19 minute read
LAS FIERBINȚI
MIRELA OPRIŞOR
Advertisement
Joci de mulți ani în serialul „Las Fierbinți”. Cum ți-a modelat acest lucru cariera și care crezi că este secretul succesului său?
Joc de aproape 10 ani în acest serial și pot spune că în tot acest timp am învățat ce înseamnă să fii profesionist, să ai o viață ordonată și cât se poate de liniștită. Am învățat că poți să te trezești în fiecare zi la 05:00, să înveți textul la virgulă, să stai 12 ore la filmare, să faci parte dintr-o echipă și atâtea alte lucruri care țin de această meserie. Până la succes e drum lung.
Ai o mulțime de fani, datorită rolului din „Las Fierbinți”. Cum decurge interacțiunea ta cu ei? Și ți-e cumva teamă că lumea va ajunge să o cunoască mai mult pe Aspirina decât pe Mirela Oprișor?
Din fericire am o mulțime de fani cărora le mulțumesc din suflet. Fani care mă urmăresc la televizor, dar și la teatru, care îmi scriu gânduri bune pe rețelele de socializare și care mă așteaptă și după spectacol. Nu, nu mi-e teamă că o să rămân în memoria lor ca Aspirina, s-au văzut cazuri mai celebre care au supraviețuit.
Ce ai fi făcut dacă nu reușeai ca actriță? Ce alt job crezi că ți s-ar potrivi?
Dacă m-aș fi născut după anul 2000, poate că aș fi ales design interior, sau aș fi devenit chef.
Ce părere ai despre feminism? Te întreb pentru că la noi sunt multe actrițe care strâmbă din nas când aud de feminism?
„Feminismul este doctrina teoretică și de acțiune care revendică lupta împotriva inegalității de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea și extinderea rolului și drepturilor sale.” Cam asta înseamnă feminismul, probabil unele doamne nu înțeleg sau nu știu despre ce este vorba. Da, mă deranjează când sunt plătită mai puțin decât un bărbat, mă deranjează faptul că bărbații sunt promovați altfel, mă deranjează multe și toate legate de muncă.
Uite, chiar zilele trecute o colegă era foarte supărată pentru că a fost solicitată să facă o voce pentru o reclamă, a semnat contractul, a înregistrat și după a fost sunată să i se spună că CEO-ul nu vrea o voce feminină și să se ajungă la o înțelegere. Nu știu cum este în alte țări, dar la noi este și o să fie la fel de greu, pentru că plutește misoginismul în aer și de cealaltă parte, femeia româncă a fost învățată să-i pună mai întâi bărbatului în blid mâncarea, chiar dacă la masă mai sunt copii, de exemplu.
În 2011 ai primit premiul Gopo pentru cea mai bună actriță. Ce a însemnat asta pentru cariera ta?
Pentru mine a însemnat o seară și un premiu care stă pe post de bibelou, atât.
Spune-ne, te rog, care sunt ultimele 3 filme pe care le-ai văzut și care te-au impresionat și pe care le-ai recomanda mai departe.
Să aleg trei din atâtea filme bune, cam greu. Voi spune „Il Postino”, „Cinema Paradiso”, „Non Ti Muovere”. Din întâmplare, toate filmele menționate sunt italienești. Vizionare plăcută!
Ai o mulțime de fani, datorită rolului din „Las Fierbinți”. Cum decurge interacțiunea ta cu ei? Și ți-e cumva teamă că lumea va ajunge să o cunoască mai mult pe Gianina decât pe Anca Dumitra?
Nu mi-e teamă de nimic, nu mă deranjează nici dacă oamenii mi se adresează în primă instanță cu „Gianina”. Dacă văd că bucuria e așa de mare încât încurci numele actorului cu numele personajului, nu mă deranjează. Însă, dacă simt o urmă de sarcasm sau ironie spre răutate, atunci, da, am o problemă. De obicei interacțiunea decurge foarte bine, în sensul că mă bucură bucuria lor și este un schimb de energie care te face să mergi mai departe, să creezi mai mult și să ajungi la inimile oamenilor cât poți de frumos în continuare. Sunt o mulțime de oameni care ne urmăresc, care poate așteaptă fiecare episod în parte cu nerăbdare. Primesc foarte multe mesaje și mă bucur că pot să schimb păreri cu telespectatorii.
Cum îți dorești să evolueze cariera ta? Îți dorești mai mult roluri în alte seriale sau în filme artistice. Sau poate mai mult teatru sau roluri în filme străine?
Am gustat din toate câte puțin, de asta spun că sunt recunoscătoare și fericită că mi s-a dat șansa asta - Dumnezeu a avut grijă să le încerc pe toate. Nu pot face o alegere, îmi place teatrul, ador scena, dar îmi place foarte mult și camera de filmat. Așa că, dacă m-ai întreba ce-mi doresc pe mai departe ți-aș spune că m-aș dori să activez la fel de frumos, bine și mult în toate
ANCA DUMITRA
cele enumerate. Sper să nu sune egoist, dar îmi doresc să evoluez cât mai mult și să trăiesc cât mai multe vieți închipuite.
Cum te raportezi la mișcarea #metoo și când crezi că va apărea și la noi ceva similar?
Nu cred că este vreo întârziere, e precum Covid-ul, cam în aceeași perioadă ne afectează pe toți. La fel și cu mișcarea asta. E prezentă și la noi sub o formă sau alta. Eu mă raportez la ea cinstit, sunt o tipă foarte directă, în ideea în care, dacă simt că ai întrecut o limită, vei fi avertizat instant. Nu tolerez asta.
Spune-ne, te rog, care sunt ultimele 3 filme pe care le-ai văzut și care te-au impresionat și pe care le-ai recomanda mai departe.
„Malcolm and Mary” este un film pe Netflix care m-a cucerit, cu Zendaya, de care știam, dar nu văzusem niciun film cu ea, și cu băiatul lui Denzel Washington. Este un film foarte bun din toate punctele de vedere: scenariul, imaginea, actorii sunt atât de „prezenți”. Vă recomand să îl urmăriți. Totodată am văzut un film apărut în toamna anului trecut, tot pe Netflix, „Pieces of a Woman”, este o poveste puternică, emoționantă, știu că m-a răscolit la un nivel profund. Senzațional, a reușit să-mi smulgă ceva lacrimi, recomand cu tot dragul. Iar al treilea, un film vechi, foarte bun, pe care l-am revăzut, realizat de Fellini, „Nopțile Cabiriei”.
în cimentarea noii personalități Psihopați și victime. Natascha Kampusch, "3096 de zile" "3096 de zile" e mărturia fatidică de 2 martie 1998, obediente. La fel ca naziștii sau ca cutremurătoare a unui om ziua când principiile unei fanaticii monoteismelor, Wolfgang simplu, rezistent, care nu vrea să ideologii inumane sunt puse P. este un căutător al purității: fie privit ca o victimă. Natascha în practică prin răpirea unui fizice și morale. Kampusch supraviețuiește copil. La început, Wolfgang După ce se eliberează de una unui coșmar interminabil, nu o agresează fizic pe fetiță, singură, Natascha se confruntă întins de-a lungul a opt ani și dar o izolează într-un buncăr, cu alte revelații: indiferența câteva luni, fără dorințe vane de o îndoctrinează, o spală oamenilor, dorința lor de a o răzbunare, fără resentimente. pe creier, o condiționează cantona în rolul de victimă și Wolfgang P. este un caz de negativ și pozitiv. Odată cu obsesia maniheistă a separării manual al psihopatologiei: prima menstruație, coșmarul albului de negru, a binelul de admirator înfocat al lui Hitler fetei se acutizează: începe o rău. Pentru Natascha, binele s-a (păstrează acasă un exemplar altă etapă a relației victimă- amestecat întotdeauna cu răul, iar din "Mein Kampf"), detractor răpitor. Seducătorul paternal disocierea lor ar presupune noi al femeii lascive (în timp ce își se transformă în torționar, motive de suferință. Iar fata de venerează mama-întruchipare stăpân al unui singur sclav. optsprezece ani vrea să privească a perfecțiunii), al evreimii Copilul devenit femeie incită la noua viață cu seninătate, nu cu conspiraționiste, adulator ură prin simpla apartenență la înverșunare. La finalul lecturii am al terorismului (jubilează la gen. Natascha este rebotezată, avut impresia/intuiția că oricare căderea turnurilor gemene). noul nume trebuie să delir istoric al ideologiei este, de Patologia acestui om rămâne reprezinte un pas înainte în fapt, patologia unui om extinsă la în stare latentă până în ziua suprimarea vechii identități și nivelul unei întregi societăți.
poveștișoptite
meniulcupoveștișoptitedisponibilpewww.teatrulgong.ro
SCHWARZ GRAPHIC CREATIVE PRINTING
www.vreau-print.ro
CITYZEN Povești din culise
Aș vrea să vă spun ceva. Se poate?
Povestea spune că, în 1991, Iulian Vișa a venit din îndepărtata Danemarcă pentru a deveni director al Teatrului din Sibiu. Au fost mari schimbări și minuni teatrale, nemaivăzute până atunci! În 1992 avea să se joace „Chang eng”, în regia aceluiași Iulian Vișa, inspirat din textul suedezului Göran Tunström. Actorii principali: Virgil Flonda și Constantin Chiriac. Și așa s-au născut poveștile despre prietenie, credință și miracole. Tot povestea mai spune că Tunström însuși a fost de față la o reprezentație. Încântat fără seamăn, i-a spus lui Constantin Chiriac: „Mi-a plăcut mult spectacolul, iar în seara asta voi crede că ești copilul meu din flori. Cere-mi orice.” Și uite așa imposibilul a devenit posibil și călătoriile teatrului sibian au mai scris o filă... Astfel, în august 1992, Constantin Chiriac a poposit la Dramaten, în Stockholm, în teatrul unde lucra nimeni altul decât Ingmar Bergman. Timp de o săptămână, această scenă a găzduit recitaluri în engleză din poeziile lui Carl Sandburg și Marin Sorescu, adaptate și traduse de Mircea Ivănescu. „I would like to tell you something. May I?” – s-a auzit pe scena de la Dramaten la începutul fiecărui recital. „Yes, you may!” – a venit seară de seară răspunsul spectatorilor. Între întrebarea actorului și reacția celor din sală o taină se înfiripa! O taină de iubire și înțelegere, dincolo de sensuri și culturi, de înghețul tracului și crevasa memoriei. Și știți de ce? Pentru că, atunci când ești pe scenă și știi că marele Bergman te ascultă și-ți simte emoția, devii un vrăjitor. Cuvintele, modulațiile vocii primesc timbrul și culoarea necesare, iar întâlnirea are loc. Și devii unul dintre cei mari! Emoția și iubirea sunt singurele adevăruri ale unui actor. Ele se propagă în unde care mișcă suprafața inimii. Așa se naște admirația. Să nu fie asta cea mai importantă lecție pe care orice actor o poate învăța vreodată?
Neo-Disco. analog. electric. Surprizele lui 2021
Începutul lui 2021 ne relevă albume tributare esteticilor trecutului, pline de mesaje anti-deviceuri și rețele de socializare. Fie că avem de-a face cu instrumente electronice, orchestre clasice sau chitare cu distors, muzicienii îmbină sunetul prezentului cu limbajul trecutului, într-un revival puternic și de-a dreptul surprinzător.
Steven Wilson - The Future Bites
“Cumpără acum, pierde-ți controlul!”, remarcă fostul lider al grupului britanic Porcupine Tree. Ba mai mult, l-a cooptat și pe mult mai faimosul Elton John într-o tiradă împotriva consumerismului și a atașamentului față de tehnologie. Dacă scriitorii science-fiction ai secolului trecut își imaginau sfârșitul lumii venind din ochii unor roboți ce “scuipă” laser, iată că prezentul îi contrazice, cei ce ne controlează acum nefiind giganți de metal, ci agloritmii inocenți ai rețetelor de socializare. Astfel, Wilson se “înarmează” cu sintetizatoare și beat-uri electronice pentru a arunca un semnal de alarmă într-o lume blocată cu ochii în telefoane. Cine ar fi crezut că neo-disco-ul și distopiile futuriste merg atât de bine împreună?
Weezer - OK Human
Cu un titlu care ironizează celebrul album al britanicilor Radiohead, cel mai recent material discografic al formației Weezer este tributar esteticii muzicale a anilor ’60, omagiind experimentele stilistice ale celor de la Beach Boys sau Beatles. Înconjurat de o orchestră formată din 38 de muzicieni, liderul Rivers Cuomo plonjează într-un discurs anti-tehnologie, fiind profund inspirat de experiențele trăite în timpul carantinei. Înregistrat în mod analog, melodios și melancolic, albumul reprezintă o întoarcere la libertatea creativă ce a marcat deceniul hippie. Îmbrățișând pop-ul infantil cu seriozitatea orchestrei clasice, Weezer construiesc un material discografic digerabil, memorabil și de-a dreptul oldschool.
Foo Fighters - Medicine At Midnight
“Ce seamănă toboșarul din Nirvana cu solistul din Foo Fighters!’’, remarcau amuzați odinioară internauții în comentariile clipurilor de pe YouTube. Lăsând gluma la o parte, câți muzicieni au reușit să-și construiască duble cariere în industrie, schimbând atât instrumentele cât și rolurile creative? Toboșarul-solist Dave Grohl se numără printre puținii norocoși care se pot mândri cu o asemenea realizare, iar noul an îl găsește conducând mașinăria Foo Fighters pe tărâmurile chitarelor electrice și al corurilor gospel. Violent și fredonabil, noul album rollercoaster al americanilor surprinde prin energie și voie bună. De altfel, febra disco i-a acaparat și pe cei șase, ritmurile fiind delicioase și dansabile, tributare zilelor de glorie ale anilor '70.
a Case Of Joni - 50 de ani de Blue
De la timbrul incofundabil al Ellei Fitzgerald până la non-conformismul lui Stevie Nicks, istoria muzicii secolului XX relevă extraordinare personalități feminine ce au modelat felul în care arta sunetelor este trăită, interpretată și compusă.
foto © Gijsbert Hanekroot (Redferns)
Deși a crede că talentul unui muzician constă doar în abilitatea sa de a crea muzică sau versuri, harul artistic se manifestă în diverse forme, iscusința componistică fiind doar una dintre ele. Nu de alta, dar ghidându-ne după acest mindset, am răpi importanța unor figuri legendare precum Diana Ross sau Whitney Houston, ce nu au compus vreodată piesele care le-au adus succesul.
Nu putem, însă, să nu remarcăm autenticitatea cu care un cantautor își interpretează propriile melodii, iar JONI MITCHELL este un exemplu de artist ce s-a aflat mereu în “spatele” operelor sale. Când “febra” compozitorilor-interpreți a acaparat Statele Unite la începutul anilor ’70, nimeni nu se aștepta ca originala canadiană să dea peste cap convențiile și să îmbrățișeze muzica cu versul chiar mai bine decât Dylan.
După ce și-a căutat adevărata voce timp de trei materiale discografice (acusticele Song To A Seagull, Clouds și Ladies Of The Canyon), Mitchell găsește echilibrul perfect între pasaje fredonabile și armonii surprinzătoare în LP-ul BLUE, magnum opus care, anul acesta, împlinește
onorabila vârstă
de 50 de ani. Sub umbrela refrenelor memorabile, artista îmbracă materialul discografic în trăiri sincere de dor și melancolie, dând naștere unui veritabil carusel de emoții.
De fapt, aceasta este principala caracteristică a creației lui Mitchell, rar întâlnita abilitate de a se destăinui atât de ușor unui ascultător anonim. De la versurile piesei Little Green, compusă pentru fiica sa dată spre adopție cu doar câțiva ani înainte, până la sfâșietoarea baladă A Case Of You, albumul poartă publicul prin călătoria autodescoperirii, adeseori dureroasă dar întotdeauna benefică. Iubirea, subiect atât de abuzat în arta sunetelor, este tratată cu maturitate și detașare, departe de clișeele cu care muzica pop și-a obișnuit ascultătorii. În galeria marilor creații discografice ale secolului XX, Blue rămâne la loc de cinste, reprezentând
o adevărată lecție în compoziție
și introspecție. Sinceritatea cu care Joni își sculptează piesele a lipsit mai mereu în industria muzicală, și poate de aceea, succesul masiv a ocolit-o pe artistă pe tot parcursul carierei. Joni Mitchell nu a umplut niciodată stadioane și nici nu a avut videoclipuri difuzate obsesiv pe MTV, dar muzica sa reprezintă în continuare soundtrack-ul unor generații întregi de artiști, visători și melancolici.
Spaţiul şi timpul lui
SOPHie BarKer
foto © John Lander
Sophie Barker, una dintre cele mai proeminente artiste ale scenei Indie britanice, a intrat în atenţia publicului larg acum două decenii în calitate de co-autoare şi interpretă vocală - alături de Sia - a superhiturilor Destiny şi In the Waiting Line lansate de grupul de Downtempo Zero 7, dar şi a colaborărilor cu artişti EDM precum Grooverider sau Groove Armada. De atunci, Sophie Barker s-a constituit progresiv şi fără ostentaţie într-un established brand solo care transcende nişa Electro printr-o creaţie muzicală inclasificabilă în care Folk-Rock-ul se regăseşte deseori alături de Downtempo iar accentele psihedelice pot convieţui cu inflexiunile Soul. Sophie Barker compune piese memorabile cu o lejeritate uimitoare însă refuzul compromisurilor în quest-ul ei pentru muzicieni ideali ca însoţitori într-o etapă sau alta a evoluţiei sale artistice o face relativ scumpă... la ascultare, cu numai patru albume personale scoase din 2005 încoace. Ultimul, Neon Lines, datează din 2019 şi conţine remixuri Dance lucrate cu echipa de producători de la DeepDownDirty. Orice planuri de viitor ar fi avut Sophie după aceea, au trebuit revizuite în mod radical datorită pandemiei. Despre ce s-a schimbat în ultimul timp în perspectiva asupra vieţii a unei creatoare din undergroundul artistic londonez, captivă a unei metropole în lockdown prelungit, aflaţi în rândurile următoare...
Sophie, cum sau când s-a operat switch-ul spre Downtempo? Căci pentru mulţi oameni ai rămas asociată cu acest gen de muzică electronică.
Downtempo-ul a venit odată cu descoperirea de către mine a muzicii electronice pe când aveam 20 şi ceva de ani. Mă îndrăgostisem la prima vedere de un tip activ în spaţiul Drum and bass ce avea platane 1210 şi care m-a lăsat să mă joc cu ele, aşa că am început să mixez Techno-trance când abia împlinisem 23 de ani. Doar după o săptămână de învăţat cum să fii DJ aveam deja o mulţime de angajamente, dar făceam asta doar ca să mă distrez atâta vreme cât pasiunea mea rămânea compusul muzicii.
foto © John Lander
Acele influenţe au alimentat însă dragostea mea pentru muzica electronică ambientală. La 25 de ani eram sub contract cu Sony într-o trupă feminină [Sirenes, duo-ul cu Kate Holmes – n.r.] care interpreta Dub electronic, de care m-am despărţit [în 1997, după 3 single-uri lansate – n.r.] relativ repede fiindcă nu aveam aceeaşi viziune, apoi am colaborat cu Groove Armada [la Vertigo, LP-ul din 1999 al duoului britanic de Electronica – n.r.], pentru ca, la sfârşitul anilor ’90, să mă asociez muzical cu Zero 7. Am refuzat întotdeauna să fiu etichetată sau închisă într-o cutiuţă stilistică şi de asta probabil călătoria mea a fost una îndelungată. Nu există o muzică pe care să o prefer alteia. Îmi pun toate influenţele muzicale în orice compun şi interpretez, şi de aici rezultă un hibrid între sound-uri multiple. [...]
Earthbound, Seagull, Break the Habit, Neon Lines, patru albume personale care îţi definesc evoluţia deopotrivă ca artist şi ca om. Vorbeştemi un pic de stadiul vieţii în care se afla Sophie Barker în perioada realizării fiecăruia dintre ele.
Viaţa este un proces foarte profund şi subtil şi pentru că am realizat totul pe cont propriu, cu foarte puţin ajutor din partea industriei, a trebuit să fac faţă multor limitări, inclusiv aceleia impusă de lipsa banilor. A fost nevoie de câţiva ani ca să ajung să fac cunoştinţă cu producători şi compozitori care erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, deci a fost si un proces foarte costisitor din punct de vedere emoţional. Deseori te izolează într-o asemenea măsură încât ajungi să nu îţi mai găseşti locul dar, din fericire, muzica a continuat în permanenţă să-mi vorbească şi o face şi în prezent, cu mai multă sinceritate chiar decât cei mai mulţi oameni. Este ca un fir director despre care ştiu că va fi întotdeauna acolo. Te provoacă să rămâi integru şi, în egală măsură, consistent şi totuşi dinamic.
Totuşi, cum te reflectă albumele? În câteva cuvinte...
Earthbound [2005] - Legată de pământ.
Seagull [2011] - A avea o perspectivă diferită, a vedea lucrurile de sus, de deasupra.
Break the Habit [2017] - Eliberarea de ego-ul tău şi al celorlalţi, astfel încât să poţi simţi totul, de sus până jos.
Neon Lines [2019] - Sunt toate celelalte frecvenţe şi dimensiuni care ne înconjoară şi pe care nu le percepem decât atunci când ne eliberăm pe noi de noi înşine.
Nu ai fost tentată de mainstream precum prietena ta Sia Furler din anii cu Zero 7, ce a ales calea unei muzici mai accesibile publicului larg şi este acum o supervedetă Pop?
Am compus o mulţime de cântece Pop şi o iubesc şi o respect enorm pe Sia dar eu nu am nevoie să fiu vizibilă în mainstream pentru ca muzica mea să se facă auzită. Am făcut această alegere cu mulţi ani în urmă, să păstrez uşa deschisă pentru orice fel de muzică şi, în acelaşi timp, să fiu liberă să călătoresc neîntrerupt prin lume şi să ajung oriunde, cu conştiinţa faptului că oamenii vor asculta muzica mea. Pentru mine asta înseamnă succesul personal şi încă depun eforturi ca să îl dobândesc. [...]
Citiţi interviul complet cu SOPHIE BARKER pe www.zilesinopti.ro
Another Round
(2020, r: Thomas Vinterberg)
Another Round, cel mai
recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal,
este un must see, fiind creditat cu şanse mari la Premiile Oscar şi la Globurile de Aur 2021. Drama a fost lansată internațional în cadrul celei de-a 73-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes şi, în funcţie de situaţia epidemiologică şi de numărul de cinematografe deschise, filmul distribuit de Bad Unicorn va rula pe ecranele din România începând cu luna martie cu titlul ÎNCĂ UN RÂND.
Alături de Mads Mikkelsen, Thomas Vinterberg îi aduce pe marile ecrane pe Thomas Bo Larsen și Lars Ranthe (The Hunt), dar și pe Magnus Millang (The Commune, The Command). Cei patru prieteni, toți profesori la liceu, decid să pună în practică teoria unui psiholog norvegian conform căreia oamenii s-ar fi născut cu un deficit de alcool în sânge și că un consum moderat ne deschide mințile, ne face mai creativi și mai relaxați. Încurajați de această teorie, Martin și trei prieteni de-ai săi, toți profesori de liceu blazați, pornesc un experiment de a menține un nivel constant de ebrietate de-a lungul zilei.
Dacă Churchill a câștigat cel de-al Doilea Război Mondial luptând prin aburi denși de alcool, cine știe ce ar putea face câteva guri pentru ei și elevii lor?
Primele rezultate sunt îmbucurătoare, iar micul
proiect al celor patru profesori
se transformă într-un veritabil studiu academic. Atât orele, cât și rezultatele acestora continuă să se îmbunătățească, iar gașca se simte din nou în priză! Pe măsură ce paharele sunt date peste cap, unii dintre participanți văd un progres continuu, în timp ce alții o iau razna. Devine din ce în ce mai clar că, deși alcoolul a alimentat rezultate nemaipomenite de-a lungul istoriei, anumite acțiuni îndrăznețe au consecințele lor.
În decembrie 2020, Another Round a fost marele câștigător la
European Film Awards
unde a obținut trofeele pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Thomas Vinterberg), Cel mai bun actor (Mads Mikkelsen), Cel mai bun scenariu (Thomas Vinterberg & Tobias Lindholm).
