TORI AMOS - “Ocean to Ocean”� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

tOriaMOS „Ocean to Ocean”

Se pare că perioada asta care ne-a obligat pe toți să ne schimbăm ritmul de viață a dat motiv unor artiști să închidă un cerc, să adune inspirație și energie pentru a reveni la esențial, relevând energic ceea ce au căutat cu răbdare, pentru că au avut mai mult timp. Printre ei se află Tori Amos, care a revenit în 2021 cu un album care o leagă de prospețimea titlurilor de început. „Ocean to Ocean” ne aduce aminte de „Little Earthquakes” și „Under the Pink”, cu un plus de maturitate, reflectând un cumul firesc de experiențe, într-un răstimp de aproape 30 de ani. Plăcerea cu care l-am ascultat e pe măsura surprizei cu care am

descoperit-o ca artist unic, surprinzător, care-ți oferă emoția sunetului de dincolo de divertisment. Desigur, trimiterea la Kate Bush e inevitabilă, dar după ce a încercat și a schimbat, Tori Amos a regăsit. A revenit cu inspirația și tensiunea din perioada în care a oferit cel mai mult. Motivația o fi alta, dar frumusețea lasă orice explicație în urmă. Orchestrații stratificate, fluență, sens melodic, toate realizate cu o stare de echilibru creativ. Discul ei m-a bucurat, pentru că are piese bune, vii și pentru că menține atitudinea unui artist care sfidează foto © Lynn Goldsmith elegant un „mainstream” tâmp, stors din ambiția unora care se pricep din ce în ce mai puțin la muzică, dar mizează din ce în ce mai cinic pe slăbiciunea celor prea comozi pentru a selecta. „Ocean to Ocean” este un album consistent și personal, o cale bună spre a cunoaște sau recunoaște un artist minunat.

artă

CAPITOLUL ARTĂ ESTE SUSȚINUT DE

Andy Warhol: Pop Art și religia contemporană

„Uită-te doar la suprafața tablourilor și a filmelor mele și a mea și iată-mă. Nu este nimic în spate.”, spunea Andy Warhol, într-un interviu, pentru a îndruma pe oricine ar vrea să îl înțeleagă.

O figură principală în mișcarea artistică Pop Art, Warhol explorează relația dintre expresia artistică, publicitate și cultura celebrităților, care a înflorit în anii 1960 și acoperă o mare varietate de medii, inclusiv pictură, serigrafie, fotografie, film și sculptură. Printre arte, venerația personalităților, petrecerile legendare și homosexualitate, s-a strecurat și o latură mai puțin cunoscută de public, dar care a reprezentat o influență majoră, atât în viața profesională, cât și în viața lui personală. Andy Warhol: Revelation este o expoziție care explorează aspectul religios al operelor sale. De la portrete iconice ale celebrităților până la reinterpretarea capodoperelor renascentiste, Warhol s-a jucat cu stilurile și simbolismul din istoria artei catolice, reîncadrându-le cu atenție în contextul artei și culturii Pop. Expoziția va rămâne deschisă publicului până pe 19 iunie, la Muzeul Brooklyn din New York. Andy Warhol s-a născut într-o familie de imigranți din clasa muncitoare ce a frecventat Biserica Catolică Bizantină Sf. Ioan Gură de Aur din Pittsburgh. A crescut alături de o mamă devotată catolicismului, cu care s-a rugat zilnic, de-a lungul celor două decenii în care au împărțit o casă din New York. Preocupările sale spirituale reies și din materialele de arhivă ale Muzeului Warhol, care includ un film neterminat finanțat de Biserica Catolică, o serie de imagini cu mame care alăptează, un set de desene cu îngeri ale mamei sale, Julia Warhola, precum și obiecte religioase, scrisori și decupaje care oferă context imaginilor care apar în picturile sale.

Expoziția examinează teme precum viața și moartea, puterea și dorința, rolul și reprezentarea femeilor, imaginile renascentiste, tradițiile de familie și imigranți, reprezentările lui Hristos, dar și corpul catolic și dorința homosexualiății. Pe lângă obiectele de artă deja cunoscute de public, expoziția adună și o serie de materiale și articole noi, care oferă o privire proaspătă și intimă asupra procesului de creație a lui Warhol, precum și desene create de mama sa.

Andy Warhol: Revelation include o figurină cu Iisus pictată de Warhol în copilărie, un caiet de schițe din anii 1950, cu un desen senzual al unui picior masculin înconjurat de votive cu inimă, numeroase lucrări din seria sa, bazate pe pictura murală a lui Leonardo da Vinci, Cina cea de taină și celebrul său film din 1966, The Chelsea Girls, care conține un motiv de confesiune repetat.

MIHAELA MARIN

Povestea unei artiste îndrăgostite de fotografia de teatru

„Fotografiile Mihaelei Marin sînt, totodată, imagini pertinente ale unor spectacole, dar, uneori, reunite în albume, ele se constituie în portrete de artist. Imagini care surprind spectacolul în mişcare, dar în acelaşi timp, atestă prezenţa fotografului, semnătura sa. Acest echilibru o defineşte pe Mihaela Marin, <<cronicar>> vizual, în sensul

vechi al cuvîntului <<cronicar>>, ce restituie diversitatea scenei româneşti şi

personalitatea protagoniştilor ei. Ea se înrudeşte cu mari fotografi europeni, plasaţi în poziţia fecundă a unui entre-deux, între exterior şi interior.” Cuvintele lui George Banu o caracterizează cum nu se poate mai bine pe reputata artistă-fotograf MIHAELA MARIN, autoarea splendidelor albume Dorian Gray (2005), Hamlet Machine (2007), Faust (2008), Cekhov, Shakespeare, Bergman văzuţi de Andrei Şerban (2012), Andrei Şerban, Regia de operă, Gânduri şi Imagini (2015), O călătorie în lumea lui Gábor Tompa (2017) şi Coriolanus (2019) şi altor nenumărate cronici vizuale de spectacole memorabile, indiferent că ne gândim la Simfonia fantastică a lui Gigi Căciuleanu (2006), Scrisoarea pierdută a lui Alexandru Dabija (2011) sau la May B a coregrafei Maguy Marin (2019). Într-o primăvară în care subiectul „fierbinte” e Lohengrinul lui Silviu Purcărete, de la ONB, Mihaela Marin şi-a făcut un pic de timp pentru a răsfoi împreună cu noi câteva file din propria ei poveste. Una din care s-au născut atâtea alte poveşti... în imagini.

Mihaela, care a fost dragostea ta dintâi? Teatrul sau fotografia?

Greu de spus. Că îndrăgostită de teatru am fost de mică. Știu cum mă luptam să fac rost de un bilet să merg la teatru, la Bulandra, în special. Eram îndrăgostită de Caramitru, Ogășanu, Pittiș, tinerii frumoși, când eram eu în liceu și, după aia, chiar și de Albulescu... recunosc. Dar totul a început, totuşi, cu fotografia, peste ani. Vezi tu, eu sunt convinsă că sunt semne și, câteodată, trebuie să vină cineva și să spună o vorbă, să-ți deschidă o ușiță. Aveam o prietenă cu care aveam un salon de modă, ea era creatoarea, desena frumos, iar eu mă ocupam de restul, căci am făcut multe în viață până când am ajuns să fac fotografie. Eram și vecine, undeva în afara Bucureștiului și, la un moment dat, ea era afară și desena în peniță un peisaj, iar eu mă uitam încântată și, mă rog, cu puțină invidie, că îmi plăcea ce făcea și mi se părea foarte talentată. Şi am întrebat-o „Cum e să fii talentată?” iar ea mi-a zis: „Păi tu de ce nu încerci?’”. „Ce să încerc?” „Să faci fotografie, de exemplu, că te-am văzut ce poţi să faci.” Erau fotografii, mă rog, cum fac toți. „Eu știu? Asta e foarte simplu, când o faci ca amator.” „Dar cine te împiedică să o iei în serios?” Plecând de aici, am început să iau niște lecții de arte vizuale, după care... aș fi vrut să fac mai mult. Că, în afară de arte vizuale, mai trebuie să ai și niște cunoștințe tehnice și căutând o școală în România, în momentul respectiv, mi-am dat seama că nu prea am variante și, în concluzie, m-am apucat să caut pe internet o școală în Franța. Marele noroc a fost că aveam posibilitatea să o fac. [...]

Care au fost circumstanţele în care ai făcut legătura dintre fotografie şi teatru?

La Paris am cunoscut-o pe Ioana Crăciunescu... ea urma să aibă o premieră, era în repetiții, şi m-a întrebat: „Fotografie faci? Nu vrei să vii la repetiție să faci niște fotografii?” Era un teatru mic lângă Paris, un teatru privat [Théatre de Colombes]. Am zis „Da, cum să nu?” şi primele mele fotografii [în 2003] au fost cu Ioana Crăciunescu, în La Rose Tatouée, în care ea era în rolul principal. Dintr-o dată, am spus „Wow! Asta e! Îmi place!” [...] Foarte mulți privesc fotografia de teatru ca o fotografiedocument, dar eu am mers pe cu totul altceva. Eu cred că sunt o romantică. Chiar mă gândeam dacă fotografiile mele nu sunt prea romantice pentru ziua de azi și că, probabil, la un moment dat, nu o să mai fie fotografia mea în trend și poate voi face pasul înapoi, ca să îi las pe cei tineri...

Cum se manifestă romantismul la tine? Adică... de unde vine această temere?

Mi-au plăcut foarte mult timp

Dorian Gray

Impresioniștii și îmi plac în continuare, deci sunt preferații mei, şi fotografiile mele nu sunt foarte clare, nu sunt piqué, cum spun francezii, sunt mai mult pe atmosferă... deci cât să descrie. La început, chiar aveam probleme cu asta, dar cu timpul, mi-am nuanţat stilul. Uitându-mă la ultimele mele albume recunosc că am senzația câteodată că, parcă, am pierdut ceva, adică am învățat prea multe. Când m-am aruncat în chestia asta era mai mult instinctul. Pe măsură ce a trecut timpul, regizorii și scenografii pe care i-am cunoscut - vorbim aici și de decor și de costume -, când cereau fotografii, fiecare voia altceva, îl interesa altceva şi atunci, într-un fel, fotografiile mele trebuiau să aibă de toate. Ori, la un moment dat, nu se poate să ai chiar toate într-o fotografie, că atunci devine descriptivă și pentru mine nu mai are interes. Și se vede foarte clar din Dorian Gray, primul meu album, că ceva s-a schimbat. Bun, e vorba și de context, acolo era și un decor anume... era romantic. [...]

Citiţi interviul complet cu MIHAELA MARIN pe www.zilesinopti.ro

Arta contemporană la feminin

Artistele contemporane din România sunt prezenţe din ce în ce mai active în spaţiul cultural naţional şi internaţional. Lucrările lor, fie că sunt realizate în medii tradiţionale (pictură, sculptură, grafică), fie că sunt redate prin prisma instalaţiilor de artă, happeningurilor, action art sau ilustraţii digitale sau sunt opere de artă urbane îşi găsesc un public activ. Iar pentru a observa arta contemporană din jurul nostru nu este necesar exclusiv să intrăm în galerii de artă, în muzee (dar este important să le vizităm), regăsim opere murale realizate de artiste contemporane în multe oraşe din România.

Arta, sub toate formele pe care le poate lua, ne transpune într-un mediu al artistului, ne oferă noi repere pe teme sociale, politice, feministe, ne transformă realitatea oferindu-i o alternativă de interpretare vizuală. Artistele au regăsit broderia ca modalitate de exprimare vizuală, muralele, performance art, action art, arta video şi ilustraţii digitale pentru a defini o interpretare a tematicilor abordate.

Diana Matilda Crişan, artistă care trăieşte în Bucureşti şi Paris, în cea mai recentă expoziţie personală „Cheerleader for a funeral”, curator Valentina Iancu, expune lucrări de artă brodate cu tematică feministă. Trupul feminin este văzut şi interpretat de Diana Matilda Crişan în lucrările de artă expuse, observându-se o întoarcere a artistei către arhetipuri feminine asociate cu simboluri ale autonomiei şi puterii. Expoziţia „Cheerleader for a funeral” (titlu preluat de la poemul Ninei Cassian, redactat în 1992) s-a deschis la Galeria Mobius din Bucureşti, pe 17 februarie, și va putea fi vizitată până pe 26 martie 2022.

Sabina Suru, artistă vizuală specializată în multimedia, abordează în operele sale reinterpretarea obiectelor, tehnicilor, poveştilor pierdute sau uitate. Pentru ea, poziţionarea unui obiect vechi într-un context nou este o revitalizare a obiectului, dar mai ales o readucere în prezent a unor formule de întelepciune din trecut. Expoziţia Sabinei Suru, „Life, as we touch it…”, curator Andrei Tudose, a putut fi vizitată la Galeria IOMO din Bucureşti până pe 26 februarie. În lucrările Sabinei Suru se observă o conexiune între artă şi ştiintă, iar tematicile predilecte sunt din domeniul pierderii de identitate, memorie şi timp.

foto © fb.com/mobius.contemporaryartgallery

Lucrările murale realizate de Andreea Toma pot fi văzute permanent în locurile în care aceastea au fost realizate. Andreea Toma aka ATOMA este participantă activă la evenimente şi festivaluri de street art, urban art, iar muralele ei redau subiecte sociale, precum impactul tehnologiei asupra oamenilor, age-ism, opere cu caracter protestatar şi moduri de a reduce diferenţele culturale între generaţii. Cea mai recentă lucrare murală creată de Andreea Toma poate fi văzută, zilnic, în timpul programului de lucru al metroului, la staţia Piaţa Romană. Muralul „Online & offline”, de 12 metri lungime pe 2,5 metri înălţime, propune o intrepretare a modului în care ne conectăm cu tehnologia şi cum o (re)conectare cu natura, în mediul offline, este necesară. Operele murale create de artistă pot fi văzute pe pereţii din Galaţi, Satu Mare, Sibiu, Eforie Sud, Bacău şi Târgu Jiu.

foto © fb.com/atoma.55

foto © fb.com/kunsthallebega

Adina Mocanu este o artistă care preferă să creeze lucrări video, evenimente performance, instalaţii, fotografii şi desene. Este interesată de variatele tipuri de intimitate şi, de cele mai multe ori, abordarea ei este una ludică şi transformatoare. Caută constant forme şi formule vizuale de a schimba percepţia publicului asupra realităţii. La Kunsthalle Bega, în Timişoara, până pe 20 martie 2022, în cadrul expoziţiei „Cronicile viitorilor supereroi”, curatoriată de Anca Verona Mihuleț, observăm lucrările Adinei, alături de o pleiadă întreagă de artişti vizuali expozanţi internaţionali: Adriana Chiruta, Baptiste Debombourg, Heecheon Kim, Fabio Lattanzi Antinori, Lawrence Lek, Dalibor Martinis, Maria Pop Timaru, Larisa Sitar, Dimitar Solakov şi Stardust Architects. Expoziţia „Chronicles of the Future Superheroes” este inspirată din cartea inventatorului american, Ray Kuzweil, Danielle: „Chronicles of a Superheroine”, carte în care sunt redate detaliat modalităţile pentru a rezolva probleme globale importante - migraţie, încălzire globală - prin intermediul tehnologiei.

Schimbăm maniera de exprimare vizuală şi ne îndreptăm spre ilustraţia digitală, iar artista pe care o recomand este Irina Iliescu, ilustratoare cu un stil insolit de a reda părţi din cotidian. După proiectul „Corporatrista”, în care prezenta stereotipurile zonei corporatiste cu mesaje pasiv- aggresive, pasaje auto-ironice, Irina şi-a îndreptat atenţia înspre prezentarea - într-o cromatică specifică - a unor subiecte din cotidian, lucrări comisionate pentru expoziţii sau ilustraţii de carţi. Unul dintre proiectele recent comisionate a fost „Films in Frame Magazine”.

foto © irinailiescu.com

Mihaela Ion este manager cultural/ curator/ teoretician de artă, cu o experienţă de peste 12 ani în cadrul industriei creative şi culturale româneşti, iar la Fundația Calea Victoriei susține cursul online Introducere în Arta Contemporană.

CUTEZĂTORII 55

“Eu am ajuns în redacția revistei Cutezătorii către finalul anului 1983, practic din 1984. Îl cunoșteam pe redactorul șef din perioada aceea, Ion Ionașcu. Citisem literatura lui Ovidiu Zotta, redactorul șef adjunct al revistei. Și îl știam foarte bine pe Horia Aramă, în calitate de scriitor. Pe ei i-am cunoscut încă din primele zile în redacție”, ne povestește doamna Cristiana

Crăciun, fost redactor șef al revistei Cutezătorii�

„Când am intrat în secție, m-a preluat sub aripa ei ocrotitoare Ecaterina Roșca. Am învățat în primele zile ce înseamnă organizarea unei redacții. Revista nu apărea în format electronic. Beneficiam totuși de o culegere electronică a materialelor. Un computer Albertina, așa se numea mașinăria care culegea textele. Apoi,

aceste texte erau montate cu foarfeca, lipite cu scoci, după care se obținea un ozalid - maculatorul

revistei. Nu era color, era făcut printr-o subtanță de contrast. Apoi, textul mergea la rotative, unde se trăgea colorul, apoi la mașina de tăiat și la capsat. Și așa ieșea revista.

Sediul redacției Cutezătorii era în Casa Scânteii, în corpul C, la etajul unu. Aveam un spațiu generos. Era o publicație cu foarte mulți bani. Tirajul real al publicației era de 250 de mii, peste care uneori, se trăgea și în plus. Era o publicație dorită. Existau o grămadă de concursuri. La conceperea lor ne ajutau nume mari: Valentin Tănase, Burschi

Gruder, Albin Stănescu�

Erau jocuri de inteligență făcute de colaboratorii noștri - personalități extraordinare, precum Grigore Moisil. Am beneficiat de probleme de matematică distractivă trimise de Grigore Gheba. Urmau paginile de organizație, despre ce făceau copiii în cercurile pionierești. Erau reportaje extraordinare, pagini de atlas geografic. Astăzi, mulți dintre noi ne refugiem în posturile de tip Animal Planet, National Gheographic, Discovery. Pe vremea aceea, noi aveam în revistă aceste materiale.

Inițial, banda desenată avea rolul să ilustreze povestiri

istorice� Desenatorii începuseră să vină cu idei, chiar și cu scenarii proprii. Valentin Tănase este unul dintre ei, precum și Albin Stănescu. Era evitată caricatura și se mergea pe desenul clasic. Astfel, de la o jumătate de pagină, banda desenată s-a extins pe o pagină întreagă, apoi pe două pagini. Uneori, am avut chiar patru, cinci pagini de bandă desenată.

Valentin Tănase a fost cel care a debutat cu banda

desenată color� Datorită faptului că erau ilustrații adecvate pentru cei mici, au prins foarte bine. Ulterior, ilustratorii au făcut mai multe publicații specializate de bandă desenată.” [...]

Interviu de Andrei Szaz și

Mihai Grăjdeanu, realizat la dezbaterea Maeștrii ai benzi desenate românești, Palatul Suțu. Editare text: Mădălina Corina Diaconu.

Citiţi interviul complet cu CRISTIANA CRĂCIUN pe www.zilesinopti.ro

Filme noi, spectacole de teatru și un tur virtual #devăzut gratuit, în martie

Pe lângă mărțișoare, ghiocei și vreme plăcută, luna martie vine și cu producții noi pe care le poți urmări gratuit, pe art�raiffeisen�ro. O vizită pe platforma Raiffeisen Art Proiect - Stagiune Virtuală îți oferă gratuit acces la filme, spectacole de teatru, concerte inedite și multe alte proiecte culturale, de care te poți bucura pe orice device, oriunde ai fi.

Titlurile de urmărit în martie, în Stagiunea Virtuală, sunt:

Saloanele SoNoRo - Premieră: 3 martie 2022. O serie de cinci filme realizate în stilul fresh al echipei Festivalului SoNoRo despre muzică și artiștii care își transformă pasiunea în ceva ce te face să zici „Wow, ce bine sună!”. Descoperă în luna martie primele trei episoade: (1) The Cellist on the Roof – cu și despre violoncelistul Valentin Răduțiu, într-o incursiune prin Berlin; (2) Rhapsodie Roumaine – despre experiența descoperirii muzicii enesciene cu violoniștii Gilles Apap și Alexander Sitkovetsky, violistul Răzvan Popovici, violoncelistul Bernhard Naoki Hedenborg și pianista Diana Ketler; (3) Sound Waves – despre o zi în însorita Californie, alături de Gilles Apap, reputatul enfant terrible al viorii. Durată medie episod: 40 de minute

La Lilieci 2�0 – Un experiment video teatral inedit. Poemele lui Marin Sorescu despre lumea Bulzeștiului său natal devin baza unui exercițiu proaspăt de improvizație, împărțit în cinci episoade: (1) Priveghi, (2) Lungule, (3) Prânzul, (4) Bota și (5) Scurteica. Co-producția este pusă în scenă de Asociația Acting UP și Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, cu sprijinul Raiffeisen Bank. Durată medie episod: 10 minute

Tur virtual live Stilul neoromânesc la nivel

național - Premieră: 24 martie 2022, ora 19:00. O „plimbare” printre cele mai impresionante realizări arhitecturale în stil neoromânesc și clădirile renumite din orașele României. Ghidul tău în acest tur virtual live este Alexandru Buzatu, de la Interesting Times Bureau, arhitect pasionat și story-teller talentat. Durată: 90 de minute

Și dacă tot iei parte la #StagiuneVirtuală, merită să oferi câteva momente din timpul tău următoarelor opere:

Cuvintele dintre mine și tine� Întâlnirile

Oanei Pellea – Un eseu video compus din 5 capitole de teatru-eseu-documentar, în care actrița redescoperă „spiritul viu” al unor autori-reper din literatura română. Episoadele au la bază fragmente din opera literară, ideile, filosofia și marile întrebări de viață ale celor cinci mari autori abordați: Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Nichita Stănescu și Gellu Naum. Durată medie episod: 20 de minute

Bornele nevăzute de pe Via Tran-

silvanica – Lasă-te inspirat de România într-o călătorie-eveniment de zeci de kilometri! Ai ocazia să „vizitezi” peste 50 de obiective de patrimoniu, așa cum au fost surprinse de o echipă de oameni talentați formată din creatori de conținut, producători video și audio, jurnaliști, copywriters și fotografi profesioniști. Nu e de ratat. Vizionare plăcută!

Femei celebre în spațiul cultural românesc

România a avut și are și în prezent personalități culturale remarcabile. Fie că este vorba de pictori, sculptori, compozitori sau actori, aceste nume mari și-au adus contribuția la dezvoltarea domeniului din care proveneau, la nivel național sau internațional. Vă invit să descoperiți povestea a trei doamne minunate, care și-au lăsat amprenta asupra vieții culturale românești acum mai bine de 100 de ani.

Hariclea Darclée este prima personalitate asupra căreia vreau să ne oprim atenția. Născută la Brăila, în 1860, drumul o va duce la București, Paris și Milano. Începe să ia lecții de canto încă din copilărie, iar talentul îi este repede remarcat, cei apropiați prezicându-i un viitor de succes. Joacă pe scena minunatului Teatru din Brăila, iar mai apoi, este distribuită în spectacole de operă la Paris, unde ajunge și în „La Scala di Milano, o scenă de care este cercul de prieteni ai faimosului compozitor foarte legată, ajunge să fie aplaudată chiar Giacomo Puccini, care va îndrăgi atât de Giuseppe Verdi.” de mult vocea ei încât va compune special pentru ea opera Tosca, Hariclea Darclée fiind prima care va cânta în acest spectacol. La Scala di Milano, o scenă de care este foarte legată, ajunge să fie aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Cariera sa o va purta pe cele mai importante scene din lume: Berlin, Lisabona, Roma, Monte Carlo sau Moscova fiind doar cateva exemple. Dar Hariclea Darclée se va implica în diverse proiecte culturale și sociale în țară; un proiect drag ei, pe care l-a susținut cât a putut de mult, a fost fondarea Operei Române de la București, în 1921. Moare în sărărcie și anonimat în 1939, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

„...a fost prima femeie arhitect din România și prima femeie arhitect inspector general din lume...”

„Pentru cariera sa este decorată de două ori cu Legiunea de Onoare de statul francez și cu premiul Moliere, oferit de Asociația Actorilor Francezi.”

Virginia Andreescu Haret este a doua doamnă a culturii române asupra căreia vă propun să ne oprim un pic atenția. Nepoată a pictorului Ion Andreescu, aceasta rămâne orfană de mamă la vârsta de 9 ani, fapt ce a făcut-o să se ocupe de gospodărie și să aibă grijă de frați. Însă, asta nu a împiedicat-o să se înscrie, la 18 ani, la Școala Superioară de Arhitectură, precum și la facultatea de Belle Arte, pe care le urmează în paralel. Lucrează cu arhitectul Nicolae Ghika-Budești și este studenta arhitectului Petre Antonescu. Printre cele mai importante realizări ale ei se numără palatul Tinerimea Română, Colegiul Gheorghe Șincai și Colegiul Cantemir Vodă, toate din București.

Virginia Andreescu Haret (1894-1962) a fost prima femeie arhitect din România și prima femeie arhitect inspector general din lume, devenind o deschizătoare de drumuri pentru doamnele ce își vor lega destinul, în deceniile următoare, de arhitectura românească sau europeană. cu talentul său actoricesc încă din copilărie. Urmează Conservatorul de Arte Dramatice de la București, iar apoi ajunge să fie angajată la Teatrul Național, unde impresionează fiind distribuită mai ales în roluri principale. Se va implica și în partea adminstrativă a teatrelor bucureștene, prin fondarea Teatrelor Mic și Excelsior.

Destinul o va duce la Paris, unde va înlocui o actriță ce se îmbolnăvise în piesa Verișoara din Varșovia, spectacol ce îi va aduce multe laude și oferte de lucru în Franța. Joacă peste 60 de ani în spectacole de teatru și film. Pentru cariera sa este decorată de două ori cu Legiunea de Onoare de statul francez și cu premiul Moliere, oferit de Asociația Actorilor Francezi. Moare la vârsta de 99 de ani, în 1993, fiind înmormântată în cimititul Père-Lachaise din Paris.

Atreia personalitate culturală despre care mi-am propus să povestim este actrița Elvira Popescu sau Popesco, un nume celebru mai ales în societatea pariziană, unde își va petrece mare parte din viață. Născută la București, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Elvira Popescu va impresiona

Anita Sterea este istoric și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține cursul: „Femeile celebre ale României”.

Bell Hooks: o moștenire de putere, feminism, iubire și speranță

În 1952, în Hopkinsville, un orășel segregat din partea rurală a statului Kentucky, aflat pe atunci în perioada de început a Mișcării Drepturilor Civile, Gloria Jean Watkins se năștea într-o familie obișnuită să trăiască cu puțin (tatăl ei lucra la poștă, iar mama făcea curățenie în casele familiilor albe bogate). După ce a început să scrie poezie, la vârsta de 10 ani, inspirată de personalități literare precum Gwendolyn Brooks, a publicat primul volum sub pseudonimul bell hooks (numele străbunicii ei, scris cu minuscule pentru a arăta cum ideile prezentate sunt mult mai importante decât persoana care le pune pe hârtie), în 1978.

Cunoscută astăzi ca

activistă, autoare feministă

și profesor (Yale, University of California), bell hooks a plecat dintre noi pe 15 decembrie 2021, lăsând în urma ei o puternică moștenire care cuprinde lucrări despre sisteme patriarhale, gândire politică, intersecționalitate (cum se formează privilegiul și opresiunea, în funcție de intersecția identităților sociale, precum gen, rasă sau clasă), capitalism și feminism,

„Ain't I a

Woman?” fiind una dintre cele mai importante cărți din cariera sa.

Pe lângă subiecte de natură politică și socială, bell hooks a fost interesată și de conceptul iubirii, mai ales de înțelegerea și trăirea acestuia în lumea modernă. În volumul de eseuri „All About Love: New Visions”, scriitoarea combină idei filosofice cu o abordare de tip self-help (ilustrează cum nu arată iubirea, folosind exemple din viața de zi cu zi) pentru a argumenta cum societatea contemporană

se îndreaptă către o cultură

brutală de „lovelessness”, în care munca și banii înlocuiesc, ușor, ușor, compasiunea și unitatea. Hooks considera că dragostea nu se rezumă la relația de cuplu, incluzând

în definirea sa comunitatea, alături de prietenie, și că iubirea ar trebui separată de iluzii, atracție de moment și idealizări, plasând adevărul și dorința de a rămâne vulnerabili în interacțiunile cu ceilalți la baza ei. În stilul caracteristic, toate conceptele sunt trecute prin lentila socială, care arată cum se formează normele de gândire ale oamenilor (de ce societatea nu ne învață să iubim).

După o carieră de 43 de ani, formată din 30 de lucrări de critică literară, ficțiune pentru copii, memorii și poezie, bell hooks a oferit, prin încredere și inteligență, elemente de bază în ceea ce privește gândirea critică și posibilitatea de a construi un viitor în care putem auzi, la sonorități egale, vocile

tuturor:

„I am one who believes in the outrageous pursuit of hope”.

Întrebări pentru NOTĂ DE TRECERE

Despre ce e NOTĂ DE TRECERE?

Notă de trecere este o culegere de scene scurte despre violență, mobbing și abuzuri sexuale la studii doctorale de la universități. În mod

ironic și construit ca un

musical, autoarea - care se bazează pe experiențele sale și ale altor studenți de studii doctorale - critică sistemul universitar, care se bazează pe principii de patriarhat, ierarhie, competivitate și lipsă de stabilitate financiară. Agata M� Skrzypek este dramaturgă, regizoare și traducătoare. A publicat textele sale în reviste teatrale poloneze, precum Didaskalia și Dialog. A absolvit Academia Teatrală Aleksander Zelwerowicz din Varșovia. Pregătește doctorat la Facultatea de Limba Polonă a Universității Jagiellone din Cracovia. ce va fi topit în timp real de către un laser, iar „picăturile” vor pica pe o instalație textilă, atât ca mod necesar de integrare, cât și ca folosire a costumului drept poziționare ierarhică/statutară. Boxe amplasate în jurul publicului desfășoară un arsenal sonor de informații dramaturgice - voci și sound-design - astfel încât

publicul se află în „interiorul

problemei”, dispoziție care îl „implică” apriori.

Cine ar vrea NOTĂ DE TRECERE? Cui folosește NOTA DE TRECERE?

Folosește adresării

bullyingului în societatea

românească, încă tributară unui patriarhat violent, sexismului, misoginismului și homofobiei aproape instituţionalizate. Expunerea la această problematică, mijlocită de procedeele specifice artelor sonore, vizuale și performative, ar trebui să catalizeze un

tip de identificare și de recunoaştere a problemei

ca prim pas necesar în crearea unui context favorabil normalizării ulterioare a situațiilor. Piesa nu este tezistă, chestionând simultan dinamica grupurilor care pot fi poziționate în categoria „victimelor” şi generând astfel un discurs ce propune o abordare multi-unghiulară a acestor constelații socialemoționale.

Cum arată NOTA DE TRECERE?

Spectacolul este o formulă

nouă și inovatoare în teatrul

românesc, care se remarcă în primă fază prin absența fizică a performerilor, actrițele fiind înregistrate audio. Plasarea într-o galerie de artă garantează depărtarea de „mirajul” scenei italiene, în care publicul este separat de spațiul scenic. În centrul Notei se află un corp sculptural suspendat format din zahăr, Actrițele Cătălina Bălălău, Ioana Bugarin, Cleopatra Constantinescu, Carmen Ghiurco, Gabriela Pîrlițeanu şi Oana Pușcatu, artiștii vizuali Alex Halka, sarlatan. ro şi Paulina Mitek,

traducătoarea

Marina Palii,

producătoarea

Laura Trocan, superviserul tehnic Alexandru Andrei, plus regizorul şi sounddesignerul Vlaicu Golcea.

Când se dă NOTĂ DE TRECERE?

Premiera spectacolului Teatrului Postnaţional

Interfonic, realizat în coproducţie cu Institutul Polonez din Bucureşti şi cu sprijinul Goethe Institut, va avea loc în această primăvară, în hotspot-ul cultural Pavilion 32. De urmărit!

ALEXA LINCU:

„Lucrările mele sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unei explorări în sfera interiorității”

Alexa Lincu desenează de când se știe, dar până în ultimul an de liceu nu i-a trecut prin minte că și-ar dori să facă din asta o carieră� Acum este studentă în anul III la Universitatea Națională de Arte din București, secția Artă Murală� Deocamdată este la început de drum, dar deja și-a lăsat amprenta asupra orașului, cu o pictură murală foarte apreciată, în stația de metrou Piața Romană�

Cum ai ajuns să-ți creezi stilul personal?

Stilul personal este un topic asupra căruia am petrecut mult timp de reflecție. În ultimii ani, am experimentat pe cât posibil diverse modalități de reprezentare, punându-mi în practică ideile și viziunea prin intermediul unei multitudini de tehnici, de la ulei pe pânză, la colaj, instalație, ilustrație digitală și așa mai departe, încercând să-mi dau seama de ceea ce mi se potrivește cu adevărat. Am ajuns, în final, la concluzia că „stilul personal” este rezultatul un proces de autocunoaștere, mai degrabă decât o viziune cu care te naști sau pe care o descoperi încă din primele lucrări „relevante” pe care le creezi. Nu știu, astfel, dacă pot afirma cu certitudine că mi-am găsit stilul, ci că mă aflu într-o continuă explorare și că prefer să pun pe hârtie ideile pe care le am, încercând, totuși, să fiu cât de cât constantă referitor la soluțiile pe care le găsesc la nivel stilistic.

Cum decurge procesul tău creativ?

Ca orice alt artist, am trecut prin blocaje, lucru care m-a făcut să înțeleg faptul că trebuie să am răbdare cu mine și că cel mai important element al unei creații artistice este, în sine, procesul, care ne diferențiază pe noi, artiștii, de oamenii care aleg să activeze în domenii în care nu pun suflet. Lucrările mele sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unei explorări în sfera interiorității, astfel că ajung să surprind în ceea ce fac trăiri actuale sau trecute. Ceea ce se petrece în jurul meu pe plan fizic, material, nu ezită să apară în creațiile mele, fie că este vorba de un porumbel pe care îl zăresc pe pervaz, o plimbare cu metroul, o seară într-un bar sau o amintire din perioada copilăriei. Ideile îmi vin spontan, de cele mai multe ori, în momente în care nu îmi propun să se întâmple, însă este necesară și disciplina, pentru a te putea mobiliza în direcția asta, atunci când este nevoie.

De asemenea, mi-am creat obiceiul, încă din timpul liceului, de a purta după mine constant un sketchbook, pentru a mă asigura că pot pune pe hârtie orice îmi trece prin minte sau pentru a imortaliza orice context care poate deveni, ulterior, sursa de inspirație a unei compoziții.

Referitor la procesul prin care execut o lucrare, nu sunt neapărat pretențioasă. Uneori lucrez în intimitatea camerei mele, pe care am transformat-o, în mare parte, într-un mic atelier, ori la facultate, unde mă pot bucura prezența colegilor mei și de atmosfera de lucru, loc în care am ajuns să mă simt „ca acasă”.

Lucrarea ta din stația de metrou Piața Romană este foarte apreciată� Ce ne poți povesti despre ea și cum a fost pentru tine această experiență?

Am realizat lucrarea de la stația de metrou Piața Romană în cadrul proiectului „Orașul M”, organizat de VAR Cultural. Astfel, am primit cu mare entuziasm oportunitatea de a mă deschide în fața unui număr atât de mare de oameni, care intră în contact cu o părticică din mine zilnic, când trec pe acolo, iar acest sentiment nu cred că poate echivala cu nimic din ceea ce am trăit până acum.

M-am inspirat dintr-o lucrare realizată, inițial, pentru unul dintre cursurile de la facultate în decursul anului trecut, urmărind să surprind confuzia ca și sentiment predominant, intitulând cele două lucrări „Where is the?”. Am continuat, astfel, prin a transpune această confuzie ca fiind starea în care individul, plasat într-un mediu citadin, se adâncește, ansamblul de scări devenind simbol al labirintului unei vieți haotice, atât în ceea ce privește sfera interiorității, cât și cea legată de elemente ale mediului exterior.

Ești unul dintre artiștii la început de drum, unde ți-ar plăcea cel mai mult să ai o pictură murală, în ce oraș din România - poate ai un loc anume la care visezi ca la un moment dat să ai acces ca să-l pictezi?

Dacă ar fi să aleg un oraș în care să mă mut în România, acela ar fi Brașov, deci, automat, m-ar încânta ideea de a-mi putea pune amprenta acolo. După Brașov, ar urma Sibiu, Cluj, Constanța și Timișoara, deși consider că orașele mai mici, la rândul lor, nu ar trebui excluse din sfera de interes a artiștilor.

Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale?

Îmi doresc ca oamenii să se deschidă în fața lucrărilor în felul în care eu însămi m-am deschis în fața lor prin ceea ce am creat. De asemenea, mi-aș dori ca perspectiva majorității dintre aceștia să se schimbe, astfel încât aceasta să nu mai fie percepută ca aflându-se doar în muzee și galerii, fără a înțelege, de fapt, cât de accesibilă este și că se găsește pretutindeni, fie că este vorba de o clădire, un tricou sau un colier.

Ce urmează pentru Alexa Lincu?

După terminarea licenței, doresc să îmi continui studiile în ceea ce înseamnă arta în spațiul public, printr-un program de master în afară. În ultima perioadă, pe lângă pictura murală, m-am axat în mare parte pe ilustrație, care, consider eu, se poate împleti armonios cu spațiul public, cu arta monumentală. Urmează, astfel, să îmbin cele două zone de interes și îmi doresc ca anul acesta să particip la festivaluri de street art, dar și să pun bazele unei viitoare cariere de freelancer pe parte de ilustrație.

Film  PREMIERELE LUNII: „THE BATMAN” , „AMBULANCE”, „LES OLYMPIADES, PARIS 13E”, „THE LOST CITY”  CINE COMBO: PERSONAJE FEMININE MEMORABILE ÎN DOUĂ FILME ROMÂNEŞTI  SERIAL: INTERVIU RALUCA APRODU  EXPO: ROMY SCHNEIDER  POINT OF VIEW: THE HAND OF GOD, SORRENTINO LA EL ACASĂ  DRACULA FILM FESTIVAL: INTERVIU BAI LING

Goana după premii: faza cu artificii şi... petarde

Se apropie vremea pentru artificiile de celebrare a celor mai bune filme din 2021! Pe 27 martie, la Hollywood se dau Premiile Oscar. Artă cinematografică şi entertainment Pop(ular), spectacol şi minimalism, realism şi fantezie, toate se regăsesc mixate în ansamblul de nominalizări la diversele categorii, rezultat al unei selecţii care, ca de obicei, încearcă extrem de grijuliu să împace cât mai multă lume (sau să deranjeze cât mai puţină). Consideri că Don’t Look Up e un film simplist ca poveste şi mediocru ca look? Nu te poţi plânge însă de consistentul şi spectaculosul Dune. Ţi se pare că King Richard e un Biopic militant fără vreo altă calitate decât interpretarea lui Will Smith sau că Being the Ricardos e un film strict pentru americani? Vezi atunci impresionantele Biopic-uri Belfast şi The Hand of God. Strâmbi din nas la filme de public larg, precum Cruella sau Nightmare Alley? Licorice Pizza şi Drive My Car îţi atenuează frustrarea de consumator de Arthouse ș.a.m.d. Deci, din perspectiva valorii intrinsece a filmelor, diferenţele dintre produse sunt atât de mari încât toate opţiunile sunt pe masă.

Partea bună este că am avut posibilitatea (şi o avem în continuare, fiindcă urmează să ruleze şi la noi filme nominalizate precum Parallel Mothers sau Cyrano) să vedem o mare parte dintre finaliste, fie la cinema, fie în streaming, şi, deci, ne putem contura fiecare, după aflarea câştigătorilor, o opinie rezonabilă despre ce au însemnat Oscarurile în 2022 şi câte concesii a făcut Academia Americană trendurilor sociale şi (corect) politice actuale, dincolo de aportul lor la cinematografie ca artă sau ca instrument Pop culture. Privind astfel, nu ar fi o surpriză ca Jane Campion, prima femeie-regizor dublu nominalizată la Oscar, să îl înfrângă în sfârşit pe Spielberg, ca Will Smith să câştige pentru rolul tatălui fetelor Williams, într-un film produs chiar de surorile-model, ca Drive My Car să nu plece nerecompensat sau ca actorul american lipsit de auz Troy Kotsur să primească statueta pentru rolul din CODA. În fine, vom vedea, însă până la artificiile de la Oscar, mai simpatice sunt petardele de la gala Razzies, Zmeurele de Aur, de pe 26 martie, mai ales că anul ăsta s-a înfiinţat o categorie specială, destinată unui singur om.. „Worst Performance by Bruce Willis in a 2021 movie”! Bruce pare realmente greu de ucis (ca actor), atâta vreme cât apare în nu mai puţin de 8 filme, toate îndoielnice. Şi la Razzies avem de unde alege pe ce pariem că va ieşi... prost, de la House of Gucci şi The Last Duel, ale lui Ridley Scott, sau Infinite-ul, de pe Amazon Prime, până la The Woman in the Window şi Space Jam: The New Legacy. Una peste alta, anul trecut nu se arată a fi fost atât de dezastruos pe cât se prefigura pentru amatorii de film, din moment ce ne-au rămas destule în memorie încât să împărtăşim impresii în preajma eventualei lor premieri.

And the winner is...

Premierele lunii

Batman

Acțiune, Crimă, Dramă

PREMIERA: 04 MARTIE 2022

După doi ani de supraveghere a străzilor orașului ca Batman, aducând frică în inimile criminalilor, cel mai cunoscut personaj al universului DC este înfățișat într-o poveste complet diferită, care scoate la iveală secretele ascunse ale familiilor fondatoare ale orașului Gotham. Cu doar doi aliați de încredere - Alfred Pennyworth și lt. James Gordon - printre rețeaua coruptă a oficialilor și personalităților de profil ale orașului, Batman se impune ca întruchiparea răzbunării. Când un criminal pe nume Riddler vizează elita orașului cu o serie de intrigi sadice, indiciile îl trimit pe Bruce Wayne într-o investigație în lumea interlopă, unde întâlnește personaje precum Catwoman, Pinguinul/ Oswald Cobblepot, Edward Nashton și Carmine Falcone.

Povestea unei adolescente de 13 ani care se transformă într-un panda roșu uriaș ori de câte ori are emoții puternice. Pozitive sau negative.

Roșu aprins

Animație, Comedie, Familie, Fantastic

PREMIERA: 11 MARTIE 2022 Crai nou

Dramă

PREMIERA: 4 MARTIE 2022

Crai nou urmărește călătoria psihologică a unei tinere spre procesul ei de dezumanizare. În încercarea de a urma studii superioare și a scăpa de violența familiei ei disfuncționale, lrina se transformă din victimă în agresor, ca urmare a agresiunii subtile pe care trebuie să o îndure.

Căutătorul de vânt

Dramă

PREMIERA: 11 MARTIE 2022

Radu duce o viaţă solitară, sterilă. Un interviu pentru un nou loc de muncă îi dă speranţa că lucrurile se vor îndrepta şi că va scăpa de depresie, dar după analizele medicale obligatorii află că nu mai are decât câteva luni de trăit. Pleacă de acasă şi, după săptămâni de condus fără direcţie, ajunge, la limita puterilor, într-un sat.

Paris, arondismentul 13

Dramă

PREMIERA: 11 MARTIE 2022

Émilie o întâlnește pe Camille, care este atrasă de Nora, care se încrucișează cu Amber. Trei fete și un băiat - sunt prieteni, uneori iubiți și adesea ambele.

Belfast

Gen film: Dramă

PREMIERA: 18 MARTIE 2022

7 nominalizări la Oscar, inclusiv Cel mai bun Film și Cel mai bun Regizor.

Haita noastră

Dramă

PREMIERA: 18 MARTIE 2022

O poveste tată-fiică neconvențională, inspirată din fapte reale. Copil problemă, Niki are 12 ani și trăiește cu bunicii.

Copacul dorințelor

Familie, Fantastic

PREMIERA: 25 MARTIE 2022

Mara, o fetiță de 12 ani, grav bolnavă, pornește într-o călătorie fantastică, plină de năzuințe. Fata descoperă lângă un centru de îngrijiri paliative un copac care o poate transporta în povestea ei preferată: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă.

Secretul lui Zorillo

Aventuri, Comedie

PREMIERA: 25 MARTIE 2022

Secretul lui Zorillo ne poartă în vremuri imemoriale, când dacii sunt ameninţaţi de invazia romană. Conduşi de însuşi Zamolxis, dacii pun la punct ultimele pregătiri pentru planul lor secret, care ar putea schimba soarta lumii.

Os de pește

Dramă, Fantastic

PREMIERA: 25 MARTIE 2022

Filmul spune povestea lui Ivo, manager al unui camping de la malul mării, care refuză să îngroape un alt delfin eșuat în zonă.

imaculat

Dramă

PREMIERA: 25 MARTIE 2022

Povestea Dariei, care ajunge la dezintoxicare pentru a scăpa de dependenţa de droguri insuflată de prima ei dragoste.

Petrov’s Flu

Dramă

PREMIERA: 25 MARTIE 2022

O zi din viața unui autor de benzi desenate și a familiei lui, în Rusia postsovietică. În timp ce are o gripă serioasă, Petrov este scos la o lungă plimbare de bunul său prieten Igor.

Ambulance

Acțiune, Crimă, Dramă, Thriller

PREMIERA: 18 MARTIE 2022

Avându-i în rolurile principale pe Jake Gyllenhaal, Yahya Abdul-Mateen II și Eiza González, filmul lui Michael Bay spune povestea a doi hoți care fură o ambulanță, după ce spargerea pe care au dat-o sfârșește prost.

Orașul pierdut

Acțiune, Comedie, Romantic, Dragoste

PREMIERA: 25 MARTIE 2022

La aventură se pricepe ea. Să arate bine e treaba lui. Supraviețuirea? Niciunul nu știe cu ce se mănâncă... O comedie de acțiune, cu Sandra Bullock, Channing Tatum, Daniel Radcliffe și Brad Pitt.

E BESTIAL SA TE FACI MARE

LA CINEMA

IN AVANPREMIERA DIN 10 MARTIE 2022

The Batman

- probabil, cel mai Batman

Am avut până acum o sumedenie de versiuni pentru Batman, unele caraghioase, altele kitsch sau chiar de Oscar, însă, niciunul nu a fost atât de întunecat precum varianta pe care ne-o propune acum Matt Reeves. De fapt, în acest film vom avea ocazia să vedem un Batman foarte apropiat de cel din benzile desenate, unul care, în sfârșit, se concentrează pe adevărata superputere a eroului, aceea de cel mai bun detectiv din lume. O altă premieră este și faptul că, de această dată, The Batman este în al doilea rând un film de acțiune și în primul rând un film noir și un thriller horror, care aduce aminte, în linii mari, de „Seven”, al lui David Fincher.

Iată și ce se va întâmpla în film. După doi ani în care

Batman (Robert Pattinson)

încearcă să curețe străzile orașului, răspândind frică în rândurile criminalilor, cel mai cunoscut personaj al universului DC este înfățișat acum într-o poveste complet diferită, cea mai întunecată de până acum, care scoate la iveală secretele ascunse ale familiilor fondatoare ale orașului Gotham. Cu doar doi aliați de încredere - Alfred Pennyworth (Andy Serkis) și lt� James Gordon (Jeffrey Wright) - el va încerca să navigheze prin rețeaua coruptă a oficialilor, politicienilor și personalităților de profil din oraș, iar în acest timp, The Batman devine un simbol al răzbunării, un justițiar cu sânge rece.

Când un criminal în serie, pe nume Riddler (Paul Dano), vizează elita orașului cu o mulțime de intrigi sadice, indiciile îl trimit pe Bruce Wayne într-o investigație în lumea interlopă, unde întâlnește personaje precum Catwoman (Zoë Kravitz), Pinguinul/Oswald Cobblepot (Colin Farrell) și Carmine Falcone (John Turturro). Pe măsură ce dovezile încep să se apropie de casa sa, de familia Wayne, și planurile răufăcătorului devin clare, iar Batman trebuie să creeze noi relații pentru a-l demasca pe vinovat, transformându-se acum în simbolul speranței în orașul Gotham.

„The Batman” este cu siguranță unul dintre filmele care va marca anul 2022, are premiera pe 4 martie și vine nu doar pe marele ecran, dar și în IMAX și 4DX.

ROBERT PATTINSON, de la vampir la Batman

Robert Pattinson are în momentul de față 35 de ani și, înainte de a îmbrăca costumul de Batman, a trecut printr-o mulțime de alte roluri, care merită trecute în revistă, la propriu, mai ales pentru cei care și-l aduc aminte doar drept vampirul din Twilight. Ca fun fact, Pattinson a jucat și în Harry Potter and the Goblet of Fire (2005), unde a avut rolul lui Cedric Diggory, personajul care este omorât de Peter Pettigrew, la ordinul lui Voldemort.

Începând cu 2008, după mai multe roluri minore, cariera lui Pattinson trece la un alt nivel, după ce este distribuit în rolul vampirului Edward Cullen, în Twilight, ecranizarea romanuluifenomen cu același nume al scriitoarei Stephenie Meyer. Peste noapte se transformă într-un superstar, chiar dacă filmul nu primește cele mai bune recenzii și e considerat o telenovelă cu vampiri pentru copii. Timp de 4 ani, joacă în alte 4 filme Twilight, care-l fac să devină unul dintre cei mai bine plătiți actori de la Hollywood - pentru fiecare ar fi încasat 40 de milioane de dolari. După toată această aventură, ar fi fost de așteptat ca Pattinson să continue pe aceeași cale, cu alte filme superficiale, dar cu bugete extravagante. Însă, a ales să facă o mișcare de 180 de grade și să se reinventeze ca actor.

În ultimii 8 ani a avut numai roluri grele și în filme foarte apreciate de critică, dar și de fani. Good Times (2017), de exemplu, regizat de frații Safdie (Uncut Gems), a surprins pe toată lumea prin felul în care Pattinson l-a interpretat pe degeneratul ce încearcă să facă rost într-o noapte de 10.000 de dolari, pentru a-și scoate pe cauțiune fratele cu dizabilități, ce a fost arestat după un jaf eșuat. Apoi, filmul indie High Life (2018) ni-l arată pe Pattinson în rolul unui tată ce face tot posibilul să supraviețuiască alături de fiica sa în spațiu, în timp ce nava lor se îndreaptă spre o gaură neagră.

The Lighthouse (2019) a

foto © Mike Marsland/WireImage/Getty

venit să spulbere orice idei preconcepute ar mai fi rămas în legătură cu talentul actoricesc al lui Pattinson. Alături de Willem Dafoe, acesta face un rol magistral, de-a dreptul nebun, pentru care poate ar fi meritat chiar o nominalizare la Oscar. Cu Tenet (2020) a revenit în teritoriul blockbusterelor, dar a celor consistente, cu greutate, și sub bagheta lui Christopher Nolan. E un rol care arată cât de mult s-a maturizat Pattinson și cât de mult s-a îndepărtat de puștiul din Twilight. Iar acestea sunt doar câteva dintre rolurile bune pe care Robert Pattinson le-a făcut de la despărțirea de vampirul de telenovelă.

Acum urmează să vedem cum va trece testul rolului din The Batman, dar, din ce am văzut până acum, e foarte posibil ca Pattinson să fie pentru Batman ce a fost Heath Ledger sau Joaquin Phoenix pentru Joker.

Personaje feminine memorabile, în două filme româneşti

Scrise și regizate de debutantele în lungmetraj Alina Grigore şi Monica Stan, Crai Nou și, respectiv, Imaculat, două dintre cele mai premiate filme românești în 2021, au premiera în cinematografe luna aceasta şi, nesurprinzător (datorită faptului că sunt bazate pe experienţe personale ale autoarelor), ambele au în prim plan femeia. Cu trăirile, dorințele şi visele ei, dar şi cu zbuciumul, neliniştile și angoasele ce vin asociate inerent cu acestea, într-o contemporaneitate în care toxicitatea relaţiilor, violenţa domestică și diluţia comunicării emoţionale produc efecte ireversibile sau ireparabile mult prea frecvent. Cele două drame de factură foarte diferită dau șansa tinerelor actrite, Ioana Chiţu (Crai Nou) şi Ana Dumitraşcu (Imaculat) să construiască roluri principale realmente memorabile.

CRAI NOU / BLUE MOON

În Crai Nou (premiera: 4 martie), câștigător al marelui premiu al Festivalului Internațional de Film de la San Sebastian 2021, ce-i are în distribuţie pe Mircea Postelnicu, Mircea Silaghi, Ioana Flora, Emil Măndănac, Ilinca Neacșu, Robi Urs, Mihaela Perianu și Vlad Ivanov, cineasta Alina Grigore - cunoscută pentru felul ei neconvențional de a construi o poveste - urmărește călătoria psihologică a unei tinere spre procesul ei de dezumanizare. În încercarea

de a urma studii superioare și a scăpa de violența familiei ei disfuncționale, lrina (Ioana Chiţu) se transformă din victimă în agresor,

ca urmare a agresiunii subtile pe care trebuie să o îndure. O experiență sexuală ambiguă cu un artist o determină să lupte împotriva oricărui tip de agresiune și să-și urmeze scopul de a fugi la București, departe de satul ei de munte.

IMACULAT

Dramă regizată de Monica Stan și George ChiperLillemark, Imaculat spune povestea Dariei (Ana

Dumitrașcu), care ajunge la dezintoxicare pentru a scăpa de dependenţa de droguri

insuflată de prima ei dragoste� Inocenţa ei afişată o salvează de avansurile sexuale ale celor mai mulţi dintre narcomanii din centru şi îi aduce protecţia lor. Ajunsă în centrul atenţiei, Daria descoperă că tratamentul special vine cu un preţ mare. Filmul este bazat pe fapte reale, însă nu este unul autobiografic, ci o poveste de supraviețuire... până la un punct. Mai apoi, devine o poveste de eliberare. Imaculat (premiera: 25 martie) a primit în 2021, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția, premiul Luigi de Laurentiis, Leone del Futuro, acordat pentru cel mai bun lungmetraj de debut, precum și Directors Award, la secțiunea Giornate degli Autori.

„AMBULANCE”,

filmul lui Michael Bay, care sparge tiparele

Regizorul Michael Bay (6 Underground, Transformers, 13 Hours, Pearl Harbor, The Island) este deja consacrat pentru stilul său exploziv, care se mulează perfect pe filmele de acțiune, însă, în următorul său film, Ambulance, programat pentru lansare pe 18 martie, se abate de la rețeta regizorală cu care ne-a obișnuit, propunându-ne ceva diferit. Ambulance este o adaptare a thriller-ului psihologic danez omonim, care a fost produs în 2005 şi, drept urmare, scenariul a fost creionat de către Chris Fedak după cel scris de Laurits Munch-Petersen și Lars Andreas Pedersen. Filmul urmărește povestea unor hoți care plănuiesc să spargă o bancă, însă, în timpul jafului, apar mai multe erori neprevăzute, iar situația ia o turnură neobișnuită. Povestea personajelor trasează câteva tușe sensibile. Will Sharp (Yahya Abdul-Mateen II – The Matrix Ressurections, Aquaman) este un fost soldat, prins în plan aparent involuntar, care încearcă să obțină suficienți bani pentru a plăti facturile, serviciile medicale și medicamentele de care soția sa are nevoie, iar la polul opus, Danny (Jake Gyllenhaal – Spider-Man, Nightcrawler) este un criminal în căutare de senzații tari, care poate fi un personaj iubit și urât în același timp, în ciuda moralității sale, ce merită să fie pusă sub semnul întrebării. Jaful scapă de sub control, iar cei doi sunt lăsați în urmă, în încercarea hoților de a scăpa de patrulele de poliție. Un întreg oraș este distrus sub ochii celor care privesc scenele de urmărire, căci exploziile și cantitatea excesivă de gloanțe sunt elemente cheie, care nu lipsesc dintr-un film de acțiune nici de această dată. Eiza González (Bloodshot, Baby Driver) o interpretează pe Cam Thompson, angajata care era pe tură în momentul spargerii și care a fost prinsă în vâltoarea de erori, fiind nevoită să se alăture hoților în goana pentru libertate. Spre deosebire de 6 Underground, care a devenit extrem de popular pe Netflix, anul trecut, sau chiar de spectaculoasa franciză Transformers, acest nou film al lui Michael Bay pare să aibă un pic mai multă poveste și puțin mai multă umanitate, pe lângă elementele distinctive ce țin de dinamismul scenelor. Ambulance vine cu un ton mult mai serios în abordare, iar cascadoriile și scenele frenetice de acțiune se combină natural cu liniile poveștii emoționante.

„Les Olympiades, Paris 13e”

Oraşul dragostei, într-o altfel de lumină

Titlul noului film al reputatului cineast francez Jacques Audiard (Un prophète, Dheepan) este dat de cartierul „asiatic” al Parisului, Les Olympiades, concentrare urbană departe de imaginea turiştilor despre metropola franceză, datorită arhitecturii terne prin uniformitate, însă, extrem de vie şi de eterogenă social şi cultural, al cărei nume de blocuri (sate olimpice) şi străzi (discipline sportive) se constituie din anii ’70, într-un tribut adus ideii de olimpism. În acest arondisment 13, lucrătoarea la un call center de origine chineză Emilie (Lucie Zhang) se îndrăgosteşte de colocatarul ei de culoare, junele profesor Camille (Makita Samba), care e însă atras de hipersensibila studentă Nora (Noémie Merlant), al cărei traseu emoţional se intersectează în mod ne/fericit cu cel al unei cam girl, Amber (Jehnny Beth). Trei femei şi

un bărbat conectaţi într-un puzzle afectiv cu fundament sexual definesc o elegantă cronică contemporană în alb-negru a

tinereţii adulte, cu pierderi şi nelinişti, indecizii şi reacţii impulsive, căutări şi (re)găsiri ce ne vor părea multora aproape ciudat de familiare. Microscosmosul cineastului, detaşat cu fineţe de agitaţia cotidiană din cartierul parizian, ne reaminteşte că, oriunde am fi, ne vine tot mai greu să spunem „Te iubesc!” într-un prezent în care tehnologia cultivă distanţarea în comunicare, inclusiv cea sentimentală. Jacques Audiard, realizator mai degrabă asociat cu masculinitatea, nu ar fi putut însă livra acest hibrid inedit – un film romantic lipsit de romantism într-o realitate on şi offline – fără aportul co-scenaristelor Léa Mysius (Ava) şi Céline Sciamma (Portretul unei femei în flăcări), experte în a contura nuanţat personaje feminine încă neformate emoţional pe deplin. Rezultatul colaborării trioului în adaptarea benzilor

desenate adulte ale americanului Adrian

Tomine, ceva mai cunoscut în Europa pentru ilustraţiile din New Yorker decât pentru poveştile sale grafice din omnibusurile Killing and Dying sau Optic Nerve, este un eseu cinematografic despre tinereţe, care transcende mediul în care se petrece (protagoniştii nu sunt definiţi prin apartenenţa etnică sau rasială, orientare sexuală ori poziţionare socială), faţă de care nu poţi decât să îţi scoţi pălăria, inclusiv estetic, de la imaginea DoP-ului Paul Guilhaume (Adolescentes) la splendidul OST al producătorului de muzică electronică Rone (César anul trecut pentru La nuit venue), recompensat deja cu un premiu la Cannes, pentru soundtrack. De altfel, dacă e să vorbim de aprecieri, Paris, arondismentul 13 (premiera: 11 martie) este nominalizat, în 2022, la Premiile César, la nu mai puţin de 5 categorii. Ca cinefili, merită deci să facem o plimbare prin Les

Olympiades.

THE LOST CITY,

Aventuri cu o super scriitoare şi un super fotomodel

Filmele de aventură au fost tot timpul cele mai îndrăgite de către public. Dacă în rețeta cinematografică a acestui tip de producție este inserat și umorul, atunci porția de relaxare vizuală va fi un copioasă. Ca în orice tagmă, există un vârf al celor mai apreciate și reușite filme de acest gen. Probabil că seriile Back to The Future, Pirații din Caraibe, Indiana Jones sunt cele mai iubite de către fani pentru construcția lor compactă, plină de neprevăzut și pleiade de actori mai mult decât potriviți pentru rolurile pe care le interpretează, dar în cazul de față avem o poveste ușor atipică, în sensul originii personajelor. „The Lost City” („Oraşul pierdut”) o urmărește pe autoarea genială, dar introvertă și asocială Loretta Sage (Sandra Bullock), care și-a petrecut întreaga carieră scriind romane de aventuri și dragoste. Celălalt personaj este modelul de pe coperta cărților ei, Alan (Channing Tatum), pe care lumea îl asociază cu personajul principal al celui mai recent roman al Lorettei. Până aici, putem constata faptul că între cele două personaje există o legătură profesională, care, într-un alt context, ar putea fi aproape imposibil de realizat. Asta pentru că stilul de viață al celor doi este total diferit, lucru pe care acest film încearcă să-l scoată în evidență.

În timp ce se află în turneu cu Alan, promovând noua ei carte „The Lost City of D”, Loretta este răpită de un miliardar

excentric (Daniel

Radcliffe), care speră că ea îl poate conduce la comoara străvechiului oraș pierdut, din ultima ei poveste. Alan, sperând să demonstreze că este la fel de eroic precum personajul din cărți, pornește să o salveze și împreună trebuie să supraviețuiască în junglă și să găsească comoara străveche, înainte ca aceasta să fie pierdută pentru totdeauna.

Găsim în distribuție un nume care-și alege proiectele cu mare atenție, în ultima perioadă. Brad Pitt este un personaj secundar, care are rolul de a o salva pe Loretta într-un mod cât mai hollywoodian cu putință. Pitt, practic, își joacă toate, personajele de băiat frumușel și bun la toate pe care le-am văzut deja în cariera sa. El a fost convins de Sandra Bullock să apară în film după lungi tratative.

La cum este realizat „The Lost City”, cel mai probabil, va fi printre pretendentele la cele mai mari încasări ale acestui an. Merită văzut și savurat după o zi grea, tocmai pentru a-i spori savoarea de producție clasică de aventură/comedie americană. „Oraşul pierdut” va fi disponibil în cinematografele din România începând cu 25 martie. Într-un areal cinematografic tot mai diversificat, o scurtă pastilă pe model vechi este exact ceea ce ne trebuie, în această primăvară.

foto © Alex Gâlmeanu

Bârfind-o pe Rux, cu RALUCA APRODU

Pe 8 martie, HBO Max lansează un nou serial, RUXX, regizat de Iulia Rugină și Octav Gheorghe, în baza scenariului Verei Ion, cu o distribuţie remarcabilă: Raluca Aprodu, Alec Secăreanu, Mădălina Craiu, Ioana Bugarin, Şerban Pavlu, Alina Chivulescu și Bogdan Dumitrache. În această dramă modernă despre tânăra generaţie din România care trăieşte într-o ţară prinsă între trecut şi viitor, personajul central, Rux, caută să își găsească echilibrul între suprasolicitarea profesională și problemele apărute în viaţă ei personală. De când am văzut-o în trailerul serialului, mi-am dat seama că s-ar

putea să-mi placă de Rux dar nu ştiu încă���

dacă mi se potriveşte. Am citit câte ceva despre ea, c-ar fi o ploieșteancă venită în Capitală să studieze la ASE, care apoi s-a stabilit aici angajându-se la firma unui dezvoltator imobiliar, că muncește pe brânci și trăiește sănatos, că ţine mult la familie, însă parcă tot n-a fost suficient. Am încercat așadar să aflu mai multe despre Rux de la cea care o cunoaște cel mai bine, cea care o interpretează, RALUCA APRODU, actriţă deopotrivă apreciată de publicul de teatru, film și televiziune, pe care am descusut-o niţel despre caracterul tinerei, înainte să o cunosc prin intermediul ecranului chiar de Ziua Femeii.

Raluca, hai să o bârfim niţel pe Rux. Spune-mi cum te-ai împrietenit cu ea atât de bine, fiindcă, dacă mă uit la prezentarea personajelor, tu pari mai aproape de Cristina, sora ei, decât de Rux, ca personalitate.

Nu neapărat. Asta a fost interesant și a fost frumos. Eu, într-adevăr, a trebuit să-mi accesez pentru personajul Rux o anumită parte care e în mine de la 16 ani, de când am început să muncesc în meseria asta, adică un soi de disciplină, de raportare la meserie, care este de obicei pe primul plan - sau a fost, până acum -, foarte asemănătoare cu structura mea de om și de drumul pe care mi l-am croit în viață. Pe parcursul serialului o să se vadă că și Cristina are, la rândul ei, foarte multe din Rux, adică ele sunt diferite prin simplul fapt că așa e între surori, când eşti sora mai mare ai grijă de sora mai mică. Asta este de când lumea și pământul, cu asta creștem. Eu m-am inspirat foarte mult din felul în care se raporta sora mea la mine, de-a lungul vieții, deși e mai mare doar cu un an și jumătate. Nu era un adult, dar eu o vedeam ca pe un adult şi atunci, tot ce îmi spunea ea, pentru mine, era cumva literă de lege. Astfel am folosit chestia asta „în oglindă” cu personajul Rux. Cred că asta m-a apropiat foarte mult de ea. În afară de asta, ea e un om foarte discret, în primul rând, cu viața ei personală, cu sentimentele ei, cu felul în care se expune lumii... iar asta e o chestie care mie îmi este foarte aproape. Și eu sunt un om discret, nu e vorba de nimic altceva, așa e personalitatea mea, adică nu ține neapărat de meseria pe care mi-am ales-o. Rux este femeia treizeci plus, pentru că aici consider că mai puțin contează că ai 35, că ai 32, că ai 37... femeia 30+ a zilelor noastre, în care totul s-a schimbat cu o viteză amețitoare și fără nici un fel de model pe care să îl urmăm.

fotografii © Adi Marineci

RUXX

Prietena ta Rux este workaholică, nu prea știe ce este ăla timp liber. Cum se bucură ea de viață?

Are un plan să fie fericită și asta este partea funny a vieții... pentru că toți avem un plan. Și în serial, evident, planul acesta i se dă peste cap. Ea are un plan bine pus la punct, fiindcă e genul de om care structurează emisfera stângă, structurează foarte logic totul, dar intervine viața, intervin evenimentele. Rux are un plan să fie fericită, dar îi lipsește în schimb curajul de a-l aplica mai devreme, pentru că este genul de om care pune nevoile altora mai presus de ale ei... o chestie care este valabilă la mulți oameni, și femei, și bărbați, dar care, de obicei, nu duce nicăieri.

Deci, are un job bun, o viață sănătoasă, o familie care nu pare disfuncțională. De ce, totuși, Rux pare atât de nefericită... în trailer? Adică ce anxietăți are, de își pune problema chiar să plece din țară?

RUXX

Cred ca Rux este genul de om cu o personalitate de tipul celei când nu știi exact cum să-ți ceri drepturile sufletești sau personale, când tot ce faci este să-ţi mulțumești mama, tata, sora... este un fel de martiră. Chestia asta cu „martira”, la un moment dat, o să înceapă să se dezmembreze ca o mașinărie, pentru că nu este funcțională pe termen îndelungat. Funcționează pe moment, OK, numai că oamenii au foarte multe cerințe, iar dacă tu ți-ai împrăștiat energia să faci fericit orice alt om, mai puțin pe tine, şi dacă nu ți-ai acordat niciodată o șansă să vezi, de fapt, ce vrei tu cu adevărat, la un moment dat, în viață, o să apară depresia... un cuvânt foarte folosit în zilele noastre, cred că lumea a și uitat ce înseamnă, toată lumea este acum depresivă, că așa e la modă. Fiecare decizie pe care Rux a luat-o în viața ei de adult și chiar și în copilărie, după cum o să vedem mai târziu, a fost să o ducă din ce în ce mai departe de ce își dorește ea de fapt. Și atunci era absolut inevitabil ca, la un moment dat, și cam asta e vârsta, la femei cel puțin - că dacă nu mai facem copii la 20 de ani şi ne mărităm, acum avem alte probleme, problemele „burgheze” -, să nu ajungă în postura în care să spună: „Dar eu ce vreau? Mi-am dorit zece lucruri, le-am bifat pe toate și totuşi sunt profund nefericită.”... deci, înseamnă că nu astea erau lucrurile de care avea nevoie pentru a fi fericită. [...]

Citiţi interviul complet cu RALUCA APRODU pe www.zilesinopti.ro

ROMYSCHNEIDER:

O viaţă de poveste. O poveste de ţinut minte

În 1955, pe marile ecrane își făcea apariția „Sissi”, prima parte a unei trilogii care o prezenta pe prințesa Elisabeta a Austriei, iar filmul a ajuns repede la inima publicului, Franz Joseph-Sissi fiind cuplul real care se apropia cel mai mult de ideea de basm popular. La inima publicului a ajuns astfel și Romy Schneider, care avea doar 17 ani atunci când a intrat pentru întâia oară în pielea prințesei. A reușit să-și arate talentul actoricesc, depășind granițele Germaniei, jucând în peste 60 de filme, în doar 30 de ani.

Romy Schneider este prima femeie care a primit premiul César pentru cea mai bună actriță şi, din 16 martie până pe 31 iulie, actriţa este celebrată la Paris, la Cinémathèque Française, printr-o expoziție care, la 40 de ani de la plecarea dintre noi, reconstituie naşterea mitului cu ajutorul cuvintelor, obiectelor şi imaginilor.

Cu toate că a fost

cunoscută de public ca

Prinţesa Sissi, „fata aceea bună, figura de identificare a clasei de mijloc germane” (Martin Hamdorf), Romy Schneider a încercat să se îndepărteze de imaginea naivă și inocentă pe care a îmbrățișat-o iniţial și a trecut printr-o transformare care i-a fascinat pe criticii de film. „Da, îmi plăcea acest rol, pe atunci. Eram prințesa, nu doar în fața camerei. Am fost întotdeauna o prințesă. Dar, într-o zi, pur și simplu, nu am vrut să mai fiu o prințesă.” - Romy Schneider.

Pentru ca această transformare să se realizeze a fost esențial ca ea să părăsească Germania și să devină parte dintr-o tradiție cinematografică diferită. În spațiul francez începe să portretizeze personaje de o mare intensitate dramatică, jucând în filme precum „La mort en direct” (1980), „Garde à vue” (1981) sau „L'important c'est d'aimer” (1975), pentru care a câștigat și premiul Academiei Franceze de Film.

Imensul succes în carieră a fost zguduit însă de viața personală tumultoasă, ce a avut un final marcat de tragedia pierderii fiului ei, în vârstă de numai 14 ani. După moartea actriţei, în 1982, au fost create două premii în industria filmului care îi poartă numele și îi onorează memoria: Prix Romy Schneider (Franța/1984), care este acordat anual unei tinere și viitoare actrițe care lucrează în cinematografia franceză, și Romy (Austria/1990).

Sissi, Leni, Annemarie, Rosalie, Helene sau La Califfa sunt doar câteva dintre rolurile care au transformat-o într-o

personalitate iconică în istoria

cinematografiei, iar secvențele din spatele sau din fața camerei, textele de jurnal, interviurile și fotografiile sunt puse laolaltă în cadrul expoziției omagiale și prezintă diferitele fațete ale existenţei sale. Merită să vizitaţi Cinemateca pentru un memento Romy Schneider, dacă aveţi în lunile următoare drum prin Paris.

The Hand of God

Sorrentino la el acasă

În cel mai recent film al său, regizorul italian Paolo Sorrentino alege să își pună o parte din propriul suflet pe tavă. O poveste semi-autobiografică, The Hand of God îl are în centrul acțiunii pe Fabietto, un tânăr napoletan în anii ’80, care își descoperă sexualitatea, pasiunea pentru film și dragostea nestăvilită pentru Diego Maradona.

Într-o poveste atât despre tema familiei, dar și un comingof-age story, Sorrentino retrăiește prin intermediul acestui film o parte din copilăria sa, din sudul Italiei. Ceea ce îi oferă un caracter atât de specific este alegerea regizorului de a reda anumite evenimente așa cum și le aduce el aminte, punând accentul pe diverse imagini, alese cu grijă, și care, cel mai probabil, au rămas imprimate adânc în inima și conștiința sa. Fie că este vorba despre o mătușă care a trezit în el primul sentiment erotic, o vecină în vârstă care avea aerul unei ducese, o masă în familie plină de rude, care mai de care mai pestrițe, sau primul său spectacol de teatru, Sorrentino pare că face o călătorie la pas prin anii adolescenței sale tumultoase, în care îl ia pe spectator părtaș, dar, lăsându-l pe acesta, totodată, să opteze pentru ce să creadă că e adevărat sau ce este o ficțiune frumos ambalată.

Dacă La Grande Bellezza - filmul pentru care a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin - este o odă la adresa lui Fellini și al său La Dolce Vita, în The Hand of God se poate vedea cum și de unde s-a născut pasiunea sa pentru regizorul italian. Cred că dacă ar fi trăit, Fellini, cu siguranță, s-ar fi simțit cel puțin flatat de felul în care a ales Sorrentino să își arate mulțumirea față de ajutorul (indirect) pe care acesta l-a avut asupra formării sale ca regizor și creator de film.

Toni Servillo este unul dintre cei mai buni actori ai ultimilor ani și, fără doar și poate, o alegere perfectă pentru rolul tatălui din film. Rar am văzut un actor care să reușească să înglobeze candoarea, naivitatea și dragostea paternă în nici 60 de minute (cât apare în acest film). Atât el, cât și Sorrentino au darul de a alătura umorul și tragedia într-o armonie perfectă, care te face să râzi și să plângi în același timp, să îți pară rău și să suferi alături de personaje și, cel mai important, probabil, să rămână cu tine.

Poate că nu are același farmec și doză de spectacular ca filmele anterioare ale lui Sorrentino, dar The Hand of God lasă o portiță către sufletul unui mare autor contemporan în cinema-ul de azi, care trebuie deschisă cu grijă și apoi închisă la loc, la fel de tandru și cu multă grijă, spre a nu deranja nimic dintr-o lume situată la granița dintre ficțiune și realitate.

Un nou detectiv își face loc pe micul ecran

foto © Epic Drama Într-o luptă a răului cu binele, ce se poartă tot mai mult de către super eroi și personaje cu puteri supranaturale, își mai au loc astăzi clasicii detectivi de poliție? Casa de producție britanică New Picture (The Missing, Catherine the Great, Spanish Princess) a considerat că da, producând, în 2021, seria Dalgliesh, o nouă adaptare TV a romanelor polițiste ale scriitoarei P.D. James – Misterele Inspectorului Dalgliesh. Avându-l pe actorul britanic Bertie Carvel în rolul inspectorului Scotland Yard Adam Dalgliesh, noul serial va fi difuzat exclusiv la televiziunea Epic Drama, începând de luni, 14 martie, la ora 22.00. Cu ocazia lansării, am avut plăcerea de a sta puțin de vorbă cu Bertie Carvel.

Spune-ne câte ceva despre această serie TV. Ce este atât de special la ea și cu ce te-a atras?

Bertie Carvel: P. D. James este, aș spune, o scriitoare literară exemplară - un priceput istoric social și un bun observator al naturii umane, care își creează persoanjele lent și în amănunt. Iar ceea ce este special la acest serial este că, privind prin lentila crimei, ea documentează o anumită perioadă, deci, nu numai că poți gusta aroma Marii Britanii la acel moment, dar urmărești în amănunt și viețile celor de atunci.

Știm că Adam Dalgliesh este detectiv criminalist, personaj fictiv și protagonistul a paisprezece romane polițiste scrise de P. D. James. Care a fost prioritatea ta în crearea acestui personaj?

BC: Adevărul, dacă vrei să fiu sincer, este că sunt de părere că lumea nu are nevoie de un alt film cu detectivi. Dar oamenii le vor, așa că m-am gândit - dacă este să adăugăm încă unul la grămadă, aș vrea să fie unul cu care oamenii să vrea să petreacă timp. Adam este descris ca fiind impenetrabil, un om ce ascunde multe, sub un aspect liniștit. Și-a pierdut

soția și copilul cu puțin timp înainte de a începe povestea noastră - firul ce leagă între ele episoadele, deși fiecare spune o poveste diferită.

Din ce te-ai inspirat?

BC: În primul rând a fost scenariul, apoi romanele - trei povești, trei filme distincte, cu trei regizori diferiți. Prima poveste este plasată în mediul foarte claustrofob al unei facultăți de asistență medicală, un mediu instituțional, populat aproape în întregime de femei. Are, deci, o aromă deosebită. A doua are loc într-o casă impunătoare, transformată într-un cămin pentru persoane cu dizabilități și condusă de un maniac religios. Este amplasat pe stâncile din Dorset, într-un loc destul de sălbatic și neîmblânzit. Iar a treia poveste este plasată la Londra. Intri astfel în inima metropolei din 1975 și este foarte mult despre eșaloanele sociale ale societății britanice și modul în care acestea se intersectează sau nu. Deci sunt povești destul de diferite, conectate de personalitatea lui Adam.

A fost o mare provocare să călătorești o jumătate de secol în trecut?

BC: Îmi place foarte mult să lucrez cu costume și machiaj. Este întotdeauna o mare parte a procesului meu de a crea un personaj. Am jucat multe personaje foarte complexe și îmi place foarte mult să pun măști, la figurat vorbind. Dar, în acest caz, am vrut să găsesc o anume simplitate. Lucrez adesea cu animale. Au o anumită calitate a caracterului care mi-a influențat gândirea. Am încercat să-i imprim lui Dalgleish un mic caracter animal - instincte, expresii faciale, gesturi, gândire. Lăsând filozofia la o parte, totul se reduce, așa cum obișnuia să spună unul dintre profesorii mei, la: „Spune naibii replicile și gata”. Nu este prea complicat. (râde)

Ai spus că lumea nu are nevoie de o nouă serie cu detectivi, dar cred că poveștile polițiste s-au schimbat foarte mult din anii 70. Sunt din ce în ce mai puțini eroi precum Poirot și tot mai mulți supereroi. Ai simțit această schimbare?

BC: Nu știu, încă mă pot gândi la unele serii moderne fantastice. Sunt mare fan al „Wire”, „Breaking Bad”... al lui Neil Cross. Acesta este un film plasat în 1975, dar, sper, unul foarte actual. PD James a spus că detectivii fac ordine în haos. Și cred că asta e liniștitor. Și mai cred, de asemenea, că vorbește despre a petrece timp în apropierea morții, de a procesa singura certitudine pe care o împărtășim cu toții, și anume că vom muri. Și confruntândune cu morți violente, mai exact crime, sfârșitul forțat al unei vieți, înainte de vremea ei, este un mod amuzant de a te gândi la propria ta mortalitate.

Până la urmă, mesajul acestei serii este doar că o crimă nu e utilă, pentru că vei fi mereu prins, într-un final?

BC: Ce este special la Dalgliesh este modul de a rezolva crima, căutând mai degrabă motivațiile oamenilor din jurul celui ucis, nu indicii fizice. Iar asta îl face un bun psiholog, o persoană profund empatică. Chiar și lucrurile care nu sunt importante pentru investigație îți dau sentimentul unei lumi populate de oameni adevărați, știi, oameni vii, care respiră, iar asta, pentru mine, a fost atracția adevărată.

BAI LING

O actriţă venită (parcă) din altă lume

Exuberanta şi dezinhibata actriţă americană de origine chineză Bai Ling este o persoană atât de complexă încât încurajează etichetările superficiale şi simpliste. Totul depinde de perspectiva aleasă, fiindcă, pentru foarte mulţi, Bai Ling reprezintă doar un objet du désir datorită debordantei energii sexuale pe care o degajă în apariţiile publice ori în paginile revistelor pentru adulţi (Playboy) şi seriale (Lost, Entourage), dar pentru cinefili, este o actriţă-cult venerată, ce rămâne în memorie ca Myca, în The Crow, ultimul film al regretatului Brandon Lee, bucătăreasa Mei, în multipremiata dramă Horror Dumplings, al lui Fruit Chan, sau ca Senatoarea Bana Breemu, în scenele tăiate la montaj din Star Wars: Episode III – The Revenge of the Sith. Evident, niciuna dintre aceste poziţionări nu reflectă decât superficial personalitatea actriţei, care provine dintr-o respectată familie de oameni de cultură (mama actriţă, dansatoare şi profesoară universitară de literatură, tatăl muzician, tatăl vitreg celebru scriitor şi jurnalist). După un început de carieră jalonat de premii în industria de film asiatică a anilor ‘80, cinematografia occidentală a adoptat-o pe Bai Ling odată cu The Crow, Nixon (Oliver Stone) şi, mai ales, Red Corner - controversatul film care i-a dinamitat cariera lui Richard Gere şi pentru care China i-a retras cetăţenia lui Bai Ling -, răsfăţând-o depotrivă cu roluri în filme de festivaluri precum Cannes, Tribeca ori Berlin (Southland Tales, al lui Richard„Donnie Darko” Kelly, The Wedding Banquet, al lui Ang Lee) şi în superproducţii comerciale (Wild Wild West, Anna and the King, Sky Captain and the World of Tomorrow). Cu un CV impresionant, inclusiv ca volum (include sute de titluri ca actriţă, scenaristă, producătoare sau compozitoare), Bai Ling reprezintă realmente un fenomen care merită explorat, iar şansa unui dialog exclusiv şi fără presiunea timpului cu exploziva actriţă, prilejuit de nominalizarea, anul trecut, în Dracula Film Festival de la Braşov, a unui film horror în care joacă un rol-cheie, The Night Caller, nu putea fi ratată.

Bai Ling, începem cu My Quarantine Romance with Toilet Paper, dramedia pe care o finalizezi în primăvara asta, fiindcă în mod evident este un proiect de suflet...

Mă bucur că ai deschis subiectul fiindcă acest film este „copilul” meu. Reprezintă debutul meu regizoral şi tot eu l-am scris, îl produc şi joc în el. Este dedicat acestor vremuri dulci-amare, dar frumoase... pentru că, indiferent de cât de greu ne este, putem găsi întotdeauna frumuseţe în jurul nostru, aşa privesc eu lucrurile. Am născut acest „copil” în perioada carantinei, astfel că e foarte ancorat în timpul prezent. Procesul de realizare a fost dificil şi riscant, întrucât am avut parte de nenumărate provocări sub ameninţarea Covid. Fiecare a trebuit să se testeze, în repetate rânduri, să se încreadă în ceilalţi şi să se comporte astfel încât să-i protejeze pe cei din jur. Fanii m-au întrebat: ‘N-ai un scenariu, n-ai bani, cum ai să faci tu acest film? Steven Spielberg nu l-ar face!’. Răspunsul meu a fost ‘Pentru că sunt Bai Ling. Pentru că universul mă susţine.’ şi ăsta e adevărul, fiindcă trăieşti o singură dată şi atunci trebuie să-ţi trăieşti visul, trebuie să faci ceea ce realmente iubeşti să faci. Mai ales în timpul pandemiei, când oamenii au început să trăiască din plin fiecare clipă şi când fiecare dintre noi am învăţat atât de multe despre viaţă şi, mai ales, despre incertitudinile ei. Cât despre poveste, e una foarte puternică şi cu adevărat amuzantă, fiindcă dacă ar fi fost o tragedie, la cum suferim cu toţii zilele astea, nimeni nu s-ar fi uitat la ea. De fapt, este o poveste de dragoste spusă din perspectivă comică. Chestionează ce înseamnă iubirea, cum trebuie să fie o relaţie şi ce îi conferă valoare. [...]

Eşti implicată actualmente într-o multitudine de proiecte extrem de variate, de la comedii, precum Jack Be Nimble, la Thriller-ul Someone Dies Tonight. Cum îţi alegi rolurile?

Aleg cu inima... cred că asta se întâmplă, fiindcă, deşi nu am studiat actoria şi nici regia de film, am avut şansa să colaborez la sute de filme cu cineaşti de top, precum George Lucas, Oliver Stone, Spike Lee sau Luc Besson, şi cea mai bună şcoală a fost să îi privesc cum lucrează, deci sunt foarte deschisă şi liberă, racordată la univers în lumea mea interioară. [...] L-am jucat o dată pe Charlie Chaplin şi înnebuneşti încercând să faci toate lucrurile pe care el le făcea. Trebuie să te detaşezi de personaj şi să-ţi urmezi instinctul. Comedia se obţine din personaj dacă actorul e amuzant, dar, dacă nu e, atunci, situaţia trebuie să fie amuzantă. Şi mă bucur când ceilalţi au încredere în mine şi mă lasă să mă exprim după cum îmi dictează instinctul. [...]

Crank (High Voltage) red Corner

My Quarantine romance with toilet Paper

Star Wars iii - revenge of the Sith the Crow

Citiţi interviul complet cu BAI LING pe www.zilesinopti.ro

Berlinale,

la genul feminin, modul optimist

Din păcate, despre ediția de anul acesta de la Berlinale s-a scris foarte puțin în România, asta și pentru că nu am avut, ca în alți ani, un film românesc în competiția de lungmetraj.

Unul dintre puținele titluri care mi-au rămas în minte a fost acela din Libertatea, unde Iulia Blaga scria „Victorie feminină la Berlinale”. Și nu era departe de realitate, doar unul dintre premiile principale ale festivalului a plecat către un bărbat - Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului, oferit lui Hong Sang-soo pentru „The Novelist’s Film”. Ce a adus totuși o victorie feminină și de ce este prezența feminină din una dintre cele mai importante competiții ale lumii atât de importantă? Dacă este să căutăm un fir comun al filmelor de anul acesta de la Berlinale, el este definit de tema iubirii și a grijii față de celălalt. Desigur, o perspectivă mai mult feminină, mai plină de empatie ca în alți ani și determinată de 2 ani pandemici, unde regizorii, la fel ca mulți dintre noi, au meditat la rolul pe care arta o poate avea în societate. Concluzia Berlinalei este îmbucurătoare în acest sens și plină de speranță, departe de zgomotul rețelelor de social media sau a platformelor de filme online, care au ca locomotivă un conținut superficial, marcat mai degrabă de nevoia de consum și entertainment. Filmul Catalan, care a plecat acasă cu Ursul de Aur, „Alcarràs”, de Carla Simón, vorbește cu multă căldură despre relațiile de familie și despre cât de dispuși sunt oamenii la a renunța în încercarea de a se proteja unii pe alții și pe ei însuși. Calire Denis (una dintre cele mai valoroase cineaste franceze), care a plecat acasă cu Premiul de regie pentru „Both Sides of the Blade”/„Avec amour et acharnement”, vorbește despre iubirea complicată întrun cuplu, în timp ce „Return to Dust”, filmul chinezesc nepremiat, dar care a avut parte de cronici foarte bune, vorbește despre grija față de cel de lângă, mai slab decât tine. Tot un film nepremiat ce merită menționat este și „Les passagers de la nuit”, cel mai recent film al cineastului francez Mikhaël Hers, la fel de solar cum ne-a obișnuit, cu o Charlotte Gainsbourg într-un rol memorabil, precum nu va fi uitat prea ușor indonezianul „Nana: Before, Now & Then”, de Kamila Andini (Ursul de Argint pentru rol secundar), care dovedește că iubirea se poate naște și din conflict, transformând relația dintre o soție și o amantă în cea mai pură și frumoasă relație de prietenie.

Pe acest ton optimist, în care oamenii descoperă tot ce e mai frumos în ei, începe anul cinematografic internațional, iar asta nu poate fi decât o veste bună.

eat&Drink

 NUTRIȚIE: ALIMENTAȚIA DE PRIMĂVARĂ  PE GUSTUL NOSTRU  CEVA DULCE: DOAMNELE COFETĂRIEI ROMÂNEȘTI  TOP FOOD  DRINK: ȘAMPANIE CUM ERA ODATĂ  6 TERASE PE CARE SĂ ÎNTÂMPINI PRIMĂVARA  5 O’CLOCK CEAIUL ÎN LUME

Risipa – această formă nesăbuită a abundenței!

Sau cum nu se prea împacă „fine dining” și „zero waste”.

Am avut multe momente în care mi s-a spus că țin oamenilor morală. Da, nu sunt cea mai diplomată persoană, dar îmi bazez abordarea pe argumente destul de clare.

Există o vorbă care spune că pinguinii nu frecventează galerii de artă și caprele nu dezvoltă concepte inovatoare, dar, important de remarcat, totuși, nici pinguinii și nici caprele nu distrug planeta. Oamenii, în schimb, fac asta.

Goana după perfecțiune este marea nenorocire a gastronomiei. Tăvălugul ăsta de deziluzii, de teste și experimente ratate presupune un munte de resturi, o avalanșă de risipă. Întreaga industrie pune „perfecțiunea” în vârful listei de priorități, iar partea de etică, de moralitate a bucătăriei, rămâne un gând fugar, în drumul spre succes.

Într-un astfel de context, „fine dining” și „zero waste” par două concepte antagonice, pentru că pare că succesul în privința primului vine automat cu compromisuri în zona celui de-al doilea. Și totuși, tot mai mulți bucătari se „trezesc” și înțeleg ușurința cu care risipim ingrediente care au avut nevoie de enorm de mult timp și energie pentru a fi gata de consum. Dar masa critică e departe de a se fi format, iar omenirea trebuie să-și schimbe radical comportamentul.

Aflată în bucătăria unui restaurant cu stele Michelin, am fost șocată să văd cât de mult se aruncă în numele „artei”. Și brusc, arta aceea nu m-a mai fascinat, ca altădată. Visez la o bucătărie responsabilă, la o gastronomie care-și tratează cu respect ingredientele atât de diverse și fascinante. Așa că, din ce în ce mai mult, încerc să folosesc tot ce-mi pică-n mână, să nu arunc nimic și să îmi folosesc creativitatea pentru a evita sub orice formă risipă.

Deși e plin internetul (lucru lăudabil) de tehnici, recomandări și îndrumări, de la cum să etichetezi și să datezi tot, până la calculatoare complexe ale nevoii de mâncare pentru fiecare zi, în realitate „zero waste” e o cultură, e o stare de spirit, care se poate întâmpla consecvent și cu bătaie lungă doar când iubești natura cu toată ființa ta și prețuiești tot ce ea-ți oferă. Deschide-ți inima, înainte să-ți deschizi gura, iubește și prețuiește toate darurile naturii și vei simți cum totul are un gust cum n-ai mai întâlnit.

Planeta nu va fi salvată de câțiva oameni care practică „zero waste” la perfecție, ci de mulți oameni care fac asta imperfect, când pot și cum pot, dar consecvent și cu bună credință. Fiecare dintre noi are rolul lui, dacă vrem să ducem povestea gustului mai departe.

Mădălina Sánta are 30 de ani, este Chef și de curând antreprenor. A absolvit o facultate de comunicare și a lucrat 7 ani în publicitate, apoi a decis să se dedice gastronomiei, specializându-se la Lyon, la Institutul Paul Bocuse. Își pune în valoare pasiunea la restaurantul „Szikra” deschis în Sfântu Gheorghe, județul Covasna.

Alimentația de primăvară

După cum bine știm, alimentația echilibrată are multiple beneficii, pornind de la controlul greutății, prevenirea asteniei de primăvară, reglarea tranzitului și până la starea de bine. Însă, iarna, în mod tradițional, nu avem acces la legume și fructe proaspete. Făcând abstracție de cele importate, din toamna târzie până în martieaprilie, nu prea avem produse proaspete, specifice zonei noastre geografice.

Pro Tip: în perioada rece putem consuma murături în saramură, borș sau orice altă sursă de probiotice (iaurt, kefir, kombucha, miso) sau legumele din familia cruciferelor (conopidă, broccoli, varză, gulii sau ridichi). Însă, odată cu revenirea căldurii, este vremea să căutăm alimente proaspete, de sezon, pe care este ideal să le consumăm crude, în salate sau garnituri. Primele legume care ne pot revitaliza după iarnă sunt:

Spanacul este bogat în fier și antioxidanți, ameliorează anemia și reduce riscul de boli cardiovasculare cronice și hipertensiune arterială.

Urzicile ajută la întărirea sistemului imunitar, fiind o sursă de proteine, fier, siliciu, magneziu și potasiu. Ele conțin un număr mare de aminoacizi, vitaminele B2, K, C şi betacaroten. Datorită conținutului crescut de fier și magneziu, sunt benefice și în combaterea și tratarea anemiilor. Morcovii sunt bogați în betacaroten care, în organism, se transformă în vitamina A. Morcovii mai conțin și o concentrație mare de vitamina C, vitamina K și potasiu.

Sfecla roșie este un puternic antioxidant natural, conținând întregul complex de vitamine B, potasiu, mangan, vitamina C, vitamina A, magneziu, fosfor, iod, calciu, sulf și fier. Este recomandată și ca adjuvant în afecțiunile ficatului, afecțiuni cardiovasculare și digestive. Întărește imunitatea și este un puternic antiinflamator, detoxifiant și energizant.

Usturoiul este folosit ca plantă medicinală de secole, deoarece conține alicină, care acționează ca antibiotic și ajută la vindecarea infecțiilor pielii. Ajută însă și la scăderea nivelului de trigliceride din sânge, a nivelului zahărului din sânge și a riscului apariției bolilor cardiovasculare.

Chiar dacă pandemia a făcut ca mâncarea super procesată, fastfood, dulciurile și snack-urile să facă parte din rutină, este momentul să spunem stop acestor obiceiuri extrem de nesănătoase și să consumăm legume și fructe proaspete, să ne hidratăm cu apă sau ceai verde neîndulcit și să ne luăm porția de mișcare zilnică în aer liber, sub căldura blândă a soarelui.

Maria Martac este biolog, tehnician nutriționist, health coach www.mariamartac.ro

Când „se” și când nu „se merită”

Probabil că sunt antepenultimul om care ar putea să dea lecții de gramatică, deși, cândva, o stăpâneam la perfecție� Acum, pare că mă pricep mai bine să prăjesc un file de peste, astfel încât să nu arate ca unul abia relevat de arheologii care sapă prin Pompei�

În urmă cu vreo trei ani, cam tot pe vremea asta, final de iarnă, eram într-un restaurant mediu, cu prețuri decente și aud de la masa de lângă întrebarea unei cliente: „salata de vinete este proaspătă?”. Ospătarul îi răspunde că salata se face în fiecare zi. „Nu, nu asta întrebam”, spune clienta. „Voiam să știu dacă e din vinete congelate sau proaspete”. Ospătarul îi spune că din cele congelate. Madame conchide: „atunci nu se merită”.

Să presupunem, aproape prin absurd, că un restaurant ar face, în februarie, salată din vinete proaspete. Cu vinete din Peru, „maturate” bine cale de mii de mile navale. Pe jar sau măcar la aragaz cu rocă vulcanică. Coapte zilnic, cât salata să ajungă la client aproape caldă. Cu sau fără maioneză, funcție de preferințe. Ar costa cam cât un steak cu pretenții. Oare atunci „s-ar merita” sau am avea o problemă cu prețul?

Oricum, avem o problemă cu prețurile și, oricum, nimic

foto © ed chechine (istockphoto.com)

nu mai este ieftin. Când benzina a ajuns 7 lei, când facturile la gaze și la curent ne pot cauza angină pectorală, când mâna de lucru e rară și scumpă, iar prețul ingredientelor a explodat - toate în context pandemic - e (MEGA) logic că nici mâncarea de la restaurant nu are cum să fie ieftină. Dar nimeni nu te obligă să intri sau să comanzi de la un restaurant. Îți poți găti singur, acasă. De la banana bread la file de monkfish cu zbârciogi și spumă de șampanie. Fiecare cât și cum se pricepe.

Este doar alegerea ta. Și tot la capitolul opțiuni există și varianta de a nu îți consuma câteva minute și cerneală digitală ca să te bagi în seamă în subsolul unei postări cu comentarii, precum: foarte scump, nu se merită. Știți că opiniile sunt libere, dar nu obligatorii. Poți evita să (re) angoasezi diferiți antreprenori, care sunt nevoiți să explice, de fiecare dată, că nu au adaos de o mie la sută.

E adevărat că cele mai multe dintre aceste comentarii vin de la cei frustrați că nu își permit. Că salariile sunt cum sunt, că a crescut ROBOR-ul, că s-a scumpit întreținerea. Probabil că toți ne-am dori legume bio și finedinning. Din păcate, doar unii le pot avea. Așa e viața asta, nedreaptă. Dar nu e vina nici a restaurantului, nici a bucătarului, nici a administratorului afacerii că tu ai salariul mic.

Există multe locuri cu mâncare scumpuță sau chiar scumpă care chiar merită. E adevărat, în alte locuri „nu se merită”, dar parcă înainte de a da tu un astfel de verdict ar trebui să le și încerci, nu doar să chibițezi pe facebook.

Doamnele

cofetăriei românești

Scriam în 2016, într-un articol publicat pe anaconsulea�ro, despre motivele construirii cofetăriei românești ca un amalgam de alte cofetării europene și nu numai� Această asimilare a diverselor produse din cofetăria universală și adaptarea lor la gustul autohton are la bază trei mari explicații: ocuparea teritorială diversă și frecvența, școlirea cofetarilor în marile centre gastronomice ale lumii și seratele organizate de marile doamne ale vremii, deprinse cu obiceiurile occidentale� Toate acestea au dus la crearea unei cofetării pur românești, cu personalitate, originală, robustă și cosmopolită�

Foto: Marius Sabău

Regina Maria*

În luna femeii, vă propun să cunoaștem și să celebrăm câteva dintre doamnele care au influențat cultura gastronomică și au pus bazele bucătăriei și cofetăriei moderne în țara noastră. Proaspăt reîntoarse în țară, doamnele în cauză au adus cu ele toate obiceiurile și cunoștințele culinare acumulate în străinătate. Multe dintre ele, din dorința de a-și ajuta consoartele, au scris chiar și cărți, cele mai bune exemple fiind Maria Maurer, Ecaterina (Colonel) Steriady, Maria (General) Dobrescu sau Cecilia Maria Simionescu (Sanda Marin). Astfel, gustul Occidentului a pătruns în casele tuturor gospodinelor, schimbând și modelând pentru totdeauna preferințele culinare ale soților, copiilor și prietenilor.

Take Ionescu***

CEL MAI PRETENȚIOS CONSUMATOR - „STOMAHUL”

Una dintre primele doamne ale gastronomiei românești a fost Ecaterina (colonel) Steriady, autoarea primului best-seller culinar din istoria cărților de bucate românești, la 1871. Pe atunci, bucătăria tradițională, balcanică, era expusă masiv la influențe vestice, franțuzești și nemțești. O tânără de familie bună, de numai 20 de ani, încearcă să organizeze această efervescență de gusturi și tendințe de la acea vreme și scrie prima carte de bucate românească tipărită cu caractere latine – „Buna menajeră”.

Ecaterina, născută Malaxa, provenea dintr-o familie bună, ceea ce ne dă de înțeles că a gustat, cel mai probabil, din tot ce era mai bun și mai rafinat în gastronomia europeană, nemaivorbind că avea mijloacele necesare să elaboreze orice fel de mâncare. Finalul cărții de bucate sumarizează simplu întreaga ei filozofie despre gastronomie:

Carmen Sylva***

„Fie ca opera mea să serve de îndemn şi stimul pentru o pană mai cu talent şi un gust mai fin în arta de a combina satisfacţiunea acestui capricios consumator, ce se numeşte stomah.”

DIPLOMATA-GOSPODINĂ

O altă personalitate marcantă a cofetăriei românești a fost și Maria (general) Dobrescu, „diplomata Şcoalei Normale superioare de menaj din Fribourg (Elveţia), a Şcoalei de avicultură din Vilvord (Belgia), a învăţămăntului normal menajer agricol superior din Laeken (Belgia), inspectoarea învățământului gospodăresc”. Dincolo de aceste titluri înalte, Maria Dobrescu a marcat gastronomia românească prin creația sa, „Bucătărie modernă”, în două volume – unul dedicat mâncărurilor, altul dedicat dulciurilor. „Dulciuri” este de-a dreptul delicios, de o complexitate extraordinară și plin de prăjituri numite după doamnele care le creau și le prezentau în cadrul întrunirilor organizate de Maria.

„SANDAMARINUL”, LECTURĂ OBLIGATORIE

Nu există gospodină din România care să nu aibă în casă o carte de bucate semnată de Sanda Marin - poate cea mai cunoscută carte de bucate din România. Prima ediție a apărut în anul 1936 și conținea nu mai puțin de 10.000 de rețete românești sau inspirate de la alte popoare – un adevărat almanah. Cartea sa de bucate a trecut testul timpului și a rezistat cenzurii comuniștilor, care au eliminat rețetele considerate burgheze.

Sanda Marin, pe numele său real Cecilia Maria Simionescu, a fost născută într-o familie de intelectuali ieșeni și a avut parte de o educație aleasă, urmând o școală de pension la Dresda. A studiat pianul la Paris și vorbea perfect trei limbi străine. A învățat să gătească în casa părintească, unde se perindau cărturari, scriitori, muzicieni, actori și pictori. Cecilia a dezvoltat o pasiune pentru gătit la cel mai înalt nivel și, deși ar fi putut urma fără probleme o carieră muzicală sau în litere, a ales să descifreze tainele bucătăriei și să demonstreze întregii Românii că și gătitul este o artă.

La începutul anilor ‘30, nemulțumită de referințele culinare care existau pe piața din România, tânăra pasionată de gătit s-a gândit să scrie ea însăși o carte de rețete și, de teamă că lucrarea nu va avea succes, a ales să o semneze sub pseudonimul Sanda Marin. În ciuda așteptărilor slabe ale autoarei, cartea s-a bucurat de un succes imens, fiind primul manual complet de gastronomie apărut pe piața din România, conținând, pe lângă rețete, și informații

Pricomigdale **

prețioase despre valoarea nutrițională a alimentelor. O poveste frumoasă și amuzantă spune și Andrei Pleșu, care recunoaște că a crezut, toată copilăria sa, că Sanda Marin este un fel de ustensilă de bucătărie, care rezolvă orice rețetă – „sandamarinul”.

Din motive de spațiu, mă voi opri aici, deși ar fi multe alte doamne care merită menționate. Adevăratele revoluții culinare, cele care „pun o nouă treaptă de marmură în suișul spre civilizație”, așa cum ne spune Al. O. Teodoreanu, sunt cele care pătrund în obiceiurile și bucătăriile familiilor noastre. Doamnele gastronomiei românești sunt cele care au făcut posibilă schimbarea în farfurii. Cu tact, diplomație, blândețe și fermitate tipic feminină au reușit să modeleze considerabil gusturile și mentalitățile românilor și au contribuit la definirea unei gastronomii autentice, lăsându-ne moșteniri valoroase.

*Regina Maria - cartea „Dulciuri” a Mariei General Dobrescu

**Pricomigdalele - Ecaterina Colonel Steriady vorbea despre ele în 1871, dar și Maria Dobrescu și Sanda Marin *** Carmen Sylva și Take Ionescu, două dintre cele 4 deserturi istorice revizitate

Ana Consulea este chef cofetar & owner Zexe Braserie şi Zelato. A studiat cofetăria în Franța, la Școala de Cofetari din Montbeliard. În 2017, 2018 și 2019, a primit titlul consecutiv de „Cel mai bun Chef Cofetar din România”, la Gala Horeca Awards, iar în 2019 a primit titlul „Pastry Chef of the Year”, din partea ghidului Gault&Millau.

6 locuri din țară cu pizza bună

Cu o pizza bună suntem cu toții datori, din când în când, mai ales că merge, indiferent de ocazie� Așa că, fără alte cuvinte de prisos, iată unde găsești o pizza bună în 6 dintre cele mai mari orașe din țară�

BUCUREȘTI PÂINE ȘI VIN

 Strada Actor Ion

Brezoianu nr� 4

Pâine și vin nu e o simplă pizzerie, ci un loc care încearcă să împletească tradiționalul românesc cu blatul italienesc. Și îi iese bine. Este și un local care își atrage un public cool, dar are și acea atmosferă caldă, sinceră, tihnită, de stat la sfat, mâncare și pahare cu vin.

BRAȘOV PIZZERIA DELLA NONNA

 Ioan Cantacuzino 1  0268�969 Pizzeria della Nonna e cunoscut printre brașoveni drept locul unde mănânci una dintre cele mai bune „pițe” din oraş, preparată la cuptor cu lemne, în stil italian. Are o ofertă bogată și folosește ingrediente atent alese și de calitate.

CLUJ GRANDE

 Piata 1 Mai 4-5  0264�959 Un loc care exclude din start produsele semipreparate, aditivii şi coloranţii alimentari. De asemenea, cei de aici se ghidează după filosofia că în meniu trebuie să se regăsească doar ceea le-ar face și lor plăcere. De aceea, Grande e una dintre pizzeriile preferate de clujeni.

IAȘI PIZZA DI NAPO

 Palat 48  0790�535�570 Aici se coace pizza autentic napoletană în cuptorul cu lemne și ni se promite că blatul e alintat cu cele mai bune ingrediente, energie și gânduri bune. Ai și un interior cald-luminos, dar și terasă cu vedere la Palat. Cu siguranță, nu vei pleca dezamăgit de aici!

TIMIȘOARA LA PIZZA NAPOLETANA

 Argeș nr� 18  0722�234�345 Așa cum spune și numele, acest local face doar pizza napoletană și este preparată după rețete pe care UNESCO le-a adăugat într-una dintre Listele Patrimoniului Cultural Intangibil. În plus, orice timișorean îți va spune că aici o să găsești una dintre cele mai bune pizza din oraș.

CONSTANȚA MANGIA-MANGIA

 Tomis 105  0733�797�973 Mangia Mangia a adus Italia în Constanța. Te convingi de asta imediat ce iei masa la ei, iar pizza de aici e printre cele mai bune din oraș. În serile călduroase, la terasa de aici o să te simți fix ca la o trattorie din Italia.

Șampanie cum era odată

Pentru că e o lună specială, doamnele merită să ciocnim cu ele un pahar-două-nouă cu o băutură a celei mai vechi case de vinuri din regiunea Champagne�

Odinioară, șampania era șampanie. Asta nu înseamnă că azi nu ne mai putem bucura de calitățile acestei băuturi care, ca să-și merite numele, trebuie să provină musai din regiunea Champagne. Ba chiar azi, spre deosebire de veacurile anterioare, o putem comanda de la noi și ne desparte de ea, să zicem așa, o distanță de un click.

De ce să bem șampanie în martie? Vă propun, ca răspunsuri argumentate, trei luări de poziție ilustre. „Țineți minte, domnilor, nu ne luptăm doar pentru Franța, ci și pentru Champagne”. Așa grăit-a politicianul și omul de lume de proporții istorice Winston Churchill, referindu-se la celebra zonă viticolă din Hexagon. Când a descoperit această băutură spumantă inconfundabilă, Dom Pérignon, cu siguranță vă sună familiar numele său, a izbucnit: „Vino repede! Gust stelele!”. Iar Noel Coward, dramaturg, compozitor, cântăreț și actor, a răspuns la motivația sa prin două întrebări. „De ce beau șampanie la micul dejun? Nu toată lumea o face?”.

Șampania e o băutură exclusivistă, dar asta n-o face accesibilă doar unor răsfățate pături sociale. E scumpă, o, da! Însă, asta nu înseamnă că o putem bea doar de Revelion. Ocaziile pot deveni speciale când vrem noi. Martie e una dintre acestea: sărbătorim femeile. Și primăvara. Și ce ne mai taie capul. Sigur, fiecare, după buget și convingere. Pentru o seară specială - vă scrie cineva care-și poate începe și dimineața, nu doar seara, cu o șampanie, însă sugerez cu responsabilitate a doua parte a zilei pentru consum - c-o fi 1, 8 sau orice zi din martie pe care vrem s-o scoatem din anonimat, eu aș recomanda un produs autentic, al celei mai vechi case de vinuri din regiunea Champagne. De ce nu, bunăoară, Gosset Grand Millesime Brut 2012? Eu am deschis o astfel de sticlă luna trecută și, brusc, o seară anonimă a devenit specială. Trebuie să știți că cea mai veche casă de vinuri din regiunea Champagne a fost fondată la 1584, de către un cultivator de vin și om de omenie pe nume Pierre Gosset, care-și câștiga existența și respectul în calitate de consilier municipal de Aÿ.

foto © Olver Sherwin | unsplash

Două veacuri mai târziu, familia Gosset a transformat vinurile din regiunile megieșe târgului Aÿ în vinuri acidulate, iar pentru că au fost splendid întâmpinate, s-a trecut la producția de șampanie.

Șampania Gosset Grand Millesime Brut 2012 poate deschide apetitul, petrecerea, precum și noi perspective asupra lumii și asupra vieții. Se împacă de minune pe masă cu un pește care lenevește lângă sparanghel. Se consumă rece, la o temperatură indicată de 7-8 grade Celsius. Admirați gălbuiul eclatant al conținutului, ridicând paharul în lumină. Goliți. Reumpleți. Și orice zi plată va deveni rafinat acidulată.

6 terase pe care să întâmpini primăvara

A trecut și iarna și pare că a cam trecut și pandemia, deci sunt motive suficiente să iei cu asalt terasele și să te bucuri de soare și socializare în aer liber� Iată unde poți să faci asta, în 6 dintre cele mai mari orașe din țară�

BUCUREȘTI SERA EDEN

 str. C.A. Rosetti 37 Sera Eden este un „hub urban specializat pe mixologie și arta gustului”. Noua terasă, care a devenit rapid the place to be, se află în curtea Casei Sabinei Brătianu-Cantacuzino, o clădire cu ceva istorie. Și, așa cum spune și numele, o parte din terasă se află într-o seră.

BRAȘOV WALDKAFE

 str. Cloșca 28  0757.011.710 Plasată pe la ceva distanță de Centrul Vechi, Waldkafe e un loc cu adevărat frumos, cu o superbă vedere panoramică asupra Brașovului. De aici vei putea admira felul în care Tâmpa își reia încet, încet haina verde. Ai și meniu cu mâncare, păturici, bere germană.

CLUJ COLIN’S GASTRO PUB

 str. Cardinal Iuliu

Hossu 30-32

 0733.060.683 În fiecare primăvară, cei de la Colin’s își așteaptă prietenii, mai vechi sau mai noi, la o masă bună și un pahar de vin sau la o bere artizanală, sau orice le-ar mai pofti inima distinșilor oaspeți. Când totul înverzește, terasa de aici este și mai frumoasă.

IAȘI BEER ZONE

 str. Alexandru

Lăpușneanu 16

 0761.239.673 Pentru bere bună în Iași, Beer Zone este cu siguranță locul în care trebuie să mergi. Aici au peste 200 de sortimente de bere și 24 de beri la draught. De asemenea, la Beer Zone găsești și o terasă generoasă și frumoasă, odată cu instalarea primăverii.

TIMIȘOARA AMBASADA

 str. Splaiul Peneș

Curcanul 3-5

 0790.666.383 AMBASADA este un hub creativ unde au loc tot felul de evenimente culturale. De asemenea, sub această umbrelă se regăsesc aici și o cafenea, și un bistro, iar spațiul de afară este unul suficient de mare pentru a te lungi cât vrei la o bere cu prietenii.

CONSTANȚA BOTANICA

 str. Mircea cel Bătrân 129  0736.077.136 Botanica este unul dintre cele mai frumoase locuri din Constanța: o florărie / cafenea / cocktail bar / terasă. Ești doar la 11 minute de mers pe jos de plaja Neversea și e cu siguranță locul ideal pentru a-ți bea cafeaua cu prietenii într-o zi de primăvară, înainte de o plimbare pe faleză.

Servirea ceaiului, în lume

Rareori am fost servită de cineva doar cu un ceai. De cele mai multe ori, gazda aducea prăjituri, fursecuri sau, dacă era dimineață, sendvișuri. Nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce nu ceai și atât, am presupus că era ceva legat de politețe. Mult mai târziu, aveam să aflu că acest obicei este împrumutat din Rusia, unde este obligatorie servirea ceaiului alături de o gustare.

Dacă tot am amintit de  Rusia, această tradiție este asociată cel mai adesea cu ceaiul zavarka, care este a doua cea mai populară băutură, după vodka. Aici, consumul ceaiului a început să fie popular la începutul secolului XX, când, în timpul războiului, soldaților le erau oferite căni de ceai pentru a se încălzi și relaxa. Înainte de această perioadă, zavarka era rezervat exclusiv aristocrației. Astăzi, majoritatea locuitorilor consumă acest ceai concentrat, care este preparat într-un recipient special, denumit samovar. Băutura rezultată este atât de concentrată încât se servește în mai multe runde, fiecare consumator diluându-și ceaiul după preferințe.

Ar fi nepoliticos să nu menționăm și locul în care ceaiul a devenit popular pentru prima dată:  China. Legenda spune că preferința pentru această bautură a apărut în timp ce împăratul Shen Nong fierbea apă și niște frunze uscate ale unui copac au căzut în aceasta, conducătorul preferând băutura rezultată. Până la această descoperire, ceaiul era utilizat doar în scop medicinal. În China, ceremonia ceaiului poartă numele de gong fu și reprezintă ritualul de preparare a acestuia chiar în fața consumatorului. Chiar numele ceremoniei înseamnă „a face ceai cu îndemânare”, această iscusință din nume provenind de la faptul că, pentru această tradiție, se folosesc recipiente mici atât pentru prepararea ceaiului, cât și pentru servirea lui.

Un alt ceai împrumutat care a devenit extrem de popular, atât la noi, cât și în alte părți ale lumii, este Bubble Tea. Provenită din  Taiwan, băutura este o reinterpretare modernă a ceaiului chinezesc, elementul nou fiind perlele de tapioca pe care le consumăm alături de ceai. Nu mai este un mister faptul că modul tradițional de consum presupune ajutorul unui pai special, însă un lucru mai puțin cunoscut e acela că există și un mod tradițional de a consuma acest ceai. Astfel, peste boabele de tapioca se adaugă un strat generos de gheață rasă, iar mai apoi, ceaiul cu lapte fierbinte. Este recomandat ca gheața să fie lăsată să se topească pentru a beneficia de cea mai autentică aromă, însă majoritatea localurilor care servesc Bubble Tea fie nu mai folosesc gheață rasă, fie nu menționează acest lucru.

Poate cea mai cunoscută ceremonie a ceaiului provine din  Japonia și se numește „chanoy” unde, tot în fața consumatorului, este preparată matcha. În această țară, prepararea ceaiului a fost ridicată la rang de artă, așa că nu e de mirare faptul că, în funcție de anotimp, prepararea matcha diferă, de la ustensilele utilizate până la gustările ce sunt oferite în timpul ceremoniei. Un alt factor important este și momentul zilei. Astfel, la o ceremonie din timpul prânzului, sunt acceptați până la cinci participanți. Acești doi factori influențează și textura ceaiului, întrucât iarna la prânz se poate servi o versiune mai concentrată și mai cremoasă a matcha, în timp ce în serile de vară va fi preparată una ce conține mai multă apă.

 Marea Britanie este un alt loc în care ceaiul joacă un rol important. Este deja un obicei cunoscut al englezilor a bea o ceașcă de ceai după-amiaza, majoritatea afirmând faptul că le este foarte greu să nu facă acest lucru. În timpul „ceaiului de la ora 5” se servesc adesea, prăjituri, produse de patiserie și mini sendvișuri. Totul a pornit de la Anna, a șaptea Ducesă de Bedford, care a cerut servitorilor ei să îi prepare o gustare pentru după-amiază, întrucât adesea i se făcea foame între prânz și cină. Aristocrații englezi au fost inspirați de decizia ducesei, fapt ce a dus la organizarea petrecerilor cu ceai și la deschiderea numeroaselor grădini unde se servea ceaiul.

Foto: livejapan.com Foto: parkgrandpaddingtoncourt.co.uk

Ceremonii ale ceaiului au loc și în Africa, mai precis în  Maroc. Aici zahărul și ceaiul sunt cei mai buni prieteni, expresii precum „a bea o ceașcă de zahăr” referindu-se la a consuma ceai. Degustarea ceaiului este și în Maroc o artă, toate ustensilele utilizate fiind fie din cupru fie din argint. Ceea ce face specială această ceremonie este utilizarea unor parfumuri speciale ce se aruncă în foc înainte de fierberea apei pentru a crea atmosfera specifică servirii ceaiului. Băutura este servită în pahare înalte și viu colorate alături de produse de patiserie cu fructe. Adesea ceremonia ceaiului în Maroc este realizată de bărbați și cel mai spectaculos moment este cel în care ceaiul este turnat în pahare de la o distanță considerabilă.

Foto: moroccanfoodtour.com

Chiar dacă în  România ceaiul este văzut mai mult ca un remediu pentru răceală, această percepție începe să se schimbe, apărând tot mai multe ceainării și cafenele ce s-au specializat în prepararea diverselor tipuri de ceai, pe care n-ar strica să le frecventăm în lunile ce urmează, când ceaiul cu gheață va începe să fie tot mai căutat.

România. Turism pentru nomazi digitali

Înainte de pandemie, într-un top Airbnb, România era a cincea destinație de vacanță, Oradea a intrat recent în topurile orașelor cu arhitectură Art Nouveau, Iași-ul crește în zona fine-dining, bucătăriile alternative în diverse apartamente (neoficial, peste 70.000 în România) sunt și ele pe creștere, turismul rural capătă accente de premium prin experiențele premium pe care le oferă, agențiile de turism sub forma unor grupuri de interese/pasiuni pe facebook sunt din ce în ce mai multe și mai variate, tururile pietonale făcute de voluntari pasionați de istorie dau mai multă viață și context orașelor în care trăim/locuim.

Ce leagă toate aceste informații aparent disparate? Conceptul de experiență. Cu siguranță, turismul de masă în România suferă de ani buni, de fapt este într-un colaps comatos dacă te uiți cum arată “stațiunile” montane și, mai ales, cele de la mare sau dacă cauți să găsești strategia națională de turism. Dar conceptul de “experiență”, accelerat de contextul pandemic, crește un altfel de turism. Metaforic, turismul în mic, turismul de ne-scală, dar care este din ce în ce mai valoros pentru diverse segmente ale societății. Acest turism alternativ, bazat pe o sumă de experiențe mici dar pline de sevă, de la locațiile remote la bucătărie reinterpretată, la extra-activitățile oferite în microsejururi, poate fi centrul de re-dezvoltare al României. Iar contextul ne este din ce în ce mai favorabil, România a intrat în topul nomazilor digitali (aka prea fericiții care pot lucra cu un laptop din orice colț al lumii) având două mari avantaje: un cost (înca) redus de locuire și internet ieftin, dar foarte performant. Și aici este o oportunitate imensă pentru turism. Acest segment al nomazilor digitali nu vine doar să aibă un view frumos și un Mbs reinterpretat hipsterește, vine să-și caute un sens al devenirii. Iar devenirea se întâmplă în interacțiune cu experiențe care îți influențează sistemul de valori. Altfel spus, oamenii aceștia vin aici nu doar să muncească, ci să consume experiențe culturale care să-i îmbogățească.

România își poate compensa dezavantajul infrastructurii rudimentare din turism cu o multitudine infinită de experiențe oferite de micii producători de servicii și produse, dacă știm să ne uităm la acest turism experiențial ca la un motor de creștere economică.