PODCAST

Renegades: BARACK OBAMA & BRUCE SPRINGSTEEN

foto © Rob DeMartin - Spotify

Pe Spotify a devenit disponibil de curând un podcast extrem de special, Renegades: Born in the USA, special fiindcă protagoniştii seriei sunt două icon-uri ale Americii contemporane, fostul Preşedinte al Statelor Unite şi câştigător al Premiului Nobel pentru Pace, Barack Obama, şi superstarul Rock-ului american, supranumit de compatrioţi ‘The Boss’, Bruce Springsteen. Din start premisa unor dialoguri despre diferenţa dintre ‘visul american’ şi ‘realitatea americană’ din perspectiva evenimentelor recente (cazul Floyd, pandemia) este incitantă, având în vedere experienţele de viaţă radical diferite ale interlocutorilor, care însă, aparent paradoxal, i-au condus spre concluzii asemănătoare. Căci, altfel, ce ne-ar mai putea zice despre cât de mult iubesc ei America şi n-au făcut-o deja în sute de speech-uri şi în zeci de albume vândute în milioane de exemplare?

Prietenia dintre The Chief şi The Boss s-a cimentat în decursul mai multor întâlniri din vremea când Barack Obama conducea SUA (ep. Outsiders: An Unlikey Friendship), inclusiv o cină la Casa Albă împreună cu soţiile, în timpul căreia - clamează politicianul -, stând de vorbă la un pahar, au realizat că au multe în comun, că sunt ambii... “outsideri”?! Dacă ne gândim la averea, influenţa şi faima lor, e greu de înghiţit această autoetichetare, iar aflarea justificării sale e un alt motiv pentru care audiţia podcastului, fie ea şi fragmentară, este recomandabilă. Mai ales că liderul politic poate fi bănuit de un apetit în creştere pentru soft power, dat fiind contractul încheiat de compania sa (şi a lui Michelle) cu Netflix pentru proiecte menite să “educate, connect and inspire us all”. Nu e de mirare deci că îl auzim pe Obama comentând pe marginea muzicii (ep. Amazing Grace: American Music), aşa cum şi-a făcut deja publice preferinţele legate de filme şi cărţi.

Cât despre muzician, acesta e confortabil în poziţia de liberal alb deschis la minte care nu-şi reneagă comunitatea din care provine, vorbind candid - dar, evident, cu temele făcute de dinainte - despre mediul rasist în care a crescut (ep. American Skin: Race in the United States) ori despre percepţiile ca adolescent/ tânăr adult (ep. Born to Run: The Loss of Innocence) asupra unor evenimente majore din istoria SUA, de la războiul din Vietnam la aselenizare... “Fuck the moon landing, man”. Fiindcă subiectul nu putea fi evitat, există şi un episod dedicat banilor, în principal ‘fericirii’ pe care le-a adus-o ambilor lipsa lor în copilărie (Every Man for Himself: Money and the American Dream) dar nu se suflă însă nicio vorbă, de exemplu, de excursia din aprilie 2017 când Bruce Springsteen, alături de Oprah Winfrey şi de Tom Hanks, a fost invitat de Obama pe un iaht superluxos în Tahiti şi Bora Bora unde expreşedintele îşi scria memoriile. Să nu fim însă excesiv de cârtitori şi să ascultăm ce au de zis cele două vedete.

Film

Premiile Oscar 2021: Diversitate la superlativ şi dublă şansă pentru România

În fiecare primăvară fanii cinematografiei din toată lumea își îndreaptă atenția spre Hollywood, pentru Gala Premiilor Oscar. În fiecare primăvară fanii cinematografiei din toată lumea își îndreaptă atenția spre Hollywood, pentru Gala Premiilor Oscar. Anul acesta, mai mult ca oricând, românii vor Anul acesta, mai mult ca oricând, românii vor urmări ceremonia de decernare a premiilor urmări ceremonia de decernare a premiilor Academiei Americane de Film, cu pumnii Academiei Americane de Film, cu pumnii strânși pentru documentarul colectiv, regizat strânși pentru documentarul colectiv, regizat de Alexandru Nanau, care a scris istorie fiind de Alexandru Nanau, care a scris istorie fiind primul film românesc nominalizat la două primul film românesc nominalizat la două categorii: Cel mai bun documentar și Cel mai categorii: Cel mai bun documentar și Cel mai bun film străin.bun film străin.

Cea de-a 93-a ediție a Oscarurilor este Cea de-a 93-a ediție a Oscarurilor este difuzată live în noaptea de duminică, 25 difuzată live în noaptea de duminică, 25 aprilie, spre luni (2 a.m. ora României), iar aprilie, spre luni (2 a.m. ora României), iar ceremonia va avea loc în două locații, la Teatrul ceremonia va avea loc în două locații, la Teatrul Dolby și la Union Station din Los Angeles. Dolby și la Union Station din Los Angeles. Gala Gala va fi marcată de distanțare socială și va va fi marcată de distanțare socială și va avea aceleași măsuri de siguranță aplicate pe avea aceleași măsuri de siguranță aplicate pe un platou de filmare. un platou de filmare. Nu va exista conferință Nu va exista conferință video, laureatul fie se prezintă în persoană, fie video, laureatul fie se prezintă în persoană, fie Academia acceptă Oscarul în numele lui. Academia acceptă Oscarul în numele lui.

Avem, de asemenea, cele mai diverse Avem, de asemenea, cele mai diverse nominalizări acordate vreodată în istoria nominalizări acordate vreodată în istoria Premiilor Oscar, cu 9 dintre cei 20 de Premiilor Oscar, cu 9 dintre cei 20 de nominalizați din medii etnice minoritare. nominalizați din medii etnice minoritare. Academia a anunțat noi standarde de Academia a anunțat noi standarde de reprezentare și incluziune pentru producțiile reprezentare și incluziune pentru producțiile cinematografice care candidează la Oscarul cinematografice care candidează la Oscarul pentru Cel mai bun film. Acestea trebuie să pentru Cel mai bun film. Acestea trebuie să aibă într-unul dintre rolurile principale cel aibă într-unul dintre rolurile principale cel puțin un membru al unei rase, etnii sau puțin un membru al unei rase, etnii sau minorități subreprezentate, o mișcare minorități subreprezentate, o mișcare aspru criticată de mulți oameni din aspru criticată de mulți oameni din industria cinematografică. industria cinematografică.

Mank, drama alb-negru regizată Mank, drama alb-negru regizată de David Fincher, conduce cu 10 de David Fincher, conduce cu 10 nominalizări. În schimb, două nominalizări. În schimb, două femei au fost nominalizate pentru categoria femei au fost nominalizate pentru categoria Cel mai bun regizor – pentru prima dată când Cel mai bun regizor – pentru prima dată când mai mult de o femeie a fost selectată pentru mai mult de o femeie a fost selectată pentru acest premiu în istoria de 93 de ani a premiilor. acest premiu în istoria de 93 de ani a premiilor. Favorita Chloé Zhao este nominalizată pentru Favorita Chloé Zhao este nominalizată pentru regia Nomadland, iar britanica Emerald regia Nomadland, iar britanica Emerald Fennell este recunoscută pentru Promising Fennell este recunoscută pentru Promising Young Woman. Young Woman.

Șase actori și actrițe de culoare sunt Șase actori și actrițe de culoare sunt nominalizați anul acesta, egalând recordul nominalizați anul acesta, egalând recordul stabilit în 2017. Viola Davis este pe lista scurtă stabilit în 2017. Viola Davis este pe lista scurtă pentru rolul din Ma Rainey's Black Bottom, pentru rolul din Ma Rainey's Black Bottom, cea de-a patra nominalizare a carierei sale, cea de-a patra nominalizare a carierei sale, făcând-o cea mai nominalizată actriță de făcând-o cea mai nominalizată actriță de culoare din istorie.culoare din istorie.

Riz Ahmed este primul actor de origine Riz Ahmed este primul actor de origine pakistaneză care a obținut o nominalizare la pakistaneză care a obținut o nominalizare la Oscar și primul musulman din categoria Cel Oscar și primul musulman din categoria Cel mai bun actor, în timp ce Yuh-Jung Youn este mai bun actor, în timp ce Yuh-Jung Youn este

prima actriță sud-coreeană care a obținut o prima actriță sud-coreeană care a obținut o

nominalizare.nominalizare.

Regretatul Chadwick Boseman este Regretatul Chadwick Boseman este nominalizat postum la categoria Cel mai bun nominalizat postum la categoria Cel mai bun actor pentru rolul său final din Ma Rainey's actor pentru rolul său final din Ma Rainey's Black Bottom. Dacă îl va primi, va fi al doilea Black Bottom. Dacă îl va primi, va fi al doilea câștigător postum din această categorie după câștigător postum din această categorie după Peter Finch (Network) în 1976. Anthony Peter Finch (Network) în 1976. Anthony Hopkins scrie și el istorie la Oscar 2021, Hopkins scrie și el istorie la Oscar 2021, fiind cel mai în vârstă actor nominalizat la fiind cel mai în vârstă actor nominalizat la categoria Cel mai bun actor, pentru rolul categoria Cel mai bun actor, pentru rolul din The Father.din The Father. Suntem în era diversității, iar noile Suntem în era diversității, iar noile măsuri marcate de ideea corectitudinii măsuri marcate de ideea corectitudinii politice reflectă nevoia de deschiderea politice reflectă nevoia de deschiderea către progres, evident parte dintr-un către progres, evident parte dintr-un plan pe termen lung de schimbare plan pe termen lung de schimbare esențială în cinematografie. esențială în cinematografie.

MA RAINEY’S BLACK BOTTOM

Un film bluesy cu mult jazz în haine de vodevil

Despre excentrica Ma Rainey, influenta şi inovatoarea cântăreaţă de Blues de la începutul secolului XX şi una dintre primele interprete de culoare ce au înregistrat într-un studio, o legendă spune că a răpit-o pe mai tânăra Bessie Smith şi a învăţat-o să cânte Blues, iar altele vorbesc de orgii şi de relaţiile ei sexuale cu femei mai tinere. Adevărul s-a disipat în mit însă formidabila ei muzică a rămas, inclusiv piesa ce dă titlul filmului produs de Denzel Washington.

Datorită celor 5 nominalizări la Oscar, cine nu a văzut Ma Rainey’s Black Bottom (Netflix) şi-ar putea imagina că este o eventuală operă de artă cinematografică. Nu, nu este. E doar o piesă de teatru bine filmată ce se consumă practic în doar două spaţii, camera de repetiţii şi cea de înregistrări, ale cărei merite în categoriile Makeup & Hairstyling, Production Design şi Costume Design sunt amplificate conjunctural de o competiţie anemică în lipsa blockbusterelor şi de plot-ul ce presupune reconstituirea istorică în detaliu (Chicago-ul de acum un secol). Inexplicabilă rămâne însă absenţa nominalizării la Oscar a superbului

OST compus de reputatul saxofonist de Jazz

Branford Marsalis, a cărui rafinament dă o o identitate cu totul aparte filmului. Fiind adaptarea densei piese al lui August

Wilson jucată cu succes pe Broadway - cu Whoopi Goldberg în rolul lui Ma în distribuţia din 2003 -, Ma Rainey’s Black

Bottom nu este nici un Biopic cum s-ar putea crede, din care să aflaţi documentat importanţa vodevilului în naşterea Bluesului, ci o ficţiune în care se speculează un episod din cariera lui ‘Mother of the Blues’ (înregistrarea în studioul Paramount a piesei), puţinele datele bio regăsindu-se în puzzleul dramatic doar pentru a servi ranforsării elogiului adus unei personalităţi feminine de culoare esenţiale pentru artă, precum şi măririi impactului emoţional al lamentării minorităţii afro-americane.

Cele scrise mai sus sunt menite doar să ajusteze aşteptările spectatorului fiindcă, pe de altă parte, Ma Rainey’s Black Bottom străluceşte realmente prin superbele performanţe actoriceşti ale celor doi protagonişti, VIOLA DAVIS şi CHADWICK BOSEMAN, care îşi merită fără discuţie locurile printre nominalizaţii la Oscar. Ma Rainey (Davis) a reuşit să ajungă în vârf, beneficiază de recunoaştere şi respect, şi îşi impune cu o autoritate aproape brutală proprii termeni în relaţiile cu cei din jur, iar Levee (Boseman) e un june trompetist plin de sine şi de ambiţie care nu acceptă obedienţa şi chestionează tradiţia. Ea face muzică bucurânduse de prezent iar el cântă cu gândul doar la viitor. Pe fondul frustrărilor personale, o acţiune impulsivă se încheie cu uciderea vocii raţiunii. Fără ca asta să servească nimănui... mesajul e interpretabil.

Ma Rainey’s Black Bottom nu e un simplu film despre muzică, women empowerment sau despre contributia minorităţii de culoare la folclorul american, nu, e mai mult decât atât, mai complicat. Pune pe gânduri.

America prin ochii unui storyteller modern: CHLOÉ ZHAO

Chloé Zhao a observat, a studiat, a cercetat, a trăit și apoi a ecranizat povești autentice excepționale marcate de propriile experiențe. Cineasta, favorită la Premiile Oscar din acest an, a crescut la Beijing în anii 80-90 dar și-a petrecut viața de adult în America. Ea și-a găsit inspirația în peisajul dur, dramatic și neiertător al Vestului unde, în cele din urmă, a făcut cel mai bun film al generației sale, un portret tandru al vieții americane moderne: „Nomadland”.

O privire mai profundă asupra filmelor lui Chloé Zhao relevă faptul că ea s-a străduit mult timp să creeze filme despre grupuri subreprezentate, despre suferință, luptă și efort, narațiuni care nu se încadrează în stereotipuri americane de Hollywood. Primul ei film,

„Songs My Brothers Taught

Me” (2015), este un proiect de referință în cariera ei, un exemplu conștient al regizoarei și primul punct de analiză al American frontier, concentrat asupra poveștii unor Native Americans din Dakota de Sud, fără filtre superficiale. „The Rider”, al doilea film al cineastei, reinventează Western-ul și ecranizează America rurală, în care cowboyii moderni au o nouă identitate adaptată vremurilor actuale. Ea se întoarce în Dakota de Sud, același loc explorat inițial în primul film, pentru a surprinde povestea unui tânăr cowboy, numit Brady Jandreau, o luptă poetică și dureroasă a recuperării în urma unui accident grav la rodeo.

Pe de altă parte, „Nomadland” propune o altă expunere, cea a peisajului american industrializat, condus de consumerism și inegalitate. Ultimul film al lui Chloé Zhao încheie trilogia intimă de analiză a Americii, fiind o scufundare într-o meditație intimă asupra nomazilor care sunt adesea considerați rezultatul unui eșec social, spusă prin călătoria către vindecare a unei femei cuprinsă de durere. Frances McDormand întruchipează excepțional un personaj pentru care visul american a eșuat. Pe de altă parte, filmul este o poveste despre ‚America lui Trump’, portretizată în inima sa rurală și amenințată de liberalism, spusă prin ochii unor victimelor produse de un sistem care le-a oferit doar opțiunea individualismului. Stilul de regie al lui Zhao lasă în final un spațiu deschis de interpretare, nu judecă și nu laudă, nu oferă o perspectivă concretă, nici un final violent sau romantic.

Chloé Zhao a ecranizat trei fațete ale unei Americi în profunzimea ei, cu probleme economice, rasiale sau sociale, povestite de o imigrantă, la rândul ei, parte dintr-o minoritate. „Nomadland” nu este un accident în filmografia lui Chloé Zhao și sigur nu este favorit conjunctural la Oscaruri, profitând de corectitudinea politică și diversitatea adoptată de Academia Americană de Film. Cineasta a revizuit conceptul de American frontier, puterea limitării și încercarea unei imigrante de a găsi în America un loc numit acasă.

Berlinale 2021. Ce am păstrat

Am exagerat la Berlinale anul acesta. De luni până vineri mi-am programat să văd peste 30 de filme, majoritatea îngrămădite în program în primele zile. Mi-am dat seama de asta abia miercuri, când încercam să revăd un film la care luni renunțasem și descopeream ce putea să-mi scape, o declarație de dragoste adusă cinema-ului de către un regizor georgian ce locuiește în Germania.

La final de festival, când dai deoparte adrenalina și te uiți în urmă, rămân cu tine câteva filme, indiferent de metalul prețios cu care este poleit trofeul. Anul acesta au fost mai multe decât în 2020, un semn bun pentru ce urmează într-un context atât de dificil în întreaga lume.

Ca om ce lucrează pentru una dintre verigile a ceea ce este cinema-ul în România, m-am bucurat de premiul cu care Radu Jude s-a întors de la Berlin, suntem singura țară cu 3 urși de aur în ultimii 10 ani, o performanță uimitoare și meritul unor cineaști în pofida unui sistem care nu acordă importanței acestei industrii. Este uimitor cum o țară care sprijină atât de puțin cinematografia reușește să dea lumii filme despre care se va vorbi întreg anul. Suntem abia în luna martie a anului 2021 și cineaștii români au un Urs de Aur și două nominalizări la Oscar. Și nici o măsură post-pandemică de sprijin pentru producție, distribuție sau exploatare.

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” vorbește mult și în mai multe moduri despre ipocrizie. Despre mizeria pe care preferăm s-o ascundem sub preș și s-o poleim cu aur pentru a nu accepta despre noi cele rele și pentru a ne împopoțona cu cele bune. M-am bucurat când a câștigat la gândul că e un film care ar putea naște un dialog necesar, dar tocmai pentru că suferim de această meteahnă despre care chiar filmul vorbește, a născut doar lecții pe care neștiutorii atotștiutori le dau celor care îndrăznesc să aibă opinii diferite. Gâlceava din finalul filmului s-a mutat în social media, la un nivel mult mai tranșant și mai categoric. Un dialog care a murit înainte de a se naște.

Rămân din Berlinale cu un sentiment bun: o victorie pentru o echipă de oameni care cu mari eforturi a reușit să facă pe timp de pandemie un film, un merit al lor și al nimănui altcuiva. Nici măcar nu îndrăznesc să am o mândrie patriotică, meritul este 100% al lor.

Păstrez și o bucurie a unor filme bune din competiție, care sper să ajungă să fie văzute și în România, măcar în festivaluri, cele câteva care vor reuși să supraviețuiască. Pentru cinefili îndrăznesc să las și 3 titluri, în ordinea în care le-am văzut:

Memory Box, (R: Joana Hadjithomas, Khalil Joreige, Franța/Liban)

What Do We See When We Look at the Sky?/ Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? (R: Alexandre Koberidze, Germania/ Georgia)

Next Door / Nebenan (R: Daniel Brühl, Germania)

FILME & ROLURI

KATIA PASCARIU

„Mi s-a părut că filmul îi face dreptate și personajului”

KATIA PASCARIU este actrița care a dat viață personajului principal din lungmetrajul lui Radu Jude, Babardeală cu

bucluc sau porno balamuc, marele câștigător al premiului

Ursul de Aur în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin, fiind și singurul film românesc selectat pentru cea de-a 71-a ediție a Berlinalei. Babardeală cu bucluc ia forma unei satire sociale, o radiografie a societății românești pentru care tiparele de gândire generate de sistemul comunist au rămas, mai mult sau mai puțin, la gradul de reminiscențe cantonate în mentalul colectiv, pornind de la cazul unei profesoare care se confruntă cu prejudecățile comunității după ce un clip porno cu aceasta ajunge pe internet.

Katia ne-a oferit mai multe detalii despre rolul pe care l-a interpretat, provocările cărora le-a făcut față în timpul filmărilor și despre experiența participării la festival. Katia Pascariu este în prezent actriță a Teatrului Evreiesc de Stat, se numără printre fondatorii Centrului de Teatru Educațional Replika și este implicată într-o lungă serie de proiecte din sfera teatrului independent, majoritatea dintre acestea având relevanță socială. Pentru Katia, componenta educațională a demersului artistic este de mare interes, motiv pentru care personajul Emi, profesoara de istorie, a atras-o în mod special, încă de la început.

Katia, cum ai ajuns să faci parte din distribuția filmului lui Radu Jude?

Nu știu exact când a decis el că ar fi o idee bună, dar mă știam cu Radu și cu Ada [Solomon], pentru că ei sunt oamenii de film care vin la teatru și susțin teatrul independent. Ada sigur îl susține, iar Radu este interesat, cred, de multe dintre proiectele noastre de teatru politic, educațional, poate de noi ca echipe artistice și de tematicele abordate. Ne știam din contextele astea. Am mai fost la casting la două dintre filmele precedente a le lui Radu, unde am discutat, mi-a dat feedback, deci eram în relații bune, iar pentru asta m-a sunat și a zis că vrea să îmi propună un scenariu. Mi-a trimis scenariul și mi s-a părut foarte tare. După ce l-am citit, ne-am întâlnit și i-am zis că mă interesează. Pe urmă, sigur, am început să îi spun temerile mele și el mi le-a spus pe ale lui, a fost timp. Eu nu am făcut film, la cât am făcut se poate spune că nu am făcut. [...]

Unii spun că e o diferență majoră între actoria de film și cea de teatru. Tu ce crezi?

Cu totul diferit, nu. Până la urmă jobul meu e același, să înțeleg un personaj, să îi găsesc lucrurile specifice în funcție de ideile mele, dar în special în funcție de scenariu și de ideile regizorale, să înțeleg contextul în care se întâmplă, convenția e foarte importantă, dar sigur că sunt lucruri diferite... Radu a făcut o glumă în stilul lui, cum că filmul e un teatru mai prost [...]

Katia, cum ți-ai descrie personajul, pe Emi? Te întreb asta pentru că m-ar interesa ce te-a determinat pe tine să accepți rolul.

Filmul folosește situația excepțională în care se află Emi ca să vorbească despre mai multe lucruri, să zicem că e un pretext ca să creeze această satiră socială. Legat de personaj, pentru mine ca actriță, bănuiesc că e la fel pentru toți, ori că un personaj e mai special, ori că situația în care se află el este mai intensă și complexă, asta este mană cerească. Atunci, din start, mi s-a părut foarte provocatoare situația în care se află Emi și asta m-a atras. M-a interesat personajul pentru că e o profesoară de istorie și sunt extrem de interesată și preocupată de mediul educațional din România. Într-adevăr, sunt și părtinitoare, am întâlnit foarte multe cadre didactice în ultimii ani, mi s-a părut că filmul îi face dreptate și personajului, dar mai mult decât personajului, am simțit că filmul, printre altele, încearcă să pună în lumină și să facă dreptate unei categorii profesionale denigrate și hulite în spațiul public în ultimii ani, într-un mod total nedrept. Emi este, în primul rând, o femeie foarte ocupată pentru că e profesoară, mamă și soție, deci din start m-am gândit că e complicat să ții toate aceste aspecte într-un echilibru și să îți iasă toate bine. E inteligentă, e o profesoară foarte bună de istorie, pasionată, cred că e destul de orgolioasă, așa am perceput-o. Mi s-a părut că are acele date pe care o profesoară ar fi bine sa le aibă, adică răbdare, încearcă să vorbească clar și să comunice cu toată lumea, încearcă să treacă de aparențe, deci cumva mi se pare că e un om al prezentului, că înțelege foarte bine momentele, iar asta mi s-a părut foarte important. E o femeie sensibilă, dar care face bine față unei situații complicate, deci aș spune și că e destul de curajoasa și puternică. Astea sunt în general calități, am văzut mai mult calitățile.

Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o la filmări?

Pentru că în scenariu apărea o scenă de sex, inițial am crezut că aceasta o să fie. Sigur că înainte eram puțin stresată, dar noi am filmat prima oară scena de sex și nu a fost atât de provocatoare precum aș fi crezut. S-a petrecut într-un mod foarte lin și simplu, relaxant și reconfortant cumva, dar în special datorită celorlalți. [...] Am empatizat foarte tare cu Emi în starea în care se afla. Este singură împotriva multor oameni, la fel și eu, ca actriță, trebuia să fac față unei situații în care provocarea cea mai mare a fost să țin acest echilibru între ceea ce se întâmplă în interiorul personajului, care-s emoțiile ei, dorința de a fi înțeleasă și de colegi și pe de altă parte, trebuia să-și țină cumpătul, dar în special, nu știu cum se zice, la teatru se spune să treacă rampa.... să treacă sticla, cumva de asta cred că scena asta, care sigur e o treime din film, a fost provocarea cea mai mare la nivel actoricesc. [...]

Citiţi interviul complet cu KATIA PASCARIU pe www.zilesinopti.ro

eat&Drink

PIZZA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Hai să nu ne amăgim că pandemia ne-a făcut mai rafinați culinar sau mai aplecați spre cuptorul de acasă. Tot pizza am mâncat, băi nene.

Un studiu recent vine mănușă pe ceea ce era de așteptat în privința preferințelor culinare ale românilor în vremuri de criză sanitară. Dacă aveați vreun dubiu, pizza, burgerii, shaorma şi sushi au fost cele mai căutate mâncăruri pe internet, în perioada ianuarie 2019 - decembrie 2020. Practic, perioada acestei cercetări de piață arată că și când era vechiul normal, și în izolare, și în perioada de „așterne masa, că te deschizi, pune scaunele pe masă, că te închizi” ne-am comportat la fel: am comandat aceleași preparate de pe Internet. Sigur, se pot găsi multe explicații pentru supremația pizza: e ușor de făcut, ușor de cărat - nu te trezești cu varza peste rață căci curierul face cascadorii pe biclă - ușor de mâncat acasă, fără să cauți tacâmurile alea bune. Și să nu credeți că ne-am dat în vînt după hawaiiene și alte aluate decorate cu ananas: tot Carnivora, Quatro formaggi, Quattro stagioni au fost în top.

Sigur, produsele enumerate pot indica și o nostalgie față de un lifestyle pierdut - parcă alt gust are pizza la terasă, cu prietenii, decât una semi-rece pe care o înfuleci repede în timp ce stai pe Netflix sau pe HBO Go. Interesant, pe locul trei, după burgeri, vine „meniul zilei” - aici, chiar nu mai e vorba despre obișnuință sau preferințe, ci pur și simplu un calcul destul de prozaic: hai să nu ratăm o promoție. Pe locurile 4-5 sunt shaorma și sushi, clar indicii că ne-a lipsit ieșeala, abia pe șase venind ceea ce de fapt mâncăm cel mai frecvent, fie că suntem corporatiști, fie că suntem tradiționaliști: mâncarea gătită.

Nici aici nu suntem speciali, ca s-o zic pe aia dreapta. Nu ne deosebim foarte tare de britanici, de exemplu, o piață foarte specială. La ei, în pandemie, tot pizza a luat caimacul la vânzările pe Internet, urmată de meniul zilei, mâncare indiană, mâncare de pub, burgeri și mâncare chinezească. Ceea ce ne deosebește, însă, e ascenisunea, la ei, a mâncării gătite achiziționată din locuri neconvenționale. mai pe șleau, 79% dintre participanții la cercetarea de piață în cauză au luat mâncare gătită de la surse neînregistrate de mâncare - practic, oameni care gătesc acasă la ei și pentru alții sau Chefi din Social Media. Asta nu înseamnă că românii n-au auzit de o mamaie de la etajul trei la care se duc zilnic cu sufertașul, ci doar faptul că mamaia cu pricina, spre deosebire de Marea Britanie, nu și-a făcut încă site. La ei, fiindcă au un mic-mare avans față de noi, mai intervine și o problemă care ține de un anumit progres social. Respectă mamăile de la care luăm mâncare gătită ca la mama acasă, poate și fără bon, normele de igienă ale industriei? În acest caz, e o altă mâncare de pește, chit că e delicioasă și miroase apetisant.