Ce ascultăm în luna mai

Vara ne bate la ușă, așa că e timpul să ne delectăm cu muzici noi, fe că vorbim despre pop dansant, folk intim sau pop-rock cu infuențe Americana.

Ed Sheeran - Substract

Prințul neîncoronat al folk-ului noului mileniu revine cu cel deal cincilea material discografc, deși infuențele acustice pare că l-au părăsit în ultimii ani.

Transformat într-o vedetă pop bine produsă, însă îndepărtată de originile sale folk, Sheeran rămâne, totuși, unul dintre puținii artiști care reușesc să adune zeci de mii de oameni pe un stadion, cântând doar cu ajutorul unei chitare acustice. Într-o eră a show-urilor pline de efecte speciale, „efectul Sheeran” este cât se poate de grăitor: un om și o chitară nu îmbătrânesc niciodată. Produs de Aaron Dessner, magicianul din spatele albumelor lui Taylor Swift, Folklore și Evermore, Substract reprezintă un nou capitol în cariera discografcă a lui Sheeran, chiar dacă fanii oldschool vor simți lipsa intimității cântecelor ce l-au transformat pe acesta într-unul dintre cei mai mari cantautori ai prezentului.

Paul Simon și-a petrecut aproape întreaga carieră țopăind dintr-un gen în altul, fe că vorbim despre moștenirea folk pe care a creat-o în anii ’60 alături de colegul Art Garfunkel, folosirea muzicii africane cu infuențe pop pe extrem de popularul LP Graceland (1986) sau îmbrățișarea elementelor de world music de pe Te Rhythm of the Saints (1990). Iată că, după o pauză discografcă de cinci ani, Simon revine cu un album proaspăt, alcătuit în întregime din piese proprii, primul de acest fel din 2016 încoace. Faptul că artistul recunoaște că a scris toate cântecele LP-ului între 3 și 5 dimineața, proftând, probabil, de creativitatea ce se naște în spațiul dintre vis și realitate, ar trebui să ne deschidă curiozitatea, mai ales că Simon, în vârstă de 81 de ani, nu pare să renunțe prea curând.

Au cam dispărut vremurile în care Jonas Brothers erau sursa comentariilor ironice pe YouTube, însă nu mulți am f crezut că în 2023, idolii adolescenților din 2007 vor f la fel de proflici. Te Album, produs de solistul vocal al trupei One Republic, Ryan Tedder, reprezintă cel de-al șaselea efort discografc din cariera celor trei frați și deși am crede că muzica lor încă stă confortabil la granița dintre kitsch și pop de calitate, am f surprinși să afăm că LP-ul prezintă infuențe din partea popului american al anilor ’70, find puternic marcat de moștenirea unor artiști precum Bee Gees, America sau Doobie Brothers. Iată că fascinația milenianilor cu anii ’70 nu i-a ocolit nici pe Jonas Brothers, așa că nu ne rămâne decât să dăm play albumului și să călătorim fe în deceniul șaptezecist, fe în pierduta lume a YouTubeului din 2007.

Michael Flatley

“Dintotdeauna, visul meu a fost să creez un show monumental, care să concureze concertele marilor trupe de rock în arenele de mari dimensiuni”, spunea Michael Flatley, vizionarul performer şi coregraf ce a reinventat dansul irlandez tradiţional prin încorporarea de noi ritmuri şi mişcări din dansul contemporan, făcându-l apoi popular pe întreg mapamondul, prin spectacole precum Riverdance, Lord of the Dance sau Feet of Flames. Campion mondial la

Irish Dance la numai 17 ani, tânărul performer avea să se remarce în scurt timp inclusiv prin talentul coregrafc, iar spectacolul creat de el, Lord of the Dance, a avut premiera în 1996, cu un succes colosal, ajungând apoi, în decursul timpului, la peste 60 de milioane de oameni, în peste 1000 de locații, de pe toate continentele. Turneul mondial aniversar al show-ului, „25 Years of Standing Ovations”, are programate circa 200 de reprezentaţii în 15 țări, printre care şi România, cu spectacole la Cluj (18 mai, BT Arena), Sfântu Gheorghe (19 mai, Sepsi Arena) şi Bucureşti (20 mai, Sala Palatului). Retras din lumina refectoarelor ca performer în 2016, dar în continuare un obsedat al deţinerii controlului asupra propriei arte, MICHAEL FLATLEY (n. 1958) a lucrat intens alături de întreaga echipă pentru a pregăti acest turneu, iar faptul că a acceptat un dialog exclusiv de rememorare tihnită a unor paşi esenţiali în evoluţia sa, inclusiv ca muzician, producător de flm şi artist plastic, a reprezentat realmente un privilegiu.

Michael, la 4 ani, cu bunica ta, fostă dansatoare premiată, ai făcut primii tăi paşi. La 11 ani, ai început lecţiile la şcoala de Irish Dance Dennehy din Chicago şi, în ‘75, ca adolescent, deveneai primul american ce câştiga campionatul mondial de dans irlandez. Întrebarea e când ai început să crezi cu adevărat că dansul ar putea deveni pentru tine o carieră?

Ei bine, a fost foarte difcil, căci pentru a ajunge să câştig titlul de campion mondial a trebuit să învăţ să gândesc precum oamenii din comunitate care practicau dansul irlandez tradiţional, or, mie mi-a fost realmente greu să îmi coordonez mişcările părţii superioare a corpului, astfel încât să izbândesc în competiţia aceea. A trebuit să fac sacrifcii care, deşi eram tânăr, au fost profunde. Nu m-am simţit niciodată în largul meu să dansez cu mâinile aproape lipite de corp, nu mi se părea natural.

În mintea mea, îmi spuneam că ceva este în neregulă, doar că eram obligat să performez exact în conformitate cu regulile lor. Erau reguli în interiorul regulilor, erau reguli scrise şi erau reguli nescrise... poate e un cuvânt cam dur, însă mi se părea aproape o obedienţă manifestată faţă de o formă de artă, pe care îmi era foarte, foarte greu, la vremea aceea, să o accept. Eram însă determinat să câştig acel titlu şi, odată ce l-am luat, mi s-a întâmplat o chestie stranie. Eram în avionul de întoarcere acasă, cu trofeul în poale şi, dintr-odată, m-a trăsnit: ‘Doamne, acum ce fac? Asta a fost tot? Am muncit toţi anii ăştia ca să câştig şi acum... la ce-mi foloseşte?’. Nu pot să-ţi descriu sentimentul, dar a fost îngrozitor. Deci, pe de-o parte, eram fericit că am câştigat şi că sunt campion al lumii şi pe de altă parte, aveam un gust acrişor, că nu prea ştiam ce-o să fac de-aici încolo. Şi, din momentul acela, noul meu vis a devenit să creez ceva cu totul special şi exact asta am făcut... am uitat din acel moment să-mi ţin braţele pe lângă corp şi am dansat aşa cum voiam eu să dansez. Iar viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Ştiam că acel beculeţ din mintea mea are însemnătate şi de aceea am plecat în turneu cu Te Chieftains [Michael Flatley a fost cu celebra trupă de folk irlandez instrumental la începutul anilor ’80 - n.r.] şi, în fecare seară, am experimentat noi rutine, noi paşi de dans şi noi stiluri de a-mi mişca corpul pe diferite sonorităţi muzicale, de ajunsesem să provoc bateriştii la duel... ei să bată tobele cum vor ei, iar eu să dansez. Cu cât făceam asta mai mult, cu atât publicul devenea mai entuziast şi atunci mi-am pus problema... ce-ar f dacă în spatele meu ar f o întreagă linie de dansatori, care să facă exact aceiaşi paşi pe care îi fac eu, în acelaşi timp? Dacă am ajuns să fu aclamat în picioare de unul singur, ce s-ar întâmpla dacă aş avea alături de mine 20, 30 sau 40 de dansatori? [...]

Înţeleg că erai împotriva regulilor, însă de unde veneau infuenţele noi? Ca să înglobezi într-un dans tradiţional noi ritmuri şi mişcări, venite din zona step-ului şi a dansului contemporan, în anii când exersai în garajul familiei, trebuia să f fost expus la acestea, să le f văzut undeva...

Asta e o întrebare extraordinară, îţi mulţumesc pentru ea. Adevărul e însă că n-am fost expus la altceva, findcă nu aveam vreo legătură cu ce se întâmpla în materie de dans în Chicago, acolo unde am crescut. Eu şi fratele meu eram amândoi boxeri şi, în afară de asta, eu cântam [la faut - n.r.] şi dansam dansurile tradiţionale irlandeze, deci n-am fost expus la alte forme de dans. Privind retrospectiv, ar putea părea un handicap, însă eu privesc asta ca o binecuvântare dumnezeiască, findcă asta m-a forţat să caut înăuntrul meu, să-mi ascult vocea şi să creez ceva nou. [...]