INTERVIU: CONTE DRACULA - LAMBERTO BAVA Cineastul şi Demonii lui istoria cinematografiei

LAMBERTO BAVA Cineastul şi Demonii lui

Aopta ediţie a Festivalului Internaţional de Film Fantastic “Dracula” se va desfăşura anul acesta în perioada 14-18 octombrie şi rămâne de văzut cărei personalităţi îi va fi înmânat titlul onorific de ‘Conte Dracula’, oferit în 2019 autorului trilogiei-cult Dèmoni, Lam

berto Bava, unul dintre cei mai importanţi realizatori italieni de filme Horror şi Fantasy

din istoria cinematografiei. Prezenţa sa la Braşov a fost un bun prilej de dialog despre pasiunea pentru poveştile ieşite din comun, mai ales că legătura familiei Bava cu cea de-a şaptea artă se întinde pe mai mult de un secol. Bunicul Eugenio

Bava a fost unul dintre pionierii cinematografiei, realizator de efecte speciale şi DoP al celui mai de succes film mut italian, Cabiria din 1914. Cât despre Mario Bava, tatăl regizorului, e suficient să ne reamintim de clasicele sale Horror Diabolik,

A Bay of Blood şi Baron Blood.

Tatal tău, Mario Bava, a învăţat meserie ca asistent al bunicului Eugenio . Asta până la finele anilor ’30 când a decis că trebuie să meargă pe propriul drum.

Ta tăl meu a fost întâi director de imagine, unul dintre cei mai buni din Italia, care a lucrat cu Rossellini, cu Pabst, cu Raoul Walsh. Printre primele filme făcute de el ca operator de imagine sunt câteva ce reprezintă nașterea Neorealismului în Italia, pentru că a făcut, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, filmând pe submarine, Alfa Tau! și Uomini sul fondo, două filme ale comandan

Eugenio Bava Mario Bava tului De Robertis [cineastul militar Francesco De Robertis – n.r.], iar cel de-al treilea film, a fost La nave bianca, care este prima operă a asistentului lui De Robertis, și anume Roberto Rossellini. Legat de tata, cum de am ajuns eu, apoi, să fiu regizor? Nu este foarte ușor să fii fiu de regizor, pentru că există o frază în cinematografie... dacă cineva este bun, dacă tatăl este bun, se spune, „Ei bine, este firesc.”, iar dacă nu ești bun, așa cum se întâmplă de multe ori, oamenii spun „Uite şi la ăla, n-are nimic din taică-său.”. Este foarte greu.

Mario Bava a ajuns reputat într-o cinematografie populată de nume grele precum Lucio

Fulci, Pupi Avati sau Ruggero Deodato . N u i-a fost teamă de concurenţă?

Cu siguranță nu cu Deodato. Ruggero Deodato, pe care eu îl cunosc foarte bine fiindcă i-am fost asistent, încă nu se născuse în acele vremuri ca regizor, sau dacă făcuse ceva, la începutul anilor ’70, erau filme dintr-un gen total diferit. Nu, competiție nu a fost niciodată, adică... eu îmi amintesc de Lucio Fulci ca de un băiețandru, care era asistent al lui Steno şi totodată prieten al tatălui meu pentru că făceau filme împreună, deci ei se întâlneau și se salutau şi se îmbrățișau. Nici Dario [Argento] nu era, fiindcă vorbim despre o perioadă în care se făceau 250 de filme pe an. Puteau să cheme un regizor pentru un tip de film, un regizor pentru un altul. Tatăl meu era foarte bun prieten, de exemplu, cu cel care făcuse I vampiri, Riccardo Freda. Un mare regizor după spusele tatălui meu care lucrase ca operator şi cu Francisci şi lucrase şi cu Steno. Eu, legat de perioada aceea, nu am auzit vorbindu-se despre vreo competiție.

Tu, Lamberto, ai debutat abia în 1980, cu Macabro, după ani buni în care ai fost regizor secund pentru Mario Bava, Dario Argento şi Ruggero Deodato .

Multă vreme eu nu m-am fi gândit vreodată să fac film iar

Demons (1985)

primul motiv e acela că, încă de când eram copil, chiar dacă nu pare, am fost un timid. Primele dăți în care - pe la vârsta de 5 ani - tatăl meu a reușit să mă târască după el pe platouri, m-am simțit rău timp de câteva zile, pentru că vedeam platoul de filmare ca pe un infern... plin de lume care se mișca, care țipa, iar asta pe mine mă deranja. Apoi, crescând, devenisem un spectator, adică îmi plăcea să merg la cinema și să vad filme. Şi având un tată care era regizor, după aia am început să merg şi pe platourile de filmare cu un alt spirit. Nu știu cum dar, de la o zi la alta, uitându-mă cum se fac filmele, am devenit asistent terț, apoi secund și apoi asistent principal... dar odată ce am început să fac filme cu tatăl meu mi-a fost limpede că era important să tai cordonul ombilical. Şi atunci cu oamenii pe care i-am cunoscut am început să lucrez publicitate, dar nu ca regizor ci tot ca asistent şi de acolo am trecut apoi la realizarea de filme cu diferiți regizori dintre care voi continua să îmi amintesc de Ruggero Deodato, cu care am făcut trei filme datorită cărora am cutreierat lumea iar experiența acumulată de mine ca asistent al lui m-a ajutat să înțeleg multe lucruri. Nu uit însă nici de cele două filme făcute ca asistent al lui Dario Argento, Inferno și Tenebrae.

Cinci ani s-au scurs până să faci Dèmoni...

Demoni rămâne cu siguranță unul din filmele mele preferate după mai bine de 30 de ani dar, înainte de el şi după Macabro, am mai făcut La casa con la scala nel buio, apoi Blastfighter și după aceea Rosso nell’oceano. Deci am ajuns la Dèmoni când aveam deja o anumită experiență căci patru filme nu sunt puține şi toate au fost plăcute sau bine primite în Italia și în străinătate. [...]

Citiţi interviul integral cu LAMBERTO BAVA pe www.zilesinopti.ro

TEXT DE HORIA GHIBUȚIU Eat&Drink

Rața fără varză 5 terase din țară unde mănânci paste bune Ce le place gangsterilor 5 terase din țară cu un vin bun

Efectul pandemiei asupra mâncării

Redeschiderea restaurantelor poate fi un pas spre revenirea la normalitate doar dacă am învățat ceva în aceste luni de fiere.

La șase luni de la instaurarea unor restricții care ne-au schimbat stilul de viață, redeschiderea, începând cu 1 septembrie, a restaurantelor și cafenelelor în interiorul clădirilor, inclusiv în cazul unităților de cazare, poate fi un indiciu al revenirii la normalitate, cu indispensabila condiție ca toți, producători și consumatori, să fi învățat ceva în această perioadă.

N-am să enumăr aici o suită întreagă de argumente care demonstrează că, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, ne lipsește educația culinară. În plus, la generalizări și la pase cu călcâiul suntem campioni zonali. Zic doar că, înainte de a deschide șampania pentru a celebra faptul că putem merge din nou la resturant, s-ar fi cuvenit să medităm puțin la ceea se s-a întâmplat în această perioadă sub aspect gastronomic.

De voie, de nevoie, cei din mediul urban ne-am raliat la cele două mari schimbări petrecute în plan culinar: am gătit mai mult acasă și am apelat la comenzi online. Adi Hădean, un Chef pe care-l prețuiesc nespus, sintetizează astfel trendurile pandemiei: „Ce e rău în a mânca acasă? Nimic, desigur, mai ales dacă mănânci ce ai gătit tu. Nu-i rău nici să mănânci mâncare comandată/livrată sau takeaway, dacă poţi face asta în mod conştient. Ceea ce se întâmplă tot mai puţin, judecând după cursa nebună a aplicaţiilor care se întrec să livreze mai repede, mai ieftin. Apeşi un buton şi capeţi în schimb promisiunea că într-o oră vei mânca mâncare caldă. Da’ eu nu aş mai numi-o mâncare. Aş numi-o nutreţ livrabil, cu tot respectul pentru nutreţ”.

Dar dacă modul în care e preparată sau procurată mâncarea s-a schimbat, permiteți-mi, de dragul conversației, să pun câteva întrebări nevinovate: noi ne-am schimbat? Am înțeles că o mâncare foarte bună nu înseamnă o porție foarte mare? Ne-am consolat că nici cel mai bun serviciu de livrat din lume nu ne poate aduce mâncarea la temperatura ideală, la care aceasta e servită în restaurante, și că rața pe varză ne vine invariabil acasă varză pe rață, după ce a traversat orașul? Am aflat că bucata de carne făcută în bucătăria de la domiciliu n-o poate concura pe cea de la restaurant, întrucât nu se compară procedurile de depozitare, macerare, selectare, secționare, prezentare? Am priceput noima pentru care un fel principal are nevoie de timp pentru a ajunge pe masă, deoarece nu suntem la fastfood? Înainte de a acuza că ni s-a servit în ciorba de azi friptura de ieri, ne-am gândit că același vin poate fi diferit ca preț la restaurant față de cel luat de la raft, întrucât cineva ni-l servește, îl desface, îl prezintă la temperatura care trebuie, îl recomandă, îl acompaniază cu felul de mâncare potrivit?

În pandemie, ne-am adaptat, inclusiv culinar, cum am putut. Dar acum e timpul să revenim la o veritabilă normalitate, nu la cea de dinainte. Adică să înțelegem mai bine nu finețurile fine dining, ci cum a ajuns puiul în farfuria noastră.