Oraş străin. Ben o urmăreşte pe Elaine până în campusul colegiului. Vrea să o ceară în căsătorie. Toate bune, cu excepţia faptului că Elaine i-a promis frumosului, talentatului şi inteligentului Carl, student în anul cinci la medicină, că se căsătoreşte cu el.

Flash. Flash. Flash. Flash. Stop

Restul întâmplărilor au mirosul, nuanţa, forma şi aerul unei telenovele.

Long story short: domnul Robinson află de adulterul comis de soţia sa şi decide să divorţeze; lui Ben i se interzice să o mai vadă pe Elaine, pentru că ea se căsătoreşte cu Carl.

Flash.

Ziua nunţii. O cruce luminoasă în spatele scenei. Ben o răpeşte pe Elaine, literalmente. Toţi nuntaşii aleargă după cei doi, luminile crucii se estompează.

Tensiunea creşte, domnul Robinson apare în faţa lui Ben cu un topor uriaş în mână, ameninţându-l.

Flash.

A fost întotdeuna banală. incapabilă să-şi dezvolte propria personalitate, propriul caracter… Cuvintele acestea sunt înfierate

• 57 •

zona nouă

nr. 3/2013

pe circumvoluţiile lui Elaine. Asta, plus n-am iubit-o niciodată, n-am putut. Judith îşi provoacă fiica să fie rebelă măcar o dată, să se căsătorească cu Benjamin şi, normal, asta se şi întâmplă.

Flash.

Ultimul cadru îi înfăţişează pe cei doi, stând pe jos, râzând şi mâncând Cheerios. Elaine poartă încă rochia de

mireasă. Lumina se strânge gradual.

Flash.

Un amalgam de reacţii contradictorii, afecte neîmpărtăşite şi incidente predictibile care declanzează multiple reacţii în lanţ.

Absolventul, o adaptare a lui Terry Johnson, după un roman de Charles Webb.

nothing personal - basmul și poezia pe ecran(e) Cristian-Emanuel Opriș

Absolventă a două academii de film în Polonia și Olanda, Urszula Antoniak debutează cu primul său lung metraj în 2009.

Filmat în Irlanda, Olanda și Spania, Nothing personal propune întâlnirea dintre un vagabond -o femeie tânără, probabil divorțată- și un pustnic -văduv, probabil trecut de 50 de ani-. Actorul irlandez Stephen Rea și actrița de origine olandeză Lotte Verbeek îi interpretează pe Martin și Anne (You). Ea e radicală, puternică și face tot ce-i stă-n putință pentru a-i fi respectate deciziile. El este înțelept și ironic. O singurătatea auto-impusă: pentru amândoi un statement prin care, în mod neobișnuit, își câștigă libertatea. Deși contradictorii la o primă vedere, cele două personaje explorează nivele diferite ale căutării de sine. Martin trăiește pe o insulă făcând scurte plimbări cu barca, bănuim, pentru a se aproviziona, iar Anne colindă Irlanda fără o țintă precisă.

Startul relației lor constă într-un pact.

Anne acceptă să muncească în grădina lui Martin pentru a primi mâncare, impunând

• 58 •

însă două reguli clare: fără întrebări și fără destăinuiri. De dormit, doarme într-un cort mic, albastru, așezat îndeajuns de departe de casa lui Martin. Comportamentele incisive celor doi joacă un rol esențial în dinamica peliculei. Totuși, singura diferență vizibilă între cei doi are a face cu diferența de vârstă dintre cei doi. Peisajele deosebite ale Irlandei, dar și muzica pe care Anne o redescoperă în timpul popasului ei, sunt sau pot fi, conform regizorului, alte două personaje importante, punând umărul la fel de mult în construi ceva foarte firesc. Ele oferă filmului un lirism mereu actualizat prin cadrele generoase, minunate cromatic ce se lasă însoțite în călătoria lor de sunete alese ale muzicii de operă și jazz.

Biografia personajeloreste intenționat sumară, anti-freudiană. Motivația? „În viață mai mult ghicim decât știm ce îi motivează pe oameni să facă ceea ce fac”, spune Urzula Antoniak în interviul pentru „Cineuropa” din 2009. Cât de mult este nevoie să cunoști un personaj pentru a empatiza, e una din întrebările la care filmul poate să răspundă.

nr. 3/2013

În „Director’s Statement” este subliniat acest lucru: „Având un respect deosebit pentru felul în care sunt spuse poveștile, nu am vrut să folosesc o poveste pe post de truc sau să manipulez privitorul în a se identifica cu personajele. În schimb, am vrut ca Nothing personal să fie o experiență cinematografică și un exercițiu intelectual.”

Dialogul este redus la minim.

Antoniak nu ține să se facă remarcată rupând norma, iar acest lucru se vede în mai toate cadrele sale. Important este însă ceea ce gravitează în jurul a două vieți, aduse la rampă. Cortul lui Anne, barca, casa lui Martin, toate contribuie la un basm pe perioadă nedeterminată, unde imprevizibilul are stă la loc de cinste. La loc de cinste stau și replicile care spun numai ceea ce este esențial. Acest lucru este respectat și în ceea ce privește imaginea.

Abordarea sinceră poziționează personajele într-un punct de „safe distance” ce se vede atât în relația celor doi, dar și în relație cu spectatorul, căruia îi sunt puse înainte două

zona nouă personaje, câteva spații ușor de reținut și o situație destul de simplă.

Spectatorul devine martor al mai multor călătorii. Fizice și interioare, aduse pe ecran pe cu o anume delicatețe. Fără a oferi o poveste și niște personaje „gata împachetate”, sunt țintite câteva valori universale precum libertatea în singurătate și nevoia de intimitate. Filmul provoacă fără stridențe, și oferă un teren bun întrebărilor.

Relația bine delimitată dintre personaje face același lucru: evită răspunsurile, dar oferă întrebări. Ele vin împueună cu un studiu cinematografic îndeajuns de precis asupra singurătății.

Toate aceste ingrediente au adus filmul polonezei Urszula Antoniak în atenția mai multor festivaluri cu renume. În mai puțin de un an de la apariție, se bucură de 11 premii și tot atâtea nominalizări internaționale. Printre cele mai importante: Netherlands Film Festival 2009 (4 premii Golden Calf), festivalurile internaționale de Locarno - Austria și Marrakech - Maroc și, nu în ultimul rând Festivalul European de la Sevilia, Spania.

Filmul vorbește despre anxietățile începutului de secol XXI, oferind însă o experiență cinematografică autentică, cursivă, plăcută din punct de vedere vizual.

Micile ironii din scenariul de câteva pagini al Urzulei Antoniak sunt dublate de titlu. De fapt, demersul este unul intim și foarte personal, frapând prin luciditate și prospețime.

O abordare ceva mai violentă asupra singurătății găsim în al doilea lung metraj al regizorului, Code blue. care vorbește tot despre o resuscitare, mutată însă în urbanul olandez.

Stephen Rea, actor cu o filmografie impresionată poate fi văzut, printre altele, în The I Inside - 2003, Control - 2004, V for Vendetta - 2005. Lotte Verbeek poate fi urmărită în serialul The Borges.

• 59 •

nr. 3/2013

zona nouă

Miscellanea: mircea ivănescu noi despre noi înșine (pe marginea unei scrisori deschise către emil cioran

daniel coman documentaristul drăgoi

luna miguel în transilvania nu sunt vampiri, doar câini romantici (în românește de Cătălina STanislav & Vlad pojoga)

Sînziana șipoș dark touch

calendar iulie-august-septembrie-octombrie

• 60 •

zona nouă

nr. 3/2013

noi despre noi înșine (pe marginea unei scrisori deschise către emil cioran) Mircea Ivănescu

Articol preluat din nr. 6/1990 al Revistei Transilvania Un scriitor contemporan, care îți exercită înzestrările în a face, deopotrivă, literatură și critică, a publicat, acum câteva săptămîni într-o revistă (o revistă atît de vehementă în unele din contestările sale încît a început să pătrundă, mai greu în regiunile excentrice ale țării) o scrisoare deschisă către un alt scriitor, care îi este (și ne este) compatriot, certîndu-l pentru mai multe manifestări pe care i le socotește a fi defecte, și mai ales pentru una din urmările pe plan mai larg ale acestor manifestări.

Cum era de așteptat, și cum se cuvine în cazul unei atitudini care interesează opinia cultă, această cenzură (în sensul etimologic, și deci onorabil al termenului) a stîrnit reacții, mai mult sau mai puțin indignate ale unor alți slujitori ai cuvintelor, și spiritului, care își exprimă dezaprobarea față de contestarea unei entități spirituale socotită a face cinste intelectualității românești (deși amintita personalitate nu-și mai exercită, ea, calitățile și ascuțimea spiritului de multe decenii în limba sa natală). Firește aici cei care-și petrec timpul cu disocieri și nuanțări pe marginea treburilor literare, și intelectuale în general, pot spune multe, și diferite, lucruri. Cel contestat în scrisoarea declanșînd zarva intelectuală (atîta cîtă e, lumea fiind preocupată și de alte treburi însemnate) și care este, de pe altă parte, salutat de apărătorii săi ca fiind un reprezentant subtil și competent al spiritualității (cum se spunea) autohtone, merită, bineînțeles, o discuție, ca orice

personalitate însemnată, care, cu voie sau fără, își joacă un rol în actualitatea de mai presus de imediatul practic, dar rîndurile de față nu pot pretinde să o încerce, celui care le așterne aici lipsindu-i abilitarea necesară.

El, scriptorul de față va face altceva, în primul rînd însă renunțînd la ceea ce i s-a părut pînă acum a fi o condiție prealabilă a scrisului său, adică încercarea de a păstra impersonalitatea și va adopta străvechea persoană întîi singular (sau se spune întîi singulară?), deoarece, atîta cît prețuiesc ele. șirurile de mai jos reprezintă punctul său strict de vedere.

Ceea ce mi se pare că a determinat polemica (și ea deajuns de vehementă ca ton) a lui Alexandru George este un fapt care nu poate fi contestat: la prima lectură, și aș îndrăzni să cred, și la una mai prelungită, lucrarea aforistică, filosofică, sau cum am vrea să-i spunem, a celui în cauză, E. Cioran, și-a găsit și continuă să-și găsească, prin audiența cîștigată calităților sale stilistice și prestigiul autorului, un mare ecou pe planul internațional unde este difuzată și lucrurile omenești fiind așa cum le știm că sînt, acest ecou creează și întărește o imagine simplificatoare, (cît de exactă în nuanțe și cît de simplificatoare - și în ce fel – urmează să discute, dar existentă, luată în serios și devenind tot mai pregnantă, și dominatoare, asupra opiniei publice mai ales culte și mai ales intelectuale, străine cu privire la obiectul cugetărilor filosofului) a sufletului omenesc (cum s-ar spune), a ființei omenești și prezenței ei pe plan istoric și concret în ceea ce se cheamă lumea de azi.

Cioran a mai fost contestat, de reprezentanți iluștri ai acestui suflet și acestei ființe,

• 61 •

zona nouă acum vreo două sau trei decenii, cînd anumite delimitări pe care domnia sa le opera față de nașterea și apartenența sa pînă la un moment dat la această ființă, i-au atras acuzația de vandalism cultural și apostazie. (Acum, un cercetător mai mult decît stimabil al realităților sufletești și intelectuale, ne demonstrează că în fond lepădările lui Cioran de românitate și mai ales constatările sale despre neîmplinirile pe care le constată domnia sa în ceea ce este românesc trădează, la un mod evident, o mare dragoste și conștiință a apartenenței la această nație și la ceea ce reprezintă ea ca și dorința onestă de a castiga aceste defecte.

Cam în felul acesta un exeget celebru credea că poate demonstra spiritul profund catolic al poetului Rimbaud și mulți comentatori își exprimă convingerea că Nietzche a fost în realitate un creștin fervent. Adevărurile creștine fiind cu neputință de combătut prin mijloace intelectuale și chiar artistice, firește că o asemenea teză și chiar o atare demonstrație „prin exemplu contrar”, cum se spunea în discuțiile ideologice chinezești de acum cîteva decenii, sînt plauzibile.

Dar nu despre aceasta e vorba – în măsura în care, odată invocate asemenea subiecte mari, mai poate fi vorba de altceva.)

Ceea ce mi se pare important în actuala discuție nu este dacă spusele lui Cioran despre România și români sînt sau nu adevărate, și nici dacă aceste spune pornesc dintr-o prea mare iubire rănită de imperfecțiile realității sau dintr-un dispreț intelectual superior. (Deși, dacă ar porni de aici, ar fi un lucru de la care, într-adevăr, ar putea începe o discuție.) Imaginea cea mai recentă a filosofului de la Paris însă, așa cum a fost înregistrată după un spectacol românesc în capitala Franței pare să ne arate că avem de-a face cu un bătrînel simpatic, sincer emoționat de ceea ce îi emoționează pe românii, intelectuali sau romanțioși, de Eminescu adică, și rezervele pe care continua să și le exprime, sotto voce, vorbeau într-adevăr de o sinceră supărare față de defectele conaționalilor săi. Ceea ce mi se pare important este că, vrînd sau nevrînd, imaginea pe care România și

• 62 •

nr. 3/2013 românii o proiectează pe plan universal - și, de aici, pe planul istoriei așa cum după toate probabilitățile se va scrie peste un număr de decenii sau secole – riscă să se suprapună, ca un abțibild în tonuri mai stridente, peste poza în fond destul de seacă (încă o dată, nu discutăm – de frică? – în ce măsură exactă) schițată de filozof.

Firește că intelectualii români pot și trebuie, dacă așa le spune conștiința – să-l apere pe Cioran (care, la urma urmelor, ar putea-o face și singur). Dar mai întîi ei ar trebui poate să se ocupe de însăși imaginea pe care filozoful o propune, cu argumente sau fără, doar prin puterea convingerii proprii care, în cazul unui scriitor înzestrat, ea este însăși un argument. Și aici mi se pare că Alexandru George are dreptate.

Prestigiul pe care în lumea civilizată de astăzi îl mai are cuvîntul, mai ales atunci cînd este manevrat cu eficiență, riscă să influențeze în mod fatal conștiințele, și cînd cuvintele par să-și găsească o confirmare în fapte – interpretabile tot prin cuvinte – o cauză se poate pierde la fel de sigur ca și pe un cîmp de bătălie. Constatările lui Cioran sînt de multă vreme exprimate și ele și-au făcut treaba la vremea lor în opinia publică și în conștiințele intelectuale din străinătate. Și foarte mult timp asemenea constatări își găseau confirmarea în manifestările - și faptele, așa cum erau ele fapte – oficiale reprezentînd România pe plan internațional. Astfel că imaginea „asiatică” constituită despre țara noastră în ceea ce se cheamă „lumea civilizată” era așa cum o știm, cu mult mai neagră decît o putea analiza spiritul atrabilar al autorului Tratatului despre descompunere. Foarte grav însă este că (sau cel puțin așa mi se pare mie, încă o dată, declarînd această convingere ca atare, cu conștiința valorii sau mai bine zis non valorii ei reprezentative), după o scurtă perioadă de „oarecum euforie” (ca să reproducem o formulă deja cîștigîndu-și o tristă celebritate și care caracteriza minunat incoerența patibulară a părintelui epocii ce cu mîndrie patriotică îi purta numele), după o scurtă perioadă în care a atras atenția, această imagine să redevină cea știută. Adică

nr. 3/2013 a unei țări în care umanitatea voios afirmată, prin sacadate bătăi în palme, prin distihuri și psalmodieri cretine, prin aroganța agresivă (afirmînd răspicat „dreptul” de a nesocoti comentariile „răuvoitoare”, mai ales dacă vin din alte părți, din părțile unde se pregătesc dolarii iscariotici), nesocotirea nonșalantă a unor realități și escamotarea prin minciuni directe a unor nonconformisme redevin treptat manifestări caracteristice. Să luăm un singur exemplu despre puterea mistificatoare a unor simplificări: reprezentantul cel mai oficial cu putință al țării, conducătorul guvernului ei, afirmă cu o totală seninătate (e drept, foarte vag umbrită de un dispreț nemascat față de indisciplina unor „iresponsabili” – pe vremuri, la învățământul „politic” de cît de frumoasă amintire, o asemenea atitudine se numea „ciocoiască”) cum că reprezentanți oficiali, ai aceluiași guvern de care domnia sa răspunde, au fost molestați de niște tineri despre care s-ar fi putut presupune că, în urma unei prelungite greve a foamei, ar fi fost puțin capabili de asemenea eforturi fizice. Sensul ar fi deci, în termeni cronicărești, de insinuare mîrșavă, întîi că amintita manifestație protestatară nu e reală, și apoi că manifestarea care-i constituie cadrul și care a concentrat atenția țării, și nu numai a țării, asupra Pieței Universității bucureștene reprezintă în realitate o pepinieră de delicvenți. Și ceea ce mi se pare important, și dureros,este că asemenea declarație făcută în cadrul unei conferințe de presă internaționale, nu a fost imediat și imperativ discutată, cercetată în aspectele ei de verosimilitate și în temeiurile ei de fapt, și că a rămas ca atare, susceptibilă de a fi reluată și difuzată de zișii participanți la sus zisa conferință de presă. După cum ceea ce mi se pare important - și dureros, de asemenea riscînd să dăuneze catastrofal imaginii României - este calitatea cu totul suburbană a comentariilor pe marginea ecoului stîrnit de amintita manifestație din Piața Universității bucureștene, în care, sprijinindu-se pe declarații oficiale, un anumit sector al presei codamnă la nesemnificativ, sau, mai rău, atribuie o semnificație imundă unei exprimări de

zona nouă opinie a cărei principală calitate este că diferă de cea oficială. După cum mi se pare profund degradantă pentru imaginea românească ideală, pe care, nu-i așa, toți o dorim împlinită concret, campania de vituperații la adresa unor reprezentanți de seamă ai culturii cu care ne mîndrim, pentru că susțin această – sau altă – manifestație de nonconformism – ca să nu-i spunem altfel - și mai ales faptul că reprezentanții înșiși ai acestei culturi nu iau imediat și ferm atitudine împotriva unui asemenea vandalism cultural.

După cum mi s-ar părea curios, dacă n-aș ști că aceasta este o condiție a activității intelectuale, să constat că asemenea manifestări de cultură și de, în fond, caracter, sînt prin definiție solitare – așteptîndu-și ca în parabola celebră – solidaritatea în timp. În fond, protestele care au impus pentru prima dată chipul atîta vreme mutilat al României au început de la intelectualii denigrați astăzi - și la vremea lor lăsați „să se descurce singuri” de confrații și concetățenii lor speriați sau amuzați de atîta excentritate. (Așa cum schimbarea la față în țări cum sunt Ungaria sau Polonia a pornit tot de la manifestări ale unor confrerii de intelectuali, e drept, acolo mai puțin disprețuite.) Și mi s-ar părea straniu - și, de ce nu? amuzant - să constat că spirite înalte se grăbesc să apere consecvența și caracterul unui filosof fost de limbă română, în vreme ce una din cele mai însemnate poete ale literaturii române actuale și de oricînd insultată la modul cel mai dezolant de foi printre care se numără și una condusă de un confrate al celei în cauză, e drept un confrate care, în decursul anilor lugubri (și ai soției odioase...) și-a cîștigat onoruri internaționale și dreptul, stupefiant pentru alți colegi mai puțin privilegiați, de a călători după plac pe cele mai exotice meridiane. Și încă...

Și încă ceva. Nu se înțelege încă un fapt pe care nu e nevoie să fii filosof de talia unui Noica sau Cioran spre a-l pricepe și accepta: o țară trăiește în primul rînd prin manifestările de cultură și rămîne, aproape

• 63 •

zona nouă

nr. 3/2013

exclusiv, în istorie, prin aceste manifestări și operele autentificate ale creatorilor săi culturali. Și chiar nu se înțelege faptul că neadeziunea, ca să nu spunem mai mult, unui sector important al culturii la practici cum sînte cele enumerate mai sus pe cale de a deveni caracteristice, ar putea avea o semnificație? Ideologul cel mai de audiență al cercurilor oficiale de astăzi (și de alte dăți) sublinia, cu ponderea sa cîștigată prin experiențe de viață și de gîndire, că rolul intelectualității este de seamă în viața unei țări care se află în situația în care se găsește țara noastră astăzi. Oare conducătorii

actuali ai României, care contribuie după puteri - și, slavă Domnului, puterile lor sînt, s-ar zice, necontestate acum – la crearea unei imagini românești, și care sînt, potrivit definiției ideologului pomenit mai sus, ei înșiși membri ai unei „intelectualități” tehnice”, nu-i consideră pe colegii lor de vocație disociativă întru spirit reprezentativi și răspunzători pentru ceva care face parte din destinul țării? Dar, în primul rînd, acești intelectuali netehnicieni, intelectuali în spirit, nu se gîndesc ei înșiși mai activ și mai eficient la aceste responsabilități și obligații?

documentaristul drăgoi Daniel Coman Drăgoi este un poet pe val, cum s-ar spune, care a scris un volum de poezie bine receptat de critica actuală, un volum cu concept, pe o temă bine stabilită, un volum care pornește de la un documentar cu Ed Harris vorbind despre violență și are el însuși un caracter documentar în mare parte, căci ochiul poetului observă – și țin evidențiez semnificația verbului – cu ochi de vultur realitatea care îl înconjoară.

Ed Harris, întrebat dacă a atins vreodată stadiul de furie maximă, de agonie, răspunde extrem de expresiv, chiar șocând publicul, prin trei bătăi puternice cu pumnul în masă și prin spargerea unui pahar de sticlă de peretele din spatele său în timpul ce exclama this is violence. La un moment dat, Vlad spunea că volumul lui, Metode, apărut la Casa de editură „Max Blecher”, se întâmplă exact în timpul dintre bătăile cu pumnul în masă și spargerea paharului de perete.

• 64 •

Răspunsul lui Ed Harris a fost unul spontan, neplănuit și extrem de natural, însă bine gândit, la fel cum veți observa că sunt și poemele din Metode. Desigur că faptul de a fi spontan îți limintează capacitata de a mai putea schimba ceva în estetica obiectului, însă asta nu înseamnă că obiectul ia forma unui bulgăre de lut neregulat. Îmi continui ideea, și pentru a mă face mai bine înțeles, și pentru a ajunge unde voiam, țin să amintesc de existența regizorului danez Lars von Trier, care, alături de Thomas Vinterberg, înființează o mișcare regizorală avangardistă, Dogma 95, care demonstrează calitatea unui gen de film produs cu mijloace rudimentare și cu fonduri limitate – criticând în acest fel și Hollywood-ul – și posibilitatea de a exista a acestui gen de film și de a câștiga popularitate și premii. Dogma 95 impune 10 reguli, care respectă valorile tradiționale ale temei, jocului scenic și ale poveștii și are

nr. 3/2013 ca scop eliminarea oricărui efect artificial care ar putea distrage atenția publicului și astfel se ajunge la un nivel de simplitate care reușește să țină cinefilul fără să clipească.

Drăgoi nu doar că a dat poezie de calitate, însă el este și documentaristul de serviciu, am putea spune, al colegilor lui, un documentarist căruia pare să-i facă plăcere munca pe care o depune. Nu degeaba am amintit de Dogma 95, căci tipul acesta de documentar se supune anumitor legi pe care le propuneau și cei doi regizori în 95, însă le aplicau pentru genul filmului, iar nu al documentarului. În primul rând, Drăgoi înregistrează evenimentele direct în locul în care acestea se desfășoară, supunându-se primei reguli pe care manifestul 95 o impune, însă nu putem considera aceasta neapărat o caracteristică a documentarului Drăgoi, căci documentarul ca specie impune înregistrarea la locul desfășurării faptelor pentru crearea efectului de autenticitate.

Așadar, deși există o diferență de specia, chiar dacă nu se conformează regulilor voit, produce efectul scontat. În condițiile în care documentarul este filmat cu un telefon mobil pentru care nu există stativ, deci care este ținut mereu în mână, este normal ca imaginea filmată să nu fie una fixă, ci, la un moment dat, chiar mișcată voit. Și în asta cred că stă forța documentarului, în faptul că personajul este ba surprins în mișcare, lucrul care uneori distorsionează claritatea imaginii, ba obiectului îi este filmată numai o parte din forma sa. Nu există, desigur, o regulă a mișcării imaginii, căci dacă ar fi, ar deveni rutină, și pentru că mișcarea este continuă, riscul de a plictisi se minimizează.

Dacă limpezimea imaginii nu impresionează – acesta nefiind nici scopul –, nici claritatea sunetului nu se distanțează prea mult de modestie, căci microfonul este unul încorporat aparatului, care nu trebuie să facă parte din ultimul trend. Dacă

zona nouă von Trier, într-un film de-al său, nu și-a respectat propria regulă, aceea de a filma numai imaginea și de a înregistra numai sunetul care se află la locul desfășurării evenimentului, nici Drăgoi nu a mers numai pe ideea de a înregistra totul la locul faptei, căci, în documentarul FILIT 2013 – Filmul, apar imagini, muzică de fundal și informații introduse la montaj; de asemenea, și în documentarul Poezie.baterie apare acel scris de natură să informeze publicul despre ceea ce vizionează, căci, uneori, documentarul devine un colaj de video-uri scoase din context. Așadar, varianta aceasta este una ușoară, poate și facilă, însă nu are un efect nociv, ci doar aduce beneficii.

Referitor la informațiile introduse la montaj, în Poezie.baterie, la începutul documentarului, se precizează când au avut loc evenimentele înregistrate, însă aceasta nu este o constantă a documentarului și nu se aplică cu rigurozitate. Desigur, numai cele două documentare nu ne pot oferi încă o viziune totală asupra viziunii și tehnicii lui Drăgoi, însă au fost de ajuns pentru a ne face o părere despre ceea ce poate va deveni o modă în era tehnologiei.

Așadar, la fel cum răspunsul lui Ed Harris a fost unul spontan, neplănuit, extrem de natural și bine gândit, la fel sunt și documentarele lui Drăgoi, pe care, sunt sigur, că multă lume le apreciază și le așteaptă să vină cu mare curiozitate, iar celor care nu aveau habar despre existența unor asemenea forme de informație și nu doar, sper că le-am trezit interesul și că vor scrie imediat după ce vor fi citit articolul în bara de căutare Youtube Poezie.baterie și FILIT 2013 – Filmul.

• 65 •

nr. 3/2013

zona nouă

În transilvania nu sunt vampiri, doar câini romantici Luna Miguel I

Când am anunţat pe siteurile de socializare că o să merg la un festival de poezie în Transilvania, toţi făceau glume despre vampiri, muşcături şi alte chestii de genul ăla. Dar adevărul e că în Transilvania nu-i niciun vampir… din contră: fiecare om pe care l-am cunoscut în Sibiu s-a comportant exact ca un donator străin de sânge, donator de bucurie, donator de literatură.

Fără colţi. Doar cu forţa cu care lovesc unele cuvinte, cuvinte care pentru mine erau atât de departe. Toţi poeţii pe care i-am admirat de-a lungul vieţii sunt, pe scurt: câini romantici.

Pentru că fără îndoială au fost câteva zile în care m-am simțit ca într-un roman de-al lui Bolaño, de la început până la sfârşit. Câteva zile de neuitat, cu mult verde.

II

Primul lucru pe care-l văd la Sibiu e o bucată verde de pământ. Avionul e pe cale să aterizeze.

E patru după-masa şi nu am mâncat nimic toată ziua. În geantă am câteva cărţi printre care şi Corp transparent, a lui Max Blecher, cea pe care mi-a dat-o Nerea cu multe luni în urmă când am lansat La tumba del marinero în Pamplona. Pun mâna pe cartea micuţă şi citesc la întâmplare nişte cuvinte în română: Mâinile tale pe capul meu ca două pe un singur mormânt şi atunci avionul taie cerul senin al Sibiului şi bucata verde de pământ se transformă în ganado de muelas doloridas şi ochii îngrijoraţi ai acoperişurilor. Vlad şi Cătălina m-au aşteptat la aeroport. Chiar nu ştiam atunci că după patru zile mă voi despărţi de ei aproape plângând gândindu-mă că cine ştie... cine ştie când ne vom revedea. Cătălina (care s-a născut în 1995 şi mă face să mă simt mult mai bătrână pe lângă ea) mi-a promis atunci o vizită în primavară. Am ieşit din aeroport şi m-au dus la hotel. Verdele se vedea în continuare pe geam şi Blecher îmi răsuna în minte. Mai târziu a ajuns Radu. Mai târziu l-am cunoscut pe Andrea (Italia). Pe Emilian (Moldova) şi pe soţia lui. Pe Tara (US). Pe Roland (Ungaria). Și așa mai departe.

III

Radu e probabil una dintre cele mai bune persoane de pe planetă. Nu există nimeni mai generos decât el. De când l-am cunoscut anul tecut la alt festival de poezie în Bruxelles am stabilit să ne scriem şi să facem schimb de autori preferați. E extrem de prietenos cu mine şi dintr-un motiv pe care nu reuşesc să îl înţeleg pe de-a întregul (şi nu ştiu cum să îi mulţumesc) nu a încetat să aibă încredere în poezia mea, făcând-o cunoscută în diverse reviste, antologii sau recitaluri din România. Radu este un fel de frate mai mare. Un geniu al literaturii. Un prieten bun.

• 66 •

nr. 3/2013

zona nouă

IV

în faţa krokodilului ridicăm braţul drept sau punem mâna acolo unde obişnuia să ne fie inima Vlad Pojoga

V

În prima zi mănânc multe chestii cu ciocolată la micul dejun. E ora nouă şi îmi verific mailul, rezolv nişte lucruri de la servici şi fac cel mai lung duş din lume. Roland vine până la camera mea să-mi ceară pastă de dinţi. La început n-am înţeles, engleza mea e oribilă. Îi scriu un mesaj Cătălinei ca să văd dacă ea şi cu Vlad pot să vină să mă ia de la hotel şi să îmi arate oraşul. Când cobor mă întâlnesc cu Andrea, poetul italian care locuieşte în Paris şi care se pare că este prieten cu unii dintre autorii pe care i-am citit mult, cum ar fi Giorgio Vasta. Cu o noapte înainte, în timpul cinei, am vorbit mult despre diferenţele dintre cultura spaniolă, franceză şi italiană, şi am căzut de acord că percepţia asupra poeziei în ţările astea este destul de reducționistă. Eh, nimic nou. Avem câteva referinţe comune: amândurora ne plac Bukowski şi Cristophe Tarkos. Mai târziu, la hotel am stat ceva vreme să ne uităm la blogul la care colaborează el, unul dintre cele mai importante din Italia: Nazione Indiana şi alte pagini ale unor poeţi cărora le-am notat numele pe undeva şi acum nu le găsesc.

Dar prima zi, spuneam, am petrecut-o plimbându-mă cu Vlad Pojoga prin Sibiu, vorbind despre dragostea lui pentru Max Blecher şi literatura română. Vlad s-a născut în 1993 (altul care mă face să mă simt mai mult decât bătrână...), lucrează la o editură (Casa de Editură Max Blecher), organizează lecturi, îl traduce pe Palahniuk, îi traduce din română în engleză pe colegii lui de generaţie şi vorbeşte o engleză perfectă. El şi Cătălina sunt un cuplu de ceva vreme, sunt tot timpul împreună şi au publicat împreună antologia We fall asleep faster than we used to, unde au adunat mai mulţi poeţi de vârste apropiate celor din Tenían veinte años y estaban locos. Vlad şi cu mine avem aceleași visuri. Ne place să căutăm şi să căutăm şi să căutăm autori noi. Ne place să lucrăm pe text. Ne place să ajutăm noul val să câștige teren. Ne place să ne plimbăm în linişte şi să privim zidurile şi câinii.

• 67 •

zona nouă

nr. 3/2013

VI

M-am odihnit o vreme la hotel şi în jur de ora două Cătălina m-a luat de la Librăria Humanitas (un loc minunat cu o bună selecţie a literaturii străine) şi m-a dus la un turn în faţa căruia Vlad, Andrea, Roland şi Nicolae ne aşteptau. În turn am văzut o expoziţie de fotografie 3D şi am admirat „skyline”-ul Sibiului. Din nou verdele se vede pe orizont. Sunt câţiva nori. De jos se aude muzică choni de la Oktoberfest. Verdele: ca la Sibiu. Choni: ca peste tot.

VII

Ca şi mămăliga, brânza şi supa de legume. De fiecare dată suntem mai mulţi poeţi. Toţi bem alcool în draci. În special moldoveanul, cu berea lui neagră. Moldoveanul cu ochii lui albaştri şi râsul lui de rus.

VIII

mă duceau să cânt la căpătâiul morţilor în timp ce ei jucau cărţi beau ţuică spuneau

poveşti Nicolae Avram

IX

Primele recitaluri: Florin Iaru, Andrea Inglese, Teodora Coman, Vlad Drăgoi, Rita Chirian, Ioana Vintilă, Tara Skurtu şi Cristina Jidveianu. Versuri în italiană, engleză, română. Ioana are şaisprezece ani şi o forţă incredibilă. Drăgoi îşi prezintă prima lui carte din care pot să citesc câteva versuri în engleză şi îmi dau seama că este un poet genial care ar putea foarte bine să aparţină Art Lit-ului. Tara a citit un poem halucinant despre o pasăre moartă (îmi plac poemele despre păsări, îmi place poemul ei despre păsări, îmi plac poeţii care ucid păsările cu versurile lor). Andrea îmi dă cartea lui. În antologie citesc asta: I cannot tell my story. I call this: autobiographical calamity şi subliniez imediat. Când Rita se ridică să

• 68 •

nr. 3/2013

zona nouă

citească mă emoţionez atât de tare. Poezia ei despre boală, despre boli mintale. Felul ei de a citi. Am vrut de atâta timp să o cunosc. E atât de frumoasă. Atât de pătrunzătoare.

Mai târziu cina, râsetele. Pub-ul (când am ajuns se auzea Rammstein „te quiero puta” şi am râs). Mai târziu discoteca: Daniel, Nelu, Krista, Andrea, Drăgoi şi cu mine. Am cântat cântece româneşti ca şi cum le-aș fi știut pe de rost (ei probabil chiar le ştiau, eu şi Andrea mai mult din cauza tequilei). Aici noaptea e foarte ieftin totul. Îi invit la o bere pe tinerii poeţi, pentru că deja (şi pentru totdeauna) suntem prieteni. Am ajuns la hotel la şase dimineaţa. Reuşesc să vorbesc puţin cu Ibrah pe internet. Îmi trimite poze cu pisicile. Îi e tare dor de mine. Şi mie de el.

X

eu dacă mor te las să mănânci din mine tu dacă mori mă laşi să mănânc din tine da Vlad Drăgoi

XI

Sâmbătă dimineaţa încerc să-mi adun bucăţile din creier pe care le-am pierdut cu o noapte în urmă. Iau micul dejun. Fac duş. A doua serie de recitaluri e la ora 11 dimineaţa: Andrei Bodiu, Roland Orcsik, Daniel Coman, Ştefan Manasia, Martin Woodside, Sînziana Şipoş, Andrei C. Şerban, Krista Szöcs. Apoi pauza de masă. Vizita la muzeu. Am mângâiat pisicile grase din curtea muzeului. Mănânc brânză (multă brânză, numai brânză). Mă plimb cu Cătălina (m-aş căsători cu ea). Vorbim despre vampiri (da, că nu sunt vampiri în Transilvania). Ochii ei atât de intenşi. Îmi vorbeşte despre planurile ei. Ne întoarcem la librărie. Aurel Pantea.

Luna Miguel. Cătălina Stanislav. Nicolae Avram. Romulus Bucur. Vlad Pojoga. Emilian Galaicu-Păun. Rita a citit poemele mele în româneşte şi a făcut-o mai bine decât mine în spaniolă. Festivalul se termină şi toţi suntem mulțumiți. Fericiţi. Cumpăr multe cărţi.

Multe cărţi. Multe cărţi. Mă întorc la hotel ca să culeg bucăţile de sfulet pe care oboseala le-a aruncat în toate părțile. Alt duş. Piele de găină. Mă fac frumoasă. Ora cinei.

• 69 •

zona nouă

nr. 3/2013

XII

de-a lungul coloanei vertrebrale se strecoară piciorul unei foarfece spatele se arcuieşte ligamentele trosnesc niciodată craniul Andrei C. Șerban

XIII

Pentru un vegetarian e destul de greu când pleci din ţară. Ibrah ştie asta pentru că a stat o lună în Kosovo şi i-a fost atât de greu să găsească ceva fără carne. Am mâncat chestii cu brânză a patra oară la rând. Am băut mult vin alb. Mi-a făcut bine să stau lângă Radu, pentru că noaptea, dincolo de oboseală, promite destul de multe. Destul de mulţi câini şi destul de mulţi romantici. Am vorbit despre cărţi. Despre Bolaño. Despre frumuseţe... şi mai încolo... am vorbit despre pule. Ce?! Roland şi Tara încep să scrie înjurături în maghiară şi să le traducă în engleză. Agenda Tarei, cu titlul „Romania. Book”, se transformă într-un fel de Biblie „Cum să-ţi faci prieteni în străinătate”. În mod ciudat, înjurăturile croate le bat pe celelalte de departe. Florin desenează o pulă. Caietul se umple de sexe. Mă gândesc la Garcia Madero şi la „Detectivii sălbatici”. Mă gândesc la sălbaticii din noaptea asta, la noi, printre pahare de votcă şi vin. Suntem sălbatici şi râdem ca nişte sălbatici. Ce prietenie ciudată ne aduce unul lângă altul în noaptea asta. Şi am jucat cel mai tare joc pe care şi l-a imaginat lumea vreodată. (Un joc, spun ei, care deja e tradiţie printre literaţii români).

Radu spune: „trebuie să vă imaginaţi un cadru, da? Un cadru în care apar doi bărbaţi dând din fund. Acum trebuie să vă gândiţi la cărţile voastre preferate. Da? Oricare dinte titlurile pe carevi le-aţi ales se va potrivi ca o mănuşă – lol – cu acest cadru ipotetic. O să vedeţi.

Evident: Furor y misterio hahaha!, Música de cañerías hahaha!, Indignaos, hahaha!, Cien años de soledad hahaha!, Una temporada en el infierno hahaha! Sălbatici ca nişte câini, am încheiat noaptea dansând din nou. Mai am puţin şi părăsesc oraşul verde cu ochi şi ţigle.

Tequila m-a rupt în bucăţi. În cameră, la răsărit, fac al treilea duş pe ziua de azi. Sunt o căţea romantică, urlu în singurătate.

XIV

poate că singurătatea să fi dilatat în cele din urmă camerele goale dintre sinapse “trebuie să ne examinăm durerea” Rita Chirian

• 70 •

nr. 3/2013

zona nouă

XV

Radu Vancu: frate, prieten Cătălina Stanislav: ochi albaştri-albaştri, calzi.

Vlad Pojoga: inteligenţă, tinereţe.

Rita Chirian: o admir atât de mult Andrea Inglese: eleganţă Roland Orcsik : bucurie Emilian Galaicu-Păun: literatură europeană Nicolae Avram: jazz Ştefan Manasia: canibalism Vlad Drăgoi: Depeche Mode Tara Skurtu: inimă Martin Woodside: frumuseţe californiană Florin Iaru: alcool Ioana Vintilă: viitorul

XVI

Cu o mahmureală puternică m-am trezit în mijlocul câmpului. Nu ştiu cum am ajuns aici.

Poate cu maşina Ritei. Martin, Vlad, Cătălina şi cu mine ne-am uitat la ponei şi la câini vagabonzi. Era şi un palat acolo. Min tea me a e ste în al tă par te to tul e foarte foarte foarte foarte foarte verde. În maşină se aude Radiohead ca un imn. Un imn al verdelui de pădure care ne înconjoară.

Min tea mea Sto ma cul meu Du re rea mea Ver de le meu Medicament.

Am mâncat la restaurantul chinezesc.

Ei mă duc la aeroport şi simt că leşin Jos verdele El ganado ya no nos salpica Turbulenţele mă fac să-mi fie greaţă Jos prietenii mei. Câinii romantici Niciodată vampiri I-am văzut în lumina zilei şi străluceau toţi Por un momento, por un solo momento la existencia del mundo se detiene.

Traducere din limba spaniolă de Cătălina Stanislav & Vlad Pojoga • 71 •

nr. 3/2013

zona nouă

dark touch Sînziana Șipoș Copiii nu știu cum să descrie durerea sau să o localizeze. Pentru ei totul e nou și acest lucru îi îngreunează doctorului stabilirea unui diagnostic. Semnele bolii pe care acesta din urmă le constată sunt singurele indicii, căci simptomele, (stabilite în urma relatării pacientului) nu sunt relevante. Pentru un psihiatru treburile se complică.

Despre obstacolele în descifrarea psihicului unui copil, despre lipsa de comunicare și înțelegere și despre un mediu în care totul se derulează cu o viteză ce creează neliniște, e vorba în Dark Touch, un film care descrie foarte bine realitatea contemporană noastră. Povestea pare luată din prima strofă a melodiei lui Eminem, Cleanin out my closet: ‘Have you ever been hated or discriminated against? / I have; I’ve been protested and demonstrated against / Picket signs for my wicked rhymes, look at the times / Sick as the mind of the motherfucking kid that’s behind / All this commotion emotions run deep as ocean’s exploding / Tempers flaring from parents just blow ‘em off and keep going / Not taking nothing from no one give ‘em hell long as I’m breathing / Keep kicking ass in the morning and taking names in the evening / Leave ‘em with a taste as sour as vinegar in they mouth / See they can trigger me, but they’ll never figure me out / Look at me now; I bet ya probably sick of me now ain’t you mama / I’mma make you look so ridiculous now.’ Furia exprimată de versuri e foarte bine ascunsă în Neve, fetița de 11 ani și deși efectele pe care le au traumele asupra copiilor sunt bine știute, filmul reușește să dea o nuanță diferită acestor lucruri care par comune la primul contact.

Atmosfera producției din 2013 este găsită până la un punct în fiecare colț

• 72 •

al orașelor în care ne mișcăm zi de zi și în care vedem oameni laolaltă, în autobuz să spunem, fără dorința de a socializa, cu căștile în urechi, prinși cumva într-o altă lume în care comunicarea cu celălalt este compromisă.

Un copil abuzat pe nume Neve, care își ucide inconștient părinții prin intermediul puterilor telekinetice, este luat de o familie care nu reușește să pătrundă dincolo de aparențe, o familie în care normalitatea o conduce pe fată spre paroxismul crizei sale. În film, apropierea se vrea a fi făcută, însă calea prin care poate fi realizată nu este găsită. Nici măcar terapeutul protagonistei nu reușește să rupă limitele impuse de traume.

Prima jumătate a filmului conține o ambiguitate care atrage și ține în suspans, pe când a doua parte se transformă într-

nr. 3/2013

un delir specific visului în care orice urmă de control este pierdută. Expresivitatea actriței conturează o gamă de senzații contradictorii, angrenate într-un mecanism sortit eșecului. Momentul declanșator al intrării într-un cadru care face parte din psihicul protagonistei, în care Neve sparge orice graniță care ar mai putea-o ține întrun loc sigur pentru ceilalți, este acela în care familia găsește inconștient metoda de a aluneca într-un comportament ce protagonistei îi apare ca făcând parte din vechea ei viață.

Familia care o ia este ucisă, Neve fiind conștientă de data aceasta de puterile sale, iar finalul filmului este unul inspirant, în care rolurile se schimbă. Neve intră în postura mamei, iar alt copil controlat de ea devine tatăl. Ceea ce-i admirabil e modul în care niște cuvinte obișnuite pe care orice părinte i le spune la un anumit moment copilului său, dobândesc aici niște conotații sinistre, care oferă o justificare pentru declanșarea nevoii de-a ucide. Suferința atinge un nivel maxim, însă ceea ce nu e clar e dacă Neve într-adevăr pierde noțiunea

zona nouă

normalului lumii în care trăiește, sau orchestrează totul cu un calm incredibil, conceptul de realitate rămânându-i neafectat. Evenimentele se succed rapid, ordinea lor nu este previzibilă, iar suspansul crește cu fiecare scenă. Tensiunea pe care Neve o ascunde și o emană în același timp este prezentă pe tot parcursul filmului.

Protagonista găsește după o căutare chinuitoare, o lume în care reușește să se adaptze, mulată nevoilor ei. Momentele de tortură prin care trece sunt continue și neînțelese de nimeni. E înconjurată mereu de persoane mute care nu ajută cu nimic la depășirea experienței transformatoare.

Neve devine la randul ei un ucigaș tăcut, în jurul căruia celelalte personaje se mișcă și se agită ca albinele în jurul apicultorului. Așa cum nici albinele nu reușesc să afecteze cu nimic munca stuparului, așa nici ceilalți nu intervin în vindecarea traumelor. Personajul Neve poate fi regăsit în fiecare dintre noi, Dark Touch fiind o producție care emană trăiri intense și care ajunge să exprime anormalul prin normal.

• 73 •

zona nouă

nr. 3/2013

zona și zoniștii în iulie - august - septembrie - octombrie

27 iulie 2013 Ateliere de poezie cu Teodor Dună și Cosmin Perța

Au participat: Vlad Pojoga, Cătălina Stanislav, Daniel Coman, Andrei C. Șerban, Sînziana Șipoș, Ioana Vintilă, Krista Szöcs

10 – 11 august 2013

ARTmaniere poetice

Lectură & performance:

Claudiu Komartin, Vlad Pojoga, Ilinca Pop, Cătălina Stanislav alături de Ana Toma (pian)

Povestea Terror Art & Lectură:

Ionel Ciupureanu alături de: Mihai Fuiorea (fost membru Terror Art)

Lectură & performance:

Amalia Cernat, Rita Chirian, Radu Vancu, Ioana Vintilă alături de: Romulus Cipariu (țambal)

9 septembrie 2013 Ediția 77 a cenaclului Zona nouă

au citit: Stephen Watts, Teodora Coman, Rita Chirian stalker: Radu Vancu moderatori: Claudiu Komartin și Vlad Pojoga

• 74 •

nr. 3/2013

zona nouă

27-29 septembrie

Festivalul Internațional de Poezie Poetry Is Smart

Lecturi: Florin Iaru, Andrea Inglese (Italia), Teodora Coman, Vlad Drăgoi, Rita Chirian, Ioana Vintilă, Tara Skurtu (SUA), Cristina Jidveianu Lansare de carte: Vlad Drăgoi, Metode, Casa de editură Max Blecher, 2013 Lecturi: Andrei Bodiu, Roland Orcsik (Ungaria) , Daniel Coman, Ștefan Manasia, Martin Woodside (SUA), Sînziana Șipoș, Andrei C. Șerban, Krista Szöcs, Lansare de carte: Ștefan Manasia, Bonobo sau cucerirea spațiului, Charmides, 2013 Lecturi: Aurel Pantea, Luna Miguel (Spania), Cătălina Stanislav, Nicolae Avram, Romulus Bucur, Vlad Pojoga, Radu Nițescu, Ioan Șerbu, Emilian Galaicu- Păun (Republica Moldova) Lansare de carte: Nicolae Avram, All death jazz, Casa de editură Max Blecher, 2013

5 octombrie 2013 Institutul Blecher: Poeții citesc pentru Roșia Montană

Au citit: Vlad Pojoga, Radu Nițescu, Andrei Doșa, Xiron Marian, Răzvan Țupa

10 octombrie 2013 Lansare de carte: Lunetistul de Marin Mălaicu - Hondrari, Polirom, 2013 • 75 •

nr. 3/2013

zona nouă

cuprins Editoriale:

Vlad Pojoga, Uniți salvăm Roșia Montană / 3 Krista Szöcs, Acasă / 4

Invitat:

Claudiu Komartin, Cobalt / 5 22 de diapozitive mentale / 6

ARTmaniere Poetice:

Rita Chirian, formele pasive / 12 Ionel Ciupureanu, e logic și e destul / 16 Ilinca Pop, colivia / 20 Vlad Pojoga, krokodil / 24 Amalia Cernat, Arcane / 28 Cătălina Stanislav, *** / 32 Ioana Vintilă, ambuteiaj / 36

Traducere:

Charles Baudelaire, Străinul; Câinele și flaconul; Îmbată-te / 41 Philip Schultz, Ratare; Zeul Singurătății / 43 Sarah Kane, 4.46 Psihoză / 46

Zona cronică:

Andrei C. Șerban, Recviem pentru cei vii / 50 Nelu Șerbu, Deonstructing Manasia / 52 Ioana Dunea, Clandestin/ 53 Ioana Vintilă, Absolventul / 56 Cristian-Emanuel Opriș, Nothing personal. Basmul și poezia pe ecran(e) / 58

Miscellanea:

Mircea Ivănescu, Noi despre noi înșine / 61 Daniel Coman, Documentaristul Drăgoi / 64 Luna Miguel, În Transilvania nu sunt vampiri, doar câini romantici / 66 Sînziana Șipoș, Dark Touch / 72 Calendar august-septembrie-octombrie-noiembrie / 74

• 76 •