ION POPESCU-GOPO, magicianul animației

Anul acesta, alături de clasicele festivități ce însoțesc începutul lunii mai, avem ocazia de a sărbători și un eveniment extrem de important pentru istoria artei și cinematografei: 100 de ani de la nașterea părintelui animației românești, Ion Popescu-Gopo.

Fiind unul dintre cei mai infuenți regizori și animatori din toate timpurile, aniversarea a 100 de ani de la nașterea sa reprezintă o oportunitate de a refecta asupra moștenirii pe care a lăsat-o, începând cu anii de formare și până la momentul în care a devenit unul dintre cele mai importante nume din istoria cinematografcă românească, și asupra impactului avut asupra generațiilor de artiști care l-au urmat, datorită creativității, perseverenței și curajului de a explora noi teritorii, teme și tehnici, ghidate în permanență de un motto clar: „minimum de mijloace, maximum de efcacitate”. (Interviu realizat de Ileana Perneș Dănălache, 1984)

Înainte de a activa în domeniile animației și flmului, artistul și-a început cariera în anul

1939, când, ca ilustrator pentru diverse reviste și ziare din România (precum Urzica sau Timpul), a început să deseneze caricaturi în care, alături de stilul grafc caracteristic, marcat prin trăsături simplifcate (linia aparent banală și rigidă) și prin combinarea culorilor și a texturilor (pentru a oferi dinamism și expresivitate), s-a regăsit și o abordare umoristică a subiectelor specifce naturii umane și modului în care societatea funcționa atunci (element continuat și în lucrările de mai târziu). Tot atunci, caricaturistul a început să se folosească și de pseudonimul GOPO, construit prin alăturarea numelor de familie ale părinților săi (Gorenco și Popescu).

Vorbind despre contextul în care a ales să pună, într-o lume dominată de efectul Walt Disney (cu care a fost comparat pe întreg parcursul carierei), în proiectele sale, în primplan teme și idei despre realitatea din jur, și nu elemente tehnice de înfrumusețare vizuală a artei, Gopo spunea: „Se trăia într-o perioadă puternic disneyană. În toate părțile se făceau eforturi pentru a-l ajunge sau depăși pe celebrul coleg de peste ocean. Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac flme anti-Disney. Deci frumusețe, nu, culoare, nu, gingășie, nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”

După ce în anii ‘40 a frecventat Academia de Arte din București, specializânduse în grafcă și pictură, în anii ‘50 a început să lucreze la Studioul Cinematografc din București, unde a înfințat secția de desene animate (lucrând alături de tatăl său, Constantin, care era pictor, și de fratele lui, Alecu, specialist în efecte speciale) și a realizat unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale.

În urma proiectelor precum „Albina și porumbelul” (‘51), „Marinică” (‘53) sau „Peștișorul cel isteț” (‘55), construite după modelul clasic al fabulei, și încercărilor experimentale specifce anilor ‘50 (când în animații au început să fe folosiți și actori), ca „Fetița mincinoasă” sau „Musca cu bani” (descrise în biografa sa ca find nereușite), în 1957 a apărut și faimoasa „Scurtă Istorie”, datorită căreia a câștigat Premiul Palme d’Or din cadrul Festivalului de Film de la Cannes și a devenit cunoscut în întreaga lume, scriitorul italian Giannalberto

Bendazzi vorbind despre o „revoluție gopiană” care contrazice majoritatea regulilor stabilite de industrie până în acel moment: „Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că flmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest flmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.” (Georges Sadoul) Filmul a fost realizat folosind tehnica de animație stop motion, care a necesitat o muncă extrem de detaliată, ce a durat aproape doi ani, imaginea mișcării find construită din peste 20.000 de cadre individuale. Un alt element legendar care și-a făcut apariția atunci este și Omulețul lui Gopo, personajul gol, cu cap alungit și trei fre de păr (construit din jocul de cifre 10=11, completat printr-un oval), care trece prin toate etapele evoluției istoriei până ajunge în cosmos și descoperă un nou loc în care își poate duce existența, rămas în sufetele iubitorilor de animație datorită liniilor și feței cu două puncte fxe, descrise de artist ca având „o naivitate ce evocă însăși copilăria omului”. Despre Omuleț (care a fost comparat și cu personajul lui Charlie Chaplin) și infuențele din spatele său, Gopo spunea:

„Saint-Exupéry face un lucru pe care și mie îmi place să-l fac: măsoară dimensiunea lucrurilor și a faptelor cu un metru sentimental, cu un metru psihic, cu un metru care aparține mai puțin ochilor și mai mult inimii. El poate face un prinț mai mare ca o planetă și poate adăposti un om într-o foare. Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. ”

Alte inovații din peliculă sunt desenul rigid (vizibil atunci când privim modul în care Omulețul își folosește mâinile, ce prind viață și contur doar dacă acesta are nevoie de ele), folosirea celuloidelor transparente, acoperite pe o parte de contur, iar pe cealaltă, de desene cu guașe, care oferă imaginii colorate umbre, lumini și pete (tehnică dezvoltată și din considerente economice) și trecerea de la clasicele sunete folosite până atunci în animație (clopoței, tobe) la o coloană sonoră ce amintește cu totul de universul cinematografc, datorită muzicii originale a compozitorului Dumitru

Capoianu: „Dacă flmul e o iluzie optică, atunci animația e o iluzie la pătrat.”

Gopo a continuat să producă animațiile sale originale, precum „7 Arte” (‘58), premiat la Festivalul de Film de la Tours, „Homo Sapiens” (‘60), câștigător al Marilor Premii de la Festivalurile de Film Karlovy Vary şi San Francisco, sau „Alo! Hallo!” (1962), iar pe lângă proiectele care i-au adus recunoaștere internațională din Italia, Germania, Franța, SUA și Cehia, el a produs, alături de activitatea sa ca artist plastic, grafcian și scenograf, scurtmetraje și documentare: „Colegii mă porecliseră găina cu ouăle de aur! Teama că nu voi mai lua premii cu flmele mele mă teroriza și am fugit în lumea flmului cu actori. ”

Ne amintim, astfel, și de „S-a furat o bombă” (‘61), „Pași spre Lună” (‘64) sau „Deaș f… Harap Alb” (‘65), în care regizorul s-a jucat cu ridicolul și caricatura, păstrând criticile subtile (prezente și în www.zilesinopti.ro animațiile din anii de după „Scurtă Istorie”) aduse problemelor sociale și politice din România vremii, relevante în contextul perioadei comuniste, când a fost nevoit să se supună cenzurii de stat și să își adapteze creațiile. Ion Popescu-Gopo a fost și unul dintre fondatorii

Asociației Cineaștilor din România, lucrările lui find amintite datorită simbolurilor, alegoriilor și umorului lor, în timp ce Premiile Gopo, dedicate moștenirii grafcianului, au luat naștere în anul 2007.

Fiind unul dintre cei mai importanți regizori români din toate timpurile și contribuind la dezvoltarea animației (văzută până în acel moment ca un mediu destinat celor mici) ca formă de artă și expresie, creațiile sale rămân încă relevante pentru lumea noastră, cea de astăzi. Așa cum scria Tudor Arghezi, „Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de Gopo, celebru și căutat de jur împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu numele derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până deunăzi în glumă și răspăr, până la prestigiul mondial.”