Floarea cu aripi (povesti) felix constantinescu

FLOAREA CU ARIPI (poveşti pentru copii si adolescenţi)

de Felix Constantinescu

© 2009

CUPRINS

POVEŞTI PENTRU COPII FLOAREA CU ARIPI SCRISOAREA PRIMITĂ ÎN SEARA DE AJUN MUNTELE DIN CERURI PROFEŢIA CELOR ŞAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ PELERINAJUL UNUI PESCAR DOMNUL ISUS ŞTIE CĂ JOACA E CEVA SERIOS CASCADA ÎNGHEŢATĂ

POVEŞTI PENTRU ADOLESCENŢI POVESTEA LUNII ÎNTOARCEREA LUI HIAWATHA PĂDUREA DE AMETIST FETELE-S DE VINĂ SAU POATE BĂIEŢII (DACĂ NU ŞTII ÎNSEAMNĂ CĂ AI O VIAŢĂ FOARTE FERICITĂ)

POVEŞTI PENTRU COPII

FLOAREA CU ARIPI A fost odată ca niciodată o floare care răsărise pe un cactus undeva în deşert.

În fiecare noapte cadranul cerului se rotea deasupra florii într-o linişte desăvârşită. Floarea stătea tăcută privind stelele care străluceau de parcă ar fi avut petale, de parcă şi cerul nu ar fi fost decât un alt fel de deşert în care ele, stelele, însemnau totul, după cum în pustietatea în care locuia ea, floarea, ea şi suratele ei reprezentau un miracol de frumuseţe şi răbdare în temperatura de peste treizeci de grade Celsius.

Era greu în deşert. O singură dată văzu floarea un fluture adus de un uragan până în pustietatea aceea. Era mititel şi avea nişte petale care se lăsau purtate de vânt.

- Şi eu aş vrea să plutesc aşa, spuse floarea unui gândăcel care se scălda în nisip.

Gândăcelul era o jivină foarte înţeleaptă şi spuse: - Cam greu ce vrei tu, dar dacă îţi doreşti cu adevărat, se poate. Trebuie doar să-ţi doreşti asta foarte tare şi apoi, la anul, când va bate iarăşi vântul să-l rogi să te înveţe să zbori.Vântul te va învăţa să dai din petale şi astfel ele se vor transforma în aripi.

Tot anul floarea îşi dori din toată inima să poată zbura şi atunci când se întoarse vântul îl rugă să o înveţe a zboare. Cu o adiere vantul o ridica in aer si floare incepu sa colinde prin vazduhul desertului.

Era fluture. Era o floare cu aripi. Cine ar fi putut să-şi imagineze cât de fericită era floarea. Poate doar gândăcelul, însă el era acum departe, pe alte meleaguri.

Floarea zbură printre celelalte flori care erau ancorate de nisip, Ziua se încălzea la razele soarelui, iar noapte în lumina albă a Lunii privea stelele ce se roteau pe deasupra capului ei. Într-una din zile floarea zbură până la Lună, fiind luminata de obrazul Lunii.

- Ce sunt stelele, surată Luna? O întrebă floarea pe Lună.

Luna tăcu, meditând. Şi, după ce scăzu şi crescu de câteva ori, răspunse zâmbind: - Stelele sunt nişte flori.

- Nişte flori?! Exclamă uimită floarea.

- Nişte flori aşa ca tine. Numai că nu au aripi, iar petalele lor sunt făcute din lumină. Sunt cele mai frumoase flori aşa cum florile sunt cele mai frumoase stele.

- Adevărat? Întrebă floarea privind stelele care străluceau în jurul Lunii, umplând cerul.

Se rugă mult floarea de Lună să o facă o floare cu petale de lumină, să o facă o floare siderală, iar Luna până la urmă îi împlini dorinţa.

Floarea zbură, şi zbură, şi zbură fără să dea din petale până se transformă în lumină şi Luna o sădi în grădina de lângă casa ei, în cer. Dacă priveşti cerul seara înainte de culcare vei vedea floarea transformată în stea, o vei vedea sclipind şi jucându-se printre constelaţii aşa cum tu te joci pe covorul din sufragerie şi sclipeşti în sufletul părinţilor tăi. Căci Luna de data asta a greşit; cele mai frumoase stele nu sunt florile si cele mai frumoase flori nu sunt stelele, ci copiii cuminţi ca tine care aduc bucurie părinţilor lor.

SCRISOAREA PRIMITĂ ÎN SEARA DE AJUN A fost odată ca niciodată un băieţel care după ce tata sau mama îl aducea de la grădiniţă stătea pe covorul gros din camera lui şi se juca cu maşinuţe albe şi construia căsuţe din cuburi din lemn vopsit.

Băieţelul nu mai putea de nerăbdare pentru că ziua ce avea să vină acea să fie Ajunul, iar el avea să primească atâtea cadouri de la Moş Crăciun. La fiecare Crăciun, părinţii, bunicii, unchii şi naşii îi aduceau multe cadouri pe care le primiseră pentru el de la Moşul. Ba chiar şi prietenele mamei lui îi aduceau cadouri pe care tot Moşul li le dăduse pentru el. Aşa că putem înţelege de ce băieţelul avea mari emoţii şi era foarte curios.

După ce ziua trecu, îşi făcu rugăciunea şi se puse în pat, însă nu reuşi

să adoarmă. Nu se gândea decât că peste nici douăzeci şi patru de ore urma să primească atâtea şi atâtea lucruri: maşinuţe, cărţi de colorat, hăinuţe, cutii de cuburi, cărţi de poveşti din care să-i citească buni şi mami, pazăluri, peştişori de acvariu, papagali micuţi, tritoni şi atâtea şi atâtea lucruri frumoase.

Dormi uşor în camera luminată de stele şi de luminile brăduţului, în timp ce afară ningea în noaptea luminoasă.

Se trezi dimineaţa şi merse drept la ceas să vadă cât mai este până seara. Restul zilei trecu asemeni unui vis. Jucându-se nu se gândea decât um să treacă mai repede ziua şi să poată primi cadourile care facuseră atâta şi atâta drum.

Un singur lucru îl întrista. Tatăl său nu avea să petreacă cu el, cu mama şi cu bunicuţa Crăciunul anul acela. Deşi era inginer, ălecase şi se angajase muncitor pe o sondă petrolieră în Marea Nordului. Nu ştia unde este marea asta, dar ştia că acolo lucrează tatăl său şi că este foarte departe.

De Crăciun tatăl său avea să stea singur, fără familie, împreună cu ceilalti muncitori, o să scoată petrol din adâncurile mării şi o să se gândească la el tot aşa cum şi el mergea la grădiniţă, se juca după-amiazele, stătea cu bunica şi merge să se dea pe gheaţă şi se gândea la tatăl său. De când plecase tata cu două luni în urmă, plânsese de trei ori, însă tati îl suna şi îl încuraja, spunându-i că va mai sta doar până în martie când expira contractul pe anul acela.

Nu ştia ce e aia contract şi era greu să-l aibă pe tata aşa departe, însă acum nu mai plângea. Doar era bărbat.Aşa-i spunea şi tati la telefon: „Lasă că o să mă întorc repede. Ai grijă de mama şi de buni. Contez pe tine.”

Da, tăticule, spunea el cu ochii în lacrimi, însă simţind în el o putere pe care nu o mai observase.

Când se lăsă seara şi până aşteptau venirea colindătorilor, colegi de la grădiniţă, copii din curtea blocului, copii de la biserică, grupuri de copii mai mari, bunicuţa îi spuse o poveste. Era cu un bătrân râu care primeşte vizita a trei spirite în seara de Ajun, iar bătrânul după aceea începe să sărbătorească Crăciunul şi devine un om bun şi drept.

Povestea era foarte frumoasă, însă băieţelul adormi chiar când bunica termina povestea şi dormi, şi dormi până când mami îl trezi, dându-i o sărutare şi chemându-l la brad să cerceteze împreună cadourile.

Bucuros că are voie să se uite la cadouri, fugi cu mami repede la brad şi se aşeză în genunchi între cutii.

După ce deschide toate cadourile împreună cu ea, zâmbind, scotea sunete de surpriză la fiecare cadou, băieţelul văzu şi un plic. Îşi văzu numele pe plic, era singurul lucru pe care putea să-l citească, iar când îl deschide văzu că nu era înăuntru decât o poză cu tatăl său, făcută pe marginea sondei, cu marea vălurită în spate şi pe spatele pozei era desenată o inimă cu un creion colorat şi haşurată cu roşu.

Privind plicul mai atent văzu pe o parte două bucăţi de hârtie colorată, foarte frumoase. Prima era cu un băieţel care îşi deschidea cadourile sub brăduţ, iar o doua era cu acelaşi copilaş privind de la fereastră o stea foarte strălucitoare.

Privi timbrele, văzu faţa captivată a copilului în faţa cutiei cu cadouri care pentru el reprezentau mai mult decât toate comorile de aur şi argint ale pământului, şi uimirea copilului care se ridicase din pătuţ şi privea steaua aceea mare şi albă de pe cerul nopţii.

Erau atâtea lucruri; si atât de greu de numit. Nu ştia prea bine ce se petrece, însă sufletul lui pur şi mintea sa neîncercată simţi ceva neobişnuit, ca o aripă a miracolului care pluteşte peste el, izvorâtă din scrisoarea tatălui său, din bucăţelele acelea de hârtie desenată şi colorată frumos, din inima desenată de tatăl său sau poate de altundeva şi acum simţea că dragostea putea să imple distanţele până departe, până în mijlocul mării unde ostenit, tatăl său se gândea la el şi poate face şi drumul înapoi de la tati la el.

Era atât de adâncit în sentimente, încât nici nu auzi că nişte prichindei ca şi el intrară pe uşă şi începură să cânte privind la bradul mare şi încărcat de beculeţe şi de globuri albe care arătau de parcă nişte stele ar fi coborât din cer şi s-ar fi aşezat în brad, luându-şi locul printre bomboanele şi portocalele agăţate de ramuri.

MUNTELE DIN CERURI A fost odată ca niciodată un chinez care mergea în fiecare dimineaţă cu năvodul pe lac şi trăia din vânatul peştilor pe care îi prindea.

Oamenii îi dădeau monezi de aramă şi de argint pe marfa sa, iar când peştii erau foarte mari, primea şi monede groase de aur. Într-o zi aruncă năvodul şi aşteptă să prindă ceva. Stătu o zi şi-o noapte pe plută lângă năvod, dar nu prinse nimic. Într-un târziu, după ce se lumină de ziuă, simţi că năvodul se îngreunează şi încercă să-l tragă pe uscat, dar nu reuşi, căci era prea greu.

- Cine ştie ce somn mare s-o fi prins, îşi spuse chinezul.

Se tot opinti şi se opinti, dar nu putu să clintească năvodul nici măcar cu o palmă. Descurajat, se aşeză pe butuci şi începu să privească apa, neştiind cum o să scoată năvodul din adâncurile lacului când -ce să veziceva mare ieşi din lac umplând totul împrejur de stropi de apă şi strălucind deasupra plutei. Era o pasăre cu penele făcute din flăcări, care arseră ochiurile năvodului ce o ţinuseră captivă în apă.

Chinezul era uluit şi privea cu groază pasărea. „Acum o să mă înghită, pentru pentru că am încercat să o prind cu năvodul”, se gândi.

Pasărea începu să scoată ţipete mari de vultur şi îşi deschise larg aripile, pregătindu-se să-şi ia zborul. Privind, pescarul văzu că, ghearele ţineau o sabie cu mâner de aur încins şi cu tăiş de diamant. Văzând sabia, chinezul îşi spuse că trebuie cu tot dinadinsul să o aibă, şi că pasărea dacă va vrea să-l înghită o va face oricum, aşa că sări şi se agăţă cu mâinile de

mânerul sabiei. Chiar atunci pasărea se ridică în văzduh bătând din aripile făcute din vâlvătăi şi după ce începu să bată puternic din aripi, se avântă până deasupra norilor.

Acolo văzu chinezul alte pământuri şi alte oraşe, unde oamenii străluceau în lumina dimineţii unde ţinuturile şi oraşele se despărţeau unele de altele sau se amestecau între ele, după cum o făceau norii pe care se aflau. Şi într-unul din ţinuturile acelea, un bătrân îi spuse că pentru a putea lua sabia din ghearele păsării, trebuie ca atunci când aceasta va ajunge deasupra Izvorului Fericirii care se afla undeva pe cel mai îndepărtat nor, undeva la capătul cerului şi pământului- a cărui apă era singura ce putea stinge penele de foc ale păsării- să arunce trei pene din aripile păsării, iar aceasta, simţind primejdia, va da drumul sabiei de diamant din ghearele sale va zbura departe. După aceea trebuia să bea şi o înghiţitură din apă chiar în locul în care se stinseseră cele trei pene ale păsării şi apoi să culeagă de pe prundişul izvorului un diamant cu optzeci de muchii. Pasărea de foc urma să se întoarcă şi coborând pe pământ să se prefacă într-un cal de foc, cu copitele de diamant incandescent şi cu aripi de flăcări vâlvâitoare.

Făcu toate astea, dar nu bău din apa izvorului în locul unde se stinseseră penele, iar când veni pasărea şi se transformă într-un cal cu aripi de flăcări, aruncă diamantul cu optzeci de feţe în ceruri, după cum îi spusese îngerul care păzea izvorul şi care îi spusese să nu bea din izvor din locul unde se stinseseră penele de flăcări, spunăndu-i că înţelepciunea oamenilor e ca şi cum ai privi spatele unei oglinzi pe timp de noapte.

Călători mult chinezul în lumile de pe nori, în toate lumile ţărânei şi chiar şi în lumile de sub ţărână, lumi întunecate unde duhurile scot sunete înfricoşătoare şi unde domneşte întunericul şi deznădejdea. În călătoriile sale întâlni multe pericole. Trebui să se lupte cu uriaşi plini de mândrie, cu balauri lungi cât un tren, cu ştime ce înnegurau pământul. Se luptă şi cu Pasărea Întunericului care ataca ţările din lumile norilor şi care îşi întindea aripile întunecate peste călătorii înnaripaţi făcându-i să adoarmă şi să prăbuşească până sub pământ, în împărăţia beznelor.

Unii spun că s-a luptat chiar şi cu Leviatanul ce învolburează nesfârşitele ape.

Ce se ştie însă sigur este că ajunse şi pe îndepărtata Thule, unde fu rănit de un pitic viclean cu un vârf de săgeată otrăvit, şi ajunse până şi în

Valhala unde însă nu era nimeni. Odin nu exista.

Călători şi în strălucitorul ţinut din miezul soarelui, unde oamenii prindeau peşti incandescenţi asemeni sticlei încinse de meşterul sticlar scoţându-i din râuri în care în loc de apă curgea lumină. Acolo îi descântă o vrăjitoare înaltă cât un stei de piatră, dar pe care propriul ei descântec o făcu să-i stingă sufletul pentru totdeauna. Scăpă chinezul, unii spun că pentru că avea inima curată. Când obosi, se odihni un timp pe ţărmul cerului, unde valurile veneau sunând asemeni unor dangăte de clopot.

Scăpă din multe pericole şi din unele destul de greu, însă cei mai bătrâni spun că nu s-a luptat niciodată cu Leviatanul, căci dintr-o luptă aşa îngrozitoare nu ar mai fi scăpat.

Toate acestea până într-o zi când îşi privi chipul în lama de diamant a sabiei şi înţelese că nu este departe de ceasul din urmă. Părul îi era alb asemeni zăpezilor ce cad iarna în munţi, iar faţa îi era brăzdată asemeni nisipului umed şi bătut de vânt. Era bătrân.

Voi înainte de moarte să se îmtoarcă pe meleagurile mamei sale.

Merse iarăşi în ţinutul său şi se duse la locul unde prinsese pasărea de flăcări în năvod. Coborând jos de pe cal se întinse pe buştenii subţiri ai plutei care era tot acolo, legată de un bolovan mare de pe mal. Închise ochii.

Iar calul de foc se transformă din nou în pasăre de flăcări şi ridicându-se în aer începu să scoată ţipete de vultur şu rupse cu ciocul funia ce ţinea pluta de mal. Aceasta fu luată de misterioase ape ale acelui lac liniştit şi fu duse de ele până când dispăru în linia orizontului. În urma ei, ţipând, pasărea zbură puţin deasupra lacului şi apoi se afundă în adâncurile apei.

Cât despre plută, aceasta ajunse până în zările îndepărtate, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul şi pluti şi prin cer până când buştenii ei se opriră în stâncile unui munte.

Acolo chinezul scuturat de pluta ce se izbea în stâncile de pe malul apei se trezi căscând şi aplecându-se deasupra apei să se spele pe faţă văzu că în realitate nu este bătrân şi că totul a fost un vis. Îşi făcu o colibă din tulpini de bambus şi, după ce îşi împleti un năvod, începu să meargă la pescuit pe apele reci şi limpezi ce înconjurau muntele, ape în care peştii ce săreau din apă făceau unde ample ce ajungeau până la el. Îşi făcu un flaut dintr-o bucată de lemn de bambus şi, seara, stătea lângă colibă şi cânta la flaut cântece învăţate în copilărie.

Văzu că mai sunt şi alţi pescari şi se împrieteni cu mulţi dintre ei, iar

peştele era aşa de mult, încăt le ajungea la toţi. Întrebă cum se numeşte ţara aceea şi i se spuse: Muntele din ceruri.

Acum, toate întâmplările de dinaintea ajungerii aici i se păreau a nu fi decât un vis, un vis trecător şi evanescent. Pasărea de flăcări are acum pentru el doar amintirea unui vis strălucitor ca şi sabia cu tăiş de diamant, nu murise niciodată, trăia dintotdeauna aici pe munte, sau cel puţin aşa i se părea, probabil pentru că trăia atât de profund. „Viaţa de dinainte, chiar dacă a fost cu adevărat, acum mi se pare aşa de ştearsă şi trecătoare încât poate fi considerată un vis...pe atunci doar fericirea băută din Izvorul Fericirii, din locul arătat de înger, era reală...acum e real totul”, îşi spunea privind cele optzeci de feţe ale diamantului aruncat de el în ceruri şi pe care îl găsise lângă plută într-o dimineaţă.

PROFEŢIA CELOR ŞAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ A fost odată ca niciodată...Înconjurate de nori şi gheţuri se înalţă cele

şapte piscuri. Acolo se înalţă piscul retezat. Se înalţă vârfurile asemeni scuturilor de războinici, asemeni săbiilor ce apără cerul. Se înalţă munţii de zăpadă, alb se înalţă. Precum nişte aripi de gheaţă, munţii făcuţi de copiii uriaşilor înainte de Crăciun, făcuţi din prima zăpadă căzută.

Copiii uriaşi în joacă clădit-au şapte munţi din zăpadă, şapte uriaşi munţi albi precum flăcările, albi precum soarele. Prichindei erau copiii, dar ajungeau până deasupra norilor, erau copii mici, dar în joacă au zidit cei mai înalţi munti de sub strălucirea dimineţii.

Priveşte poporul care joacă de bucurie deasupra norilor, pe vârful retezat de invidia copilei uriaşului, având pe Stăpânul în mijlocul lor, aşa joacă poporul Stăpânului.

Trei copii zidit-au şapte munţi albi şi îngheţaţi. Munţi în care se oglindesc stelele, munţi ale căror piscuri zgârie Luna.

Oamenii se întreabă: cine au fost uriaşii? Întâlnitu-i-au cineva? Le-a ştiut vreun om numele? Doar Cel ce ştie toate, Stăpânul din cer.

Stăpânul care a făcut uriaşii din stâncile incandescente ce-şi au obârşia în adâncul ţărânei, Cel care a poruncit zăpezii să cadă răcoros asemeni frunzelor roşii şi galbene din Răpciune.

Copiii de uriaşi care au zidit munţii cu săbiile de viteji ale strămoşilor lor ce în vremuri vechi dormit-au cu scuturile pe piept şi pe ale căror trupuri au crescut codri. Uriaşii copii care au zidit munţii cu săbiile străbunilor în loc de lopăţici, amestecând zăpada cu stele căzute de pe cer şi cu stele pe care le-au desprins din constelaţii.

Ce om a putut să vadă ziua când munţii au fost gata şi un incandescent heruvim de flăcări a coborât pe cel mai înalt munte topind zăpada pe unde călca şi nici un om nu a putut să vadă toţi uriaşii închinându-se în faţa revelaţiei, în faţa revelaţiei de flăcări.

Dar vai, invidia a urcat precum un şarpe la inima unuia din uriaşi, cine era doar Lumina ştie, iar el luă un gigantic ţurţure de gheaţă ce atârna de Lună şi izbi în muntele cel mai înalt, retezându-l. Unii spun că era chiar copila cea mare a uriaşului, sora celorlalţi doi, ce vrut-a ca muntele ei să fie cel mai mare. Adevărul e ascuns, însă...

Pâlpâie munţii ridicaţi în joacă. Un munte de zăpadă cu şapte piscuri peste care nu a trecut niciodată nici un nor.

Munţii străluceau în soare asemeni apei unui lac de gheţuri, piscurile străluceau asemeni unei dimineţi de mărgean.

Apoi uriaşii plecară; basmele spun că spre învolburatele mari unde-şi

făcură sălaş, în urma lor rămânând munţii străjuiţi de mormintele împădurite ale uriaşilor din îndepărtate vremuri.

Iar munţii erau atât de înalţi şi atât de tăioşi, atât de îngheţaţi şi atât de ascuţiţi, încât atrăgeau gerul, atrăgeau vântul, atrăgeau crivăţul, atrăgeau frigurile fără sfârşit şi munţii de zăpadă nu se mai topiră niciodată şi niciodată vara nu se mai făcu. Munţii nu se topeau pentru că zăpada din care fură făcuţi căzuse chiar din răsuflarea Stăpânului; erau munţi izvorâţi din Adevăr şi nu puteau să moară. Şi nori mulţi precum valurile mărilor potopiră munţii şi cerul era doar nori ce nu mai plecau. După mult timp, oamenii, dorind să vadă cerul şi să se închine urcară pe munte cu toţii şi făcură şapte cetăţi pe vârfurile ce treceau de volbura de nori. Acolo, o ţară întemeiară, ducând pomi înfloriţi care rodiră sub lumină. Aşa au urcat oamenii pe munte şi acolo l-au văzut pe Stăpân aşteptându-i, iar munţii erau aşa de abrupţi că nici o armată nu putea trece până sus.

Primul strămoş a zis: - Citeşte profeţia şi cântă Stăpânului din mijlocul nostru.

Al doilea strămoş a zis: - Citeşte profeţia şi cântă Stăpânului din mijlocul nostru.

Pasărea cu aripi de zăpadă şi inimă de flăcări îţi va spune: citeşte profeţia, citeşte istoria tribului tău, cântă povestea.

Aşa îţi va zice.

PELERINAJUL UNUI PESCAR A fost odată ca niciodată un pescar care pleca pe râu să prindă peşte. El era un om sărac a cărui barcă era plină de găuri astupate cu bucăţi de scândură. Nu-şi putea permite să-şi trimită copiii la şcoală, astfel că aceştia erau slugi pe la familile bogate din sat. Soţia lui lucra toată ziua la făcutul plaselor de pescuit pe care le vindeau în târguri în sate de pe cele două maluri ale apei.

Era greu cu pescuitul, mai ales iarna. Peştii erau tot mai puţini şi pescarul muncea din greu pentru ca seara să aibă nişte peşti în tolbă. Într-una din zilele lui Ghenar, omul acesta pleacă iarăşi cu barca pe apă.

Plecă el şi vâsli mult pe apa repede a râului şi tot vâsli el şi vâsli până ajunse la nişte ape care deveneau tot mai liniştite. Cerul deasupra lui se întuneca şi, până să prindă ele de veste începură să strălucească stelele.

Stătu pescarul toată noaptea în barcă pe apă şi cerca să prindă măcar un peşte, dar nu prinse nimic. Năvodul era aruncat în unda râului, dar în el nu

se zbătea nici un peşte, iar omul tot adormea cu fruntea pe vâsla. Trezinduse şi luptându-se să nu adoarmă iarăşi vedea stelele deasupra sa care străluceau nemaivăzut cum probabil strălucesc doar lacrimile în ochi de mama, iar văzduhul umbrit de deasupra apei întunecate avea ceva în el ce îi era greu să numească. Linişte... Sfinţenie, îsi spuse pescarul frecându-se la ochi după ce adormi şi se trezi a treia oară. Sfinţenie.

Când noaptea începu să se risipească asemeni unor ceţuri şi cerul începu să se înroşească pescarul văzu că barca lui se afla pe partea laterală a unei catedrale ce ieşea drept din apă. Era un lucru nemaivăzut. Dacă îşi băga mâna în apă sub zidurile uriaşei biserici de piatră vedea că nu are fundaţie.

Stătea pe nimic. Zidurile sale porneau drept de pe suprafaţa apei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.

Privea zidurile împodobite cu grupuri sculpurale ce ilustrau Sfânta Scriptură şi cu statui ale martirilor. Turnuri înalte se înălţau deasupra şi catedrala avea contraforti asemeni unor picioare de insectă prin arcule cărora trecea pescarul cu barca.

Dând încet din vâsle ajunse la intrarea din faţă a domului unde se aflau trei uşi arcuite dintre care cea din dreapta era deschisă. Sus, deasupra, se ridicau două turnuri de înălţimi ciclopice. Pescarul scoase o vâsla din strapazan şi o aruncă în barcă şi apoi după ce o scoase şi pe cealaltă se puse în genunchi în mujlocul bărcii şi intră pe poarta deschisă dând cu vâsla când într-o parte a bărcii, când în alta. Înăuntru lumina intră difusă prin vitrali trecând pe lângă farfuria de marmură unde se pune apă sfinţită văzu că înăuntru se afla apă proaspătă.

Vâsli uşor printre rândurile de bărci care şi ele ieşeau drept de pe suprafaţa apei, şi întorcându-se văzu tuburile groase ale orgăi, răsunând de linişte.

Doar plescăitul vâslei prin apă făcea biserica să fie plină de ecouri lichide.

Vitralile ardeau precum nişte bijuteri înrustate cu nişte pietre preţioase şi lumina dinăuntru, înălţimea pereţilor terminate în arcuri ogivale, liniştea şi podeau de apă făceau ca totul să fie aşa de uluitor. Mai ales pentru bietul pescar care nu era obişnuit cu atâta echilibru de lumină. Biserica din satul lui avea geamuri de o palmă şi fără vitrali pentru că oricum nu dădeau destulă lumină.

Opri barca undeva între rândurile de bănci şi vru să se roage însă în timp ce rostea cuvintele se tot miră în sinea sa de toate ce văzuse. Când reuşi să sfârşescă rugăciunea văzu un om în partea din faţa al biserici înaintea rândurilor de bănci un om îngenucheat pe apă.

Vâsli până la dorind să îl întrebe ceva, însă văzându-l cufundat în rugăciune se întoarse şi plecă.

Ieşi din catredală şi, punând vâsla la loc în strapazan porni înapoi spre casă. După ce pluti cam un kilometru şi jumătate văzu în depărtare ceva, nu-şi putea da seama ce.

Când ajunse văzu că era o fântână ghizd de piatră care se ridica şi aceasta de-a dreptul din apă. Vâsli până la fântână şi băgă mâna în apa de dedesupt simţi că nici asta nu avea nici o temelie ,ci piatra ei se ridică de pe apă.

Uitându-se în fântână văzu că apa ei e la mai mare adâncime decât apa râului şi deşi apa din afara fântânii era mai închisă la culoare, apa fântânii era cristalia şi limpede de i se oglindea chipul în ea. După ce stătu buimac o vreme încercând să dezlege taina locului acestuia se lăsă păgubaş şi voi să plece, dar chiar când să pornească văzu că un om stând în picioare lângă fântână îi face semn să se întoarcă. Era un om înalt şi puternic, cu faţa luminoasă şi zâmbitor.

Când pescarul se apropie de el, acesta învârti de roata fântânii, scoase o găleată de apă şi i-o întinse. Însetat pescarul bău, iar când puse găleata la loc pe ghizdul fântânii şi vru să îi mulţumească acelui om, omul nu mai era.

Pescarul se puse iarăşi să vâslească şi vâsli ghidându-se după soare îndreptând barca spre satul său. Însă cum aerul era aşa de mare mai avea mult de vâslit.

Tot vâslind ajunse la o tufă cu trandafiri albi care se ridicau din apă.

Vârând mâna în valuri sub tulpina trandafirlui văzu ca nici sub trandafir nu este nimic. Trandafirul se ridica chiar de pe pelicula apei.

Florile erau atât de fumoase albe şi parfumate, iar frunzele trandafirului parcă erau din smalt. Aşa de frumoase florile astea, îşi spuse ostenitul pescar care nu prea era obşinuit cu lucrurile delicate.

Apoi observă că deasupra tufei de trandafiri zburau trei îngeri. Fiecare dintre ei ţinea în mână câte o carte. Pe coperta primei scria: RUGĂCIUNE, pe coperta celei de-a doua cărţi: CURĂŢIRE, iar pe coperta celei de-a treaia cărţi: IUBIRE. Pescarul privea îngerii şi cuvintele scrise pe coperţile celor trei cărţi, încercând să înţeleagă cu mintea lui de om simplu ce înseamnă toate acestea şi pe când încerca să gândească al treilea înger veni înspre el şi rupând o floare din trandafir, i-o dădu spunându-i că cel mai bun loc pentru a o păstra este în inima sa.

Privind trandafirul alb din mâna sa, pescarul nu observă că îngerii plecară şi apoi în timp ce se îndrepta spre casă, având trandafirul cel alb în faţa ochilor, pus pe partea din faţă a bărcii pescarul în timp ce vâslea observă cum floarea de pe stinghie dispare treptat ştergându-şi mai întâi prospeţimea petalelor, ajungând apoi doar conturul unei tulpini şi a unor petale care după un timp şi acela începu să se întrerupă, dispărând cu totul de pe stinghie şi răsărind apoi ca un ghiocel cu petale de diamant, răsărind în zăpada propriei sale inimi de pescar bătrân.

DOMNUL ISUS ŞTIE CĂ JOACA E CEVA SERIOS A fost odată ca niciodată o fetiţă mică-mică pe care o chema Cristina şi care locuia cu familia ei într-un sat pe undeva pe aici, dar n-aş putea să vă spun în care.

Ea avea doar patru ani şi credea tare-tare mult în Domnul Isus şi îl iubea pe Domnul Isus, cum credeţi în El şi îl iubiţi şi voi. Iar Domnul Isus e aşa de bun şi copiii care îl iubesc pe El şi cred în El cu toată inima lor mititică devin copii Săi. Iar fetiţa aceasta era un copil al Domnului Isus şi era cel mai fericit copil din satul ei. Şi voi, dacă vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna trebuie să apucaţi mâna lui Isus cu mânuţele voastre şi să mergeţi împreună cu Domnul Isus toată viaţa până când veţi ajunge în faţa lui Dumnezeu acolo unde aripile îngerilor luminează precum cristalul curat, aşa cum vă sclipesc şi voua ochişorii atunci când vă rugaţi. Şi se întâmplă că trecuseră deja două luni de iarnă şi zăpada nu fusese aproape deloc şi Cristina tare ar fi vrut să se joace cu bulgări de zăpadă şi să facă un om de zăpadă. Dar vezi că nu ningea.

Aşa că stătea în cămăruţa ei şi se juca cu păpuşi ce purtau nişte rochii aşa de frumoase, şi bunica îi spusese că păpuşile sunt Frumoasa din Pădurea Adormită, Cenuşăreasa şi Albă-ca-zăpada, chiar prinţesele din poveştile pe care i le spunea serile. Dar, uneori, în timp ce se juca se oprea să privească pe fereastră să vadă dacă nu a început sa ningă şi, dimineaţa, când se trezea întâiul lucru pe care îl făcea era să se uite pe fereastră să vadă dacă nu a nins peste noapte. Însă era o iarnă fără zăpadă şi nu ningea.

Privind pe fereastră văzu în depărtare, departe-departe, ceva şi nu stiu ce e acolo.

- Ce e acolo? Îl întrebă Cristina pe tati.

- Este muntele, răspunse tati.

- Ce e aia „muntele”? întrebă iarăşi Cristina.

- Păi muntele e ceva foarte mare acoperit de brazi înalţi şi de zăpadă.

- Zăpadă? Spuse Cristina. De aia e aşa de alb?

- Da, tot muntele e acoperit de zăpadă, spuse tatăl Cristinei.

Cristina se gândi un pic. Dacă acolo e zăpadă poate s-ar putea duce şi ei până acolo să facă nişte bulgări de zăpadă şi să facă şi un om de zăpadă.

- Tati, nu putem merge până acolo să facem un om de zăpadă?

Dar tati îi spuse că nu pot merge şi Cristina chiar se întristă şi plânse un pic, dar vezi că nu puteau merge pentru că nu aveau maşină şi tati era meseriaş şi era tot la lucru.

Odată Cristina merse într-o duminică dimineaţa la biserică împreună cu ceilalţi copii, care erau ca şi ea, copii ai Domnului isus şi cu mami şi cu tati care şi ei erau copii ai Domnului isus şi stptea cuminte în băncuţă şi asculta cântecele frumoase pe care le cântau cei din biserică şi în care se spunea că Domnul Isus e bun şi ne iubeşte pe toţi şi că şi noi trebuie să-L iubim pe El, şi- în timp ce stătea în bancă- desena pe o foaie de hârtie nişte flori şi nişte animale şi, desenând, asculta cântările, dar nu înţelegea foarte multe lucruri şi apoi obosi un pic, dar se întâmplă că- pe când desena o pisică albastră- o bătrână recită un verset din Biblie care spunea că Isus a zis: „ ... aţi zice acestui munte: Mută-te de aici acolo! Şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”

Apoi mai trecu un timp şi biserica se termină şi Cristina marse acasă la masă împreună cu mami şi cu tati, însă nu uită cuvintele pe care le recitase sora aceea bătrână şi care fuseseră spuse de Domnul Isus. Şi, cum stătea în cămăruţa ei şi se gândea, se gândi că Domnul Isus poate orice şi puse pe Cenuşăreasa şi pe Albă-ca-zăpada deoparte şi îngenunche în faţa Domnului Isus, îşi plecă fruntea şi împreunănd mânuţele şi închizând ochişorii Îi spuse Domnului Isus: - Doamne Isuse, aş vrea aşa de mult să fac un om de zăpadă, Doamne Isuse, aşa de mult aş vrea şi Te rog mută muntele ăla plin de zăpadă de acolo de departe până aici lângă noi, ca să pot face un om de zăpadă, Doamne Isuse, Îţi mulţumesc, amin.

Şi când fetiţa deschise ochişorii şi se uită pe fereastră văzu că pe lângă sat pornea povârnişul unui munte, muntele care fusese atât de îndepărtat înainte, acoperit cu brazi şi zăpadă, chiar cum îi spusese tati şi zăpada era aşa de albă şi de curată şi Cristina fugii repede afară şi împreună cu ceilalţi copilaşi se bătură cu bulgări de zăpadă şi apoi putură să facă un om de zăpadă care strălucea alb asemenea unui înger pentru că fusese imaginat de sufletele de zăpadă curată a Cristinei şi a celorlalţi copii şi păcat că nu i-aţi văzut făcându-l, era ca şi cum nişte îngeri s-ar fi preschimbat în nişte piticuţi începând să răvăşească toată zăpada umplând împrejurimile de râsete şi de strigăte şi a fost o zi aşa de minunată că ar fi trebuit să fie pusă într-o carte şi când terminară feţele şi frunţile le erau roşii de ger şi hăinuţele şi căciuliţele erau ude de zăpadă, dar sufleţelele le ardeau în inimi şi în ochişori ca nişte diamante, căci e adevărat că sufleţelele copiilor sunt făcute din cel mai curat diamant şi putură să facă un om de zăpadă pentru că se mută muntele şi pentru că Domnul Isus îi iubeşte pe copilaşi şi ştie că joaca e ceva serios şi făcură un om de zăpadă aşa de mare că aproape nu-l puteau cuprinde cu mânuţele.

CASCADA ÎNGHEŢATĂ A fost odată ca niciodată un copil de cinci ani pe care fraţii săi mai mari l-au trimis să cumpere pâine.

Copilul purta o căciuliţă cu ciucure ce îi acoperea tot capul şi de sub care îi ieşea răvăşit părul. Avea ochii mari şi plini de lacrimi, lucru care îi făcea să pară şi mai luminoşi. Purta o cămăşuţă albastră pe care erau pictate frunze albe, avea nişte pantaloni gri de trening şi era încălţat cu nişte adidaşi buni pentru Statu-Palmă-Barbă-Cot. Cu toate că locuia într-un sat mic mergând spre magazine se rătăci şi tot mergând, tot mergând ajunse între nişte munţi foarte inalti acoperiti de gheturi. Acolo totul stalucea foarte puternic si chiar si soarele era de sapteopt ori mai mare decat de obicei. Era precum un glob urias si portocaliu, a carui lumina stralucea uniform, netrimitand raze.

Privind in jur copilul vazu ca in apropiere curgea un rau rece si transparent acoperit de gheata translucida si cu undele facute din aura tat de fin, incat erau asemeni unor valuri de lumina.

Pe malul raului statea ingropata pe jumatate in nisip o sita mica pentru strans aur si in joaca baiatul incepu sa adune graunte de aur de pe prundis

sis a le puna in gramezi.

- Acum caut aur si strang mult aur, spunea adunand nisip auriu din apele pretioase ale raului.

Insa gramezile de praf de aur pe care le facea erau micsoare de vantul care rodea coastele muntilor.

Incepu sa puna tot aurul intr-o singura gramada si stranse, stranse la aur din prundisul alb al raului si tot stranse si stranse pana cand vazu ca gramada sa de aur se ridica acum pana deasupra norilor si era acoperita de gheturi vesnice. Devenise un munte inalt, la fel de inalt ca ceilalti munti de aur printre care curgea raul.

Vazand ca praful sau de aur devenise tare ca stanca si ca se transformase intr-un munte, copilul arunca sita in nisipul de pe malul apei si – inainte sa plece- arunca in apa banul cu care trebuia sa plateasca painea.

Atunci vazu un lucru ce nu-l observase in tot timpul nesfarsit cat filtrase aur; tot raul era plin de monede, mai mari sau mai mici, imprimate cu cifre, steme, chipuri si pajure.

Plecand, privi in jur la cataractele inghetate. Nu erau uriasi, nu erau zane si pitici, balauri si zmei. Era doar raul acesta al carui nume nu-l stia, raul acesta acoperit de gheata. Erau cascadele care picurau transparent. Si toate sub soarele acesta urias, soarele acesta care palpaia, ce palpaia asemeni unei portocale de jucarie facuta din pietre scumpe pentru vreao odrasla de imparat.

Privind in urma inca o data vazu ca muntele ce-l ridicase joaca sa de-a munca, era acum acoperit de arbori cu frunze stravezii, iar varful inzapezit se pierdea in norii ce stateau la sfat imprejurul lui.

Ganditor fiind, nu-si acoperi capul cand incepu furtuna si nici nu se duse de la inceput sa se adaposteasca. Statu pur si simplu in ploaie privind fulgerele care se oglindeau in raul inghetat. Apoi se duse sub una din cascadele de gheata care stralucea asemeni neonului sub trasnetele ce se infigeau in zapezi si gheturi.

Era viu. Stia asta. Iar oamenii erau acolo undeva, dincolo de munti.

Radeau, traiau si mureau. Unii stateau in case suprapuse in orase inghesuite, altii aveau case sau colibe de tabla acoperite cu tabla ondulata.

Cine stie cati erau rai, multi erau saraci. Peste tot erau la mare pret niste bucati de hartie colorata si tiparita.

Undeva dincolo de munti. Se intoarse sa-i priveasca si vazu cum vantul de miazanoapte ii macina si ii ravaseste pana disparura. Acum in locul lor

vedea orase si sate ce se intindeau pana departe, hat, departe- dincolo de capatul pamantului. ÎI văzu şi pe fratii lui care veniră lângă el să se de ape gheaţă. Aici, pe râul acesta ale cărui cataracte coboară adânc, tot mai adânc până jos în tacerea inimilor noastre.

POVEŞTI PENTRU ADOLESCENŢI

POVESTEA LUNII A fost odată ca niciodată o păstoriţă care mergea cu turma părinţilor săi. În fiecare zi pleca pe câmp dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara cu oile alergând şi behăind în urma sa.

Pe atunci soarele încă nu era pe cer, nici Luna, iar lumina zilei era lumina născută din cuvântul lui Dumnezeu la începuturi. Lumina era peste tot aceeaşi şi nu avea sursă, dispărând în timpul nopţii şi apărând iarăşi din nimic a doua zi dimineaţa.

Ciobăniţa era o fată sărmană intr-un sat umil într-un pământ sărac.

Pe lângă cele câteva oi ale părinţilor săi începu să pască şi oile sătenilor, având acum în grijă o turmă de sute de oi de nu o mai putea număra.

Anotimpurile treceau în timp ce păstoriţa stătea cu oile în câmp, sprijinindu-se în toiag şi privind pământul, în ale carui bălţi se reflectau norii şi albastrul cerului. Câmpul era acoperit de linişte ca de ploaie măruntă şi deasă, doar behăitul oilor auzindu-se laolaltă cu hârsâitul dinţilor în iarbă şi trifoi. Câinele mai alerga şi lătra când câte un miel se depărta prea tare de turmă, fugărindu-l înapoi.

Pământul era negru şi acoperit de ierburi, între care se înălţau tulpini de păpădie ale căror mingi albe acoperite cu stropi de apă străluceau ca nişte pietre de diamant. Iar când erau în floare, păpădiile parcă erau din aur. În satul lor pietre colorate nu erau decât pe coperta de argint a Evanghleliei din bisericuţa de lângă râu, iar de aur era doar crucifixul care stătea pe altar. Deseori, când mergea la biserică, păstoriţa se întreba dacă şi ferestrele atât de împodobite ale bisericii erau tot din safire aduse din pământuri îndepărtate peste mări agitate ale căror valuri se înalţă cât un bordei şi ale căror apă nu se poate bea.

Stând în câmp înconjurată de oi se gândea uneori la diferite cuvinte din Scriptură citite cu voce tare de preot în bisericuţa cu ziduri uriaşe şi ferestre ascuţite, incandescente şi străpunse de străluciri. „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Privind cerul reflectat în bălţile lăsate de furtunile tocmai trecute sau de ploile melodioase ale verilor calme, încerca cu mintea ei tânără să pătrundă înţelesul cuvintelor sacre: „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” În vremea aceea când pe cer nu erau soarele şi luna, iar lumina nu avea sursă şi strălucea uneori nu din cer, ci chiar din inima oamenilor, pe

vremea aceea Dumnezeu era mult mai aproape decât azi. De multe ori Dumnezeu călcă pe câmpul cu păpădii şi ascultă behăielile oilor, privi câinele care căuta soboli în pământ li o privi pe păstoriţă tăcând în mijlocul florilor. Erau momente extraordinare când aerul se umplea de flăcări, iar pe multele lacuri din acel ţinut pescarii începeau cu mirare să umble, călcând pe apele liniştite. Erau momente când Dumnezeu cobora nevăzut printre copiii Săi, umplând de frumuseţe această planetă misterioasă şi tristă.

Deseori cerul se acoperea de ploi marine şi ciobăniţa se adăpostea în nişte stânci uriaşe aduse de gheţuri cu multe vremuri în urmă. Stâncile erau acoperite cu desene luminoase, asemeni vitraliilor bisericii, numai că înfăţişau cerbi alergând şi evocau graba altor timpuri când chiar timpul se măsura cu reuşita la vânătoarea de boi sălbatici ori urşi. Un timp în care oamenii fugăreau animalele peste pământul pietros pentru dreptul de a avea o halcă de carne în foc atunci când se lăsa noaptea şi toţi erau veseli şi făceau popas, pregătindu-se să mânânce şi lăudându-se cu isprăvile acelei zile, imprimându-şi degetele muiate în argilă pe pereţii de stâncă.

Pe timp de ploaie se ascundea între stânci de teama fulgerelor, între vitraliile acelea ce acopereau ogivele de piatră, iar oile se cuibăreau unele în altele sub marginile stâncilor, doar câinele rămânând în câmp, lătrând la norii întunecaţi de pe cer şi alergând între muşuroaiele de soboli. Într-o zi veni la tatăl ei un băiat din alt cătun să o ceară de nevastă, spunându-i că o iubeşte. Ei îi plăcu băiatul, dar vezi că pe când se întorcea în satul său, calul băiatului îşi luă zborul căci era năzdrăvan şi-l duse pe băiat în cer, de unde nemaiputându-se întoarce Cineva îl puse într-o barcă de aur cu vâsle de aur şi-i spuse să rămână acolo. Când zise „da”, Acela îl atinse şi-l transformă într-un om de piatră colorat, şi băiatul rămase acolo, plutind în barca aceea strălucitoare pe cer. Acum avea inimă de diamant, simţea mai mult şi iubea mai mult, dar totuşi nu mai iubea ca înainte, iubea cum iubesc făpturile din cer, cum iubeşte un înger.

Mult se întristă păstoriţa când auzii că alesul ei se pierdu în cer, dar apoi când îl văzu plutind cu barca pe cer, se bucură, căci îşi spuse: „Poate pot să ajung la el!” Îşi luă rămas bun de la părinţi şi plecă spre asfinţit, spre locul unde îl vedea în fiecare zi pe alesul ei mergând. Oile, behâind, se ţinură după ea, iar ea tot merse, şi tot merse. În jur lumina scădea, iar ea pe măsură ce se apropia de soare, era tot mai departe de el şi înainte tot mai mult în asfinţit până când în jurul ei se făcu noapte de-a-binelea.

Uitându-se în jur, văzu că oile şi câinele erau în juru-i, dar că ea nu mai e pe pâmânt, ci în cerul nopţii; apoi văzu cum din ea începe să izvorască o lumină delicată, iar oile şi câinele ei se transformă în stele.

Ciobăniţa se transformă în Luna de pe cer, iar turma în stelele care strălucesc noaptea. Dacă priveşti atent la stele vei vedea una mai la marginea turmei, mai mare şi mai diferită de celelalte; aceea e câinele care stă şi păzeşte turma de la margine, ca nici o oaie să nu se depărteze. Şi o săţi spun un secret; dacă eşti cu adevărat atent, o să-l auzi lătrând.

Ciobăniţa ajunse în cer, dar nu ajunse la alesul ei iubit să se căsătorească , şi de atunci stă în cer luminând şi plânge uneori cu lacrimi de diamant. Dacă vei merge dis-de-dimineaţă, când se crapă de ziuă, vei vedea lacrimile păstoriţei acoperind iarba.

Noaptea îşi duce oile la păşune în cer, unde turma paşte lumină şi străluceşte lângă ciobăniţa, care stă sprijinită în toiagul de păstor şi plânge lumina nopţii, căci după ce acoperă florile şi ierburile pământului, lacrimile Lunii se răspândesc prin aer, umplându-l de lumină.

ÎNTOARCEREA LUI HIAWATHA A fost odată ca niciodată un şoim călător care poposi pe firma unei benzinarii din Dakota de Nord. Un şoim călător a fost. Acolo stătu privind dimineaţa şi oamenii. Acolo privi până ce dintr-o maşină veche coborî adolescentul Aleargă Spre Soare. Şoimul îi cântă un cântec lui Aleargă Spre Soare. Cantecul era aşa. Şoimul îi spuse o veste lui Aleargă Spre Soare. Vestea era aşa: - Tinere Aleargă Spre Soare ia aminte la cântecul meu neîmpodobit că lucruri mari iţi va spune. Ascultă cântecul pe care l-am învăţat de la Vântul ce tulbură mările pe care plutesc gheţari uriaşi. Pleacă-ţi urechea la cântecul acesta ce sfărâmă norii şi răcoreşte munţii de flăcări, nu te îndepărta de mine până nu voi sfârşi, ţine minte cuvintele acestea şi spune-le poporului tău.

Spune-i poporului tău că Hiawatha s-a întors în piroga sa albă, caiacul sau a coborât din ceruri în mările ce zguduiau pământul, spune-i poporului tău că Hiawatha s-a întors în ţara strămoşilor săi.

Luntrea sa se izbi în stâncile ce veghează oceanul şi Hiawatha îşi luă vânatul alb în spate şi păşi pe pământul poporului său. El a venit cu luntrea, în pirogă, în caiac el a venit.

Aleargă Aleargă Spre Soare, aleargă şi spune poporului tău că Hiawatha s-a întors. Ascultă cântecul ce l-am învăţat de la vânt.

Plecă Hiawatha spre lumea de apoi şi dădu cu vâsla prin apele liniştite ale eternităţii, dădu din vâslă prin apă Hiawatha, pluti prin ceţurile şi negurile de deasupra oceanelor. Pluti Hiawatha în luntrea de culoarea Lunii şi ajunse in cer. Acolo ajunse şi pluti şi se uita în jos pe pământ să-i vadă pe urmaşii strămoşilor săi. Ce se întâmpla cu ei?

Erau ucişi şi nu aveau porumb. Mamelor li se sfâşiase sufletul pentru copii lor ce flamănzeau în pământuri străine, în străine văi ale umbrei morţii, iar soţiile îşi plângeau oamenii răpuşi de puşti viclene. Asta văzu Hiawatha şi mult se întristă. Plânse Hiawatha privind in urmă.

Ascultă Aleargă Spre Soare, ascultă cântecul ce l-am învăţat de la Vânt. Vântul m-a învăţat, Vântul ce străbate văzduhul şi se joacă deavaţiascunselea printre stele. Vântul care cântă nevăzut. El m-a învăţat.

Mi-a spus despre Hiawatha.

După ce plânse, se întrebă Hiawatha: Unde mă aflu? Ce loc e ăsta?

Pluti Hiawatha prin cer şi nu văzu pe nimeni şi mult mai pluti Hiawatha. Luntrea se legăna încet pe o apă a cărei strălucire era asemeni diamantului.

Plutea Hiawatha pe râul acela de lumină şi nu vedea pe nimeni.

Plutea şi plutea şi i se făcu foame. Îşi luă suliţa Hiawatha şi pândi aplecat asupra apei; după multă veghe încordată o înfipse într-un peşte de aur. Din lumină scoase peştele şi, curăţându-l de solzii de diamant îl mâncă. Şi pluti Hiawatha şi pământul în urma sa nu se mai zărea şi în jurul său nu se mai vedeau decât nişte valuri veşnice.

1 Gitchi Manidoo? întrebă.

Dar nu-i răspunse nimeni.

Ascultă Alearga Spre Soare, ascultă cântecul făcut de Vant.

Apoi se lăsă ceaţă. Se lăsă întuneric. Nu se mai vedea la o suliţă în faţa luntrei. Norii groşi se lăsară, negură, ceţuri şi noapte, vânt şi vârtej ce susură, beznă. Se sperie Hiwatha şi işi potrivi o sageată în arc.

Cine-i acolo? spuse şi cu inima bătându-i trase săgeata.

Apoi pluti prin întuneric şi începu să dea iarăşi cu vâsla prin valurile

calme. Dădu cu vâsla prin ape Hiawatha până când văzu că ceaţa începe să se risipească şi că se face ziuă, o lumină ca înăuntrul unui diamant. Şi văzu nişte mâini străpunse de gloanţe şi cuie. Văzu o rană împunsă de o suliţa de fier. Şi acolo în Trupul acela mort era înfiptă şi săgeata lui. O scoase Hiawatha şi o privi. A lui era, cu vârful de ciob de silex.

Gândit rămase Hiawatha şi privi cum trei oameni coboară Omul răstignit pe cele două Urse şi pe Crucea Sudului şi-l coboară între stânci acoperindu-l cu pietre. Un om era din lemn alb de mesteacăn, îmi spuse Vântul. Altul de abanos negru şi celalalt de cedru roșu. Aşa imi zise Vântul. În pământ îl puseră.

La răsăritul soarelui Vântul îşi şopti cântecul. În noapte ziua strigă.

Lumină se făcu şi nimeni nu îi putea stinge flăcările. În vâlvătăi erau cerurile căci Cel Strapuns se ridicase deasupra stelelor strălucind aşa cum nimic altceva n-a strălucit pe pământ, cântă Vântul. Era o Căpetenie. Era un Om care strălucea. Era însuşi Spiritul nemărginit, Flacăra, Marele Sachem.

-Gitchi Manidoo? întrebă Hiawatha Lumină se făcu în Hiawatha cand Mâna Străpunsă îi atinse inima şi plânse, plânse Hiawatha. Era atât de bucuros, atât de fericit era că omul pe care îl ucise era viu.

Trebuie să primiţi inimi de cenuşă, pentru a putea trăi. Daca aveţi inima de cenuşa nu veţi muri. Cenuşa nu se topeşte şi Mâna străpunsă o strânge şi o strânge şi o apasă şi o apasă şi o transformă într-un diamant etern. Într-o piatră scumpă, într-o piatră veşnică le spunea Hiawatha oamenilor cu inimi de zăpadă. Şi mergea Hiawatha pe pământul poporului sau cu mielul vânat în lumină pe umăr. Asta e cântecul pe care mi l-a spus Vântul. Cântecul despre reîntoarcerea lui Hiawatha. Acum du-te şi spune poporului tău, spune-le fraţilor tăi, spune-le că Hiawatha s-a întors. Aleargă şi spune-le. Aleargă, Aleargă În Lumină, aleargă şi spune-le, cântă-le cântecul Vântului.

Iar Şoimul Călător zbură printre nori şi îi spuse Vântului. Îi cântă Şoim Călător Vântului.

- Acolo lăsă totul Aleargă În Lumină şi se îndreptă spre munţi, începu să alerge spre munţi, fugi Aleargă În Lumină ducând vestea fraţilor săi. Aşa făcu Aleargă În Lumină.

- Şi cu Hiawatha ce s-a întâmplat? întrebă Vântul făcând dimineaţa să tremure în ape.

‘Din ţărână un om se făcu şi din Cer un altul şi stăteau zâmbind,

stăteau plini de pace sub strălucirea a şapte stele ale caror colţuri se întindeau până departe în veşnicie.’

Asta spuse Aleargă În Lumină poporului său, îi mai zise Şoim Călător Vântului ce adormea încet lăsând cerul luminos şi liniştit în ziua cu nori puţini şi albi. Şi cu Hiawatha ce s-a mai întâmplat? întreba Vântul prin somn, asemeni unui copil ce adoarme.

PĂDUREA DE AMETIST Crângul de pe marginea drumului ce duce dinspre Săcel spre Sântămărie-Orlea a făcut parte din cunoscuta pădure de ametist ce se întâlnea din locul unde este acum autostrada până la poalele muntelui.

Peste pădurea aceasta era stăpână războinica familie a Lupilor de Cenuşă. Se numeau astfel, fiindcă purtau costume cenuşii şi pantofi cenuşii şi fumau tot timpul trabucuri cenuşii, iar prin părţile pădurii de ametist animalele poveasteau că lupii aceştia se trăgeau dintr-un lup ce luase fiinţă din cenuşa unui brad uriaş ce se afla undeva în munte şi care fusese lovit de un fulger ce luminase noaptea.

Din acel lup se trăgeau Lupii de Cenuşă, iar când au fost înnobilaţi li sa scris acest nume în hrisoave şi în documentele oficiale ce purtau sigiliul imperial.

Dar, cu toate că au fost înnobilaţi şi aveau servitori şi locuiau într-un palat era de preferat să nu te întâlneşti cu ei prin pădure pentru că erau nişte lupi foarte răi. Nu ştiu dacă pe lumea asta există şi lupi buni, dar Lupii de Cenuşă cu siguranţă nu erau dintre aceia.

Pădurea de ametist era sub stăpânirea Lupilor de Cenuşă, iar aceştia făceau ca fiecare fiinţă ce locuia sau doar trecea prin bungetul de sticlă, să simtă acest lucru.

De fiecare dată când întâlneau un iepure, o veveriţă sau un iepure, aceştia trebuiau să dea un ban de argint. Podul palatului Lupilor de Cenuşă era plin de bani de argint, iar lupii se gândiseră chiar să acopere ţiglăria castelului lor cu bani pentru a-l face să strălucească asemeni pădurii peste

care erau stăpâni. Şi îşi puneau servitorii să cureţe înnegritura de pe monezile de argint, pentru ca aceştia să strălucească şi mai tare atunci când îi voi lipi pe ţiglele acoperişului, neştiind că oricât ar încerca servitorii şi oricât ar munci nu vor putea niciodată să cureţe acei bani de argint, pentru că erau bani murdari, bani pe care ei- folosindu-se de înaltul lor rang nobiliar şi de autoritatea pe care o aveau- îi luaseră prin ameninţări de la supuşii lor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Lupii de Cenuşă ar fi dat peste un om în pădurea lor, nu se ştie. Probabil că nu ştiau nici ei, fiindcă nu întâlniseră nici unul. Pe vremea aceea oamenii erau mai puţini, iar satele erau mai îndepărtate de pădurea de ametist.

O singură dată se întâmpla să treacă un om prin pădurea lupilor, iar aceasta este ceva aşa de neobişnuit că dacă ţi-ar povesti cineva nu ai crede şi dacă ai vedea cu ochii tăi ţi-ai spune că visezi. Dar iubirea nu este un vis.

Nu se ştie cum un băiat ajunse în preajma pădurii de ametist. Unii spun că băiatul era un paj ce se grăbea să străbată pădurea aceasta neobişnuită pentru a ajunge la stăpâna sa, o prinţesp frumoasă, frumoasă cu ochi de chihlimbar întunecat şi cu zâmbet luminos asemeni unei dimineţi de primăvară.

De cum intrase în pădure, ştiind că este domeniul familiei Lupilor de Cenuşă, pajul îşi spune: “O să mă uit după soare ziua şi după lună noaptea şi o să caut să ajung cât mai repede afară din pădurea asta. Nu apucă însă să facă prea mulţi paşi că fu orbit de strălucirea pădurii în aerul răsăritului.

Arborii erau de ametist şi razele soarelui străbăteau strălucind prin ei făcând să sclipească întreaga pădure; vara, frunzele, firele de iarbă- cu totul şi cu totul de ametist trandafiriu- se spărgeau când vântul cald sau răcoros le izbea unele de altele.

Băiatul începu să meargă tot mai încet, privind în jurul său. Norii se puteau vedea arzând prin pădurea de piatră transparentă, plutind spre sud peste munte, iar zăpada din pădure era de sidef. Pajul încercă să-şi amintească de temuţii Lupi de Cenuşă care puteau să apară oricând şi încercă să facă un efort de voinţă, să se grăbească până va ieşi din pădure, dar era captivat de ceea ce vedea, fiecare copac scânteind asemeni unei bijuterii.

Pădurea strălucea alb şi violet stins si pe deasupra copacilor zburau păsări cu aripi de diamante, stoluri ce le făceau să pară asemeni unor ploi de lumină, ca atunci când cade o ploaie blândă peste tine şi simţi că n-ai

vrea să fi în nici un alt loc din lume şi picurii de ploaie plouă până în sufletul tău şi tu devii una cu ploaia şi cu cerul frumos şi plin de nori şi lumini delicate şi eşti recunoscător pentru toată frumuseţea aceasta care îţi este dăruită.

Văzând că îi e tot mai greu să înainteze, pajul se opri şi se aşeză pe un copac doborât la pămănt. Nu după mult timp, soarele asfinţi şi se făcu noapte. Putea vedea tot cerul acoperit de stele prin crengile transparente ale copacilor de ametist şi vedea cum stelele se reflectau în zăpadă îngheţată care sclipea pe rămurele.

Deşi era noapte, pădurea era luminoasă asemeni unui sipet plin de diamante, fiecare copac pâlpâind slab în zăpadă.

Era atât de frumos, încât ziua următoare când se întâlni cu Lupii de Cenuşă, la început nici măcar nu i-a mai fost frică, deşi, la drept vorbind nu ştia ce să facă pentru a o scoate la capăt cu ei.

Lupul care îl întâlni avea un grad nobiliar mai mic şi se duse să-i aducă pe ceilalţi, pentru- după cum zisese- pentru a-l aresta pentru trecere nepermisă prin pădurea lor şi astfel pajul rămase singur.

Dându-şi seama că şi de ar încerca, nu ar reuşi să fugă, rămas singur privi pădurea care strălucea atât de minunat înconjurată de ceţurile dimineţii, la fel cum făcuse şi în dimineaţa dinainte şi el îşi scoase un sandviş cu unt şi începu să mănânce. Ştia că Lupii de Cenuşă au să apară şi era atât de adâncit în gânduri, încât nu observă cum o mierla zboară până lângă el şi începe să pigulească fărâmele de pâine care căzuseră jos şi după ce le ciuguli pe toate, văzând că băiatul îi puse o bucată de sandviş pe o buturugă de ametist, se duse şi mâncă pe săturate.

Nu trecu multă vreme şi apărura lupii. Erau îmbrăcaţi în costume gri şi erau la volanul unor jeep-uri.

- Ce face băiatul pe pământurile noastre? Spuse unul dintre Lupii de Cenuşă, scuturând scrumul trabucului ce i-l ţinea între degete.

Toţi lupii, coborâră din jeep-urile lor vechi şi i-l înconjurară, privindu-l cu atenţie, iar pajului începu iară-şi să-i fie teamă, văzându-i pe toţi lupii aceia în jurul său.

- Cred că băiatul acesta a venit la furat, mârâi cel ce vorbise primul.

Asta trebuie să fie explicaţia.

- Desigur, lătrară toţi.

- Ai venit la furat? îl întrebă unul.

- N...nu…nu am venit la furat, spuse pajul, sfârşit.

- Ei, bine, trebuie să dovedeşti. Poţi să dovedeşti că nu ai venit la furat? Spuse unul din lupi care purta ochelari de vedere şi părea foarte inteligent.

Lupii îl priviră aşteptând răspunsul şi după ceva vreme pajul spuse: - Nu cred că pot să dovedesc.

- Atunci înseamnă că asta ai şi făcut. Şi trebuie să…

- Trebuie să fi arestat şi închis în donjon.

- Să-i învăţăm minte pe toţi hoţii…

- Şi trebuie să-l executăm.

- Desigur.

Vorbiseră toţi odată şi se înţeleseră foarte repede.

- Însă înainte o să-ţi împlinim ultima ta dorinţă. Poţi să-ţi mănânci sandvişul, spuse lupul ce purta ochelari de vedere.

- Dar nu asta e ultima mea dorinţă. Şi, pe deasupra cred că faceţi o greşeală.

- Mănâncă-ţi sandvişul, băiete, îi spuse unul din lupi pe un ton ce nu admitea un refuz.

Băiatul se supuse şi merse să-şi mănânce sandvişul şi când ajunse la buşteanul de ametist văzu că mierla nu plecase. În timp ce băiatul mânca sandvişul, pasărea zbură în jurul lui şi îi spuse: - Pentru că te-ai purtat cu mine cu inimă bună vreau să te ajut şi eu. Întinde-ţi mâna şi ţine palma deschisă.

Pajul îşi întinse mâna şi ţinu palma deschisă, iar pasărea îi zvârli acolo o grăunţă ce o avea în cioc. Apoi zbură la scorbura unui copac de ametist şi luă din ea puţin pământ negru pe care îl aruncă peste graunţă.

Pasărea spuse: - Acuma cheama-i pe lupi în jurul tău şi spune-le că ai terminat sandvişul şi străduieşte-te să nu te temi, şi în momentul în care nu te vei mai teme cu adevărat, vei vedea că nu ai de ce să te temi.

Pajul îi chemă pe lupi, spunându-le că şi-a terminat sandvişul, iar aceştia veniră gata să-l sfâşie, dar – în momentul când făcură cerc în jurul , său – văzură cum din palma întinsă a pajului răsare un lăstar mititel, care devine apoi o tulpiniţă mai mare ce apoi dă frunze şi care mai apoi înfloreşte cu nişte flori mari şi foarte frumoase. Era un crin. În momentul în care Lupii de Cenuşă spuseră: “ Nu e decât o floare, haideţi băieţi”, pajul îşi dădu seama că nu îi mai e frică de lupii aceştia răi

de care nu putea decât să-ţi fie milă şi petalele florii se schimbară pe dată în flăcări albe care se reflectau în ochii Lupilor de Cenuşă, umplându-i de teamă.

După ce rămase singur băiatul sădi floarea în pământul pădurii de ametist şi merse, şi tot merse până ieşi din pădurea de ametist şi ajunse la minunata prinţesp al cărei paj era. Reuşi să iasă, căci nu mai privi la frumuseţea pădurii, ci îşi aminti frumuseţea crinului imperial cu petale de flăcări ce îl ţinu în mână, flăcări ce se schimbară iarăşi în petale obişnuite la un timp după ce îl sădi în pământ. Şi, lângă crinul acela apăru un alt crin, şi altul şi altul, iar apoi începură să apară în pădurea de ametist copaci de lemn care îi înlocuiră treptat pe cei de cuarţ colorat şi, până la urmă, pădurea de ametist dispăru , dispăru şi palatul Lupilor de Cenuşă, dispărură chiar şi Lupii de Cenuşă şi din tot crângul acela, odată atât de mare şi de cunoscut, nu mai rămaseră decât arborii de lângă drumul ce duce spre satul Sântămarie-Orlea cum vii dinspre satele Săcel şi Sânpetru, dar nici aceştia nu mai sunt vechii copaci de ametist. Sunt nişte copaci ca toţi copacii, cum sunt copacii pe pământ în ziua de azi.

Iar, după o săptămână, când pajul ajunse la stăpâna sa şi o văzu iarăşi, îşi spuse: “ Cât e de frumoasă, e frumoasă asemeni crinului ce l-am ţinut în palmă. Într-adevăr, iubirea nu e un vis.”

FETELE-S DE VINĂ SAU POATE BĂIEŢII (DACĂ NU ŞTII ÎNSEAMNĂ CĂ AI O VIAŢĂ FOARTE FERICITĂ)

Elena îl iubea pe…Nu voia niciodată să ne spună numele lui. Nici măcar în jurnalul ei pe care îl ţinea sub şapte lacăte şi şapte formule magice, nu îi scrisese numele. Asta era demult înainte să plece ea la facultate, când Elena era doar o fată de liceu care nu învăţa cu adevărat decât la engleză.

Da, cum spuneam Elena era o skateriţă care fără să vrea îl iubea pe…el.

Elena era un mic Bacovia în haine largi de roller, era un suflet de poet care plutea asemeni unei revelaţii pe rolele ei asfaltul după-amiezelor de duminică din oraşul nostru mic cu două parcuri, două supermarketuri, două râuri, două grădini de vară, două biserici ortodoxe şi două suflete carbonizate de iubire ce nu s-au întâlnit niciodată probabil. Da, Elena era un autor şi în jurnalul ei în locul numelui lui nu se mulţumise să lased oar spaţiu, ci scrisese tot felul de nume din care putem să vă arătăm câteva monstre.

Elena scrisese El, lui, Cel Frumos Ca Un Mesteacăn, Băiatul Cu Ochi Ciopliţi Din Diamant Întunecat De Noapte, Cel Neuitat De Lună, Băiatul, Cântecul Meu Cel Mai Frumos, Băiatul Cu Sufletul Făcut Din Petale De Nufăr, Băiatul Care A Rupt O Inimă Şi Trei Flori De Colţ, Păstorul Cu Ochi Şlefuiţi În Cristal Şi Dimineaţă, Cel Mai Drăguţ Skater, Singurul Care Îmi Arde Inima, Cel Neştiutor Şi Iubit, Cel Iubit, Cel Frumos Ca Un Prinţ Ţigan, Cel drag, Sărutul Meu Cu Petale Albe, Făt-Frumos De Zăpadă, Roza Purpurie Care Miroase A Axe, Celălalt, Tu Măi Dragă, Iubitul Pe care Îl iubesc, Dumneavoastră Dragă Domnule Băiat, Orion Vânătorul, Iubirea Mea Cu Nume De Băiat. Şi “el” o iubea pe Elena; îi scrisese o scrisoare în care îi spunea: Prinţesa Elena Cea Cu Ochi Mov Şi Curaţi Veşnic Îndrăgostiţi De Vânt, Cea Mai Frumoasă Prinţesă Cherokee Îndrăgostită Full Time Şi cu buze Senine Ca Cerul. În rest ce-am putea spune despre el…nu ştim prea multe că el era din cealaltă parte a oraşului, dar ca să vă faceţi o idée poate v-ar ajuta dacă vă spunem că şi el era ca Elena numai că era băiat. Mai tot timpul cărau fiecare câte o placa sub braţ şi purtau aceiaşi adidaşi botoşi cu şireturile mai mult ieşite în afară, încât când i-ai fi văzut ai fi spus: “Uite un skater” şi “Uite o skateriţă”; n-aveai cum să te înşeli. Şi dacă ai fi avut o fire speculativă ai fi putut medita asupra adolescenţei şi cine ştie unde ai fi ajuns în meditaţia ta. Şi poate ţi-ai fi amintit cât te bucuri că ai scăpat de adolescenţă, cum scăpau tinerii de pe vremuri la “liberare” de armată. Doar la “liberare”.

Povestea trebuie să continue, dar mai bine n-o citi pentru că e tristă

ca o bătrână uitată la casa de bătrâni, îndeajuns de bătrână ca să iubească şi îndeajuns de tânără să-şi amintească. Nu citi, măi, de ce să mai vezi încă un eşec? Nu-ţi ajunge strada? Nu-ţi ajunge inima ta?

Se plimbau prin parcul cel mai mare din oraş şi povesteau atâtea, atâtea aveau să-şi povestească. Într-o zi de iarnă stăteau pe banca udă cu nonşalanţă obişnuită adolescenţilor şi era Cea Mai Frumoasă Poveste De Dragoste; era “ Love and 4ever”. Si stăteau acolo pe bancă şi scriau ei ceva pe o foaie de hârtie. Făceau un fel de joc în care unul din ei scria o propoziţie, apoi celălalt o continuă, apoi cel ce scrisese primul continua mai departe, apoi celălalt etc, etc, so on, so on. Vreţi să vedeţi ce scriau? Dacă nu vreţi nu vă spun. Eu sunt un spiriduş şi spiriduşii au cele mai multe toane din fiinţele înaripate. Sunt într-o toană bună acum aşa că vă spun. Şi după aia o să vă îndeplinesc şi trei dorinţe pentru că suntem prieteni şi oameniimi par aşa de nostimi. Oamenii sunt cei mai tari.

Elena scrise prima. Ea scrise aşa pe foaie de hârtie cu litere de tipar: “DE FIECARE DATĂ CÂND VEZI CEVA FRUMOS”, şi apoi băiatul continua: “AŞA FRUMUSEŢE SE REFLECTĂ ÎN FRUMUSEŢEA TA”, apoi iarăşi Elena: “ ŞI TU DEVII ASEMENI CERULUI REFLECTAT ÎN PETALELE UDE ALE UNUI NUFĂR.” Mai departe tot Elena începu scriind: “ DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ PRIVEŞTI”, “FRUMUSEŢEA TA ÎMI UMPLE INIMA”, continua băiatul, “CU ZÂMBETUL“, scrise Elena, “ŞI CU OCHII TĂI ŞI CU PĂRUL TĂU ŞI CU IUBITEA TA”, scrise el, “ŞI CU ARIPILE TALE UDE”, mai adăugă tot el.

“DE FIECARE DATĂ CÂND PRIVEŞTI ÎN OCHII LUI DUMNEZEU”, scrise băiatul pe care îl iubea Elena, “FRUMUSEŢEA LUI SE REFLECTA ÎN TINE”, scrise Elena cu scrisul ei frumos, “ŞI TU EŞTI CA O MINUNATĂ FLORICICA PARFUMATĂ”, adăugă el, “UNDEVA PE UN MUNTE”,continuă Elena, “A CĂREI FRUMUSEŢE EXISTĂ DOAR DATORITĂ LUMINII:”scrise el.

Pe urmă băiatul scrise: “SUNT ÎNDRĂGOSTIT DE PETALELE TALE”, ŞI LA FEL E ŞI VÂNTUL”, continuă ea, privindu-l cu un zâmbet ucigător. Băiatul luă harta care se udase puţin de la fulgii de zăpadă şi scrise: “TU EŞTI PRINŢESĂ LOCUIND ÎN CASTELUL IUBIRII”, “ADEVĂRATE”, continuă ea, “ŞI EU TE VOI ELIBERA”, scrise el, “ŞI TU MĂ VEI ELIBERA”, scrise Elena, “ŞI TU MĂ VEI ELIBERA”, scrise Cel Neştiutor Şi Iubit, “ŞI STELELE VOR PICURA PRECUM FURTUNILE

CALDE DE VARĂ”, scrise ea, “ŞI TU VEI PURTA O ROCHIE DE SEARĂ FĂCUTĂ DIN FLORI ŞI FRUMUSEŢE”, scrise băiatul, “ŞI EU TE VOI IUBI”, adăugă Elena, “ŞI DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ VEI PRIVI”, scrise el, “ŞI EU MĂ VOI UITA ÎN OCHII TAI, scrise ea, “VA AVEA LOC ÎNCĂ UN BIG BANG ÎN INIMA MEA”,scrise băiatul. Elena scrise “ TE ♥ “ pe ultima porţiune rămasă liberă, udă de fulgii de zăpadă ce căzuseră şi se topiseră pe hârtie. Acum ningea puternic şi nu erau decât ei, fulgii ce ningeau şi iubirea.

Foarte frumos, nu? Zâmbet.

Dar, în rest, ce s-a întâmplat mai departe? Elena îl iubea pe “El”, băiatul cum am mai zis o iubea pe Elena, dar fetele-s de vină sau poate băieţii. Dacă mă întrebi despre ce vorbesc o să-ţi spun că sunt sigur că ai o viaţă fericită şi că parcă predicatorii medievali spuneau că fericit(ă) este cel/cea ignorant(ă). Dacă ştii o să-ţi spun ceva ce poate nu ştii şi anume că Dumnezeu nu e nici fată, nici băiat şi că pe El se merită să-L iubeşti. Şi ce s-a întâmplat cu hârtia aceea? A ajuns la gunoi şi hârtia aceea era inima mea. Dacă vrei să vezi un spiriduş plângând caută-mă după orele de program când mă plimb prin Parcul Aleilor Cu Amintiri, când văd toate eşecurile încercărilor mele de a duce puţină iubire în inima oamenilor. Mauzi Felix?