Ioan

Ioan

Felix Rian

(un vis sufletesc - bazat masiv pe ficțiune - aducându-mi toate influenţele spirituale în camera mea de bloc şi în cartierul în care locuiesc, construit în perioada comunistă)

Motto "Did you ever had a feeling that you wanted to go, And still had a feeling that you wanted to stay?"

Lt. Col. Frank Slade, Scent of a Woman, 1993

-Acesta este Fiul Tău preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.

Camera în care stăteam, băiatul, singur, era o încăpere fără mobile cu o mochetă prăfuită şi în mijloc o fântână cu ghizd de piatră rotunjită de şuvoaiele care coboară în fiecare primăvară de pe arhitectura Bauhaus cubistă a Retezatului , deşi adânca fântană se afla la etajul al doilea al unui bloc nenorocit şi mult prea înghesuit iar în locuinţa pustie de dedesubt nu se afla nici măcar un izvor, iar fântana, această halucinaţie, era într-adevăr partea văzută a opaiţului de pământ, cu apa îngheţată din ea, flacără. Cobor în fântână înotând prin apa acoperită de gheaţă până îmi degeră inima în mine şi ajung în alte ceruri şi în alte muşuroaie, la alte capete de lumi.

Trebuia doar să scriu o literă romană, grecească, evreiască, armenească ori chirilică pe una din pietroaiele de la buza fântânii şi oameni, Dumnezei şi îngeri îşi scoteau frunţile din undele ei pentru a vorbi dând învăţătură. Iar pereţii camerei nu erau continuui, întrerupându-se şi rezidindu-se iarăşi precum cosmosul, pe ici pe colo de parcă ar fi fost zidăraia surpată a unui pustiu de nisip spulberat de buzele vântului, spintecat de săbii de flăcări scoase din teci de chihlimbar de către heruvimii înşişi, iar în camera mea băiatul mă simţeam de parcă tot deşertul clocotit ca sticla ce curge în cuptor se află înapoia frunţii lui, de parcă Arabia, această fecioară, este sufletul meu. De aceea oamenii şi Dumnezeu m-au numit K-pax fiindcă asemeni alchimiştilor ştiu secretul de a preschimba singurătatea în fericire, iar Parcele înseşi când a fost de m-a născut biata mamă-mea mi-au îngânat descântul pusniciei cu buze de zăpadă de jar.

Se întâmpla că întreaga încăpere se preschimba în doar câteva clipe, numa acum de pildă camera aceasta de bloc era un bolovăniş înverzit de colţ de râu înecat de hăţişuri şi de sălcii arse, torturate şi închircite de soarele ale cărui plete de aur ciocănit de făurari umpleau în expresioniste unghiuri geometrice şi asimetrice toată cămara vechii copilării şi singurei fericiri cu nume de Mamă. Atunci dincoace de fereastră se face lumină şi cerul se vede prin frunzişul de jad al pământului nostru, făcut din trupurile noastre. Şi doar şuvoiul de apă de munte se auzea ca un vechi, protoarmonic, neînţeles duruit în lemn în ceasurile acestea în care ziua şi noaptea se amestecă într-un cer de lumină şi întuneric amestecate, asemeni mierii albe de luncă şi răstoace de lângă ape cu mierea neagră din florile vărsate din năvod de Dumnezeu cu

Sfântul Petru pe câmpurile din munţi ca cochiliile de melci marini aduse de potop şi nu mai ştii de e lumină sau beznă înstelată în sufletul tău şi spui rugăciunea ursului singur noaptea în munte cu fruntea proptită de bolovanii mari şi tăcuţii din râu. Şi doar când mi s-a întâmplat de am murit am văzut că nu am murit pentru prima oară. În fiecare zi mor, tot la douăsprezece ore şi stau mor douăsprezece ore după care înviu, pentru că am băut prea mult din leacurile vrăjitorilor noştri şi jumătate din zi sunt viu şi jumătate sunt mort. Dar înviu, după ce mor, înviu, iar şi iar, ca iarba. Când mor, mă ridic din mine şi intru în Dumnezeu, umblu prin cele şapte lumi. Când sunt mort, sunt deasemenea viu. Văd ce nu mai pot vedea altfel şi mi se vorbeşte. Când sunt mort tac, când sunt viu vorbesc. Şi eu sunt un fel de vrăjitor, un om al sufletului. În spate duc o balanţă în talgerele căreia pot pune sufletele oamenilor, dar nu-mi place să fac asta. În buzunar am o piatră cu care se pot transforma sufletele oamenilor în aur, dar piatra o ţin pentru mine deşi doar pentru mine nu funcţionează. Cu ochii mei văd oameni morţi pe care oamenii îi cred vii şi oameni vii pe care oamenii îi cred morţi. Din palmele mele cresc doi salcâmi, rugăciunile noastre. când mor mai întâi închid ochii, după aceea îmi înghit scuipatul, iar apoi mă ridic din genunchi. Viaţa e aşa de rea că trebuie s-o duci în genunchi. Mor şi înviu de treizeci de ani şi o voi mai face datorită lui Isa până nu voi mai muri ci doar voi învia. Acum când vorbesc, sunt mort iar salcâmii înfloriţi tac în privirea mea, în clipele de vis în care îi vorbesc celeilalte lumi obsedate de Dumnezeu ca şi lumii oamenilor. În întuneric se aprind mereu aceleaşi lumini, fie ele lumânări de întâi noiembrie ori stele. Universul e un cimitir luminat de candele, un cimitir care abia aşteaptă să învie. Toţi vom învia.

Doar morţii preţuiesc viaţa, iar cerul e un Strei deasupra capetelor noastre, ascuns, în care plecăm până la urmă fiecare. Dar ce e Streiul, știi?