Hip Hop. Rockabilly. Heavy Metal Ce ascultăm în octombrie

01 - 15 nOiembRie 2021 ANIVERSARE

POP CULTURE MAGAZINETEXT DE ALEX MUŞAT 40 de ani de TATTO YOU…

the show must go on?

Vestea morții toboșarului The Rolling Stones, Charlie Watts, a zguduit lumea muzicală la sfârșitul lui august, atunci când muzicianul în vârstă de 80 de ani a trecut în neființă într-un spital londonez. Timp de 58 de ani(!) Watts a fost motorul ce a condus Rolling Stones, singurii membri mai “vechi” în trupă fiind fondatorii Mick Jagger și Keith Richards. De altfel, fără să ofere multe detalii despre starea lui de sănătate, Watts își anunțase retragerea din cadrul turneului american No Filter Tour (ce a început pe 26 septembrie în St. Louis) încă de la începutul lunii august, delegându-l pe percuționistul Steve Jordan înspre a-i ține locul. Iată că, pentru prima oară în aproape 6 decenii, avem de-a face cu concerte Rolling Stones în care Watts nu se află în spatele setului de tobe, prezența sa total antirockstar conducând ritmic trupa timp de peste jumătate de secol, făcând totodată notă discordantă cu mult mai “sălbaticii” Jagger & Richards.

Luna octombrie aduce fanilor Rolling Stones nu doar un (posibil) ultim turneu, ci și o relansare a albumului Tattoo You, lansat inițial pe 24 august 1981 (cu exact 4 decenii înaintea trecerii în neființă a lui Watts). Continuând trend-ul ultimilor ani de a reîmpacheta fastuos albume etalon ale rock-ului clasic, Tattoo You se prezintă în 2021 mult mai updatat, fiind prezentat publicului în diverse configurații (ediție standard editată pe CD, Deluxe 2CD set - ce include un disc cu rarități intitulat Lost & Found, 4CD Super Deluxe Boxset sau un uriaș 5LP Super Deluxe Box Set care oferă și o colecție de 124 de pagini de fotografii și interviuri). Remasterizat în 2021 de premiatul inginer de sunet Bob Ludwig, Tattoo You prinde astfel o nouă viață, deși relansarea sa coincide cu un moment mult prea nefericit în istoria trupei.

Imprimat haotic timp de aproape 10 ani, LP-ul (cel de-al doilea material al trupei în deceniul optzecist) a fost “cusut” din diverse înregistrări luate de prin sertarele trupei, fie ele uitate sau respinse, membrii formației imprimând apoi noi părți vocale sau instrumentele peste track-urile proaspăt scoase la lumină. Remarcabil aici este hit-ul Start Me Up, înregistrat parțial în ’78 pentru albumul Some Girls și reînviat în ’81. Ajutat de videoclipul transmis mai mereu pe MTV, Start Me Up a devenit unul din cântecelesemnătură ale britanicilor, în timp ce materialul discografic rămâne astăzi un punct de referință în catalogul trupei. Cât despre viitorul trupei… acesta pare că este încă incert. Rămâne însă să ne bucurăm de prezența veteranilor pe scenă și să consumăm noile împachetări discografice care cu siguranță vor ajunge și la urechile unei noi generații de viitori fani Stones.

VALI IVAN între benzi desenate și caricaturi

Vali Ivan este un cunoscut jurnalist,

caricaturist editorial, creator de benzi

desenate politice și pline de umor care au fost publicate în cele mai importante ziare românești în ultimii douăzeci de ani.

„Fiecare album BD are povestea lui. Cinci săptămâni în balon a fost primul roman de aventuri pe care l-am citit și care m-a facut să mă îndrăgostesc iremediabil de Jules Verne. Iar în 2004, știind că în 2005 este centenarul Jules Verne, m-am gândit să adaptez acest roman în bandă desenată ca un omagiu adus lui Jules Verne. Ideea de a face albumul Iancu Jianu mi-a venit în timp ce mă uitam la un film cu Zorro. Mi-au venit în cap asemănările dintre Iancu Jianu și Zorro. Nobili amândoi, renegați de autorități amândoi, haiduci amândoi, mediile sociale foarte asemănătoare. Și a fost deajuns să mă apuc de treabă. Ca și albumele anterioare, Sherlock Holmes s-a născut și el cu un motiv. Și acesta a fost serialul de la BBC, Sherlock. Mi-a plăcut atât de mult ideea unui Holmes în zilele noastre încât am vrut să fac și eu Sherlock-ul meu. Pentru un copil în clasele 1-a sau a 2-a este foarte dificil să citească un roman. În schimb, o bandă desenată este ceva facil pentru el. Iar pentru adolescenți poate fi un mod de recreere care le și dezvoltă gustul pentru frumos, pentru artă, pentru literatură”, ne spune zâmbind, Vali Ivan. „Pasiunea pentru benzi desenate vine din copilărie”, continuă artistul. „De mic mi-a plăcut să desenez și în același timp să citesc cărți pentru copii. De multe ori încercam

să desenez personajele din cărțile pe care le

citeam, așa cum mi le imaginam eu. Prima bandă desenată am vazut-o pe la 8 ani în revista Cutezătorii și a fost o revelație, ideea de a spune o poveste prin desene combinate cu text. Din momentul acela desenele mele aveau și baloane și dintr-o dată parcă prinseseră viață. Am trăit într-un oraș mic, Turnu Măgurele, și nu am avut acces la revistele franțuzești PIF și Rahan, despre care am auzit mult mai târziu, dar l-am descoperit în librăria din oraș pe Nicu Rusu, un extraordinar creator de benzi desenate.

Prima mea bandă desenată a avut șapte-opt pagini, nu mai țin minte câte, a fost făcută pe caietul de matematică și începea de la sfârșitul acestuia spre interior, după romanul pentru copii Testamentul Incașului al lui Karl May. Însă, prima bandă desenată publicată a venit mult mai târziu, după 1990, și a apărut în ziarul Dreptatea, unde am realizat, de fapt, un serial de benzi desenate denumit Isprăvile lui Zâmbărică. Evident, Zâmbărică era Ion Iliescu. A fost prima

bandă desenată de satiră politică din România post-

decembristă.” [...]

Istoria lumii prin ochii lui RIDLEY SCOTT

Ridley Scott, pentru că despre el este vorba, a lansat ca regizor producții care se află în colecția cineflililor din lumea întreagă, fie că vorbim despre „Gladiatorul”, „Alien”, „Blade Runner” sau „Black Hawk Down”. Dacă îi aranjăm filmele într-o ordine cronologică a poveştilor lor ne vom da seama că Scott a trecut prin unele dintre cele mai importante evenimente istorice într-o şerpuire aleatorie la limita dintre ficțiune și realitate.

Singura superputere pe care aș vrea să o am, pentru că tot este la modă acest termen, ar fi să schimb toate lucrurile la care cred eu că mă pricep pe o carieră de regizor. Am încercat asta la un moment dat dar această meserie cam ține cont de vârstă, asta în cazul în care nu ești vreun Damien Chazelle sau Xavier Dolan. Astfel am decis să rămân momentan doar cu admirația pentru marii făuritori de filme din istoria acestei arte. Sunt îndrăgostit de creațiile lui Tarantino, Scorsese, Greenaway sau Mike Leigh pentru paleta largă de povești pe care au expus-o până în prezent. Totuși, niciunul dintre aceștia nu a acoperit istoria omenirii pe o intindere foarte mare... există un om care a reușit asta.

Gladiator

Începem cu anul 1300 î.Hr. Moise, membru în familia regală din Egipt, se pregătește să atace împreună cu prințul Ramses o armată a hitiților. În „Exodus: Gods & Kings”, Scott redă inclusiv celebra scenă biblică de la Marea Roșie. Povestea din „Gladiator” are loc în anul 180, la capătul campaniei de 12 ani a Împăratului Marcus Aurelius. El a decis că este prea bătrân și îi dă frăiele generalului (fictiv) Maximus, iubit de armată pentru curajul său, ce ajunge însă capturat și vândut ca sclav. Adevărul istoric în acest film este unul balansat dar pare să fie reflectat mai mult în zilele noastre prin megalomanie, violență și îngăduință de sine.

Nici Cruciadele din secolul 12 nu au fost omise de către regizorul britanic, acesta realizând filmul „Kindgdom of Heaven”, în care Orlando Bloom în întruchipează pe Balian de Ibelin care merge să ajute Regatul Ierusalimului în încercarea de a-l opri pe sultanul Saladin să cucerească orașul. În „Robin Hood”, considerat cel mai precis film din punct de vedere istoric dintre toate cele

existente despre nelegiutul arcaș cu inimă mare, anii de desfășurare se întind aproximativ între 1199 și 1220, exact în perioada războiului care a dus la căderea Imperiului Angevin.

Unul dintre filmele lui Sir Ridley Scott care vor apărea anul acesta în cinematografe, „THE LAST DUEL” (premiera: 15 octombrie), ne arată Războiul de 100 de ani, care a avut loc între 1337 și 1453. Miezul acestei producții este duelul dintre scutierul Jacques Le Gris și Cavalerul Jean de Carrouges, în ultima înfruntare permisă legal din istoria Franței. Descoperirea Americii, în 1492, a prins viață pe ecran 500 de ani mai târziu în “1492: Conquest of Paradise”, cu Gérard Depardieu în rolul lui Cristofor Columb. O incursiune cinematografică fascinantă în care scenarista Rose Bosch încearcă să-l arate pe Columb ca fiind un erou desăvârșit... în realitate însă lucrurile nu au stat chiar așa.

Primul lungmetraj din cariera lui Ridley Scott, „The Duellists” din 1977, cu Keith Carradine și Harvey Keitel, vorbește despre începutul secolului 19, mai exact între 1801 și 1815, plecând de la lovitura de stat a lui Napoleon din noiembrie 1799, până la bătălia de la Waterloo, 1815. Un film care conține foarte mult adevăr și care nu se abate foarte mult de la cartea lui Joseph Conrad. Arc peste timp de aici până în 1968, în perioada de aur a traficantului de droguri Frank Lucas, jucat de Denzel Washington în „American Gangster”. O foarte bună analiză a vremurilor „mișcătoare” din US de la sfârșitul anilor `60 şi din primii ani ai decadei următoare. Rămânem în anii `70, unde Scott readuce în atenția publicului în “All the Money in the World” scandalul fondatorului companiei Getty Oil, J. Paul Getty, legat de răpirea cusută cu ață albă a nepotului său de către organizația mafiotă `Ndrangheta.

Epoca New Wave din 1980 nu a putut fi nici ea trecută cu vederea în puternicul statement feminin din „Thelma & Louise”, pentru ca ultima decadă a secolului 20 să conțină în cronologia ‘Scott-iană’ două subiecte fierbinți, conflictele din Libia și Somalia, în „G.I. Jane” și „Black Hawk Down”, dar și asasinarea la comandă al lui Maurizio Gucci de către soția sa Patrizia Reggiani, din 1995... filmul care redă această poveste, „HOUSE OF GUCCI”, va fi lansat pe 24 noiembrie 2021!

În „Body of Lies”, suntem trimiși într-o misiune contra-teroristă în Orientul Mijlociu din anii 2000, într-un film cu Leonardo DiCaprio, Russell Crowe și Mark Strong. Aici nu avem vreun eveniment istoric precis pe care Scott l-a redat, ci doar situația tensionată la nivel global post-9/11. De altfel, David Ignatius, autorul romanului omonim, a marșat mult pe ideea diferențelor dintre cei din teren care înfruntă pericolul și cei care se află în siguranța biroului companiei.

Probabil întâiul film ca număr de fani din filmografia lui Ridley Scott, „Blade Runner”, are ca moment de desfășurare a acțiunii anul 2019, cu toate ca este un SF! O portretizare magistrală a “prezentului” real cu reverberații continue de la lansarea filmului din 1982. De aici, ne întoarcem înapoi în viitor cu Sir Ridley, cu ale sale “Alien”, “The Martian” sau “Raised by Wolves”, dar asta este o altă poveste...

The Last Duel

House Of Gucci

Blade Runner

Schumacher

Baronul Roșu, de la început până la… final?

De când cu seria Formula 1: Drive to Survive (un serial-documentar produs de cei de la Netflix), interesul oamenilor pentru motorsport, cu precădere cel pentru Formula 1, a crescut considerabil. Astfel că, fără să rateze oportunitatea unei expansiuni și mai mari în ceea ce privește platforma lor de videostreaming, Netflix a fost pe fază, a speculat momentul oportun, și a lansat un documentar despre unul dintre cei mai cunoscuți piloți de curse din istorie, Michael Schumacher.

Sinonim cu Formula 1, pilotul german în vârstă de 52 de ani a avut una dintre cele mai impresionante cariere din orice sport. Documentarul regizat de Hanns-Bruno Kammertons, Vanessa Nocker și Michael Wech îi urmărește această carieră încă de la o vârstă fragedă, atunci când câștiga pe bandă rulantă toate competițiile de karting și până în prezent. Un prezent care nu este însă tocmai unul fericit, Scumacher aflându-se de aproape 7 ani într-un fel de comă în urma unui accident dur suferit în timp ce schia prin Alpii Francezi. La nivel informațional, pentru cine nu știa mare lucru despre Schumacher, documentarul reușește să puncteze cel mai importante momente, adăugând o notă personală prin intermediul unor testimoniale realizate separat cu membrii familiei și apropiați. Lucrurile par însă puțin unidimensionale în ceea ce privește evenimentele ceva mai controversate la care a luat parte pilotul, (precum accidentul cu Damon Hill din 1994 care l-a costat pe britanic titlul mondial) realizatorii trecându-le cu vederea și axându-se mai degrabă pe succesele sale. Care nu au fost însă puține. Documentarul merge cronologic cu primele 2 titluri câștigate de neamț la echipa Benetton în 1994 și 1995, apoi tranziția la Ferrari și într-un final hegemonia acestuia alături de monopostul italian între anii 2000 și 2004. Montajul cu victoriile sale succesive culminează cu momentele din prezent. Aici, ca să fiu sincer, ca fan al Formulei 1 și al pilotului în cauză, așteptam să aflu ceva nou despre starea în care se află acesta. Din cele spuse de soția sa și fiul Mick Schumacher nu se poate afla mare lucru, aceștia lăsând de înțeles că orice soi de comunicare cu el este aproape imposibilă, iar dorința de a păstra totul privat îi oprește din a spune mai multe. Una peste alta, concluzia cu privire la acest documentar, cel puțin din punctul meu de vedere, e simplă: dacă nu știai prea multe despre septuplul campion F1 o să mai obții niște informații (cum ar fi că se afla în spatele lui Senna la Imola când pilotul brazilian a avut accidentul fatal), dar dacă aveai un minim de cunoștințe legate de subiect, mare lucru nu vei mai afla. Baronul Roșu (așa cum a fost poreclit Schumacher) rămâne un erou. Un erou însă despre care probabil că nu vom mai afla niciodată nimic.

KRISTEN STEWART

LA CINEMA DIN 12 NOIEMBRIE 2021

DIRECTED BY PABLO LARRAÍN

WRITTEN BY STEVEN KNIGHT

Prințesa spaniolă

O recreere vie și captivantă a poveștii Caterinei de Aragon

RRevenind în lumea intrigii curții regale Tudor, cu costumele ei puternice și somptuoase, Prințesa spaniolă va avea premiera exclusiv la Epic Drama miercuri, 27 octombrie, la orele 22:00. Seria, a treia parte a miniseriei bazate pe romanele istorice al autoarei britanice Philippa Gregory, se concentrează pe femeile care au stat în spatele bărbaților în monarhia engleză din 1464 până în 1530. Pe parcursul a opt episoade fastuoase, frumoasa Caterina de Aragon capătă în sfârșit o voce, după ce povestea ei a fost umbrită, din punct de vedere istoric, de căsătoria ei infamă cu regele Henric al VIII-lea. Este o poveste plină de spirit despre romantism, răzbunare, trădare și putere. Iar dacă asta nu v-a convis, gama bogată, realizată cu extremă meticulozitate, de costume și pălării cu siguranță o va face!

Vă prezentăm mai jos un scurt interviu realizat cu ajutorul echipei Epic Drama cu parte din echipa ce a portretizat o parte dintre personajele complexe și colorate ale acestui serial.

Pentru început, deoarece această serie pare în mod special să spună povestea prin prisma femeilor din acel timp, de ce credeți că, de-a lungul istoriei, chiar dacă este plină de figuri feminine extrem de proeminente, ele sunt doar parțial vizibile, realizările lor trecând aproape neobservate? În ce măsură filmul este un exercițiu de abordare a lacunelor istorice?

Emma Frost (scenarist):

Istoria este povestea învingătorilor. Iar învingătorii sunt, în general, bărbați albi și ceea ce se consideră demn de știut este cine a câștigat războaiele, nu cine a născut copiii sau cine a construit alte aspecte ale vieții. Deci, cea mai mare parte din ceea ce au realizat femeile s-a pierdut complet. Deci, pentru noi, este atât un efort creativ, cât și unul politic, să excavăm acele povești. Doar că avem puține informații despre majoritatea femeilor, astfel încât punem diverse piese laolaltă și ne imaginăm care au fost firele narative, psihologice și emoționale, pentru acele femei, astfel încât să putem aduce acele povești la viață.

Charlotte Hope (Caterina de

Aragon): Cred că se aplică în special lui Henry al VIII-lea. Istoria Casei Tudorilor este cunoscută prin intermediul acestui rege uriaș și puternic. Caterina a fost doar o notă de subsol, soția stearpă, de fapt un preambul pentru Anne Boleyn. Acum vom afla povestea ei, văzută prin ochii ei și ai femeilor din jurul ei. Iar asta este cu

adevărat interesant, deoarece este un fel de a răsturna narațiunea și nu am mai auzit acestă poveste până acum. Pentru mine, este foarte interesant să povestesc o perioadă din istorie despre care toată lumea știe, dar dintr-o perspectivă pe care foarte puțini o cunosc.

Stephanie Levi-John (Lina

de Cardonnes): Mergem și mai departe, vorbind despre ce însemna a fi femeie de culoare într-o dinastie exclusiv albă. Și tratăm toate aspectele, nu numai acesta, dar și cel al religiei. Sunt sigură că mulți nu știu că maurii au condus Spania timp de sute de ani. Deci, faptul că există o femeie de culoare în suita reginei Angliei spune publicului că noi nu am apărut pur și simplu într-o zi. Suntem aici de secole.

Matthew Graham (scenarist):

Femeile erau puternice. În acea perioadă, femeilor li se „permitea” să fie puternice. Doar că nu au fost înregistrate în istorie în același mod. Cavalerismul, genul cavalerului care salvează fata din turn, a fost inventat de victorieni. Un concept ce a fost chiar promovat de ei. Erau mai părtinitori cu bărbații, dar, destul de amuzant, cred că era o societate mai deschisă. Exista segregare așa cum astăzi ni s-ar părea de neconceput, de exemplu, femeile și bărbații se închinau în părți ale bisericii diferite. Da, a existat separare. Dar femeilor li s-a permis să aibă, știi, roluri principale în politică. Li s-a permis să aibă o voce la curte. Deci, am încercat să explorăm și aspectul ăsta.

Folosești foarte des expresia „exact din punct de vedere istoric”. Cât de precisă este istoria, așa cum e ea înregistrată? Pentru că realitatea este că istoria nu reflectă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Este o interpretare... o interpretare părtinitoare.

Emma Frost: Cred că noțiunea asta este greșită din start. O carte de istorie va spune mai multe despre perioada în care a fost scrisă decât despre perioada pe care pretinde că o reprezintă. Și o face prin filtrele sociale și politice din acea perioadă. Nu există, știi, niciun adevăr istoric. Totul este subiectiv, o experiență trăită personal. Acest serial este o dramă istorică. Aducem la viață poveștile oamenilor care au existat cu adevărat, care au trăit cu adevărat. Dar dincolo de asta, este un serial dramatic în primul rând, nu un documentar. Nu dăm o lecție de istorie. Vrem să oferim divertisment. Acesta este obiectivul nostru principal, iar dacă nu facem asta, atunci eșuăm. Este ca un spectacol compulsiv fantastic de convingător. Deci, suntem creativi în tot felul de modur. Ca să fim sinceri, dacă am fi cu adevărat corecți din punct de vedere istoric, toate personajele ar vorbi în continuare engleza acelei perioade și nimeni nu ar înțelege un cuvânt din ce spunem. [...]

Citiţi interviul complet despre serialul PRINŢESA SPANIOLĂ pe www.zilesinopti.ro

Toamna la o carte bună - Plânsul lui Nietzsche

În timp ce vara este anotimpul în care încerci să te bucuri cât mai mult de prezent, îți creezi amintiri și te concentrezi pe relaxare, toamna ar putea fi descrisă ca anotimpul melancoliei, al visării și al meditației. Cuibărit pe canapea, alături de o carte bună, un ceai și muzică în surdină, delectându-te cu sunetul ploii și jocul de culori de afară, pare a fi planul ideal pentru o zi de toamnă răcoroasă.

Pornind de la propria premisă conform căreia

istoria este o ficțiune care s-a întâmplat în trecut, în timp ce ficțiunea este o istorie care ar fi putut să

se întâmple, Irvin D. Yalom, psihanalist și scriitor, creează o fascinantă poveste în jurul a două figuri proeminente ale sfârșitulului de secol XIX, Josef Breuer și Friedrich Nietzsche. Astfel, printrun exercițiu de imaginație, Yalom ne prezintă realitatea în care Nietzsche, cu o sănătate fizică și psihică labilă, ar fi acceptat să fie consultat de către Breuer, fondator al psihanalizei, mentorul lui Sigmund Freud și cunoscut diagnostician vienez, tratându-l pe baza experimentului conversațional, metodă testată de acesta pe fosta sa pacientă, Anna O., pacientă care îl obsedase și la care renunțase din cauza presiunilor soției sale.

Chinuită de un profund sentiment de vinovăție, învinuindu-se pentru starea de disperare a filosofului rănit de refuzul acesteia, Lou Salome, o tânără fermecătoare, creează intrigă în jurul unei misterioase scrisori pe care i-o trimite lui Breuer, convingându-l pe acesta să încerce să îl trateze în secret pe Friedrich Nietzsche, dată fiind încăpățânarea caracteristică bărbatului. Cu ajutorul lui Freud, Breuer născocește un plan imoral și se folosește de pretextul propriilor obsesii și probleme, propunându-i lui Nietzsche să îi devină mentor și să îl vindece. Astfel, pe baza tratamentului conversațional, Breuer avea, prin intermediul destăinurii propriilor secrete întunecate, să articuleze problemele cu care se confrunta și filozoful, oferindule astfel glas.

Atât Nietzsche, cât și Breuer sunt două personalități puternice, dominatoare, cu păreri ferme și hotărâte, iar felul în care sunt construite ședintele de tratament ne transformă pe noi, cititorii, în confidenții acestora, participând la discuții spumoase și aflând secretele întunecate ale amândourora, precum obsesiile nesănătoase pentru femei inaccesibile, cu care ambii se confruntau.

Prin Plânsul lui Nietzsche, Irvin D. Yalom reușește să redea într-un mod autentic atmosfera socială a Vienei, aducând în prim-plan prin întâlnirile celor doi concepte precum cunoaștere, autocunoaștere, subconștient, isterie, toate împletite cu trădări, ședinţe de hipnoză, certuri și intrigi, oferind astfel contextul în care, într-o realitate alternativă psihoterapia s-ar putea să fi apărut în circumstanțe diferite.

HoReCa a murit, trăiască HoReCa!

Sintagma originală “Regele a murit, trăiască regele!” exprima continuitatea (decesul unui rege era urmat imediat de încoronarea descendetului), dar, după folosirea ei de către Lev Tolstoi în Ana Karenina, a căpătat și conotații ironice. O să vă rog să citiți titlul meu în ambele chei.

Industria ospitalității este una dintre cele mai afectate de pandemie și asta se vede de unde aruncă zmeul cel mare buzduganul cel greu, în pofida teraselor pline și a miilor de livratori cu ghiozdane uriașe, cocoșatoare, colorate strident cât să-ți sară în ochi, dar și în fața mașinii. Pare că restarurantele și-au mai revenit, încasează, ba chiar, multe au primit aproape nesperatele ajutoare de la stat.

Astea se văd de la distanță. De aproape se pot observa heirup-uri, nervi întinși până la limita pleznirii și cea mai mare criză de personal. Și înainte de pandemie abia găseai un bucătar serios, un ospătar amabil sau oameni cu chef de spălat vase. Ei bine, fie că au fost speriați de viitorul incert ca angajați în domeniu, fie că erau sătui de fițele patronale și munca istovitoare, fie că au fost mătrășiți fără scrupule de la locul de muncă, niște zeci de mii dintre ei au migrat către taximetrie, livrări ori alte ramuri economice unde cererea de angajare este enormă și ziua de mâine pare mai sigură.

Acestei crize îi adăugăm “mersul bine al țării” despre care ni se povestește de către guvernanți la TV. Euro – 5 lei, materie primă scumpită și răscumpită, combustibil și energie de îți vine să mergi doar pe jos și doar pe întuneric. Plus, pretenții salariale din ce în ce mai mari ale celor care au rămas în industrie.

Toate astea se văd în calitatea serviciilor. Iar calitatea scade zilnic. Poate ne-om mai reveni un picuț simultan cu întoarcerea personalului angajat sezonier pe litoral. S-au întețit postările în social-media, mass-media, bloguri, ba chiar și pe TikTok despre cum ospitalitatea clamată a devenit, de fapt, bătaie de joc la adresa clientului. Sigur, pe noi, clienții, plătitori, ne cam doare în cot, că de asta plătim. E firesc să ne sară țandăra când dăm un purcoi de bani pe o mâncare discutabilă adusă în scârbă de un ospătar angajat ieri și care încă nu știe unde lucrează, darămite meniul.

Am observat că restaurantele decente se împuținează. Nu mai avem “clasă de mijloc”. Cele bune, cele care erau și înainte, parcă devin din ce în ce mai bune, cele medii și mediocre s-au dus și mai jos. Este fix diferența dintre cei care încearcă să țină stindardul sus și jăpcarii care vor își scoată, cât se poate de repede, pârleala. Din acest motiv nu am cum să fiu de acord cu categorisirea restauratelor la grămadă. Prea des clamăm m**e HoReCa și îi băgăm pe toți în aceeași grămadă. Oare nu e mai ușor ca pe ăia nașpa și îi amendăm prin lipsă iar pe ăia care ne plac să îi încurajăm prin comenzi?

foto © JackF (www.istockphoto.com)

Picnic în Anii Drumeției

2021 și anul următor sunt dedicați mișcării lente. Vorbim de un program generos al Consiliului Județean prin care e susținută și promovată drumeția în toate formele ei: pedestră, cu bicicleta sau sub forma de echitație.

Cum în ultimii doi ani am început toți să stăm mai mult pe afară și să fim mai activi în natură, mi se pare important să povestesc câte ceva legat de mâncare și mișcare. Sau care era pe vremuri și cum poate funcționa astăzi echilibrul între aceste două componente esențiale, adică cum și ce acumulăm prin mâncat și cum ne consumăm energia.

Vă reamintesc că în regiunea noastră existau tradițional foarte multe activități afară în rutina zilnică cum ar fi: munca la câmp, munca la pădure, scosul animalelor la păscut, lucratul grădinii și grija de gospodărie. De asemenea avem și activități specifice zonei noastre care au legătură cu păstoritul și modul cum se creșteau oile: avem transhumanța mare care ajungea pe vremuri la sud de Dunăre sau mai târziu în Dobrogea și Banat și avem transhumanța mică și pendulară care avea loc vara la munte la stânele alpine. Similar se mișcă astăzi încă apicultorii cu stupii lor prin toată țara iar în toiul verii avem activități agricole întâlnite des la colibele aflate la altitudini între 800 și 1.300 de metri, de ex. făcutul fânului, culesul fructelor și păscutul animalelor, mai ales vaci și cai. Toate aceste perioade și activități erau mari consumatoare de calorii și necesitau un aport crescut de hrană pe care localnicii au știut să-l gestioneze bine până acum ceva timp.

În ultima perioadă însă apar, mai ales în zonele rurale, tot mai des statistici îngrijorătoare legate de procentul de persoane supraponderale sau obeze. Cel mai des aceste dezechilibre apar din cauza lipsei mișcării și lipsei activității afară în natură. În mod paradoxal un procent mai mare de orășeni au înțeles că mâncarea bună e acompaniată obligatoriu de un program de sport și de aceea salut trendul de a mânca cumpătat, porții mai mici și a face un minim efort în fiecare zi. Mai mult, mă bucur tare mult, când diverse asociații care promovează sportul în masă leagă activități de mișcare precum drumeția, alergarea sau mersul pe bicicletă cu mâncarea locală. Poate așa reușim să atragem împreună atenția că mâncarea merge perfect cu mișcarea și contribuim la păstrarea stării de sănătate a populației locale.

Așadar vă așteptăm la picnic în drumeție, în fiecare weekend sunt organizate excursii pentru cei doritori sub egida acestui program frumos.

Fiecare generaţie îşi are băutura ei

În dublul meu rol de om de agenţie, dar şi de marketer, am privilegiul să mă întâlnesc cu multe categorii de băuturi, de la vin (dragostea mea) la bere (amanta mea) sau spirtoase (one night stand-uri). Dar, ca orice privilegiu, acesta vine cu un cost: berarii mă întreabă cum merge cu vinul, vinarii se uită la bere ca la un duşman şi mă întreabă cu speranţa dacă scade.

Adevărul e că 2/3 dintre oamenii care beau bere, beau şi vin. De altfel, zona berilor craft este mai apropiată de vinuri pentru că ambele se bat în poveşti, ambele se bat în lifestyle, ambele experimentează ca să fie pe gustul (la propriu şi la figurat) consumatorului. Dar surpriza adevărată vine atunci când te uiţi mai de sus la acest “război” bere-vin.

Surpriza vine din motivaţiile generaţiilor sub 30 de ani. Iar motivaţiile lor nu fac casă bună cu alcoolul. Sau cu alcoolul aşa cum îl ştim noi ăştia de avem şi nişte Tanita sau o Fată în iarbă la activ (fie, la bord). În schimb vorbim cu o generaţie care preferă berea flavorată fără alcool sau cu puţin alcool, nu pentru că ar conduce mai mult ci pentru că are un alt tip de lifestyle. Un lifestyle definit de căutarea stării de bine, de echilibru în ce bei, mănânci şi cum şi cât de mult te mişti. În lifestyle-ul acesta, alcoolul nu mai este neapărat cool. Dar ca în orice context cu bariere, reinventarea duce o categorie mai departe, iar alcoolul a început deja să se reinventeze.

Spumantul devine uşor, uşor, nobilul democratic al industriei vinurilor. Nu întâmplător, pentru că are mai puţin alcool decât vinurile liniştite şi e uşor de consumat, vinurile clasice trec din sticle mari în can-uri, iar cocktailurile ajung şi ele în can-uri. Alături de berea fără alcool, băuturile de tip hard seltzers născute de americani prin 2016 sub forma unor băuturi carbonatate cu arome şi conţinut moderat de alcool îşi fac loc în supermarket şi în mintea consumatorilor. Alcoolul devine şi mai interesant (a fost mereu un lubrifiant social) pentru că îşi crează un nou tip de expresie pentru o generaţie care pune wellbeing-ul ca un criteriu de selecţie pentru produse şi servicii pe care le pun pe lista de cumpărare.

NOU

Acum poți comanda și online !!!

#hailațară | Pe poteca soarelui, spre civilizația lemnului

Ce-aş fi putut alege în aceste însorite zile de final de octombrie decât o drumeţie chiar pe poteca soarelui? Noul traseu tematic de la Sălişte a fost inaugurat în august şi se adresează tuturor iubitorilor de natură. Marcajul (un soare negru pe o plăcuţă albă în formă de cerc) pleacă de la Centrul de Informare Turistică, trece prin faţa Muzeului Protopopiatului, până în dreptul troiţei Bisericii din Grui. De acolo, poteca intră într-o superbă pădure de fagi, goruni, molizi şi stejari, urmând un vechi marcaj – punct roşu în cerc alb. După vreo două ore, urcuşul ne-a scos în Poiana Soarelui, locul ce reunea în cadrul taberelor de sculptură în lemn din anii ’80 artişti renumiţi. Am admirat sculpturile rămase, ne-am bucurat de un delicios picnic cu panoramă şi-am urmat poteca de întoarcere. Pe drum am poposit la Schitul Foltea şi al său Izvor Tămăduitor. Dincolo de pitorescul său, traseul celebrează civilizaţia lemnului şi tradiţia prelucrării acestuia pornind de la prelucrarea artizanală şi utilitară (vestiţii dogari şi tâmplari de la Sălişte foloseau şi încă folosesc lemnul ca materie primă principală) până la fascinanta expoziţie artistică din Poiana Soarelui. Şi noiembrie aduce zile senine, profitaţi pentru a vă bucura de natură şi un traseu tare fain!