Pr mihai sidei predici carte 2012 by Adriana Weimer

Preot iconom stavrofor MIHAI SIDEI

PREDICI Ţ

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28).

PREDICI SOCIAŢIA CULTURALĂ OPPIDUS Lugoj-2012 1

ASOCIAŢIA CULTURALĂ OPPIDUS Lugoj-2012 2

Prefaţă

*Dedic această carte familiei mele: Preoteasa MARIA şi copiii mei iubiţi MIHAELA şi SERGIU. Ei sunt bucuria vieţii mele.

O îndatorire principală a misiunii preoţeşti este vestirea „cu timp şi fără timp” a credinţei creştine. De aceea preotul este nu numai un slujitor al Tainelor lui Dumnezeu, nu numai chivernisitor al rânduielilor spirituale din comunităţile creştine, ci şi predicator şi învăţător al credinţei. În vremurile noastre, când duhul lumii luptă pentru îndepărtarea oamenilor de la credinţă, când oferta culturală a societăţii promovează în mare parte ateismul, când învăţătorii mincinoşi se recomandă ca autentici, când credinţe străine de Ortodoxie se arată la tot pasul, în astfel de timpuri, preoţii trebuie să fie propovăduitori înflăcăraţi ai Sfintei Scripturi şi ai Sfintei Tradiţii. În aceste condiţii Biserica, în ansamblul ei, este chemată să răspundă unor astfel de provocări şi să se arate vrednică păstrătoare a Adevărului revelat. Cea mai proprie modalitate de răspuns a Bisericii în faţa ispitelor este Taina şi Cuvântul, Liturghia şi Predica. Prin slujire se arată faţa lui Dumnezeu către lume, iar prin propovăduire se dă oamenilor „cuvânt cu putere multă”. Împletirea acestor două căi de manifestare ale Bisericii au fost de-a lungul timpului şi se arată şi astăzi ca un zid de netrecut, a cărui chezaş stă Însuşi Hristos şi învăţătura Sa nepieritoare. Părintele Mihai Sidei de la Parohia „Învierea Domnului” din Lugoj, ca preot al Bisericii lui Hristos, poartă cu multă dragoste şi vrednicie slujirea liturgică şi propovăduirea Domnului. Pentru a-şi împlini pe deplin menirea a ridicat o biserică minunată, biserica Învierea Domnului din Lugoj, spre slujirea Tainelor lui Dumnezeu şi spre misiunea propovăduitoare a Bisericii. Dar nu a ridicat

doar zidurile bisericii, ci şi comunitatea vie a credincioşilor cărora le-a vestit Evanghelia. Rodul lucrării de propovăduire este cartea de faţă, pe care Preacucernicul Părinte iconom stavrofor Mihai Sidei neo oferă spre lectură şi luare aminte. Lucrarea este o culegere de predici completă, cu predici din Duminicile de peste an, cu predici la Praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la sărbătorile sfinţilor însemnaţi şi ale sfinţilor români. Este aşadar utilă oricărui preot dar şi credincioşilor care doresc să cunoască desfăşurarea omiletică a anului bisericesc. De remarcat că lucrarea este împărţită pe categorii de predici, iar fiecare parte are un cuvânt introductiv cu descrierea sumară a perioadei liturgice la care face referire sau a sărbătorilor ce sunt ilustrate. La fel de interesante sunt şi argumentaţiile teologice asupra predicii ca mijloc de pastoraţie colectivă şi asupra calendarului bisericesc, argumentaţii aflate la începutul cărţii. Dumnezeu să răsplătească osteneala preoţească şi cărturărească a Părintelui Mihai Sidei, care ne-a arătat şi prin această carte lucrarea responsabilă pe care o desfăşoară în Biserica Domnului. † Lucian, Episcopul Caransebeşului

PREDICA, MIJLOC DE PASTORAŢIE COLECTIVĂ

Predica face parte din cultul divin încă de la începutul creştinismului. Ea a fost şi rămâne un mijloc de pastoraţie colectivă în Biserică, având la bază porunca Mântuitorului Iisus Hristos, dată Sfinţilor Apostoli, zicând: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Scopul propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu este mântuirea. Misiunea Sfinţilor Apostoli nu a fost simplă, ea fiind continuarea activităţii mântuitoare a lui Hristos: Învăţătorul desăvârşit; Arhiereul care Se Jertfeşte pe Sine pentru oameni şi Împăratul care conduce Biserica pe calea mântuirii. Cei chemaţi la apostolat aveau obligaţia să înveţe pe oameni, predicând Evanghelia; să sfinţească viaţa oamenilor prin Sfintele Taine, instituite de Însuşi Hristos şi să conducă Biserica, păstrând nealterată Învăţătura lăsată de Mântuitorul. Porunca era precisă: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte vam poruncit vouă” (Matei 26,18-20). Ştim din Evanghelie că Sfinţii Apostoli au fost oameni simpli, majoritatea fără multă şcoală. Vine întrebarea firească: Cum puteau oamenii simpli să împlinească o misiune atât de complicată? Răspunsul îl primim tot din Sfânta Scriptură. Aceşti oameni simpli au lăsat toate şi au urmat lui Hristos cu credinţă. Timp de trei ani au trăit numai lângă Fiul lui Dumnezeu Întrupat care, i-a 6

învăţat, i-a întărit în credinţă şi le-a dat “putere de sus” împărtăşindu-le Duhul Sfânt. Când i-a trimis la propovăduire, Iisus le-a zis: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine le vor fi ţinute” (Ioan 20,21-23). Vorbind despre activitatea Sfinţilor Apostoli, Părintele Profesor Dr. Grigore T. Marcu ne spunea la cursul de Noul Testament: “Nu valorează toate doctoratele noastre la un loc cât valorează şcoala Sfinţilor Apostoli care au luat învăţătura direct de la Izvorul Înţelepciunii care este Hristos” (Sibiu 1973). Oamenii simpli trăind lângă Hristos au devenit învăţaţi, prin cuvânt şi faptă (trăire a cuvântului). Aşa a propovăduit Iisus pe pământ, aşa i-a învăţat pe ucenicii Săi şi, aşa trebuie să fie predicatorul în Biserică. Predica este o cuvântare rostită în cadrul cultului divin, propovăduind învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii cu un singur scop, mântuirea credincioşilor. Atât activitatea misionară cât şi activitatea pastorală nu pot fi concepute fără propovăduirea credinţei după Evanghelia lui Hristos. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: “Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu se vor trimite?...Prin urmare, credinţa este din auzite iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” (Romani 10,14…17). Datorită importanţei covârşitoare pe care o are învăţătura în Biserică, în cadrul Teologiei practice, disciplinele de specialitate Catehetica şi Omiletica au luat amploare. Ele s-au dezvoltat în aşa fel încât toţi credincioşii să poată ajunge la hrana spirituală pe care ne-o oferă Mântuitorul prin Sfânta Scriptură şi tezaurul Sfintei Tradiţii. Începuturile acestor discipline coincid cu începutul creştinismului care s-a răspândit în lume prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Ca formă, învăţătura prin cuvântări a

fost folosită şi în retorica păgână de unde se pare că Tertulian (160-240 d. H.) a consacrat termenul de predică, iar Origen (185-254 d. H.) vorbeşte despre omilie, pe care o foloseau evreii la Templul iudaic, înainte de Hristos. Tot din aceeaşi perioadă de început s-a utilizat şi cateheza ca formă de învăţătură a Bisericii. Cele două discipline, Catehetica şi Omiletica evoluează ca ştiinţă pentru pregătirea slujitorilor Bisericii în şcolile teologice. Catehetica se ocupă de învăţătura pentru începători. “Catehumeni” sunt cei care se pregătesc să devină creştini. Omiletica se adresează tuturor creştinilor indiferent de gen, vârstă sau stare socială. Prin secolele XVII-XVIII sunt cunoscute lucrări de specialitate, tratate pe baze ştiinţifice ale acestor discipline teologice. Mai târziu pentru o bună pregătire a slujitorilor Bisericii s-au dezvoltat Omiletica şi Catehetica, ca discipline importante ale Teologiei practice. Ca disciplină teologică, Omiletica a fost predată în şcolile teologice româneşti de personalităţi binecunoscute: la Sibiu: Părintele Prof. Dr. Dumitru Belu, Părintele Prof. Dr. Dumitru Călugăr şi Părintele Prof. Dr. Sebastian Şebu. Veşnică recunoştinţă acestor Părinţi Profesori faţă de care mă simt îndatorat cu neuitarea. La Bucureşti au predat aceste discipline profesori ca: Dr. Badea Cireşanu, Pr. Prof. Dr. Marin Ionescu, Pr. Prof. Dr. Grigorie Cristescu, Pr. Prof. Dr. Mihail Bulacu, Arhid. Prof. Dr. Nicolae Balcă şi Părintele Prof. Dr. Constantin Galeriu. “Omiletica este o disciplină a Teologiei practice care ne prezintă regulile şi principiile după care se poate întocmi şi rosti bine o predică sau o cuvântare bisericească în aşa fel încât: credincioşii să înţeleagă învăţăturile predicate; să fie mişcate sufletele la auzirea acestor învăţături; şi să-i determine pe ascultători ca să transforme cuvântul auzit, în fapte bune, având ca scop preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului” (Cursul de Omiletică al Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Sibiu 1975, Manuscris). Omiletica este o ştiinţă. Ea pregăteşte slujitorii Bisericii lui Hristos să

propovăduiască Cuvântul Evangheliei pentru folosul mântuirii sufletelor credincioşilor. Cuvântul trebuie să rodească în fapte bune. (Pilda Semănătorului, Matei 13,1-23). Creştinismul nu putea fi răspândit fără predicarea Evangheliei ca mijloc concret de exercitare a funcţiei învăţătoreşti (didactice). Activitatea misionară şi pastorală a preotului este condiţionată de predică. Din Pilda Semănătorului rostită de Însuşi Hristos, se desprind trei factori: semănătorul, seminţele care se seamănă şi ogorul în care se seamănă. Explicarea acestei frumoase pilde, ne învaţă că Iisus este Semănătorul, sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu iar Ogorul sunt credincioşii care primesc Cuvântul şi-l împlinesc prin faptele vieţii lor. Acesta este şi obiectul de studiu al Omileticii: predicatorul, predica şi credincioşii cărora se adresează predicatorul. I. Predicatorul este slujitorul Bisericii (episcopul, preotul sau diaconul), cel care prin succesiune apostolică primeşte harul prin Sfânta Taină a Preoţiei. Misiunea preotului predicator izvorăşte din activitatea învăţătorească a Mântuitorului Hristos. Este preluată prin Sfinţii Apostoli, apoi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi continuată de toţi slujitorii Bisericii. Portretul predicatorului este foarte bine descris de Î.P.S. NICOLAE Mitropolitul Banatului: ”Misiunea preotului predicator este complexă, ea presupunând pregătire, pricepere şi multă dăruire. Pregătirea se face în şcoală, lucru pe care seminariile şi institutele teologice îl împlinesc cu prisosinţă, priceperea se dobândeşte prin studiu şi practică neîntreruptă; dăruirea ţine de însăşi calitatea slujitorilor altarelor. În orice caz propovăduirea constituie o îndeletnicire grea şi plină de răspundere, iar importanţa ei abia dacă mai este necesar a fi subliniată” (Ieşit-a semănătorul, Culegere de predici, Cuvânt înainte, Timişoara 1974.) Modelul desăvârşit al predicatorului este Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. La Mântuitorul Hristos, între cuvântul rostit şi faptele Sale nu a existat nici o discordanţă, fapt pentru care predica Lui a avut putere

deplină să schimbe lumea. În Predica de pe Munte (Matei 5,112), Mântuitorul arată esenţa vieţii creştine iar la Matei capitolul 6, versetele 9-13, Mântuitorul învaţă mulţimile să se roage. Toate cuvântările lui Iisus au rămas actuale şi folositoare de suflet, după două milenii. Puterea cuvântărilor lui Iisus este aceea a Fiului lui Dumnezeu. Această putere a lăsat-o Hristos Bisericii pe care a întemeiat-o la Cincizecime (la Rusalii). Având exemplul Învăţătorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli au propovăduit prin cuvânt şi faptă. Prin cuvânt au răspândit învăţătura Evangheliei lui Hristos iar prin faptă au transpus în viaţă această învăţătură. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat această activitate pentru zidirea sufletească a credincioşilor, având ca model pe Iisus Hristos şi pe Sfinţii Apostoli. De la Sfinţii Părinţi au rămas scrise predici şi cateheze care îmbogăţesc tezaurul Sfintei Tradiţii şi dovedesc puterea de zidire a cuvântului. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nissa, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Grigore Palama, Sfântul Asterie al Amasiei şi mulţi alţii au lăsat cuvântări de învăţătură, predici şi cateheze de o rară frumuseţe de stil şi claritate, prin care adevărul de credinţă este vestit peste veacuri. Neîntrecut rămâne Sfântul Ioan Gură de Aur care vorbea cald, cursiv, figurat şi-i impresiona pe ascultătorii săi. Cele douăzeci şi una de cuvântări “Despre statui”, “Omilii la Epistolele Pauline” şi “Cuvântări la Praznicele împărăteşti” au rămas celebre până în zilele noastre. Slujitorii Bisericii au datoria să predice cu responsabilitate, să înveţe pe credincioşi luând ca model pe Iisus Hristos, Învăţătorul desăvârşit, pe Sfinţii Apostoli şi pe Sfinţii Părinţi care au urmat lui Hristos. Predicatorul să nu-şi expună cunoştinţele pentru a-şi dovedi înţelepciunea ci să transmită credincioşilor învăţătura de care au nevoie, mesajul Evangheliei: clar concis şi precis. Aşa cum un părinte învaţă

copiii săi pregătindu-i pentru viaţă, preotul predicator, părintele duhovnicesc este dator să-şi înveţe credincioşii pregătindu-i pentru mântuire. Preotul să rămână permanent ancorat în vorbele Sfântului Apostol Pavel:“Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1). II. Predica prin definiţie este cuvânt de învăţătură. Obiectul predicii este învăţătura Bisericii bazată pe izvoarele Revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Slujitorii Bisericii (predicatorii) transmit adevărul de credinţă revelat de Dumnezeu, credincioşilor pe care îi păstoresc. Predica nu se adresează unei persoane, prin dialog, destinatarul predicii, ascultătorii sunt întotdeauna un grup, o comunitate sau o mulţime de oameni. Predica nu foloseşte dialogul ca formă de comunicare (în cateheză este folosit dialogul). În predică, predicatorul expune în faţa credincioşilor învăţătura, respectând treptele formale ale predicii stabilite de Omiletică. Aceasta nu înseamnă că nu există comunicare între predicator şi credincioşi pentru că, adresarea directă către credincioşi; alegerea temei care prezintă interes pentru ascultători; pregătirea şi implicarea sufletească a predicatorului; forma de expunere a adevărului de credinţă prezentat; cooptarea atenţiei şi a interesului ascultătorilor; toate la un loc dovedesc comunicarea dintre predicator şi ascultători mai precis între păstorul de suflete şi păstoriţii săi. Fără predică, credincioşii ar fi lipsiţi de hrana spirituală care intensifică trăirea creştină şi întăreşte virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Predica se adresează omului în integritatea fiinţei lui. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Facere 1,26). Chipul lui Dumnezeu în om este concretizat prin: Intelect (raţiune), puterea de a gândi; sentiment, puterea de a iubi şi voinţă liberă, puterea de a lua propriile hotărâri. Predica se adresează intelectului uman oferindu-i învăţătura adevărului de credinţă descoperit (revelat) prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. În aceeaşi măsură predica se adresează

sentimentului uman, ca omul să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi să trăiască în iubire. În acelaşi timp, predica se adresează voinţei omului, determinându-l să se conformeze Voinţei divine, pentru a da sens şi valoare vieţii sale şi să-şi mântuiască sufletul. Ca mod de prezentare predica poate avea diferite forme: a).- Omilia (predica analitică, exegetică) este cea mai veche formă de propovăduire. În planul de expunere a predicii analitice baza o constituie un text biblic sau din Sfânta Tradiţie, care este prezentat integral apoi analizat sistematic. Ea este folositoare credincioşilor pentru ca să pătrundă înţelesul învăţăturii de credinţă. b).- Predica tematică (sistematică, sintetică), expune o singură temă pe care o desprindem dintr-un text biblic sau din învăţătura Bisericii. Tema propusă este dezvoltată în cadrul predicii, trecând prin treptele formale ale unei predici tematice. Predica tematică este foarte întrebuinţată în cadrul cultului divin. c).- Pareneza, (predica ocazională), este o predică simplă, de obicei scurtă, rostită la diferite ocazii: Apologia, cuvântare pentru apărarea credinţei. A fost des folosită în primele veacuri creştine. Acum se foloseşte mai puţin, atunci când trebuie să apărăm credinţa în faţa prozelitismului sectar. Pastorala, este cuvântul de învăţătură al ierarhului către credincioşi cu ocazia marilor sărbători. Pastorala este întotdeauna scrisă şi este citită de preot credincioşilor în numele ierarhului. Panegilicul, este o predică scurtă şi simplă, un cuvânt de laudă care se rosteşte ocazional pentru a scoate în evidenţă virtuţile unui sfânt, ale unui erou sau ale unei personalităţi din Biserică. Subiectul panegilicului nu trebuie să fie persoana ci să se scoată în evidenţă virtuţile care i-au încununat viaţa. Necrologul, cuvântare la înmormântarea credincioşilor. Spre deosebire de panegilic în necrolog se scot în evidenţă şi calităţile persoanei decedate, în cadrul expunerii unei învăţături de credinţă care să întărească ascultătorilor iubirea faţă de Dumnezeu, credinţa

în înviere şi nădejdea mântuirii sufletului. Chiar dacă necrologul trebuie să fie concis şi precis, nu trebuie uitat momentul trist al familiei căreia se adresează un cuvânt de mângâiere. Parenezele se rostesc şi cu alte ocazii: la Botez, la Cununie, la sărbătorile sfinţilor, la venirea chiriarhului, la sfinţiri de biserici ş.a. Planul predicii tematice (treptele formale): Predica tematică este cel mai des folosită în pastoraţia colectivă a credincioşilor. Cunoscând viaţa şi nevoile păstoriţilor săi, slujitorul Bisericii (predicatorul) are posibilitatea să aleagă temele cele mai potrivite, cele mai interesante şi cele mai necesare pentru hrana spirituală a credincioşilor. Prin predică, “păstorul cel bun” împărtăşeşte păstoriţilor Cuvântul lui Dumnezeu, determinându-i să facă roade vrednice de mântuire. Sfântul Apostol Pavel spune: “ Vrednic de crezare este cuvântul – şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor.” ( Tit 3,8). Ca o predică să fie bună şi să-şi atingă scopul, predicatorul trebuie să respecte disciplina Omiletică. Predica trebuie să cuprindă trei părţi generale: introducerea, tratarea şi încheierea. Pe acest plan va fi dezvoltată tema propusă. La acestea se adaugă şi unele părţi secundare pentru o comunicare clară şi precisă cu ascultătorii: textul ales, adresarea, anunţarea temei, rugăciunea şi îndemnul la atenţie. Planul general al unei predici arată astfel: 1).- Textul: Este un text caracteristic din pericopa evanghelică. Cel mai recomandat este un verset din Noul Testament legat de tema propusă. Poate fi şi din Simbolul de Credinţă, dintr-o rugăciune sau cântare bisericească. Nu se foloseşte ca text fragmente din lucrări laice. Într-o predică textul este necesar şi important. 2).- Adresarea: stabileşte legătura dintre predicator şi ascultători. În cadrul cultului divin se foloseşte formula ”Iubiţi credincioşi şi credincioase”. Aceasta include toţi

ascultătorii fără să discrimineze. Numai în cazul când între ascultători sunt oaspeţi de diferite ranguri clericale, predicatorul se adresează acestora cu prioritate. Formula de adresare “Iubiţi fraţi şi surori” nu se foloseşte de la amvon, predicatorul păstrând autoritatea părintelui care se adresează fiilor săi duhovniceşti. Se mai foloseşte şi formula “Iubiţi fii duhovniceşti”.Adresarea poate fi repetată în cadrul predicii pentru a atrage atenţia ascultătorilor însă nu de multe ori pentru a nu fragmenta învăţătura prezentată. 3).- Introducerea propriu-zisă: pregăteşte pe ascultători în vederea tratării temei propuse. Ea trebuie să fie atrăgătoare şi să păstreze proporţia faţă de tratare , fiind mai scurtă. Introducerea trebuie să fie specifică temei şi să coopteze interesul ascultătorilor pentru aflarea adevărului de credinţă ce urmează să fie dezvoltat în tratare. 4).- Tema: Este punctul central al predicii. În jurul temei trebuie să se desfăşoare tot restul predicii. Tema se formulează scurt şi clar pentru a fi uşor memorată. Ea serveşte ca suport pentru dezvoltarea, clarificarea şi argumentarea predicii. Tema se enunţă scurt, după introducere, înainte de tratare. 5)- Rugăciunea: Este ca o completare la anunţarea temei. Se rosteşte o rugăciune scurtă adresată cu nădejde către Dumnezeu, Maicii Domnului sau Sfântului propovăduit în predică, pentru sensibilizarea credincioşilor (ascultătorilor). Rugăciunea nu este obligatorie dar este necesară. 6).- Îndemnul la atenţie: După ce s-au parcurs treptele formale de mai sus, credincioşii au fost pregătiţi sufleteşte pentru primirea învăţăturii pe care predicatorul a anunţat-o în temă. Urmează expunerea temei în tratarea predicii. Este recomandat să fie îndemnaţi credincioşii să asculte cu atenţie şi cu respectul cuvenit învăţătura pe care predicatorul o prezintă în predică. Sfinţii Părinţi, în predicile lor au făcut îndemn la ascultare. 7).- Tratarea: Este dezvoltarea temei anunţate. Ea constituie corpul predicii şi este cea mai mare dintre treptele

formale. În tratare: se expune, se explică, se argumentează, şi se exemplifică adevărul de credinţă anunţat în temă. Pentru ca să realizeze scopul propus, tratarea trebuie să determine: luminarea minţii (intelectul); mişcarea inimii (sentimental); şi întărirea voinţei (voinţa omului de a duce la înfăptuire învăţătura primită). În tratare, predicatorul trebuie să vorbească pe înţelesul credincioşilor, expresiile folosite să fie simple dar să cuprindă adevărul întreg şi limpede. 8).- Încheierea: Are însemnătate deosebită. În încheiere se face actualizarea predicii. Cele tratate în predică se transpun în viaţa credincioşilor, determinându-i să aplice în viaţă cele învăţate. Încheierea concluzionează folosul învăţăturii pentru mântuirea sufletului. În final se aduce laudă lui Dumnezeu (sau Maicii Domnului, sau sfinţilor, în funcţie de tema predicată).

Acesta este planul general al unei predici tematice şi este bine să fie respectat. Pe lângă respectarea planului, pentru a rosti o predică bună care să realizeze scopul propus mai este nevoie de o bună pregătire teologică a predicatorului, de talentul şi de experienţa lui în viaţa duhovnicească şi nu în ultimul rând de cunoaşterea nevoilor duhovniceşti concrete pe care le au credincioşii. În aceste condiţii, predica este ziditoare de suflete. III. Credincioşii: În Pilda Semănătorului, ascultătorii pildei sunt asemănaţi cu ogorul în care se seamănă seminţele. Credincioşii care ascultă predica sunt ogorul în care se seamănă Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul pe care-l primesc trebuie să rodească prin fapte bune. Condiţiile mântuirii sufletului sunt: Harul lui Dumnezeu pe care l-au primit toţi creştinii la Botez, credinţa care aparţine credinciosului şi faptele bune pe care credinciosul le înfăptuieşte. Predica pe care Biserica o foloseşte ca mijloc de pastoraţie colectivă, întăreşte credinţa şi îndeamnă credincioşii la fapte bune. Acesta este rostul predicii căreia credincioşii trebuie să-i acorde importanţă deosebită, cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacob, care zice: “Pentru aceea, lepădând toată 15

spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. Cine s-a uitat, însă, de-aproape în legea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se un ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în faptele sale” (Iacob 1, 21-25 ).

De la Mântuitorul şi până în zilele noastre, propovăduirea Sfintei Evanghelii prin cuvânt, fie oral fie scris, s-a dovedit a avea importanţă covârşitoare pentru mântuirea credincioşilor. Fiecare credincios dornic de mântuire trebuie să cunoască învăţătura Bisericii. Datoria de a-i învăţa pe credincioşi le revine slujitorilor Bisericii care sunt păstori de suflete. Aceştia trebuie să rostească cuvântul de învăţătură în aşa fel încât predica lor să ducă la întărirea vieţii religioase a credincioşilor pentru preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. O predică bună reuşeşte să lumineze mintea credinciosului pentru o bună cunoaştere a adevărului revelat de Dumnezeu, să-i încălzească inima, făcându-l să primească adevărul revelat şi să-i întărească voinţa, determinându-l să urmeze lui Hristos şi să facă faptele bune necesare mântuirii. Toţi păstorii de suflete în Biserica lui Hristos sunt datori să-i înveţe pe credincioşi, să le sfinţească viaţa prin Sfintele Taine şi să-i conducă la mântuire. …………………………………………………………..........

CALENDARUL BISERICESC, INSTRUMENT DE ORIENTARE AL PREDICATORULUI

aveau calendare lunare care se orientau după mişcarea lunii în jurul pământului (egiptenii, arabii, israeliţii, indonezienii). Primul calendar solar l-au elaborat egiptenii. El a fost perfecţionat de romani şi de greci. La greci anul solar începe la 1 septembrie iar calendarul roman începe la 1 ianuarie (Calendarul Iulian alcătuit de astronomul Sosigene din Alexandria în anul 46 î. H. care stă la baza calendarului creştin) Cronologia,

Întreaga viaţă a omenirii se desfăşoară în timp. Trăind încadraţi în timp, toate au un trecut, un prezent şi un viitor. Încă din antichitate oamenii şi-au stabilit diferite repere pentru a se putea orienta în timp. Astfel universul, soarele şi luna, pământul, mişcarea acestora au devenit obiectul de studiu al Astronomiei, ştiinţă care s-a ocupat şi de studiul timpului. Unitatea de măsură a timpului este anul astronomic. El se mai numeşte şi anul solar fiind timpul în care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui. Multiplii anului solar sunt deceniile, secolele, mileniile şi erele. Submultiplii anului, adică unităţile de timp în care se împarte un an sunt: anotimpurile (patru); lunile (douăsprezece); săptămânile (cincizeci şi două); zilele (trei sute şaizeci şi cinci). O zi are 24 ore; o oră are 60 minute; un minut are 60 secunde. Durata unui an este de 365 de zile, 5 ore, 48 minute, 14 secunde şi 2 sutimi de secundă., după calculele astronomilor.“Calendarul este un instrument pentru măsurarea timpului şi împărţirea lui în subdiviziuni de durate diferite: ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute şi secunde, precum şi orânduirea acestora pentru nevoile vieţii sociale, civile şi religioase” (Liturgica Teoretică, Manual pentru Seminariile teologice, Bucureşti 1978, pag. 49 ). În era precreştină, popoarele păgâne aveau calendare diferite, unii 17

este ştiinţa care se ocupă cu măsurarea vremurilor. Ea ordonează calendarul în trecut, prezent şi viitor, dând posibilitate istoriei să consemneze tot ce este important şi necesar de reţinut în curgerea vremii. Odată cu Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos începe o eră nouă, era Creştină. Cronologia vieţii Mântuitorului, întemeierea Bisericii creştine, activitatea mântuitoare a Bisericii şi istoria Creştinismului s-au desfăşurat în timp. Biserica avea nevoie de calendar pentru măsurarea timpului. Calendarul bisericesc a fost preluat din lumea păgână şi adoptat vieţii Bisericii creştine prin fixarea perioadelor, a datelor, a evenimentelor importante şi a personalităţilor din viaţa creştină. Calendarul bisericesc cuprinde anul bisericesc care în Biserica Răsăriteană începe la 1 septembrie după calendarul grecesc (anul roman începe la 1 ianuarie). La baza calendarului creştin stă Legea Veche iar poporul evreu începea anul tot la 1 septembrie. Legea Nouă (a Noului Testament), întemeiată de Fiul lui Dumnezeu Întrupat nu este continuatoarea Legii Vechi, dar se bazează pe Revelaţia divină adresată poporului ales al lui Dumnezeu, pe monoteismul poporului evreu şi pe istoria acestui popor. Calendarul bisericesc împarte anul bisericesc în perioade, luni, săptămâni, zile şi ore, după care Biserica îşi desfăşoară întreaga viaţă liturgică. În centrul anului bisericesc se află Învierea Domnului (Sfintele Paşti), cea mai mare sărbătoare creştinească. În jurul acestei sărbători se fixează evenimentele importante, trăirea creştinilor şi lucrarea pentru mântuirea sufletelor. Ca unitate de timp, calendarul bisericesc are ziua liturgică care cuprinde 18

zi având însemnătatea ei duhovnicească. Astfel: ziua de Duminică este sărbătoarea săptămânală închinată Învierii Domnului; ziua de luni este închinată cinstirii îngerilor; marţi, cinstirea Sfântului Ioan Botezătorul; miercuri, cinstirea Maicii Domnului; joi, cinstirea Sfântului Nicolae; vineri, cinstirea Sfintei Cruci, a Patimilor Domnului; sâmbătă, cinstirea Sfinţilor Părinţi, Mucenici, Mărturisitori şi a tuturor creştinilor mutaţi în veşnicie (pomenirea morţilor). Luna din calendarul bisericesc cuprinde patru săptămâni. Ea nu are însemnătate liturgică dar este compusă din zile liturgice. Fiecare zi are însemnătate liturgică şi este fixată în Sinaxarul lunii respective. Cartea de cult în care se specifică însemnătatea fiecărei zile a lunii şi sfinţii sărbătoriţi în această zi se numeşte Minei. În anul bisericesc sunt douăsprezece mineie corespunzătoare pentru fiecare lună a anului. În centrul anului bisericesc stă Învierea Domnului ca cea mai importantă sărbătoare care dovedeşte biruinţa vieţii asupra morţii. Celelalte praznice mari sunt Naşterea Domnului (Crăciunul) şi Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile). În jurul Sfintelor Paşti se ţese întreaga structură a calendarului, împărţind anul în trei perioade, după cele trei activităţi mântuitoare pe care Hristos le-a desfăşurat în viaţa pământească: perioada Triodului, reprezentând activitatea arhierească a Mântuitorului. Iisus este Arhiereu (perioada prepascală); perioada Penticostarului, reprezentând activitatea conducătoare a Mântuitorului. Iisus este Împărat (perioada pascală); perioada Octoihului, reprezentând activitatea învăţătorească a Mântuitorului. Iisus este ProfetÎnvăţător (perioada postpascală). Este important de precizat că perioadele anului bisericesc nu încep şi se termină la date calendaristice fixe din cauză că Sfintele Paşti au dată variabilă (diferită de la un an la altul). În funcţie de data Sfintelor Paşti, calendarul bisericesc stabileşte perioada

Triodului, zece săptămâni înainte de Paşti; perioada Penticostarului, opt săptămâni după Paşti; şi, perioada Octoihului fiind de la Penticostar la Triod. Aceasta face ca Perioada Octoihului să nu fie constantă privind numărul săptămânilor, ca durată. ”Durata (Octoihului-n.n.) variază între 40 şi 26 săptămâni, fiind în funcţie de data Sfintelor Paşti; cu cât într-un an oarecare Paştele cade mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului este mai lungă; dimpotrivă, cu cât într-un an oarecare Paştele cade mai târziu iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului se scurtează. De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Sfintelor Paşti, încep şi sfârşesc nu la date fixe, ci variabile de la an la an” ( Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, LITURGICA GENERALĂ, Bucureşti 1985, pag.. 165). În cadrul acestor perioade, în calendarul bisericesc sunt consemnate: duminicile, praznicele împărăteşti, praznicele Maicii Domnului şi sărbătorile Sfinţilor. Duminica este sărbătoarea săptămânală a creştinilor. Este cea mai veche sărbătoare a creştinătăţii. Duminica este ziua întâia a săptămânii. Este prima zi a creaţiei lumii (după Sf. Justin Martirul şi Filozoful); ziua în care a înviat Hristos, (Matei 28,1); ziua în care a luat fiinţă Biserica creştină, la Pogorârea Duhului Sfânt (Fapte Ap. cap. 2 ). Duminica este Ziua Domnului în care creştinii se adună pentru Sfânta Liturghie (Frângerea pâinii), aducându-se săptămânal jertfa nesângeroasă a lui Iisus Hristos (Jertfa sângeroasă fiind adusă o singură dată de Hristos pe Crucea Golgotei ). La aceste adunări ale creştinilor, Duminica, preotul rosteşte predica. Calendarul bisericesc precizează ce Duminică se sărbătoreşte şi în ce perioadă a anului bisericesc este încadrată. Praznicele împărăteşti sunt sărbători închinate adorării lui Dumnezeu sau a unei Persoane a Sfintei Treimi (Tatălui, sau Fiului, sau Duhului Sfânt), dar şi sărbătoarea cinstirii Sfintei Cruci. Aceste praznice sunt fixate în calendarul bisericesc la o dată fixă (ex. Naşterea Domnului la

ceasurile liturgice. (Cele şapte ceasuri liturgice: Utrenia, Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI, Vecernia cu Pavecerniţa, Miezonoptica, Ceasul IX). Şapte zile formează săptămâna liturgică, fiecare

25 decembrie; Schimbarea la Faţă la 6 august; ş.a.) sau cu dată

schimbătoare în fiecare an în funcţie de data Sfintelor Paşti. (ex. Floriile cu sase zile înainte de Sfintele Paşti; Ispasul cu patruzeci de zile după Sfintele Paşti; iar Rusaliile cu cincizeci de zile după Sfintele Paşti). La aceste sărbători în cadrul cultului

stăruieşte în ea, căci, făcând aceasta şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4,16). ............................................................................................

liturgic preotul rosteşte predica specifică praznicului. Praznicele Maicii Domnului sunt sărbătorile în care creştinii venerează pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria (Maica Domnului). Aceste sărbători sunt stabilite la dată fixă în calendar, excepţie făcând Izvorul Tămăduirii care este întotdeauna vineri în Săptămâna luminată a Sfintelor Paşti. Predicile rostite la aceste sărbători au întotdeauna în tema propusă referire la Maica Domnului. Sărbătorile sfinţilor sunt zile închinate cinstirii sfinţilor. În fiecare zi a calendarului bisericesc sunt consemnaţi unul sau mai mulţi sfinţi ai Bisericii. Toţi au pomenirea la dată fixă, data când au trecut în veşnicie. Sfinţii mai importanţi sunt trecuţi în calendar cu culoare roşie şi se sărbătoresc ca zile de odihnă fizică oficiindu-se cultul liturgic complet în cinstea lor. La Sfânta Liturghie preotul rosteşte predica cu temă despre sfântul sărbătorit. Sărbătorile sfinţilor români sunt sărbători locale în care credincioşii dintr-o mitropolie sărbătoresc pe sfinţii locali, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română. Pe întreg parcursul unui an bisericesc se derulează întreaga activitate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor Bisericii. Credincioşii urmând învăţătura Bisericii retrăiesc în fiecare an, în fiecare zi a vieţii lor, momente duhovniceşti deosebite şi se ridică duhovniceşte, lucrând la propria lor mântuire. La acest progres duhovnicesc al credincioşilor contribuie şi lucrarea pastorală a preotului, prin predica rostită, cuvântare care trebuie să înveţe, să sensibilizeze şi să îndemne credincioşii la mântuire. Sfântul Apostol Pavel, lăsându-l în Efes pe Timotei să propovăduiască pe Hristos, îi scrie o scrisoare şi-l îndeamnă, zicând: ”Păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura; 21

PREDICI ÎN DUMINICILE TRIODULUI Perioada Triodului este perioada Postului Mare (Postul Sfintelor Patimi). Este o perioadă de zece săptămâni care începe la Duminica Vameşului şi a Fariseului (Duminica a XXXIII-a după Rusalii) şi se încheie cu

Sâmbăta Învierii Domnului. În primele trei săptămâni are loc pregătirea sufletească a credincioşilor pentru Marele Post. Următoarele şapte săptămâni sunt zile de post. Ultima săptămână, Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare), solicită credincioşilor o trăire duhovnicească intensă cu post aspru şi multă rugăciune. Slujbele sunt mai lungi, mai solicitante, toate fiind legate de Jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Perioada Triodului corespunde activităţii arhiereşti a lui Iisus. El este Arhiereul care Se aduce pe Sine Jertfă pentru mântuirea credincioşilor. Perioada Triodului este perioada pocăinţei. Credincioşii postesc, se roagă, fac fapte bune şi se spovedesc. După mărturisirea păcatelor se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, pregătindu-se duhovniceşte pentru Sfintele Paşti. În această perioadă sunt oprite nunţile, ospeţele şi alte petreceri lumeşti pentru ca trăirea credincioşilor să nu se îndepărteze de Jertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos. Este perioada pregătitoare pentru cea mai mare sărbătoare 23

creştinească, Învierea Domnului. Calendarul bisericesc în această perioadă a stabilit următoarele duminici: - Duminica Vameşului şi a Fariseului, în care primim exemplu de rugăciune sinceră a Vameşului faţă de rugăciunea formală a fariseului. - Duminica Fiului Risipitor, aduce exemplul întoarcerii la Tatăl a celor rătăciţi. - Duminica lăsatului de carne, aminteşte de Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. - Duminica lăsatului de brânză, ne aminteşte de izgonirea din Rai a primilor oameni, Adam şi Eva, după căderea în păcat; Învăţătura acestor patru Duminici determină pe credincioşi să urmeze calea pocăinţei prin post şi rugăciune pentru curăţirea sufletului de păcate. Apoi se intră în Postul Patimilor Domnului sau Postul Mare. - Duminica I-a din Post, Duminica Ortodoxiei; - Duminica II-a din Post, Duminica Sfântului Grigore Palama; - Duminica III-a din Post, Duminica Sfintei Cruci; - Duminica IV-a din Post, Duminica Sfântului Ioan Scărarul; - Duminica V-a din Post, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca; Aceste cinci Duminici oferă credincioşilor exemple de pocăinţă adevărată , până la stadiul de sfinţenie. - Duminica VI-a din Post, Duminica Floriilor sărbătoreşte Intrarea Domnului în Ierusalim. Este începutul Sfintelor Patimi . Săptămâna Patimilor ţine până în Sâmbăta Paştilor. Cu această săptămână, se încheie perioada Triodului. (perioada prepascală). În Duminica Învierii (Sfintele Paşti) începe perioada Penticostarului. Predicile şi toate cuvântările de învăţătură din perioada Triodului vor fi un îndemn la pocăinţă şi vor scoate în evidenţă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi Jertfa Fiului Său pentru păcatele oamenilor. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne vorbeşte despre dragostea nemărginită a 24

lui Dumnezeu pentru oameni. El spune: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul - Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4,9-

DESPRE VIRTUTEA SMERENIEI Predica din Duminica XXXIII-a după Rusalii (Duminica Vameşului şi a Fariseului) Evanghelia: Luca 18,10-14.

11).

Predicile din perioada Triodului trebuie să sensibilizeze sufletele credincioşilor şi să-i determine să-şi facă un proces de conştiinţă şi să-şi analizeze propria viaţă. Fiecare dintre noi trebuie să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie şi prin pocăinţă să schimbăm drumul vieţii noastre din rău în bine, să devenim mai buni, să ne facem vrednici de dragostea lui Hristos, Care aşteaptă întoarcerea noastră. Prin cuvântul său, frumos, clar şi convingător, preotul îndeplineşte cea mai frumoasă latură a misiunii sale pastorale, aceea de a dărui credincioşilor Cuvântul care mântuieşte.

Text: << Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa >> (Luca 18,14).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

……………………………………………………...........................…………….......

Virtuţile creştine sunt podoaba sufletului fiecărui om. Ele înfrumuseţează sufletul şi îl păstrează curat şi frumos, aşa cum a fost el creat de Dumnezeu, de la început. Virtuţile creştine sunt la fel ca o grădină frumoasă plină de felurite flori, dar, fiecare floare oferă farmecul ei, culoarea ei şi parfumul ei specific. Tot aşa şi virtuţile creştine au rostul şi eficacitatea lor în progresul sufletului pe drumul desăvârşirii. Una dintre virtuţile creştine importante pentru viaţa duhovnicească a creştinilor este smerenia. Ea smereşte trupul înaintea oamenilor dar înalţă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Astăzi vom vorbi despre virtutea smereniei. Dumnezeu să ne ajute să înţelegem importanţa acestei virtuţi şi să ne dea puterea duhovnicească să trăim toată viaţa noastră în smerenie.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de la Luca capitolul 18, versetele 10-14 relatează o pildă spusă de Mântuitorul Iisus Hristos: Doi oameni au venit la Templu ca să se roage. Unul era fariseu şi celălalt era vameş. Fariseul se duce în faţă cu mândrie şi se roagă lui Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale. El spune: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18,11-12). Rugăciunea fariseului a fost făcută cu răceală sufletească enumerând faptele sale ca pe o datorie împlinită. Este adevărat că el a făcut aceste fapte, însă, se laudă cu ele şi doreşte să se ridice deasupra celorlalţi oameni. Mai mult încă, sfidează pe cei mai slabi ca el şi spune: ”nu sunt ca acest vameş”. Se mândreşte şi scoate în evidenţă cât este el de bun faţă de ceilalţi oameni. Vameşul are conştiinţa încărcată de păcate, stă departe şi nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii către cer. Bătânduşi pieptul, gest practicat pentru exprimarea regretului, vameşul zice: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). El se smereşte recunoscând că este un păcătos, şi cere mila lui Dumnezeu pentru iertare. Rugăciunea vameşului este sinceră şi pleacă din adâncul sufletului, cerând mila lui Dumnezeu. Învăţătura pildei este concretizată de Hristos, astfel: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18,14). Fariseul s-a mândrit în rugăciune iar vameşul s-a smerit. „Smerenia este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se laudă cu ele” ( Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 466 ). Un sfânt părinte zice că smerenia este o prăpastie de har. Într-adevăr numai cei care au har de la Dumnezeu se recunosc pe sine ca oameni păcătoşi. Fiul lui Dumnezeu a coborât din înălţimea

cerului şi S-a întrupat luând chip de om.”S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8). Cât a trăit pe pământ, Mântuitorul S-a făcut slujitorul tuturor. El a spălat picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, dându-le pildă de smerenie. Hristos a recomandat smerenia, zicând: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). A te smeri înseamnă a-ţi recunoaşte măsura duhovnicească în care trăieşti. Recunoaşte-ţi starea de păcătoşenie, văzând cât de mic şi de neputincios eşti în faţa lui Dumnezeu şi chiar în faţa oamenilor între care trăieşti. Recunoscând acestea vei fi smerit şi nu vei cădea în păcatul mândriei. Cu ce să ne mândrim? Cu sufletul încărcat de păcate? Smerenia ne scapă de păcatul mândriei şi ne apropie de Dumnezeu pentru că: ”Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har”. (I Petru 5,5). Cine vrea să se înalţe înaintea lui Dumnezeu trebuie să se smerească. Recunoscând păcatul, cerând iertare de la Dumnezeu, făcând eforturi pentru îndreptarea vieţii, vom trăi în smerenie. Cu ajutorul lui Dumnezeu pe care-l cerem în rugăciune, sufletul se va înălţa, pentru că: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luca 14,11). Mândria este păcatul care se opune virtuţii smereniei. Prin păcatul mândriei, diavolul îl înşeală pe om, îi dă iluzia că se ridică mai presus de realitate şi apoi urmează căderea. Aşa a căzut Lucifer cu ceata lui de îngeri nesupuşi lui Dumnezeu. Din înger de lumină, Lucifer a ajuns în întunericul iadului, pentru că a fost mândru. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Aţi văzut cum s-a mândrit fariseul prin rugăciunea făcută la Templu? S-a lăudat că le-a împlinit pe toate şi este mai presus de ceilalţi oameni. Credea că el a realizat totul, că avea toate meritele şi că Dumnezeu este dator să-l mântuiască. Nu este aşa. Omul se ridică cu ajutorul lui

Dumnezeu şi tot timpul trebuie să vegheze ca să nu cadă în păcat. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea, cel ce crede că stă bine, să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10,4). Dreptul poate cădea uşor, săvârşind păcatul, mult mai greu este păcătosului să se ridice. Virtutea smereniei îl conştientizează pe om făcându-l să ştie în tot timpul în ce loc se află pe calea mântuirii. Este o virtute importantă şi necesară pentru desăvârşirea duhovnicească a creştinului. Avem exemplul Mântuitorului Iisus Hristos „blând şi smerit cu inima”; exemplul Maicii Domnului care toată viaţa a trăit în smerenie desăvârşită; exemplul Sfinţilor Apostoli şi al tuturor Sfinţilor Bisericii care au urmat pe Hristos cu smerenie, exemple mai mult decât suficiente ca să înţelegem că trebuie să fim smeriţi. << Duval, celebrul bibliotecar al lui Francisc I, răspundea adesea întrebărilor ce i se puneau cu privire la ştiinţă: “Nu ştiu”. Un curtean îi zise într-o zi: Ar trebui să ştiţi, căci regele vă plăteşte pentru aceasta. “Îmi plăteşte pentru ceea ce ştiu”, zise savantul smerit, “că dacă ar trebui să mă plătească pentru ceea ce nu ştiu, nu ar ajunge toate comorile ţării şi ale regelui” >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa,Treisute cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag. 338). Marele savant de la curtea regală a

dovedit multă smerenie. Nu s-a mândrit cu înţelepciunea lui şi a scos în evidenţă că sunt mult mai multe lucruri pe care nu le ştie decât cele pe care le pune în slujba regelui. Smerenia împodobeşte viaţa creştinului şi fereşte sufletul de păcate. Venind la Sfânta Biserică să ne rugăm lui Dumnezeu cu smerenie, aşa cum s-a rugat vameşul din Evanghelie, recunoscând că suntem păcătoşi. Aşa ne învaţă şi Sfântul Apostol Petru, când spune: „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul potrivit” (I Petru 5,6). Amin.

DESPRE POCĂINŢĂ Predica din Duminica XXXIV-a după Rusalii (Duminica Fiului Risipitor) Evanghelia: Luca 15,11-32.

Text: << Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. >> (Luca 15,18-19) Iubiţi credincioşi şi credincioase, Trăind pe pământ, viaţa omului este tulburată de ispite asemenea copacului singuratic din câmpie pe care vântul îl bate din toate părţile. Cu cât vântul va fi mai puternic, cu atât copacul se apleacă mai mult spre pământ, fiind în pericol de a se înndoi, sau chiar se rupe dacă este slab. Aşa se întâmplă şi cu omul. Cu cât este mai slab în virtuţi cu atât va înclina mai mult spre păcat sau chiar înfăptuieşte păcatul. Păcatul nu face parte din fiinţa omului şi nici nu este o necesitate pentru viaţa lui. Totuşi omul îl acceptă cu uşurinţă, ispitit de diavol. Dumnezeu l-a creat pe om liber de păcat, bun şi i-a dat posibilitatea să se desăvârşească duhovniceşte. Voia lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4). Păcatul este nesupunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Starea de păcătoşenie este o boală a sufletului care îndepărtează pe om de Dumnezeu şi duce la pierderea mântuirii. Dacă păcatul îndepărtează pe om de Dumnezeu, atunci depărtarea de păcat sau pocăinţa, îndreptarea vieţii pe 30

calea mântuirii, nu poate fi decât apropierea de Dumnezeu. „Pocăinţa adevărată deschide ochii asupra propriei păcătoşenii şi a păcatului în general”, spune Cuviosul Nicon. (FILOCALIA DE LA OPTINA vol II, Editura Egumeniţa, Vom vorbi astăzi despre pocăinţă, căutând să înţelegem cum se realizează pocăinţa în scopul mântuirii sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Pilda Fiului Risipitor, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre fiul răzvrătit care luându-şi partea de moştenire părăseşte casa tatălui său. Nu mai dorea să rămână sub ascultarea tatălui, vroia să-şi împlinească propriile dorinţe. Trăind în petreceri şi desfătări, risipeşte toată averea şi rămâne sărac şi fără de ajutor într-o ţară îndepărtată. Robit , înfometat şi înstrăinat a fost la un pas de pieire din cauza vieţii sale păcătoase. „Dar, venindu-şi în sine”, s-a trezit la realitate, a cunoscut starea de decădere în care se afla şi s-a hotărât să-şi îndrepte viaţa şi să revină la starea normală. Dorea să se întoarcă la casa tatălui său pe care a părăsit-o, casă în care tatăl său i-a asigurat o viaţă frumoasă. Starea de decădere în care se afla, l-a trezit la realitate. A ajuns să pască porcii unui om bogat iar în casa tatălui său slugile nu duceau lipsă de nimic. A luat hotărârea să se întoarcă acasă, să recunoască faptele rele pe care le-a făcut şi să ceară iertare tatălui său. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15,18-19). Observăm că Fiul Risipitor a trecut prin mai multe etape: a recunoscut starea de decădere în care se afla; a luat hotărârea să îndrepte greşeala; să recunoască răul făcut; să ceară iertare tatălui său şi să accepte consecinţele faptelor sale. Această hotărâre a dus-o la îndeplinire. Tatăl l-a primit cu bucurie în braţele sale ocrotitoare. A poruncit slugilor să-l pună la locul de cinste şi să pregătească o petrecere de bucurie pentru întoarcerea

fiului său, care „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat” (Luca 15,24). Este bucuria tatălui care iubeşte şi iartă. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Asemenea Fiului Risipitor şi noi creştinii păcătuim în multe feluri. Păcatul este fărădelege. Cine trăieşte în păcat a părăsit Legea lui Dumnezeu şi casa Tatălui Ceresc şi învăţătura Bisericii, trăind după plăcerile sale. Păcatul distruge pe om şi îmbolnăveşte sufletul. Sfântul Apostol Pavel spune că „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţa veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6,23). Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, El vrea ca păcătosul să se întoarcă şi să trăiască, să fie viu, „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10). Iată de ce Biserica nu-i alungă pe păcătoşi şi îi primeşte aşteptând întoarcerea lor, pocăinţa lor. Între cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos în Biserică, ca mijloace pentru mântuire, este şi Sfânta Taină a Pocăinţei (Spovedania sau Mărturisirea păcatelor). Aceasta este pusă la îndemâna credincioşilor pentru iertarea păcatelor săvârşite. „Pocăinţa e Sfânta Taină prin care credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului cu zdrobire de inimă” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 179). Luând hotărârea să se despartă de păcat şi să se întoarcă la Dumnezeu, credinciosul va parcurge aceleaşi etape pe care le-a parcurs Fiul Risipitor, şi anume: 1. Conştientizează starea de păcătoşenie; 2. Hotărăşte să se spovedească; 3. Merge la duhovnic şi mărturiseşte păcatele săvârşite; 4. Cere iertare de la Dumnezeu; 5. Duhovnicul îl dezleagă de păcatele mărturisite şi îi dă canon pentru îndreptare. 6. Dumnezeu iartă păcatele credinciosului. „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1,9), scrie Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. În învăţătura sa despre pocăinţă, Cuviosul Macarie spune: „Pocăinţa este adevărată numai atunci când omul,

Galaţi 2010, pag. 33).

văzându-şi păcatele sale, prin care L-a mâniat pe Creatorul său, părăseşte faptele păcătoase, se căieşte pentru ele şi se învredniceşte de iertare cu harul lui Hristos prin dezlegarea făcută de preotul Bisericii. Iar dacă nu părăseşte faptele păcătoase, chiar de se căieşte, pocăinţa lui nu este pocăinţă, ci nădejde primejdioasă, peste măsură şi nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu, care, la fel ca şi deznădejdea, în egală măsură va fi judecată de Dumnezeu.” (FILOCALIA DE

ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ Predica din Duminica lăsatului de carne. (Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi) Evanghelia: Matei 25,31-46.

LA OPTINA vol II, Editura Egumeniţa, Galaţi 2010, pag. 27).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ne aflăm în Duminica Fiului Risipitor, cu două săptămâni înainte de începutul Postului Sfintelor Paşti. Biserica a rânduit această perioadă pentru pocăinţă. Ştiind cât suntem de păcătoşi şi rătăcim de la calea mântuirii, asemenea Fiului Risipitor să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne spovedim cu părere de rău şi să ne curăţim sufletul de păcate. Pregătind sufletul pentru Pocăinţă (Spovedanie), să cerem iertare de la toţi cărora le-am greşit şi să iertăm la rândul nostru pe toţi care au greşit faţă de noi. Apoi, postul şi rugăciunea ne va întări ca să păşim în scaunul Spovedaniei unde vom mărturisi toate păcatele săvârşite şi vom cere iertare lui Dumnezeu, în faţa duhovnicului. Eliberându-ne sufletul de păcate şi împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Domnului nu vom mai fi robi ai păcatelor, nici slujitori ai diavolului, nici înstrăinaţi de Biserica lui Hristos căci ne întoarcem în casa Tatălui ceresc. Tatăl ne aşteaptă iubitor şi nu vom fi slugi, ci moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Hristos ne cheamă, zicând: „ Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii” (Matei 25,34). Amin!

Text:<< Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale, şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre >> (Matei 25,31-32). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa este cel mai mare dar de la Dumnezeu, dat omului. Ea trebuie trăită din plin cu toate bucuriile ei. Darul lui Dumnezeu este frumos şi folositor. Întotdeauna acolo unde se primeşte un dar există şi o răspundere faţă de cel care dăruieşte. Pentru viaţa noastră vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Să ne amintim numai Pilda Talanţilor (Matei 25,14-30) şi ne vom da seama că darul primit trebuie valorificat şi nu risipit. Sunt atâtea lucruri bune şi frumoase pe care dacă le realizăm în viaţă progresăm duhovniceşte, ne bucurăm noi, bucurăm pe semenii noştri, dar mai mult bucurăm pe Dumnezeu. Omul care risipeşte viaţa în patimi deşarte, în păcate, trăind după propriile plăceri, devine rob al păcatului şi îl bucură pe satana. Diavolul înşeală cu plăcerile trecătoare dând iluzia unei bucurii, dar bucuria creată de 34

păcat este o bucurie falsă, distrugătoare de suflet, care iroseşte viaţa în zadar. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „păcatul răstoarnă pe dos toate lucrurile din viaţă”. Încă de la Creaţie omul a primit de la Dumnezeu voinţă liberă. El hotărăşte singur asupra vieţii sale dar va da socoteală de faptele sale înaintea lui Hristos, la Dreapta Judecată. Vom încerca astăzi să ne imaginăm cum va fi Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Este rânduit oamenilor să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ne aflăm în a treia duminică a Triodului şi peste o săptămână începe Postul Mare. Toţi creştinii fac pocăinţă, se pocăiesc de toate relele săvârşite, de toate păcatele şi roagă pe Dumnezeu pentru iertare. În post retrăim Patimile lui Hristos, Cel care ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu scump Sângele Său; Cel care a suferit umilinţe, bătăi, răstignire pe cruce şi moarte pentru păcatele oamenilor. Păcatul a cărui urmare este moartea trebuia învins, nimicit. Omul nu are această putere pentru că a primit păcatul de bunăvoie. Numai Hristos Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de păcat poate învinge puterea răului şi să răscumpere omenirea din robia păcatului. Hristos Şi-a jertfit viaţa pentru noi iar noi Îi datorăm viaţa noastră. Nimeni altul nu ne poate judeca decât Domnul nostru Iisus Hristos Căruia Îi datorăm răscumpărarea. Sfânta Evanghelie de la Ioan ne atenţionează că vine ziua Judecăţii: „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5,28-29). Se va face dreptate. Toţi vor fi judecaţi şi cei buni şi cei răi. Acelaşi lucru relatează şi Sfântul Apostol Pavel, corintenilor: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare, după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5,10). Sfântul Apostol Petru vorbind despre

cei care au trăit în păcat, zice: „Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii. Că spre aceasta s-a binevestit şi morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4,5-6). Ziua Judecăţii va fi hotărâtă de Tatăl ceresc, după cum Însuşi Hristos spune Sfinţilor Apostoli: ”Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24,36). Cum se va desfăşura Judecata ne spune tot Hristos: ”Va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25,31-32). Judecata se va face după faptele pe care omul le-a săvârşit în viaţă. În spiritul dreptăţii absolute, toţi vor fi judecaţi pentru aceleaşi fapte raportate la iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Hristos se identifică cu omul necăjit şi lipsit de ajutor. „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25,35-36). Dacă aţi făcut acestea pentru semenii voştri, pentru Hristos le-aţi făcut. Răsplata faptelor bune este Împărăţia cerului.”Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii” (Matei 25,34). Cei care au neglijat pe semenii lor nevoiaşi şi suferinzi şi nu au slujit lui Hristos, au parte de osânda veşnică în iad. Sentinţa va fi necruţătoare cu cei care nu au milă şi nu au iubit pe semenii lor. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Astăzi, Duminica Înfricoşatei Judecăţi ar trebui să trezească conştiinţa noastră ca fiecare să facem o judecată a propriei noastre vieţi. Să nu judecăm pe nimeni pentru faptele sale pentru că numai Hristos poate judeca cu dreptate viaţa

fiecăruia. Omul care judecă pe alţii păcătuieşte pentru că el nu cunoaşte adevărul şi nu poate face o judecată dreaptă. << Într-un sat stăteau la poveşti câţiva oameni. Pe lângă ei a trecut un om străin şi i-a salutat creştineşte. Unul dintre cei care stăteau la taifas observă că trecătorul avea nasul roşu. Îndată a început să-l judece zicând: mare beţivan este acesta, aţi văzut cât de roşu este nasul lui? Altul din grup îi răspunde: De unde şti tu? Acesta este un necunoscut, poate că nu ai dreptate. Ba da! Răspunde cel dintâi, sunt sigur că de aceea are nasul roşu. După un timp întâlnindu-se cei doi omul care a luat apărarea străinului spune celui care l-a judecat: Ai auzit că a murit omul pe care l-ai judecat? Avea cancer săracul, nu era beţiv cum l-ai judecat tu. Vezi că nu este bine să judecăm pe nimeni pentru că nu ştim adevărul. Numai Dumnezeu poate să judece pe fiecare dintre noi. Nedreptul judecător a recunoscut că a greşit şi a plecat ruşinat.>> (Al Lascarov Moldovanu, CARTE CU PILDE, Editura Cugetarea, Bucureşti 1940, pag. 127).

Să ne judecăm pe noi înşine şi să ne grăbim la pocăinţă şi la fapte bune ştiind că ne aşteaptă Dreapta Judecată a lui Hristos. Să priveghem în post şi rugăciune pregătind sufletul pentru mântuire. Să nu cădem în patimi şi păcate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „E mai uşor de a se păzi omul să nu cadă, decât după ce a căzut să se ridice”. Iubind pe Dumnezeu şi pe semenii noştri să ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, cerând de la Mântuitorul Hristos: ”Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, cu pace şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată”. Amin. (Ectenia cererilor)

MIJLOACE PENTRU MÂNTUIRE Predica din Duminica lăsatului de brânză. (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai) Evanghelia: Matei 6,14-21.

Text: <<Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie >> ( Matei 6,17-18). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Biserică, este mama noastră a tuturor, pentru că ea ne-a născut din apă şi din duh, prin Sfântul Botez. Noi am devenit fiii Bisericii al cărei cap este Iisus Hristos (cf. Efeseni 5,23). Aşa cum o mamă bună doreşte numai bine pruncului său, îl ocroteşte şi îi dă cele mai bune învăţături pentru viaţă, tot aşa şi Sfânta Biserică doreşte mântuirea fiilor săi, îi apără de ispite şi le dă învăţătura Evangheliei lui Hristos pentru dobândirea vieţii veşnice. Biserica pune la îndemâna credincioşilor mijloacele sigure prin care se poate dobândi mântuirea: Sfintele Taine, slujbele bisericeşti, rugăciunile, postul şi virtuţile creştine. Folosind aceste mijloace mântuitoare credinciosul va trăi duhovniceşte, aproape de Dumnezeu şi va duce o permanentă luptă cu ispitele şi cu păcatele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, creştinul va 38

progresa spiritual. Sufletul se desăvârşeşte urcând treptele virtuţilor aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul (Filocalia) şi primeşte putere ca să biruiască ispitele, păstrându-se departe de păcat şi aproape de Dumnezeu. Întreaga sa viaţă creştinul este angajat în această luptă şi urcă pe scara virtuţilor. Numai la capătul vieţii se poate măsura înălţimea duhovnicească la care a ajuns sufletul. În Sfânta Evanghelie care s-a citit, astăzi (Matei 6,14-21), Mântuitorul ne îndeamnă să urcăm încă trei trepte pentru desăvârşirea noastră spirituală. Vom vorbi acum despre aceste trei mijloace recomandate de Hristos: iertarea, postul şi renunţarea la bunurile pământeşti în favoarea bunurilor spirituale. Dumnezeu să ne ajute să putem împlini acestea spre folosul nostru sufletesc. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Suntem la începutul Postului Sfintelor Paşti. Mântuitorul Iisus Hristos merge de bună voie să Se jertfească pentru păcatele noastre. Timp de şase săptămâni vom parcurge împreună cu Hristos drumul patimilor pe care le-a suferit pentru noi. Pătimind împreună cu El, curăţindu-ne sufletul de păcate, urcăm cu Hristos pe Golgota ca să murim păcatului şi să înviem pentru veşnicie. Cum putem să începem acest urcuş ne învaţă Însuşi Mântuitorul, zicând: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. ” (Matei 6,14-15). Să iertăm pe toţi ca să primim iertare. Noi, oamenii, ne supărăm pe semenii noştri pentru orice greşeală lipsită de importanţă. Supărarea generează mânie, duşmănie, răutate şi dorinţă de răzbunare, păcate care depărtează pe om de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ”niciodată şi nicăieri nu găseşte diavolul un loc mai propriu şi mai potrivit pentru el ca în mânie şi duşmănie”. Acolo unde stăpâneşte duşmănia şi răutatea, lipseşte Dumnezeu. „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Iertarea

semenului este o datorie creştinească. Trebuie să iertăm ca şi noi să primim iertare. Mântuitorul Iisus Hristos, în rugăciunea Tatăl nostru ne învaţă să cerem iertare în măsura în care şi noi iertăm:”Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12). Cel mai bun exemplu de iertare îl avem de la Domnul nostru Iisus Hristos. Răstignit pe Cruce, se roagă pentru iertarea celor care L-au răstignit şi zice: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Ia urmat întru totul lui Hristos până la moarte. Când ucigaşii îl omorau cu pietre, Sfântul Ştefan se ruga pentru iertarea lor: „Doamne, nu le scrie lor păcatul acesta” (Fapte Ap. 7,60). Iertând pe semenii noştri devenim mai buni şi mai urcăm o treaptă pe calea desăvârşirii. ”Când tu ierţi pe fratele tău, prin aceasta imiţi pe Dumnezeu şi te asemeni cel mai mult cu El”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. După ce am iertat pe cei ce ne-au greşit putem urca încă o treaptă mai sus, prin post. Postul cu ură şi cu duşmănie nu are nici o valoare. Postul este înfrânare. Înfrânarea trebuie să înceapă de la patimi şi păcate: înfrânarea de la răutate; de la lăcomie; înfrânarea de la zgârcenie; de la hoţie; de la desfrânare; de la trândăvie; de la minciună; de la clevetire; de la vorbire deşartă; de la înjurături şi blesteme; abia la sfârşit de la băutură şi mâncare. Postul este un mijloc de întărire sufletească şi împreunat cu rugăciunea dă putere creştinului să lupte împotriva păcatelor. Mântuitorul Hristos a postit patruzeci de zile în pustiul Karantaniei şi l-a biruit pe diavol. Sfinţii Apostoli au postit şi s-au rugat şi Dumnezeu le-a dat putere să facă minuni. Sfântul Vasile cel Mare spune că ”postul trimite rugăciunea la cer, dându-i aripi pentru a se putea ridica spre înălţimi”. Sfânta Biserică a rânduit zile şi perioade de post pentru credincioşi, pentru apropierea lor de Dumnezeu. Acum în Postul Sfintelor Patimi postim şi ne rugăm, ne spovedim şi ne împărtăşim, ca pătimind împreună cu Hristos să înviem împreună cu El. Nu trebuie să postim

spre lauda oamenilor, să postim în intimitatea noastră cu Dumnezeu că El ne ajută şi răsplăteşte osteneala fiecăruia. Punând în bună rânduială viaţa noastră prin iertare şi post, putem urca mai sus, încă o treaptă pe calea desăvârşirii, aceea a renunţării la bunurile trecătoare. „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,19-21). Lăcomia şi zgârcenia adună averi pe pământ iar dărnicia, bunătatea şi milostenia aduc bucurie duhovnicească ce trece în veşnicie. Trăirea împreună cu Hristos prin dragoste şi credinţă, prin practicarea virtuţilor creştine, cu post şi rugăciune, dau putere sufletului să se desprindă de bunurile trecătoare şi uşurat de păcate să se înalte la Creatorul său, la Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Prin cuvântul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul Hristos este cu noi şi ne ajută să trecem cu folos postul pe care-l începem de mâine. Iertând, postind şi adunând comoară în cer, suntem pe calea cea bună spre mântuire. Să ne îngrijim de sufletul nostru care este nemuritor iar trupul, cu toate cele trecătoare ale acestei lumi, să ne fie ajutor pentru mântuirea sufletului. „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26). Să nu ne lăsăm păcăliţi de diavolul ispititor ca să schimbăm valorile vieţi, adică să dăm atenţie lucrurilor deşarte şi trecătoare şi să lăsăm pe cele duhovniceşti şi veşnice. Să credem cuvântul Evangheliei: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6,33). Amin

ORTODOXIA Predica din Duminica I-a din Post (Duminica Ortodoxiei) Evanghelia:Ioan 1,43-51

Text: << Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. >> (Ioan 1,45). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa omului pe pământ este purtată spre mântuire de credinţa pe care o are în sufletul său. Credinţa mântuitoare luminează mintea şi încălzeşte inima credinciosului asemenea razelor soarelui care luminează şi încălzesc pământul. V-aţi gândit ce s-ar întâmpla cu pământul dacă nu l-ar mângâia razele soarelui? Cu siguranţă ar rămâne rece şi în întuneric. Viaţa nu ar mai exista şi pământul ar rămâne pustiu. Prin analogie să ne întrebăm ce se alege de omul care nu are credinţă: mintea lui nu ar fi luminată de adevăr; inima lui nu ar fi încălzită de dragoste; viaţa lui nu ar avea nădejde de mântuire. Viaţa unui astfel de om ar rămâne fără valoare şi fără sens. Adevărurile de credinţă descoperite de Evanghelia lui Hristos dau valoare şi sens vieţii noastre. Ele ne apropie de Dumnezeu în măsura în care noi avem o credinţă puternică, dar în acelaşi timp curată, nealterată, nefalsificată ci aşa cum Hristos a lăsat-o în Sfânta Biserică, pe care o 42

conduce din cer, pentru că „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărei Mântuitor şi este.” (Efeseni 5,23). Biserica este ortodoxă, adică dreptmăritoare. Cuvântul „ortodox”, vine din limba greacă şi înseamnă „dreaptă mărire”; dreapta mărire a lui Dumnezeu pe temeiul Revelaţiei divine cu cele două izvoare ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. În istoria Bisericii creştine au fost şi perioade în care oamenii au interpretat greşit învăţătura Bisericii sau chiar au falsificat-o dând naştere ereziilor. Pentru mântuirea sufletului avem nevoie de dreaptă mărire a lui Dumnezeu, adică să fim ortodocşi (drept măritori). Astăzi vom vorbi despre Ortodoxie, ca model de credinţă mântuitoare, păstrată nealterată în Biserica strămoşească, cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” (Simbolul de credinţă). Dumnezeu să ne ajute ca să primim învăţătura Evangheliei lui Hristos şi să o păstrăm curată aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Evanghelie de astăzi (Ioan 1,43-51), Iisus alege primii Apostoli. Întâi a chemat pe Andrei şi pe Petru, fratele lui, iar a doua zi a chemat pe Filip din aceeaşi cetate, Betsaida. Filip a întâlnit pe Natanael şi i-a spus că „a găsit pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii” , Acela fiind „Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret”. Cei care au citit Legea lui Moise şi scrierile proorocilor aşteptau pe Mesia, care se tâlcuieşte, răscumpărătorul lumii. „Acela” este identificat cu „Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret”. Aşa Îl cunosc pe Iisus contemporanii Săi, pentru că Iosif L-a ocrotit la porunca lui Dumnezeu vestită prin îngerul Domnului (cf.. Matei 1,19-25). Adevărul este relatat de Isaia: ”Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14). Primii chemaţi la apostolat au avut credinţă adevărată, ei au crezut că Iisus este Mesia. Ei au lăsat toate şi L-au urmat cu credinţă. Vestea aflării lui Mesia s-a răspândit în toate părţile şi cei care au crezut L-au urmat. Ei nu pun la îndoială că Iisus este Mesia cel proorocit. Sunt

însă şi oameni care nu cred. Ei nu văd în Iisus altceva decât „ fiul lui Iosif din Nazaret” sau „fiul Mariei”. Aceştia nu pot depăşi cele lumeşti, ei nu pot înţelege că Iisus nu este omul născut natural din Iosif şi Maria, Iisus este născut în chip minunat din Sfânta Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt (cf. Matei 1,18-25 şi Luca 1,35) Sunt ortodocşi numai cei care au dreaptă credinţă, aceia care mărturisesc ca locuitorii cetăţii către femeia samarineană: ”Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42). Dreapta învăţătură a Bisericii Ortodoxe are la bază credinţa Sfinţilor Apostoli care au văzut în Iisus pe Mesia cel proorocit, pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat şi pentru aceasta L-au urmat. Cei care au văzut pe Iisus ca fiu al lui Iosif şi al Mariei, au rămas la acest stadiu pământesc, vremelnic şi nu se aflau în dreapta credinţă ci în rătăcire. O rătăcire de la dreapta credinţă s-a ivit în Biserică în secolul al VIII-lea când o parte dintre creştini au căzut în erezia iconoclastă. Ei au interpretat greşit Porunca a doua din Decalog cu privire la idoli şi au declarat pe toţi cinstitorii de icoane ca fiind închinători la idoli. S-a dus o luptă puternică în Biserică pentru clarificarea acestei neînţelegeri. În Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (anul 787), s-a hotărât că cinstirea icoanelor nu este închinare la idoli. În cartea sa, Cultul sfintelor icoane, Sfântul Ioan Damaschinul, un mare apărător al Sfintelor icoane ne lasă următoarea învăţătură: „Să cunoască aşadar orice om, că acela care încearcă să distrugă icoana, făcută din dor dumnezeiesc şi râvnă spre slava şi amintirea lui Hristos sau a Maicii Lui, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau a unuia dintre Sfinţi şi spre ruşinea diavolului şi înfrângerea lui şi a demonilor lui şi nu se închină ei, n-o cinsteşte şi n-o sărută ca pe o icoană cinstită, dar nu ca pe Dumnezeu, acela este duşman al lui Hristos...” (Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, trad. D. Fecioru, Bucureşti 1937, pag. 79). Icoanele sunt obiecte de cult care ne aduc aminte de persoanele sfinte pe care le

reprezintă. Acestea nu rup legătura cu Dumnezeu înlocuinduL pe Dumnezeu cel adevărat, cum este cazul idolilor. Sfintele Icoane ne apropie sufletul de Dumnezeu ajutându-ne să urcăm pe scara desăvârşirii, prin exemplul şi învăţătura sfinţilor pe care îi reprezintă icoana. Acestor sfinţi li se cuvine cinstire. În cazul oricărei icoane, nu are importanţă obiectul în sine sau materialul din care este făcută icoana ci numai persoana pe care o reprezintă şi viaţa trăită de această persoană sfântă. Sfintele icoane apropie pe om de Dumnezeu. În anul 843, Împărăteasa Irina a Bizanţului, împreună cu Patriarhul Tarasiu, au decretat în Imperiul Bizantin, Duminica Ortodoxiei. Această duminică a fost fixată în prima duminică din Postul Sfintelor Paşti şi are rolul de a conştientiza pe toţi credincioşii Bisericii despre necesitatea păstrări dreptei măriri a lui Dumnezeu, adică despre importanţa Ortodoxiei. Cultul Sfintelor icoane restabilit în Sinodul VII Ecumenic a devenit o dogmă normală şi necesară pentru desăvârşirea spirituală a credincioşilor. Icoanele au fost repuse la locul de cinstire în Biserică şi a fost condamnată orice erezie care falsifică dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfintele icoane sunt de un real folos pentru creştinii care le cinstesc. Neştiutorii de carte care nu pot citi Biblia pot vedea în icoane multe aspecte din viaţa şi activitatea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor. Persoanele reprezentate în Sfintele icoane sunt putătoare de har şi transmit harul prin chipul lor zugrăvit, creştinilor care le aduc cinstire. Frumuseţea icoanelor face în Biserică mediul prielnic pentru rugăciune. Creştinii simt prezenţa sfinţilor privind chipul de pe icoană şi astfel se face o comuniune cu toţi sfinţii Bisericii. Rolul învăţătoresc (didactic), rolul harismatic (latreutic) şi rolul estetic (artistic) al Sfintelor icoane sunt nu numai importante dar sunt şi necesare creştinului. Icoanele sunt puse la loc de cinste în biserică dar şi în casele oamenilor. Creştinii cred în

puterea harismatică a Sfintelor icoane şi se roagă în faţa lor. În momente delicate credincioşii se roagă în faţa Sfintelor icoane şi primesc ajutorul de care au nevoie. Multe Sfinte icoane au dovedit puterea facerii de minuni. <<Ştefan cel Mare (şi Sfânt-n.n.), Domnul Moldovei, totdeauna purta cu sine icoana Sfântului Gheorghe. Odată fiind împresurat de cetele turceşti, i s-a arătat Marele Mucenic Gheorghe în vis, pe când dormea şi l-a îmbărbătat, zicând că purtătorul de icoană sfântă va birui. A şi biruit iar icoana după porunca Mucenicului Gheorghe, a trimis-o la o mănăstire din Muntele Athos >> (Gh. Comşa şi Dr. Iustin Suciu, Treisute

cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag. 125).

Suntem creştini ortodocşi, fii dreptmăritori ai Bisericii lui Hristos. Astăzi în Duminica Ortodoxiei ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru luminarea minţii şi întărirea credinţei noastre, ca să nu rătăcim de la dreapta învăţătură a Bisericii. Crezul şi toate dogmele Sfintelor Sinoade, învăţăturile Sfinţilor Părinţi să le primim aşa cum le-a păstrat Sfânta Biserică de două mii de ani. Orice modificare înseamnă falsificarea credinţei creştine şi abatere de la Credinţa ortodoxă. Nouă ne revine datoria creştinească să credem în dreapta învăţătură a Bisericii şi să-L urmăm pe Hristos. Urmând pe Hristos nu vom rătăci de la calea mântuirii, pentru că El a zis: ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6). Amin.

DOCTORUL SUFLETELOR ŞI AL TRUPURILOR Predica din Duminica II-a din Post (Duminica Sfântului Grigorie Palama) Evanghelia: Marcu 2,1-12.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Bucuria de a trăi o avem toţi oamenii ştiind că viaţa noastră este darul lui Dumnezeu. Dorim însă cu toţii ca viaţa noastră să fie frumoasă, plăcută şi liniştită. Pentru aceasta mai întâi de toate avem nevoie de sănătate. Sănătatea este bunul cel mai de preţ în această viaţă. Cât de importantă este sănătatea citim în Vechiul Testament, la înţeleptul Isus fiul lui Sirah: „Mai bun este săracul sănătos şi tare cu puterea, decât bogatul care are trupul său rănit. Sănătatea şi buna tărie este mai bună decât tot aurul, şi trupul sănătos şi cu putere, decât avuţia nenumărată. Nu este mai bună avuţia decât sănătatea trupului şi nu este bucurie mai mare decât bucuria inimii” (Isus Sirah 30,14-16). Şi când vorbim de sănătate să luăm învăţătură de la Sfântul Ioan Gură de Aur care spune: „Este importantă sănătatea trupească,

dar mai importantă este sănătatea sufletească cu atât mai însemnată cu cât sufletul e mai superior trupului”. Sufletul trebuie înapoiat lui Dumnezeu, pentru veşnicie, trupul fiind important pentru viaţa pământească, ca purtător vremelnic al sufletului. Tit, ucenicul Sfântului Apostol Pavel vorbeşte despre „sănătate în credinţă, în dragoste şi în răbdare” (cf. Tit 2,2). Un suflet sănătos este sufletul curat, fără păcate. Păcatele îmbolnăvesc şi sufletul şi trupul aşa cum ne învaţă Hristos în Sfânta Evanghelie (Marcu 2,1,12). Astăzi vom vorbi despre Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Domnul Iisus Hristos, Cel care iartă păcatele şi vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti. Ascultaţi cu atenţie câte vindecări minunate a făcut Domnul nostru Iisus Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Iisus se afla în Capernaum, într-o casă. Patru oameni au adus pe o targă un bolnav paralizat dar nu puteau străbate prin mulţime ca să-l înfăţişeze lui Iisus. Au spart tavanul casei şi cu frânghiile l-au coborât prin spărtură. Iisus văzând credinţa lor I s-a făcut milă şi a zis bolnavului: ”Fiule iertate sunt păcatele tale” (Marcu 2,5). Cei care erau de faţă au cârtit spunând că Iisus huleşte pentru că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Cunoscând gândurile lor, Iisus a dovedit că poate ierta păcatele şi poate să facă sănătos pe cel paralizat. În faţa mulţimii i-a poruncit bolnavului: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Marcu 2,11). În văzul tuturor cel paralizat s-a vindecat la porunca lui Hristos, s-a ridicat, a luat patul şi a plecat. Minunea s-a înfăptuit spre mirarea tuturor. Au primit dovada că Iisus are putere. Cel paralizat, ca să se facă sănătos avea nevoie să fie iertat de păcate. Fiind iertat de păcate, a devenit sănătos. Odată cu sufletul s-a vindecat şi trupul. Aceasta este una dintre multele minuni de vindecare pe care Fiul Lui Dumnezeu le-a făcut în lume. Sfânta Scriptură ne relatează că Mântuitorul a ajutat pe toţi cei neputincioşi şi a vindecat tot felul de bolnavi. Sfântul Evanghelist Matei spune: „A străbătut Iisus toată Galileea,

Text: << Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată >> (Marcu 2,10-12).

învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 4,23). În capitolul 8 de la Matei se vorbeşte despre vindecarea unui lepros, vindecarea soacrei lui Petru şi vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor. În capitolul 9, acelaşi Evanghelist ne relatează că Iisus a vindecat pe paralizatul din Capernaum, apoi a vindecat doi orbi şi un mut. Din capitolul 14 aflăm despre vindecarea bolnavilor care s-au atins de Iisus: „Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului şi, cunoscându-L, oamenii locului aceluia au trimis în tot acel ţinut şi au adus la El pe toţi bolnavii. Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui şi câţi se atingeau se vindecau” (Matei 14,34-36). Imediat după Schimbarea la Faţă, Iisus a vindecat un lunatic, la rugămintea tatălui celui bolnav (Matei 17,18). În capitolul 20, Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte despre vindecarea celor doi orbi: „Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui” (Matei 20,34).

Sfântul Evanghelist Marcu vorbeşte despre: vindecarea omului cu mâna uscată (cf. Marcu 3,1-5); vindecarea demonizatului din Gadara (cf. Marcu 5,1-17); şi vindecarea femeii bolnave de doisprezece ani, având scurgere de sânge (cf. Matei 5,25-34). Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că Iisus a vindecat: un copil demonizat (cf. Luca 9,38-43); o femeie gârbovă, bolnavă de optsprezece ani (cf. Luca 13,11-13); un om bolnav de idropică (cf. Luca 14,2-4); zece bolnavi de lepră (cf. Matei 17,12-19); pe orbul din Ierihon (cf. Luca 18,35-43). Sfântul Evanghelist Ioan spune că Iisus a vindecat un slujitor regesc (cf. Ioan 4,49-54), această minune fiind a doua minune săvârşită în Galileea. La scăldătoarea Vitezda, Iisus a vindecat pe paralizatul care suferea de treizeci şi opt de ani 49

(cf. Ioan 5,2-9), iar lângă Scăldătoarea Siluamului a dat vedere unui orb din naştere, într-o zi de sâmbătă (cf. Ioan cap. 9).

Între cele şapte Taine pe care le-a instituit Hristos în Sfânta Biserică, este şi Taina Sfântului Maslu. În această Taină se prelungeşte peste veacuri puterea tămăduitoare a lui Iisus prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob 5,14-15), spune Sfântul Apostol Iacov. Deci iertarea păcatelor pentru vindecarea sufletului este legată de vindecarea bolilor trupului. Aşadar trebuie să luptăm împotriva păcatelor ca să ne păstrăm sănătatea sufletească şi trupească. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ne aflăm în Duminica a II-a din Postul Mare, Duminică închinată Sfântului Grigore Palama. Acesta a fost Arhiepiscop al Tesalonicului în secolul XIV, după ce s-a desăvârşit duhovniceşte în Sfântul Munte Athos. Originar era din Constantinopol, a crescut la curtea Împăratului Bizanţului unde tatăl său a fost slujbaş şi se bucura de mare cinste. Cu o educaţie aleasă, tânărul Grigore alege să slujească lui Hristos şi se călugăreşte. S-a retras în Sfântul Munte Athos unde a trecut prin multe ascultări dar tot timpul era preocupat de rugăciune, trăire duhovnicească şi studiu. Dumnezeu l-a luminat şi i-a dat daruri alese iar monahul Grigore s-a remarcat ca mare apărător al Ortodoxiei împotriva ereticilor. A dus o luptă aprigă împotriva ereticului Valaam care contrazicea posibilitatea iluminării interioare a omului şi nega existenţa energiilor necreate ale lui Dumnezeu. Totodată Valaam nega posibilitatea îndumnezeirii omului şi făcea propagandă împotriva monahilor. În Muntele Athos se practica rugăciunea minţii „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Grigore Palama cu călugării din Athos practicau această rugăciune în 50

linişte, coborând mintea în inimă. Această practică se numea isihasm, adică iluminare. Sfântul Grigore Palama a dovedit că prin rugăciune continuă şi trăire duhovnicească omul se poate ilumina, primindu-L pe Dumnezeu în sufletul său. Dumnezeu coboară harul în sufletul omului duhovnicesc şi îl îndumnezeieşte. Sfântul Grigore Palama a fost un om îndumnezeit. Dumnezeu l-a înzestrat şi cu darul facerii de minuni. A păstorit pe calea mântuirii poporul creştin fiind Arhiepiscop al Tesalonicului. Sfintele lui moaşte se află în Catedrala mitropolitană din Tesalonic unde îl caută mulţi creştini de pretutindeni cerându-i ajutor şi cinstindu-l cu multă evlavie. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte în ziua de 14 noiembrie. Pentru că a fost un mare apărător al Ortodoxiei şi rugător desăvârşit până la îndumnezeire, Sfânta Biserică i-a închinat această Duminică din Postul Mare, ca pildă de urmat pentru toţi credincioşii. Prin Sfânta Evanghelie de astăzi am primit nădejdea iertării păcatelor pentru sănătatea noastră sufletească şi trupească iar de la Sfântului Grigore Palama am învăţat că prin rugăciune stăruitoare, chemând numele lui Iisus putem să ne asigurăm sănătatea sufletului şi a trupului, devenind oameni duhovniceşti. Pentru aceasta să ne ostenim cu postul, cu rugăciunea şi să facem fapte bune, trăind duhovniceşte viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Deci şi în acest post să urmăm învăţătura Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Filipeni 2,12). Amin.

CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCEA OMULUI Predica din Duminica III-a din Post (Duminica Sfintei Cruci) Evanghelia: Marcu 8,34-38.

Text: << Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să - Mi urmeze Mie >> (Marcu 8,34) Iubiţi credincioşi şi credincioase, Prin cuvântul Evangheliei de astăzi, Hristos ne cheamă să-L urmăm pe El. A-L urma pe Hristos înseamnă a merge pe calea pe care El a mers, calea iubirii, a slujirii şi a jertfei. Hristos a iubit pe toţi oamenii fără deosebire, a slujit ajutându-i pe toţi împovăraţii acestei vieţi şi S-a jertfit pentru oameni. Aceasta este calea de urmat pentru toţi care trăiesc în Duhul Adevărului şi doresc să ajungă la viaţa veşnică. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6), zice Hristos. Dacă suntem atenţi la textul Evangheliei de astăzi, Hristos condiţionează pe cei ce doresc să-L urmeze. Mai întâi să-L urmeze de bunăvoie, fără constrângere „Oricine voieşte să vină după Mine”. Nimeni nu poate fi forţat să-L urmeze pe Hristos. Apoi, cine s-a hotărât să-L urmeze pe Hristos trebuie „să se lepede de sine”. Lepădarea de sine nu este un gest, este un exerciţiu de viaţă. Trebuie să renunţi la orgoliile, plăcerile, dorinţele, interesele personale şi la toate atributele care caracterizează o persoană. Împlinind voia lui Dumnezeu 52

trebuie să ne desăvârşim duhovniceşte ca să ajungem asemenea Apostolului Pavel, care zice: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Tot atât de important este ca cel ce doreşte să-L urmeze pe Hristos „să-şi ia crucea sa”. Hristos a luat Crucea Sa şi a dus-o pe Golgota unde S-a jertfit pentru noi. Acum ne cere să ne luăm fiecare crucea noastră şi să-L urmăm pe El. Nu este uşor dar este posibil, pentru că Hristos nu ne-ar cere ce nu se poate realiza. Astăzi vom vorbi despre Crucea lui Hristos şi crucea omului. Dumnezeu să ne ajute să pătrundem înţelesul crucii şi să-L urmăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ducândune cu credinţă crucea, până la sfârşit. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Scriptură, în cartea Ieşirea, se vorbeşte despre Cortul Sfânt în care se află altarul de jertfă. Pe acest altar se jertfeau animalele şi sângele animalelor sfinţea altarul. „Şi astfel altarul va fi preasfânt şi oricine se va atinge de altar, va fi sfinţit” (Ieşire 29,37). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi S-a jertfit pentru păcatele tuturor oamenilor. Altarul pe care a fost adusă Jertfa este Crucea de pe Golgota. Sângele lui Iisus a curs pe Cruce din Trupul Mântuitorului. Dacă sângele de ţapi şi de tauri a sfinţit altarul din Cortul mărturiei, cu atât mai mult Sângele Fiului lui Dumnezeu a sfinţit Crucea, Altarul pe care S-a jertfit „Oricine se va atinge de altar va fi sfinţit”. Hristos a dat crucii putere dumnezeiască. Cei care cinstesc Sfânta Cruce primesc putere şi ajutor în lupta cu păcatele, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Propovăduirea crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18). Cei care nu cred în puterea crucii şi nu o cinstesc propovăduiesc ideea deşartă că închinarea la cruce este închinare la idoli. Rătăcirea lor vine de la faptul că Hristos a murit pe cruce. Aceasta este învăţătură eretică. Hristos S-a jertfit pe cruce tocmai pentru a primi moartea cea mai

josnică aplicată celor mai păcătoşi oameni. Hristos nevinovat a ales să fie răstignit între doi tâlhari. A murit pentru păcatele tâlharilor şi ale tuturor păcătoşilor. El a adus Jertfa de răscumpărare a oamenilor din robia păcatului. A murit pe Cruce, a biruit moartea şi a înviat. A suferit, a pătimit a îndurat umilinţe dar a biruit. „Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească toate şi să intre în slava Sa?” (Ioan 24,26). Hristos S-a smerit pe Sine până la moarte şi încă moarte pe cruce (cf. Filipeni 2,8), ca Tatăl Ceresc să-L preamărească (cf. Ioan 17,1). Hristos nu se desparte de cruce. Pe Crucea de pe Golgota, Hristos a mântuit lumea. În celelalte situaţii Iisus Hristos este, Învăţător, Împărat iar pe Sfânta Cruce este Mântuitor. Aici Arhiereul ceresc Se aduce pe Sine jertfă de răscumpărare. Sfântul Apostol Pavel în foarte multe locuri propovăduieşte pe Hristos cel răstignit. Iată ce le spune corintenilor: „Căci am judecat ca să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe Acela răstignit” (I Corinteni 2,2). Când vedem crucea trebuie să-L vedem pe Hristos răstignit. Cinstind crucea, cinstim Jertfa lui Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cine voieşte să urmeze pe Iisus Hristos trebuie „să-şi ia crucea sa”. Suntem oameni, suntem slabi şi ne este frică să purtăm crucea care ne este dată pentru mântuire. Toma de Kempis ne încurajează şi ne îndeamnă, zicând: „Pentru ce să-ţi fie teamă să iei crucea prin care mergi la cer? În cruce este mântuirea, în cruce este viaţa; în cruce, apărarea de duşmani, în cruce este izvorul desfătării cereşti, în cruce tăria minţii, în cruce bucuria sufletului, în cruce plinirea bunătăţii, în cruce desăvârşirea sfinţeniei. Nu este mântuire sufletului, nici nădejde de viaţă veşnică, decât numai în cruce. Ia deci crucea ta şi urmează pe Isus şi vei merge în viaţa veşnică.” (URMAREA LUI HRISTOS, Toma de Kempis, Editura Timişoara 1982, pag. 79.). Fiecare creştin are crucea sa pe care trebuie să o poarte cu credinţă şi cu demnitate. Crucea lui Hristos este umilinţă, durere, suferinţă, patimă şi jertfă. Acesta este înţelesul spiritual al Crucii lui Hristos.

Crucea de pe Golgota, cea materială, este sfinţită cu Sângele Domnului. Pe aceasta creştinul adevărat o cinsteşte. Crucea noastră este alta. Adeseori viaţa ne cere să ne jertfim pentru binele semenilor noştri. Prin aceasta dovedim că iubind pe aproapele nostru iubim pe Dumnezeu. Eroii popoarelor şi-au jertfit viaţa pentru binele concetăţenilor lor. Sfinţii Mucenici au murit pentru credinţa în Hristos. Toţi aceştia şi-au dus crucea pe urmele lui Hristos până la Golgota, locul cel mai înalt de jertfă. Jertfind propriile noastre plăceri şi interese, răstignim păcatele noastre, murim pentru păcat şi înviem pentru Hristos. Hristos purtând Crucea Sa, ne-a deschis calea mântuirii, a înfăptuit mântuirea obiectivă şi a lăsat fiecăruia dintre noi posibilitatea să-L urmăm. Purtându-ne propria noastră cruce înfăptuim mântuirea subiectivă. Nu suntem singuri pentru că Hristos este cu noi; nu suntem slabi pentru că Hristos ne ajută; nu suntem speriaţi pentru că Hristos ne luminează calea mântuirii. <<Haideţi, fraţilor,să mergem împreună: Iisus va fi cu noi. Pentru Iisus am luat crucea aceasta; pentru Iisus să stăruim în cruce. El va fi ajutorul nostru, El care este conducătorul şi înaintemergătorul. Iată, Împăratul nostru merge înaintea noastră, El va lupta pentru noi. Să-L urmăm plini de curaj, nimăui să nu-i fie teamă de înfricoşări” Să fim gata să murim vitejeşte în luptă şi să nu întinăm cu vreun păcat mărirea noastră fugind de cruce. >> (Toma de Kempis, URMAREA LUI HRISTOS, Timişoara 1982, pag. 178). Aşa au trăit Sfinţii Apostoli, urmaşii fideli ai lui

Hristos, care ca nişte făclii aprinse luminează calea mântuirii noastre. Să luăm exemplul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6,14). Amin.

DESPRE DESĂVÂRŞIREA CREŞTINULUI Predica din Duminica IV-a din Post (Duminica Sfântului Ioan Scărarul) Evanghelia:Marcu 9,17-32 şi Matei 4,25; 5,1-12;

Text: << Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri >> ( Matei 5,12). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cerul este locul veşniciei. Acolo trăiesc şi se bucură toţi cei care în această lume vremelnică au biruit în lupta cu ispitele şi păcatele. Dacă aici trăim în biserica luptătoare, acolo, în cer, ajung toţi cei care şi-au desăvârşit viaţa, şi-au mântuit sufletul şi trăiesc în veşnicie alături de Hristos, în biserica triumfătoare. Biserica este una, trupul lui Hristos, iar capul Bisericii este Hristos (cf. Efeseni 5,23). Pe pământ este Biserica luptătoare şi în cer Biserica triumfătoare a celor care au sfârşit lupta cu păcatele şi au trecut în veşnicie. Toţi cei care doresc să ajungă în cer, la Hristos, trebuie să lupte pe pământ întreaga lor viaţă, să facă progrese duhovniceşti şi să ajungă la desăvârşire. Această luptă nu este uşoară. Cel mai greu este să luptăm cu noi înşine pentru curăţire de patimi şi de păcate. Dacă reuşim să ne îmbunătăţim viaţa, urmează privegherea până la moarte ca să nu cădem iarăşi în păcat. Abia când ajungem în cer vom primi cununa biruinţei de la Hristos, plata ostenelilor de pe 56

pământ. Deci toată viaţa trebuie să trăim creştineşte. Sfântul Ioan Scărarul pe care îl sărbătorim astăzi, spune:”Creştin este acela care s-a despărţit de toţi, Îl imită pe Hristos, în cuvinte, în fapte şi în gânduri”. Aceasta este calea desăvârşirii. Astăzi vom vorbi despre desăvârşirea creştinilor. Să încercăm să pătrundem tainele desăvârşirii rugând pe Dumnezeu să ne lumineze mintea spre înţelegere şi să îndrepte voinţa noastră spre împlinirea acestor învăţături mântuitoare. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cel mai scurt şi mai drept îndrumător către desăvârşire este Predica de pe Munte. Este predica spusă de Mântuitorul Iisus Hristos pe care credincioşii o numesc „Fericirile” (Matei 5,1-12; Luca 6,20,23). Sunt nouă fericiri în care Iisus recomandă trăirea virtuţilor creştine. Aceste virtuţi constituie o scară către cer pentru că toate duc spre Împărăţia lui Dumnezeu. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor”, zice Hristos. Sărăcia cu duhul este o virtute soră cu smerenia. Ea se opune trufiei care duce sufletul la iad. Dumnezeu iubeşte pe cei săraci cu duhul şi îi primeşte în împărăţia Sa. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este vorba de cei întristaţi de păcatele lor care plâng cu părere de rău pentru păcatele săvârşite. În această categorie intră şi cei care plâng pentru păcatele semenilor lor pentru că şi Hristos a plâns pentru păcatele oamenilor, din Ierusalim, Horazim, Betsaida, Capernaum şi pentru păcatele noastre , ale tuturor (cf. Matei 11,20; 24; 23,37-38). „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”. Omul blând, fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii săi şi cu sine însuşi, se bucură de linişte şi de siguranţă deplină. El a luat exemplu de la Hristos, care zice: ”Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi

veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). Este vorba de odihna duhovnicească în cer. „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Dreptatea în acest caz nu este dreptate justiţiară ci o dreptate morală. Are înţelesul de împlinirea dreptăţii ca virtute socială pentru semenii noştri şi pentru noi înşine. Pe cei dornici de dreptate, numai nădejdea îi ajută să suporte nedreptăţile din jurul lor. Dumnezeu va interveni pentru schimbarea lucrurilor din rău în bine. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Faptele milei trupeşti şi faptele milei sufleteşti se înfăptuiesc din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Mila este o virtute plăcută lui Dumnezeu şi se răsplăteşte cu mila lui Dumnezeu faţă de cel milostiv. Creştinul trebuie să fie milostiv. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Cei curaţi cu inima sunt lipsiţi de vicleşug ca pruncii (cf. Matei 18,3-4), şi ca Natanail, cel pe care Hristos îl apreciază (cf. Ioan 1,47). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aici se încadrează şi virtutea castităţii. Curăţenia inimii este atât de înaltă pe treptele virtuţilor încât este răsplătită cu vederea lui Dumnezeu. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Hristos dăruieşte pace lumii (cf. Ioan 14,2). Îngerii doresc pace pe pământ (cf. Luca 2,14). Biserica este făcătoare de pace. Făcătorii de pace sunt cei ce stabilesc pacea lăuntrică prin armonia sufletului şi a trupului. Făcători de pace sunt cei ce iartă, cei ce mijlocesc pentru împăcarea oamenilor certaţi sau supăraţi, cei care opresc războaiele. Toţi aceştia sunt fiii lui Dumnezeu pentru că fac voia Lui. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor”. Aici dreptatea coincide cu adevărul. Proorocii au fost prigoniţi pentru adevăr. Tot pentru adevăr S-a răstignit Hristos. Pentru adevăr au suferit Sfinţii Apostoli până la moarte, au murit Sfinţii Mucenici şi au chinuiţi Sfinţii

Mărturisitori. Toţi aceştia sunt moştenitorii împărăţiei lui Dumnezeu. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”. Cei ce s-au hotărât să-L urmeze pe Hristos vor întâmpina multe piedici. Ispitele vor fi la tot pasul. Ocara, batjocura, hula şi prigoana nu vor putea pricinui nici un rău sufletului, numai trupului (cf. Matei 10,2831). În cer va veni răsplata lui Hristos pentru care aţi îndurat toate nedreptăţile lumii. Sfântul Apostol Petru, în Epistola întâia spune: „Pentru că vă faceţi părtaşi patimilor lui Hristos, bucuraţi-vă; ca şi întru arătarea slavei lui să vă bucuraţi, veselindu-vă;…căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu peste voi odihneşte” (I Petru 4,13-14). Împlinind aceste virtuţi recomandate de Hristos, Fericirile, ne desăvârşim sufletul, urcând până la Dumnezeu. Prin aceasta împlinim porunca Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi” (Matei 5,48).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Întreaga învăţătură a Bisericii Ortodoxe este îndrumătoare a credincioşilor pentru desăvârşirea sufletelor. Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru corinteni să ajungă la desăvârşire: „Aceasta o cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră” (II Corinteni 13,9); iar pe efeseni îi sfătuieşte să lupte „până când toţi vom fi ajuns la unitatea credinţei Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârşit, la măsura deplinătăţii vârstei lui Hristos” (Efeseni 4,13). Sfântul Apostol Petru îndeamnă credincioşii să privegheze şi să lupte împotriva diavolului că Dumnezeu îi ajută şi le dă putere. El spune: ”Dumnezeul a tot harul Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va întemeia” (I Petru 5,10). Sfântul Apostol Iacov, rudenia Domnului, recomandă răbdarea pentru desăvârşirea 59

sufletului. „Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără nici un fel de lipsă” (Iacov 1,4).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi-au desăvârşit viaţa ca trăitori ai învăţăturii Evangheliei şi practicanţi ai virtuţilor creştine, fiind într-o continuă luptă cu păcatul. Ei vorbesc despre îmbunătăţirea vieţii în mod progresiv, lepădând păcatul şi primind virtuţile. Monahul Teofan scrie o odă închinată desăvârşirii şi o numeşte, scară. Este o scară cu zece trepte ale virtuţilor până la desăvârşire (Filocalia vol. IV, pag. 323). Sfântul Ioan Scărarul, monah trăitor al virtuţilor în Muntele Sinai în secolul VI-VII, a scris o scară a virtuţilor mai amănunţită, împărţită în 30 de trepte, care formează urcuşul spre desăvârşire (Filocalia vol. IX). Cartea se numeşte „Scara dumnezeiescului urcuş”, începe cu lepădarea de sine şi trece progresiv prin toate virtuţile, ultima fiind trăire în credinţă, nădejde şi dragoste. Cel care trăieşte cu adevărat în cele trei virtuţi teologice se află pe ultima treaptă, înainte de desăvârşire. Desăvârşit este când a dobândit cununa biruinţei de la Hristos şi se bucură de Hristos, în veşnicie. Duminica de astăzi este închinată Sfântului Ioan Scărarul. Intrăm în săptămâna a cincea a Sfântului Post. Creştinii se ostenesc cu postul şi cu rugăciunea, cu faptele bune şi trăirea virtuţilor creştine. Fericirile pe care le-am primit astăzi de la Hristos şi Scara urcuşului dumnezeiesc de la Sfântul Ioan Scărarul, ne vin în ajutor pentru ca ostenelile noastre să nu fie zadarnice. Dacă împlinim aceste frumoase învăţături mântuitoare, fiecare dintre noi vom face progrese duhovniceşti şi vom căuta să împlinim porunca lui Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). Amin.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Omul este o fiinţă sociabilă. Aşa a fost creat de Dumnezeu. „Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2,18). A făcut Dumnezeu pe Eva şi a luat fiinţă prima familie pe pământ. Pentru ce a făcut Dumnezeu pe Eva ne spune textul biblic: „ajutor potrivit pentru el”. Această învăţătură biblică ne descoperă că voia lui Dumnezeu este ca oamenii să trăiască în societate. În familie, în colectivitate, în Biserică, fiecare om îşi desfăşoară viaţa raportându-se la cei din jur. Nu putem fi indiferenţi faţă de problemele semenilor noştri ci în mod activ trebuie să intervenim în rezolvarea acestora. Semenii noştri depind de noi aşa cum şi noi depindem de cei din jurul nostru. Virtutea dragostei se concretizează în faptele noastre. După Porunca cea marea a iubirii, trebuie să iubim întâi pe Dumnezeu apoi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (cf. Matei 22,37-39). A iubi înseamnă a ajuta, adică a sluji pe

semenul tău. Nu se poate mântui nimeni de unul singur pentru că toate se adeveresc în această lume prin iubire şi fapte bune. Acestea se raportează mai întâi la Dumnezeu şi apoi la aproapele nostru, de aceea creştinul îşi îndreaptă iubirea şi ajutorul spre semenul său ca Dumnezeu să-l iubească şi să-l ajute la nevoie. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, spune: „Într-aceasta am cunoscut iubirea, că Hristos şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi (I. Ioan 3,16). Acesta este modelul slujirii. Astăzi vom vorbi despre slujirea aproapelui. Dumnezeu să ne ajute ca înţelegând importanţa acestei slujiri să fim de folos semenilor noştri. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În cuvântul Evangheliei de astăzi, Iisus vesteşte pentru a treia oară ucenicilor Săi că merge la Ierusalim unde urmează să pătimească. După ce le prezintă suferinţele pe care trebuie să le îndure, le vesteşte că va muri şi a treia zi va învia. Doi ucenici, Iacov şi Ioan fiii lui Zevedeu I-au cerut lui Isus, zicând: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10,37). Ei doreau să fie părtaşi la slavă împreună cu Iisus dar nu ştiau că până la slavă trebuie mai întâi jertfă. Iisus a spus că-L vor omorî, apoi, după trei zile va învia. De aceea le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi!” (Marcu 10,38). Şi într-adevăr nu ştiau că alături de Iisus, în dreapta şi în stânga vor sta doi tâlhari răstigniţi pe cruce. Până la slavă este drum lung şi anevoios. Este nevoie de suferinţă şi de moarte. În toamna anului 2010 aflându-mă pe Sfântul Munte Athos, am avut bucuria duhovnicească să-l întâlnesc pe Pustnicul Nicodim, monah român care se ostenea pentru mântuire, în Grădina Maicii Domnului. Eram la Nea Skiti, între munte şi mare, seara, cu un cer înstelat deasupra noastră, învăluiţi în aceea linişte duhovnicească minunată care umple sufletul de bucurie. Înainte de despărţire l-am rugat să-mi dea o învăţătură pentru suflet. Bătrânul plin de

SLUJIREA APROAPELUI Predica din Duminica V-a din Post (Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca) Evanghelia: Marcu 10,32-45 şi Luca 7,36-50.

Text: << Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi >> (Marcu 10,45).

blândeţe, cu faţa senină ca un copil bucuros, a ridicat mâna dreaptă către cer şi a zis: Părinte, uite acolo sus! M-am uitat nedumerit, vedeam numai cerul înstelat. Părintele cu mâna ridicată a repetat de câteva ori, insistent: Acolo! Acolo sus! După ce mi-a stârnit o curiozitate puternică, să privesc sus, cerul înstelat, bătrânul a zis: Acolo este învierea. Şi, ca să ajungem la înviere trebuie să murim. Dar, până la moarte trebuie să suferim. Cuvintele bătrânului mi-au mers direct la suflet. Niciodată nu am primit o învăţătură atât de scurtă dar în acelaşi timp atât de mare, convingătoare şi folositoare. Suferinţa şi moartea nu mă mai sperie pentru că am nădejdea învierii. Apostolii Ioan şi Iacov au primit această învăţătură de la Hristos. Au vrut să stea întru slavă cu Hristos înaintea celorlalţi ucenici dar nu se poate fără să bei paharul suferinţei, fără jertfă şi fără slujire. Această învăţătură ne dă Hristos când zice: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă; că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi”. (Marcu 10,44-45). „Cel care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (Matei 10,43), a spus Hristos. Întotdeauna Fiul lui Dumnezeu S-a făcut exemplu pentru oameni. În săptămâna Sfintelor Patimi, la Cina cea de Taină, Fiul lui Dumnezeu a spălat picioarele Ucenicilor Săi. Învăţătorul slujeşte şi spală picioarele Apostolilor, zicând: „Pildă am dat vouă, ca şi voi să faceţi, precum am făcut Eu” (Ioan 13,13). Ce minunată ar fi lumea dacă oamenii ar sluji pentru semeni. O istorioară spune că: << Un orb umbla căutând pe străzile unui oraş şi nu se simţea bine nicidecum, căci nu nimerea acasă. Auzind că cineva trecea încet pe lângă dânsul, se rugă să fie condus la gazda unde locuia. Trecătorul era însă un olog care abia se târa în cârjii şi zise: “Omule, nu te pot duce acasă căci şi eu abia îmi port trupul”. –Atunci orbul luă pe olog în spinare, şi având picioarele bune, plecă cu el încotro îi spunea, căci ologul avea ochii buni. Câte necazuri şi dureri nu ar dispare din lume dacă oamenii s-ar ajuta unii pe

alţii”>> (Dr. Grigorie Gh. Comşa şi Dr. Iustin Suciu, Treisute

cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag.11).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ne mai desparte doar o săptămână de Patimile Domnului. Duminica a V-a din Postul Mare este închinată Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca. Pentru mântuire, pe lângă post şi rugăciune, pe lângă slujirea aproapelui, avem nevoie şi de pocăinţă. Pocăinţa este curăţirea de păcate prin Spovedanie şi Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Cuvioasa Maria Egipteanca este un exemplu grăitor de pocăinţă. Fată din familie înstărită, din Egipt, în secolul al cincilea, trăieşte o viaţă păcătoasă în oraşul Alexandria ispitind pe cei din jur cu veselia şi plăcerile ei. Nu credea în Dumnezeu şi a dorit să imite pe Cleopatra care a fost vestită în Egipt pentru viaţa desfrânată. La 29 de ani, Maria a călătorit la Ierusalim şi văzând multă lume că mergea să se închine Sfintei Cruci, a vrut şi ea să facă la fel. Pentru păcatele ei cele multe, Dumnezeu nu i-a îngăduit să se apropie de Sfânta Cruce. Aceasta a trezit-o la adevăr şi credinţă dorind să se pocăiască. A plecat în pustiul Iordanului unde timp de 47 de ani s-a nevoit în post aspru şi rugăciune, fiind prietenă cu cele mai fioroase animale ale pustiei. Din timp în timp se întâlnea cu duhovnicul ei părintele Zosima, care îi aducea Sfânta Împărtăşanie în pustiu. Cuvioasa Maică Maria Egipteanca a ajuns la pocăinţă desăvârşită şi Dumnezeu a revărsat peste ea multe daruri, până şi darul facerii de minuni. Cuvioasa a dovedit prin viaţa ei că poate fi împlinită chemarea lui Hristos:„Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu VIII, 34). Urmând exemplul de pocăinţă al Cuvioasei Maria Egipteanca şi slujind pe semenii noştri, facem roade vrednice de mântuire, „bine ştiind că de la Domnul vom primi răsplata moştenirii, căci Domnului Hristos slujim” (Coloseni 3,24). Amin.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, A doua zi după ce l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morţi, Mântuitorul a intrat în cetatea Ierusalimului. Urmează o săptămână grea pentru Iisus, săptămâna patimilor mântuitoare. Este zi de duminică, Duminica Floriilor cum este numită popular, de fapt este Intrarea triumfală a Domnului Iisus Hristos în Ierusalim. Acum se împlineşte proorocia lui Isaia care cu sute de ani înainte, a spus: „Ziceţi fiicei Sionului: Mântuitorul tău vine! El vine cu plata şi răsplătirile merg înaintea Lui” (Isaia 62,11). Poporul evreu cunoştea proorociile. Probabil evreii aşteptau cu multă nerăbdare să apară izbăvitorul neamului. Evreii se aşteptau la un mântuitor falnic, puternic şi hotărât să câştige victorii în războaie pentru înlăturarea stăpânirii romane. Se aşteptau ca mântuitorul lor să fie după modelul puternicilor împăraţi romani. Un împărat roman, biruitor, după fiecare victorie intra triumfal în cetatea Romei. Locuitorii cetăţii primeau cu mare alai pe împăratul lor. Înconjurat de mulţimea care-l

ovaţiona cu urale, împăratul venea într-o caleaşcă din fildeş, ferecată cu aur, la care erau înhămate câteva perechi de cai albi, înaintând încet spre Capitoliu. Mulţimi de oameni, demnitari şi sclavi îl însoţeau cu mare ceremonie pe tot parcursul drumului. Împăratul era atât de glorificat încât de teamă să nu creadă el însuşi că este un zeu, punea alături de el un sclav care să-i amintească mereu, zicându-i: „Împărate, adu-ţi aminte că eşti om!” În acest fel se aşteptau evreii să-l vadă pe mântuitorul proorocit intrând în cetate. Că lucrurile nu s-au petrecut aşa, ne spune Sfântul Evanghelist Matei: „Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug” (Matei 21,5). Vom vorbi astăzi despre intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Ascultaţi cu atenţie cuvântul Evangheliei şi veţi înţelege că planul de mântuire al lui Dumnezeu este altfel decât gândirea oamenilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Împăratul slavei vine, intră în cetatea Ierusalimului blând şi smerit, călare pe mânzul asinei. Merge liniştit spre Templu, înconjurat de mulţimile de oameni. Cu greu poate răzbi. Aceşti oameni credeau că Iisus este trimis de Dumnezeu, credeau că a venit pentru ei, ca să-i ajute. Unii au aşternut hainele lor în calea lui Iisus, alţii purtau în mâini ramuri verzi de finic ca simbol al biruinţei şi strigau cu bucurie: „Osana! Bine cuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12,13). Copiii cu inima curată şi sinceră L-au întâmpinat şi L-au condus până la Templu, strigând:”Osana Fiul lui David!” (Matei 21,15). Intrând în Templu Iisus a izgonit cu biciul pe schimbătorii de bani şi i-a certat, zicând: ”Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari” (Matei 21,13). A scos afară pe cei ce au transformat Templu în târg, dar a primit pe toţi cei care L-au urmat cu credinţă. Desigur şi Lazăr şi surorile lui Maria şi Marta erau alături de Iisus, pentru că în casa lor a stat la masă în Betania, înainte de venirea la Ierusalim. În Templu Isus a vindecat

INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM Predica din Duminica VI-a din Post (Duminica Floriilor) Evanghelia: Ioan 12,1-18.

Text: <<Osana! Bine cuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!>> (Ioan 12,13).

orbii, şchiopii şi tot felul de bolnavi. Aceasta a supărat pe arhierei şi pe cărturari, de aceea au plănuit să-L omoare. Încă şi pe Lazăr voiau să-l omoare pentru ca mulţimile să nu aibă dovada învierii lui şi să nu urmeze cu credinţă pe Hristos. În zilele următoare „Cel ce vine întru numele Domnului” avea să fie umilit, scuipat, bătut, răstignit pe Cruce şi omorât. Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit să-l ridice pe om la Dumnezeu este omorât de oameni fiind răstignit pe Cruce între doi tâlhari. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a precizat acest lucru, astfel: „Întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” ( Ioan 1,11-12). Am spus că Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe mânzul asinei, trist şi îngândurat. Comparând intrarea glorioasă a unui împărat roman în Roma şi intrarea Fiului lui Dumnezeu în Ierusalim, observăm contrastul dintre ele, contrast care ne face să înţelegem mai bine Jertfa lui Hristos. Dacă împăratului trebuia să i se amintească „adu-ţi aminte că eşti om”, parcă de data aceasta trebuia să I se şoptească lui Hristos: „Iisuse, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Oare preţuim noi destul profunda smerenie a Fiului lui Dumnezeu pentru păcatele noastre? Ascultaţi: împăratul în car de fildeş, Fiul lui Dumnezeu pe mânzul asinei; împăratul încrezut şi mândru, Fiul lui Dumnezeu blând şi smerit; împăratul înconjurat de demnitari şi servitori, Fiul lui Dumnezeu înconjurat de oropsiţii vieţii şi copii; împăratul uita că este om, crezându-se zeu, iar Fiul Omului S-a făcut om fiind Dumnezeu. Ştia că merge să pătimească şi să moară pentru păcatele oamenilor. Arhiereii şi cărturarii Îi pregăteau calvarul şi El păşea blând şi îngândurat către Crucea de pe Golgota. Ştia, mergea de bună voie la moarte ca să dea viaţă veşnică oamenilor. A vorbit cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şiL vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor

omorî” (Marcu 10,33-34). Ştia că în Ierusalim Îl aşteaptă cununa de spini, suliţa şi crucea, respectiv, batjocura, chinul şi moartea. Nu S-a dat înapoi. Jertfa trebuia adusă ca omul să fie eliberat din mrejele păcatului şi ale morţii. O săptămână de chinuri şi suferinţă, până la moarte, după care urmează biruinţa. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Scriptură ne relatează că oamenii care erau de faţă la intrarea Domnului în Ierusalim au avut atitudini diferite. Unii Îl întâmpinau cu dragoste, aşterneau hainele în calea Lui, purtau ramuri de finic şi cântau „Osana” cu credinţa că Isus „vine întru numele Domnului”. Alţii, arhiereii şi cărturarii s-au supărat pe Iisus şi au plănuit să-L omoare. Ei nu voiau să creadă că El este Mesia cel proorocit, care a venit întru numele Domnului. Noi, prin praznicul de astăzi retrăim intrarea Domnului în Ierusalim. Este momentul să ne întrebăm fiecare: suntem în partea mulţimilor şi a copiilor nevinovaţi sau suntem alături de arhierei şi cărturari? Răspunsul îl primim fiecare de la propria noastră conştiinţă. I-am aşternut pe cale faptele bune ale vieţii noaste? Am purtat la vedere credinţa noastră precum mulţimile purtau ramuri de finic? Avem noi dragostea copiilor nevinovaţi care L-au urmat până la Templu cântând imn de slavă? Nu cumva L-am osândit şi L-am trimis la moarte cu păcatele noastre? Să ne facem fiecare un proces de conştiinţă şi să analizăm sincer propria noastră viaţă. Curăţindu-ne sufletul de păcate prin Spovedanie să ne unim cu Hristos prin Împărtăşanie şi să pătimim împreună cu El ca să înviem împreună cu El. „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (Psalm 117,27), pentru ca noi să cunoaştem calea mântuirii. Să-L urmăm pe Hristos şi să aducem slavă lui Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”Amin.

(Trisaghionul).

PREDICI ÎN DUMINICILE PENTICOSTARULUI Perioada Penticostarului este perioada centrală a anului bisericesc. Începe cu Duminica Învierii şi ţine opt săptămâni, până la Duminica Tuturor Sfinţilor. Tot calendarul bisericesc este organizat în jurul Sfintelor Paşti, sărbătoarea centrală şi cea mai importantă a anului bisericesc. Prin Înviere, Iisus Hristos a biruit moartea şi a dăruit lumii viaţa veşnică (cf. Matei 28,1-7; Marcu 16,1-7; Luca 24, 1-12; Ioan 20,1-10). La patruzeci de zile, Iisus S-a înălţat la Cer şi a stat de-a dreapta Tatălui ceresc (cf. Marcu 16,19-20; Luca 24, 50-53; Fapte Ap. 1,2 ). La cincizeci de zile după Înviere, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli şi a luat fiinţă Biserica lui Hristos (cf. Fapte Ap. cap. 2). Perioada Penticostarului este marcată de cele trei sărbători mari: Învierea Domnului (Sfintele Paşti), Înălţarea Domnului (Ispasul) şi Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile). Această perioadă a anului bisericesc corespunde activităţii conducătoare a Domnului. Hristos este Împărat. Cultul specific acestei perioade este fundamentat pe credinţa în înviere, pe credinţa în puterea lui Dumnezeu, pe biruinţa vieţii asupra morţii şi a păcatului. Este perioada bucuriei creştinilor. Însuşi Hristos după Înviere a spus Femeilor Mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28,9). Timp de patruzeci de zile după Înviere răsună în biserici imnul biruinţei: ”Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le!” (Troparul Învierii). Creştinii se salută, zicând: ”Hristos a înviat” şi 69

răspund: „Adevărat, a înviat”, făcându-se la rândul lor vestitori ai Învierii lui Hristos. Predicile care se rostesc în această perioadă a anului bisericesc scot în evidenţă slava lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care: a înviat din morţi, S-a înălţat la Cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Până la Înălţare (timp de 40 de zile) Iisus Se arată de zece ori ucenicilor Săi şi Femeilor Mironosiţe, dovedindu-le că a înviat cu adevărat. Este Dumnezeu adevărat şi cu puterea Sa dumnezeiască face minuni. Este Împăratul cerului şi al pământului şi stăpâneşte viaţa şi moartea. Îndoiala în credinţă trebuie să înceteze. „Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29), zice Domnul. Sfântul Apostol Toma verifică rănile lui Iisus, constată adevărul şi exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). La Cincizecime a luat fiinţă Biserica lui Hristos în care Fiul lui Dumnezeu împărăţeşte până la sfârşitul veacurilor. Cele opt duminici stabilite în calendarul bisericesc pentru perioada Penticostarului sunt: - Duminica Învierii Domnului (Sfintele Paşti) - Duminica II-a după Paşti, a Sfântului Apostol Toma; - Duminica III-a după Paşti, a Femeilor Mironosiţe; - Duminica IV-a după Paşti, a Slăbănogului; - Duminica V-a după Paşti, a Samarinencei; - Duminica VI-a după Paşti, a Orbului din naştere; - Duminica VII - a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic; - Duminica VIII-a după Paşti, a Pogorârii Duhului Sfânt (Rusaliile). Cu această săptămână se încheie perioada Penticostarului (perioada pascală). În duminica următoare, Duminica Tuturor Sfinţilor, începe perioada Octoihului. Toate predicile din această perioadă a Penticostarului au menirea să aducă bucurie în sufletele credincioşilor. Biruinţa vieţii asupra morţii, Învierea lui Hristos, Înălţarea 70

Domnului la cer, Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii creştine apropie pe om de Dumnezeu. Dragostea credincioşilor este mai puternică şi credinţa sporeşte în urma trăirii acestor evenimente. Omul se simte ocrotit de Dumnezeu şi nu-şi pierde nădejdea mântuirii. Niciodată bisericile nu sunt mai pline de credincioşi ca la Sfintele Paşti, pentru că toţi îşi doresc să se întâlnească cu Hristos şi acum se simt cel mai aproape de El. Bucuria deschide sufletele oamenilor şi îi face mai buni, mai îngăduitori cu cei din jurul lor, mai dispuşi să ierte greşelile semenilor lor. „Să iertăm totul pentru Înviere” se aude de mai multe ori în cântările frumoase ale Sfintelor Paşti. Această latură a vieţii creştinilor trebuie să o sublinieze predicatorul în predicile sale pentru a strânge mai puternic legătura omului cu Dumnezeu. Este o datorie pastorală a preoţilor faţă de credincioşii pe care îi păstoresc. Responsabilitatea este maximă, preoţii răspund înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele oamenilor. .................................................................................................. BUCURIA ÎNVIERII Predica din Duminica Învierii Domnului (Sfintele Paşti) Evanghelia: Ioan 1,1-17.

Text: << Hristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând, 71

Şi celor din morminte, Viaţă dăruindu-le. >> (Troparul Învierii ). Iubiţi credincioşi şi credincioase, HRISTOS A ÎNVIAT! (Adevărat, a înviat!) De fiecare dată când mărturisim credinţa noastră, mărturisim patimile, moartea şi Învierea Domnului. „S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi.” (Simbolul credinţei, articolul 5). Prin suferinţă şi moarte, Hristos a mântuit neamul omenesc iar prin înviere a dăruit oamenilor viaţă veşnică. Aceasta este esenţa credinţei creştine: Jertfa lui Hristos adusă pentru mântuire sau mântuirea obiectivă a oamenilor şi credinţa oamenilor în nemurire, care este biruinţa vieţii împotriva morţii. „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.” (Simbolul credinţei, articolul 12). Omul cu propriile sale puteri nu poate să se mântuiască fiind robit de păcate. Nu poate fi vorba de mântuire fără mântuitor, fapt pentru care, Dumnezeu Tatăl a trimis Mântuitor în lume pe Fiul Său. ”Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu, dar şi a noastră”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Macarie cel Mare spune că „Nu este cu putinţă mântuire, fără Hristos”. Deci, pentru ca să ne mântuim trebuie să conlucrăm cu Hristos Mântuitorul nostru, trecând prin suferinţă, moarte şi din mila lui Dumnezeu să ne bucurăm de Sfânta Înviere. Astăzi vom vorbi despre bucuria Învierii lui Hristos, izvorul învierii noastre. Bucuria sărbătorii de astăzi, Sfintele Paşti, este trăirea noastră lăuntrică, cea care ne ajută să înţelegem mai bine cât de frumoasă este viaţa cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cunoaştem din Vechiul Testament că pentru poporul evreu Paştele este sărbătorea eliberării din robia egipteană. Era ziua cea mare în care Moise a primit poruncă de la 72

Dumnezeu să scoată din Egipt pe evrei. Ani mulţi şi grei au îndurat evreii în robia egipteană şi nimic nu era mai de preţ decât eliberarea. Ieşirea din Egipt este descrisă amănunţit în Biblie la cartea Ieşirea (Exod). Paştele, ziua în care poporul ales al lui Dumnezeu a fost eliberat, a rămas cea mai importantă sărbătoare a evreilor. De atunci şi până acum, evreii sărbătoresc Paştele lor neschimbând nimic din tradiţie. Se mănâncă miel fiert cu multe buruieni amare pentru a aduce aminte de amărăciunea zilelor trăite în robie. Pâinea lor de Paşti este nedospită (azimă) ca semn că au fugit din Egipt şi nu au aşteptat nici să se dospească aluatul ca să-şi coacă pâinea. La masa de Paşti, cel mai bătrân din casă povesteşte celorlalţi membrii ai familiei despre robia egipteană şi despre bucuria eliberării. Paştele evreilor este sărbătorit cu mare cinste timp de şapte zile. Paştele creştinilor nu are izvorul în Paştele evreilor. Nu pentru eliberarea naţională sau socială S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu. Iisus S-a răstignit pentru eliberarea oamenilor din robia păcatelor. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,16-17). În profeţiile sale despre Mesia, proorocul Isaia a spus: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa” (Isaia 53,7), iar Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, Îl arată pe Iisus oamenilor la Iordan, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). În această Jertfă a Mielului lui Dumnezeu găsim temeiul pentru cea mai mare sărbătoare a creştinilor din lumea întreagă, Sfintele Paşti. Am sărbătorit în săptămâna care a trecut Jertfa Fiului lui Dumnezeu. A fost Paştele Patimilor. Cu post şi cu rugăciune, cu Spovedanie şi Împărtăşanie am vrut să fim alături de Hristos. Astăzi simţim cu toţi bucuria Învierii Domnului, credem şi mărturisim

Învierea Lui şi nădăjduim ca prin dragostea Tatălui şi Jertfa Fiului să avem şi noi parte de Înviere. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Batjocorit, hulit, scuipat şi bătut, Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Crucea de pe Golgota făcându-Se preţ de răscumpărare pentru noi cei păcătoşi. Judecat dar nevinovat, Iisus a fost răstignit şi a murit pe Cruce. Moartea nu L-a putut ţine legat în mrejele ei pe Cel fără de păcat. Aşa cum a prevestit Sfinţilor Apostoli, Mântuitorul a înviat a treia zi. Nici piatra de pe mormânt, nici pecetea romanilor, nici prezenţa străjerilor nu L-au împiedecat pe Iisus să iasă din mormânt. El a ieşit din mormânt în acelaşi fel cum a intrat prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, cu opt zile mai târziu. Biruitor, cu slavă, Fiul lui Dumnezeu a părăsit mormântul rece în care a fost îngropat de Iosif şi Nicodim. După trei zile a înviat. „Unde îţi este , moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15,55) – întreabă Sfântul Apostol Pavel, uimit de cele întâmplate. Moartea s-a dovedit neputincioasă faţă de Cel nevinovat. Slava lui Iisus a triumfat în sfidarea morţii. „Bucuraţi-vă!”, a fost primul cuvânt pe care l-a adresat Iisus, Mariei Magdalena şi Femeilor Mironosiţe, după Înviere. Bucuria lor a fost deplină pentru că ele L-au iubit pe Iisus şi L-au slujit cu credinţă, înainte şi după moartea Sa. „Bucuraţi-vă!”, voi toţi să vă bucuraţi, pentru Înviere, căci Hristos a biruit moartea, ne-a răscumpărat din robia păcatului şi ne-a dăruit viaţă veşnică. La fiecare Sfântă Liturghie retrăim momentele împreună cu Hristos. În baza credinţei noastre trecem odată cu Hristos prin patima, moartea şi Învierea Sa. Sfintele Paşti, Praznicul Învierii Domnului, este pentru noi cea mai mare sărbătoare creştinească., zi de mare bucurie, pe care Fiul lui Dumnezeu ne-a dăruit-o tuturor. Iisus n-a zis Mariei Magdalena „bucură-te!” Iisus a zis:”BUCURAŢI-VĂ!”

În cuvântul său, Sfântul Ioan Gură de Aur patriarhul Constantinopolului (sec.IV), îndeamnă pe toţi creştinii la bucuria Învierii Domnului, zicând: ”De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă! Cei ce v-aţi înfrânat şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi! Nimenea să nu iasă flămând. Gustaţi toţi şi vă îndulciţi de ospăţul credinţei! Nimenea să nu se plângă de sărăcie, fiindcă s-a arătat împărăţia de obşte. Nimenea să nu se tânguiască de păcate, fiindcă iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, căci ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.” (Penticostar, Ed. Bucureşti 1999, Slujba Sfintei

VIRTUTEA CREDINŢEI Predica din Duminica II-a după Paşti (Duminica Sfântului Apostol Toma) Evanghelia: Ioan 20,19-31

Învieri, pag. 24).

Astăzi ne împărtăşim şi noi de această mare bucurie a Învierii Domnului şi credem cu Sfântul Apostol Pavel că: „Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, şi pe noi ne va învia cu puterea Sa.” ( I Corinteni 6,14 ) Amin.

Text: << Pentru că M-ai văzut , ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut >> (Ioan 20,29). Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Într-o zi, un om care se lăuda că el nu crede decât ceea ce vede, vorbea cu un preot şi îi spunea: „Eu nu pot să cred că sufletul există…” „De ce?” îl întrebă preotul. „Fiindcă eu nu cred decât ceea ce văd…” Preotul stătu câteva clipe în tăcere, cerând lui Dumnezeu să-i dea putere bună de răspuns. Apoi vorbi: „Fii te rog bun şi gândeşte-te acum cu putere la ceva…” După puţin, preotul îl întrebă: „Te-ai gândit?” Acela răspunse: „Da, m-am gândit.” „Bine şi cu putere?” „Da, bine şi cu putere.” „Nu cred deloc…” zâmbi preotul. Omul , puţintel supărat, zise: „De ce nu crezi?” Părintele îi răspunse:”Pentru că eu nu pot crede decât ce văd, şi gândul nu ţi-l pot vedea…”

Omul a tăcut şi a priceput lecţia pe care i-a dat-o părintele. >> (Al. Lascarov Moldovanu, CARTE CU PILDE, A crede sau a nu crede ceva este problema personală a fiecărui om. Cu toate acestea vedem din istorioara pe care v-am spus-o că cel care nu crede poate fi ajutat de cei din jur ca să nu mai fie necredincios. Se pot aduce dovezi de credinţă pentru cel necredincios şi astfel sufletul lui poate fi ajutat să se mântuiască. Hristos zice: “Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Astăzi vom vorbi despre virtutea credinţei, condiţie a mântuirii omului. Ascultaţi cu atenţie cât de importantă este această virtute teologică pentru mântuirea sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cea mai completă definiţie a credinţei ne-a lăsat-o Sfântul Apostol Pavel, astfel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Mai pe înţelesul nostru: Împlinirea nădejdii omului stă pe temelia credinţei, deci credinţa există la baza nădejdii noastre iar lucrurile pe care noi nu le vedem, prin credinţa noastră devin dovedite. Pe Dumnezeu nu-L poate vedea faţa omului, dar dacă nu-L vedem nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Prin credinţă simţim prezenţa lui Dumnezeu peste tot. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au vorbit mult despre credinţă, dar mai ales au trăit credinţa în Dumnezeu. Sfântul Clement Alexandrinul în lucrarea sa, Pedagogul, spune : „Credinţa este învoirea fermă şi neclintită la adevăr” ; În catehezele sale, Sfântul Chiril al Ierusalimului învaţă pe creştini, zicând: „Credinţa este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea”; iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Nu este mântuire decât numai prin credinţă”, căci, zice el: „După cum a crede este dovada unui suflet înalt şi înţelept, tot aşa cel care nu crede dă dovadă de un suflet coborât în rândul animalelor” Aici Sfântul Părinte nu vrea să jignească pe nimeni dar

atenţionează că omul nu poate trăi fără credinţă, iar animalele nu pot crede pentru că trăiesc după instinct. Ele nu au chipul lui Dumnezeu aşa cum are omul: Raţiune, sentiment şi voinţă liberă. Din Sfânta Scriptură învăţăm cum trebuie să credem sau cum trebuie să fie credinţa unui creştin adevărat. Mai întâi de toate credinţa trebuie mărturisită. Nu poţi crede în secret. Nici nu poţi avea credinţă şi să te ruşinezi de credinţa ta, pentru că nu te vei mântui. „Dacă mărturiseşti cu gura ta, că Hristos Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Căci zice Scriptura: Oricine crede în El nu se va ruşina” (Romani 10,9-11). Sfântul Apostol Iacov ne învaţă că nu putem trăi cu o credinţă teoretică, gândită şi vorbită fără să o punem în lucrare. Credinţa trebuie să fie lucrătoare în fapte bune, altfel ea rămâne fără efect. „Credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2,20), zice Sfântul Iacob. Care sunt faptele ne spune acelaşi Apostol: Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi slujirea semenilor. Aceste fapte dovedesc credinţa în Dumnezeu, credinţa care duce la mântuirea sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Suntem în „Duminica Sfântului Apostol Toma” la o săptămână după Învierea Domnului. Iisus S-a arătat după Înviere Sfinţilor Apostoli şi a vorbit cu ei. Toma Geamănul, unul dintre cei doisprezece Apostoli nu a fost de faţă. Când iau spus ceilalţi ucenici că au văzut pe Domnul, Sfântul Apostol Toma a spus: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. (Ioan 20,25). După opt zile ucenicii erau adunaţi în acelaşi loc, şi Toma era cu ei. Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor Săi şi S-a adresat lui Toma, zicând: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios”. (Ioan 20,27). Toma s-a convins de adevăr şi a exclamat:”Domnul

Bucureşti 1940, pag. 35).

meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). El a recunoscut că Iisus, pe care l-a urmat ca ucenic, este cu adevărat Dumnezeu, dar abia după ce a probat acest adevăr. Acum a fost convins şi a crezut că Hristos a înviat cu adevărat. Dar ce-i spune Hristos? „Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29). Hristos nu l-a mustrat pe Toma. Toma nu era un necredincios. Dacă era aşa nu L-ar fi urmat pe Hristos ca ucenic. Toma s-a îndoit în credinţă cu privire la Învierea Domnului. Iisus a venit în întâmpinarea lui şi i-a întărit credinţa slabă. Aşa a făcut altă dată cu Apostolul Petru, umblând pe mare. Când Petru s-a îndoit în credinţă şi a început să se scufunde, Iisus i-a întins mâna, zicând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit,?” (Matei 14,31). Şi Apostolul Petru a avut dovada că Iisus este Dumnezeu şi a crezut cu adevărat. Virtutea credinţei este necesară tuturor care-L caută pe Dumnezeu. Hristos a făcut multe minuni prin care i-a ajutat pe cei din jurul lui. Acestea s-au făcut în baza credinţei. „…fie ţie după cum ai crezut.” (Matei 8,13), zice Iisus sutaşului căruia i-a vindecat sluga; femeii pe care a vindecat-o de scurgerea sângelui îi spune: ”Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Matei 9,22); iar orbilor care cer ajutor, le răspunde: ”După credinţa voastră, fie vouă” (Matei 9,29). Hristos ne cere să credem. Credinţa este necesară tuturor celor care vor să-şi mântuiască sufletul. Sfânta Biserică păstrează învăţătura de credinţă adevărată de la Hristos, de la Sfinţii Apostoli, şi de la Sfinţii Părinţi. În această credinţă mulţi şi-au desăvârşit viaţa şi au devenit Sfinţii Bisericii noastre şi exemple de urmat, pentru noi. Credinţa lor i-a mântuit. Şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne încredinţează de acest adevăr. Ostenindu-ne pentru mântuire, să credem cuvântul Evangheliei de astăzi care zice: „Acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20,31). Amin. 79

TAINA SFÂNTULUI MIR Predica din Duminica III-a după Paşti (Duminica Femeilor Mironosiţe) Evanghelia: Marcu 15,43-47; 16,1-8.

Text: << Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă >> (Marcu 16,1). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre Învierea Domnului. Încă este vie în noi emoţia sărbătorii Sfintelor Paşti, cel mai mare praznic creştin în care sărbătorim Învierea lui Iisus Hristos din morţi. Femeile Mironosiţe au venit la mormântul lui Iisus ca să-I ungă trupul cu miresme, după datina evreilor. Sunt femeile credincioase, femeile care în viaţă L-au slujit cu credinţă, femeile care îndurerate de moartea lui Iisus au venit să-şi facă datoria după datină. Aceste femei sunt: Maria Magdalena pe care Iisus a vindecat-o de posedarea demonilor; Maria lui Cleopa, mama Sf. Apostol Iacov, rudenia Domnului şi Salomea, mama Apostolilor Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu. Se numesc „mironosiţe” ceea ce înseamnă „purtătoare de mir”, pentru că au venit cu mir ca să-L ungă pe Iisus. Aduceţi-vă aminte că Maria Magdalena L-a uns cu mir pe Iisus încă în viaţă, în casa lui Simon Leprosul. Atunci a turnat mir scump, de mare preţ pe picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei. 80

Iuda Iscarioteanul a comentat că se face risipă, că acest mir putea fi vândut şi banii împărţiţi săracilor. Conştiinţa lui nu era curată pentru că el se gândea la bani nu la săraci. Iisus cunoscând gândurile lui i-a răspuns, zicând: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Ioan 12,7-8). Ungerea cu mir era un obicei al evreilor adus în semn de cinstire pentru persoanele alese. În Legea Vechiului Testament ungerea cu untdelemn se practica în cult. Persoanele alese erau consacrate, confirmate prin ungere, dar şi lucrurile se sfinţeau prin turnare de untdelemn. Actul ungerii a trecut şi în cultul Legii Noi, a Noului Testament. Biserica creştină practică ungerea cu untdelemn sfinţit dar şi cu Sfântul Mir. În Tainele întemeiate de Hristos ca mijloace pentru mântuirea credincioşilor, în două dintre ele se practică ungerea. În Taina Sfântului Maslu se face ungerea cu untdelemn sfinţit iar în Taina Sfântului Mir se practică ungerea cu Sfântul Mir. Astăzi vom vorbi despre Taina Sfântului Mir. Ascultaţi cu atenţie şi luaţi aminte cât de importantă este această Sfântă Taină pentru toţi credincioşii Bisericii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În cartea „Ieşirea” a Vechiului Testament, la capitolul 11, Dumnezeu a poruncit poporului lui Israel „…să ia mir de ungere şi să ungă cortul şi toate cele din el” (Ieşirea 11,9), apoi, „să ungă jertfelnicul arderilor de tot” (Ieşirea 11,10), adică altarul la care se aduceau jertfe lui Dumnezeu. Astfel au fost consacrate, sfinţite, toate lucrurile pentru a fi puse în slujba lui Dumnezeu. În acelaşi mod erau consacrate şi persoanele alese pentru a sluji lui Dumnezeu. Aceste persoane se numeau „unşii lui Dumnezeu”. Proorocul Samuel unge rege pe Saul. ”Atunci luând Samuel vasul cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul şi l-a sărutat, zicând; Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii sale; vei domni peste poporul Domnului şi-l vei

izbăvi din mâna vrăjmaşilor celor din jurul lor” ( I Regi 10,1). Regele Solomon a fost uns de preotul Ţadoc: „Şi a luat preotul Ţadoc cornul cu untdelemn sfinţit din cort şi a miruit pe Solomon. Şi s-a sunat din trâmbiţe şi tot poporul a strigat:Trăiască regele!” (III Regi, 1,39). În Cartea Psalmilor, citim: „Aflat-am pe David, robul meu; cu untdelemnul cel sfânt al meu l-am uns pe el” (Psalmul 88,20). Aceste ritualuri erau poruncite de Dumnezeu şi cei ce credeau în Dumnezeu le respectau cu sfinţenie. Prin unşii Săi Dumnezeu lucra pe pământ, în poporul lui Israel, poporul ales al lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Biserica creştină, Hristos, Întemeietorul Bisericii a ridicat ungerea cu Mir la rang de Taină. Mirungerea este Taina prin care preotul sau episcopul unge pe credincios cu Sfântul Mir, împărtăşindu-i darurile Sfântului Duh, pentru creşterea în Duh, pentru dezvoltare spirituală. Care sunt aceste daruri ne spune proorocul Isaia: Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu (cf. Isaia 11,2). Cel care săvârşeşte Taina este slujitorul Bisericii, hirotonit, care are puterea de a săvârşi lucrarea sfinţitoare în Biserică. Cel care lucrează şi împărtăşeşte darurile este Dumnezeu. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când zice: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1,21-22). Sfântul Mir, materia folosită la Taina Mirului este untdelemn amestecat cu 38 de mirodenii naturale, plante mirositoare care închipuie darurile Duhului Sfânt. Ele sunt mult mai multe decât cele despre care vorbeşte Isaia. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre unele daruri speciale, ca: darul

proorociei, darul apostoliei, darul învăţăturii, darul vindecărilor, darul facerii de minuni şi multe altele. Sfântul Mir se pregăteşte prin fierbere, la Patriarhie., numai în săptămâna Patimilor Domnului. În Joia Sfintelor Patimi, la Sfânta Liturghie este sfinţit de Patriarh, împreună cu un sobor de episcopi şi preoţi. De la Patriarhie, Sfântul Mir este împărţit la toate eparhiile aflate sub ascultarea Patriarhului şi se împarte la toate parohiile pentru Taina Sfântului Mir. Totdeauna, Mirungerea se împărtăşeşte celor botezaţi în cadrul slujbei Sfântului Botez. Preotul unge credinciosul în părţile importante ale corpului: frunte, piept, spate, ochi, gură, urechi, mâini şi picioare , pentru sfinţirea simţurilor. De fiecare dată se rosteşte formula Tainei: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”. Sfântul Chiril al Ierusalimului a explicat pe înţelesul tuturor Taina Sfântului Mir în Catehezele sale, astfel: << Vouă după ce aţi ieşit din cristelniţa sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preînchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos; iar acesta este Duhul Sfânt…Şi, mai întâi voi sunteţi unşi cu Mir pe frunte, ca să fiţi eliberaţi de ruşinea pe care primul om care a greşit o purta pretutindeni şi pentru ca pata descoperită să reflecte ca într-o oglindă slava Domnului. În fine, la urechi, ca să primiţi cu urechile ceea ce Isaia zicea:”Şi Domnul mi-a dat urechi ca să aud”(Isaia 4,40), şi Domnul în Evanghelii: “Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 11,15); În fine, la nări, ca primind acest parfum dumnezeiesc să ziceţi:”Noi suntem pentru Dumnezeu, buna mireasmă a lui Hristos”(II Corinteni 2,15). După aceea la piept, ca “Îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii să rezistaţi uneltirilor diavolului”(Efeseni 6,14).>> (Sf. Chiril al Ierusalimului, CATEHEZELE, Bucureşti 1945, Despre Botez, pag. 86). Deci, toate se fac spre întărirea noastră, Duhul Sfânt lucrează în noi pentru că noi suntem mădularele vii ale Bisericii lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir primim daruri, încredere şi putere ca să creştem în duh şi adevăr şi să ne mântuim. Aşadar, “Eu toate le pot în Hristos cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4,13). Amin. 83

VIRTUTEA RĂBDĂRII Predica din Duminica IV-a după Paşti (Duminica Slăbănogului) Evanghelia: Ioan 5,1-15.

Text: << Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acela zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, ca să m-arunce în scăldătoare, când se tulbură apa, că până vin eu, altul se coboară înaintea mea >> (Ioan 5,5-7). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne aduce în faţă imaginea suferinţei cumplite, de care au parte mulţi oameni în această viaţă. La lacul Vitezda „…zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei” (Ioan 5,3). Toţi aşteptau în suferinţă ca să apară îngerul Domnului care tulbura apa în lac. După tulburarea apei, aceasta devenea tămăduitoare, dar, numai pentru primul bolnav care cobora în lac. Ceilalţi bolnavi aşteptau cu răbdare o nouă apariţie a îngerului. Fiecare răbda şi suferea, întrebându-se dacă va putea ajunge primul în apă, data viitoare. Pentru unii bolnavi treceau săptămâni, luni şi chiar ani de suferinţă. Iată, bolnavul din Evanghelie suferea de treizeci şi opt de ani. Era paralizat şi depindea de alte persoane care să-l transporte. Cei din jurul lui îşi vedeau de suferinţa lor, voiau ei să se vindece 84

şi nu-l ajutau. Numai Dumnezeu era Cel care putea să-l ajute. A suferit şi a răbdat până a venit Hristos. Nu mai era nevoie să intre în apă. Hristos i-a răsplătit răbdarea şi l-a vindecat în chip minunat, numai cu cuvântul. Hristos i-a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5,8). Minunea s-a săvârşit. Bolnavul s-a făcut sănătos prin răbdare. Astăzi vom vorbi despre virtutea răbdării. Ascultaţi cu atenţie cât de importantă este această virtute pe care noi, creştinii, de multe ori o neglijăm. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Orice virtute izvorăşte din harul divin şi puterea credinciosului care împlineşte voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul conlucrează cu harul dumnezeiesc şi trăieşte după voia lui Dumnezeu. Răbdarea este o virtute creştină. Ea vine de la Dumnezeu, Care este numit „îndelung răbdător şi milostiv” sau „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii” (Romani 15,5). Prin răbdare omul se supune voii lui Dumnezeu. Acceptând viaţa aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, omul răbdător îşi duce propria cruce până la capăt. Exemplu de răbdare desăvârşită în Vechiul Testament este Dreptul Iov. Iov rabdă până la sfârşit suferinţele la care l-a supus diavolul şi trăieşte cu nădejdea că va veni o zi în care Dumnezeu îi va mântui sufletul. „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” (Iov 2,10), spune Iov. Este dovada că are nădejde puternică şi este hotărât să rabde până la sfârşit. Noi creştinii, avem cel mai frumos şi convingător exemplu de răbdare de la Mântuitorul Iisus Hristos. El a dus crucea cu păcatele lumii întregi până pe Golgota. Nevinovat fiind, a răbdat Patimile până la moarte. Batjocorit, pălmuit, scuipat, biciuit, hulit, „ca un miel spre junghiere S-a a dus şi ca o oaie împotriva celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa” (Isaia 53,7). Sfinţii Apostoli au urmat lui Hristos. Misiunea lor nu a fost uşoară. Hristos le-a spus: „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor;…Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va

mântui” (Matei 10,16 şi 22). Au răbdat multe necazuri şi suferinţe în misiunea lor. Au practicat virtutea răbdării şi au propovăduit această virtute folositoare pentru suflet. Sfântul Apostol Pavel numit Apostolul neamurilor a răbdat şi a recomandat răbdarea ca virtute care întăreşte pe om. Iată ce spune către romani: „…ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde” (Romani 5,3-4); corintenilor le spune: „…în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare…” (II Corinteni 6,4); şi galatenilor: ”În rodul Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, facere de bine, credinţă…” (Galateni 5,22). Aceeaşi învăţătură o dă Apostolul colosenilor, tesalonicenilor şi evreilor. Ucenicului său Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi scrie: ”Tu însă ai urmat învăţătura mea, strădania mea, năzuinţa mea, credinţa mea, îndelunga mea îndurare, dragostea mea, răbdarea mea” (II Timotei 3,10); iar pe ucenicul său Tit îl învaţă, zicând: „Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare” (Tit 2,2). Sfântul Apostol Iacob cere creştinilor să fie îndelung răbdători până la venirea Domnului (cf. Iacob 5,7); iar Sfântul Apostol Petru recomandă credincioşilor răbdarea, ca mijloc ce duce la desăvârşire (cf. II

Petru 1,6).

Dacă cercetăm învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii vom primi învăţătură adevărată pentru suflet, iar răbdarea ocupă un loc important în învăţătura lor. „Răbdarea este cea mai puternică armă în ispite”, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur; „Numai prin răbdare se păstrează adevărata măsură a unităţii”, spune Sfântul Grigorie cel Mare; iar Sfântul Vasile cel Mare, ne îndeamnă: „Să nu ne despărţim de iubirea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos şi să răbdăm durerile cu tot sufletul, aşteptând ajutorul Lui”. Biserica ne învaţă că răbdarea aduce sufletului întărire în credinţă, nădejde statornică în ajutorul lui Dumnezeu şi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de cei din jurul nostru. Virtutea răbdării

îl ţine pe om în smerenie faţă de Dumnezeu iar Dumnezeu îi dă putere omului răbdător să treacă peste ispite, greutăţi, necazuri, şi îi sporeşte credinţa. Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Odinioară, îşi făcea ascultarea la o depărtată mănăstire un călugăr bătrân, plin de credinţă şi de răbdare. Într-o zi, cuprins de un duh rău, şi-a lepădat de la sine tocmai această podoabă aleasă, a răbdării, căzând astfel în greşeală grea.. Peste noapte avu o vedenie în vis. Văzu câţiva îngeri făurind o coroană de aur şi împodobindu-o cu pietre preţioase. El îi întrebă: -„Pentru cine faceţi această coroană?” Ei răspunseră: -„Pentru tine…” Bătrânul călugăr îi mai întrebă: -„Şi când va fi gata?” -„Când vei fi răbdat destul” răspunseră îngerii. Când s-a deşteptat din somn, călugărul a înţeles rostul acestei vedenii, şi a zis: -“Iartă-mă, Doamne, voi răbda până la sfârşit…” >> (Al. Lascarov Moldovanu, CARTE CU PILDE, Bucureşti 1940, pag.169).

Dumnezeu ne rabdă pe noi aşa cum suntem şi aşteaptă ceasul îndreptării noastre. Deci trebuie să răbdăm şi noi. Să fim tari în credinţă şi răbdători faţă de greutăţile pe care ni le oferă viaţa. Faţă de relele şi nedreptăţile pe care ni le pricinuiesc semenii noştri, să iertăm şi să stăm tari în răbdare, fără să ne gândim la răzbunare. Chiar şi cu noi înşine să fim răbdători, ascultând cuvintele Domnului: “Numai cine rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10,22) Amin.

ÎNCHINAREA ÎN DUH ŞI ADEVĂR Predica din Duminica V-a după Paşti (Duminica Samarinencii) Evanghelia: Ioan 4,5-42.

Text: << Dar vine ceasul şi acum este când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel îi doreşte pe cei ce I se închină Lui >> (Ioan 4,23). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Plină de evlavie este viaţa credincioşilor care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu şi slujesc cu adevărat pe Iisus Hristos. Credinţa noastră strămoşească se bazează pe adevăr şi acest adevăr este Hristos. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,16), zice Domnul. Astăzi aţi ascultat Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul patru, versetele 5 până la 42. Această pericopă evanghelică ne relatează că Iisus a trecut prin ţinutul Samariei. În cetatea Sihar se află fântâna lui Iacov de la care samarinenii se alimentează cu apă şi îşi adapă vitele. La fântână a venit o femeie samarineană să scoată apă şi Iisus venind i-a cerut apă să bea. Femeia mirată L-a întrebat: Cum tu bărbat iudeu îmi ceri apă mie, femeie samarineană? Era mirată şi nu înţelegea pentru că între iudei şi samarineni era întotdeauna o duşmănie naţională. Iisus a trecut peste aceasta vorbind blând şi prietenos cu femeia. Una dintre disputele purtate între iudei şi samarineni era în legătură cu închinarea 88

la Dumnezeu. Iudeii spuneau că lui Dumnezeu trebuie să se facă închinare la Ierusalim iar samarinenii spuneau că în Muntele Sihar din Samaria. Iisus a purtat o discuţie cu femeia samarineană şi aceasta a îndrăznit să-I pună următoarea întrebare: „Doamne, văd că eşti proroc. Părinţii noştri sau închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” (Ioan 4,19-20). Întrebarea era pusă cu înţelepciune, femeia parcă dorea clarificarea acestei probleme care să pună capăt unei vrajbe îndelungate. Iisus i-a dat răspunsul cel bun, zicând: „Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel îi doreşte pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4,23-24). Oare este o taină ascunsă în aceste cuvinte ale lui Iisus? Nu! Iisus a vorbit oamenilor totdeauna pe faţă şi a spus numai adevărul. Voi încerca astăzi să vă vorbesc despre închinarea în duh şi în adevăr. Bunul Dumnezeu să ne lumineze mintea ca să înţelegem învăţătura lui Hristos ca prin închinarea noastră să fim bineplăcuţi Tatălui nostru cel din ceruri. Iubiţi credincioşi şi credincioase, A ne închina în duh şi în adevăr are acelaşi înţeles cu a ne închina în dreapta credinţă. „Duh este Dumnezeu”, iar omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (cf. Facerea 1,27). Sufletul omului este duh iar trupul este materie. Sufletul poate intra în legătură cu Dumnezeu prin credinţă. Trupul dacă nu este stăpânit de suflet are tendinţa să păcătuiască iar păcatul îndepărtează pe om de Dumnezeu. Rugăciunea făcută fără duh, adică fără simţirea sufletului este rugăciunea fariseului care în loc să-l apropie de Dumnezeu, îl îndepărtează prin păcatul mândriei. Locul rugăciunii este sufletul care este duh, spirit. Nu este important dacă te rogi la Ierusalim sau în Sihar, dar este important dacă te rogi în duh sau nu.. Cei care se roagă lui Dumnezeu din tot sufletul, rugăciunea lor este primită şi

ascultată de Dumnezeu, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Adevărul este Hristos. El însuşi a spus :”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6), iar Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului” (Ioan 14,17). Nimeni nu poate ajunge la Tatăl ceresc decât prin Hristos, care este Adevărul. Închinarea la Dumnezeu nu are nici o valoare dacă nu se face prin Hristos, care descoperă lumii pe Tatăl. „Toate Mi-au fost date Mie de la Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11,27), zice Domnul. În Vechiul Testament nu era clară învăţătura despre închinarea în Duh şi Adevăr pentru că Hristos încă nu era cunoscut. Femeia samarineană nu putea înţelege, ca de altfel şi iudeii şi samarinenii, că Dumnezeu nu se uită la locul unde te rogi. Hristos spune femeii samarinene: „va veni vremea şi a şi venit”, adică adevărata închinare se va face în vremea când Adevărul va fi cunoscut, căci Adevărul a şi venit, era El, Hristos.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Se pune întrebarea dacă închinarea la Dumnezeu, prin exercitarea unor gesturi de cult, contravine închinării în duh şi în adevăr. Gesturile cultice care însoţesc rugăciunile creştinilor sunt: îngenuncherea, împreunarea mâinilor, ridicarea ochilor la cer, semnul sfintei cruci, şi altele. Hristos cere dăruirea totală a sufletului nostru. Sufletul nostru se află în trup. Dumnezeu a lăsat omului trupul ca suport şi ajutor pentru suflet în viaţa pământească, vremelnică. Sufletul bun şi curat nu lucrează independent de trup. El subordonează trupul şi îi dictează să facă binele şi să nu păcătuiască. Când sufletul se roagă lui Dumnezeu, va determina şi trupul să se închine lui Dumnezeu prin diferite gesturi de supunere faţă de suflet. Iisus Hristos Şi-a jertfit trupul pe Cruce pentru mântuirea oamenilor. Şi omul trebuie să-şi

folosească trupul în lucrarea de mântuire. Sfântul Apostol Pavel spune corintenilor: „Tainele inimii lui ajung învederate, aşa că va cădea cu faţa la pământ şi se va închina lui Dumnezeu” (I Corinteni 14,25). Iată, închinare cu tot trupul. În privinţa semnului Sfintei Cruci, lucrurile nu sunt diferite. Semnul sfintei cruci pe care-l facem cu mâna însemnând crucea pe trupul nostru la rugăciune nu contravine cu nimic Duhului lui Dumnezeu şi Adevărului Hristos. Hristos a fost pironit cu trupul pe Cruce iar noi însemnăm crucea pe trupul nostru ca semn că primim jertfa lui Hristos. Până şi cei care combat închinarea cu semnul sfintei cruci (neoprotestanţii şi sectarii), folosesc în rugăciunea lor acte de cult extern. Ei se aşează pe genunchi, ridică ochii la cer, ridică mâinile către cer, dar critică pe cei care fac semnul sfintei cruci, dovadă că ei sunt „duşmani ai crucii lui Hristos” (Filipeni 3,18), cum îi numeşte Sfântul Apostol Pavel. Învăţătura Bisericii noastre şi tradiţia de milenii pe care am moştenit-o ne dă garanţia că nu greşim. Gesturile de cult şi închinarea cu semnul Sfintei Cruci completează lucrarea sufletului în rugăciune fiindcă numai aşa, trup şi suflet împreună putem dovedi credinţă adevărată. Nu se poate face rugăciune cu sufletul în timp ce trupul păcătuieşte cum nici trupul nu se închină când sufletul este adormit. Omul este format din trup şi suflet şi trebuie să slujească lui Dumnezeu cu toată existenţa lui. Ne închinăm în Duhul lui Dumnezeu având pe Hristos Învăţător al adevărului care duce la mântuire. Să nu ne lăsăm ispitiţi de învăţăturile rătăcitoare care doresc să ne abată de la credinţa cea adevărată pe care Hristos a lăsat-o Bisericii prin Sfinţii Apostoli, „căci Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1,17). Amin.

HRISTOS ESTE LUMINA LUMII Predica din Duminica VI-a după Paşti (Duminica Orbului din naştere) Evanghelia: Ioan 9,1-38.

Text: <<Trebuie să fac, până este ziuă, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii >> (Ioan 9,4-5). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Multe minuni a săvârşit Iisus Hristos în perioada vieţii Sale pe pământ, de altfel o perioadă foarte scurtă. Din cei treizeci şi trei de ani trăiţi pe pământ, au avut loc numai trei ani de activitate mântuitoare. Iisus a ieşit în lume la majorat. La evrei bărbaţii erau majori la treizeci de ani. Dacă Iisus n-ar fi respectat această tradiţie evreiască contemporanii Lui nu ar fi dat importanţă activităţii Sale, motivând că nu este major şi nu poate fi crezut. Dintre multele minuni pe care le-a făcut Iisus pentru oamenii necăjiţi, Sfânta Evanghelie de astăzi (Ioan 9,1-38), ne vorbeşte despre vindecarea unui orb din naştere. Duminica de astăzi a primit în calendar numele de „Duminica orbului” pentru importanţa minunii pe care Iisus a făcut-o. „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii 92

unui orb din naştere” (Ioan 9,32), spune chiar cel vindecat de Iisus. Cât de fericit a fost cel care a trecut de la întuneric la lumină! Pentru el abia de acum începe viaţa cea adevărată, acum a început să vadă lumea cu ochii lui, a primit siguranţa paşilor făcuţi pe drum, a început să vadă feţele oamenilor din jurul său, a început să înţeleagă viaţa cu adevărat. Cine altul ar fi putut să-i facă un dar mai mare, decât lumina ochilor? Cine ar fi putut să-i schimbe viaţa chinuită în bucurie? Cine altul decât Fiul lui Dumnezeu? Când Iisus l-a întrebat pe cel căruia îi dăruise lumina ochilor, ”Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (Ioan 9,35), omul sincer i-a răspuns:”Dar cine este , Doamne, ca să cred în El?” (Ioan 9,36). Iisus îl face să înţeleagă că Cel din faţa sa, Cel care i-a vindecat ochii, Cel care vorbeşte cu el este Fiul lui Dumnezeu. Cel vindecat nu a pus la îndoială acest adevăr. „Cred Doamne!”, I-a răspuns „ Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9,38). Mare este puterea lui Dumnezeu! Cel care până acum nu a văzut nimic a ajuns să vadă cu ochii lui pe Fiul Lui Dumnezeu, care i-a dăruit lumina ochilor. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Iisus Hristos Lumina lumii, Cel care luminează sufletul şi mintea omului, pentru înţelegerea adevărului. Fie ca şi noi toţi să ne împărtăşim de această lumină dumnezeiască pentru ca să trăim în lumină, să umblăm în lumină pe drumul mântuirii şi să ajungem la Hristos, Soarele Dreptăţii, cum Îl numesc creştinii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pe lângă minunea vindecării orbului din naştere, Sfânta Scriptură ne relatează că Iisus a vindecat şi alţi orbi, dăruindu-le lumina ochilor, lumina fizică de care toţi avem nevoie în această viaţă trecătoare. Hristos aduce în lume şi altfel de lumină mult mai importantă, lumina spirituală, necesară pentru dobândirea vieţii veşnice. Întunericul înseamnă păcat, umblarea pe drumul fără de lumină duce omul pe cărările rătăcirii. Înainte de Hristos lumea se afla în întunericul păcatului. În această lume rătăcită în întunericul

păcatului, răsare Soarele Dreptăţii care face lumină în lume. El luminează calea celor ce doresc să scape de întuneric. „Eu sunt lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12), zice Domnul. La Liturghia Darurilor mai înainte sfinţitelor, preotul binecuvântează credincioşii cu lumânarea aprinsă, zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, iar la în Evanghelia de la Paşti, auzim: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1,9). Luminaţi de Hristos, oamenii ajung la cunoaşterea adevărului despre viaţă, moarte şi înviere. Aceasta este calea care duce la mântuire. Sfântul Grigorie Teologul spune că „lumina este cel mai frumos şi cel mai înalt dar pentru noi”. Ca orice dar, lumina trebuie să fie primită de om. Omul care vrea să-i între lumina în casă deschide ferestrele. Dimineaţa soarele pătrunde şi luminează toată casa înlocuind întunericul. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că şi sufletul omului trebuie luminat. „Dimineaţa sufletelor o face Soarele Dreptăţii, făcând cu răsărirea luminii celei înţelegătoare, ziuă, în cei ce L-au primit”. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Datoria noastră a creştinilor este să folosim această lumină şi să nu fim nepăsători faţă de Hristos Lumina lumii, ca nu cumva darul să fie luat de la noi şi să rămânem în întuneric. „Umblaţi până când aveţi lumină, ca să nu vă apuce întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie încotro merge” (Ioan 12,35), spune Hristos. Creştinul trebuie să dovedească prin viaţa şi faptele sale că trăieşte în lumină. Această lumină îi luminează mintea şi inima. El are sufletul luminat de lumina lui Hristos, dă dovadă de siguranţă în tot ce face şi ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel îi povăţuieşte pe filipeni, zicând: „Altă dată eraţi întuneric iar acum sunteţi lumina întru Domnul, umblaţi ca fiii ai luminii!” (Filipeni 5,8). Observaţi că Apostolul nu le spune că umblau în întuneric şi acum umblă în lumină ci că ei, oamenii erau întuneric pentru că sufletul lor era întunecat de păcate şi

acum ei sunt lumină în Domnul. Aceasta înseamnă că ei fiind lumină trebuie să lumineze pe cei din jurul lor. Aceeaşi idee o găsim şi la Sfântul Ciprian care evidenţiază lumina lăuntrică a celor care sunt luminaţi de Hristos, zicând: „Pentru fiii luminii, este zi şi în timpul nopţii. Când este oare fără lumină cel care are lumină în inima sa? Sau când nu are soare şi zi acela, pentru care Hristos este soare şi zi?” Adică după spusele Sfântului Ciprian înţelegem că cei luminaţi de Hristos au lumină, văd clar şi în timpul nopţii pe când orbul din Evanghelia de astăzi nu a văzut cu ochii lui nici ziua când era soare, până nu l-a luminat Hristos. Şi pentru că am vorbit de siguranţa cu care umblă fiii luminii am să vă povestesc o istorioară morală: <<Un copilaş mergând acasă l-a prins seara pe drum. El trebuia să treacă prin cimitir şi de data aceasta prin întuneric. Intră pe poarta cimitirului, trece liniştit şi la ieşire, de cealaltă parte a cimitirului întâlneşte un om şi acela îl întreabă: „Cum, nu ţi-a fost urât să treci prin cimitir pe un asemenea întuneric?” Iar băiatul îi zice:”Uite, vezi colo-n vale o lumină?” “Văd”, răspunse omul. Atunci copilul, zise:”Să şti că aceea este casa tatălui meu. Lumina îmi arată drumul şi îmi spune să nu-mi fie frică de nimic, căci tatăl meu este treaz şi mă aşteaptă >> (Pilde morale). Lumina din vale a condus pe copil la casa tatălui său. Tatăl nostru cel din ceruri a trimis pe Fiul Său ca să fie lumină pentru noi. Hristos trebuie să ne lumineze sufletele ca viaţa noastră să fie luminată şi să parcurgem liniştiţi drumul acestei vieţi; să avem luminată calea mântuirii. Primind pe Hristos în sufletele noastre, El ne va lumina şi vom fi totdeauna aproape de Dumnezeu, “că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1,5) Amin.

UNITATEA BISERICII LUI HRISTOS Predica din Duminica VII-a după Paşti (Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Evanghelia: Ioan 17,1-13.

Text: << Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi >> (Ioan 17,11). Iubiţi credincioşi şi credincioase, La fiecare Sfântă Liturghie, rostim Simbolul de credinţă, toţi credincioşii la un loc. Ne rugăm şi trăim în comun aceiaşi emoţie mărturisind cu evlavie credinţa noastră strămoşească pe care Biserica o păstrează neschimbată de aproape două mii de ani. Făcând un exerciţiu de imaginaţie, să ne gândim că Sfânta Liturghie se oficiază duminica şi în sărbători în toate bisericile din lumea întreagă. Toţi credincioşii mărturisesc aceeaşi credinţă, neschimbată, rostind Simbolul de credinţă, bineînţeles fiecare în limba lui dar înţelegând şi simţind în sufletul lor, acelaşi sentiment: „Cred într-unul Dumnezeu”, rostind în continuare toate cele douăsprezece articole ale Crezului ortodox. Aceasta înseamnă unitate în credinţă. Toţi înaintaşii noştri, toţi membrii de astăzi ai Bisericii creştine şi toţi cei care vor fi după noi, prin Simbolul de credinţă dovedim unitatea credinţei noastre. Prin această unitate noi suntem Trupul lui Hristos, Biserica, iar Hristos este Capul Bisericii (cf. Efeseni 96

„Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi” Astăzi am să vă vorbesc despre unitatea Bisericii lui Hristos. Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne încălzească inima, ca să înţelegem importanţa unităţii în credinţă a tuturor credincioşilor, să trăim în dragoste comună, iubind pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Evanghelie de astăzi am auzit rugăciunea Domnului Hristos către Tatăl ceresc. El se roagă Tatălui pentru Biserica Sa, pentru membrii Bisericii, adică credincioşii care I-au fost încredinţaţi ca să-i mântuiască. Pentru aceasta este nevoie de unitate. Dezbinarea, individualitatea, egoismul duc la destrămarea comunităţii. Acolo unde este dezbinare are loc duşmănia, ura, răutatea, neînţelegerea, acestea dovedesc lipsa de iubire, dar şi de credinţă. Cine crede în Dumnezeu, trăieşte după marea poruncă a iubirii: Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui (cf. Matei 22,34-40). La Sfânta Liturghie mărturisim toţi credincioşii: „ (Cred ) Şi într-una sfântă sobornicească şi apostolească Biserică” (Simbolul de credinţă art. 10). Biserica este una precum Hristos, Capul Bisericii este unul. Când mărturisim că Biserica este una, arătăm unitatea Bisericii dar mărturisim în acelaşi timp şi unicitatea ei. Biserica este una ca Trup al lui Hristos. Pe toată faţa pământului este o singură Biserică a lui Hristos, cea întemeiată de Mântuitorul în ziua Cincizecimii, la Rusalii, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli şi a luat fiinţă prima comunitate creştină. Duhul Sfânt a rămas în Biserică până la sfârşitul veacurilor, lucrează în Biserică prin Sfintele Taine, sfinţeşte pe credincioşii Bisericii şi păstrează Biserica vie, lucrătoare prin iubire. Din stadiul de comunitate mică, Sfinţii Apostoli şi primii trei mii de suflete care s-au botezat, (Fapte Apostoli cap.2). Prin lucrare apostolică Biserica s-a răspândit în tot pământul. S-au format comunităţi creştine care sunt mădulare

ale Bisericii lui Hristos, cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În acelaşi timp Biserica rămâne unitară în credinţă. Unitatea credinţei Bisericii este dată de mărturisirea aceleiaşi credinţe, de către toţi membrii Bisericii, din toate părţile lumii şi din toate timpurile. Norma de credinţă obligatorie pentru păstrarea unităţii rămâne Simbolul de credinţă. Sfinţii părinţi ai Bisericii adunaţi în primele două Sinoade ecumenice au formulat cele douăsprezece articole de credinţă în baza învăţăturii primite de la Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli. Duminica de astăzi este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic. În anul 325 s-au adunat la Niceea 318 episcopi din toată lumea ca să dezbată o rătăcire de la dreapta credinţă a episcopului Arie, rătăcire ce punea în pericol unitatea de credinţă a Bisericii. Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena au convocat Sinodul şi au participat la prima adunare. La acest Sinod a participat şi Sfântul Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pe care noi îl sărbătorim la 6 decembrie. Care a fost erezia lui Arie? Răstălmăcind raţional învăţătura Bisericii, Arie a rătăcit de la dreapta credinţă învăţând credincioşii că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl, El fiind creat de Tatăl, într-o formă superioară şi este subordonat Tatălui. Ori, după dreapta învăţătură, spune că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt o unitate, un singur Dumnezeu întreit în Persoane. Persoanele Sfintei Treimi sunt egale între ele fiind „de o fiinţă şi nedespărţite”. Aceasta nu a înţeles Arie şi mai rău, îşi susţinea cu tărie rătăcirea punând în pericol unitatea de credinţă a Bisericii. În dezbaterile lor, cei 318 episcopi din întreaga lume, însuşi Papa Silvestru al Romei a trimis delegaţie la Sinod şi cu toţii, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cu rugăciuni îndelungate, timp de câteva luni, au făcut precizări, au lămurit pentru totdeauna problema Sfintei Treimi. Aici la Sinodul I Ecumenic au fost formulate primele şapte articole ale Simbolului de credinţă. Următoarele cinci articole ale Crezului au fost formulate în

5,23). Hristos S-a rugat pentru unitatea Bisericii, zicând:

Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 387. Cele douăsprezece articole de credinţă au devenit dogme ale Bisericii, obligatorii pentru toţi credincioşii. Arie a fost condamnat de Biserică pentru erezia lui de toţi Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic. Pe aceşti Sfinţi Părinţi, Biserica îi cinsteşte astăzi ca apărători ai unităţii de credinţă. Cine îndrăzneşte să modifice aceste dogme, rătăceşte de la dreapta credinţă a Bisericii, devine eretic asemenea lui Arie şi se rupe de credinţa cea adevărată. Hristos este Adevărul de la care nu avem voie să ne abatem. El spune: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15,5-6). Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Un împărat al sciţilor aflându-se pe patul morţii a chemat la sine pe fiii săi şi le-a dat să rupă un snop de nuiele. Dar, în zadar au încercat, nici unul nu a putut frânge snopul. Acest lucru l-au făcut numai după ce, la sfatul părintelui, au rupt nuielele una câte una. Astfel a lămurit împăratul pe fii că puterea stă numai în unire, iar slăbirea în dezbinare. Prin acest exemplu luminos le dă sfatul său cel din urmă, ca să caute a trăi în unire, iubire şi înţelegere frăţească, căci numai aşa se vor păzi de a fi frânţi de duşmani, pe când dacă prin certuri, prin ură şi prin neînţelegeri se vor dezbina, vor fi sfărâmaţi. Numai unirea iubirii sfinte îi va întări şi pe creştini în lupta, ce trebuie să ducă pentru Evanghelie, după cuvântul apostolului:”În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos,…să staţi într-un duh, împreună luptându-vă în acelaşi cuget pentru credinţa Evangheliei” (Filipeni 1,27).>> (Dr. Grigorie Gh. Comşa, Treisute cincizeci de

credinţă. Păgânii romani care L-au răstignit pe Iisus nu au sfâşiat cămaşa lui Hristos, ei au tras la sorţi cu zarurile şi au păstrat-o întreagă. (cf. Ioan 19,23-24). Creştinii în decursul istoriei au sfâşiat Trupul lui Hristos, Biserica creştină, în mai multe rânduri. În anul 1049, Biserica s-a împărţit în două: Biserica de Apus (Catolică) şi Biserica de Răsărit (Ortodoxă). În secolul XVI din Biserica catolică se desprind Reformaţii Luterani, urmează Calvinii, Unitarienii şi Biserica se dezbină tot mai mult până la mulţimea sectelor religioase din zilele noastre. Şi în Biserica Ortodoxă a avut loc o dezbinare în secolul XVIII, prin desprinderea Bisericii Greco-catolice. Trupul lui Hristos este sfârtecat pentru că nu mai există în lume multă iubire, iertare şi răbdare. Ca să nu fim vinovaţi de dezbinare trebuie mai întâi să respectăm întru totul dreapta învăţătură aşa cum Biserica a păstrat-o prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Apoi să ne rugăm mult pentru unitatea credinţei ca Duhul Sfânt să lumineze minţile şi să încălzească inimile credincioşilor pentru înţelegere, adevăr şi dragoste. << Ca şi Treime, Dumnezeu este o singură Fiinţă în Trei Persoane. Aşa trebuie să fim şi noi, oricât de mulţi, o singură persoană. Dumnezeu este simplu, şi noi trebuie să fim cu toţii aşa, una: o singură minte, o singură voinţă, o singură inimă, o singură bunătate fără nici cel mai mic amestec de răutate, într-un cuvânt, iubire pură, aşa cum Dumnezeu este iubire >> (Sfântul Ioan de Kronstadt, VIAŢA MEA ÎN HRISTOS, Bucureşti 2005, pag. 82). Pentru aceasta s-a rugat Hristos, zicând: “Ca ei să fie una, precum suntem Noi” (Ioan 17,22) Amin.

pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag. 371).

Istoria de două mii de ani a demonstrat că Biserica are nevoie de apărători ai dreptei credinţe, apărători ai unităţii de 99

100

ÎNTEMEIEREA BISERICII CREŞTINE Predica din Duminica VIII-a după Paşti (Duminica Pogorârii Sfântului Duh - RUSALIILE) Evanghelia: Ioan 7,37-53; 8,12)

Text: << Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune. >> (Fapte Apostoli 2,41-42). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Astăzi sunt cincizeci de zile de la marea sărbătoare creştină a Învierii Domnului. Bucuria Învierii ne-a însoţit în toate zilele acestea ale perioadei Penticostarului, perioada de la Paşti la Rusalii. Timp de patruzeci de zile după Înviere, Hristos cel înviat S-a arătat de zece ori ucenicilor Săi, Femeilor Mironosiţe şi altor persoane cunoscute, asigurândune de adevărul Învierii Sale. La opt zile după Înviere l-a lăsat pe Sfântul Apostol Toma să-I atingă rănile şi să se convingă de realitatea Învierii. La patruzeci de zile a stat între Apostolii Săi pe Muntele Măslinilor, le-a dat ultimele povăţuiri, le-a cerut să nu se depărteze de Ierusalim, să aştepte Sfântul Duh, apoi, în faţa lor S-a Înălţat la Cer. La zece zile după Înălţarea la cer şi cincizeci de zile după Înviere, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli 101

în chip de limbi de foc însoţite de vuiet ca de vânt. Aşadar, Sfinţii Apostoli au văzut şi au auzit pe Sfântul Duh, cel promis lor de Mântuitorul Hristos. Primind Duhul Sfânt, ei au ieşit în cetatea Ierusalimului, în mijlocul mulţimilor şi au predicat Cuvântul Evangheliei, au botezat primii credincioşi şi a luat fiinţă Biserica lui Hristos. Astăzi am să vă vorbesc despre întemeierea Bisericii lui Hristos. Ascultaţi cu atenţie şi veţi înţelege că Biserica nu este o lucrare omenească, ea este lucrarea lui Dumnezeu în lume pentru mântuirea oamenilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sărbătorim astăzi Pogorârea Sfântului Duh în cetatea Ierusalimului, peste Sfinţii Apostoli. Acum se împlineşte făgăduinţa Mântuitorului: ”…va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15,26). În Vechiul Testament, Biserica nu a existat. Poporul evreu, poporul ales al lui Dumnezeu era o comunitate religioasă care credea într-un singur Dumnezeu. Evreii erau popor monoteist şi se deosebeau de popoarele din jur, popoare politeiste care credeau în mai multe zeităţi. Dumnezeu îi povăţuia prin aleşii Săi, patriarhi, regi şi prooroci, îi ocrotea şi îi purta pe calea izbăvirii de la robie la libertate. Această comunitate religioasă, ocrotită de Dumnezeu este premergătoare Bisericii lui Hristos aşa cum Vechiul Testament , Legea Veche a fost pregătitoare pentru Legea Nouă sau Noul Testament. Iată ce spune Moise: „Cu mila ta ai povăţuit, şi tu ai izbăvit acest popor şi tu îl povăţuieşti cu puterea ta, spre locaşul sfinţeniei tale.” (Ieşirea 15,13).

La plinirea vremii, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, a împlinit voia Tatălui şi S-a jertfit pentru mântuirea neamului omenesc. Din Trupul Său jertfit, pe temelia credinţei Sfinţilor Apostoli a luat fiinţă Sfânta Biserică. „Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră îmi voi zidi 102

Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,18), zice Hristos Apostolului Petru. La Cincizecime, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli. Era ziua de Rusalii când în Ierusalim era sărbătoarea trandafirilor. Oraşul era foarte aglomerat. Mezii, parţii, elamiţii, pamfilienii, frigienii, evreii, elinii, romanii, sunt neamurile venite la sărbătoare, după cum relatează Sfânta Scriptură. Apostolii inspiraţi de Duhul Sfânt au predicat Cuvântul lui Dumnezeu în limbile acestor neamuri. Duhul Sfânt a vorbit prin gura lor pentru că ei erau evrei, erau oameni simpli şi nu ştiau alte limbi decât limba lor evreiască. Dumnezeu a făcut această minune încât toţi oamenii auzeau Cuvântul în limba lor. Cei care au crezut şi au primit Botezul au fost ca la trei mii de oameni. Aceasta a fost prima comunitate de creştini formată din Sfinţii Apostoli, din evrei şi din toate neamurile aflate la Ierusalim, la Cincizecime, care au crezut şi s-au botezat. Apoi Sfinţii Apostoli s-au răspândit în lume şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos, întemeind noi comunităţi de creştini. Iată că dintru început Biserica este universală, pentru toate neamurile de pe faţa pământului, pentru că Iisus Hristos a venit să mântuiască tot neamul omenesc. Jertfa lui Hristos a fost înfăptuită pentru toţi oamenii, pentru că la Dumnezeu, „Nu mai este Iudeu, nici Elen; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3,28), zice Sfântul Apostol Pavel. Duhul Sfânt a rămas în Biserică până la sfârşitul veacurilor. El lucrează prin cele şapte Sfinte Taine pe care Hristos le-a instituit ca mijloace pentru mântuirea oamenilor. Una dintre aceste Taine, importantă pentru viaţa creştinilor este Sfânta Taină a Preoţiei. Hristos a transmis prin Sfinţii Apostoli Taina Preoţiei şi s-a înfiinţat clerul bisericesc. Prin aceasta i-a înzestrat pe credincioşii aleşi, cu puterea de a învăţa, cu puterea de a sfinţi viaţa credincioşilor şi cu puterea de a conduce credincioşii pe calea mântuirii. Iisus i-a binecuvântat

pe Sfinţii Apostoli, şi le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi aceasta zicând, a suflat şi a zis lor: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20,21-23). După ce i-a înzestrat cu putere de sus, le-a încredinţat Biserica vie formată din totalitatea credincioşilor, adică sufletele noastre ale tuturor spre a le duce la mântuire. „Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte Apostoli 20,28), spune Sfântul Evanghelist Luca. Iată ce mare responsabilitate poartă clerul bisericesc, pentru viaţa credincioşilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Într-o zi, mergeau într-o barcă, pe un lac, doi oameni. Unul era credincios al Bisericii drept-măritoare , pe când celălalt, prins de demonul trufiei, trecuse la eretici, urmând pe sectanţii care zic că nu le trebuie Biserică şi preot. Şi cum mergeau aşa, iată că ereticul luă cuvânt de ispitire, şi zise credinciosului: -„Ce nevoie mai este de Biserică? Omul poate trăi şi fără ea…” Atunci credinciosul îi răspunse: - „Iată, prietene, tu acum de ce nu ieşi din barca aceasta, ca să mergi la mal fără ajutorul ei?” Acela răspunse: -“Fiindcă mă tem să nu mă înnec…” Credinciosul îl întâmpină atunci cu vorbele acestea: “Tot aşa este şi cu Biserica…Ea este corabia pe care trebuie să ne urcăm, pentru ca valurile vieţii să nu ne înghită!...” Sectantul tăcea, iar credinciosul urmă: -“Şi după cum numai barca ne poate duce la mal, tot aşa numai Biserica ne poate duce la limanul mântuirii. Aşa că, prietene, rău zici că nu ne trebuie Biserică…Iar după cum barca nu poate merge cum se cuvine fără cârmaci, tot asemenea şi Corabia bisericii are nevoie de preoţi…”

103

104

Sectantul tăcu, fiindcă la drept vorbind, nici nu mai avea ce spune.>> (Al. Lascarov Moldovanu, CARTE CU PILDE, Bucureşti 1940, pag. 16).

Oare n-aţi întâlnit şi în zilele noastre destui oameni care au părăsit Biserica pentru diferite interese şi acum fac propagandă împotriva Bisericii şi a slujitorilor ei? Aceştia nu mai fac parte din Trupul tainic al lui Hristos şi nu ascultă de învăţătura Capului Bisericii care este Hristos. Ei şi-au organizat adunări aparte unde se învaţă unii pe alţii după bunul lor plac şi răstălmăcesc dreapta învăţătură a Bisericii strămoşeşti. Aceştia părăsind Biserica, rătăcesc precum Fiul rătăcitor din Evanghelie şi bine ar fi dacă s-ar întoarce la casa Tatălui pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, vrea ca păcătosul să se întoarcă şi să fie viu. Tatăl ne aşteaptă pe toţi să ne pocăim de păcatele noastre, mărturisind păcatele cu părere de rău şi intrând în comuniune cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. Ruperea de Sfânta Biserică este precum ruperea mlădiţei de viţă şi urmarea nu poate fi alta decât uscarea şi arderea în foc. (cf. Ioan 15, 5-6). Hristos este viaţa, (cf. Ioan 14,6), şi a dat viaţă Bisericii Sale , pe care „nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). Să primim în sufletele noastre pe Sfântul Duh care este în Biserică, să ne dea înţelepciune, să ne cureţe păcatele şi să ne ducă la mântuire. Să ne rugăm Lui, zicând: ”Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre” Amin. (Rugăciunea ÎMPĂRATE CERESC).

105

PREDICI DIN DUMINICILE OCTOIHULUI Perioada Octoihului este perioada cea mai mare a anului bisericesc. Are treizeci şi opt de duminici cuprinse între Duminica Tuturor Sfinţilor şi Duminica Vameşului şi a Fariseului. Sărbătoarea centrală a acestei perioade este Naşterea Domnului (Crăciunul), urmată de Botezul Domnului şi Întâmpinarea Domnului. Această perioadă a anului bisericesc corespunde activităţii învăţătoreşti (didactice) a lui Iisus Hristos, Învăţătorul (Profetul). Sfânta Scriptură cuprinde multe locuri în care Sfinţii Apostoli sau alte persoane care au vorbit cu Iisus, (Tânărul bogat, Femeile Mironosiţe, etc.). I se adresează cu apelativul „Învăţătorule”. Activitatea învăţătorească a Mântuitorului s-a desfăşurat prin cuvânt şi faptă. Cuvântul lui Hristos este cuvântul Evangheliei. Predica de pe munte (Matei 5,1-16), mulţimea de pilde (parabole) pe care le-a spus Iisus mulţimilor care-L urmau peste tot, sfaturile şi toate învăţăturile pe care Iisus le-a spus oamenilor, fac parte din activitatea învăţătorească a lui Iisus. La acestea se adaugă faptele săvârşite de Iisus, la loc de frunte fiind minunile. Cu puterea Sa dumnezeiască, Iisus a săvârşit minuni: a vindecat bolnavi; a schimbat natura în folosul oamenilor; a înviat morţii. Faptele lui Hristos au fost întotdeauna în deplină concordanţă cu cuvântul rostit. Predicile care se rostesc în perioada Octoihului trebuie să fie fundamentate pe învăţătura lui Hristos, relatată de Sfintele Evanghelii. Prin formularea celor mai inspirate teme din activitatea Mântuitorului, predicatorul contribuie la întărirea credinţei credincioşilor. Cu o credinţă puternică 106

credincioşii iubesc pe Dumnezeu şi trăiesc cu nădejdea mântuirii. Duminicile Octoihului sunt stabilite în calendarul bisericesc, astfel: treizeci şi două de duminici sunt numerotate cronologic urmând Duminicii de Rusalii (I-a după Rusalii – XXXII-a după Rusalii), iar şase duminici sunt aşezate în calendar în jurul unor praznice: -Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci; -Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; -Duminica dinaintea Botezului; -Duminica după Botez; -Duminica dinaintea Naşterii Domnului; -Duminica după Naşterea Domnului. Aceste duminici aparţin perioadei Octoihului ca şi praznicele de care sunt legate, dar predicile la aceste duminici sunt aşezate lângă predicile praznicelor, în capitolul Predici la Praznicele Împărăteşti. Duminicile din perioada Octoihului sunt: -Duminica I-a după Rusalii, a Tuturor Sfinţilor; -Duminica II-a după Rusalii, a Sfinţilor Români; -Duminica III-a după Rusalii; -Duminica IV-a după Rusalii; -Duminica V-a după Rusalii, -Duminica VI-a după Rusalii, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic; -Duminica VII-a după Rusalii, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic; -Duminica VIII-a după Rusalii, -Duminica IX-a după Rusalii, -Duminica X-a după Rusalii, -Duminica XI-a după Rusalii, -Duminica XII-a după Rusalii, -Duminica XIII-a după Rusalii, -Duminica XIV-a după Rusalii, -Duminica XV-a după Rusalii, -Duminica XVI-a după Rusalii,

-Duminica XVII-a după Rusalii, a Cananeencii; -Duminica XVIII-a după Rusalii, -Duminica XIX-a după Rusalii, -Duminica XX-a după Rusalii, -Duminica XXI-a după Rusalii, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; -Duminica XXII-a după Rusalii, -Duminica XXIII-a după Rusalii, -Duminica XXIV-a după Rusalii, -Duminica XXV-a după Rusalii, -Duminica XXVI-a după Rusalii, -Duminica XXVII-a după Rusalii, -Duminica XXVIII-a după Rusalii, a Sfinţilor Strămoşi; -Duminica XXIX-a după Rusalii, -Duminica XXX-a după Rusalii, -Duminica XXXI-a după Rusalii, -Duminica XXXII-a după Rusalii, a lui Zaheu Vameşul. Cu această săptămână se încheie perioada Octoihului (perioada postpascală). În duminica următoare, Duminica Vameşului şi a Fariseului începe perioada Triodului. ……………………………………………………………..…

107

108

VREDNICI DE HRISTOS Predica din Duminica I-a după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinţilor) Evanghelia: Matei 10,32-33 şi 37-38; 19,27-30.

(Ioan 10,10). Oamenii trăiesc în Biserică. Viaţa oamenilor

Iubiţi credincioşi şi credincioase, A trecut o săptămână de când am sărbătorit Rusaliile. La Ierusalim, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, care au ieşit la propovăduire. Cam la trei mii de oameni, s-au botezat şi a luat fiinţă Biserica lui Hristos. Iată că Biserica nu s-a înfiinţat decât atunci când au existat toate componentele necesare: Duhul Sfânt, Sfinţitorul lumii; Sfinţii Apostoli, slujitorii lui Hristos şi creştinii, oamenii care au crezut şi s-au botezat. Acum a luat fiinţă prima comunitate creştină, Biserica, adică Trupul al cărui cap este Hristos (cf. Efeseni 5,23-24). Credincioşii, sunt foarte importanţi pentru Biserică, ei constituie trupul viu al Bisericii. Membrii Bisericii se nasc în Hristos prin Taina Botezului, trăiesc pentru Hristos în Duhul Evangheliei şi mor cu Hristos pentru Înviere. „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”- zice Domnul.

face ca Biserica să fie un organism viu, care creşte şi se dezvoltă, progresează odată cu progresul sufletesc al credincioşilor, către desăvârşire. Cei care au ajuns să se desăvârşească în Biserică sunt Sfinţii Bisericii. Astăzi vom vorbi despre sfinţi, cei care prin viaţa trăită pe pământ au ajuns la desăvârşire, şi s-au mântuit. Ascultaţi cum au ştiut ei să-şi organizeze viaţa făcând numai lucrurile plăcute lui Dumnezeu şi folositoare pentru mântuirea sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să - Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34). Din aceste cuvinte se desprinde mai întâi ideea că Mântuitorul nu obligă pe nimeni ca să - L urmeze. Omul este înzestrat de Dumnezeu cu voinţă liberă, el poate alege între două sau mai multe opţiuni. Dacă voieşte să meargă pe calea lui Hristos atunci trebuie să împlinească ce îi cere Hristos:Să se lepede de sine să-şi poarte crucea. Prin lepădarea de sine înţelegem schimbarea omului vechi, slujitor al păcatului, în omul nou, făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Egoismul şi iubirea de sine sunt obstacolele cele mai greu de trecut pentru cei care vor să urmeze calea lui Hristos. Omul egoist vrea să trăiască numai pentru sine. Devine răutăcios şi nedrept cu cei din jurul său. Omul egoist este preocupat numai de viaţa sa, de interesele sale, de poftele sale şi trece cu ochii închişi şi inima împietrită pe lângă semenii săi aflaţi în suferinţă. Drumul Mântuitorului Hristos a fost altfel. Hristos a făcut totul pentru oamenii necăjiţi şi împovăraţi şi S-a neglijat pe Sine. „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8,20 ), zice Domnul. Nu a avut nimic al Său, nu a avut timp de odihnă pentru că mulţimile de oameni Îl înconjurau tot timpul şi cereau mila şi ajutorul Lui. Creştinul care vrea să se lepede de sine trebuie să se pună în slujba aproapelui, să

109

110

Text: << Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine >> (Matei10,37-38).

fie bun, să fie altruist, să fie receptiv la suferinţele semenilor săi şi dornic să ajute pe toţi nevoiaşii. Numai aşa poate merge pe calea pe care a mers Hristos şi poate spune că Îl urmează pe Hristos cu credinţă, cu dragoste, cu dreptate cu adevăr şi cu pace în suflet. În privinţa lepădării de sine primim o bună învăţătură de la Toma de Kempis, un călugăr apusean cu multă ştiinţă de carte şi frumoasă trăire în Hristos, din secolul al XV-lea: Iată ce ne spune el: „Fiul meu, nu poţi avea o desăvârşită slobozenie, dacă nu te vei lepăda întru totul de tine însuţi. Robi înlănţuiţi sunt toţi îndrăgostiţii de bunuri pământeşti, iubitorii de ei înşişi, lacomii, ispititorii, cei ce umblă de acolo până acolo, cei ce caută totdeauna cele plăcute lor, iar nu pe ale lui Iisus Hristos, cei ce îşi închipuie şi plănuiesc lucruri trecătoare. Va pieri tot ce nu porneşte de la Dumnezeu. Ţine minte acest scurt dar cuprinzător cuvânt: „Părăseşte totul şi vei dobândi totul”; leapădă pofta şi vei găsi liniştea. Frământă-ţi mintea cu această învăţătură şi, când o vei împlini, vei pricepe toate. Doamne, aceasta nu se poate face într-o zi şi nu este un joc pentru copii; ba încă; în această scurtă învăţătură se cuprinde toată desăvârşirea unui credincios” (Toma de cel care urmează lui Hristos să-şi ia crucea. Prin cruce se înţelege suferinţa, răbdarea, hotărârea de a merge până la capăt înfruntând toate obstacolele. Hristos a pătimit. El, Fiul lui Dumnezeu a fost umilit de oameni, bătut şi răstignit şi a murit nevinovat pentru păcatele oamenilor. Pe scurt: S-a Jertfit pentru oameni. Aceasta a fost Crucea lui Iisus, pe care a purtat-o pe drumul durerii, (Via Dolorosa) până la Golgota. Hristos spune că omul care doreşte să - L urmeze are crucea lui pe care trebuie să o poarte până la sfârşit. Fără cruce nu este mântuire, iar crucea ne este dată în viaţă fiecăruia dintre noi. Nu ne alegem crucea, o primim. Crucea noastră este viaţa noastră pe care o trăim zilnic, încărcată cu greutăţi, neajunsuri, nedreptăţi şi suferinţe. Acestea nu sunt uşoare, ele

trebuie duse până la capăt cu credinţă, cu înţelepciune, cu răbdare, cu dragoste şi cu nădejdea că Dumnezeu este cu noi şi ne ajută. Aceasta îmi aminteşte iarăşi de părintele Nicodim, Pustnicul de la Athos care mi-a arătat cerul cu mâna şi mi-a zis: „Părinte, acolo este învierea şi ca să ajungem la înviere trebuie să murim iar până la moarte trebuie să suferim”. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sărbătorim astăzi toţi Sfinţii Bisericii noastre. În calendarul bisericesc sunt consemnaţi zilnic mai mulţi sfinţi pe care Biserica îi pomeneşte în cadrul celor Şapte laude şi a Sfintei Liturghii, în oficierea cultului liturgic din ziua respectivă. Data la care sunt sărbătoriţi este ziua morţii lor fizice, zi în care au trecut în veşnicie. Toţi Sfinţii au fost oameni ca noi, trăitori în trup, având o viaţă vremelnică pe pământ, supuşi ispitelor, durerilor şi necazurilor. Denumirile Sfinţilor scot în evidenţă ostenelile lor pentru Hristos, trăire prin care ei s-au făcut folositori Bisericii, adică semenilor lor, fraţilor întru Hristos. Astfel avem pe Sfinţii Apostoli, cei doisprezece care au lăsat toate şi au urmat lui Hristos; după ei cei 70 de Apostoli şi mulţi slujitori întocmai cu Apostolii. Aceştia s-au ostenit cu apostolatul, au propovăduit învăţătura lui Hristos şi au răspândit Biserica creştină. Sărbătorim pe Sfinţii Mucenici, foarte mulţi la număr, care pentru credinţă au murit în chinuri groaznice şi nu s-au lepădat de Hristos. Mii şi mii de credincioşi au preferat moartea decât să se lepede de Hristos în timpul prigoanelor. Mulţi, foarte mulţi au îndurat chinuri şi suferinţe, prigoane şi umilinţe, dar au rămas neclintiţi în credinţa lor. Pe aceştia toţi Biserica îi cinsteşte ca Sfinţi Mărturisitori. Cinstim în Biserică pe Sfinţii Împăraţi care au condus poporul creştin cu frică de Dumnezeu şi au apărat credinţa. Sfinţii Împăraţi creştini se bucură de cununa lui Hristos în veşnicie. Ierarhi ai Bisericii, Preoţi, Diaconi, Cuvioşii Părinţi şi Cuvioasele Maici au slujit cu credinţă Biserica, au apărat dreapta credinţă şi au condus la mântuire credincioşii Bisericii, iar astăzi strălucesc în

111

112

Kempis, URMAREA LUI HRISTOS, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1982, pag. 136). Apoi, spune Evanghelia,

constelaţia Sfinţilor. Credincioşi fără ranguri, adevăraţi trăitori în Hristos, prin dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru semeni, prin post şi rugăciune, prin faptele bune, au reuşit să-şi desăvârşească sufletul şi au ajuns Sfinţi. Sunt mulţi de aceea nu-i pomenim cu numele, dar îi sărbătorim astăzi pe toţi cu dragoste, zicând: „Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi ,păcătoşii!” Astăzi în rugăciunea obştească făcută în zi de sărbătoare, sufletul nostru a încercat să-i cuprindă pe toţi Sfinţii lui Dumnezeu, mulţi, foarte mulţi încă necunoscuţi nouă. Dumnezeu este cel care îi ştie pe toţi pentru că ei sunt în Împărăţia Tatălui şi mijlocesc în rugăciune pentru noi păcătoşii. Credem cu tărie că astăzi am fost împreună cu ei la rugăciune. Ei în cer şi noi pe pământ, în acelaşi duh, cu credinţă şi cu dragoste am adus slavă lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici şi Muceniţe, Sfinţii Mărturisitori, Sfinţii Ierarhi, Sfinţii Părinţi, Sfinţii Împăraţi, Cuvioşi Părinţi şi Cuvioase Maici, au iubit pe Hristos mai mult decât propria lor familie, mai mult decât averile şi decât toate bunurile acestei vieţi trecătoare, au lăsat toate şi au căutat veşnicia. Nu au dus grijă de cele pământeşti şi trecătoare şi s-au lăsat în grija lui Dumnezeu. Ei au înţeles Cuvântul lui Dumnezeu, care zice: „Oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19,29). Nu este uşor dar se poate. Au dovedit-o Toţi Sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi, cei care prin exemplul vieţii lor, ne îndeamnă prin Cuvintele Evangheliei: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33) Amin.

113

URMAREA LUI HRISTOS Predica din Duminica II-a după Rusalii (Duminica Sfinţilor Români) Evanghelia:Matei 4,18-23.

Text: << Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. >> (Matei 4,22). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Duminica de astăzi , a doua după Rusalii, este numită în calendarul bisericesc ca fiind Duminica Sfinţilor Români. Toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe Române, de la întemeiere până acum sunt pomeniţi astăzi, pentru că ei sunt în cer alături de Hristos şi mijlocesc prin rugăciune pentru noi păcătoşii. Aici pe pământ românesc, pentru sfinţi, Biserica a fost corabia care i-a purtat pe valurile acestei vieţi trecătoare; i-a trecut prin furtunile vieţii; le-a asigurat hrana sufletului; i-a povăţuit să facă binele şi să urască răul; i-a îndemnat la dragoste şi unitate şi i-a condus pe drumul mântuirii. Întreaga lor viaţă au pus-o în slujba lui Hristos. Primind învăţătura Evangheliei, Sfinţii au împlinit cuvântul lui Dumnezeu şi au conlucrat cu harul divin primit la Botez, săvârşind faptele bune necesare mântuirii sufletului. Ei au fost cu adevărat cunoscători, dar mai ales trăitori ai învăţăturii lui Hristos, reuşind să exclame asemenea Sfântului Apostol Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Sfinţii au lăsat în urmă toate cele trecătoare din viaţa lor şi au urmat lui Hristos. Acum sunt un exemplu 114

viu pentru toţi credincioşii care doresc să-şi mântuiască sufletul. Astăzi vă voi vorbi despre urmarea lui Hristos. Ascultaţi cu atenţie cum au trăit Sfinţii Bisericii noastre strămoşeşti, pe care Hristos i-a încununat cu cununa biruinţei. Ei au trăit pe acest pământ românesc, au înălţat la cer rugăciuni în limba noastră românească şi acum sunt sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre chemarea Apostolilor la propovăduire. Primii care au urmat lui Hristos au fost doi fraţi, Andrei şi Petru, care la chemarea lui Iisus au lăsat mrejele şi au urmat Lui. Apoi a chemat Iisus pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care pescuiau cu tatăl lor. Aceştia au lăsat mrejele de pescuit şi pe tatăl lor şi au urmat pe Iisus (cf. Matei 4,18-22). A urmat alegerea şi chemarea celorlalţi Apostoli, şi aceştia au lăsat toate ale lor şi au mers după Învăţătorul. Sfântul Evanghelist Matei relatează că Iisus a spus Apostolilor care este drumul Său în această viaţă. „…trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învie” (Matei,16,21). Cu toate acestea ucenicii L-au urmat cu credinţă până la moarte. L-au slujit şi I-au stat aproape, până la Jertfa de pe Cruce, fiind martorii Patimilor lui Hristos, de aceea i-a făcut şi martorii Învierii Sale. Prin arătările lui Iisus de după Înviere, credinţa Apostolilor a devenit certitudine, de aceea după întemeierea Bisericii, Apostolii au slujit pe Hristos până la martiriu. Numai Sfântul Ioan Evanghelistul nu a murit ca martir pentru că Hristos i-a rânduit altă slujire. Cel mai tânăr dintre Apostoli, Sfântul Ioan Evanghelistul, la adânci bătrâneţi are vedenia pe care o descrie în cartea Apocalipsa. L-a urmat pe Hristos cu multă credinţă şi Saul din Tars, prigonitorul creştinilor, care la chemarea Lui s-a convertit la creştinism. A slujit cu dragoste Biserica şi a devenit Apostolul Pavel. Este numit Apostolul Neamurilor pentru că a răspândit între

neamuri Evanghelia şi a întemeiat multe comunităţi creştine, apoi a murit ca martir pentru Hristos. Chemarea lui Hristos nu s-a oprit numai la Sfinţii Apostoli. Hristos cheamă pe toţi oamenii care vor să se mântuiască. „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să - Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34). Chemarea a fost şi a rămas valabilă în toate timpurile pentru toţi oamenii. Toţi sfinţii Bisericii au răspuns acestei chemări şi au urmat lui Hristos, slujind Lui cu credinţă şi dragoste. O parte dintre aceştia sunt Sfinţii Români pe care Biserica i-a canonizat şi îi cinsteşte cu evlavie, local, în zilele de sărbătoare consemnate în calendarul bisericesc. Sunt mulţi sfinţi români pe care îi cinsteşte poporul dreptcredincios dar mult mai mulţi sunt cunoscuţi numai de Dumnezeu, cei care se bucură în cer de cununa biruinţei. Încă din veacurile primare ale creştinismului, în prigoanele păgânilor au murit mulţi martiri de pe teritoriul ţării noastre în Dobrogea. (Sciţia Minor), acolo unde Sfântul Apostol Andrei a semănat Cuvântul lui Dumnezeu. Este important să fie cunoscut de creştini că Biserica Ortodoxă Română stă pe temelia propovăduirii unuia din cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos şi are la baza ei jertfele mucenicilor: Epictet preotul şi ucenicul lui Astion; Sf. Mucenici de la Niculiţel, Episcopul Emilian de la Durostorum, Episcopii Tomisului Bretanion şi Teotim. Mai târziu Sf Sava este înecat în râul Buzău, apoi, Episcopul Antim Ivireanul, originar din Iviria devine mucenic pentru credinţa strămoşească, aici pe pământ românesc unde L-a slujit pe Hristos. Trebuie să amintim şi pe Sf. Mucenici Brâncoveni: Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, împreună cu sfetnicul Ianache care au fost decapitaţi de turci la Poarta otomană pentru că nu au vrut să se lepede de credinţa creştinească. Sf. Ierarhi ai Bisericii Româneşti şiau desăvârşit viaţa prin urmarea lui Hristos. Sf. Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici în Transilvania, Sf. Iosif de la

115

116

Partoş în Banat, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Simion Ştefan de la Alba Iulia sau Sf. Andrei Şaguna de la Sibiu, sunt vrednicii urmaşi ai lui Hristos. Din rândul cuvioşilor sărbătorim pe Sf. Nicodim de la Tismana, Sf. Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, Sf. Cuvioasa Parascheva de la Iaşi, Sf. Cuviosul Ioan de la Prislop, Sf. Cuvioasa Teodora de la Sihla şi cel mai nou Sf. Cuv. Irodion de la Lainici. De mare evlavie se bucură şi Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş, şi încă mulţi alţi Sfinţi Români. Despre viaţa lor puteţi citi în Sinaxare şi în Vieţile Sfinţilor Români şi veţi găsi bogate exemple de urmare a lui Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În secolul al XV-lea, un călugăr augustinian de origine germană a scris o carte pe care a numit-o „Imitaţio Cristi” în traducere „Urmarea lui Hristos”. Iată ce ne spune acest călugăr apusean: „Haideţi, fraţilor, să mergem împreună: Iisus va fi cu noi. Pentru Iisus am luat crucea aceasta; pentru Iisus să stăruim în cruce. El va fi ajutorul nostru, El care este conducătorul şi înainte-mergătorul. Iată, Împăratul nostru merge înaintea noastră, el va lupta pentru noi. Să-L urmăm plini de curaj, nimănui să nu-i fie teamă de înfricoşări! Să fim gata să murim vitejeşte în luptă şi să nu întinăm cu vreun păcat mărirea noastră fugind de cruce” (Toma de Kempis, URMAREA LUI HRISTOS, Timişoara 1982, pag. 178).

Astăzi, când sărbătorim Duminica tuturor Sfinţilor Români: avem exemple reale de înaintaşi ai noştri, vrednici urmaşi ai lui Hristos. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, conducători ai neamului nostru românesc, cuvioşi părinţi şi cuvioase maici din mănăstirile româneşti şi oameni simpli adevăraţii creştini acestui neam binecuvântat de Dumnezeu sunt exemple care dovedesc că se poate ajunge la sfinţenie. Ei au trăit după învăţătura Evangheliei şi i-au urmat lui Hristos. Prin ei s-au adeverit cuvintele lui Hristos, care ne pot călăuzi şi pe noi în viaţă: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33) Amin. 117

PROVIDENŢA DIVINĂ Predica din Duminica III-a după Rusalii Evanghelia: Matei 6,22-33.

Text: << Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? >> (Matei 6,26). Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Doi pictori stând pe schelele ridicate în interiorul unei biserici înalte, zugrăveau bolta. Isprăvind tocmai înfăţişarea culorii cerului, unul din ei pentru a zugrăvi ceva pe cer fixa un loc mai înalt şi pentru aceasta făcu un pas înapoi, iar pentru prinderea altui punct de a fi zugrăvit făcu apoi şi al doilea pas înapoi. Celălalt pictor observă însă îndată starea de primejdie, în care se puse colegul său prin uitare de sine în zelul său pentru lucru. Îl fulgeră întrebarea: Ce să facă ca să împiedice pe colegul său de a face şi al treilea pas cu care s-ar prăbuşi, ne mai fiind decât o singură scândură înapoia lui. Dacă îl striga putea să-l sperie şi să-l facă să cadă. L-a pătruns atunci, iute, un cuget bun, dar provocator. A introdus penelul său în culoare neagră şi trase o dungă cu el peste culoarea azurie a înfăţişării cerului. 118

Pictorul adâncit, acum înfuriat, repede se mişcă înainte spre colegul său să-l sugrume pentru că i-a stricat lucrul. Aşa vine Dumnezeu în ajutor chiar şi prin păgubiri mai mici.>>

(Facerea 2,7). Numai sufletul omului poate iubi pe Creatorul

V-am povestit această istorioară emoţionantă care ne poate aminti oricând de grija pe care Dumnezeu o poartă oamenilor în toate timpurile şi în toate împrejurările. Asemenea acestui pictor noi oamenii, de multe ori ne pierdem firea, fiind preocupaţi de grijile noastre zilnice: lucrări, bunuri de consum, proprietăţi sau altele asemenea acestora. Nici nu realizăm cât de departe suntem de Dumnezeu şi în ce pericol ne aflăm. Suntem departe de Dumnezeu pentru că uităm învăţătura Evangheliei lui Hristos şi rostul vieţii noastre pe pământ. Viaţa noastră se află în pericol pentru că trupul subordonează sufletul şi nu mai avem timp de cele duhovniceşti. Astfel putem pierde mântuirea. Cu toate acestea Dumnezeu nu ne părăseşte, pentru că nu vrea moartea păcătosului ci vrea ca acesta să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (cf. Iezechiel 33,11). Dumnezeu ne iubeşte, ne ocroteşte şi ne poartă de grijă. Vom vorbi astăzi despre grija lui Dumnezeu pentru oameni, numită teologic „Providenţa divină”. Ascultaţi cu atenţie ce ne învaţă Evanghelia de astăzi şi veţi vedea cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Providenţa divină sau pronia cerească , este grija lui Dumnezeu faţă de oameni, creaturile Sale asupra cărora Îşi revarsă dragostea Sa nemărginită. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Această iubire nu poate fi percepută şi înţeleasă nici de natură, nici de vieţuitoarele iraţionale. Numai omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu sentiment, raţiune şi voinţă liberă. Sufletul omului are originea în Dumnezeu, este suflarea lui Dumnezeu. ”Luând Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie”

său, Îl poate căuta şi Îl poate înţelege. Toate celelalte creaturi, lucruri sau fiinţe, cu excepţia Sfinţilor Îngeri, sunt create numai pentru folosul omului. Ele sunt mijloace pe care omul le foloseşte în această viaţă trecătoare în lucrarea sa pentru mântuirea sufletului. Dumnezeu a binecuvântat pe Adam şi pe Eva, zicând: << ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile, ce se mişcă pe pământ, şi peste tot pământul…Iată vă dau toată iarba, ce face sămânţă, de pe toată faţa pământului şi tot pomul, ce are rod cu sămânţă într-însul. Acestea vor fi hrana voastră”>> (Facerea 1,28-29). Principala preocupare a omului trebuie să fie mântuirea sufletului, lăsând în grija lui Dumnezeu problemele trecătoare ale vieţii. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33) – zice Domnul. Această învăţătură o primim şi de la Sfinţii Apostoli. „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4,6) – zice Sfântul Apostol Pavel; iar Sfântul Apostol Petru, ne învaţă: „Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, că El are grijă de voi” (I Petru 5,7). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Grijile acestei vieţi urmăresc pe toţi oamenii. Şi trupul trebuie îngrijit ca şi sufletul însă lucrurile trebuie să le împlinim cu înţelepciune. Dacă ne pierdem nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu; dacă dăm prioritate grijilor lumeşti uitând de cele ale sufletului; dacă nu avem o măsură dreaptă a valorilor vieţii, vom deveni robi ai păcatelor. Lăcomia, nedreptatea, răutatea, ura, invidia, zgârcenia şi multe alte păcate vor pune stăpânire pe sufletele noastre şi ne vor îndepărta de Dumnezeu. O învăţătură frumoasă privind această problemă a vieţii o primim de la Toma de Kempis, care zice: „Mâncarea, băutura, îmbrăcămintea şi celelalte ce

119

120

(Dr. Grigorie Gh. Comşa,Treisute cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag.295).

sunt trebuincioase pentru viaţa trupească, toate acestea sunt o povară pentru un suflet înflăcărat. Dăruieşte-mi ca să mă folosesc întru cumpătare de asemenea mijloace de vieţuire şi să nu mă încurc dorindu-le peste măsură. Nu este îngăduit să ne lipsim de toate acestea, fiindcă firea trupească trebuie păstrată. Legea sfântă însă opreşte umblarea după cele ce sunt de prisos şi după cele care mai vârtos dezmiardă, căci altminteri, trupul se ridică împotriva sufletului. Intre acestea două, mâna Ta, rogu-mă să mă îndrume şi să mă înveţe să nu fac nimic prea mult” (Toma de Kempis, URMAREA LUI HRISTOS, Timişoara 1982, pag. 127). Aceasta este măsura corectă a lucrurilor. Acesta este echilibrul vieţii care ajută sufletul să se apropie de Dumnezeu. Acelaşi Părinte apusean se roagă lui Dumnezeu, astfel: „Rogu-Te, Preasfinte Dumnezeul meu, scapă-mă de grijile acestei vieţi, ca nu cumva să mă cufund întru ele, de numeroasele nevoi ale trupului, ca să nu fiu cuprins de vreo desfătare , de toate piedicile sufletului, ca nu cumva frânt de greutăţi, să mă prăbuşesc” (Idem, pag. 126). Noi , creştinii, trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu. Dacă hrăneşte Dumnezeu păsările cerului care nici nu seamănă nici nu seceră, cu atât mai mult ne poartă de grijă nouă oamenilor, pentru care a jertfit pe Fiul Său. Dacă crinii câmpului i-a înveşmântat aşa de frumos, deşi sunt doar iarbă care se usucă, cu atât mai frumos ne îmbracă pe noi oamenii cărora ne-a dat viaţă din suflarea Sa. Nu ştiţi că noi suntem înveşmântaţi cu chipul lui Dumnezeu? Nu suntem noi aceia care beneficiem de asemănarea lui Dumnezeu? Uităm că Hristos ne-a asigurat că vom moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Dumnezeu ne iubeşte şi ne poartă de grijă, ne ocroteşte şi aşteaptă mântuirea noastră. Aceasta este voia lui Dumnezeu, „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4) Amin.

121

PUTEREA CREDINŢEI Predica din Duminica IV-a după Rusalii Evanghelia: Matei 8,5-13.

Text: << Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela >> (Matei 8,13). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În timpul celor trei ani de activitate mântuitoare pe pământ, Iisus a făcut multe minuni pentru ca oamenii să creadă, şi să se convingă de puterea lui Dumnezeu. Toate minunile pe care le-a făcut au fost în folosul oamenilor necăjiţi, lipsiţi de ajutor. Cele mai multe au fost minuni de vindecare a bolnavilor. ”Şi mulţimi multe au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi alţi mulţi, şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat, încât mulţimea se minuna văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând, şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.” (Matei 15,30-31). Dacă citim cu atenţie textele biblice care descriu aceste minuni vom constata că Hristos le-a săvârşit din milă şi din iubire. Niciodată nu a cerut ceva în schimb pentru vindecare, nu a fost plătit de nimeni. Fiind Fiul lui Dumnezeu, El a avut milă de cei necăjiţi pentru că iubea oameni. Însă, de fiecare dată Hristos a făcut minunile în baza credinţei oamenilor. Avem destule exemple de acest fel. Celor doi orbi care-I cer 122

ajutorul le pune întrebarea:”Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, Primind răspunsul afirmativ, le spune:”După credinţa voastră , fie vouă!” (Matei 9,28-29). Femeii cananeence căreia îi vindecă fiica, îi apreciază credinţa, zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.” (Matei 15,28). Orbului din Ierihon, după ce l-a vindecat, Iisus i-a zis: ”Credinţa ta te-a mântuit„ (Luca 18,42), şi exemplele pot continua. Evanghelia de astăzi ne spune că sutaşul cere sănătate slugii sale. Iisus vindecă sluga în baza credinţei celui care cere, a sutaşului, zicându-i: „Dute, fie ţie după cum ai crezut” (Matei 8,13). Aşadar, în baza credinţei se fac minuni. Am să vă vorbesc astăzi despre puterea credinţei. Ascultaţi cu atenţie cât de importantă este credinţa pentru viaţa oamenilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, „Credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti a tuturor adevărurilor pe care le avem prin descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 51). Această definiţie este de fapt explicarea celor spuse de către Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Ca virtute, credinţa aparţine sufletului. alături de nădejde şi de dragoste fiind numite virtuţi teologice, sau religioase. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Credinţa este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea”. Lucrurile nevăzute: Dumnezeu, îngerii, sfinţii, împărăţia lui Dumnezeu, nu pot fi văzute decât după ce ajungem la ele, după moartea fizică. Numai prin credinţă le putem înţelege, le putem simţi, putem intra în relaţie directă cu ele. După felul cum înţelegem, simţim şi relaţionăm cu Dumnezeu şi cu lumea nevăzută în sufletul nostru, ne exprimăm în exterior prin faptele vieţii noastre. Sfântul Apostol Iacov ne învaţă că faptele omului

sunt dovada credinţei sale, iar credinţa fără fapte este moartă, adică nu există (cf. Iacov cap. 2). Este vorba de faptele bune făcute de omul credincios, omul cu conştiinţa luminată de credinţă. Credinţa este lăuntrică, sufletească, ea nu se vede decât prin efectele pe care le produce în viaţa omului. Omul trăitor al virtuţilor creştine: smerit, bun, iubitor de fraţi, grabnic a ajuta pe cei nevoiaşi, milostiv, cinstit, rugător, postitor, întotdeauna va fi cunoscut ca un om credincios. El slujeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi pentru că este credincios şi are un singur scop: mântuirea sufletului. Credinţa îl face pe om să se simtă aproape de Dumnezeu, să înţeleagă Tainele lui Dumnezeu şi să trăiască după voia lui Dumnezeu. Credinţa îi dă putere omului să lupte cu răul şi să înlăture păcatul din viaţa sa. Iată de ce Hristos cere credinţă oamenilor care-I cer ajutorul. Când a întâlnit oameni credincioşi, Hristos a apreciat credinţa lor. „Nici în Israel nam găsit atâta credinţă” (Matei 8,10), spune Iisus despre sutaşul roman, în Evanghelia de astăzi. Sutaşul a crezut atât de mult că Iisus poate vindeca pe slujitorul său încât a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Matei 8,8). A cerut cu credinţă vindecarea slugii sale şi Hristos i-a îndeplinit dorinţa. „Du-te, fie ţie după cum ai crezut”, şi s-a vindecat slujitorul lui. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Despre puterea credinţei Iisus a dat o învăţătură Sfinţilor Apostoli, învăţătură foarte folositoare pentru toţi credincioşii din toate timpurile. Mergând cu Sfinţii Apostoli spre cetatea Ierusalimului, Iisus a flămânzit. În cale era un smochin. Iisus a vrut să culeagă smochine dar pomul nu avea rod. A spus smochinului că de acum să nu mai rodească niciodată. Smochinul s-a uscat pe loc. Văzând mirarea Apostolilor, Iisus le-a zis: „Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte

123

124

veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,2122). Iată câtă putere are credinţa. Ştim aceasta direct de la Fiul lui Dumnezeu. Dovadă avem şi de la Sfinţii Apostoli care prin credinţa lor au făcut minuni. Sfinţii Părinţi şi toţi Sfinţii Bisericii prin credinţă s-au dovedit puternici şi au biruit păcatele şi ispitele vieţii , desăvârşindu-şi sufletul. Pe omul credincios Dumnezeu îl ajută în toate împrejurările. Într-o istorioară se povesteşte cum Dumnezeu intervine în orice moment şi salvează pe omul credincios. << Un împărat păgân voia să constrângă pe un episcop creştin să se lepede de Hristos şi a aducă jertfă idolilor. Episcopul refuzând, împăratul îi zise: “Nu ştii că putere am să te omor într-o clipire de ochi?” “Ştiu –zise episcopul – dar îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare. Să presupunem că unul din slujbaşii Măriei Tale ajungând în puterea inamicului, ar fi silit să-ţi devină necredincios. Refuzând el pe inamic, acesta îl despoaie de îmbrăcăminte şi-l alungă iar slujbaşul vine la tine. Spune-mi, oare nu vei împodobi cu cea mai aleasă haină pe acel slujbaş?” Împăratul întrebă pe episcop ce însemnează pilda iar episcopul zise: “Măria Ta, mă poate despoia de hainele mele, dar Împăratul ceresc îmi va dărui altele. Aceasta e pricina pentru care eu nu mă lepăd de credinţă”. Împăratul n-a făcut nici un rău episcopului. >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa,Treisute cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag.295).

Clipele grele din viaţa noastră nu trebuie să fie prilej ca să ne lepădăm de credinţă, acestea sunt ispite trecătoare. Cu o credinţă puternică şi curată vom birui uşor ispitele pentru că Însuşi Dumnezeu ne dă putere să le învingem. Aceasta este puterea credinţei, după cum ne spune Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9,23) Amin.

125

CUMPĂNA VALORILOR Predica din Duminica V-a după Rusalii (Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic) Evanghelia: Matei 8,28-34; 9,1 şi Ioan 17,1-13.

Text: << Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor >> ( Matei 8,34). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În ţinutul Gadara care se află dincolo de Marea Tiberiadei trăiau doi oameni îndrăciţi. Erau cumpliţi şi înfricoşători şi locuiau în morminte. Locuitorii acelui ţinut se temeau de ei pentru că făceau multe rele. La venirea lui Iisus, diavolii din ei s-au înfricoşat şi au strigat: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8,29). Diavolii ştiau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu; ştiau că are putere mai mare decât ei; ştiau că acolo unde este Dumnezeu ei trebuie să dispară. Au cerut voie lui Iisus ca să le permită să intre în turma de porci care era la păscut în apropierea mării. La porunca lui Iisus diavolii au intrat în turma de porci iar porcii s-au aruncat în mare şi s-au înecat. Oamenii din cetate chemaţi de păstorii turmei au venit în grabă şi au găsit pe cei doi oameni vindecaţi şi turma de porci înecată în mare. Ei nu 126

au simţit bucuria vindecării îndrăciţilor prin care diavolii leau făcut atâta rău, au simţit numai supărarea pentru că au păgubit turma de porci. Cele două suflete ale semenilor lor chinuite de diavoli, vindecate din mila lui Hristos, pentru gadareni nu au avut nici o valoare, turma de porci pierdută de ei valora mult mai mult, fapt pentru care L-au alungat pe Iisus din hotarele lor. Pierdere şi câştig. S-a pierdut o turmă de porci şi s-au câştigat două suflete omeneşti. Pentru ei averea valora mai mult decât două suflete omeneşti; iubirea de avere era mai puternică decât iubirea faţă de aproapele. Gadarenii nu au ştiut să aleagă între valoarea sufletului şi valoarea bunurilor trecătoare. Evanghelia de astăzi ne oferă prilejul să vorbim despre cumpăna valorilor. Dacă ascultaţi cu atenţie, veţi înţelege că valoarea sufletului este incomparabil mai mare şi veşnică faţă de toate valorile bunurilor acestei lumi, care sunt trecătoare. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Vechiul Testament, în Cartea Eclesiastul, citim că toate în lumea aceasta sunt „deşertăciunea deşertăciunilor” (Iezechiel 12,8), după ce numai cu un verset înainte se spune: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Iezechiel 12,7). Deci poporul ales al lui Dumnezeu a cunoscut adevărul despre valorile acestei vieţi. Învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos nu diferă de ceea ce a spus Eclesiastul. Iată cuvintele Domnului: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26). Nimic nu poate ajunge la valoarea sufletului, pentru că numai sufletul este nemuritor, toate celelalte sunt trecătoare. Pe tânărul bogat care doreşte să se mântuiască, Hristos îl sfătuieşte astfel: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 18, 21). Altfel spus, să se despartă de cele pământeşti dacă doreşte veşnicia. Evanghelia spune că tânărul a plecat

trist pentru că preţuia mai mult averile şi nu se putea despărţi de ele. Omul se leagă uşor de cele pământeşti şi apoi cu greu se poate despărţi de ele. Îşi leagă sufletul de cele trecătoare şi pierde veşnicia. De aceea Hristos ne învaţă, zicând: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6,33-34). Iubirea de avuţii face pe oameni să lase deoparte grijile pentru suflet şi pentru mântuire. Iubitorul de avuţii devine lacom şi vrea tot mai mult. Nu mai are odihnă nici în zilele de sărbătoare, nu doarme noaptea de grijile averii, nu mai are principii când este vorba de câştig, devine răutăcios, invidios, zgârcit şi este mereu neliniştit. Un astfel de om nu–şi găseşte timp pentru Biserică, pentru rugăciune. De milostenie nici nu poate fi vorba. Creştinul care urmează învăţătura Mântuitorului Hristos trebuie să caute veşnicia. O istorioară ne vorbeşte despre felul în care trebuie să apreciem valorile. << Un mare pictor a fost întrebat de alt pictor: cum se face că deşi eşti un artist mare, abia pictezi un singur tablou până când eu dau gata şi zece tablouri în acelaşi timp? Artistul răspunde: “Aceasta este aşa, din pricină că tu faci tablouri ieftine pentru clipe trecătoare, iar eu lucrez tablourile şi pentru timpurile viitoare”.Răspunsul acesta să ne îndemne şi pe noi, să grijim de suflet pentru veşnicie. Ne dăm oare seama şi noi că sufletul nostru fiind chipul lui Dumnezeu, trebuie să semene cu originalul lui, şi astfel trebuie să fie mântuit şi grijit pentru veşnicie? Apostolul neamurilor zice: “Ne-am îmbrăcat întru omul cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3,10).>>

127

128

(Dr. Grigorie Gh. Comşa,Treisute cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag.352).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Duminica de astăzi este închinată Sfinţilor Părinţi care au participat la Sinodul IV Ecumenic. Această adunare a avut loc în anul 451 d. H. în oraşul Calcedon, oraş situat în

Turcia de azi. La Sinod au participat 630 de episcopi din lume pentru a lua hotărâri cu privire la dogmele şi canoanele Bisericii creştine. Problema dogmatică principală care s-a dezbătut la Sinodul IV Ecumenic a fost erezia monofizitismului susţinută de Eutihie episcopul Constantinopolului. Eutihie a spus că Iisus Hristos are o singură fire, firea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit firea omenească. La Sinodul IV Ecumenic s-a stabilit dogma diofizită (două firi) a lui Hristos. Aceasta ne învaţă că Iisus Hristos are două firi neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite; firea omenească (Fiul Omului) şi firea dumnezeiască (Fiul lui Dumnezeu), în acelaşi timp fiind o singură persoană. Acest adevăr de credinţă, devenit dogmă este crezut şi respectat de toţi credincioşii Bisericii şi se contrapune ereziei monofizite a lui Eutihie, condamnată de sute de episcopi din întreaga lume creştină. Dacă astăzi am vorbit despre cumpăna valorilor, în baza textului evanghelic din Duminica a V-a după Rusalii, iată că în acelaşi timp putem aprecia cumpăna între adevăr de credinţă şi erezie (între adevăr şi minciună), înţelegând mai bine, calea cea dreaptă care duce la Hristos.. Primind pe Hristos şi nu alungându-L din sufletele noastre cum au făcut gadarenii, crezând învăţătura stabilită de Sfinţii Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic, avem garanţia Bisericii că ne aflăm pe drumul care duce la mântuire. Acesta este Adevărul (cf. Ioan 14,16). Să ne rugăm tot timpul lui Dumnezeu ca să ne lumineze mintea pentru buna înţelegere a Adevărului şi să călăuzească sufletele noastre pe drumul drept care duce la mântuire. Să rămânem credincioşi ai dreptei credinţe ortodoxe, urmând calea Adevărului Hristos. Credinţa noastră „ nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (I Corinteni 13,6) Amin.

129

IERTAREA PĂCATELOR Predica din Duminica VI-a după Rusalii Evanghelia: Matei 9,1-8.

Text: << Şi iată, I-au adus un slăbănog, zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! >> ( Matei 9,2). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În viaţa noastră de zi cu zi suntem expuşi la tot felul de ispite. Aceste ispite sunt premergătoare păcatelor. Tentaţiile, dorinţele, poftele noastre sunt doar câteva dintre mijloacele prin care diavolul ne ispiteşte. Dacă rezistăm ispitelor dovedim că rezistăm împotriva păcatului. Dacă ispitele ne biruiesc atunci înfăptuim păcatul. Iată de ce în rugăciunea zilei de vineri creştinii se roagă, zicând: „Înmulţeşte-mi Doamne, ispitele dar dă-mi putere ca să le biruiesc”. Biruiţi de ispite suntem sub povara păcatelor şi pierdem harul divin. Omul păcătos este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi nu se poate mântui. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică” (Romani 6,23). Apostolul vorbeşte despre moartea sufletească, spirituală, care este urmarea păcatului. Şi totuşi oamenii păcătuiesc, punând în pericol propria lor mântuire. Sfântul Tihon spune că: „Dulceaţa păcatului este scurtă dar moartea care o urmează este veşnică”. Diavolul lucrează în lume împotriva mântuirii 130

noastre şi ne ispiteşte în multe feluri ca să păcătuim. Voia lui Dumnezeu este alta, iată: „Precum e adevărat că eu sunt viu, tot aşa-i de adevărat că eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?” (Iezechiel 33,11). Pentru ca să ne întoarcem trebuie să ne curăţim sufletul de păcate şi să plecăm pe drumul mântuirii. Dumnezeu poate ierta păcatele. Fiul Său Iisus Hristos ne-a învăţat să cerem iertare, zicând: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12). Astăzi am să vă vorbesc despre iertarea păcatelor. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom înţelege că păcatul nu face parte din viaţa creştinului, sufletul trebuie să trăiască virtuţile creştine care duc la mântuire. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi spune că în Capernaum, în faţa lui Iisus a fost adus un slăbănog, adică un om paralizat. El nu putea să umble din cauza bolii şi a fost adus de patru oameni pe un pat. Iisus l-a vindecat în chip minunat după ce i-a iertat păcatele. „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”şi apoi i-a zis:”Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (Matei 9,6). Hristos a vindecat trupul după ce mai întâi a vindecat sufletul, iertându-i păcatele. Iertarea păcatelor este un dar de la Dumnezeu. Iertarea se acordă omului conştient că este păcătos şi îi pare rău că a păcătuit. Păcătosul care doreşte să se întoarcă la Dumnezeu, se hotărăşte să-şi îndrepte viaţa şi cere iertarea păcatelor, acela va fi iertat. „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1,9), spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Hristos a iertat păcatele slăbănogului; ale femeii păcătoase care a căutat pe Iisus şi cu lacrimi I-a spălat picioarele apoi le-a şters cu părul capului ei. „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7,47), spune Iisus celor care

o acuzau că este păcătoasă. Iertând-o, Iisus a izbăvit-o de patimile ei, a eliberat-o de păcat. Ascultaţi ce spune Sfântul Talasie Libianul: „Iertarea păcatelor este eliberarea de patimi, cine nu s-a eliberat de ele prin har, acela încă n-a primit iertare”. Hristos a iertat păcatele oamenilor din vremea Sa şi a lăsat urmaşilor Săi puterea de a ierta păcatele prin Sfânta Taină a Spovedaniei (Pocăinţa sau Mărturisirea păcatelor). A dat Sfinţilor Apostoli şi prin ei duhovnicilor, episcopi şi preoţi, puterea să dezlege păcatele credincioşilor care îşi mărturisesc păcatele cu pocăinţă şi doresc îndreptarea. „A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine le vor fi ţinute” (Ioan 20,23). La Sfântul Evanghelist Matei, citim: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18,18). Deci duhovnicul cu puterea preoţiei leagă şi dezleagă păcatele credincioşilor în Spovedanie iar Dumnezeu în cer iartă păcatele mărturisite. Omul iertat are datoria să-şi păstreze sufletul curat, iubind pe Dumnezeu şi făcând fapte vrednice de mântuire. „Iată că teai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nuţi fie ceva mai rău” (Ioan 5,14), zice Iisus slăbănogului de la lacul Vitezda pe care l-a vindecat. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă, zicând: „Dacă ai păcătuit şi Dumnezeu ţi-a iertat păcatele, primeşte iertarea şi mulţumeşte, dar nu-ţi uita păcatul, ca să-ţi înveţi sufletul să se smerească şi să nu cazi iar în păcat”. Iubiţi credincioşi şi credincioase, De iertare avem toţi nevoie pentru că toţi am păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Păcatul împovărează sufletul care nuşi găseşte liniştea dacă nu primeşte iertare. Fiecare dintre noi, periodic, în cele patru posturi din anul bisericesc, şi mai des dacă este nevoie, trebuie să ne spovedim pentru liniştea sufletului nostru. << Un copil fusese obişnuit, ca în fiecare seară, înainte de a se culca să ceară iertare mamei sale de tot ce

131

132

greşise peste zi. Într-o zi mama era grav bolnavă şi lui nu i se dădu voie să intre în camera ei. Atunci copilul se aşeză înaintea uşii şi începu să plângă cu amar. Îngrijitoarea întrebându-l de ce plânge, el îi spuse, pentru că nu este lăsat să ceară iertare mamei sale. La sfatul îngrijitoarei el scrise pe o tăbliţă tot ce greşise în ziua aceea şi o rugă pe îngrijitoare să o arate mamei sale. Îngrijitoarea luă tăbliţa cu ea în camera bolnavei şi peste câteva clipe i-o aduse înapoi. Tăbliţa era acum ştearsă; copilul acum ştiu că mama sa l-a iertat. Cât de fericit era el acum! Cât de liniştit putea el acum să doarmă! Cât de fericiţi veţi fi şi voi copiilor, când Domnul vă va ierta toate păcatele şi vă va curăţi de toată nedreptatea! El vă va ierta şi vă va curăţi, dacă voi veţi mărturisi înaintea Lui tot ce aţi greşit şi-I veţi cere iertare! Dacă mărturisim păcatele, Iisus Hristos e drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate (Cf. I Ioan 1,9) >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa,Treisute cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928, pag. 192). Asemenea acestui copil

înţelept şi noi trebuie să cerem iertare Tatălui ceresc în Taina Spovedaniei. Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu părere de rău că am păcătuit, să mărturisim toate păcatele săvârşite în faţa duhovnicului nostru şi Dumnezeu ne va ierta. Aceasta este învăţătura Bisericii pe care ne-a lăsat-o Hristos prin Sfinţii Apostoli. Iertarea păcatelor este necesară nouă tuturor, pentru că iertat de păcate sufletul devine sănătos şi poate să se mântuiască. Sfântul Apostol Pavel, preluând cuvintele Psalmistului David, spune: ”Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit!” (Romani 4,7). Aşadar, să-L căutăm pe Hristos cu credinţă şi ne vom bucura de cuvintele Lui: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9,2) Amin.

133

CREDINŢĂ ŞI MINUNI Predica din Duminica VII-a după Rusalii Evanghelia: Matei 9,27-35.

Text: << Trecând Iisus pe acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi sau deschis ochii lor >> (Matei 9,27-30).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne relatează că Iisus a vindecat în chip minunat doi orbi şi un mut. Apoi străbătând cetăţile a vindecat mulţi bolnavi şi neputincioşi. Oamenii suferinzi caută ajutor şi milă de la cei din jur. Aflaţi în apropierea lui Iisus, orbii cer milă de la El altfel decât de la oamenii obişnuiţi. Pentru ei Iisus este „Fiul lui David”, este proroc, este diferit de ceilalţi oameni. Cu siguranţă ei au auzit că Iisus a mai vindecat şi pe alţi bolnavi, de aceea insistă, intră în casă după El, cer insistent ajutor. „Credeţi că pot să fac eu aceasta?”- întreabă Iisus. Ei cred, şi răspund: „Da, Doamne!” Iisus s-a atins de ochii lor şi le-a spus: „După credinţa voastră, fie vouă!” Minunea vindecării s-a înfăptuit având la bază credinţa celor care au cerut ajutor. Ochii lor s-au luminat. După vindecare, ei L-au vestit pe Iisus în tot ţinutul acela. Au spus tuturor că Iisus are putere, ei înşişi fiind dovada puterii Lui. Convorbirea dintre Iisus şi cei doi orbi arată că între credinţa orbilor şi minunea săvârşită este o legătură evidentă. Este credinţa făcătoare de minuni. 134

Despre credinţă şi minuni am să vă vorbesc astăzi. Ascultaţi cu atenţie şi veţi înţelege că Dumnezeu face minuni în baza credinţei oamenilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Coborând de pe Muntele Taborului, după Schimbarea la Faţă, Iisus a vindecat pe un copil lunatic care era stăpânit de un demon. Ucenicii au încercat să-l vindece şi nu au putut. Au întrebat pe Iisus, zicând: ”De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Iisus le-a răspuns: „ Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17,20). Puterea credinţei face minuni. Omul trebuie să aibă credinţă curată în Dumnezeu ca puterea lui Dumnezeu să lucreze în oameni. Dacă credinţa este de suprafaţă, o credinţă formală în spatele căreia se ascunde altceva, sau este o simplă filozofie umană, aceasta nu poate dovedi puterea lui Dumnezeu. Iată ce ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 2,5). Omul nu are putere pentru că este creatură limitată în timp şi spaţiu. Cine se încrede în puterea lui pierde de fiecare dată. Omul înţelept crede cu tărie în puterea lui Dumnezeu şi se roagă lui Dumnezeu ca să-i împlinească cererile. Sfântul Ioan Gură de aur încearcă să dea o explicaţie în acest sens, şi zice: „Pe cât de sus stă cerul de pământ pe atât de măreaţă e puterea dumnezeiască de cea lumească şi încă cu mult mai presus”. Cu alte cuvinte nici nu putem compara puterea dumnezeiască cu puterea lumească, prima fiind nemărginită iar a doua limitată. Acela ce are credinţă tare în puterea lui Dumnezeu aceluia Dumnezeu îi dă putere să trăiască după credinţa sa. Pentru aceasta avem nevoie de credinţă când cerem ajutorul lui Dumnezeu. Toate rugăciunile creştinului trebuie făcute cu multă credinţă. „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22) – zice Domnul.

Când săvârşeşte minuni, Fiul lui Dumnezeu leagă minunea respectivă de credinţa persoanei care cere ajutorul, chiar dacă minunea se face pentru altă persoană. Sutaşul cere vindecarea slugii sale: „Fie ţie după cum ai crezut” (Matei 8,13), îi spune Hristos şi slujitorul se face sănătos. Femeia cananeeancă insistă rugându-L pe Iisus să-i vindece fiica stăpânită de demon. În baza credinţei puternice de care a dat dovadă femeia, Fiul lui Dumnezeu îi vindecă fiica şi îi spune: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15,28). Pe femeia cu scurgere de sânge a vindecat-o Iisus văzând credinţa ei puternică. Acesteia îi spune: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Matei 9,22) şi s-a vindecat femeia în acel moment. În Evanghelia de astăzi am auzit cuvintele Mântuitorului spuse celor doi orbi cărora le-a dat lumina ochilor: „După credinţa voastră, fie vouă” (Matei 9,29). Minunile acestea s-au înfăptuit în baza credinţei curate. Cei care au cerut mila şi ajutorul Fiului lui Dumnezeu nu s-au îndoit în credinţă, au crezut cu adevărat. Când Iisus a întrebat pe cei doi orbi dacă cred că îi poate ajuta, ei au răspuns fără ezitare: „Da, Doamne!” (Matei 9,28). Nu s-au îndoit în credinţa lor. Un exemplu de îndoială avem la Sfântul Apostol Petru care umblând pe valuri la chemarea lui Iisus, l-a prins frica şi a început să se cufunde. Iisus i-a întins mâna şi l-a salvat, dar l-a şi mustrat: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14,31). Fără credinţă nu se pot face minuni. Aflăm din Sfânta Scriptură că în cetăţile în care nu a găsit credinţă, Hristos nu a făcut minuni. Sf. Evanghelist Matei, spune că Iisus a venit în patria Sa „Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor” (Matei 13,58), iar la Sfântul Evanghelist Marcu, citim: ”Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor” (Marcu 6,5-6). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfinţii Apostoli au văzut multe minuni pe care Domnul le-a făcut în prezenţa lor. Au primit şi ei de la

135

136

Dumnezeu puterea să facă minuni. Ştim din Sfânta Scriptură că Sfinţii Apostolii au făcut multe minuni de vindecare. Sfântul Apostol Petru a înviat-o pe Tavita (cf. Fapte Ap. 9,3641); iar Sfântul Apostol Pavel a înviat pe tânărul Eutihie în cetatea Troa. (cf. Fapte Ap. 20,9-12). Putere de a face minuni au primit de la Dumnezeu şi mulţi dintre Sfinţii Părinţi şi alţi trăitori ai pustiurilor care şi-au închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu cu credinţă curată. Mai mulţi sfinţii apropiaţi vremurilor noastre sunt făcători de minuni: Sfântul Nectarie; Sfântul Ioan Rusu; Sf. Cuv. Parascheva; Sf. Muceniţă Filofteia, sunt doar câţiva dintre sfinţii la care aleargă credincioşii cu credinţă şi cu evlavie cerând ajutorul lor. În catedrala mitropolitană de la Timişoara avem pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului şi grabnic ajutător al celor ce-l caută cu credinţă. Şi ca să vedeţi că Dumnezeu face minuni în Biserica Sa, am să închei cu o minune a zilelor noastre. Aici în Biserica noastră cu treisprezece ani în urmă a venit o tânără foarte tulburată plângând cu amar. O cheamă Valentina şi este din Lugoj. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Abia a putut vorbi. Mi-a spus că este însărcinată şi fiind bolnavă de epilepsie doctorii vor să-i provoace avort, altfel nu poate naşte un copil sănătos, sau moare la naştere. Pe perioada sarcinii nu avea voie să ia tratamentul pentru epilepsie fără de care era în pericol viaţa ei. Era hotărâtă să suporte orice consecinţe dar nu acceptă avortul. Credea că Dumnezeu şi Maica Domnului o vor ocroti. Era neclintită în credinţa că Dumnezeu nu o va părăsi. Din biserică a plecat hotărâtă să se jertfească pentru copilul ei. Astăzi copilul ei este frumos şi sănătos, urmează şcoala iar ea după naştere s-a însănătoşit de epilepsie. Iată puterea credinţei. Ce putem spune decât „Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne, Dumnezeule” (Apocalipsa 15,3) Amin.

137

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE Predica din Duminica VIII-a după Rusalii Evanghelia: Matei 14,14-22.

Text: << Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii >> (Matei 14,19-21). Iubiţi credincioşi şi credincioase, La ieşirea din pământul Egiptului poporul evreu a flămânzit. Ne având ce mânca au cârtit împotriva lui Dumnezeu. Moise s-a rugat pentru ei şi Dumnezeu le-a trimis pâine sub formă de mană cerească. „Şi văzând fii lui Israel au zis unii către alţii: Ce-i asta? Că nu ştiau ce-i. Iar Moise le-a zis: Aceasta-i pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi” (Ieşirea 14,15). Cu această pâine cerească Dumnezeu a salvat poporul de la moarte. La plinirea vremii a venit în lume Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu în mod special pentru poporul evreu, a venit pentru tot neamul omenesc ca să-l salveze de la moarte. El aduce lumii pâinea cea vie, oferind ca hrană spirituală Trupul Său iar Sângele Său ca băutură pentru viaţa veşnică. „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine după Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6,35), 138

zice Domnul. Această hrană spirituală este Sfânta Împărtăşanie. Despre Sfânta Împărtăşanie, una dintre cele şapte Taine ale Bisericii am să vă vorbesc astăzi. Luaţi aminte că această Sfântă Taină instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este condiţie pentru mântuirea sufletului. Dumnezeu să ne ajute să înţelegem Tainele lui Hristos şi să ne împărtăşim cu vrednicie. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie pe care aţi auzit-o astăzi ne vorbeşte despre minunea înmulţirii pâinilor. Iisus se afla în Galileea, aproape de Marea Tiberiadei. Mulţimile L-au înconjurat cu dragoste, ca de fiecare dată. Doreau să-L asculte. Erau acolo ca la cinci mii de familii pentru că Evanghelistul consemnează „ca la cinci mii de bărbaţi afară de femei şi de copii”. Toţi au stat lângă Iisus şi nu se săturau de învăţătura Lui. S-a făcut seară şi oamenii nu au mâncat. Îşi hrăneau sufletele cu învăţătura lui Hristos. Ucenicii Îi cer să sloboadă mulţimile să meargă în satele din împrejurimi ca să caute ceva de mâncare, iar Iisus le spune: „Daţi-le voi să mănânce”. Nu aveau cu ce să sature mii de oameni. Numai la un copilaş s-au găsit cinci pâini şi doi peşti. Era puţin. Apostolii aduc lui Iisus cele cinci pâini şi doi peşti. Iisus le înmulţeşte minunat şi satură mulţimile. „Poruncind mulţimilor să se aşeze pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi frângând a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline” (Matei 14,19-20). Ce minune! Din cinci pâini au mâncat mii de oameni, s-au săturat şi au mai rămas douăsprezece coşuri de fărâmituri. Greu de înţeles pentru mintea omului dar uşor pentru sufletul curat care crede în puterea lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta stă minunea. Cele înţelese de mintea omenească sunt lucruri fireşti, obişnuite şi pe înţelesul tuturor; minunea, însă, nu poate fi pătrunsă de raţiune, ea se înţelege numai prin

credinţă. Minunea înmulţirii pâinilor ne aminteşte de un alt moment important din viaţa şi activitatea Mântuitorului, acela al Cinei de Taină. Aflându-Se între Ucenicii Săi în foişorul casei lui Marcu, cu câteva zile înainte de Sfânta Jertfă, Iisus a luat pâinea, a mulţumit Tatălui, a frânt-o şi a dat-o Ucenicilor. Iată ce ne spune Sfânta Evanghelie: „Luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22,19-20). Trupul lui Hristos este mâncare pentru viaţa veşnică şi Sângele Lui băutură mântuitoare. Acesta este momentul instituirii Sfintei Taine a Împărtăşaniei, pe care teologii o numesc Euharistie iar credincioşii o numesc Cuminecare. „Sfânta Împărtăşanie este Taina prin care credincioşii primesc, sub chipul pâinii şi a vinului, însuşi Trupul şi însuşi Sângele Domnului” (ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ

139

140

CREŞTINĂ ORTODOXĂ, Bucureşti 1952, pag. 180); Pentru aceasta a zis Domnul: „Eu sunt pâinea vieţii”. Pâinea este hrana

trupului care asigură viaţa omului pe pământ. Hrana sufletului este Hristos care asigură oamenilor viaţa veşnică. Pentru aceasta S-a numit pe Sine „Pâinea vieţii” sau „pâinea care s-a pogorât din cer”. În Sfânta Liturghie, Duhul Sfânt se pogoară şi preface pâinea în Trupul lui Hristos şi vinul se preface în Sângele lui Hristos. Trupul şi Sângele Domnului este hrana sufletului pentru viaţa de veci. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53) zice Domnul. Sfânta Împărtăşanie este condiţie pentru mântuire. Iubiţi credincioşi şi credincioase Fiecare credincios al Bisericii trebuie să se împărtăşească dacă doreşte să-şi mântuiască sufletul. În fiecare Duminică şi în sărbători, la Sfânta Liturghie, credincioşii sunt chemaţi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Cu Potirul

în mâini, slujitorii Sfintelor Altare cheamă credincioşii, zicând: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Credincioşii pregătiţi duhovniceşte vin să primească hrana spirituală pentru veşnicie. Aceasta a poruncit Iisus când a instituit Euharistia şi a zis: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”. Sfânta Biserică, purtătoarea de grijă pentru mântuirea credincioşilor, ne învaţă cum trebuie să ne pregătim sufletul pentru Sfânta Împărtăşanie. Porunca a patra a Bisericii ne învaţă „Să ne spovedim şi să ne cuminecăm în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, dacă nu putem, cel puţin odată pe an, în postul Sfintelor Paşti” (ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, Bucureşti 1952, pag. 410). Calendarul bisericesc consemnează cele patru posturi de peste an: Postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul Adormirii Maicii Domnului şi postul Naşterii Domnului, ca perioade de pregătire duhovnicească a tuturor credincioşilor. Aceasta este o normă minimă pentru trăire duhovnicească dar credincioşii se pot împărtăşi cât mai des şi ori de câte ori simt nevoia comuniunii cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă cum trebuie să ne pregătim pentru a primi Trupul şi Sângele Domnului: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea, cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11,28-29). Aşadar, cu post şi cu rugăciune, cu credinţă şi cu fapte bune, să ne curăţim sufletul de păcate prin Spovedanie, să ne ostenim a primi cu vrednicie Trupul şi Sângele Domnului, ascultând învăţătura Sfântul Evanghelist Ioan, care zice: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (Ioan 6,27) Amin.

141

IISUS HRISTOS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU Predica din Duminica IX-a după Rusalii Evanghelia: Matei 14,22-34.

Text: << Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. >> (Matei 14,33). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Toată învăţătura Sfintei Scripturi şi în special Noul Testament, ne dau suficiente dovezi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Contemporanii lui Iisus care L-au cunoscut ştiau că este fiul Mariei, alţii chiar Îl considerau fiul lui Iosif. Deşi proorociile erau cu trimitere la Mesia, adică trimisul lui Dumnezeu, cei din jurul lui Iisus nu ştiau că Mesia a venit şi este între ei. „Au nu este acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi fraţii lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile lui au nu sunt toate la noi?” (Matei 13,55-56) - ziceau iudeii după ce ascultau învăţăturile Lui. Ei Îl cunoşteau din familia în care a trăit în Nazaret. Teslarul Iosif avea patru copii din căsătoria sa cu Salomeea, nepoată de frate a preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Era familia în care Sfânta Fecioară Maria L-a crescut pe Iisus. Sfintele Evanghelii ne arată că erau şi oameni care vedeau în Iisus un om al lui Dumnezeu, ascultând învăţăturile Lui şi văzând minunile pe care le-a făcut. Femeia samarineancă la fântâna lui Iacov I-a spus: Doamne, văd că tu eşti prooroc” (Ioan 4,19). Cei doi orbi pe care i-a vindecat Iisus, strigau după El: „Miluieşte-ne pe noi, 142

Fiule al lui David!” (Matei 9,27). Aceşti oameni nu cunoşteau Tainele lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Matei: ”Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1,18). Iisus nu era frate cu fiii lui Iosif, erau verişori dar crescuse în casă cu ei. Trebuie precizat că în limba evreiască nu este cuvântul verişori, ei numindu-se fraţi. Pentru ca să înţelegeţi mai bine acest lucru, vă spun că şi în limba rusă este la fel; cuvântul „brat” înseamnă frate; „pervâi brat” este verişorul de gradul întâi, iar „vtorâi brat” este verişorul de gradul doi. Iisus nu este fiul lui Iosif şi frate cu copiii lui. Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Despre acest adevăr de credinţă vreau să vă vorbesc astăzi. Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne întărească credinţa ca niciodată să nu ne îndoim a crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru mântuirea noastră. Iubiţi credincioşi şi credincioase, De două mii de ani, credincioşii Bisericii mărturisesc credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. ” (Cred ) Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul de credinţă, art. 2). În continuare, mărturisim că este Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl din veşnicie; S-a întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt şi S-a făcut om; S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor; a murit răstignit pe Cruce; a înviat din morţi a treia zi; S-a înălţat la Cer; şi, va veni a doua oară pe pământ ca Judecător al lumii (articolele 3-7). Această normă de credinţă, este formulată de 318 episcopi din lumea creştină la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, anul 325. Ea este obligatorie pentru toţi creştinii. La temelia acestei învăţături mântuitoare nu pot sta decât dovezi biblice, Biblia fiind revelată de Dumnezeu. Iată câteva dintre textele care vorbesc despre dumnezeirea lui Iisus. Arhanghelul Gavriil îi binevesteşte Sfintei Fecioare Maria că va naşte pe

Fiul lui Dumnezeu: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). Acest adevăr l-a înţeles Sfânta Fecioară Maria, apoi Dreptul Iosif, dar contemporanii lui Iisus nu au putut înţelege decât în măsura în care, stând aproape de El au cunoscut viaţa şi învăţătura Sa şi au fost martori la minunile pe care le-a săvârşit. Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului a predicat la Iordan despre venirea lui Iisus şi a zis: „Eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,34). Misiunea lui era ca să proorocească venirea Mântuitorului şi pregătea poporul să-L întâmpine pe „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Aflându-Se cu ucenicii în părţile Cezareii lui Filip, Iisus i-a întrebat, zicând: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Apostolii I-au spus ce cred oamenii: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.” Atunci i-a întrebat pe ei: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Răspunsul a venit de la Sfântul Apostol Petru: ”Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (Matei 16,13-16). Petru Îl cunoştea cu adevărat pe Iisus, oamenii nu puteau să ştie tot ce ştiau Sfinţii Apostoli care au lăsat toate şi L-au urmat pe Iisus. Sutaşul împreună cu ostaşii care au păzit mormântul lui Iisus în noaptea Învierii „văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27,54). Şi Tatăl ceresc a adeverit că Iisus este Fiul Său, la Botez. În momentul Botezului, Duhul Sfânt S-a pogorât peste capul lui Iisus iar Tatăl a grăit din cer: ”Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3,22). Apoi, la Schimbarea la Faţă pe Muntele Taborului, un nor luminos a umbrit Muntele şi un glas din nor s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17,5). Era glasul Tatălui Ceresc. Însuşi Iisus, vorbind oamenilor spune despre Sine: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât

143

144

numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11,27), În Ghetsimani, Iisus se roagă Tatălui ceresc, zicând: „Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească” (Ioan 17,1). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Scriptură este plină de mărturii, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Am să vă mai aduc o singură mărturie. Când Iisus vrea să vindece pe cei doi demonizaţi din Gadara, diavolii strigă cu disperare: „Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8,29). Şi Diavolii ştiu că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Ei nici nu au nevoie să creadă pentru că ştiu adevărul şi se cutremură în faţa lui Iisus. Acum urmează întrebarea firească: Poate omul să nu creadă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Cel care nu crede se postează mai prejos decât diavolii, şi atunci cum se poate mântui? Credinţa în Dumnezeu este una dintre condiţiile mântuirii sufletului. Nu este suficientă numai credinţa. Ea trebuie însoţită de harul lui Dumnezeu şi de fapte bune. Prin aceasta ne deosebim de diavolii care au strigat la Iisus. Ei au credinţă dar nu au harul lui Dumnezeu şi nu fac fapte bune, ei lucrează împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mântuirii oamenilor. Cunoscând acest adevăr de credinţă atât de important pentru mântuirea noastră, zilnic să ne rugăm lui Dumnezeu, să împlinim voia lui Dumnezeu şi să facem fapte bune pentru mântuirea sufletului. Curăţindu-ne sufletul de păcate prin Spovedanie, să ne împărtăşim cât mai des cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind cu credinţă:”Cred Doamne, şi mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” Amin (Rugăciunea de la Împărtăşanie).

145

PUTEREA RUGĂCIUNII Predica din Duminica X-a după Rusalii Evanghelia: Matei 17,14-23.

Text: << Apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis deosebi: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă…Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. >> (Matei 17,19 şi 21). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În viaţa noastră de zi cu zi, suntem încercaţi de multe ispite şi necazuri. Trăim câteva zile de bucurie, cu linişte în suflet şi imediat totul se schimbă şi vin zile care ne tulbură liniştea. Nimeni nu a trăit în lume numai cu bucurii fără să guste şi din cupa amarului. Întreaga viaţă oscilează între bine şi rău, fără voia noastră, ceea ce dovedeşte că puterea aparţine lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim în rugăciunile noastre pentru tot binele de care ne bucurăm şi tot lui Dumnezeu trebuie să-I cerem ajutorul când suntem în necazuri şi în suferinţă. Rugăciunea face parte din viaţa fiecărui credincios şi nu ne putem lipsi de ea nici la bine nici la rău. Ea este hrana zilnică a sufletului nostru. Astăzi vom vorbi despre puterea rugăciunii. Veţi înţelege ce importantă este rugăciunea pentru viaţa creştinului şi câtă putere aduce rugăciunea în sufletul credinciosului care se roagă. 146

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Să vedem ce ne învaţă Sfânta Biserică. Sfântul Evagrie Monahul, călugăr cu multă învăţătură şi adâncă trăire duhovnicească în secolele III-IV, spune că: „Rugăciunea este ridicarea minţii şi a voii noastre către Dumnezeu. Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu…(Căci) cel ce iubeşte pe Dumnezeu deapururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaş” practică permanentă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5,17). Pe lângă aceasta, ei au studiat rugăciunea şi ne-au lăsat învăţături folositoare pentru suflet. Învăţăturile lor sunt precise şi clare şi în acelaşi timp actuale deşi au fost spuse în urmă cu mai mult de un mileniu şi jumătate. Ridicarea minţii şi a voinţei către Dumnezeu, înseamnă odată ruperea de această lume în înţeles spiritual şi dăruirea totală lui Dumnezeu. Sfântul Nil Sinaitul ne învaţă, zicând: „PrimeşteL pe dătătorul de Lege, Dumnezeu şi El te va primi pe Tine când te rogi”. Deci, în rugăciune omul este în relaţie directă cu Dumnezeu, Creatorul său. Este un lucru minunat. Tu omule vorbeşti cu Dumnezeu prin rugăciune. Fericitul Augustin spune că: „Rugăciunea este cheia cerului; se înalţă rugăciunea şi se coboară îndurarea lui Dumnezeu”. Fără relaţia cu Dumnezeu omul nu poate căuta veşnicia. Rămâne lipit de acest pământ cu toate ale acestei lumi trecătoare. Nu se poate desprinde de această lume ca să-şi înalţe sufletul la cer. Sufletul are nevoie de rugăciune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Rugăciunea este trebuitoare sufletului ca răsuflarea trupului”. Rugăciunea dă viaţă sufletului, întreţine dragostea faţă de Dumnezeu, întăreşte nădejdea mântuirii şi dă putere credinciosului să se ridice de la pământ la cer. Sfântul Ioan Gură de Aur care se ruga mult şi ducea o viaţă duhovnicească exemplară, apreciază că „nimic nu-i mai dulce ca rugăciunea”.

Sfinţii Apostoli s-au rugat mult şi au dobândit puterea facerii de minuni. Ei îndeamnă pe creştini să se roage. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii din Tesalonic să se roage neîncetat (cf. I Tesaloniceni 5,17), apoi le spune: „Rugaţi-vă pentru noi” (II Tesaloniceni 3,1). Acelaşi Apostol învaţă pe creştinii din Colose: „Stăruiţi în rugăciune, fiţi treji în ea cu mulţumire, rugându-vă totodată şi pentru noi” (Coloseni 4,2-3), iar pe ucenicul său Timotei îl îndeamnă să facă rugăciuni pentru toţi (Cf. I Timotei 2,1). Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „Fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciune” (I Petru 4,7). Toţi Apostolii s-au rugat şi au îndemnat credincioşii la rugăciune pentru că aşa ia învăţat Hristos. Ei au fost martorii Rugăciunii lui Iisus pe Muntele Taborului (cf. Matei 17,1-13); Iisus S-a rugat în Grădina Ghetsimani (cf. Ioan 17,1-26); a învăţat pe ucenicii Săi cum să se roage, spunând rugăciunea Tatăl nostru (cf. Matei 6,7-13); a spus Pilda vameşului şi a fariseului, învăţându-ne cum trebuie să ne rugăm (cf. Luca 18,10-14); a vorbit despre puterea rugăciunii (cf. Matei 7,7-8 şi Ioan 16,2324). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o nouă minune pe care Hristos a făcut-o în Galileea. Coborând de pe Muntele Taborului Iisus este întâmpinat de un tată necăjit care strigă: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Matei 17,15). Suferinţa tatălui îl determină să se roage cu putere, să creadă că Iisus îl poate ajuta, să nădăjduiască în vindecarea fiului bolnav. Au încercat ucenicii lui Iisus să-l vindece dar nu au putut. Trebuia izgonit diavolul care pusese stăpânire pe viaţa copilului. În ce stătea puterea împotriva diavolului, ne spune chiar Hristos: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17,21). Postul şi rugăciunea apropie pe om de Dumnezeu. Dumnezeu dă putere omului care posteşte şi se roagă. Nu oamenii au putere , oamenii lui Dumnezeu primesc putere,

147

148

(ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, Bucureşti

1952, pag. 232). Pentru Sfinţii Părinţi, rugăciunea a fost o

devin lucrători cu puterea lui Dumnezeu. De aceea Sfinţii Apostoli când au săvârşit minuni au spus de fiecare dată:”În numele lui Iisus” sau „cu puterea lui Dumnezeu”. Erau conştienţi că fără Hristos ei nu pot face nimic iar cu Hristos fac minuni. Pentru aceasta ei sunt în permanentă legătură cu Hristos prin rugăciune. Am să vă spun o istorioară din care este evidentă puterea rugăciunii. << Un părinte necredincios, ca să oprească pe fiul său credincios de a se mai ruga lui Dumnezeu, l-a provocat să aleagă între dânsul şi între Dumnezeu. Fiul său îi mărturisi, că nu se poate despărţi de Dumnezeu. Fu atunci provocat de tată, ca să părăsească imediat casa părintească. Când trecea trist pragul casei, se mai întoarse către tatăl său şi îi ceru voie să se roage pentru părinţii săi. El îngenunchie pe prag şi se ruga cu atâta insistenţă pentru părinţi, că părinţii lui se emoţionară şi îngenunchiară şi ei şi nu-l lăsară să se îndepărteze de la dânşii.>> (Dr. Grigorie Gh. Comşa,TREI SUTE CINCIZECI DE

IARTĂ CA SĂ FII IERTAT Predica din Duminica XI-a după Rusalii Evanghelia: Matei 18,23-35.

Text: << Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? >> (Matei 18,32-33).

PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928,

pag.311). Dacă acest copil ar fi plecat nu ar fi schimbat nimic

în gândirea tatălui său. Rugându-se cu dragoste lui Dumnezeu pentru părinţii săi care-l alungau de acasă, i-a impresionat, chiar şi ei au îngenunchiat pentru că Dumnezeu prin rugăciunea curată a fiului lor, le-a luminat mintea şi le-a încălzit inima. Iată cum se împlinesc cuvintele Mântuitorului “Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22). Aceasta este puterea rugăciunii. Să ne rugăm cu credinţă adevărată, cu sinceritate şi cu dragoste de Dumnezeu, convinşi fiind că fără Dumnezeu nu putem face nimic iar cu Dumnezeu, prin rugăciune şi post vom avea putere chiar şi împotriva diavolului. În tot timpul şi peste tot să avem în minte şi în inimă rugăciunea: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” Amin (Rugăciunea minţii).

149

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Omul este creat de Dumnezeu ca să trăiască în societate, ca fiinţă sociabilă. De la început Dumnezeu a spus: „Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2,18). După ce făcut pe Adam şi pe Eva, Dumnezeu le-a lăsat toată creaţia Sa să o folosească şi le-a poruncit: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1,28). Aşa a luat naştere prima familie. Au apărut şi primii copii, Cain şi Abel şi odată cu ei şi primele conflicte şi neînţelegeri. Rezultatul îl cunoaşteţi, Cain a omorât pe fratele său Abel. Dragostea şi armonia între persoane a fost înlocuită cu ura şi cu răzbunarea. În aceste împrejurări a venit pedeapsa lui Dumnezeu pentru ucigaşul Cain. Dumnezeu vrea o lume a păcii, a înţelegerii între oameni, a bucuriei, bazată pe dragoste. Iubirea faţă de Dumnezeu nu o putem exprima altfel decât iubind pe semenii noştri. Şi acolo unde este dragoste acolo este şi iertare. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung 150

rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13,4-7). Cine are dragoste iartă cu uşurinţă greşelile oamenilor. Astăzi vom vorbi despre iertarea semenilor noştri. Ascultaţi ce importantă este iertarea pentru propria noastră mântuire. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Apostol Petru Îl întreabă pe Iisus: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.” (Matei 18, 21-22). Pentru a–i lămuri cu privire la iertarea aproapelui, Iisus Hristos spune Pilda celor doi datornici. Primul, datora stăpânului său zece mii de talanţi, o sumă foarte mare pe care nu avea de unde să o înapoieze. Stăpânul voind să-şi recupereze suma a hotărât să-l vândă ca rob împreună cu tot ce avea în proprietate. A căzut datornicul în genunchi şi-l ruga să-l mai îngăduie un timp şi îi va înapoia toată datoria. Stăpânul s-a milostivit de el şi i-a iertat toată datoria. La rândul său, datornicului care a fost iertat, alt slujitor, îi datora suma de o sută de dinari, sumă foarte mică. Nici acest slujitor nu avea de unde să-i înapoieze datoria şi-l ruga să-l mai îngăduie un timp. Slujitorul care a primit iertare pentru o sumă foarte mare de la stăpânul său, nu a vrut să ierte pentru o sumă foarte mică pe cel care era slujitor ca şi el. Pentru că nu i-a înapoiat o sută de dinari l-a băgat la închisoare. Chemându-l la sine, stăpânul i-a spus: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei 18,32-33). Supărat stăpânul l-a dat pe mâna chinuitorilor până îi va plăti toată datoria. Iisus ne spune

morala acestei pilde: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, fiecare fratelui său, din inimile voastre” (Matei 18,35). Se înţelege din această morală că cel care primeşte iertare este dator să ierte la rândul lui. Altfel spus, să iertăm pe aproapele nostru dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. Pilda rostită de Iisus se referă la o datorie materială, mai precis la bani, pentru ca ascultătorii să înţeleagă mai uşor învăţătura. Sfântul Apostol Petru L-a întrebat pe Învăţătorul: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?”, nu s-a referit la datoriile materiale. Iisus nu confundă lucrurile ci le simplifică pentru a fi mai uşor înţelese. Iertarea datoriilor materiale pentru oamenii necăjiţi este un ajutor în care se reflectă dragostea sub formă de milă. Este şi aceasta o faptă bună care ajută oamenii în viaţa pământească, pentru nevoile vieţii trecătoare. Ajutând pe aproapele faci acte de milostenie, fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Iertarea la care se referea Sfântul Apostol Petru este de altă natură. El se referă la greşelile, nedreptăţile şi răutăţile pe care oamenii le fac faţă de semenii lor. Ei sunt vinovaţi pentru faptele lor, dar noi nu avem dreptul să-i judecăm, singurul Judecător este Hristos. După învăţătura Mântuitorului creştinii sunt datori să-i iubească şi pe duşmanii lor. „Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5,44-45). Aceasta se poate face prin iertare. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel spunând efesenilor: „Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungărăbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire.” (Efeseni 4,2) Iubiţi credincioşi şi credincioase, Prin Sfânta Taină a Spovedaniei , înaintea duhovnicului, cerem iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele săvârşite. Iertarea noastră înaintea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care o acordăm noi semenilor noştri. Trebuie să-i iertăm pe toţi care au greşit faţă de noi;

151

152

să cerem iertare tuturor faţă de care am greşit noi şi abia după aceea să păşim în scaunul Spovedaniei ca să cerem iertare de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aşa rostim în rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12). Apoi Iisus zice: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, iertava şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14-15). Iertarea uşurează sufletul creştinului şi îl apropie de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „atunci când tu ierţi pe fratele tău, prin aceasta imiţi pe Dumnezeu şi te asemeni cel mai mult cu El”. Ostenelile creştinului, rugăciunea şi postul ajută numai pe cel care iartă pe toţi şi nu mai poartă duşmănie în suflet. << Se întâlnesc odată doi credincioşi, care, vorbind despre felul cum trebuie să preamărim pe Dumnezeu, unul zise celuilalt: prietene, de când am ajuns la credinţă n-am mai pus în gură din carnea vreunei vietăţi…Celălalt zise: eu, prietene, de când am ajuns la credinţă, nu mi-am îngăduit să mă culc nici într-o seară mai înainte de a mă fi împăcat cu cel ce avea ceva împotriva mea, şi nici n-am putut dormi până nu m-am dus şi m-am împăcat cu cel împotriva căruia aveam eu ceva…>> (Al. Lascarov Moldoveanu, CARTE CU PILDE, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti 1940, pag.108).

Iertarea este o virtute care are mare importanţă pentru viaţa tuturor creştinilor. Acolo unde este iertare dispare ura şi se sălăşluieşte iubirea; dispare cearta şi se instaurează pacea; răutatea este înlocuită cu bunătatea iar convieţuirea între fraţi este bineplăcută lui Dumnezeu. Să iertăm pentru ca să fim iertaţi de Dumnezeu. „Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit” (Romani 4,7) Amin.

153

OBSTACOLELE MÂNTUIRII Predica din Duminica XII-a după Rusalii Evanghelia: Matei 19,16-26.

Text: << Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Învăţătorule bun, ce bine voi face, ca să am viaţă veşnică? >> (Matei 19,16). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cea mai mare şi cea dintâi datorie a creştinului în această viaţă vremelnică este grija pentru mântuirea sufletului. Toate celelalte vin în sprijinul omului ca să poată să-şi îndeplinească scopul final, mântuirea. Sufletul este cea mai mare valoare pe care a primit-o omul de la Dumnezeu şi nimic nu-l poate egala. „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,3637), zice Mântuitorul. „Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 3). Ea se realizează numai conlucrând cu harul lui Dumnezeu prin credinţă şi fapte bune. Acestea trei: harul divin, credinţa şi faptele bune sunt condiţiile mântuirii sufletului. Harul lui Dumnezeu îl primesc gratuit toţi creştinii botezaţi în Biserica lui Hristos iar credinţa şi faptele bune sunt contribuţia credinciosului. Dacă Dumnezeu a oferit 154

omului harul mântuitor, diavolul prin multe şi felurite ispite, lucrează împotriva mântuirii, pentru pierderea sufletului prin moarte spirituală. Omul de multe ori neglijează harul lui Dumnezeu şi primind ispitele păcătuieşte împlinind voia celui rău. “Intraţi pe poarta cea strâmtă căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7,13-14), zice Mântuitorul Iisus Hristos. Voi încerca astăzi să vă vorbesc despre obstacolele care stau în calea mântuirii sufletului. Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ferească de toate ispitele lumeşti, ca să trăim duhovniceşte după învăţătura Evangheliei şi să dobândim viaţa veşnică. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre un tânăr care se interesa de mântuirea sufletului. Tânărul era foarte bogat. Acesta a venit la Iisus şi a întrebat: „Învăţătorule bun, ce bine voi face, ca să am viaţă veşnică? ” (Matei 19,16). Răspunsul lui Iisus a fost precis şi clar: ”De vrei să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 19,17-19). Poruncile dumnezeieşti nu-i erau străine tânărului bogat. Nu numai că le cunoştea dar le-a şi împlinit. Iată ce spune el lui Iisus: „ Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” (Matei 19,20). Iisus, ştiindu-l bogat i-a dat următorul sfat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19,21). Credeţi că tânărul care voia să se mântuiască a primit cu bucurie sfatul lui Iisus? Dimpotrivă, s-a întristat şi a plecat de lângă El. Dovadă că i-a fost mai uşor să ţină poruncile decât să se despartă de averile sale. Averea lui a devenit obstacol în calea desăvârşirii sale. A renunţat la mântuire, a renunţat la

Hristos dar nu a putut renunţa la averile sale vremelnice pe care tot trebuie să le părăsească odată cu moartea sa. Sfinţii Apostoli au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. După plecarea tânărului bogat, Iisus a spus Apostolilor Săi: „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19,23-24). Această învăţătură trebuie bine înţeleasă pentru a nu face confuzii, pentru că aceste cuvinte sunt clare şi adevărate. Au fost persoane bogate care la auzul acestor cuvinte au deznădăjduit înţelegând că Iisus este împotriva bogaţilor sau că bogaţii nu se pot mântui. Nu este adevărat acest raţionament. Iisus l-a primit pe Zaheu Vameşul, a intrat în casa lui şi a vestit mântuirea casei acestuia. Zaheu vameşul era foarte bogat şi nu a ţinut toate poruncile cum am auzit că le-a ţinut tânărul bogat din Evanghelie. Care credeţi că era diferenţa dintre cei doi? Tânărul bogat a preţuit mai mult averea decât mântuirea sufletului, pe care de altfel o dorea, dovadă fiind întrebarea pusă lui Iisus. Zaheu era gata să renunţe la averi de bucurie că a găsit pe Iisus. Ştia că a agonisit averea în mod vinovat şi era dornic să-şi uşureze sufletul de această povară. Iată doi bogaţi, Zaheu vameşul se mântuieşte pentru că preţuieşte sufletul iar tânărul bogat preţuind averea pierde mântuirea. Din acest motiv a spus Iisus că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor, nu a spus că un bogat nu se poate mântui. Privitor la cămilă, dacă poate trece prin urechile acului, să ştiţi că poate, dar mai greu. Nu este vorba de acul de cusut. Este vorba de strunga prin care trec oile la stână pentru a fi mulse. Acel loc strâmt este numit ac. Cămila fiind mai mare decât o oaie va trece foarte greu prin strungă dar dacă este mai slabă şi forţează puţin reuşeşte să treacă. Iată că Iisus nu a spus deşertăciuni, lucruri care nu se pot împlini, El a spus un adevăr, ţinând cont de faptul că lăcomia, zgârcenia, mândria şi multe păcate grele, nu lasă pe om să se despartă de avuţiile sale. Bogăţia devine obstacol în calea mântuirii.

155

156

Iubiţi credincioşi şi credincioase, <<Un înţelept englez (Dr. Johnson) a zis prietenului său, pe când se plimbau prin parc:”Ah” Prietene, aceste lucruri ne fac moartea mai dureroasă”. Aceste lucruri se pot înţelege despre toate plăcerile lumeşti. Moartea ne este cu atât mai dureroasă cu cât nimiceşte o viaţă mai plină de plăceri lumeşti şi mai lipsită de neajunsuri >> (Dr. Grigorie

ROADE VREDNICE PENTRU MÂNTUIRE Predica din Duminica XIII-a după Rusalii Evanghelia: Matei 21,33-44.

Gh. Comşa,TREI SUTE CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928, pag. 16). Plăcerile lumeşti ca şi

bogăţia sunt obstacole în calea mântuirii. Ispita plăcerilor generează o mulţime de păcate, ca: egoismul, beţia, drogurile, desfrânarea, orgoliul, mândria şi multe alte păcate pierzătoare de suflet. Oamenii care caută plăcerile lumeşti nu preţuiesc bucuriile duhovniceşti. De aceea înţeleptul din istorioara pe care v-am povestit-o spune că plăcerile fac moartea mai dureroasă.. Cel care trăieşte în bucurie duhovnicească moare liniştit, ştie că se întâlneşte cu Hristos şi aceasta se întâmplă numai prin moarte. Cel care trăieşte în plăcerile lumeşti, înţelege prin moarte despărţirea de această lume trecătoare în care, în mod obsesiv şi-a căutat fericirea în plăcerile lui. În vreme ce omul duhovnicesc vede prin moarte un câştig, omul lumesc vede prin moarte o pierdere. Obstacole în calea mântuirii sunt toate păcatele pe care le săvârşim în această viaţă. Ele ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne leagă sufletul de acest pământ pe care suntem simpli călători, o perioadă de timp. Numai trăind după învăţătura Evangheliei lui Hristos, practicând virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi toate virtuţile morale, ne vom încadra pe calea îngustă şi vom trece prin poarta strâmtă a mântuirii. Viaţa noastră va avea un sens pe pământ şi sufletul nostru va avea valoare, înaintea lui Dumnezeu. Nu este greu dacă vom urma pe Hristos, căci El a zis: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33) Amin.

157

Text: << De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei >> (Matei 21,43). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Vechiul Testament, Proorocul Isaia la capitolul cinci vorbeşte despre via cea neroditoare. Este o vie pe care stăpânul a iubit-o mult, a sădit-o pe un loc mănos, a îngrijit-o cu hărnicie, a păzit-o cu multă grijă şi aştepta să-i rodească struguri de calitate. Contrar aşteptărilor sale, via a rodit aguridă. Supărat, stăpânul a hotărât să o distrugă şi să lase locul pustiu, pentru că via lui nu a adus rodul pe care l-a aşteptat. Relatarea despre via neroditoare nu este o poveste spusă la întâmplare. Proorocul Isaia lămureşte proorocia sa, zicând: „Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt zidirea sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără de păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-i rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.” (Isaia 5,7). Nu este singurul loc din Scriptură unde lumea este asemănată cu o vie, nici singurul profet care face asemenea profeţii. Tot proorocul Isaia spune despre 158

Israel:“În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei celei mai alese: Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte, ca să nu o vatăme nimeni” (Isaia 27,2.3). În proorociile lui Ieremia, Israelul este privit ca o vie minunată sădită de Dumnezeu, dar, care, s-a schimbat în viţă sălbatică. “ Te sădisem ca pe o vie minunată şi de cel mai bun soi. Cum te-ai schimbat şi teai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?” (Ieremia 2,21). Proorocul Osea spune că „Israel a fost o vie mănoasă, care aducea rod din belşug” (Osea 10,1), dar s-a schimbat, făcându-şi altare pentru idoli şi şi-a atras pedeapsa lui Dumnezeu. Roadele poporului lui Israel nu au fost plăcute lui Dumnezeu. Prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, lumea a devenit „Israelul cel nou”, altă vie a lui Dumnezeu pe care a încredinţat-o Fiului Său ca să o ducă la desăvârşire şi să o mântuiască. Este suficient să ne amintim binecuvântarea arhierească la Sfânta Liturghie şi vom înţelege rostul acestei lumi. Cu lumânări aprinse, arhiereul binecuvântează poporul cu dicherul şi tricherul, zicând: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a zidit-o Dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”. Cum trebuie să rodească această vie pentru ca Dumnezeu să o desăvârşească? Să aducă rod bineplăcut lui Dumnezeu. Astăzi vom vorbi despre roadele vrednice pentru mântuirea sufletului. Acestea sunt faptele bune. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mântuirea sufletului este acelaşi lucru cu dobândirea Împărăţiei cerului, aşa cum pierderea mântuirii este tot una cu osândirea sufletului la chinurile veşnice ale iadului. Atât Împărăţia cerului cât şi iadul sunt răsplata, mai precis, consecinţa vieţii trăite pe pământ. Cei care trăiesc viaţa duhovniceşte în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, cu credinţă şi cu nădejdea mântuirii, aceia fac roade vrednice de mântuire şi vor dobândi viaţa veşnică, Raiul. Oamenii care trăiesc în păcate, dau frâu liber patimilor şi făptuiesc

fărădelegi, aceia nu sunt vrednici de Hristos şi vor avea parte de osânda veşnică, iadul. Roadele vieţii omului sunt faptele sale. Aceste fapte pot fi: fapte bune, care, nu numai că sunt necesare dar sunt condiţie pentru mântuire, alături de harul divin şi credinţa în Dumnezeu sau, fapte rele care sunt împlinirea voii diavolului, păcatele, acestea vor osândi sufletul la Dreapta Judecată a lui Hristos. Toată învăţătura lui Hristos, preluată şi propovăduită de Sfinţii Apostoli, are în centrul atenţiei mântuirea sufletului. Sfânta biserică învaţă pe toţi fiii Săi adevărul de credinţă cuprins în Evanghelie; sfinţeşte viaţa credincioşilor prin Tainele lui Hristos; şi, conduce credincioşii pe calea mântuirii. Omul la rândul lui trebuie să fie fiul credincios al Bisericii, care prin viaţa sa şi prin faptele pe care le săvârşeşte să aducă roadă vrednică de mântuire. Dumnezeu „va da fiecăruia după faptele lui: Viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune” (Romani 2,6-7), - spune Sfântul Apostol Pavel, şi bineînţeles continuă spunând ce primesc cei care fac fapte rele. La Judecata lui Hristos, faptele sunt hotărâtoare: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25,35-36). Acestora Hristos le va spune: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii” (Matei 25,24). Iată, Hristos ne spune care sunt roadele vrednice de mântuire. Acestea trebuie să le împlinim pe fondul credinţei şi al iubirii lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi am ascultat o pildă spusă de Mântuitorul Hristos. Intrând în templu Iisus a fost întrebat de arhiereii şi bătrânii poporului cu ce putere lucrează El în lume. Întrebarea a fost pusă cu viclenie de aceea Iisus le-a răspuns cu altă întrebare la care ei n-au putut răspunde. Atunci le-a spus o pildă despre cei doi fii pe care

159

160

tatăl lor i-a trimis să lucreze în vie. Unul s-a opus cu cuvântul dar s-a dus şi a lucrat iar cel care a acceptat cu vorba nu s-a dus la lucru. În continuare le-a spus altă pildă despre lucrătorii din vie. Aceştia au fost trimişi să lucreze în via stăpânului. La vremea roadelor stăpânul a trimis slujitorii ca să primească rodul viei dar lucrătorii au pus mâna pe ei şi iau omorât. A trimis stăpânul alţi slujitori să-i aducă roadele şi le-au făcut la fel. Apoi stăpânul a trimis pe fiul său, dar lucrătorii au zis:”Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis” (Matei 21,38-39). Voiau să moştenească via prin faptele lor cele rele. În Pilda lucrătorilor răi din vie primim învăţătura în formă negativă. Nu cei răi pot moşteni via, ei vor fi pedepsiţi şi vor veni lucrătorii cinstiţi care vor da stăpânului roadele. „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor” (Matei 21,41). Explicând această pildă, înţelegem că via este lumea aceasta pe care Dumnezeu a zidit-o şi a încredinţat-o oamenilor. Lucrătorii sunt oamenii. Slujitorii pe care i-a trimis Dumnezeu în lume sunt Proorocii şi Sfinţii pe care oamenii răi i-au ucis. La plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe Care oamenii L-au răstignit pe Cruce. Ce va face Dumnezeu cu cei răi? Aceştia vor fi osândiţi pentru faptele lor. Dar pe slujitorii care au fost cinstiţi şi L-au slujit cu credinţă până la moarte, Dumnezeu îi mântuieşte şi îi face moştenitori ai Împărăţiei cerului. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi furată, nici nu poate fi luată prin înşelăciune, ea se dobândeşte numai prin osteneală de o viaţă, lucrând pentru mântuire. Pentru aceasta, învăţătura pildei este clară şi precisă. Faptele noastre să fie rodul cel bun al vieţii, roadele vrednice pentru mântuirea sufletului. Să luăm aminte cuvintele Mântuitorului: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor” (Matei 21,41) Amin.

161

DESPRE VIRTUŢILE CREŞTINE Predica din Duminica XIV-a după Rusalii Evanghelia: Matei 22,1-14.

Text: <<Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. >> (Matei 22,14). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Evanghelie de astăzi, Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru ca să înţelegem mai bine tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, Iisus a spus Pilda nunţii fiului de împărat. Aşa cum împăratul a deschis uşa casei sale pentru cei poftiţi la nunta fiului său, Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii în Împărăţia Sa unde L-a preamărit pe Fiul Său. O parte dintre cei chemaţi la nuntă au pus mai presus ţarina şi neguţătoria decât cinstea pe care le-a dat-o împăratul. Oare nu se întâmplă la fel cu cei pe care Dumnezeu îi aşteaptă. Averile, luxul, plăcerile şi multe altele sunt prioritatea oamenilor de astăzi. Puţini îşi fac vreme să răspundă chemării lui Dumnezeu. Toată atenţia se dă trupului, sufletul fiind lăsat mai la urmă, dacă nu chiar neglijat. Uităm cuvintele Mântuitorului , care zice: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26). Se spune în pildă că unul dintre cei care au răspuns chemării împăratului, nu a avut haină de nuntă. Împăratul a pus slujitorii să-l scoată afară şi l-a pedepsit pentru că nu s-a pregătit. Înaintea lui Dumnezeu în 162

împărăţia cerească nu va merge trupul cu haine luxoase. Înaintea lui Dumnezeu se va înfăţişa numai sufletul. Aşa cum îmbrăcăm trupul în sărbători cu cele mai frumoase haine, datori suntem să înveşmântăm şi sufletul cu cele mai frumoase virtuţi creştineşti pentru a-l înfăţişa lui Hristos. Vom vorbi astăzi despre virtuţile creştine care sunt podoaba sufletului omenesc. Care este haina frumoasă a sufletului, cum îmbrăcăm şi împodobim sufletul ne învaţă Sfânta Biserică. Iubiţi credincioşi şi credincioase, „Virtutea creştină este năzuinţa statornică şi deprinderea de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci biruinţa neîntreruptă asupra răului, tăria şi statornicia pe calea binelui în săvârşirea faptelor bune. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a creştinului şi să-i fie întotdeauna podoabă.” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag.419).

Sfântul Antonie cel Mare spune că „virtutea este singura avere sigură” şi că „trăind virtuţile suntem ai lui Dumnezeu.” Virtuţile sunt frumuseţea sufletului omenesc, iar după unii Sfinţi Părinţi, haina sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „omul virtuos este mai presus de averi” iar Sfântul Vasile cel Mare, învaţă pe tineri, zicând: „ Dintre averi, singură virtutea nu se poate înstrăina, rămânând lângă cel ce o are şi în viaţă şi după moarte”. Aceasta este bogăţia spirituală a omului, comoara pe care molia nu o roade şi rugina nu o strică (cf. Matei 6,20), comoara cea nepieritoare care dă valoare sufletului şi îl face pe om moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Acolo unde este virtute lipseşte păcatul iar omului stăpânit de păcate, îi lipseşte virtutea. Cele două stări sufleteşti sunt potrivnice şi nu pot sta împreună cum nu se potrivesc lumina şi întunericul. Viaţa omului virtuos este luminată de Hristos 163

Mântuitorul, iar viaţa păcătosului este întunecată de diavol, pierzătorul de suflete. După învăţătura Bisericii, virtuţile sunt împărţite în două categorii: virtuţile creştine (teologice) şi virtuţile morale. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Despre ele vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni, în capitolul treisprezece. Virtuţile sunt insuflate de Dumnezeu în sufletele oamenilor odată cu harul sfinţitor şi oamenii trebuie să le recunoască şi să le fructifice în viaţa lor. Prin trăirea virtuţilor viaţa omului se raportează la Dumnezeu, deci virtuţile întăresc relaţia omului cu Dumnezeu. Virtuţile morale: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia (curajul) sunt virtuţile fireşti pe care Dumnezeu le-a zidit în firea omului. Acestea se raportează la convieţuirea morală, cinstită între oameni sau la propria trăire morală a omului. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, capitolul doi. Ele se mai numesc şi virtuţi cardinale, pentru că sunt temelia celorlalte virtuţi. Înţelepciunea creştină are originea în înţelepciunea dumnezeiască şi conduce creştinul la mântuire prin: prevedere, ascultare de sfatul bun şi prin paza cea bună a sufletului să nu păcătuiască. Dreptatea este virtutea creştină care determină pe creştin să-şi împlinească conştiincios, cu sfinţenie datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Dreptatea generează trăirea vieţii cu sfinţenie, cinstirea lui Dumnezeu, respectul între oameni, dreptatea socială, recunoştinţa, recunoaşterea (aprecierea) calităţilor şi a drepturilor semenilor noştri. Cumpătarea este o virtute foarte necesară credinciosului care caută mântuirea sufletului său. Cumpătarea se concretizează în înfrânare şi în stăpânirea poftelor trupeşti (cf. Romani 13,13-14 şi I Petru 2,11), care slăbesc puterea sufletului. Omul cumpătat luptă împotriva păcatului prin post. Roadele cumpătării sunt: bunătatea, blândeţea, smerenia, buna-cuviinţă, corectitudinea vieţii şi bucuria. Bărbăţia sau curajul este virtutea care determină tăria creştinului să împlinească voia lui Dumnezeu şi să lupte 164

cu păcatul. Această virtute generează răbdarea greutăţilor, statornicia în credinţă şi perseverenţa în lupta cu păcatul. Virtuţile trebuie să înnobileze, să împodobească toate sufletele creştinilor care doresc mântuirea. Toţi suntem chemaţi să le trăim dar puţini sunt cei care pot să le împlinească pe toate. Aşadar, mulţi chemaţi, dar puţini aleşi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Părintele Porfirie, călugăr grec cu o viaţă duhovnicească îmbunătăţită a dat o explicaţie cuvintelor ”Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. Iată explicaţia lui: ”Toţi sunt copiii lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu…Tot gândindu-mă, am ajuns la concluzia că toţi sunt copiii lui Dumnezeu în sensul general al cuvântului, dar puţini erau fii Săi în sensul înfierii, aceştia urmând să moştenească Împărăţia cerurilor. Într-adevăr, toţi sunt fii lui Dumnezeu, dar nu toţi moştenitorii Săi. Sensul general al termenului de înfiere se referă la toată lumea, dar sensul particular al termenului de înfiere se referă doar la creştini, care sunt singurii moştenitori” (Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre bătrânul Porfirie, Ed. Bunavestire, Bacău 1999, pag. 163). Explicaţia aceasta este foarte generală, privind

SĂ IUBIM PE DUMNEZEU ŞI PE OAMENI Predica din Duminica XV-a după Rusalii Evanghelia: Matei 22,35 – 46.

Text: << Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.>> (Matei 22,37-40)

lumea creştină în raport cu întreaga lume creată de Dumnezeu. Dumnezeu îi aşteaptă pe toţi să vină la mântuire. Se vor mântui însă numai când vor primi pe Hristos şi se vor boteza. O explicaţie mai specială este aceea care priveşte interiorul lumii creştine. Dintre cei chemaţi la nuntă, spune Hristos, cel care nu a avut haină de nuntă a fost scos afară. El a intrat la nuntă dar nu a fost primit pentru că nu s-a pregătit de nuntă. Aşa şi noi creştinii, suntem aleşi, avem acces la Împărăţia lui Dumnezeu dar dacă nu vom fi pregătiţi vom fi scoşi afară şi osândiţi pentru nevrednicia noastră. Să ne înfrumuseţăm haina sufletului nostru cu virtuţile creştine şi cu faptele bune pentru a fi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că „mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi” (Matei 22,14) Amin.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, După ce a vorbit oamenilor despre Împărăţia lui Dumnezeu şi a spus Pilda nunţii fiului de împărat, Iisus a fost ispitit de saduchei şi farisei, care cu multă viclenie întrebau, dorind să-L prindă în cuvânt. Saducheii erau o grupare religioasă care nu credeau în Înviere. Iisus le vorbeşte despre învierea morţilor şi îi înfruntă, zicând: ”Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22,29). Primind răspunsul contrar învăţăturii lor, saducheii au plecat (cf. Matei 22,23-32). „Iar mulţimile, ascultându-L, erau uimite de învăţătura Lui” (Matei 22,33). Fariseii, altă grupare religioasă, vestiţi prin făţărnicia lor dar potrivnici saducheilor, au încercat şi ei să-L ispitească. Un învăţător de lege al fariseilor a pus cu viclenie întrebarea: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” Răspunsul lui Iisus

165

166

a fost acesta: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22,36-40). Văzând că nu-L pot acuza de nici o nedreptate, au plecat şi fariseii, pentru că nu mai îndrăzneau să pună alte întrebări. Cu Iisus au rămas oamenii cinstiţi, dornici să asculte învăţătura mântuitoare. Marea poruncă a iubirii, pentru mulţimile din jurul lui Iisus era izvor de viaţă veşnică, pentru că aceştia spre deosebire de saduchei şi farisei, erau însetaţi după cuvântul lui Dumnezeu. Învăţătura despre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui era folositoare oamenilor simpli care în mod sincer au dorit să ştie adevărata învăţătură a lui Dumnezeu. Despre Porunca cea mare a iubirii am să vorbesc astăzi. Să iubim pe Dumnezeu este cea mai mare poruncă din Lege, urmată de iubirea semenilor noştri Iubiţi credincioşi şi credincioase, Dragostea, în înţelesul general, este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos. Această năzuinţă spre dobândirea valorilor morale este sădită în sufletul omului de la Creaţie. Fiecare om poartă în sufletul său, prin firea lui, dorinţa de împlinire prin valorile morale: binele, adevărul şi frumosul. În acest înţeles al lucrurilor, iubirea valorilor morale este o virtute firească a omului. „Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 394). Această dragoste trebuie să-L caute pe Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8), zice Sfântul Evanghelist Ioan şi cine nu cunoaşte iubirea nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. Iubirea are

izvorul în Dumnezeu. Omul este dator să-L iubească pe Creatorul şi să împlinească voia Lui. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu va păzi poruncile. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14,21), zice Mântuitorul Hristos. Creştinul care are dragoste de Dumnezeu nu se poate rupe de El şi păstrează legătura prin rugăciune permanentă. Dumnezeu îi ascultă rugăciunile şi îi răsplăteşte dragostea. „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici în inima omului nu s-a suit, acestea a gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe Dânsul” (I Corinteni 2,9), spune Sfântul Apostol Pavel. Dragostea înnobilează viaţa omului şi îl apropie de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, spune că „locuim cu Dumnezeu şi ne unim cu El prin iubire”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, vorbeşte despre iubire, zicând: nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu şi nimic nu ne face mai asemănători cu El, ca dragostea”. Iată de ce, Iisus fiind întrebat care este cea mai mare poruncă, a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă”. Dragostea este virtute religioasă, alături de credinţă şi nădejde şi împreună desăvârşesc fiinţa umană. Iisus spune că iubirea faţă de Dumnezeu este o poruncă mare şi ştim că poruncile sunt obligatorii, deci fără dragoste nu se poate trăi duhovniceşte. Nu trebuie să înţelegem că nu sunt necesare celelalte virtuţi. Fără iubirea de Dumnezeu viaţa omului nu are nici o valoare. „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13,2), zice Sfântul Apostol Pavel. Acelaşi Apostol ne învaţă că dintre cele trei virtuţi religioase dragostea este cea mai mare. „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13,13), spune el. Iubiţi credincioşi şi credincioase,

167

168

Iubirea faţă de Dumnezeu se concretizează prin iubirea semenilor noşti. „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate săL iubească?” (I Ioan 4, 20). Dragostea faţă de Dumnezeu o dovedim prin dragostea faţă de semenii noştri : ” Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dragostea faţă de semeni este de asemenea poruncă, la fel ca şi prima , şi amândouă la un loc „cuprind toată Legea şi proorocii”.Acestea nu pot fi separate în viaţa creştinului. Nu putem iubi pe Dumnezeu dacă urâm pe semenii noştri. Pe semeni trebuie să-i iubim ca pe noi înşine pentru că toţi suntem egali înaintea lui Dumnezeu, Creatorul nostru. De asemenea, creştinul care iubeşte pe Dumnezeu, trăieşte virtuţile morale. Fericitul Augustin spune că „toate virtuţile nu sunt nimic altceva decât dragostea sub diferite forme”. Sfântul Apostol Pavel arată că iubirea dă naştere la alte virtuţi morale: răbdare, iertare, bunătate, smerenie, dreptate şi chiar credinţă şi nădejde. Iată cuvântul Apostolului: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13,4-7). Vedeţi cât este de frumoasă viaţa omului care are dragoste, omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Pentru aceasta trebuie să alungăm din sufletele noastre ura, duşmănia, invidia, răutatea, nedreptatea, mândria şi să ne apropiem cu dragoste de Dumnezeu iubind pe toţi oamenii. Hristos spune: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35) Amin.

169

ÎNMULŢIREA TALANŢILOR Predica din Duminica XVI-a după Rusalii Evanghelia: Matei 25,14-30.

Text: << Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. >> (Matei 25,20-21). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui nemărginită se revarsă peste cea mai frumoasă creatură a Sa, omul. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este înzestrat cu raţiune, sentiment şi voinţă liberă. El poate să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească şi să-şi coordoneze viaţa după voia lui Dumnezeu urmând calea mântuirii. Pentru aceasta omul este vârful piramidei creaţiei divine, este creatura superioară fapt pentru care este numit şi „coroana creaţiei”. Prin creaţie omul a fost înzestrat cu multe şi alese daruri de la Dumnezeu, daruri pe care are datoria să le preţuiască şi să le valorifice. Dumnezeu a dat fiecărui om posibilitatea să trăiască o viaţă bună, cinstită şi să lucreze la mântuirea 170

sufletului său. Din Sfânta Evanghelie de astăzi învăţăm că Dumnezeu împarte daruri tuturor oamenilor, după vrednicie. Vom vorbi astăzi despre darurile pe care oamenii le primesc de la Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În pilda rostită de Iisus: Stăpânul care împarte talanţii este Dumnezeu; slugile care primesc talanţii sunt oamenii; talanţii pe care îi împarte stăpânul sunt darurile pe care Dumnezeu le împarte oamenilor; socoteala pe care stăpânul o face cu slugile este Judecata lui Hristos. Talantul este o monedă de argint, ban care avea o valoare considerabilă. Dacă talanţii erau puşi în circulaţie, valoarea banilor creştea. Dacă erau depuşi la zarafi, talanţii aduceau dobândă, adică se înmulţeau. Zarafii erau schimbătorii de bani. Păstraţi fără a fi folosiţi talanţii rămâneau la aceeaşi valoare, uneori chiar îşi pierdeau valoarea, se devalorizau. În viaţă nu este om care să nu fi primit daruri de la Dumnezeu.. Prin grija Tatălui ceresc s-au împărţit daruri tuturor oamenilor, după puterea fiecăruia de a le folosi. Viaţa, sănătatea, virtuţile, talentele, toate sunt daruri de la Dumnezeu. Bunătatea oamenilor, răbdarea lor, înţelepciunea şi chiar hărnicia multora, pot fi puse în slujba semenilor. Cei care cântă frumos, pictorii talentaţi, sportivii sau actorii nu pot fi egoişti, succesul lor este cu atât mai mare cu cât sunt în atenţia publicului, fiind asistaţi şi apreciaţi de mai mulţi oameni care se bucură de talentele lor. Ei dăruiesc talentul lor celor din jur. Dacă nu ar oferi prin talentul lor clipe de bucurie semenilor, toţi oamenii talentaţi ar îngropa talantul în pământ asemenea slugii leneşe şi viclene din Evanghelie. Darurile aduc rod bogat, se fructifică, fac dobândă, numai atunci când sunt împărţite cu dărnicie celor din jur. Un bun meseriaş poate munci bine şi cu folos doar în timpul vieţii sale pământeşti. Dacă pregăteşte zeci sau sute de ucenici cărora le împărtăşeşte cu dărnicie tainele meseriei sale, meseria lui va folosi oamenilor şi după moartea sa. Dacă nu se întâmplă aşa, la moartea lui se va îngropa cu el în pământ darul, priceperea şi îndemânarea sa. La Dreapta

Judecată a lui Hristos fiecare va da socoteală de felul cum a folosit darurile primite de la Dumnezeu. Cei ce au înmulţit darurile şi le-au pus în slujba aproapelui vor fi socotiţi ca slugi bune şi credincioase şi vor primi răsplata cuvenită de la Dumnezeu. Cei ce au neglijat, au nesocotit darurile primite de la Dumnezeu, vor fi puse cu sluga leneşă şi vicleană şi vor fi pedepsiţi pentru lenea şi viclenia lor. Darul cel mai important pe care l-a primit omul de la Dumnezeu este sufletul. Acest dar nu se îngroapă în pământ odată cu trupul. Omul este dator să-i restituie lui Dumnezeu sufletul său, îngrijit şi curat nu viciat şi încărcat de păcate. Sufletul se reîntoarce la Dumnezeu în clipa în care se încheie viaţa omului pe pământ. <<Unul dintre învăţăceii unui mare filozof grec, văzând odată că ceilalţi aduceau daruri, şi numai el cel mai sărac, nu putea să-i aducă cinste, i-a zis învăţătorului următoarele cuvinte memorabile: „ Văd că toţi îţi răsplătesc pentru binefacere, numai eu n-am cu ce să-ţi răsplătesc, dar mă voi da pe mine ţie”. Filozoful îşi dădu seama, că acest dar este mai presus decât toate darurile şi se bucură de atâta recunoştinţă. Să închinăm şi noi lui Dumnezeu de recunoştinţă întreaga noastră fiinţă: sufletul nostru! >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa,TREI SUTE CINCIZECI DE

171

172

PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928, pag.

81 ).

Prin Pilda talanţilor, Iisus dă creştinilor următoarea învăţătură: Fiecare om a primit multe şi diferite daruri de la Dumnezeu, daruri care trebuie să le înmulţim, să le valorificăm şi să le punem în slujba semenilor. La Dreapta Judecată a lui Hristos, toţi vom da socoteală de darurile primite de la Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni, capitolul doisprezece, vorbeşte despre darurile deosebite pe care Dumnezeu le dă oamenilor vrednici, daruri pe care apostolul le numeşte „harisme”: darul proorociei; darul vindecărilor; darul facerii de minuni; şi, darul vorbirii

în limbi. Aceste daruri nu sunt permanente ci periodice, ele sunt date doar la momentul necesar întăririi în credinţă a oamenilor. Apostolul spune: „Proorociile se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi” (I Corinteni 13,8). În Epistola către Romani, capitolul doisprezece, versetul şase, citim: „ Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” . Darurile obişnuite sunt multe. Vorbind despre alte daruri după har, acelaşi apostol spune: „Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Romani 12,6-8). Proorocul Isaia numeşte darurile, „duhuri”. El vorbeşte despre şapte daruri ale Duhului Sfânt: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11,2). Toţi oamenii se bucură în viaţă de darurile lui Dumnezeu şi au datoria creştinească să le folosească în scopul mântuirii, punându-le în slujba oamenilor. Dăruind, suntem folositori oamenilor din jurul nostru şi plăcuţi lui Dumnezeu, de la Care am primit totul. Cu atât mai mult trebuie să valorificăm darurile primite de la Dumnezeu cu cât suntem mai conştienţi de faptul că ne aşteaptă Dreapta Judecată a lui Hristos şi avem de dat socoteală pentru ce am lucrat în viaţă. Să ne petrecem viaţa noastră cu fapte bune, cu dăruire şi dragoste ca să fim vrednici de cuvintele Mântuitorului: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25,21) Amin.

CREDINŢA STĂRUITOARE Predica din Duminica XVII-a după Rusalii Evanghelia: Matei 15,21-28.

Text: << Şi iată o femeie cananeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu ia răspuns nici un cuvânt şi apropiindu-se ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. >> (Matei 15,22-23). Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Creştinul adevărat este apreciat nu după începutul lucrărilor sale, ci după sfârşitul lor şi după stăruinţa ce o arată în viaţă. Călătorii pentru a ajunge la ţintă trebuie să meargă pe drum fără a se abate din calea lor. Luptătorul, dacă voieşte să câştige lupta, nu poate părăsi câmpul de bătălie. Sfântul Apostol Pavel a început rău lucrul său, dar s-a îndreptat, a stăruit în bine şi la urmă a putut zice:”De acum nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”. Apostolul Iuda a început bine şi în lipsă de stăruinţă în bine a trădat pe Mântuitorul >> (Dr. Gregory Gh. Comşa, TREI SUTE CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928, pag. 344). Acestea sunt doar câteva

173

exemple care arată cât de necesară este stăruinţa în bine, 174

hotărârea de a duce cu bine până la capăt ceea ce ne propunem. Viaţa este plină de încercări, piedicile ne întâmpină la tot pasul iar ispitele ne urmăresc tot timpul. Toate aceste bariere ale vieţii trebuie să le depăşim cu înţelepciune, cu răbdare, cu hotărârea de a împlini binele dar mai ales cu o credinţă puternică în ajutorul lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi este un bun exemplu pentru toţi creştinii. Femeia cananeancă din Evanghelie ne învaţă că în unele situaţii trebuie să stăruim din toate puterile ca să dovedim credinţa noastră pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu. În cuvântarea mea, astăzi, voi vorbi despre stăruinţa în credinţă pentru dobândirea mântuirii. Dumnezeu să ne păzească ca să nu rătăcim de la dreapta credinţă. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Aţi auzit cuvântul Evangheliei. O femeie din Canaan era foarte necăjită. Fiica ei era rău chinuită de un demon. Dorea din tot sufletul vindecarea fiicei sale şi nimeni nu o putea ajuta. Întâlnind pe Iisus, nădăjduieşte că El poate fi salvatorul copilei. Credinţa ei o îndeamnă să ceară ajutorul lui Iisus, Cel care a mai făcut minuni de vindecare. Pe mulţi i-a vindecat de felurite boli trupeşti şi sufleteşti. Femeia strigă după Iisus: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.” Nu primeşte nici un răspuns. Femeia a insistat strigând, încât mijlocesc Apostolii pentru ea. „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iisus îi pune credinţa la încercare şi zice: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale lui Israel.” Femeia era din Canaan. Nu renunţă şi stăruie pe lângă Iisus. Se închină Lui şi spune: „Doamne, ajută-mă!”. Atunci Iisus o provoacă, zicând: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor”. Femeia primeşte provocarea dar nu renunţă să ceară ajutorul pentru fiica ei bolnavă. Stăruie din nou şi spune un adevăr care-i uimeşte pe toţi: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă de la masa stăpânilor lor.” Cu alte cuvinte, stăpânul are grijă şi de câini. Ea poate primi de la

Iisus ajutorul chiar dacă este străină. Se mulţumeşte cu fărâmiturile de bine care rămân de la poporul lui Israel. Stăruinţa ei în credinţa că Iisus o poate ajuta a făcut-o vestită. Iisus a apreciat public credinţa ei, zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”. Minunea vindecării fiicei demonizate a avut loc în timpul discuţiei dintre Iisus şi femeia cananeancă. Fata bolnavă nu era de faţă. Sfântul Evanghelist Marcu spune că femeia s-a întors acasă şi „a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieşise” (Marcu 7,30). Minunea vindecării acestei fete bolnave s-a făcut la rugămintea mamei sale, în baza credinţei acesteia şi a stăruinţei în a cere vindecarea fiicei sale. Vindecarea s-a făcut de la distanţă. Deşi păgână, mama fetei bolnave a avut credinţă puternică şi nu a renunţat la nădejdea că Iisus o poate ajuta. Rugăciunea insistentă şi continuă, bazată pe o credinţă puternică şi pe nădejde au contribuit la împlinirea dorinţei sale, ca fiica ei să se facă sănătoasă. Stăruinţa în credinţă se exprimă prin rugăciune. „Stăruiţi în rugăciune” (Coloseni 4,2); „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5,17), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne învaţă: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă veţi primi”

175

176

(Matei 21,22).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Împotriva stăruinţei în credinţă, lucrează diavolul prin îndoiala în credinţă. Raportul între acestea este acelaşi ca şi raportul dintre virtute şi păcat. Dacă stăruinţa în credinţă are întotdeauna rezultate bune, producând efecte folositoare pentru suflet, îndoiala în credinţă duce întotdeauna la slăbirea credinţei şi produce efecte dăunătoare pentru suflet. Iată ce ne spune despre îndoială un călugăr rus ajuns la starea de sfinţenie: << Atunci când pui la îndoială ceea ce este adevărat şi sfânt, mintea ţi se întunecă, inima neîncrezătoare ţi se strânge şi se umple de spaimă….Atunci când suferă, punând la îndoială adevărul şi sfinţenia, inima scoate la

iveală faptul că nu crede în adevăr şi sfinţenie. Când pune la îndoială adevărul, inima moare de la sine, vrând să spulbere prin scepticism ceea ce nu poate fi spulberat >> (Sfântul Ioan

PESCUIREA MINUNATĂ Predica din Duminica XVIII-a după Rusalii Evanghelia: Luca 5,1-11.

de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sofia, Bucureşti 2005, pag. 62 ). Îndoiala nu trebuie să ocupe nici un loc în sufletul

creştinului. Dacă femeia cananeancă s-ar fi îndoit de puterea lui Iisus, de bunătatea şi mila Lui faţă de oameni, fiica ei nu s-ar fi vindecat. O exemplificare concretă a celor spuse este minunea umblării pe mare a lui Iisus. Apostolul Petru nu poate fi învinuit de lipsa credinţei. El a cunoscut pe Iisus, L-a iubit, L-a slujit şi a crezut în El. Când L-a văzut pe Iisus umblând pe valuri a cerut să meargă şi el pe apa mării. Iisus i-a spus: „Vino!” (Matei 14,29), numai că s-a îndoit în credinţă, a simţit frica de moarte şi a început să se scufunde. Iisus l-a salvat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14,31). Îndoiala în credinţă l-ar fi pierdut pe Petru dacă Hristos n-ar fi intervenit să-l ajute. Este clar pentru toată lumea că îndoiala în credinţă duce la slăbirea credinţei şi în final la pierdere, în timp ce stăruinţa în credinţă te face biruitor. Fericitul Augustin ne învaţă că „Stăruinţa este darul lui Dumnezeu, prin care se rămâne în Domnul nostru Iisus Hristos, până la sfârşit”. Să folosim acest dar pentru mântuirea sufletului nostru, bine ştiind că Hristos Domnul este cu noi, gata să ne ajute aşa cum a ajutat pe Apostolul Petru când se scufunda în mare. Luând exemplul de la femeia cananeancă, să stăruim în credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, zicând asemenea ei: „Doamne, ajută-mă” (Matei 15,25). Amin.

177

Text: <<Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El >> ( Luca 5,10-11).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa vremelnică este strâns legată de truda pentru dobândirea bunurilor necesare traiului pământesc. Aceasta este împlinirea poruncii lui Dumnezeu pe care au primit-o primii oameni Adam şi Eva după ce au fost alungaţi din Eden. „În sudoarea feţii tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,19). Bunurile necesare traiului pe pământ se dobândesc prin muncă. Fiecare dintre noi avem o ocupaţie aşa cum Dumnezeu ne-a rânduit, ca să putem agonisi „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică necesarul vieţii. Sfânta Evanghelie de astăzi, Luca 5,1-11, ne spune că Sfinţii Apostoli se ocupau cu pescuitul. Aruncau mrejele în mare ca să găsească hrana necesară familiilor lor. Un peşte sau mai mulţi, după cum aveau norocul, dar truda trebuia depusă. De data aceasta s-au ostenit în zadar. Chiar Sfântul Apostol Petru mărturiseşte: 178

„toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Luca 5,5). S-au descurajat, şi-au pierdut nădejdea şi au început să spele mrejele ca să se întoarcă acasă, obosiţi şi fără peşte. Venind Iisus, le-a cerut să mai arunce odată mrejele lor în apă. A fost suficient să asculte de Iisus pentru ca lucrurile să se schimbe, şi au prins peşte, foarte mult. Vom vorbi astăzi despre pescuirea minunată, în înţelesul spiritual, prin care Hristos transformă pescarii în Apostoli, făcându-i pescari de oameni. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Despre pescuirea minunată vorbeşte numai Sfântul Evanghelist Luca. Minunea se petrece pe Marea Galileii. Iisus stătea pe malul mării iar mulţimile de oameni Îl îmbulzeau ca de obicei. La ţărm erau trase două corăbii. Simon Petru şi fratele său Andrei îşi strângeau mrejele lângă corabia lor, după o noapte de trudă zadarnică. Ei au pescuit toată noaptea şi nu au prins nimic. În apropiere era corabia bătrânului Zevedeu care împreună cu fiii săi Ioan şi Iacov, strângeau mrejele, obosiţi şi fără peşte. Iisus a urcat pe corabia lui Simon-Petru ca să vorbească mulţimilor, apoi a poruncit lui Simon-Petru să conducă corabia în larg şi să arunce mrejele pentru pescuit. Petru face ascultare. Deşi totul îi pare o încercare, la porunca lui Iisus aruncă mrejele şi minunea s-a înfăptuit. Sunt nevoiţi să cheme corabia lui Zevedeu în ajutor ca să poată scoate mulţimea peştilor. Petru recunoaşte că Iisus are putere dumnezeiască şi exclamă: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. Iisus rămâne cu ei şi îi cheamă la slujirea apostolică. „De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Petru şi Andrei împreună cu Ioan şi Iacov, lasă totul şi urmează lui Iisus. „Trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5,11), ne spune Evanghelistul Luca. Iubiţi credincioşi şi credincioase, La prima vedere se pare că lucrurile se desfăşoară normal. Pescarii au prins mult peşte la sfatul lui Iisus, au primit încredere în El şi L-au urmat. În realitate nu este aşa

de simplu ceea ce s-a petrecut. Prin pescuirea minunată s-a petrecut o dublă minune: Odată că s-a prins mult peşte la timpul şi în locul indicat de Iisus, după ce o noapte întreagă nu au prins nimic. În al doilea rând, şi mult mai important, transformarea pescarilor în apostoli, „pescari de oameni”. Aceşti oameni au lăsat toate cele de care depindea viaţa lor : tată, corabie, mrejele lor, adică familie şi bunurile materiale, şi au mers să-L slujească pe Hristos. Slujind pe Hristos ei slujeau oamenilor. De acum aceşti oameni simpli, pescarii din Galileea aveau misiunea să pescuiască oamenii din lumea păcatelor şi să-i ducă la Dumnezeu. Hristos a schimbat viaţa lor pentru ca şi ei să schimbe viaţa oamenilor. Dacă până acum prindeau peşte din mare ca să-şi asigure hrana trupească, necesară vieţii pământeşti, de acum vor pescui oameni din lumea păcatelor, oameni pe care îi vor conduce la Hristos ca să primească veşnicia. Dacă până acum se preocupau de propria lor viaţă vremelnică, de acum vor fi preocupaţi de semenii lor, de mântuirea aproapelui. Au lăsat totul şi au plecat după Hristos ca să slujească lui Dumnezeu şi oamenilor. Minunea prinderii peştilor a fost punctul de răscruce a vieţii lor, renunţarea la cele vremelnice şi trecătoare şi primirea Adevărului Hristos pentru mântuire. Aceasta este adevărata minune făcută de Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, transformarea unor oameni simpli în Apostoli şi învăţători ai lumii. Această schimbare s-a făcut cu acceptul lor, cu voinţa lor proprie, cu convingerea lor că altul este rostul acestei vieţi. Chemarea lui Hristos „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24), a primit răspunsul pescarilor, care „trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5,11). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Spuneam la început că viaţa noastră este strâns legată de bunurile necesare traiului pământesc. În această viaţă vremelnică avem nevoie de bunurile materiale: de locuinţă, de hrană, de îmbrăcăminte şi multe altele. Acestea trebuie să

179

180

le dobândim prin muncă cinstită şi numai atât cât ne este necesar. Toate acestea sunt pentru îngrijirea trupului. Ele sunt trecătoare ca şi viaţa pe care o trăim aici, pe pământ. Sufletul nostru nu are nevoie de bunurile materiale, sufletul se hrăneşte cu credinţă, cu dragoste şi cu nădejdea mântuirii. Valorile spirituale au prioritate pentru că ne asigură veşnicia. << Califul Heşam din Arabia avea şapte sute de cutii cu aur iar hainele lui de purpură şi mătase albă abia puteau fi cărate de şase sute de cămile. În anul 742 muri califul. Abia închise ochii şi servitorii au furat toate lucrurile lui, încât nu s-a găsit nici cel puţin o bucată de postav pentru gătirea catafalcului. >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa, TREI SUTE

MILOSTENIA, VIRTUTE CREŞTINĂ Predica din Duminica XIX-a după Rusalii Evanghelia: Luca 6,31-36.

CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI,

Arad 1928, pag. 168). La ce i-au folosit aceste bogăţii? Odată

cu moartea, le-a pierdut pe toate. Asemenea califului din poveste şi noi ne ostenim zilnic fără folos, pescuim în zadar şi ne trudim pentru bunurile materiale ale acestei vieţi trecătoare. Mai bine să ascultăm chemarea lui Hristos, care zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28). Având exemplul Sfinţilor Apostoli, să tragem corabia vieţii noastre la ţărm, să lăsăm deoparte toate interesele lumeşti, patimile şi păcatele care ne stăpânesc şi să-L urmăm pe Hristos. Cum? Să împlinim poruncile Lui Dumnezeu şi să trăim virtuţile creştine şi morale. Iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru să facem fapte bune pentru mântuire. Prin slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri să ne facem vrednici de chemarea lui Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii” (Matei 25,34) Amin.

181

Text: << Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv >> (Luca 6,36). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Aflându-se Iisus cu ucenicii Săi în Galileia, mulţime de oameni s-au adunat în jurul lor ca să-L asculte pe Învăţătorul. Iisus a urcat pe un loc înalt ca să fie mai bine auzit şi a rostit Predica de pe Munte. Astăzi locul acela este numit Muntele Fericirilor. În cele nouă fericiri Iisus vorbeşte despre cele mai importante virtuţi de care omul are nevoie pentru desăvârşirea sufletului., (cf. Luca 6, 20-23). Imediat după aceasta în versetele următoare, ( Luca 6,31-36), Iisus ne învaţă cum trebuie să ne comportăm în această viaţă şi precizează câteva principii morale: iubirea aproapelui, bunătatea şi milostenia. Aceste trei virtuţi au o legătură puternică între ele. Omul care iubeşte este bun pentru că răutatea nu-şi găseşte loc în iubire. Cine este bun este şi milos, nu poate fi indiferent faţă de durerile şi suferinţele semenilor săi, dimpotrivă, caută mijloace ca să-i ajute. Dacă ne gândim că noi oamenii suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu înţelegem mai bine cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi: „Fiţi milostivi, 182

precum şi Tatăl vostru este milostiv„ (Luca 6,36). Omul milostiv se aseamănă cu Tatăl ceresc. În Sfânta Evanghelie de la Matei, la capitolul cinci, Iisus rosteşte Fericirile şi apoi învaţă pe ascultători cum să trăiască ca să se asemene mai mult cu Dumnezeu: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). Pe lângă săvârşirea faptelor bune care preamăresc pe Tatăl ceresc, omul are nevoie de dreptate (cf. Matei 5,20); de iertare (cf. Matei 5,25); de înfrânare (cf. Matei 5,27-32); de iubire (cf. Matei 5, 44) şi de bunătate (cf. Matei 5,45). Toate acestea se regăsesc în cuvintele Mântuitorului, când spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). În baza cuvântului Sfintei Evanghelii, am să vă vorbesc despre virtutea milosteniei, pe care o recomandă Iisus Hristos, tuturor creştinilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Oamenii s-au ajutat între ei din cele mai vechi timpuri. Ajutorul este concretizarea milosteniei, a sentimentului de milă faţă de cei care sunt în suferinţă, în nevoi, în necazuri şi în tot felul de neajunsuri. Milostenia nu se raportează la o anumită faptă sau la o categorie de fapte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Chipurile de a milui, sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă” În Vechiul Testament găsim foarte multe locuri în care se vorbeşte despre oamenii care se ajutau între ei. Vă amintesc câteva texte: Psalmistul David, zice: „Ferice de cel ce poartă grijă de săraci, că la vreme de necaz îl va izbăvi Domnul” (Psalmul 40,1). Iată că, poporul ales al lui Dumnezeu făcea milostenie având conştiinţa că Dumnezeu răsplăteşte pe făcătorii de bine. Proorocul Isaia învaţă pe contemporanii săi şi îi sfătuieşte zicând: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine”

(Isaia 58,7). Mai multe despre milostenie citim în cartea lui

183

184

Tobit, un text cu bună învăţătură despre milostenie: „Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochiul tău părere de rău când vei face milostenie. De la nici un sărac să nu-ţi întorci faţa ta şi atunci nici de la tine nu se va întoarce faţa lui Dumnezeu. Când vei avea mult, fă din ele milostenie, când vei avea puţin nici din puţin nu te teme a face milostenie. Şi-ţi vei aduna prin aceasta vistierie bogată pentru zile grele, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să te pogori întru întuneric. Milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac în faţa Celui Preaînalt” (Tobie 4,7-11). Când citim aceste texte avem impresia că sunt Cuvintele lui Hristos din Noul Testament. Este normal să fie aşa. Vedeţi că cei din Vechiul Testament aveau învăţătura de la Dumnezeu să se ajute, să aibă milă fată de cei săraci. Dumnezeu a poruncit oamenilor iar oamenii împlineau porunca lui Dumnezeu. Aşa se petrec lucrurile în Legea Veche înainte de Hristos. Când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, venind în lume a adus Legea Nouă, bazată pe har şi iubire. Milostenia, de la stadiul de poruncă este ridicată la rang de virtute creştină, la temelia căreia stă harul lui Dumnezeu şi iubirea creştină, cu consecinţe directe în mântuirea sufletului. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7). În ce constă milostenia creştină ne învaţă Sfânta Biserică. Milostenia este exprimată prin faptele milei trupeşti şi faptele milei sufleteşti. Faptele milei trupeşti sunt faptele de caritate pe care le face creştinul ca să ajute pe semenul său pentru asigurarea bunurilor necesare trupului. Ele sunt: să hrăneşti pe cel flămând; să dai apă celui însetat; să îmbraci pe cel gol; să cercetezi pe bolnavi; să fii alături de cei în suferinţe şi nevoi; să găzduieşti pe cei străini; să îngropi pe cei morţi care nu au pe nimeni. De aceste fapte vom fi întrebaţi la Dreapta Judecată a lui Hristos. El se va identifica cu cei necăjiţi, zicând:”Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi

îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25,42-43). Dar şi sufletul omului are nevoie de ajutor ca şi trupul, şi chiar cu prioritate. Biserica ne învaţă să fim alături de semenii noştri şi să-i ajutăm prin: Întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la îndreptare; să-i învăţăm pe cei neştiutori şi nepricepuţi; să-i sfătuim pe cei ce au nevoie de sfaturi; să ne rugăm lui Dumnezeu pentru cei în suferinţă; să-i mângâiem pe cei întristaţi; să răsplătim răul cu binele; să iertăm pe cei care greşesc faţă de noi. Acestea sunt faptele milei sufleteşti. Prin aceste fapte dovedim că iubim pe semenii noştri, avem milă faţă de ei şi le putem fi de un real ajutor. Milostenia făcută fără nici un interes, numai din dragoste, este o virtute care apropie pe om de Dumnezeu, desăvârşeşte sufletul şi asigură fericirea veşnică în Împărăţia cerului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii este lămuritoare şi ziditoare de suflet pentru că este explicarea Evangheliei. De la ei putem primi desluşit Cuvântul lui Dumnezeu, datorită progresului lor duhovnicesc şi a înţelepciunii pe care au dobândit-o desăvârşindu-şi viaţa până la sfinţenie. Ei ne învaţă să facem milostenie. Sfântul Ambrozie spune: „Hrăneşte pe cel ce moare de foame, de nu-l hrăneşti, îl ucizi”, Sfântul Ciprian zice: „Când dă cineva milostenie celor săraci împrumută cu dobândă pe Dumnezeu şi cine dă celor de jos, lui Dumnezeu îi dă”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, ne învaţă astfel: „Dă deci după puterea ta, pâine; dacă nu ai pâine, dă un ban; dacă nu ai bani, dă măcar un pahar cu apă! Nu ai nici atât, fă-te măcar părtaş la durerea celui apăsat şi vei avea răsplată, pentru că răsplata nu se măsoară după nevoia lui, ci după bunătatea şi după bunăvoinţa ta”. Dumnezeu lucrează prin oameni şi îndreaptă paşii oamenilor către faptele bune, atunci când este nevoie de ajutorul lor. << Într-un oraş, trăia înt-o casă sărăcăcioasă o văduvă cu patru copii şi de multă vreme nu putea câştiga nici pâinea,

fiind bolnavă. Mamă, zise copilul de cinci ani, care se apropia de patul bolnavei, mi-e foame, dă-mi te rog o bucată de pâine. Vai dragul mamei, cum nu ţi-aş da dacă aş avea, dar ni s-a isprăvit pâinea şi n-am pe ce mai cumpăra –zise mama. Iar apoi biata femeie începu să se roage cu glas tare, ca s-o audă şi copii: „Doamne, Doamne, fă-mă sănătoasă ca să pot câştiga pâinea cea de toate zilele pentru copii. Toată nădejdea mi-o pun în Tine Doamne, Acela ce odinioară prin corbi ai trimis mâncare proorocului Ilie.” Copilul de cinci ani, auzind rugăciunea aceasta, deschise uşa spre mirarea mamei. De ce ai deschis uşa Ionică? - întrebă mama. Ca să intre corbii cu mâncare - răspunse copilul. Şi ce credeţi? Pe când uşa casei era deschisă, tocmai trecea un om bogat pe acolo şi auzind cuvintele copilului, s-a oprit. Văzând sărăcia acestei familii, s-a milostivit şi le-a dat un ajutor destul de bun.>> (Dr. Grigorie Gh. Comşa,TREI SUTE

185

186

CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI,

pag. 205 ). Dumnezeu a ascultat rugăciunea femeii necăjite şi a îndrumat paşii binefăcătorului acolo unde era nevoie de ajutor. Ajutorul dat la timpul potrivit prelungeşte viaţa semenului nostru pe pământ iar omului milostiv îi prelungeşte viaţa în veşnicie. Vedeţi cât este de frumoasă viaţa omului care are dragoste, omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Pentru aceasta trebuie să alungăm din sufletele noastre ura, duşmănia, invidia, răutatea, nedreptatea, mândria, şi să ne apropiem cu dragoste de Dumnezeu, iubind pe toţi oamenii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că suntem ucenici ai lui Hristos, dacă vom avea dragoste unii pentru alţii. (cf. Ioan 13,35). “Fiţi dar şi voi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36) Amin. Arad 1928,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Trăim o viaţă pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu. Viaţa este cel mai preţios dar al omului. Este un dar şi în acelaşi timp o putem considera un împrumut pentru că trebuie s-o restituim Creatorului prin sufletul care se întoarce de unde a venit. Sufletul este nemuritor şi se întoarce la Dumnezeu, atunci când trupul se întoarce în pământul din care a fost creat omul. Este o filozofie despre viaţă? Nu! Este o realitate pe care o simţim cu toţii în jurul nostru. Este un adevăr pe care-l cunoaştem cu toţii. Este o certitudine, faptul că va veni pentru fiecare dintre noi ziua când vom pleca pentru totdeauna de pe pământ. Psalmistul David spune că „anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen, zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; că trece viaţa noastră şi ne vom duce” (Psalm 89,10-12). Adevărul acesta a fost trăit de toţi oamenii şi îl

trăim şi noi în prezent. Moartea omului este inevitabilă. Ori unde vom merge, orice vom face, nu vom putea scăpa de moarte. Este firesc să moară un bătrân care şi-a împlinit rostul vieţii pe pământ dar uneori lucrurile se petrec şi altfel. De multe ori întâlnim cortegii care duc la groapă trupuri fragede de copii sau trupuri de tineri care nu s-au bucurat mult de viaţă. Aceste evenimente dureroase înspăimântă pe oameni pentru că ele par a fi nefireşti. În toate aspectele, moartea trebuie înţeleasă creştineşte, ca o trecere către viaţa veşnică prin încheierea vieţii pământeşti, vremelnice. Vom vorbi astăzi despre nădejdea învierii, virtute care trebuie să existe în sufletul fiecărui creştin. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne relatează o minune pe care Mântuitorul Hristos a săvârşit-o în cetatea Nain. Trecând prin cetate, Iisus a întâlnit un cortegiu funerar. O mamă văduvă îşi conducea unicul ei fiu, la groapă. Femeia plângea cu amar. A rămas singură şi fără de ajutor. „Văzându-o Iisus, I S-a făcut milă de ea şi a zis: Nu mai plânge!” (Luca 7,13). Mila lui Dumnezeu ajută oamenii necăjiţi. Iisus „apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau sau oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei sale” (Luca 7,14-15). Minunea s-a înfăptuit în faţa tuturor. Oamenii s-au speriat şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său” (Luca 7,16). Oamenii au văzut puterea lui Iisus, pe care Îl considerau Proorocul lui Dumnezeu, dar ce era mai important este faptul că au văzut minunea cu ochii lor. Au primit dovada că Dumnezeu poate învia pe cei morţi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Se vorbea într-o adunare de învierea morţilor. Unul din cei de faţă, unul trufaş, surâdea de vorbele unui credincios, care zicea:„Desigur, toţi vom învia –unii spre osândă, alţii spre viaţă…”. Trufaşul aduse întâmpinare: „Asta-i o nerozie… Singurul adevăr e că cei vii mor…Cum ar putea

187

188

NĂDEJDEA ÎNVIERII Predica din Duminica XX-a după Rusalii Evanghelia: Luca 7,11-16.

Text: << Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei sale >> (Luca 7,14-15).

ceea ce nu mai este să învie?” Atunci credinciosul îl întrebă: „Crezi în creaţiune?”. „Desigur –răspunse acela –şi urmă: Ceea ce vedem azi, nu a existat mai înainte…”. „Bine –zise credinciosul –atunci domnia ta eşti de partea neroziei”. „Cum? De ce?”- sări trufaşul.”Foarte bine –îl potoli credinciosul – căci, dacă un lucru care nu exista, are viaţă, trăieşte, apoi, cu atât mai mult cuvântul, ceea ce a existat odată poate să trăiască din nou…”. Trufaşul nu mai avu ce răspunde, iar credinciosul zise: „Şi trebuie să mai ştim ceva, că acest lucru ni-l spune Însuşi Domnul Hristos, Care, prietene, numai adevăr a grăit…”. >> (Al. Lascarov

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU Predica din Duminica XXI-a după Rusalii (Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic) Evanghelia: Luca 8,5-15 şi Ioan 17,1-13.

Moldoveanu, CARTE CU PILDE, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti 1940, pag. 122). Citim în Sfânta Scriptură cuvintele lui Hristos:

„Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5,21). Sfânta Evanghelie de astăzi vorbeşte despre învierea fiului văduvei din Nain; Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte despre învierea fiicei lui Iair (Matei 9,18-26); Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte despre învierea lui Lazăr din Betania (Ioan 11,1-45) şi toţi patru Evanghelişti vorbesc despre Învierea lui Iisus. Iată că moartea nu poate fi stăpână peste noi pentru că ea a fost înghiţită de biruinţa lui Isus, prin Înviere.. „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15,55), exclamă Sfântul Apostol Pavel. Hristos a biruit moartea şi a dăruit viaţă veşnică. El spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11,25). În Împărăţia lui Dumnezeu nu se intră prin moarte ci prin înviere. Iubind pe Dumnezeu, cu credinţa în Hristos Mântuitorul, cu nădejdea învierii să petrecem această viaţă vremelnică „fiind tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala noastră nu este zadarnică în Domnul” (I Corinteni 15,58) Amin.

189

Text: << Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. >> (Luca 8,11). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu a dat omului posibilitatea să se apropie de Creatorul său prin cunoaştere. Putem cunoaşte pe Dumnezeu atât cât S-a lăsat cunoscut de oameni în folosul mântuirii sufletului. Revelaţia divină oferă oamenilor două căi de cunoaştere: pe cale naturală, prin simţuri şi pe cale supranaturală, prin credinţă. Izvoarele cunoaşterii lui Dumnezeu sunt Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură. Biblia sau Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu. Astăzi vom vorbi despre cuvântul lui Dumnezeu semănat în sufletele credincioşilor. Bunul Dumnezeu să ne dea înţelepciunea necesară ca să înţelegem Evanghelia şi să nu rătăcim de la calea mântuirii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Evanghelist Ioan începe Evanghelia sa cu următoarele cuvinte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1). Inspirat de Duhul Sfânt, aşa cum au scris toţi autorii cărţilor Sfintei Scripturi, Evanghelistul Ioan vorbeşte despre a doua 190

Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul. De ce oare? Pentru că Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat a devenit expresia lui Dumnezeu în lume, între oameni. Acesta este înţelesul dogmatic cu privire la Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pilda pe care Mântuitorul a rostit-o, Luca 8,5-8, se referă la cuvântul lui Dumnezeu nu ca Persoană a Sfintei Treimi, se referă la cuvântul rostit, cuvântul lui Dumnezeu cu înţeles de Sfânta Scriptură, de învăţătură pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Întreaga Sfânta Scriptură, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament sunt cuvântul lui Dumnezeu. Este învăţătura dată oamenilor ca să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească şi să împlinească voia Lui. Iar voia lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4). În Vechiul Testament, cuvântul lui Dumnezeu este rostit prin gura proorocilor. Înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, proorocii sub inspiraţia Duhului Sfânt au vorbit despre existenţa lui Dumnezeu, despre Creaţie, despre voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa în lume. În Noul Testament, Dumnezeu se face cunoscut prin Însuşi Fiul Său , Care a venit în lume. Hristos a vorbit oamenilor în timpul activităţii mântuitoare desfăşurate pe pământ. Ucenicii Săi, martorii lucrării mântuitoare desfăşurate de Hristos în lume, au vorbit şi au răspândit învăţătura lui Hristos, aşa cum o păstrează Biserica până astăzi în cărţile biblice: Evanghelii, Faptele Sfinţilor Apostoli, Epistolele şi Apocalipsa, în total 27 cărţi. Cuvintele cu care se încheie Sfânta Evanghelie de la Ioan evidenţiază acest adevăr, zicând: „Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea şi ştim că mărturia lui este adevărată” (Ioan 21,24). În urma Sfinţilor Apostoli, cuvântul lui Dumnezeu a fost propovăduit oamenilor de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi de urmaşii lor autorizaţi prin succesiune apostolică. Acest har se împărtăşeşte prin Sfânta Taină a Preoţiei numită şi Hirotonie. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe ucenicul său, Tit, astfel:

„Tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase” (Tit 2,1), iar lui Timotei îi spune: „De vei spune toate acestea fraţilor, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Iisus, arătându-te hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat” (I Timotei 4,6). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pilda semănătorului a fost rostită în faţa Sfinţilor Apostoli, a femeilor Mironosiţe, fiind de faţă şi mulţime de oameni (cf. Ioan 8,1-3). Iisus a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu. Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu avem nevoie de faptele bune, care sunt rodul credinţei (cf. Iacob cap.2). Cuvântul lui Dumnezeu este învăţătura care trebuie să rodească în fapte bune. În Pilda semănătorului, Iisus face asemănare între cuvântul Evangheliei şi seminţele agricultorului. Ogorul în care se seamănă cuvântul lui Dumnezeu sunt sufletele oamenilor. Rodul este diferit asemenea pământului care rodeşte după calitatea solului. Iată explicaţia Mântuitorului: Prima precizare făcută în explicaţie este, că: „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8,11). Deci, Iisus vorbeşte despre propovăduirea învăţăturii mântuitoare. Apoi explică unde este semănat cuvântul lui Dumnezeu, cum este primit şi care sunt roadele sufletului. Iisus spune: „ Iar cea de lângă drum (sămânţa) sunt cei care aud (oamenii), apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca 8,12). Se vorbeşte în popor de suflet nestatornic, nehotărât, preocupat de alte griji lumeşti. La aceştia cuvântul auzit nu pătrunde în inimă. Sufletul rămâne ogor pustiit, neroditor, fără folos. Rămas pe lângă inimă, cuvântul lui Dumnezeu este asemenea seminţelor căzute lângă drum pe care le-au cules păsările sau le-au călcat trecătorii. Aceste seminţe nu au ajuns să rodească. „Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă” (Luca 8,13). Se foloseşte în popor şi expresia „suflet împietrit”. Este un suflet sterp în care nu

191

192

prinde rădăcină cuvântul lui Dumnezeu. Este sufletul omului care nu are credinţă destulă ca să fie receptiv la cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de om nu are dragoste faţă de Dumnezeu şi nici faţă de oamenii din jur. El nu simte necazurile, suferinţele şi nevoile celor din jurul lui. Despre aceşti oameni se spune: Cum poate fi atât de împietrit la suflet? Asemenea seminţelor semănate pe teren pietros, în aceste suflete cuvântul lui Dumnezeu nu prinde rădăcină şi rămâne neroditor. „Cea căzută între spini, sunt cei care aud cuvântul dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc” (Luca 8,14). Înfăptuind păcatul ne îndepărtăm de Dumnezeu. Preocupaţi de problemele lumeşti, auzim cuvântul lui Dumnezeu dar nui acordăm importanţă. Îl auzim, îl uităm repede şi ne vedem de grijile sau de plăcerile vieţii. Urmăm cu grabă voia noastră pătimaşă şi neglijăm voia lui Dumnezeu. Într-un asemenea suflet stăpânit de păcate nu poate rodi cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum sămânţa semănată între spini şi buruieni nu se poate dezvolta şi nu ajunge să rodească. „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inima curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Luca 8,15). Oamenii buni şi milostivi, oamenii cu credinţă şi cu dragoste, primesc cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie. Învăţătura pe care o primesc devine pentru ei principiu de viaţă, devin trăitori în Hristos. Aceştia sunt ogorul roditor al lui Dumnezeu. În aceste suflete cuvântul lui Dumnezeu rodeşte aşa cum rodesc seminţele semănate în pământul mănos, lucrat şi pregătit cu grijă pentru a aduce rod bogat. Prin Pilda semănătorului Hristos ne învaţă să purtăm grijă de sufletul nostru împlinind cuvântul lui Dumnezeu. Să rodească cuvântul lui Dumnezeu în noi, după învăţătura Sfântului Apostol Iacov: „Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov 1,22) Amin.

193

RĂSPLATA ŞI PEDEAPSA ÎN VEŞNICIE Predica din Duminica XXII-a după Rusalii Evanghelia: Luca 16,19-31.

Text: << Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. >> (Luca 16,25). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Dumnezeu a poruncit oamenilor să se iubească unii pe alţii (cf. I Ioan 4,11). Iubirea faţă de semenii noştri se concretizează într-o serie de virtuţi: mila, bunătatea, răbdarea, iertarea şi altele. Văzând Hristos că iubirea aproapelui este puţină între oameni, a spus Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, dorind să facă cunoscută voia lui Dumnezeu. Această pildă a spus-o Iisus înaintea unor „farisei, care erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc” (Luca 16,14). Fiind bogaţi, erau interesaţi doar de avuţia lor şi de viaţa îndestulătoare, fără să le pese de cei săraci care trăiau în jurul lor. Lăcomia, zgârcenia, îmbuibarea sunt doar câteva păcate care încurajau egoismul acestor oameni. Deşi se lăudau cu iubirea lui Dumnezeu şi împlinirea Legii, fariseii îi sfidau pe săraci. Pentru aceasta învăţătura lui Hristos nu li se părea interesantă, ei comentau cuvântul Lui şi Îl luau în bătaie de joc. Pentru a-i face să înţeleagă cum trebuie să trăiască, să ştie că răspund pentru viaţa lor înaintea 194

lui Dumnezeu, Mântuitorul le spune Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Bogatul nemilostiv a fost pedepsit cu chinurile iadului, iar săracul Lazăr a fost răsplătit pentru suferinţa şi răbdarea lui, fiind dus de îngeri în sânul lui Avraam. Pe temeiul învăţăturii lui Hristos din această pildă, vom vorbi astăzi despre răsplata şi pedeapsa omului în veşnicie. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Atât bogatul nemilostiv cât şi săracul Lazăr au fost creaţi de Dumnezeu. Ei au primit viaţa în dar şi la fel ca toţi oamenii au avut datoria să–şi mântuiască sufletul. Pentru aceasta era necesar să împlinească poruncile şi să trăiască după voia lui Dumnezeu. Ca oameni ei erau egali înaintea lui Dumnezeu dar se deosebesc după felul în care şi-au trăit viaţa fiecare. Bogatul fiind îndestulat uită de Dumnezeu şi de săracii care au nevoie de ajutorul lui. Consideră că totul este al lui şi numai pentru el. Egoismul şi zgârcenia l-au ameţit şi nu mai înţelege că Dumnezeu este stăpânul a toate iar el un biet administrator. Săracul Lazăr trăieşte în suferinţă şi în neajunsuri. Virtutea răbdării îi hrăneşte sufletul în timp ce trupul suferă de foame la uşa bogatului. Nădejdea izbăvirii îi dă putere să trăiască pentru că „Nădejdea se sprijină pe răbdare, iar răbdarea se sprijină pe nădejde”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceste două personaje ale pildei, atât de diferite, de fapt, reprezintă două categorii de oameni. În pildă, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune ce se întâmplă cu aceşti oameni după moarte, în veşnicie. Săracul Lazăr, după moarte este mântuit prin suferinţă şi răbdare şi este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Sânul lui Avraam este Raiul în care drepţii trăiesc fericirea veşnică alături de Hristos. Bogatul nemilostiv, căruia nici nu i se pomeneşte numele, după moarte a fost îngropat. Sufletul lui îmbuibat a fost îngreunat

de păcate multe: zgârcenie, egoism, lăcomie, dispreţ faţă de aproapele şi răutate. Dumnezeu l-a pedepsit şi l-a aruncat în iad. Suferinţele din iad l-au făcut să înţeleagă că fericirea lui de pe pământ a fost de scurtă durată iar osânda lui este veşnică. În zadar mai strigă după ajutor pentru că nu mai poate fi ajutat. Iată ce-i răspunde Avraam: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. (Luca 16,26). Cei din iad nu pot lua legătura nici cu cei din Rai, nici cu cei de pe pământ. Voind să-şi sfătuiască fraţii să se pocăiască, să nu ajungă şi ei la chinul iadului, bogatul nu poate lua legătura cu ei; îl roagă pe Avraam să mijlocească dar acesta îi spune: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei” (Luca 16,29). Moise şi proorocii pe pământ sunt Legea dumnezeiască. Păzind Legea şi împlinind poruncile lui Dumnezeu pământenii sunt feriţi de chinurile iadului. În baza voinţei libere primită de la Dumnezeu la creaţie, omul este liber să aleagă între a face binele sau a face răul. După faptele săvârşite în viaţă se dobândeşte în veşnicie mântuirea sufletului sau osândirea lui, raiul sau iadul. Mântuitorul ne învaţă „că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei” (Ioan 5,28-29). Bogatul nemilostiv nu a fost osândit pentru că a fost bogat ci pentru că nu a avut milă de Lazăr, nu l-a iubit şi nu l-a ajutat. Tot aşa Lazăr nu a fost mântuit pentru sărăcia lui ci pentru suferinţă şi răbdare. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În zilele noastre sunt destui oameni care se aseamănă săracului Lazăr, cer ajutor pentru neputinţele lor şi aşteaptă răbdători mila aproapelui. Dureros dar adevărat! Nu mulţi se găsesc să le întindă o mână de ajutor. Mai sunt încă şi mulţi bogaţi nemilostivi care nu vor să audă ce i-a spus Dumnezeu lui Moise: „De va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale, de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici

195

196

să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac, ci să-ţi deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă” (Deuteronomul 15,7-8). Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte mult despre iubirea aproapelui şi fericeşte pe cei milostivi, zicând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7). Dumnezeu ne miluieşte pe noi şi ne ajută şi noi suntem datori să ajutăm pe semenii noştri. „Nimic nu-l aseamănă pe om cu Dumnezeu, ca facerea de bine” spune Avva Evagrie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi”. La dreapta Judecată a lui Hristos vom fi întrebaţi de felul cum am înţeles nevoile semenilor noştri şi ce am făcut ca să venim în ajutorul lor. ”Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat” (Matei 25,42-43), va spune Dreptul Judecător şi va preciza: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25,45). Hristos se identifică cu cei săraci şi necăjiţi iar noi lucrând pentru semenii noştri împlinim voia lui Dumnezeu. Acum înţelegeţi de ce bogatul nemilostiv a fost pedepsit cu focul iadului iar săracul Lazăr a fost miluit de Dumnezeu şi aşezat în odihna şi fericirea raiului. Şi noi vom fi judecaţi la fel. Dacă vom fi ca bogatul nemilostiv vom avea parte de aceeaşi pedeapsă, prin care de altfel se împlineşte dreptatea. Dorind ca Dumnezeu să ne fie milostiv la Dreapta Judecată să împlinim voia lui Dumnezeu, să iubim şi să ajutăm pe semenii noştri aflaţi în suferinţă. „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Luca 6,36) Amin.

197

VESTEŞTE-L PE HRISTOS Predica din Duminica XXIII-a după Rusalii Evanghelia: Luca 8,26-39.

Text: << Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu >> ( Luca 8,39). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Fiecare dintre noi trăim experienţa propriei noastre vieţi. Avem multe perioade în care simţim bucuria de a trăi şi înţelegem că viaţa este frumoasă. Înţelegem că viaţa este cel mai frumos dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu, fapt pentru care, în bucuria noastră plecăm genunchii noştri şi înălţăm rugăciuni de laudă şi de mulţumire Stăpânului Care ne poartă de grijă. Sunt însă şi multe perioade ale vieţii în care ne confruntăm cu diferite necazuri, boli şi suferinţe, şi în acele momente înălţăm rugăciuni de cerere, strigăm după ajutor. Avem în jurul nostru mulţi oameni care se luptă cu tot felul de boli şi suferinţe dar nu încetează să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu, se roagă, rabdă, rezistă şi în cele din urmă primesc ajutorul. Dumnezeu este cel care de multe ori face minuni cu noi. Puterea lui Dumnezeu lucrează pentru binele oamenilor pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Sfintele Evanghelii sunt pline de minunile făcute de Hristos şi chiar de Sfinţii Apostoli, minuni în care este evidentă puterea lui 198

Dumnezeu împotriva bolilor, împotriva stăpânirii diavolului şi chiar împotriva stihiilor naturii. Astăzi învăţăm din Sfânta Evanghelie că Hristos a vindecat pe demonizatul din ţinutul Gherghesenilor. Devenind sănătos şi liber de stăpânirea diavolilor, întreg la minte, cel vindecat îşi dă seama câtă bucurie este lângă binefăcătorul său. Stătea lângă picioarele lui Iisus şi era hotărât să rămână alături de El şi să-L slujească cu recunoştinţă, toată viaţa. Ce îi spune Hristos? „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” ( Luca 8,39). Vom vorbi acum despre datoria fiecărui creştin de a face misiune ca să propovăduiască puterea lui Dumnezeu, de a vesti pretutindeni binefacerile primite de la Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Îndrăcitul din Gherghesa era legat în lanţuri, dovadă că era rău şi periculos pentru cei din jurul lui. Straşnică înfăţişare. Era lipsit de ruşine şi umbla gol, „de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci în morminte” (Luca 8,27). Iată cât de mult a căzut omul de la starea lui normală „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,26). Îndrăcitul trăia după chipul şi asemănarea diavolului care se încuibase în el şi-l stăpânea. Rupea lanţurile cu care era legat şi era fugărit de diavol în pustie. În această stare jalnică, îndrăcitul l-a întâmpinat pe Iisus în cetatea Gherghesenilor. Şi ce credeţi că a făcut acest demonizat? A strigat la Iisus. Iată cuvintele lui: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Prea Înalt? RoguTe, nu mă chinui” (Luca 8,28). Era rugăciunea diavolului care se temea de puterea lui Iisus. Recunoaşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi are putere să-l izgonească din om. Batjocura era prea mare, omul devenise unealta diavolilor şi Fiul lui Dumnezeu nu putea tolera această nedreptate. El a poruncit diavolilor să iasă din om şi să intre într-o turmă de porci, iar porcii s-au aruncat în mare şi s-au înecat. După ce a fost vindecat, omul a stat la picioarele lui Iisus, cu recunoştinţă. Privirea lui tulburată s-a transformat într-o

privire clară, limpede, plină de lumină, răutatea demonizatului s-a transformat în blândeţe, cel care înainte era nebun şi nu îşi cunoştea numele a stat la picioarele lui Iisus, îmbrăcat, întreg la minte şi cu recunoştinţă faţă de binefăcătorul său. Aşa l-au găsit oamenii care au fost chemaţi de păstorii turmei. Bucuros că a redevenit om normal nu mai voia să se despartă de Cel care l-a vindecat, rugându-L ca să rămână cu El. Iisus i-a zis: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8,39). Sfântul Evanghelist Luca spune că „ a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Luca 8,39). Sfântul Evanghelist Marcu, relatând aceeaşi minune spune că „el s-a dus şi a început să vestească în Decapole, cît i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau” (Marcu 5,20). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cel vindecat a plecat şi a propovăduit pe Hristos, binefăcătorul lui, pe Cel care l-a eliberat de chinurile diavolului şi i-a redat bucuria vieţii. Sarcina de a vesti binefacerile lui Dumnezeu revine tuturor creştinilor. Astfel ne exprimăm bucuria şi dovedim recunoştinţă şi dragoste faţă de Binefăcătorul nostru, Dumnezeu. Fiecare creştin trebuie să simtă această datorie de a propovădui pe Dumnezeu aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel despre sine: „Dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Corinteni 9,16). Toţi suntem conştienţi de faptul că datorăm totul lui Dumnezeu: viaţa, sănătatea, liniştea sufletească, bucuriile, fericirea şi multe alte daruri. Să spunem tuturor cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. În tot momentul şi în toate împrejurările, noi creştinii trebuie să-l propovăduim pe Hristos. Să dovedim celor din jurul nostru că Hristos trăieşte în noi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Datoria de a vesti pe Hristos trebuie să izvorască din conştiinţa omului. La temelia propovăduirii să stea recunoştinţa pentru toate binefacerile pe

199

200

care le-am primit de la Dumnezeu. Hristos ne-a învăţat aceasta. Demonizatului pe care l-a vindecat i-a poruncit: „spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. După fiecare minune pe care Hristos a făcut-o pentru binele oamenilor, cei care erau martorii minunilor aduceau slavă lui Dumnezeu. Iată câteva relatări din Sfânta Scriptură: Când Iisus a potolit furtuna pe mare, cei de pe corabie au mărturisit: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” şi s-au închinat Lui. (Matei 14,33); Când Iisus a vindecat pe paraliticul din Capernaum, cei de faţă „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9,8); Când Iisus a vindecat doi orbi în Capernaum, cei vindecaţi „ieşind L-au vestit în tot ţinutul acela” (Matei 9,31); iar paralizatul de la lacul Vitezda, după ce a fost vindecat de Iisus, „a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel care l-a făcut sănătos” (Ioan 5,15). Toţi avem datoria să-L propovăduim pe Hristos şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot binele din viaţa noastră. Putem face misiune creştinească prin cuvânt şi prin faptele noastre, prin trăirea virtuţilor creştine, prin milostenie, prin rugăciunile pe care le facem împreună cu fraţii creştini în cadrul cultului public. Participarea la slujbele Bisericii constituie tot un mod de a recunoaşte mărirea lui Dumnezeu pe care noi Îl lăudăm, Îi cerem cele necesare vieţii noastre şi Îi mulţumim pentru toate. Aici, în Sfânta Biserică ne întâlnim cu Dumnezeu şi ne bucurăm de trăire împreună cu El. La sfârşitul Sfintei Liturghii, mulţumim cu recunoştinţă, zicând: „Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor” Amin (Rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie).

201

NEMURIREA SUFLETULUI Predica din Duminica XXIV-a după Rusalii Evanghelia: Luca 8,41-56.

Text: << Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. >> (Luca 8,54-55). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu, omul este în acelaşi timp cea mai importantă. Sfânta Scriptură ne învaţă că totul a fost creat de Dumnezeu numai prin voinţa divină. Pe om, Dumnezeu l-a creat în mod activ. „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2,7). Aşadar trupul este materie, pământ, iar sufletul este suflarea lui Dumnezeu, viaţa. Cât timp sufletul locuieşte în trup omul este fiinţă vie. Când sufletul iese din trup, omul moare, adică încetează viaţa sa pe pământ. Trupul se îngropă în pământul din care a fost luat iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, de unde a luat fiinţă. Dacă trupul este vremelnic, ca materie, sufletul fiind duh este nemuritor. Întorcându-se la Dumnezeu, sufletul va trece prin Judecata lui Hristos, fie la fericirea veşnică dacă a trăit după voia lui Dumnezeu, fie la 202

osânda veşnică, dacă a trăit după voia diavolului. Aşa ne învaţă Sfânta Evanghelie de la Ioan: „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei” (Ioan 5,28-29). Sufletul trăieşte în veşnicie în rai sau în iad, după faptele omului. Ştiind că moartea este o stare de trecere de la viaţa vremelnică la viaţa veşnică, vom vorbi astăzi despre nemurirea sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Evanghelie de astăzi, Luca 8, 41-56, se vorbeşte despre o minune făcută de Mântuitorul, învierea fiicei lui Iair. În capitolul 7, versetele 11-17, acelaşi evanghelist relatează minunea învierii fiului unei văduve din cetatea Nain; Sfântul Ioan Evanghelistul, în capitolul 11, versetele 1-45, descrie minunea învierii lui Lazăr din Betania, cu o zi înainte de Intrarea Domnului în Ierusalim, adică în Sâmbăta Floriilor. Peste toate acestea, avem marea minune a Învierii din morţi a Fiului lui Dumnezeu, despre care vorbesc toţi cei patru Evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În toate cazurile, chiar dacă moartea a fost dovedită, sufletul nu era mort şi s-a întors în trup şi trupul a înviat, învierea fiind continuarea vieţii. Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, „căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani şi ea era pe moarte” (Luca 8,41-42). Era disperat, avea nevoie de ajutor şi nădăjduia că Isus, despre care el auzise că a ajutat pe mulţi, va veni şi-i ca vindeca fiica. Vestea cea rea a venit şi l-a dărâmat sufleteşte pe Iair. Cineva a venit şi l-a anunţat că fiica lui a murit. Pentru tatăl îndurerat totul s-a terminat, nu se mai putea face nimic. Nu mai era speranţă, trebuia să-şi ducă suferinţa cumplită pe tot parcursul vieţii sale. Auzind Iisus, S-a apropiat cu blândeţe de tatăl îndurerat şi i-a zis: „Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi” (Luca 8,50). Altfel spus: nu asculta gândurile care te tulbură, nu te speria

şi nu-ţi pierde nădejdea, crede numai şi fiica ta va învia. Nu erau numai cuvinte de mângâiere căci Iisus a trecut la fapte. A mers la casa lui Iair şi a schimbat tristeţea în bucurie. Luând copila moartă de mână, i-a poruncit: „Copilă, scoalăte!” (Luca 8,54). Minunea s-a înfăptuit în faţa părinţilor îndureraţi, de faţă fiind şi Apostolii Petru, Ioan şi Iacov. „Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce” (Luca 8,55). Copila a înviat. I-au dat să mănânce ca dovadă că este vie pentru că morţii nu mănâncă. Viaţa a revenit în trup, sufletul care este nemuritor s-a întors din nou în trup şi copila a înviat. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Vechiul Testament oamenii au avut credinţa că sufletul omului trăieşte şi după moarte. Psalmistul David exprimă această credinţă în cuvintele: ”Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici vei da celui cuvios al tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15,10), iar în Cartea Macabeilor citim: „Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor”. Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi” (II Macabei 12,43-44). În Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu întrupat nu numai că propovăduieşte învierea, dar şi dovedeşte nemurirea sufletului prin minunile pe care le-a săvârşit şi despre care am vorbit puţin mai înainte. Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi întreaga Sa activitate mântuitoare desfăşurată pe pământ şi Jertfa de pe Cruce sunt urmate de Înviere. Toate s-au petrecut pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră. „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,40), spune Hristos. Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printrun om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni15,21-22). Iată învăţătura foarte clară şi pe înţelesul tuturor că omul nu se sfârşeşte odată cu moartea fizică. Moartea nu este o stare

203

204

ci doar un stadiu de trecere de la viaţa vremelnică, pământească, la viaţa veşnică. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte în predicile sale despre înviere, zicând: „Nimeni să nu se îndoiască de înviere. Dacă cineva se îndoieşte, să se gândească la câte a făcut Dumnezeu din cele ce nu erau. Cu adevărat Creaţia este mai minunată şi mai de nepătruns cu mintea decât Învierea. Ce este mai uşor, să aprinzi o lumânare stinsă sau să produci un foc, ce n-a existat niciodată? Nu este acelaşi lucru să refaci o casă dărâmată sau să creezi una care n-a existat niciodată. Aici cel puţin ai materialul gata, iar acolo nu a existat nici materialul”. În cazul învierii omului nu este vorba de o nouă creaţie ci de mutarea sufletului din trup, la Dumnezeu. Sufletul omului nu moare odată cu trupul, el doar se mută în cer unde îl aşteaptă Dreapta Judecată pentru viaţa petrecută în trup. Teologia vorbeşte despre moartea sufletului în înţelesul de condamnarea lui la chinurile veşnice ale iadului, osândirea sufletului despre care se vorbeşte în Evaghgelie. Sfântul Efrem Sirul spune că „cel cu viaţa nelegiuită nu se bucură de ziua Învierii, pentru că va petrece fără sfârşit în întuneric”. Sufletul care nu se mântuieşte rămâne viu şi osândit aşa cum cei mântuiţi rămân vii în veşnicie in Împărăţia lui Dumnezeu. Credinţa în învierea morţilor este un adevăr dovedit de Fiul lui Dumnezeu de care nu avem voie să ne îndoim. Pentru dobândirea mântuirii sufletului trebuie să închinăm viaţa noastră lui Hristos. Să trăim în credinţă, în dragoste şi să facem faptele bune necesare pentru mântuire. Numai aşa, cu bucurie şi nădejde să mărturisim credinţa noastră, zicând: „Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să vie, Amin!” (Simbolul de credinţă, art. 11 şi 12).

Text: << Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? >> (Luca 10,29).

205

206

CINE ESTE APROAPELE NOSTRU? Predica din Duminica XXV-a după Rusalii Evanghelia: Luca 10,25-37.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Încă de la Creaţie, Dumnezeu l-a făcut pe om ca fiinţă sociabilă, care se simte stingherit şi neajutorat în singurătate. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2,18). I-a făcut ajutor femeia. Apoi le-a poruncit şi a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1,28). Cu voia lui Dumnezeu au luat fiinţă familiile, apoi comunităţile de oameni în care oamenii aveau viaţă socială, fiind în relaţie dependentă unii cu alţii. Omul are nevoie de semenii lui cu care să se înţeleagă, să colaboreze şi să se ajute. Neamul omenesc este o mare familie al cărei Tată este Creatorul şi toţi oamenii sunt fraţi creaţi de Dumnezeu. Ca fiinţe superioare ale Creaţiei, oamenii trebuie să trăiască în bune relaţii, bazate pe iubire pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trăiască în pace şi armonie, să se înţeleagă şi să se ajute. În Sfânta Evanghelie de astăzi se spune că un învăţător de Lege s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat ce

trebuie să facă pentru ca să-şi mântuiască sufletul. În mod firesc, pentru că era învăţător de Lege, Iisus l-a întrebat ce scrie în Lege şi a primit răspunsul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27). Răspunsul era corect şi Iisus spune: „Fă aceasta şi vei trăi” Dar învăţătorul de Lege voind să se îndrepte pe sine, întreabă: ”Şi cine este aproapele meu? „ Asemenea învăţătorului de Lege, ne întrebăm şi noi: Cine este aproapele nostru? La această întrebare voi căuta răspunsul în cuvântarea mea de astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pentru a da un răspuns clar şi pe înţelesul tuturor, Hristos a spus Pilda samarineanului milostiv, pildă care a fost citită astăzi la Sfânta Liturghie. Pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon zăcea un om muribund. Tâlharii l-au jefuit, l-au bătut apoi l-au părăsit lăsându-l aproape mort. Pe acelaşi drum a trecut un preot, l-a privit şi a plecat mai departe. A trecut şi un levit şi a făcut la fel. „Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă, şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el” (Luca 10,33-34). Fiind nevoit să-şi continue drumul, samarineanul i-a plătit stăpânului casei de oaspeţi să-l îngrijească mai departe pe cel bătut de tâlhari, să aibă grijă de el, că el se va întoarce şi-i va plăti totul. Aceasta este pilda propriu-zisă pe care a spus-o Mântuitorul. Să încercăm să pătrundem înţelesul pildei. Cel căzut , era un om în suferinţă. Suferinţa i-a fost pricinuită de tâlhari. Şi tâlharii erau oameni, erau oameni răi, erau în acelaşi timp semenii celui pe care l-au tâlhărit şi l-au lăsat să moară. Preotul care a trecut pe acolo şi-a văzut de drumul său. Nu a avut milă de semenul său care murea la marginea drumului. Slujitor la Templu, preotul nu avea dragoste faţă

de oameni, considera că este drept să nu se implice. El propovăduia legea dreptăţii, Legea talionului, nu legea dragostei. Levitul era şi el slujitor la Templu. El avea aceeaşi lege pe care le-o propovăduia preotul. Şi lui îi lipsea dragostea şi mila. Samarineanului i s-a făcut milă de cel căzut. A renunţat la timpul său, a pus în folosul semenului căzut bunurile sale, untdelemnul, vinul, asinul şi chiar a plătit din banii săi pentru binele celui care era în suferinţă. Chiar promite gazdei că se va întoarce şi este gata să mai plătească dacă este nevoie. Samarineanul avea dragoste şi din dragostea lui a izvorât mila, dărnicia, bunătatea, altruismul şi celelalte virtuţi. Iată de ce Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că „dragostea este mama şi izvorul tuturor bunătăţilor”. Toţi cei despre care am vorbit sunt semenii celui căzut: tâlharii, preotul, levitul şi samarineanul. „Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari” (Luca 10,36), întreabă Iisus pe învăţătorul de Lege. Răspunsul este evident: „Cel care a făcut milă cu el”. După ce l-a făcut să înţeleagă care este aproapele lui, Iisus îl învaţă, zicând: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Altfel spus, dacă vrei să te mântuieşti să faci ca samarineanul milostiv pentru că acesta a fost aproapele celui căzut între tâlhari. Semeni sunt toţi oamenii fiindcă facem parte din aceiaşi Creaţie. Aproapele este cel care este lângă tine la nevoie şi îţi oferă ajutorul. Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Într-o zi ploioasă, la un colţ de stradă, un băiat orb stătea şi cerşea. Bătând vântul, îi smulse pălăria de pe cap. Trecu atunci pe lângă el un domn bine îmbrăcat, dar, privind nepăsător spre orb, merse mai departe, zicânduşi:”Ce am eu cu omul acesta?”. Peste puţin timp, trecând pe lângă orb un om…milostiv, care oftă şi şopti: „O, cum aş ajuta pe acest orb, dacă nu ar trebui să merg grăbit la biserică, de unde nu pot lipsi…” şi trecu şi el mai departe. Şi iată că, în dreptul orbului, se opri o femeie bătrână, care ducea o sarcină de rufe murdare în spate. Era o spălătoreasă. Ea văzând pe orb se opri, aşeză sarcina jos,

207

208

merse cu greu spre pălăria cerşetorului, o luă,o şterse de noroi şi i-a pus-o pe cap. După aceea, scotocind prin buzunarul ei sărac, scoase un ban şi dându-l orbului îi zise prieteneşte: „O duci greu, nu-i aşa?” „Destul de greu – răspunse orbul – dar se mai află oameni care să-mi uşureze viaţa. Mulţumesc dumitale…” Femeia îşi luă sarcina, îi dete bună ziua şi plecă mai departe >> (Al. Lascarov Moldoveanu, CARTE CU PILDE, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti 1940, pag. 137). Această femeie săracă este un exemplu de trăire creştinească. Noi nu trăim în Legea Talionului, noi trăim în Legea harului şi a iubirii aduse în lume de Fiul lui Dumnezeu. Este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trăiască în iubire. Aşa ne învaţă Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Matei13-34,35). Modelul de viaţă al creştinului trebuie să fie Hristos. Ascultaţi ce ne spune Sfântul Ioan de Kronstadt: „Domnul tău este iubire. Iubeşte-L şi tu pe Dânsul şi în persoana Sa pe toţi oamenii, ca pe fraţi întru Hristos. Domnul tău este Flacără, nu fi rece la inimă, fii şi tu flacără de credinţă şi dragoste. Domnul tău este Lumină; nu umbla în întuneric, nu fă nimic cu mintea întunecată, necugetând şi neînţelegând, fără credinţă. Domnul tău este Dumnezeul milelor şi al îndurărilor, fii şi tu pentru semenii tăi izvor de milă şi îndurare. De vei fi aşa, te vei învrednici de mântuire şi de viaţă veşnică!” (Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos,Ed. Sofia, Bucureşti 2005, pag. 68 ) Dacă ştii acestea, „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10.37). Amin.

PĂCATUL LĂCOMIEI Predica din Duminica XXVI-a după Rusalii Evanghelia: Luca 12,16-2

Text: << Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. >> (Luca 12,18-19). Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Negrii ştiu prinde maimuţele cu isteţime. Ei leagă de un arbore un săculeţ de piele în care pun orez, mâncarea preferată a maimuţelor. Săculeţul are numai o mică deschizătură, ca să se poată vârî mâna goală a unei maimuţe, nu însă şi atunci când e plină cu orez. Biata maimuţă însă, apucând orezul în pumn, pentru toată lumea nu şi-ar lăsa prada din mână. Astfel se prinde în cursă şi venind negrul din ascunzătoare, deşi maimuţa ţipă, sare şi se zbate, cade în prinsoare amară numai şi numai pentru că nu se poate despărţi de prada ei. Să nu ne prindă şi pe noi dragostea lacomă a banului şi să nu ne ducă în robia patimilor pierzătoare de suflet şi trup >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa, TREI SUTE CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928, pag. 164).

209

210

Lăcomia pentru aceste vieţuitoare nefericite este o cursă prin care sunt vânate. La fel şi pentru oameni, lăcomia este o cursă prin care diavolul vânează sufletele lor şi le duce la pierzanie. În aceeaşi situaţie se află şi bogatul căruia i-a rodit ţarina din belşug, despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi. Lăcomia a pus stăpânire pe sufletul lui. Având exemplul negativ al bogatului căruia i-a rodit ţarina, este un bun prilej ca să vorbim despre păcatul lăcomiei, păcat greu şi potrivnic mântuirii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În timp ce Mântuitorul învăţa mulţimile, s-a apropiat de El un om şi i-a zis: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea” (Luca 12,13). Cei doi fraţi nu se înţelegeau pentru moştenirea lor. Unul fiind mai lacom nu vroia să dea şi fratelui său partea ce i se cuvenea. Pentru a da o învăţătură împotriva păcatului lăcomiei, Iisus a spus Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina din belşug. Dumnezeu a dăruit rod îmbelşugat în ţarina unui om despre care Sfânta Evanghelie spune că deja era bogat. La bogăţia lui se adăuga acum belşugul ţarinii încât nu avea spaţiu suficient unde să-şi depoziteze recolta. Vroia totul şi nu se gândea la cei care poate că nu aveau pâine pe masă. Se gândea numai la el cu un egoism egal cu nebunia. „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,18-19). Lăcomia i-a întunecat mintea încât a denaturat firescul lucrurilor. Uită că cele materiale sunt pentru hrana trupului, fiindcă sufletul este duh şi nu se hrăneşte cu bunurile materiale. Acest bogat lacom, oferă totul sufletului său: mănâncă suflete; bea suflete; nu te mai trudi şi odihneşte-te; veseleşte-te că ai destulă avere strânsă. Aceste bogăţii pe care Dumnezeu le-a dăruit puteau fi dăruite sufletului nu ca să le mănânce, ele puteau fi puse în folosul sufletului dacă din acestea dăruia măcar o parte celor săraci aşa cum Dumnezeu i le-a dăruit lui. Lăcomia care l-a stăpânit

a generat zgârcenia şi egoismul. Nu vroia să dea nimănui nimic, lărgea hambarele sale ca să păstreze totul numai pentru sine. Urmează alte păcate: lenea - odihneşte-te, de ce să mai munceşti când ai de toate; îmbuibarea, necumpătarea – mănâncă, pentru că ai multe bunătăţi; beţia – bea ca să te simţi bine; neînfrânarea, dezmăţul – veseleşte-te pentru că tot nu ai ce să lucrezi. Poate această atitudine vă face să înţelegeţi mai bine de ce Însuşi Dumnezeu, îi spune: „Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12,20). Deci toate vor fi pierdute din cauza lăcomiei care-l stăpâneşte. O definiţie a lăcomiei clară şi pe înţelesul tuturor o avem de la un mare predicator grec, din Peloponez, episcopul grec Ilie Miniat († 1714). El spune: „Lăcomia este patima de a strânge bunuri materiale mai multe decât necesită cerinţele vieţii. Lacomul nu se bucură de ceea ce are ci îi pare rău de ceea ce nu are”. Este o patimă care strică definitiv liniştea sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „lăcomia este mai rea decât beţia pentru că omul beat se culcă şi dimineaţa va fi treaz pe când lăcomia macină omul şi ziua şi noaptea”. Lăcomia este un păcat mare care dezumanizează pe om şi duce la pierderea mântuirii. Sfântul Vasile cel Mare numeşte lăcomia „sluga diavolului”. Pe cel stăpânit de păcatul lăcomiei, diavolul îl poate folosi foarte uşor, ameţindu-l cu plăcerea de a avea mai mult, indiferent de mijloacele pe care le foloseşte: înşelăciune, hoţie, tâlhărie sau poate chiar crimă. „Din pricina lăcomiei, oamenii au pierdut dragostea frăţească”, zice Asterie al Amasiei. Nu există lacom altruist, să adune pentru alţii, toţi sunt egoişti şi zgârciţi. Mântuitorul Hristos ne-a dat mai multe exemple negative de oameni bogaţi care şi-au pierdut mântuirea sufletului. Tânărul bogat şi-a legat sufletul de averi încât a renunţat mai uşor la mântuire decât la avuţii; Bogatul nemilostiv l-a lăsat pe săracul Lazăr în mizerie pentru că era zgârcit şi nu iubea oamenii care erau în suferinţă. Bogatul din Evanghelia de

211

212

astăzi, stăpânit de păcatul lăcomiei şi-a dat sufletul pentru avere. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Bogăţiile sunt bunuri materiale folositoare vieţii pe pământ. Ele nu sunt rele dacă sunt administrate după voia lui Dumnezeu. Devin rele când ne considerăm stăpânii absoluţi ai averilor şi legându-ne sufletul de ele, uităm voia lui Dumnezeu. Cuviosul Iosif de la Optina scrie unei călugăriţe şi îi dă următoarea învăţătură: << Maică Magdalena! Am uitat să-ţi mai scriu despre bani. Nu banii sunt viunovaţi, ci atracţia faţă de ei. Puţini au fost, oare, împăraţii şi regii care au trăit în bogăţie? Dar, pentru că nu au avut atracţie faţă de ea, au ajuns în rândul sfinţilor şi despre aceasta dau mărturie moaştele lor neputrezite. Poţi trăi şi în cruntă sărăcie şi, în acelaşi timp, să ai atracţie faţă de bogăţie şi săţi fie inima lipită de ea şi numai din această pricină sufletul poate pieri dacă omul nu se căieşte în viaţa lui pentru acest păcat. Şi se poate şi invers, să ai bani şi să nu ai atracţie faţă de ei, adică fie că îi ai, fie că nu-i ai, să-ţi fie indiferent şi atunci banii nu-ţi vor fi o piedică pentru mântuire. Şi trebuie să dai milostenie celor nevoiaşi, după putere şi posibilitate. Cuviosul Varsanufie cel Mare spune: “Dacă cineva nu dă celui nevoiaş un lucru, care îi este lui trebuincios, nu greşeşte.”>> (FILOCALIA DE LA OPTINA vol II, Editura Egumeniţa, Galaţi 2010, pag. 313). Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutor ca să ne ferească de acest păcat greu al lăcomiei, care este izvor de păcate pierzătoare de suflet. Să împodobim sufletul cu virtuţile creştineşti: iubirea aproapelui, dreptatea, bunătatea, dărnicia, cumpătarea, răbdarea. Acestea sunt valorile ale vieţii pe pământ, iar pentru veşnicie sunt comoară nepieritoare. Să luăm aminte la cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care ne învaţă, zicând:„Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12,15) Amin. 213

ZIUA DE ODIHNĂ - DUMINICA Predica din Duminica XXVII-a după Rusalii Evanghelia: Luca 13,10 -17

Text: << Aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? >> (Luca 13,16). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Dacă citiţi primele capitole ale cărţii Facerea din Sfânta Scriptură veţi afla că: „a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea Sa odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea 2,2-3). Acest text biblic devine temeiul sărbătorii săptămânale, care după cele spuse, este ziua a şaptea a Creaţiei. Este ziua binecuvântată în care Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa. Când Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii cu cele zece porunci (Decalogul) pe Muntele Sinai, în Lege a fost cuprinsă şi cinstirea zile de odihnă. Dumnezeu porunceşte: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci 214

în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieşirea 20,8-119). Aceasta este Porunca a IV-a a Decalogului. Pentru poporul evreu, ziua a şaptea (şabatul, sâmbăta), este sărbătoarea căreia se acordă cinstire deosebită, ca zi de odihnă săptămânală, pentru că cinstirea zilei a şaptea este poruncită de Dumnezeu. Fuga din Egipt pentru eliberarea poporului de sub robia lui faraon a avut loc în zi de sâmbătă, zi importantă pentru istoria poporului evreu. În Biserica creştină, sărbătoarea săptămânală este ziua întâia a săptămânii, Duminica. Despre serbarea Duminecii ca zi de odihnă săptămânală vom vorbi astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi, ne relatează o minune pe care Iisus a făcut-o în ziua sâmbetei. Intrând în sinagogă a văzut o femeie gârbovă, neputincioasă, care nu se putea uita în sus. Ducea această povară de optsprezece ani. Cu siguranţă era o femeie credincioasă pentru că venise la sinagogă ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Sinagoga era locul unde evreii veneau în sărbători să înveţe Scriptura şi să se roage. Cărturarii şi rabinii erau învăţătorii poporului şi citeau din Sfintele Scripturi. Era sâmbătă, sărbătoarea săptămânală a evreilor pe care o ţineau cu stricteţe. Hristos a intrat în sinagogă. Văzând această femeie necăjită şi neputincioasă, a chemat-o la El şi i-a zis: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile asupra ei şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13,12-13). Minunea s-a înfăptuit. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu a avut milă de femeia care a suferit optsprezece ani şi a hotărât să o vindece în chip minunat. Pentru această faptă minunată s-au revoltat învăţaţii sinagogii, acuzând pe Hristos că nu a respectat ziua sâmbetei. Mai marele sinagogii a spus mânios mulţimilor:

”Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Luca 13,14). Pentru ei, fapta minunată de vindecare a însemnat încălcarea Sabatului. Pentru Hristos era important să ajute pe oamenii necăjiţi. Sfânta Scriptură cuprinde şi alte locuri în care se vorbeşte că Iisus a făcut vindecări în zi de sâmbătă: paraliticul de la lacul Vitezda a fost vindecat în zi de sâmbătă (cf. Ioan 5,8-10); în zi de sâmbătă a vindecat pe omul cu mâna uscată (cf. Matei 12,10-14); bolnavul de idropică a fost vindecat sâmbăta (cf. Luca 14,1-6); orbul din naştere a primit vederea de la Iisus în zi de sâmbătă (cf. Ioan 9,1-41) şi tot în zi de sâmbătă, Sfinţii Apostoli treceau cu Iisus prin lanul de grâu şi au smuls spice ca să mănânce (cf. Matei 12,1). Pentru toate aceste situaţii Iisus a fost acuzat de farisei şi cărturari, care ziceau: ”Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta” (Ioan 9,16). La acuzele lor, Mântuitorul spunea: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este domn şi al sâmbetei” (Marcu 2,27-28). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Prin Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, Legea Vechiului Testament şi-a împlinit rolul de pregătire, de pedagog către Legea Noului Testament. Iisus nu a călcat poruncile Tatălui, nu a stricat Legea dar a desăvârşit-o (a plinit-o), pentru mântuirea neamului omenesc. Hristos a adus în lume harul şi iubirea, înlocuind Legea Talionului care cerea „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Mântuitorul a venit şi S-a jertfit din iubire pentru ca oamenii „să aibă viaţă şi încă din belşug” (cf. Ioan 10,10). Creştinii adoră pe Iisus Hristos şi cred toată învăţătura Lui. De la Hristos şi Sfinţii Apostoli, creştinii cinstesc prima zi a săptămânii, Duminica, zi importantă pentru viaţa creştinilor. Este ziua în care s-au petrecut cele mai importante evenimente pentru Biserica creştină. Acestea sunt consemnate în Legea Nouă, în Noul Testament. Toţi cei patru Evanghelişti vorbesc despre Învierea Domnului, care s-a

215

216

petrecut în ziua întâia a săptămânii, adică Duminica (cf. Matei cap.28; Marcu cap.16; Luca cap.24; Ioan cap.20). În aceeaşi zi Sa arătat Femeilor Mironosiţe (cf. Matei 28,9) şi Sfântului Apostol Petru (cf. Luca 24,34); celor doi ucenici Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus (cf. Luca 24,13), iar spre seară, în aceeaşi zi, S-a arătat Sfinţilor Apostoli când Apostolul Toma nu era cu ei (cf. Ioan 20,19). După opt zile, în ziua de Duminică S-a arătat din nou Sfinţilor Apostoli când şi Apostolul Toma era acolo şi a atins rănile Domnului (cf. Ioan 20,26).

Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, la Ierusalim, a avut loc tot în ziua întâia, Duminica. Aceasta S-a petrecut la cincizeci de zile după Învierea Domnului. la Cincizecime sau Rusaliile (Fapte Apostoli 2,1-15). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a avut vedenie tot în ziua întâia, Duminica. Atunci a primit descoperirile pe care le-a scris în cartea Apocalipsa. El spune: „Am fost în Duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici” (Apocalipsa 1,10-11). Din cartea Faptele Apostolilor aflăm că în zi de Duminică, creştinii oficiau cultul divin. „În ziua întâi a săptămânii (Duminica) adunându-ne noi să frângem pâinea,…” (Fapte Apostoli 20,7) şi tot atunci se strângeau ajutoarele pentru săraci. „Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am poruncit Bisericilor Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii, (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni” (I Corinteni 16,1-2). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În zilele noastre, ne întâlnim cu creştini care refuză cinstirea Duminecii ca zi de odihnă. „Adventiştii de ziua a şaptea sau sâmbătarii ţin legile Testamentului Vechi cu privire la serbarea sâmbetei şi la deosebirea dintre mâncări curate şi necurate” (Prot. Dr. P. Deheleanu MANUAL DE 217

SECTOLOGIE, Arad 1948, pag.47). Ei au apărut în America în

anul 1782 şi au pătruns în România în anul 1870 printr-un preot romano-catolic, făcând primul sediu la Piteşti (Idem, pag. 48). Învăţătura lor contravine învăţăturii biblice şi practicii Bisericii creştine. În primele trei secole creştinii au cinstit Duminica, zi de odihnă. Împăratul Constantin cel Mare al Bizanţului a decretat Duminica zi de odihnă obligatorie în tot imperiu, bazându-se pe practica primilor creştini. Biserica creştină a păstrat de două mii de ani Duminica, sărbătoare săptămânală. În zi de Duminică este oprită activitatea fizică, fiind zi de odihnă. Duminica creştinii desfăşoară activitate duhovnicească pentru mântuirea sufletului. << Un agricultor veni într-o zi de Duminică în oraş. Având nevoie să cumpere o mulţime de lucruri şi să plece cât mai de grabă, merse la un negustor, care-şi avea locuinţa chiar unde avea şi prăvălia. Cum însă era Duminică, prăvălia era închisă. Agricultorul merse la negustor şi-i ceru să-i vândă lucrurile de care avea nevoie. Negustorul, fiind un bun creştin, i-a răspuns: “Nu pot să-ţi vând azi, căci aş călca legea…” Acela i-a spus atunci:”Îţi cumpăr de o sumă mare”, dar negustorul nu vru să-i vândă. Agricultorul plecă, pentru a cumpăra de la alt negustor, dar pe drum se gândea: “Dacă negustorul acesta este atât de credincios cu privire la ţinerea legii, fără de îndoială că tot atâta de credincios este şi cu privire la calitatea şi la preţul mărfii”. Aşa că se răzgândi şi a rămas să cumpere lucrurile a doua zi. Atât de mulţumit a fost de toate cumpărăturile încât a îndemnat şi pe alţii să vină la acel negustor. Şi iată cum, Duminica nu sărăceşte pe nimeni >>. (Al. Lascarov Moldoveanu, CARTE CU PILDE, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti 1940, pag.73). Singura activitate în zi de Duminică, e să participăm

la Sfânta Liturghie. Este o zi de bucurie şi împreună trăire cu Dumnezeu. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea ” (Psalmul 117,24). Amin. 218

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Creştinismul, religia întemeiată de Iisus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este religia adevărată în care omul îşi poate dobândi mântuirea sufletului. În creştinism viaţa este privită ca un dar de la Dumnezeu. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, creştinul are toate posibilităţile să ajungă la starea de sfinţenie „statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13). Are toate posibilităţile, dar nu este obligat. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voinţă liberă, pe lângă raţiune şi sentiment, deci omul îşi hotărăşte singur soarta. Voia lui Dumnezeu este „ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4). Pentru aceasta a trimis în lume pe Fiul Său care S-a jertfit pentru mântuirea noastră. Hristos ne cheamă dar nu ne obligă. „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” ( Marcu 8,34), zice Domnul. Hristos ne cheamă la mântuire, a pregătit mântuirea tuturor oamenilor prin Jertfa Sa şi ne aşteaptă. Libertatea de voinţă cu care ne-a înzestrat Dumnezeu la creaţie este respectată.

Cine vrea să-şi mântuiască sufletul va urma chemării Mântuitorului, iar cine nu vrea, acela va irosi viaţa cu deşertăciunile trecătoare, dar va trebui să dea socoteală de sufletul său la Dreapta Judecată. Pe temeiul Pildei celor chemaţi la cină, vom vorbi astăzi despre chemarea pe care o face Mântuitorul Hristos, tuturor oamenilor, pentru mântuirea sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În cadrul anului bisericesc ne aflăm în perioada Octoihului, în Duminica a douăzeci şi opta după Rusalii. În această Duminică, Biserica a rânduit Evanghelia de la Luca, capitolul paisprezece, versetele şaisprezece până la douăzeci şi patru. Ce ne spune Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi? Ne spune o pildă despre cei chemaţi la cină. Un om a făcut o cină mare. El a trimis pe sluga sa să cheme la masă pe oaspeţi, zicând: ”Veniţi, că iată toate sunt gata” (Luca 14,17). Dar cei chemaţi au refuzat pe rând invocând diferite motive. Unul şi-a cumpărat ţarină şi trebuia să meargă să o vadă, şi-a cerut iertare şi nu a răspuns chemării. Altul şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi trebuia să meargă să-i încerce, era ocupat şi nu putea merge la cină. Altul şi-a luat femeie, s-a căsătorit şi nu putea să plece de acasă şi a refuzat invitaţia primită. Văzând stăpânul casei că cei aleşi l-au refuzat, s-a supărat. El a poruncit slujitorului său, zicând: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici” (Luca 14,21). Aceştia au răspuns chemării, au venit toţi şi încă mai era loc. Atunci stăpânul a poruncit slugii sale şi a zis: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” (Luca 14,23-24). Aceasta este pilda propriu-zisă, este ceea ce a povestit Iisus. Care este explicaţia pildei? Stăpânul casei din pildă, cel care cheamă la cina cea mare este Hristos. El face cină ca să ofere creştinilor hrana spirituală necesară mântuirii

219

220

VENIŢI, TOATE SUNT GATA Predica din Duminica XXVIII-a după Rusalii Evanghelia: Luca 14,16-24.

Text: << Veniţi, că iată toate sunt gata. >> (Luca 14,17).

sufletului. Cina este Sfânta Liturghie. Creştinii sunt chemaţi să-şi hrănească sufletul. „Toate sunt gata” spune stăpânul. S-au pregătit cu osteneală şi sacrificiu. Hristos Şi--a jertfit Trupul şi Sângele şi aşteaptă pe Sfântul Altar ca să vină credincioşii la Împărtăşanie. „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu...Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,26-27) - zice Domnul. Cei chemaţi sunt credincioşii. În pregătirea lor pentru mântuire au de înfruntat multe ispite. Averile, grijile lumii, plăcerile vieţii, problemele din familia lor, acestea sunt adevărate baricade pe drumul credinciosului spre Hristos. Lipsa virtuţilor creştine este un gol imens, o prăpastie care blochează drumul creştinului către mântuire. Hristos aşteaptă oamenii curaţi la suflet, descătuşaţi de cele lumeşti, aşa cum ne îndeamnă slujitorii Sfintelor Altare: ”Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm” (la Sfânta Liturghie). Fiind refuzat de cei chemaţi, stăpânul porunceşte slugii sale: „pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici”. Oamenii săraci de pe stradă: neputincioşii, orbii, şchiopii din pildă sunt oameni simpli. Ei n-au fost chemaţi dintru început. Îndată ce li s-a acordat această cinste ei au umplut casa stăpânului. Ei s-au bucurat sincer că au fost chemaţi la cină. În Biserică se întâmplă la fel. Cei mândri refuză chemarea lui Hristos având diferite preocupări. „Nici unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi ( şi au refuzat - n.n.) nu vor gusta din cina mea”zice stăpânul. Cei smeriţi se bucură de Jertfa lui Hristos, răspund chemării, se pregătesc duhovniceşte cu post şi rugăciune apoi se împărtăşesc cu Sfintele Taine. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Împărtăşanie este darul cel mai de preţ pe care creştinul îl primeşte de la Dumnezeu. Însuşi Fiul lui Dumnezeu Se oferă ca hrană spirituală pentru iertarea păcatelor oamenilor şi mântuirea lor. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea

aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6,51 şi 54-56). Aceste cuvinte ale Mântuitorului lămuresc pe deplin necesitatea împărtăşirii credincioşilor. Hristos Se oferă pe Sine ca hrană spirituală care asigură viaţa în veşnicie. Sfânta Împărtăşanie este necesară dar în acelaşi timp obligatorie, fiindcă este o condiţie pentru mântuire. Iată ce spune Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6,53). Aceasta este Cina pregătită de Hristos pentru toţi oamenii. Suntem chemaţi toţi să ne hrănim sufletul cu Trupul şi Sângele Domnului şi să ne mântuim. Pilda despre Cina cea mare ne învaţă să răspundem chemării lui Hristos. El ne cheamă prin gura slujitorilor Bisericii, la fiecare Sfântă Liturghie, când auzim cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Nimic din lumea aceasta nu poate fi mai important decât chemarea lui Dumnezeu. Să ne pregătim duhovniceşte cu rugăciune şi cu fapte bune ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu, să fim vrednici de mântuire. Lăsând averile, grijile lumii şi plăcerile vieţii acesteia trecătoare, să-L căutăm pe Hristos şi să slujim Lui cu credinţă. Primind Sfânta Împărtăşanie, sufletul intră în comuniune cu Hristos, trăieşte cu Hristos şi după moarte Hristos ne va învia în veşnicie. Să credem cuvintele Domnului: „Aceasta este voia Celui ce Ma trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (Ioan 6,39) Amin.

221

222

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Grija lui Dumnezeu faţă de lumea pe care a creat-o este permanentă. Niciodată de la creaţie Dumnezeu nu l-a părăsit pe om. Omul este o fiinţă limitată în inteligenţă şi în putere faţă de Creatorul care este atotştiutor şi atotputernic. De aceea Dumnezeu poartă de grijă omului şi îl călăuzeşte către fericirea veşnică, aceasta fiind mântuirea. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se numeşte Providenţa divină. Omul care are credinţă înţelege care este rostul şi rolul său în această lume şi se lasă ocrotit de Cel Atotputernic, nădăjduieşte în ajutorul Lui şi Îl iubeşte necondiţionat, pentru că fără de Dumnezeu, viaţa nu are nici sens şi nici valoare. ”Căci Dumnezeu este cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2,13), spune Sfântul Apostol Pavel. Iar Sfântul Apostol Petru scrie în Epistola sa: „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit. Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5,6-7). Omul trebuie să fie recunoscător faţă de Binefăcătorul

suprem. Recunoştinţa este o virtute prin care omul îşi exprimă mulţumirea datorată lui Dumnezeu în baza credinţei sale, fiind determinat de iubire. În temeiul Evangheliei care a fost citită astăzi în Biserică, am să vă vorbesc despre recunoştinţă, o virtute care nu trebuie să lipsească nici unui creştin, virtute care îl face pe om bineplăcut lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre o minune săvârşită de Hristos, minunea vindecării celor zece leproşi. Lepra este o boală grea şi periculoasă. De această boală au suferit mulţi oameni în vremea lui Iisus. Era o boală contagioasă care îmbolnăvea uşor pe cei din jurul bolnavului. Pentru a nu pune în pericol sănătatea oamenilor, bolnavii de lepră erau adunaţi în colonii de leproşi, numite leprozerii, acestea fiind aşezate în afara comunităţilor. Acolo, izolaţi şi lipsiţi de ajutor, leproşii îşi trăiau zilele în chinuri cumplite. Trupurile lor erau pline de răni pentru că li se măcina pielea iar părţile proieminente ale corpului cădeau şi oamenii rămâneau fără degete, nas, urechi, cu o înfăţişare îngrozitoare. Pentru a putea supravieţui, leproşii umblau în grupuri, ajutându-se unii pe alţii. Iisus a întâlnit un grup de zece leproşi în afara unui sat, în ţinutul Samariei. Leproşii Lau întâmpinat, strigând: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Luca 17,13). Ei cereau mila lui Iisus aşa cum cereau mila oricui le ieşea în cale. Erau flămânzi, obosiţi şi neajutoraţi. Lui Iisus I s-a făcut milă de aceşti nenorociţi ai soartei şi i-a vindecat pe loc în chip minunat, zicându-le: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17,14). I-a trimis la preoţi pentru că preoţii aveau responsabilitatea pentru sănătatea membrilor comunităţii. Ei luau hotărârea scoaterii din comunitate a bolnavilor care prezentau pericol pentru ceilalţi. Pe cei vindecaţi Iisus i-a trimis la preoţi ca să constate că sunt sănătoşi şi să fie reintegraţi în comunitate. Iisus i-a miluit şi le-a redat sănătatea, dându-le o nouă şansă la viaţă normală. Cu atât mai preţios era ajutorul, cu cât

223

224

DESPRE RECUNOŞTINŢĂ Predica din Duminica XXIX-a după Rusalii Evanghelia: Luca 17,12-19.

Text: << Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. >> (Luca 17,15-16).

foarte rar se întâmpla ca un bolnav de lepră să se vindece. Care a fost atitudinea celor vindecaţi ne spune în continuare cuvântul Evangheliei. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. A căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean (cf. Luca 17,15-16). Din cei zece oameni care s-au vindecat, s-a întors unul singur să mulţumească. Iisus a întrebat: „Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (Luca 17,17-18). Fiul lui Dumnezeu cunoştea inimile oamenilor. El apreciază recunoştinţa celui vindecat de lepră pentru a scoate în evidenţă lipsa de recunoştinţă a celorlalţi nouă. „Dar cei nouă unde sunt”, zice Hristos; cei nouă primind acelaşi dar, au fost vindecaţi la fel cu cel de-al zecelea care a mulţumit şi a dat slavă lui Dumnezeu. Unul din zece, iată cât de rară este virtutea recunoştinţei. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Recunoştinţa este o virtute morală prin care creştinul îşi arată mulţumirea datorată binefăcătorului său. Această virtute are la temelia ei mai multe alte virtuţi fără de care ea nu ar putea exista. Prima şi cea mai importantă dintre ele este smerenia. Numai omul smerit îşi recunoaşte statura morală şi acceptă că cineva superior lui l-a ajutat şi acelui binefăcător îi datorează mulţumirea, recunoştinţa. Mai întâi de toate trebuie să avem recunoştinţă faţă de Bunul Dumnezeu, Cel care ne ţine în viaţă prin purtarea Sa de grijă. ”Datori suntem să mulţumim lui Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,13), spune Sfântul Apostol Pavel. Mulţumim lui Dumnezeu prin rugăciune dar şi prin faptele noastre. Când ajutăm pe aproapele nostru, recunoaştem că Dumnezeu face la fel cu noi, iar cele pe care le dăruim sunt de la Dumnezeu. Cine nu are smerenie nu poate fi recunoscător. Mândria te face să crezi că tu nu datorezi nimănui nimic. Dacă omului mândru i se pare o înjosire să exprimi recunoştinţa faţă de cineva, pentru omul smerit recunoştinţa este o mare cinste.

<< Datorită vredniciei şi meritelor lui, un fecior de fierar ajunse în mare cinste la curtea unui vestit împărat. Ca să-i răsplătească vrednicia, împăratul îi dădu pământuri şi bani, făcându-l ajutor în treburile împărăteşti. Într-o zi, împăratul, ca să-i arate cât îl preţuieşte, veni la el, şi încă mai mult, îi spuse că vrea să stea la masa lui. Fiul fierarului primi cu grăbire aceasta şi porunci slugilor să pregătească ospăţul cel mai ales. Când fu să se aşeze la masă, împăratul îl pofti să stea la dreapta sa. Dar el îi răspunse, rugându-l: Acolo împărate se cade să stea altcineva… Cine?- întrebă mirat, împăratul. Iar el zise: Am aici, în casa mea, pe bătrânul meu tată. Lui i se cade acel loc. Împăratul încuviinţă degrabă această cerere, şi-i zise: Cu adevărat nu m-am înşelat, când ţi-am dat încrederea şi dragostea mea… Şi a stat bătrânul fierar la dreapta împăratului.>>

225

226

(Al. Lascarov Moldoveanu, CARTE CU PILDE, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti 1940, pag. 175). Iată cum feciorul fierarului prin

recunoştinţa arătată bătrânului său tată, nu s-a înjosit cu nimic, ci cu mai multă cinste s-a ales din partea împăratului. Pe lângă recunoştinţă, fiul fierarului a dovedit smerenie, înţelepciune, dreptate şi bunătate. Recunoştinţa ne face să vedem meritele mai marilor noştri şi să simţim toate binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat peste noi. Ne cunoaştem bine pe noi înşine şi vom cunoaşte mărirea lui Dumnezeu. Deschide Doamne, ochii minţii noastre şi luminează întunericul sufletului nostru, ca să cunoaştem că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor” (Iacov 1,17) şi Ţie, cu recunoştinţă să-ţi mulţumim pentru toate, Amin.

DESPRE BOGĂŢIE Predica din Duminica XXX-a după Rusalii Evanghelia: Luca 18,18-27.

Text: << Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino şi urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat >> (Luca 18,22-23). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa pe care o trăim vremelnic pe pământ este dependentă de toată creaţia lui Dumnezeu. Petru ca să poată trăi omul, Dumnezeu a creat mai întâi mediul necesar vieţii, întreaga natură, lumea vegetală şi lumea vieţuitoarelor. Pe toate acestea Dumnezeu le-a pus în slujba omului, zicând: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile, ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul. Apoi a zis Dumnezeu: Iată vă dau toată iarba, ce face sămânţă, de pe toată faţa pământului şi tot pomul, ce are rod cu sămânţă într-însul. Acestea vor fi hrana voastră ” (Facerea 1,28-29). Omul este „coroana Creaţiei” şi Dumnezeu S-a îngrijit să nu-i lipsească nimic. A primit omul stăpânire peste toate aceste bunuri necesare vieţii şi are dreptul să le administreze şi să le folosească prin muncă cinstită. „În sudoarea feţii tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi 227

în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,19), a zis Dumnezeu. Dacă suntem atenţi la aceste cuvinte înţelegem că este vorba de trup. Toate bunurile materiale sunt făcute să slujească trupului, ele au valoare vremelnică pentru trupul vremelnic şi se pierd când trupul se întoarce în pământ. Dacă omul adună bogăţii mai mult decât necesită viaţa lui pământească, acestea se pierd pentru că sufletul nu are nevoie de ele în viaţa de apoi. Acesta este motivul pentru care omul nu trebuie să-şi lege sufletul de bogăţii. În temeiul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, Luca 18,18-27, am să vorbesc despre bogăţie, ca să înţelegem cât este de folositoare pentru om şi cât pune în primejdie mântuirea sufletului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cuvântul Evangheliei ne spune că un fruntaş L-a întrebat pe Iisus: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?” (Luca 18,18). Evanghelistul Matei spune că acela era un tânăr (cf. Matei 19,16), iar Evanghelistul Marcu, precizează că acesta a alergat la Iisus şi a îngenuncheat înaintea Lui (cf. Marcu 10,17). Aceste precizări ne dau convingerea că tânărul bogat nu a întrebat cu gând de ispitire, el era cu adevărat interesat de mântuire. Mai mult încă, tânărul cunoştea Legea şi o respecta. Când Iisus i-a spus: „Ştii poruncile: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, tânărul a răspuns fără ezitare: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele” (Luca 18,20-21). Mărturisirea tânărului bogat ne dovedeşte că el era cu adevărat interesat de mântuirea sufletului. În calea mântuirii lui exista un obstacol la care el nu s-a gândit. Iisus îi cere să învingă acest obstacol şi îi spune: „Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino şi urmează Mie” (Luca 18,22). Deci obstacolul care era în calea mântuirii era bogăţia lui materială, averea. Dacă renunţa la ea, o împărţea săracilor ar fi agonisit bogăţie spirituală pe care Iisus o numeşte 228

„comoară în cer”. Tânărul însă nu vroia să renunţe la averile sale, bogăţiile i-au stăpânit sufletul şi nu vroia să se despartă de avuţii. S-a întristat, a renunţat la mântuire şi a plecat dorind să-şi păstreze bogăţiile. „Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18,24-25). Ce spune Iisus? Spune că bogaţii întră greu în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că îşi leagă sufletul de bogăţii mai mult decât de Dumnezeu. Nu este adevărată interpretarea că bogaţii nu vor fi mântuiţi. Se pot mântui dacă folosesc bogăţiile în scopul mântuirii, pot transforma avuţiile în comoară cerească. Privitor la cămila care trece prin urechile acului, trebuie să ştiţi următorul lucru: acul este strunga de la stână prin care trec oile la muls. Cămila fiind mai mare decât o oaie trece mai greu prin strungă şi Iisus foloseşte această comparaţie zicând că mai uşor trece o cămilă prin strunga oilor comparativ cu bogatul care renunţă foarte greu la averile sale. Şi avem destule exemple de acest fel în Sfânta Scriptură. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Bogăţia strică liniştea sufletului şi îl robeşte pe om în aşa fel încât nu mai are vreme pentru cele duhovniceşti. << Un om bogat nu putea dormi de grija ce i-o făceau banii. El auzea, cât de voios era vecinul său sărac cu ceata lui de copii şi că trebuia să fie deşteptat dimineaţa de femeia lui, atât de bine dormea. Şi-a pus de gând să-l facă părtaş grijilor lui şi îi atârnă într-o noapte o pungă plină cu bani, în partea dinăuntru a uşii săracului, care era totdeauna deschisă. În cealaltă zi de dimineaţă, când să plece la lucru, săracul găsi banii, îi ascunse în pat, şi ca să nu-i afle cineva, se prefăcu a fi greu bolnav. Supărat şi morocănos zăcea el în pat şi nu mai răsuna nici un cântec voios în casa săracului de când a intrat banul acolo. După câteva zile, bogatul cu ameninţare grea făcu pe sărac să-i întoarcă banii şi, dintacel ceas, săracul era iarăşi sănătos, iar în casa lui răsunau

iarăşi cântecele vesele. >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa, TREI SUTE

229

230

CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI,

Arad 1928, pag. 15). Această poveste ne lămureşte ce povară

grea este avuţia pentru om. Mai întâi de toate îţi răpeşte liniştea. Omul care poartă grijile lumii acesteia nu îşi găseşte timp şi pentru suflet. Apoi ispitele curg continuu: lăcomia de a spori averea; zgârcenia de a nu o micşora dacă dai şi altora; frica de a nu păgubi; egoismul, răutatea, aroganţa faţă de cei săraci şi putem aminti multe alte păcate care se datorează bogăţiei. „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6,910), spune Sfântul Apostol Pavel. Ca să nu fi stăpânit de bogăţie trebuie să fii tu adevăratul ei stăpân. Nu trebuie să privim bogăţia decât ca bunuri trecătoare care trebuie bine administrate. Numai dăruind din cele ce le ai de la Dumnezeu poţi valorifica toate bunurile materiale, altfel ele rămân depozite de averi pe care nu le poţi lua cu tine în veşnicie, devin comoară pământească pe care molia o roade şi rugina o strică. Dacă le dăruim celor lipsiţi ele se transformă în „comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură “ (Matei 6,20-21). Iată de ce Sfântul Ioan gură de Aur ne învaţă, zicând: „Bogăţia numai atunci poate fi proprietatea noastră când o împărţim la săraci”. Este acelaşi lucru pe care l-am învăţat din Evanghelia de astăzi: ” Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino şi urmează Mie” (Luca 18,22). Să nu ne legăm sufleteşte de bunurile trecătoare ale acestei vieţi, să ne trudim ca să facem fapte bune necesare mântuirii „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,21), zice Domnul. Amin.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, La poarta cetăţii Ierihon un orb cerşea mila trecătorilor. Era singurul mod de a supravieţui pentru că lipsit de vedere nu putea lucra nimic. Trăia doar din ajutorul oamenilor milostivi. Într-o zi, a simţit mai multă mişcare în jurul lui şi a întrebat ce se întâmplă. I s-a răspuns că trece Iisus Nazarineanul, cunoscut de oameni ca făcător de bine. În sufletul bietului orb a încolţit nădejdea a strigat cu glas mare: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine.” A plecat şi el cu mulţimea care-L înconjura pe Iisus şi striga stăruitor, cerând milă. Sfânta Evanghelie relatează că oamenii încercau să-l oprească, ca să nu mai strige, iar el cu mult mai multă stăruinţă striga: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!” Se ruga din răsputeri ca Iisus să-l miluiască. El credea că Iisus poate să-i dea mai mult decât un bănuţ de pomană. Probabil auzise de la oameni că Iisus a vindecat alţi bolnavi

şi acum se ruga să-l vindece şi pe el. Două lucruri ne dau certitudinea că orbul nu cerea lui Iisus milostenie: Îl recunoaşte pe Iisus că este urmaşul lui David, nu-L numeşte fiul Mariei sau fiul lui Iosif şi întrebat fiind: „Ce voieşti săţi fac?”, răspunde precis fără să ezite: „Doamne, să văd iarăşi!” (Luca 18,41). Iisus l-a vindecat în chip minunat şi orbul a primit lumina ochilor. De bucurie slăvea pe Dumnezeu, la fel şi oamenii care văzuseră minunea. Strigătul insistent al orbului era o rugăciune stăruitoare care a fost ascultată de Fiul lui Dumnezeu. Astăzi vom vorbi despre rugăciunea stăruitoare pe care trebuie să o facem noi creştinii, atunci când cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Dogmatica Ortodoxă ne învaţă că Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este mai presus de spaţiu şi de timp de aceea bunii creştini se simt totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu. Ei intră în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. Sfântul Evagrie Monahul (Evagrie Ponticul, sec. IV) spune că „Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu.” (Filocalia, vol. I, pag. 79). Acelaşi Sfânt Părinte, zice: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu El de-a-pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice înţeles pătimaş” (Idem, pag.81). Dacă dorim o definiţie a rugăciunii mai pe înţelesul nostru vom spune că: Rugăciunea este vorbirea directă şi intimă cu Dumnezeu. Vorbirea directă, pentru că ne adresăm lui Dumnezeu fără intermediari şi zicem cum ne-a învăţat Hristos: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Matei 6,9) şi intimă, pentru că transmitem lui Dumnezeu starea noastră sufletească bazată pe dragostea lui Dumnezeu ca Părinte suprem şi iubirea noastră ca fii ai Tatălui. Dacă am folosit cuvântul vorbire, adică dialog, să nu reducem rugăciunea la acest stadiu. Ea este mult mai mult, este legătura directă, spirituală a părţilor, Dumnezeu şi om, este o împreună trăire bazată pe iubire. Rugăciunea este hrana sufletului, ea dă sufletului putere de viaţă. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Gură

231

232

RUGĂCIUNEA STĂRUITOARE Predica din Duminica XXXI-a după Rusalii Evanghelia: Luca 18,35-43.

Text: << Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fieŢi milă de mine. Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! >> (Luca 18,38-39).

de Aur spune: ”Rugăciunea este necesară sufletului aşa cum răsuflarea (aerul-n.n.) este necesară trupului”. Aşadar rugăciunea este o necesitate, ea nu este doar o exercitare cultică. Cine nu se roagă pierde legătura cu Dumnezeu, pierde harul dumnezeiesc cu care creştinul conlucrează prin credinţă făcând faptele bune ca să-şi mântuiască sufletul. De aceea Fericitul Augustin ne învaţă că:”Rugăciunea este cheia cerului; se înalţă rugăciunea şi se coboară îndurarea lui Dumnezeu”. Important este, când te rogi să ai nădejde că Dumnezeu te ascultă şi rugăciunea ta nu va fi zadarnică. În acelaşi timp, curăţindu-ne sufleteşte să ne apropiem de Dumnezeu cu o viaţă duhovnicească îmbunătăţită. Iată ce ne spune Sfântul Ioan de Kronstadt: << Ce înseamnă să ai nădejde în rugăciune? Înseamnă să crezi că Dumnezeu este de faţă şi că te ascultă, înseamnă că atunci când ceri ceva, să o faci cu frică de Dumnezeu, cu mulţumire şi cu laudă, că nu te îndoieşti, să ai deplină încredere că vei primi sau că ţi se va realiza ceea ce ceri, că Stăpânul ţi-a auzit rugăciunea şi că a primit-o în cerescul Său jertfelnic şi că, răspunzând dorinţei maicii noastre – Biserica, dacă ne rugăm în numele Bisericii – sau în numele nostru, ca un atotbun, preaînţelept şi atotputernic ne va da cele cerute, ba chiar mai mult decât am crezut că vom primi. Dar o inimă împătimită de mâncare şi băutură, lacomă a se ghiftui cu acestea, nu poate nutri o asemenea speranţă, ca şi un suflet în care a intrat ura, vrajba din pricina averilor, iubirea de arginţi, invidia, până când nu va părăsi păcatele şi nu se va îndrepta. >> (VIAŢA MEA ÎN HRISTOS, Sfântul Ioan de Kronstadt, Ed. Sofia, Bucureşti

2005, pag. 182.) Rugăciunea trebuie să fie făcută cu stăruinţă

dar aceeaşi stăruinţă ne trebuie pentru îndreptarea vieţii şi îndepărtarea de păcat, ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu în rugăciunile noastre. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Dintotdeauna oamenii s-au rugat lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, rugăciunea a fost cunoscută şi practicată de oamenii credincioşi. Maica Domnului a primit Vestea 233

Bună în timp ce se ruga (cf. Luca cap.1); Iisus S-a rugat în Grădina Ghetsimani (cf. Matei 26,39); S-a rugat răstignit pe cruce (cf. Matei cap.27); a învăţat pe Sfinţii Apostoli să se roage şi a lăsat model de rugăciune „Tatăl nostru” (cf. Matei cap. 6); Vameşul şi fariseul s-au rugat în Templu (Luca 18,1014).Venind în lume Fiul lui Dumnezeu a îndemnat pe oameni să se roage, zicând: „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22), sau: ”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7,7). În Cartea Faptele Apostolilor ni se spune despre credincioşii Bisericii primare că „stăteau în învăţătura apostolilor şi în viaţă frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte Ap. 2,42). Ştim din Sfânta Scriptură că sutaşul s-a rugat pentru sluga bolnavă şi Iisus l-a vindecat, (cf. Matei 8,5-15). Femeia cananeancă s-a rugat pentru fiica ei demonizată şi Iisus a vindecat-o (cf. Matei 15,21-28). Cei zece leproşi l-au rugat pe Iisus şi i-a vindecat (cf. Luca 17,11-19); Mai marele sinagogii, Iair L-a rugat pe Iisus şi i-a înviat fiica (cf. Matei 9,18-25). Şi, iată, astăzi orbul din Ierihon a primit vederea rugându-se cu stăruinţă lui Iisus. Rugăciunea noastră nu trebuie să fie numai rugăciune de cerere. Să ne rugăm lăudând şi preamărind pe Dumnezeu, să cerem cele necesare mântuirii sufletului nostru dar şi „pâinea noastră cea spre fiinţă” şi să nu uităm să şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le primim în toate zilele vieţii noastre. Să primim învăţătura Sfântului Apostol Pavel pe care a dat-o romanilor şi care după două mii de ani este atât de actuală şi folositoare sufletelor noastre. El spune: „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; în rugăciune stăruiţi” (Romani 12,11-12) Amin.

234

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ca şi Duminica trecută, cuvântul Evangheliei ne duce la milenara cetate Ierihon, oraş în care Mântuitorul Iisus Hristos a poposit de multe ori. Ierihonul este la aproximativ patruzeci de kilometri la sud de Ierusalim, pe drumul ce coboară spre Marea Moartă, situat în apropierea Iordanului. Este cel mai vechi oraş cunoscut în lume, având atestarea de nouă mii de ani, consemnat în Sfânta Scriptură la Cartea lui Iosua Navi. Atunci era cetate puternică şi înfloritoare pe care Dumnezeu a dat-o în mâna poporului ales pe când se întorcea din robia egipteană. Spune Cartea sfântă că poporul evreu nu a avut putere să cucerească această măreaţă cetate fortificată cu ziduri înalte, dar Dumnezeu pur şi simplu a dăruit-o lor. Ia pus să ocolească de şase ori în şase zile zidurile Ierihonului, cu procesiune religioasă, purtând în faţă Chivotul Legii, iar în ziua a şaptea de şapte ori. Preoţii izraeliţi au sunat din

trâmbiţe iar zidurile cetăţii s-au prăbuşit (cf. Iosua cap. 6). Este evidentă lucrarea lui Dumnezeu şi purtarea de grijă faţă de poporul ales. Duminica trecută am aflat din Sfânta Evanghelie că Iisus a dat vedere unui orb la intrarea în Ierihon. Astăzi textul Evangheliei ne vorbeşte despre întâlnirea în Ierihon a Fiului lui Dumnezeu cu Zaheu vameşul, un păcătos care se pocăieşte. Cele ce s-au petrecut în Ierihon, ne dau prilejul să vorbim astăzi despre mântuirea păcătosului, învăţătură care ne interesează pe toţi creştinii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Iisus trece prin Ierihon şi mulţimile de oameni L-au înconjurat din toate părţile, dorind să asculte învăţătura Lui. Zaheu, mai marele peste vameşi, dorea să-L vadă pe Iisus dar fiind mic de statură nu avea cum să-L vadă peste mulţimea de oameni. Dorea sincer şi nu putea. A găsit soluţia. S-a urcat într-un dud de la marginea drumului pe unde urma să treacă Iisus şi L-a aşteptat. Acum era sigur că nici mulţimile, nici statura lui mică nu vor fi piedici ca el să-L vadă pe Iisus. „Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Luca 19,5). Din mulţimea aceea care-L înconjura, Iisus l-a ales chiar pe Zaheu, pe acela care dorea cu tot sufletul să-L vadă. I-a vorbit direct şi l-a chemat pe nume, deşi acesta nu-L văzuse niciodată. Zaheu s-a bucurat şi L-a primit în casa sa. Prezenţa lui Iisus a produs o schimbare crucială în viaţa acestui vameş bogat. Lângă Iisus, Zaheu a înţeles că bogăţiile adunate în mod necinstit sunt o povară pe sufletul lui. El este hotărât să-şi schimbe modul de viaţă, să-şi elibereze sufletul de povara grijilor acestei lumi şi de păcatele săvârşite. „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, (Luca 19,8), spune Zaheu. Îşi simţea sufletul împovărat pentru că averea lui era strânsă cu lăcomie, cu nedreptate, cu mijloace necinstite, cu înşelătorie iar oamenii îl cunoşteau ca pe un om păcătos. Aşa l-au

235

236

MÂNTUIREA PĂCĂTOSULUI Predica din Duminica XXXII-a după Rusalii (Duminica lui Zaheu) Evanghelia: Luca 19,1-10.

Text: << Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut>> (Luca 19,9-10).

caracterizat cei care au văzut pe Iisus întrând în casa lui, „toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos”. În Evanghelia de la Matei, citim: „Pe când şedea El la masă, în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui.” (Matei 9,10). Mântuitorul ştia că intră în casa unui păcătos ca să-l mântuiască, aşa cum Însuşi a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2,17). Este vorba de mântuirea păcătosului pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, voia lui Dumnezeu este ca păcătosul să părăsească păcatele, să se întoarcă şi să trăiască (cf. Iezechiel 33,11). După ce Zaheu a mărturisit public că averea l-a robit şi doreşte să-şi elibereze sufletul ia hotărârea de îndreptare. Mărturisirea lui Zaheu este o spovedanie în public:” „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19,8). Deşi Iisus încă nu instituise Taina Spovedaniei, El primeşte pocăinţa lui Zaheu zicând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,9-10). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Păcătosul are nevoie de pocăinţă ca să se mântuiască. În ce constă pocăinţa ne învaţă Sfânta Scriptură: „Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică. Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi casa lui Israel? Căci eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi” (Iezechiel 18,30-32). Îndemnul la pocăinţă al Proorocului Iezechiel este valabil până în zilele noastre. Este necesar însă, ca noi să conştientizăm că suntem păcătoşi şi să recunoaştem şi să mărturisim păcatele făcute în scopul îndreptării. Pocăinţa este îndreptare în mod conştient şi voluntar.

<< Un împărat a intrat odată într-o temniţă cu gândul de a elibera cel puţin pe unul dintre nenorociţii deţinuţi. Voind a şti cine e mai vrednic de eliberare, împăratul îi întrebă pe rând pe deţinuţi să-şi spună faptele pentru care sunt închişi. Toţi se scuzau că au ajuns fără vină în temniţă. Dar iată că unul dintre deţinuţi zise împăratului:”Maiestate, eu am fost un băiat rău: n-am ascultat de părinţi, am fugit de acasă, am furat şi am înşelat. Cu un cuvânt, mi-ar trebui nu ştiu câte ceasuri spre a putea povesti toate relele ce am săvârşit”. Împăratului i-a plăcut sinceritatea deţinutului şi l-a eliberat îndată. Cu atât mai mult se va bucura Împăratul Împăraţilor, Hristos, de întoarcerea păcătosului. Primul pas îl face păcătosul când îşi recunoaşte greşeala: aceasta e dovada că doreşte pocăinţa, care-l scapă de păcate: ”Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre” (Fapte Ap. 3,19) >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa, TREI SUTE CINCIZECI DE

237

238

PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928, pag.

270 ). Împăratul a eliberat pe cel care şi-a recunoscut păcatele

săvârşite şi le-a mărturisit cu sinceritate. Acelaşi lucru a făcut şi Zaheu vameşul şi s-a mântuit. Este un exemplu bun pentru noi, creştinii care avem sufletele împovărate cu păcate. Venind la Sfânta Biserică ne întâlnim cu Mântuitorul Hristos. Asemenea lui Zaheu, care întâlnind pe Hristos şi-a îndreptat viaţa, şi noi trebuie să-L căutăm pe Mântuitorul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Pentru pocăinţă să începem o viaţă nouă. Trebuie să mărturisim păcatele, cu sinceritate şi cu părere de rău, în Sfânta Taină a Pocăinţei (Spovedania) şi vom primi dezlegare de la duhovnic. Iertarea vine de la Hristos, „Căci Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10) Amin.

PREDICI LA PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI

“Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au zidit” (Apocalipsa 4,11), spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Cinstirea lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca adorare, cea mai înaltă formă de cinstire pe care o poate da omul. Însuşi Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat că lui Dumnezeu Îi datorăm totul şi trebuie să-L iubim din toată inima noastră, din tot sufletul nostru, şi din tot cugetul nostru, şi din toată puterea noastră, precizând că aceasta este cea mai mare poruncă din Lege (cf. Matei 22,34-40; Marcu 12,28-34). Praznicele Împărăteşti sunt sărbători închinate lui Dumnezeu sau unei persoane a Sfintei Treimi. Sfîânta Treime este sărbătorită a doua zi de Rusalii. În prima zi de Rusalii este sărbătorit Duhul Sfânt. Cele mai multe sărbători sunt închinate Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos. Se sărbătoresc momentele importante din viaţa 239

lui Iisus: Naşterea, Tăierea împrejur, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului, Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim, Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului. La praznicele împărăteşti se adaugă şi Înălţarea Sfintei Cruci pentru că Hristos nu se desparte de Cruce. Crucea se bucură de cinste deosebită, fiind altarul de Jertfă a lui Iisus Hristos. Praznicele împărăteşti se împart în două categorii: Praznice cu dată fixă în calendar şi praznice cu dată schimbătoare. Praznicele legate de Învierea Domnului au toate data schimbătoare în calendar de la un an la altul pentru că Paştele nu are dată fixă. Acestea sunt: Intrarea Domnului în Ierusalim (cu şase zile înainte de Paşti); Înălţarea Domnului (la 40 de zile după Paşti, şi Pogorârea Sfântului Duh (la 50 de zile după Paşti). Celelalte praznice împărăteşti au dată fixă în calendar. De asemenea trebuie specificat că Intrarea în Ierusalim, Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh se sărbătoresc întotdeauna duminica. Floriile sunt în ultima duminică a Triodului; Sfintele Paşti, cel mai mare praznic creştinesc al anului este întotdeauna începutul Penticostarului iar Rusaliile sunt în ultima duminică a Penticostarului. Tot în perioada Penticostarului este şi Înălţarea Domnului care se sărbătoreşte întotdeauna în zi de joi. Celelalte praznice împărăteşti sunt în perioada Octoihului. Privind praznicele împărăteşti din punct de vedere liturgic, acestea reactualizează în fiecare an momentele cele mai importante din viaţa lui Hristos. Credincioşii retrăiesc aceste evenimente mântuitoare pentru folosul lor sufletesc. Praznicele împărăteşti sunt o bună călăuză a celor care vor să-I urmeze lui Hristos. Predicile la aceste praznice trebuie să fie ancorate în adevărul de credinţă evidenţiat de praznicul respectiv. Temele stabilite pentru predică să fie concrete, clare şi argumentate cu texte biblice şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Predicile celor trei praznice împărăteşti importante, care cad întotdeauna duminica, le aşezăm în perioada anului liturgic din care fac parte, pentru a păstra 240

cursivitatea duminicilor. Floriile rămân în ultima duminică a Triodului; Paştile în prima duminică a Penticostarului; şi Rusaliile în ultima duminică a Penticostarului. În cadrul predicilor, la praznicele împărăteşti vom aşeza cele şase duminici premergătoare şi următoare unor praznice, pentru lărgirea în timp a evenimentului şi a păstra ambianţa sărbătorilor: Înălţarea Sfintei Cruci, Naşterea Domnului şi Botezul Domnului. Predicile la praznicele împărăteşti sunt: -Duminica dinainte de Înălţarea Sfintei Cruci; -Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie); -Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; -Duminica dinaintea Naşterii Domnului; -Naşterea Domnului -Crăciunul (25 decembrie); -Duminica după Naşterea Domnului; -Tăierea Împrejur a Pruncului Iisus (1 ianuarie); -Duminica dinaintea Botezului Domnului; -Botezul Domnului (6 ianuarie); -Duminica după Botezul Domnului; -Întâmpinarea Domnului (2 februarie); -Înălţarea Domnului (la 40 zile după Paşti); -Sfânta Treime (a doua zi de Rusalii); -Schimbarea la Faţă (6 august). Praznicele împărăteşti au fost aşezate în ordinea stabilită de calendarul bisericesc, respectând anul bisericesc început la 1 septembrie. ……………………………………………………………….

241

CRUCEA ÎN VECHIUL TESTAMENT Predica la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci Evanghelia: Ioan 3,13-17.

Text: << Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică >> (Ioan 3,14-15).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înfăptuit mântuirea obiectivă a lumii prin Jertfa de pe Golgota. Acolo, în afara cetăţii Ierualimului, au avut loc execuţiile celor condamnaţi la moarte. Iisus a fost răstignit între doi tâlhari. El a fost condamnat la moarte fără vină. Chiar judecătorul Său, procuratorul Pilat din Pont şi-a spălat mâinile în faţa poporului, zicând: ”Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea” (Matei 27,24). Iisus S-a jertfit de bună voie pe Cruce pentru păcatele lumii întregi, El fiind fără de păcat. Prin Jertfa mântuitoare a lui Hristos, Crucea a devenit simbolul creştinilor dar şi obiect de cult venerat de toţi creştinii. Despre cruce se vorbeşte direct, clar şi pe înţeles, numai în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Este firesc să fie aşa pentru că vorbim de cruce numai în legătură directă cu Persoana lui Iisus Hristos. În Vechiul Testament crucea nu a existat ca obiect religios şi nu se practica un cult legat de cruce. Găsim însă câteva texte biblice cu trimitere la cruce, în înţeles profetic. Astăzi, aflându-ne în Duminica dinaintea praznicului Înălţării Sfintei Cruci, am să vă vorbesc despre preînchipuirea crucii în Vechiul Testament. 242

Iubiţi credincioşi şi credincioase, În prima carte a Vechiului Testament, Cartea Facerea (Geneza), la capitolul patruzeci şi opt se vorbeşte despre binecuvântarea pe care Iacov o dă fiilor lui Iosif, în Egipt. Iosif a avut doi fii, pe Manase şi pe Efraim şi i-a înfăţişat bătrânului său tată ca să-i binecuvânteze. Manase fiind primul născut l-a pus în faţa mâinii drepte a lui Iacov iar pe Efraim, cel mic în faţa mâinii stângi. „Israel însă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul-născut” (Facerea 48,14). Iosif atenţionează pe tatăl său că Manase este cel mare, Iacob însă îi explică, zicând: „Ştiu fiul meu, ştiu! Şi din el va ieşi un popor şi el va fi mare; dar fratele lui cel mai mic va fi mai mare decât el şi din el vor ieşi popoare nenumărate” (Facerea 48,19). Încrucişarea mâinilor prevestea o schimbare în viitorul acestor copii. În Cartea Ieşirea (Exod), la capitolul şaptesprezece se spune că la Rafidim au venit amaleciţii să se bată cu izraeliţii. Moise a trimis pe Iosua la luptă cu amaleciţii iar el cu Aaron şi cu Or au urcat în munte să se roage. Iată ce spune textul biblic: „Când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile biruia Amalec. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el, şi a şezut pe piatră; iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascuţişul sabiei” (Ieşirea 17,1113). Să ne oprim puţin asupra acestui moment. Moise a ţinut mâinile ridicate. Corpul uman are formă de cruce atunci când ridicăm mâinile paralel cu pământul. Aşa l-a făcut Dumnezeu pe om. Când Moise ridica mâinile trupul lui lua formă de cruce. Când a obosit Aaron şi Or sprijineau mâinile lui Moise ca să nu se strice forma de cruce şi astfel Dumnezeu a dat putere poporului lui Israel condus de Moise. Se poate discuta

această problemă dar textul biblic indică prefigurarea crucii pentru biruinţa poporului lui Izrael. În cartea Proorocului Iezechiel, la capitolul nouă se vorbeşte despre pedepsirea Ierusalimului pentru nelegiuirile care s-au înmulţit în Israel. „Şi a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci), pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui” (Iezechiel 9,4). După ce au fost însemnaţi cei care au suferit, Dumnezeu a poruncit ca cetatea să fie nimicită, doar cei însemnaţi să fie ocrotiţi. În această situaţie este foarte clar că semnul crucii a devenit semnul izbăvirii, din porunca lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Evanghelie de astăzi am auzit urătoarele cuvinte: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,14-15) Sfântul Evanghelist Ioan a preluat din Vechiul Testament textul înălţării şarpelui de aramă. În Cartea Numerii se vorbeşte despre poporul evreu care s-a răzvrătit în pustie împotriva lui Moise. Dumnezeu i-a pedepsit şi a trimis şerpi veninoşi care muşcau pe oameni şi cei muşcaţi mureau. Moise intervine şi roagă pe Dumnezeu să nu nimicească poporul care i-a fost încredinţat. „Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi la pus pe un stâlp, şi când vreun şarpe muşca vreun om, acela privea la şarpele de aramă şi trăia” (Numerii 21,8-9). La porunca lui Dumnezeu, şarpele de aramă a primit puterea de a izbăvi de moarte pe cei muşcaţi de şerpii veninoşi. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a fost înălţat pe Crucea de pe Golgota ca să izbăvească de moarte pe cei păcătoşi, cei pe care diavolul i-a muşcat şi i-a otrăvit cu veninul păcatului.

243

244

Cei care cred în Iisus Hristos Cel răstignit şi se roagă privind cu nădejde spre Crucea lui Hristos vor fi izbăviţi de moarte şi vor trăi în viaţa veşnică. Sfântul Evanghelist Ioan, Apostolul lui Hristos ne învaţă că înălţarea şarpelui de aramă în pustie prefigurează Înălţarea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu. Însuşi Hristos mărturiseşte despre această înălţare, adică despre Jertfa Sa pe Cruce, zicând că aceasta este voia Tatălui. „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 8,28). Este clar şi pe înţelesul tuturor, măcar acest text biblic, dar şi celelalte prezentate anterior că în Vechiul Testament a fost prefigurată Crucea creştină. Ca obiect de tortură crucea a fost folosită de romani pentru executarea condamnaţilor la moarte. Poporul evreu executa pe cei condamnaţi la moarte, prin lapidare, adică îi omora cu pietre. Odată cu venirea romanilor în Palestina, aceştia au adus cu ei şi răstignirea condamnaţilor la moarte, aşa a ajuns Hristos răstignit între doi tâlhari, pe Golgota. Hristos a sfinţit Crucea prin scump Sângele Său şi a ridicat-o de la statura josnică de instrument de tortură la rangul de obiect de cult creştin, venerat de toţi cei ce cred în Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Iisus a plătit pentru păcatele noastre. A murit fără de păcat şi a răscumpărat viaţa păcătoşilor, primind moartea cea mai grea atribuită tâlharilor şi oamenilor celor mai răi, condamnaţi la moarte. Pentru ei a trimis Tatăl pe Fiul Său Cel iubit, în lume, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8). Aceasta este voia lui Dumnezeu: „…trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,14-15) Amin.

CINSTIREA SFINTEI CRUCI Predica la Înălţarea Sfintei Cruci, (14 septembrie) Evanghelia: Ioan 19,6-11; 13-20; 25-28; 31-35. Text:<< Şi ducându-Şi crucea a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi împreună cu El, pe alţi doi de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra crucii. Şi era scris: Iisus

Nazarineanul,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cuvântul cruce este foarte des folosit de noi, creştinii. De fiecare dată când spunem „cruce”, ne imaginăm Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel nu desparte Crucea de Persoana Mântuitorului Hristos, el spune: „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (I Corinteni 1,23). Pentru înţelesul profund şi pentru semnificaţia sa, crucea este foarte mult răspândită în întreaga lume creştină. O întâlnim pretutindeni: pe turlele înalte şi semeţe ale bisericilor; la răspântii de drumuri; la marginea holdelor; la fântâni şi izvoare; în biserici pe vârfurile iconostaselor şi pe Sfintele Altare; în casele oamenilor şi la mormintele creştinilor. Cu semnul Sfintei Cruci se însemnează copiii, tinerii şi bătrânii, femei şi bărbaţi fără deosebire, toţi cei ce se închină Sfintei Treimi, toţi cei ce cred în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Crucea este semnul creştinilor din lumea întreagă, este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii, este dovada iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, iar după Apostolul Pavel „crucea este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

245

Împăratul

Iudeilor >> (Ioan..19,17-19).

246

Astăzi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, prilej cu care vom vorbi despre cinstirea Crucii lui Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Hristos împlinind voia Tatălui S-a jertfit pe Cruce de bunăvoie. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8). Toţi cei patru evanghelişti vorbesc în Evanghelie despre răstignirea şi moartea lui Iisus. În Vinerea Patimilor Iisus a fost răstignit pe Golgota între doi tâlhari şi la ceasul al nouălea din zi a murit pe Cruce (cf. Matei 27,46-50). După ce Trupul Domnului şi trupurile celor doi tâlhari au fost ridicate, crucile au fost părăsite ca fiind fără nici o importanţă. Erau doar instrumente de execuţie. Nimeni nu ştia nimic de existenţa lor. La începutul secolului patru după Hristos, împăratul roman Constantin se războia pentru teritorii cu vărul său Maxenţiu. Constantin se temea de Maxenţiu care era mai puternic şi avea oaste mult mai numeroasă. Intr-o zi Constantin a văzut pe cer o cruce strălucitoare din stele în jurul căreia scria cu litere romane:”Întru aceasta vei birui”. El a poruncit să se facă o cruce de aur pe care a pus-o în fruntea oştirii sale şi plecând la luptă a învins pe Maxenţiu. Împărţind Imperiul Roman în două, Constantin, supranumit cel Mare a pus bazele Imperiului Roman de Răsărit, Bizanţul, şi a inaugurat capitala acestuia în anul 323 cu numele de Constantinopol, adică oraşul lui Constantin. Înţelegând puterea lui Dumnezeu, împăratul Constantin s-a botezat (pe patul de moarte) şi a fost primul împărat creştin. În anul 327, la îndemnul patriarhului Macarie al Ierusalimului, Împăratul Constantin al Bizanţului şi mama sa Elena au făcut săpături pe Golgota ca să găsească Crucea pe care a fost răstignit Iisus. După trei secole de la Răstignirea Domnului, cu osteneală şi îndelungi căutări costisitoare, pe Golgota au fost găsite trei cruci identice, aparent fără deosebire. Erau cruci de cedru, cioplite grosolan de lemnarii timpului pentru a fi utilizate la execuţie. Patriarhul Macarie s-a rugat mult ca Dumnezeu să le descopere Sfânta Cruce pe care a murit

Mântuitorul. Tradiţia spune că o femeie văduvă, moartă, a fost atinsă de fiecare dintre cele trei cruci, şi când au atins-o de Crucea Domnului, femeia a înviat. Aşa a fost identificată Sfânta Cruce printr-o minune. Puterea lui Dumnezeu a lucrat. Cu mare cinste, patriarhul a dus Sfânta Cruce în Biserica Învierii şi a înălţat-o în faţa amvonului în ziua de 14 septembrie. Mulţi creştini au îngenuncheat sub braţele ocrotitoare ale Sfintei Cruci şi rugându-se şi-au mângâiat sufletul. Puterea Sfintei Cruci a făcut multe minuni. De atunci în fiecare an la 14 septembrie creştinii din lumea întreagă sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci (cf. Vieţile Sfinţilor

247

248

de peste tot anul, Sinaxarul zilei de 14 septembrie, Alexandria 2003, pag.24).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, La începutul fiecărei Liturghii, la proscomidie, preotul ridică prescura la frunte şi spune următoarea rugăciune: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie” (Liturghier, Rânduiala dumnezeieştii Proscomidii, Ed. Bucureşti 1974, pag. 79). Este prima rugăciune din rânduiala Sfintei Liturghii. Preotul invocă Jertfa lui Hristos care se reactualizează în mod nesângeros de fiecare dată când slujim Sfânta Liturghie. Pe parcursul Sfintei Liturghii, preotul binecuvântează cu semnul crucii, creştinii se închină cu semnul sfintei cruci iar la Sfântul Altar este Crucea cu icoana răstignirii Domnului. Pentru noi creştinii Crucea este mai mult decât un obiect de cult, ea este cinstită în rând cu Persoana Mântuitorului şi Biserica o sărbătoreşte cu praznicele împărăteşti, închinate Împăratului Hristos. Crucea este icoana iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Tatăl Şi-a trimis în lume Fiul ca să moară răstignit pentru răscumpărarea noastră. Sfântul apostol Pavel spune romanilor: „Dumnezeu învederează dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5,8). Hristos ne-a răscumpărat

murind pe Cruce şi biruind moartea a dăruit lumii Învierea. Diavolul a fost biruit şi se teme de puterea lui Dumnezeu care lucrează prin Sfânta Cruce. La Taina Sfântului Maslu creştinii cântă cu credinţă: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei…” (Aghiasmatar, Taina Sfântului Maslu, Ed. Bucureşti 1998, pag. 118). Cinstirea Sfintei Cruci, înseamnă cinstirea lui Hristos

cel răstignit, Mântuitorul nostru. El ne dă putere să luptăm până la capăt. Cine nu cinsteşte Crucea este pe calea pierzaniei, spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filipeni, 3,18-19). Sfânta Cruce fiind „puterea lui Dumnezeu”, este numită „făcătoare de viaţă” pentru că pe Cruce Hristos a biruit moartea şi a dat lumii viaţa veşnică. Cine cinsteşte Sfânta Cruce este pe calea cea bună care duce la mântuire. << Se spune că intrarea în portul Guinea Nouă (în Oceanul Pacific), are o împrejurime măreaţă, munţi frumoşi şi ţărmul de mare plăcut cu golfuri minunate. Acolo marea este foarte periculoasă şi căpitanul corabiei şi cârmaciul n-au ochi pentru aceste frumuseţi. Ei privesc tot timpul spre o cruce albă care stă măreaţă deasupra stâncilor. Numai în direcţia crucii aduc ei corabia la liman. Asemenea trebuie să facem şi noi creştinii. Spre Crucea lui Hristos să ne îndreptăm privirea şi nu spre plăcerile înşelătoare ale lumii. Atunci vom intra în portul bucuriei celei veşnice >> (Dr. Grigorie Gh. Comşa, TREI SUTE CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, Arad 1928, pag. 66 ). Astăzi când sărbătorim Înălţarea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, să nădăjduim în puterea ei şi închinându-ne cu credinţă, să cântăm Domnului cântare de biruinţă: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă bine-credincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” Amin (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).

249

ÎNŢELESUL SPIRITUAL AL CRUCII Predica la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci Evanghelia: Marcu 8,34-38; 9,1. Text: << Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, săşi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.>> (Marcu 8,34).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie care a fost citită astăzi, în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, supune atenţiei noastre chemarea lui Hristos: ”Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Dacă citim contextul acestei pericope evanghelice, vom înţelege mai bine sensul acestei chemări. Iisus întreabă pe Sfântul Apostol Petru, zicând: „Cine zic oamenii că sunt?” Apostolul răspunde: „Tu eşti Hristosul”. Atunci Iisus îi învaţă cine este Hristos: ”Fiul Omului (care) trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze”. (Marcu 8,27-31). Iată în această postură, Hristos ne cheamă să-L urmăm precizând şi condiţiile: de bunăvoie, adică îndemnat de propria voinţă; cu lepădare de sine, după exemplul Sfântului Apostol Pavel care a zis „şi nu eu mai trăiesc ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20); şi, fiecare să-şi ia crucea sa, aşa cum Însuşi Hristos a purtat crucea până la moarte. Crucea lui Hristos a fost umilinţa, suferinţa şi moartea în rând cu tâlharii. Am să vă vorbesc astăzi despre înţelesul spiritual al Crucii. Să încercăm să pătrundem cu mintea şi cu sufletul în tainele Crucii mântuitoare, ca apoi să găsim în noi înşine dorinţa de a urma lui Hristos, purtând propria noastră cruce. 250

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20). Din pricina păcatelor, eram duşmani ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce îşi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca unul ce este iubitor de oameni. Totuşi, priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut cu adevărat şi hotărârea şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni! În trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, numai, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi”. Noi creştinii urmămând pe Hristos, purtăm cu demnitate şi cu credinţă crucea noastră. Fiecare avem o cruce care reprezintă viaţa noastră cu bucuriile şi suferinţele ei. Şi dacă bucuriile vieţii le primim cu satisfacţie, suferinţele sunt crucea noastră şi trebuie să le purtăm cu credinţă şi cu răbdare. Noi purtăm crucea suferinţelor, a calomniei, crucea lipsurilor şi a neputinţelor de tot felul, şi chiar crucea nemulţumirilor noastre. Este foarte grea crucea când o purtăm fără Hristos. De multe ori simţim că ne prăbuşim sub povara crucii şi atunci strigăm după ajutor, asemenea lui Petru :”Doamne, scapă-mă!” (Matei 14,30). Nădejdea că Iisus este ajutorul nostru, credinţa în Hristos care a biruit pe Cruce şi dragostea faţă de Dumnezeu care ne-a răscumpărat prin Jertfa Fiului Său, ne fac crucea mai uşoară. Noi suntem slabi şi nu avem puterea necesară, dar prin Cruce ne ajută puterea lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 1,18). Nimeni din cei ce cred în puterea crucii nu vor fi biruiţi, ei vor învinge

asemenea Sfântului Împărat Constantin care a învins pe Maxenţiu, purtând crucea pe câmpul de luptă. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Fericitul Augustin spune: „Crucea lui Hristos este izvorul Tainelor noastre”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Crucea este voinţa Tatălui, slava Fiului şi bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa credincioşilor, lauda lui Pavel”. Dacă nu cinstim Sfânta Cruce ne abatem de la calea dreaptă a credinţei strămoşeşti, rătăcind pe căi lăturalnice. Totodată ne lipsim de ajutorul Sfintei Cruci şi de „puterea lui Dumnezeu”. Prin Cruce Hristos a biruit pe diavol; a dăruit omului putere împotriva răului; a dovedit biruinţa vieţii asupra morţii; a dat omului puterea să se mântuiască. „Întinzându-Şi cele două sfinte mâini ale Sale pe Cruce, Hristos a desfăcut două aripi, cea dreaptă şi cea stângă, chemând la El pe toţi credincioşii şi acoperindu-i cum îşi apără mama puişorii” (Sfântul Hipolit, la Paul Evdokimov, Ortodoxia, Bucureşti 1996, pag. 361). Cum poate un om să dispreţuiască această dragoste a lui Hristos dată nouă prin Jertfa de pe Cruce? Sfântul Apostol Pavel vorbeşte foarte limpede filipenilor despre cei ce nu cred în Sfânta Cruce. „Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filipeni 3,1819). Urmând exemplul Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi, să credem în puterea Sfintei Cruci şi în folosul ei pentru sufletele noastre şi cinstindu-o să o folosim ca ajutor pentru biruinţa împotriva răului, ca armă împotriva diavolului, pentru a ne mântui sufletul. Înţelegând pe deplin învăţătura Bisericii noastre, să ajungem la cunoaşterea adevărului şi să mărturisim împreună cu Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Galateni 6,14) Amin.

251

252

GENEALOGIA MÂNTUITORULUI Predica la Duminica dinaintea Naşterii Domnului Evanghelia: Matei 1,1-25. Text:<< Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu >> (Matei 1,23).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mărturisim Simbolul de credinţă la fiecare Sfântă Liturghie, la Sfântul Botez şi la alte slujbe religioase. Crezul se rosteşte şi sub formă de rugăciune în care mărturisim credinţa noastră ortodoxă. La articolele II şi III ale Simbolului de credinţă, spunem: (Cred n.n.) „Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate sau făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om” (CEASLOV, Editura Bucureşti 1984, pag. 26). Mărturisim că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, prin întrupare de la Duhul Sfânt, dar în acelaşi timp om adevărat născut din Fecioara Maria. Astăzi sărbătorim Duminica dinaintea Naşterii Domnului, închinată părinţilor după trup ai lui Iisus. Neavând tată trupesc, căci S- a zămislit de la Duhul Sfânt, Fiul a primit trupul numai de la Sfinta Fecioară Maria. În acest caz genealogia lui Iisus va fi urmărită numai pe linie maternă. Aceasta ne dă prilejul să vorbim astăzi despre spiţa neamului omenesc din care S-a născut după trup Mântuitorul Iisus Hristos. 253

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cartea neamului lui Iisus Hristos este consemnată în Sfânta Scriptură de doi Evanghelişti: Matei şi Luca. Începutul Evangheliei de la Matei este aşa: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui” (Matei 1,1-2). În felul acesta continuă şirul neamului până la Iisus, împărţind toată perioada în trei părţi a câte patrusprezece generaţii: De la Avraam până la David, patrusprezece neamuri; de la Regele David până la strămutarea în Babilon, patrusprezece neamuri; şi de la robia babilonică până la Iisus, patrusprezece neamuri (cf. Matei 1,17). Un neam reprezintă o generaţie. La fiecare generaţie este pomenit bărbatul, care după legea mozaică este părintele familiei, al neamului. Sfântul Evanghelist Matei scrie Evanghelia pentru cititorii evrei din Palestina, creştini sau dispuşi să devină creştini. În timpul prigoanei iudaice dezlănţuite de Irod Agripa (a. 44 d. H. ), prigoană în care şi Sântul Apostol Iacov a devenit mucenic, mulţi ucenici ai lui Hristos s-au ascuns ca să-şi salveze viaţa. Evanghelistul Matei a părăsit Ierusalimul, poate chiar Palestina. El scrie Evanghelia pentru evrei ca să-i încurajeze în credinţă. Prin arborele genealogic al lui Iisus, Matei transmite mesajul că omul Iisus din Nazareth, persoana fizică, este cu adevărat Mesia. Evreii nu trebuie să aştepte un alt mesia, trebuie să se convertească la creştinism. Pentru acest motiv Matei începe genealogia lui Iisus cu Avraam, părintele evreilor şi trecând prin toate generaţiile ajunge la Iisus. El prezintă istoric cele trei perioade ale poporului evreu: perioada de ascensiune de la Avraam până la Regele David; perioada de vârf, de la Regele David până la robia babilonică, a puterii regilor; şi perioada de sfârşit a poporului evreu, condusă de arhierei, de la robia babilonică până la Iisus. Cu Iisus, (Mesia) începe o nouă epocă a neamului evreu, dar şi al omenirii întregi, epoca creştină. 254

Sfântul Evanghelist Luca prezintă spiţa neamului lui Iisus în capitolul al treilea, versetele 23-38. Această genealogie este luată în sens invers decât cea de la Matei, plecând de la Iisus şi mergând până la Adam, sfârşind cu precizarea că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Luca descrie genealogia lui Iisus după ce acesta este botezat în apa Iordanului şi iese în lume la propovăduire. El scrie: „Şi Iisus însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli,…” (Luca 3,23) şi continuă până la Adam, astfel: „… Fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 3,38). Evanghelistul Luca scrie Evanghelia către patricianul roman Teofil, care se interesa de creştinism. Destinatarii Evangheliei lui Luca sunt de alt neam, ei nu sunt evrei. Prin aceasta Evanghelistul Luca vrea să dovedească faptul că Mântuitorul nu a venit numai pentru poporul evreu. Iisus Hristos este Mântuitorul întregii omeniri. Creştinismul este religie revelată, universală, capabilă să asigure mântuirea tuturor oamenilor, din toate timpurile, fără deosebire de naţionalitate, stare socială sau orice altă deosebire. Astfel plecând de la Iisus, Evanghelistul Luca trece prin neamurile poporului evreu, trecând dincolo de Avraam până la primul om, Adam şi depăşind existenţa umană numeşte pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Ca şi Evanghelistul Matei, Luca pomeneşte bărbatul ca reprezentant al generaţiei respective, dar trebuie să observăm că nu spune Iisus fiul lui Iosif, ci spune: „fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli,…”. Iisus a trăit în casa Dreptului Iosif. Contemporanii socoteau pe Iisus ca fiu al lui Iosif fiindcă ei nu cunoşteau taina Naşterii minunate a Fiului lui Dumnezeu. Iosif însă, cunoscând de la înger acest adevăr, această taină, s-a făcut protectorul Mariei şi al Pruncului Isus, după porunca lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ne aflăm astăzi în Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Peste câteva zile vom

sărbătorii Naşterea Domnului (Crăciunul), praznic împărătesc care aduce multă bucurie tuturor creştinilor. Fiul lui Dumnezeu Se coboară pe pământ ca să ne mântuiască. După ce a expus genealogia Mântuitorului, Sfântul Evanghelist Matei a descris şi modul cum a avut loc Naşterea lui Iisus. El precizează că aceasta este împlinirea proorociei lui Isaia (7,14). „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel” şi adaugă explicaţia: „ care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi a devenit om, om adevărat. Printr-un om a intrat păcatul în lume şi tot printr-un om s-a făcut răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „precum prin greşeala unuia (Adam) a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa prin dreptatea unuia (Hristos) a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă” (Romani 5,18). Hristos este Răscumpărătorul neamului omenesc. La fiecare Sfântă Liturghie preotul începe slujba ridicând prima prescură şi zicând: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu Scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie!” (LITURGHIER, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti 1974, pag. 79). Pe acest OmDumnezeu, Mântuitorul lumii, ne pregătim să-L primim de Praznicul Naşterii Domnului. Trebuie să credem că Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Fiul Omului a plătit pentru păcatele omenirii iar Fiul lui Dumnezeu ne-a mântuit. Să ne rugăm Lui cu credinţă, zicând: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii!” Amin.

255

256

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Peisajul de iarnă care ne înconjoară, ne oferă o privelişte feerică în care albul pur abundă pretutindeni. Pentru fiecare om, mic sau mare, tânăr sau bătrân, covorul de zăpadă inspiră sufletului sentimente frumoase de curăţenie şi bucurie. Cât de frumoase sunt zilele şi nopţile de iarnă din poeziile lui Vasile Alecsandri sau nopţile de decembrie descrise de Macedonski precum şi peisajele de iarnă din tablourile pictorilor, sensibilizaţi de aceste frumuseţi ale naturii şi ale vieţii. „Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalm 103,25), spune psalmistul, lăudând creaţia lui Dumnezeu. Toate sunt frumoase, dar niciodată nu au fost mai frumoase ca în aceste zile de mare sărbătoare când sufletul şi natura sunt una, triumfând în frumuseţe şi bucurie. Bucuria este deplină astăzi când sărbătorim Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. „Cerul şi pământul în cântec răsună, Îngeri şi oameni cântă împreună; Hristos Se naşte, Domnul coboară, Îngerii cântă, Magii Îl adoră,

Păstorii aleargă, ieslea o-nconjoară; Mari minuni se întâmplară”. Aceasta este atmosfera sărbătorii descrisă într-un colind popular. Natura triumfă de frumuseţe iar cerul şi pământul se veselesc pentru că astăzi Se naşte Pruncul Iisus în ieslea din Betleem. Această bucurie o trăim şi noi astăzi şi Îl întâmpinăm pe Pruncul Iisus care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru. Să vedem cum s-a petrecut naşterea trupească a Fiului lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pentru întruparea Fiului Său, Tatăl a pregătit un trup feciorelnic, curat, care să fie vrednic de Sfânta Sarcină. De această vrednicie s-a bucurat Sfânta Fecioară Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei din neamul lui David. Ea a fost închinată Domnului încă din copilărie, fiind adusă la Templul din Ierusalim de bătrânii ei părinţi. De la Templu a fost luată în grijă de Dreptul Iosif, om bătrân, văduv cu copii şi rudenie cu Sfânta Fecioară. Iosif s-a logodit cu Maria, nu în vederea căsătoriei cum se înţelege astăzi, logodna lor era legământul prin care o putea lua de la Templu, logodnă cu înţelesul de asumarea responsabilităţii pentru viaţa Fecioarei. Aici în casa lui Iosif din Nazaret, Îngerul Gavriil, trimis de Dumnezeu, binevesteşte Naşterea Fiului Său. ”Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). În trupul Sfintei Fecioare S-a zămislit Pruncul Iisus şi Sfânta Fecioară Maria, supunându-se voii lui Dumnezeu, a purtat cu demnitate Sfânta Sarcină. În anul 749 după întemeierea Romei, împăratul Octavian Augustus, stăpân peste Palestina, a poruncit să se facă recensământul populaţiei. Toţi locuitorii Palestinei au fost obligaţi să se deplaseze în localităţile de origine pentru a se înscrie la recensământ. În această situaţie atât Iosif cât şi Maria fiind din neamul lui David s-au deplasat la Betleem, cetatea lui David, în traducere „cetatea pâinii”. Aici, în

257

258

NAŞTEREA DOMNULUI Predica la Crăciun (25 decembrie) Evanghelia: Matei 2,1-12. Text: << Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul, peştera, Celui neapropiat, aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci. >> (Condacul Naşterii Domnului).

Betleem urma să se nască Mesia, aşa cum a proorocit Miheia în capitolul cinci. Pentru Sfânta Fecioară a sosit ceasul Naşterii. Oraşul era supraaglomerat din cauza recensământului şi Iosif nu a găsit loc de găzduire. Un om bun i-a primit în staulul vitelor, într-o peşteră de la marginea Betleemului. Acolo S-a născut Pruncul Iisus. Sfânta Fecioară L-a aşezat în ieslea vitelor unde blândele animale L-au încălzit cu răsuflarea lor. Totul s-a petrecut simplu şi natural, aproape neobservat de mulţimile tumultoase din Betleem, preocupaţi fiecare de problemele lui. Cerul însă a intervenit miraculos participând la Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Îngerii din cer au cântat imn de slavă: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14). Păstorii vitelor „grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle….Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese” (Luca 2,16 şi 20). O stea minunată a răsărit la apus şi venind spre răsărit, fenomen neîntâlnit şi necunoscut de astronomii timpului , a atras atenţia celor trei Crai de la Răsărit. Aceştia urmărind steaua minunată au ajuns la Betleem şi „steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă (staul), au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, smirnă şi tămâie” (Matei 2,9-11). Aur, pentru că Pruncul Iisus era Împăratul lumii; Smirnă, pentru că peste Pruncul Iisus au fost toate darurile Duhului Sfânt, El fiind Arhiereu în veac; Tămâie, semn că va muri, tămâia fiind folosită la îmbălsămarea morţilor. Toate darurile erau semne că Iisus este Mesia cel proorocit. Simplitatea şi sărăcia în care S-a născut Fiul lui Dumnezeu Îl vor însoţi pe toată perioada vieţii Sale mântuitoare care a durat numai treizeci şi trei de ani. Desăvârşire şi smerenie sunt cele două

caracteristici de bază ale vieţii Sale. Iisus a fost om desăvârşit iar Sfântul Isac Sirul spune că „desăvârşirea este o prăpastie de smerenie”. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Astăzi sărbătorim şi slăvim Naşterea Domnului, cu bucurie duhovnicească şi veselindu-ne cu colindele creştineşti, deschidem uşa sufletului nostru pentru Pruncul născut în ieslea Betleemului. S-a cântat la Utrenie Piasna I-a a Canonului Naşterii Domnului, în care se spune: „Hristos Se naşte măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, că S-a preamărit!” Aşa trebuie să-L sărbătorim. Să-L mărim pe Fiul lui Dumnezeu prin smerenia noastră şi prin faptele noastre cele bune. Tot ce facem să fie spre lauda lui Dumnezeu, iar faptele bune să preamărească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Să-L întâmpinăm cu dragostea noastră şi cu recunoştinţă să-I oferim găzduire în sufletele noastre. Cu credinţă curată să-L recunoaştem că este Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, coborârea lui Dumnezeu pe pământ să fie pentru noi prilej de înălţare la cer. Să înălţăm rugăciunile noastre zilnice ca o tămâie bineplăcută lui Dumnezeu ca să putem apoi să ne înălţăm sufletul în veşnicie. Hristos pe pământ, prin întreaga activitate mântuitoare a făcut posibilă înălţarea noastră la cer. Bucurându-ne de Naşterea lui Hristos să cântăm Domnului tot pământul, cântarea de slavă: „Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, mărire Ţie” Amin (Troparul Naşterii Domnului).

259

260

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos a adus mare bucurie în inimile oamenilor credincioşi. Am simţit cu toţii această bucurie, zilele trecute când am sărbătorit acest praznic împărătesc. Retrăirea duhovnicească în fiecare an a acestui eveniment minunat, determină pe fiecare credincios la progres spiritual. Cu post şi cu rugăciuni sporite, ne pregătim patruzeci de zile ca să-L întâlnim pe Pruncul Iisus, să fim vrednici a-L primi în sufletele noastre, să-I oferim tot ce este mai bun şi mai frumos în viaţa noastră. Această atitudine faţă de Naşterea Domnului o avem noi creştinii, acum când lucrurile sunt bine cunoscute. Avem adevărul de credinţă formulat de Sfintele Sinoade Ecumenice, păstrat de Biserică şi oferit ca învăţătură mântuitoare tuturor celor ce doresc să se mântuiască. În vremea Naşterii Domnului lucrurile s-au petrecut diferit. Cei care cunoşteau Scripturile aşteptau naşterea lui Mesia. Proorociile despre venirea lui Mesia s-au împlinit în Persoana lui Iisus Hristos. Deşi au fost semne doveditoare: cântarea îngerilor; steaua minunată; închinarea păstorilor şi închinarea Magilor; toate acestea nu au convins pe cărturari, farisei şi arhierei că Pruncul născut în Betleem

este Mesia, trimisul lui Dumnezeu. O atitudine diferită de aceştia a avut-o Irod Agripa, regele iudeilor. El a hotărât moartea Pruncului. Nimeni dintre pământeni nu ar fi putut salva Pruncul, numai intervenţia lui Dumnezeu a protejat viaţa Lui. Astăzi vom vorbi despre fuga în Egipt a Sfintei Familii, pentru că astfel a purtat de grijă Dumnezeu Fiului Său ferindu-L de mânia lui Irod. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cei trei magi de la Răsărit, pe numele lor: Gaşpar, Baltazar şi Melchior, erau crai, regi în ţările răsăritene. Aceştia erau „cititori în stele” adică studiau universul, erau astronomi după cuvântul modern de astăzi. Preocupaţi de observarea atentă a stelelor, au descoperit pe cer un lucru neobişnuit. O stea strălucitoare se deplasa pe bolta cerului în sens contrar , de la apus spre răsărit, fără să perturbe mersul universului. Magii nu erau împreună, fiecare a observat fenomenul în ţara lui şi au plecat să urmărească steaua minunată. S-au întâlnit pe traseu şi au continuat drumul care i-a dus la Ierusalim. În Iudeea domnea regele Irod Agripa, vestit prin răutatea şi viclenia lui. Magii intrând în ţara lui Irod au mers la curte şi i-au explicat fenomenul pe care-l urmăresc. Din ştiinţa lor , au spus lui Irod că o asemenea stea apare pe cer când se naşte un nou rege. „Unde este regele Iudeilor, cel ce s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2,2). Aceasta a tulburat pe Irod care bănuia că Cel născut îi va lua locul. Bănuiala bolnăvicioasă a lui Irod a declanşat răutatea. Cu viclenia care-l caracteriza, Irod a spus magilor: ”Mergeţi şi cercetaţi cu de-a-mănuntul despre Prunc şi când îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” (Matei 2,8). El a plănuit ca să omoare pe Noul Născut, pentru ca să nu-i ocupe locul pe tron. Se credea stăpânul suprem şi îşi rezolva singur problemele, cu cruzime. Magii au plecat pe urma stelei care s-a oprit deasupra locului unde S-a născut Pruncul Iisus. „ Şi intrând în casă (în staulul de vite - n.n.), au

261

262

FUGA ÎN EGIPT Predica la Duminica după Naşterea Domnului Evanghelia: Matei 2,13-23. Text: << După plecarea magilor iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi Iosif, sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi au plecat în Egipt. >> (Matei 2,13-14).

văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2,11-12). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Întruparea Fiului lui Dumnezeu a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Nici un om, fie el şi vicleanul Irod nu putea schimba planul lui Dumnezeu. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Pruncul Iisus, face ca Magii să nu se întoarcă la Irod ca să-i indice cu precizie locul Naşterii. Apoi, „după plecarea magilor iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi Iosif, sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi au plecat în Egipt” (Matei 2,13-14). Dumnezeu Tatăl, prin purtarea Sa de grijă faţă de Fiul Său, a trimis pe înger ca să salveze viaţa Pruncului Iisus. În Egipt viaţa Pruncului nu era în pericol. Irod nu avea putere în această ţară. Aici Dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria L-au îngrijit în linişte, timp în care Irod a măcelărit paisprezece mii de prunci nevinovaţi, sub doi ani, pentru a fi sigur că Iisus nu a scăpat de mânia lui. Cu uciderea pruncilor s-a împlinit proorocia lui Ieremia: „Aşa zice Domnul: Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu voia să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt.” (Ieremia 31,15). Aceşti prunci nevinovaţi au fost primii mucenici ai lui Hristos. Sângele lor curat a înroşit pământul Iudeii. Sufletele lor s-au înălţat la cer şi sunt îngerii cei mai apropiaţi de Mântuitorul Hristos. Într-un subsol, la Biserica Naşterii din Betleem, sunt păstrate Sfintele moaşte ale pruncilor ucişi de Irod.. Pelerinii care merg la închinare în Betleem se pot închina cu credinţă şi cu recunoştinţă la Sfintele Moaşte. Cu nevrednicie, din mila lui Dumnezeu, leam văzut şi m-am închinat şi eu cu credinţă şi emoţie

puternică, în toamna anului 1995 când am vizitat Ţara Sfântă. Pentru cruzimea şi răutatea lui, Irod a fost pedepsit aspru. Istoria spune că regele Irod a murit în chinuri groaznice pentru viaţa şi faptele lui. După moartea lui, îngerul Domnului l-a vestit pe Dreptul Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel” (Matei 2,20-21). Sfântul Evanghelist Matei spune că şi aceasta a fost împlinirea unei proorocii: „Şi au stat acolo până la moartea lui Irod; ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2,13-15). Deci toate erau cuprinse în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Iată ce a proorocit Osea: „Când Israel era tânăr, eu îl iubeam şi din Egipt am chemat pe fiul meu” (Osea 11,1). Sfânta Familie s-a supus poruncii lui Dumnezeu. Întorcându-se în Israel. Iosif s-a temut să rămână în Iudeea unde a rămas rege fiul ucigaşului Irod. Sfânta Familie s-a aşezat în oraşul Nazaret, în ţinutul Galileii şi acolo au rămas. Şi prin aceasta s-a împlinit o proorocie care spune că „Nazarinean se va chema” (cf. Matei 2,23). Dreptul Iosif a ascultat de fiecare dată pe îngerul Domnului şi a ocrotit pe Pruncul Iisus şi pe mama Lui, făcându-se credincios slujitor al cerului în scopul mântuirii neamului omenesc. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi marea Sa iubire de oameni au ocrotit pe Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru ca să ne mântuiască pe noi păcătoşii şi să avem viaţă veşnică. Astfel şi fuga în Egipt este un episod din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un moment însemnat din planul de mântuire. Credem şi mărturisim că Pruncul Isus este Mântuitorul nostru. „Cred Doamne şi mărturisesc că tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care, cel dintâi sunt eu” Amin.

263

264

(Simbolul de credinţă, art. 1.)

ÎMPLINIREA LEGĂMÂNTULUI Predica la Tăierea Împrejur a Pruncului Iisus, (1 ianuarie) Evanghelia:Luca 2,20-21; 40-52.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Vechiul Testament, la cartea Facerea, capitolul şaptesprezece, se vorbeşte despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, primul patriarh al poporului evreu. Avraam era trecut de 100 de ani iar soţia lui avea 90 de ani şi nu aveau copii. Dumnezeu vorbeşte cu Avraam şi face un legământ cu el. Îi promite că-i va da mulţime de urmaşi: ”Am să te fac tată a mulţime de popoare. Am să te înmulţesc foarte, foarte tare şi am să ridic din tine popoare şi regi se vor ridica din tine” (Facerea 17,4-6). A doua promisiune tot atât de importantă pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam, pentru poporul evreu, este aceasta: „Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi după tine pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică şi vă voi fi Dumnezeu.” (Facerea 17,7-8). Ce a cerut Dumnezeu lui Avraam în schimbul celor promise? „Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre mine şi voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani

de la alt neam, care nu-i din seminţia voastră, să se taie împrejur în ziua a opta” (Facerea 17,11-12). Acesta rămânea legământ veşnic între Dumnezeu şi poporul evreu, care de acum a devenit poporul ales al lui Dumnezeu. Nerespectarea legământului însemna nesupunere faţă de Dumnezeu şi trebuia pedepsită. „Iar cel de parte bărbătească netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela se va stârpi din poporul său, căci a călcat legământul meu” (Facerea 17,14), zice Dumnezeu. Astăzi vom vorbi despre împlinirea legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Patriarhul Avraam, legământ care a devenit Lege pentru poporul evreu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Avraam a fost un om foarte credincios şi nu a pus la îndoială porunca lui Dumnezeu. În aceiaşi zi în casa lui , toţi cei de parte bărbătească au fost tăiaţi împrejur, cum îi poruncise Dumnezeu. (cf. Facere 17,23). Tăierea împrejur, pentru poporul evreu care încă pribegea în întunericul necunoştinţei, era mai mult decât un legământ. Aceasta era înfierea acestui popor de către Dumnezeu. Înconjuraţi de popoare păgâne politeiste, evreii erau un popor monoteist, pentru aceasta Dumnezeu i-a ales ca să le descopere tainele Dumnezeirii, să-i lumineze şi să pregătească prin ei mântuirea lumii. De acum înainte Dumnezeu le va purta de grijă, le va numi patriarhi, regi, prooroci şi arhierei, care vor învăţa poporul şi-l vor conduce, împlinind voia lui divină. Porunca tăierii împrejur era respectată cu stricteţe în Vechiul Testament. Fiecare născut de parte bărbătească, la opt zile era tăiat împrejur şi în acelaşi timp i se da un nume. Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte despre tăierea împrejur a Sfântului Ioan Botezătorul, spunând: „Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan” (Luca 1,59-60). Astăzi sărbătorim tăierea împrejur a Pruncului Iisus. „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum

265

266

Text: << Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. >> (Luca 2,21).

a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2,21). Dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria nu şi-ar fi putut permite să nu împlinească Legea. Erau în legătură directă cu Dumnezeu prin credinţa lor puternică, erau oameni supuşi întru totul voii lui Dumnezeu, îngerul Domnului le-a descoperit Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Ei s-au supus Legii, au împlinit porunca lui Dumnezeu şi Pruncul Iisus a fost tăiat împrejur. Iisus nu avea nevoie de legământ pentru că era Însuşi Fiul lui Dumnezeu, nu avea nevoie să-i dea oamenii un nume pentru că „a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece.” El fiind Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit S-a supus şi legilor omeneşti. Numele pe care l-a primit nu este un nume obişnuit şi nu I s-a dat întâmplător, este nume adus de înger din cer şi înseamnă Mântuitor, Cel care va izbăvi lumea de păcate. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Tăierea împrejur ca ritual cultic a încetat după întemeierea Bisericii creştine. În cartea Faptele Apostolilor la capitolul cincisprezece se vorbeşte despre Sinodul Apostolic. Sfinţii Apostoli, au cercetat învăţătura şi au hotărât că tăierea împrejur, poruncă în Legea lui Moise nu mai este condiţie pentru mântuire. În Sinodul Apostolic s-a hotărât ce este necesar de preluat din Legea lui Moise şi hotărârea a fost trimisă tuturor comunităţilor creştine: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face”(Fapte Ap. 15,28-29). Tăierea împrejur nu mai este obligatorie. La opt zile după naştere, în Biserica creştină se face rugăciunea de punerea numelui pruncului născut. Preotul vine la casa unde s-a născut pruncul şi citeşte rugăciunea de punerea numelui, însemnând pruncul cu semnul Sfintei Cruci. Această rugăciune se face la toţi noii născuţi, de parte bărbătească şi de parte femeiască, băieţi sau fete. Numele primit la opt zile se foloseşte şi la Taina Botezului de aceea

se numeşte numele de Botez. Părinţii şi naşii aleg numele pe care preotul îl dă pruncului la opt zile după naştere. Acest nume trebuie să fie din calendarul bisericesc, numele unui sfânt care va fi patronul protector al copilului nou născut. Pruncul Iisus nu a primit numele de la oameni. „Când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2,21). Numele Iisus, pentru noi creştinii, este cel mai scump dintre toate numele despre care am auzit vreodată. Când rostim acest sfânt nume, ne reamintim întreaga viaţă pe care a trăit-o pe pământ Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul nostru. Vedem cu ochii sufletului pe Pruncul Iisus culcat în ieslea din Betleem; Îl vedem Prunc în braţele iubitoare ale Sfintei Fecioare Maria; Il vedem copil la 12 ani învăţând în sinagoga din Ierusalim pe cărturarii iudei; Îl vedem sfătuind pe Sfinţii Apostoli şi ucenici; învaţă mulţimile de oameni; vindecă bolnavii; ajută săracii; bucură şi mângâie pe cei necăjiţi şi învie pe cei morţi. Toate acestea ne amintesc permanent de dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Dar, când spunem Iisus, ne amintim şi dureroasa imagine când Fiul lui Dumnezeu urcă pe Golgota sub povara Crucii. Bătut, umilit, încoronat cu spini, adăpat cu fiere şi oţet, răstignit şi omorât, Iisus înseamnă Jertfa supremă pentru mântuirea noastră. Apoi Iisus ne aduce aminte de Învierea cea de a treia zi, de biruinţa vieţii asupra morţii. În cele din urmă, pentru creştinii adevăraţi, Iisus înseamnă viaţa noastră de zi cu zi, aici pe pământ şi în veşnicie. De aceea, fără încetare să-L chemăm în rugăciunile noastre cu credinţă şi dragoste, zicând: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” Amin.

267

268

(Rugăciunea inimii).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Căderea în păcat a oamenilor este alterarea Creaţiei lui Dumnezeu. Mai explicit, păcatul îmbolnăveşte sănătatea morală şi spirituală a omului şi strică frumuseţea Creaţiei divine. Omul aflat sub povara păcatului îşi pierde valoarea. Creatura zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, începe să se îndepărteze de Creatorul său şi se apropie de cel rău slujind păcatului. Prin acceptarea răului începe să ia chipul şi asemănarea diavolului. Odată cu pierderea valorii sale spirituale, omul păcătos pierde şi sensul vieţii sale. Este simplu de înţeles acest adevăr. Dumnezeu a sădit în om aspiraţia spre desăvârşire, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facerea 1,28). Creşterea până la stadiul se stăpân al Creaţiei lui Dumnezeu dă un sens pozitiv vieţii omului, o viaţă ascensivă, până la desăvârşire. Mijloacele prin care se realizează desăvârşirea sunt virtuţile. În sens invers, păcatul duce omul la cădere morală şi spirituală, îl coboară la iad, direcţionează viaţa contrar desăvârşirii, îi dă sens negativ vieţii, descrescător, de anulare a valorilor şi de promovare a păcatului. Iată de ce omul trebuie să ajungă la cunoaşterea propriei sale persoane, la autoevaluare spirituală şi să pună capăt păcatului, să înceapă din nou urcuşul spre desăvârşire. Omul conştientizează faptul că este rob al păcatului şi viaţa lui în cădere îşi pierde valoarea. Atunci trebuie să pună început bun vieţii sale pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, vrea ca păcătosul să se întoarcă

de la păcatele sale şi să fie viu (cf. Iezechiel 33,11). Acesta este momentul pocăinţei. Sfântul Ioan, Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, propovăduia oamenilor pocăinţa şi îi boteza în apa Iordanului, punea început pocăinţei lor. Vom vorbi astăzi despre botezul lui Ioan sau botezul pocăinţei. Vom arăta că acesta nu este la fel cu Botezul creştin şi nici nu poate înlocui Taina Botezului care este o condiţie pentru mântuire. Iubiţi credincioşi şi credincioase, La râul Iordan, Proorocul Ioan predica mulţimilor despre pocăinţă, zicând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3,2). Au venit mulţi oamenii la el ca să-l asculte şi cei care au crezut, au cerut să fie botezaţi, ca să înceapă o viaţă nouă. Au venit la el farisei şi saduchei cerând să fie botezaţi dar nu i-a primit. Pe aceştia i-a certat, spunându-le: „Pui de vipere, cine va arătat că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă” (Matei 3,7-8). Faptele vieţii lor nu erau plăcute lui Dumnezeu. Ei nu aveau gânduri de îndreptarea vieţii, de pocăinţă. Mulţimile care au venit la Ioan au primit învăţătura necesară pentru îndreptarea vieţii lor. Sfântul Evanghelist Luca, relatează: „Mulţimile îl întrebau, zicând: Ce să facem, deci? Răspunzând, Ioan le zicea: Cel care are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: Învăţătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu cereţi nimic mai mult decât vă este rânduit. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi ce să facem? Şi le-a zis: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Luca 3,10-14). Proorocul îi îndemna pe toţi la pocăinţă prin renunţarea la păcate, la lăcomie, la zgârcenie, la necinste, la nedreptate, la nemulţumire, la asuprirea aproapelui şi la multe altele. Astfel pregătea Ioan, calea Domnului. Predica lui era adresată mulţimilor: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi

269

270

BOTEZUL POCĂINŢEI ŞI BOTEZUL CREŞTIN Predică la Duminica dinaintea Botezului Evanghelia: Marcu 1,1-8. Text: << Ioan boteza în pustie propovăduind, botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor >> (Marcu 1,4).

cărările Lui” (Matei 3,3). Venirea Mântuitorului, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29), era de fapt tema principală a predicii Sfântului Proroc Ioan. De aceea a şi fost numit „Înaintemergătorul Domnului” pentru că misiunea lui era să pregătească poporul prin pocăinţă în vederea mântuirii pe care Hristos o va face prin Jertfa supremă, „Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”. De fapt Ioan mărturiseşte mulţimilor că el este doar un umil slujitor care pregăteşte calea Celui ce va veni în urma lui. „Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan 3,27). El doar împlineşte misiunea pentru care a venit în lume, aşa cum a proorocit tatăl său, Proorocul Zaharia, zicând: „Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui. Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor lor” (Luca 1,76-77).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Botezul lui Ioan în apa Iordanului este botezul pocăinţei. El însuşi mărturiseşte oamenilor, zicând: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; lui nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei 3,11). Aşadar acest botez de la Ioan nu este suficient pentru mântuirea sufletului. Este nevoie de Sfântul Duh pe care Ioan Proorocul nu îl poate împărtăşi oamenilor. Botezul pocăinţei este un început pentru schimbarea modului de viaţă şi îndepărtarea de viaţa păcătoasă trăită până la cunoaşterea Adevărului, Care este Hristos (cf. Ioan 14,6). În urma Înălţării Domnului la cer, pe pământ S-a pogorât Duhul Sfânt, la Cincizecime (Rusaliile) şi a rămas în Biserica lui Hristos. Duhul Sfânt lucrează în Sfintele Taine, deci şi în Taina Botezului, diferită de botezul lui Ioan. Între cele şapte Taine instituite de Hristos în Biserică, prima dintre ele este Sfânta Taină a Botezului. Ea se mai numeşte „poarta de 271

intrare în creştinism” pentru faptul că primind Taina Botezului, credinciosul devine creştin, membru al Bisericii lui Hristos. „Botezul este Taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la Botez, se naşte la o nouă viaţă spirituală şi devine membru al Trupului tainic al Domnului” (TEOLOGIA DOGMATICĂ ŞI SIMBOLICĂ, Vol. .II, Bucureşti 1958, pag. 839).

Trimiţând la propovăduire pe Sfinţii Apostoli, Mântuitorul le porunceşte: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20). Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în sufletul celui botezat schimbându-i viaţa, dacă credinciosul conlucrează cu acest har, prin credinţă făcând fapte bune necesare mântuirii, acele „roade vrednice pentru pocăinţă” despre care vorbeşte Sfântul Ioan Botezătorul. Botezul este condiţie obligatorie pentru mântuire. Hristos spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,5). Această „naştere din nou” trebuie făcută cu credinţă pentru că Botezul deschide Împărăţia lui Dumnezeu. Cel botezat trebuie să creadă şi să facă roade vrednice de mântuire. „ Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu crede se va osândi”, (Marcu 16,16), zice Domnul. Pentru copiii care se botează, credinţa este garantată de naşii şi de părinţii lor, aceştia primind harul la Botez, devin membrii Bisericii lui Hristos şi odată cu creşterea lor vor creşte şi duhovniceşte lucrând la propria lor mântuire. Sfânta Biserică ne asigură toate condiţiile pentru mântuire. Să facem roade vrednice de pocăinţă în Biserica noastră şi să progresăm spiritual pe drumul desăvârşirii, aşa cum ne învaţă Hristos: ”Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48) Amin.

272

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Omul, cea mai frumoasă creatură a lui Dumnezeu, „coroana creaţiunii” zidită „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, trebuie să se păstreze aproape de Creatorul său. Pentru aceasta omul trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu. Cât Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu este greu de precizat, Creatorul fiind absolut, iar omul creat este limitat în cunoaştere. Dumnezeu S-a descoperit oamenilor atât cât le-a fost necesar să-L cunoască pentru a-şi putea mântui sufletul. Biserica ne învaţă că „Descoperirea Dumnezeiască sau Revelaţia divină este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscânduL pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 4). Această Descoperire a fost dată tuturor oamenilor în mod gratuit, numai din iubire, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). La început Dumnezeu S-a descoperit Patriarhilor Vechiului Testament: Avraam, Isaac, şi Iacov, intrând în legătură directă cu ei. Apoi, prin

Sfântul Duh a inspirat pe proorocii Vechiului Testament şi aceştia L-au făcut cunoscut oamenilor pe Dumnezeu. Mai târziu, la plinirea vremii, Dumnezeu S-a descoperit prin Însuşi Fiul Său întrupat, Care S-a făcut om şi a trăit între oameni timp de treizeci şi trei de ani. Sfântul Apostol Pavel spune evreilor: „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1,1-2). În timpul vieţii Sale pe pământ, de multe ori Iisus a vorbit despre Tatăl ceresc şi despre Sfântul Duh, descoperind lumii că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane. Dumnezeu este Sfânta Treime. Vom vorbi astăzi despre arătarea Sfintei Treimi în lume, Epifania. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sărbătorim astăzi Botezul Domnului, praznic Impărătesc prin care ne aducem aminte că Domnul nostru Iisus Hristos S-a botezat în apa Iordanului pentru păcatele noastre. Sfântul Ioan Botezătorul chema oamenii la Iordan, îi punea să-şi recunoască păcatele apoi îi boteza cu apă pentru iertarea păcatelor. El recunoaşte că botezul lui nu este complet, era doar botezul pocăinţei, chemarea la o viaţă nouă fără de păcat. Botezul lui Ioan nu aducea mântuirea ci numai direcţiona oamenii pe calea mântuirii. Pentru mântuire urma Botezul lui Iisus, „Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”, despre care Sfântul Ioan spune că va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (cf. Matei 3,11). În timp ce Sfântul Ioan boteza mulţimile, „a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el” (Matei 3,13). Evanghelistul Ioan spune că Ioan Botezătorul nu L-a cunoscut pe Iisus, cum însuşi a mărturisit: „Eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1,31) şi mai adaugă un amănunt: ”Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste El,

273

274

ARĂTAREA SFINTEI TREIMI Predica la Botezul Domnului (6 ianuarie) Evanghelia: Matei 3,13-17. Text: << Botezându-se Iisus, îndată ce a ieşit din apă, iată cerurile I s-au deschis şi el a văzut Duhul lui Dumnezeu, pogorânduse ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit. >> (Matei 3,16-17).

Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1,35). Nu L-a cunoscut pe Iisus, însă fiind prooroc a simţit apropierea Fiului lui Dumnezeu. Şi-a făcut datoria de prooroc şi L-a arătat oamenilor, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Acesta este despre care eu am zis: După mine vine bărbat, care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era” (Ioan 1,29-30). Când Iisus a cerut să fie botezat în apa Iordanului, reacţia lui Ioan a fost cea firească: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei 3,14). Ioan ştia că botează pe cei păcătoşi pentru pocăinţă şi se credea nevrednic să-L boteze pe cel fără de păcat, Mielul lui Dumnezeu. Înţelesul de taină a Botezului lui Iisus stă în faptul că Mielul nevinovat se jertfeşte pentru păcatele tuturor oamenilor. Aşa şi Botezul lui Iisus, ca şi Jertfa, înglobează toate păcatele noastre. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, de aceea răspunsul dat lui Ioan Botezătorul este simplu şi clar: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3,15). Ioan Botezătorul a botezat pe Iisus în apa Iordanului aşa cum a făcut cu toţi oamenii. Dar botezul nu a fost la fel cu celelalte. „ Botezându - se Iisus, îndată ce a ieşit din apă, iată cerurile I s-au deschis şi el a văzut Duhul lui Dumnezeu, pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” >> (Matei 3,16-17). Iisus, Fiul lui Dumnezeu întrupat era în apa Iordanului; Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel; Tatăl ceresc a grăit din cer, recunoscând pe Fiul Său Cel iubit întru care bine a voit. Dumnezeu a coborât pe pământ şi S-a arătat oamenilor sub forma Sfintei Treimi. Arătarea Sfintei Treimi, întăreşte credinţa noastră că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane. „Sfânta Treime este o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură autoritate, pentru că este o singură dumnezeire”, zice Sfântul Ioan Damaschinul. (Dogmatica –

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu este temelia credinţei noastre. Toată credinţa omului cu formele de simţire, trăire şi exprimare religioasă se raportează la Dumnezeu, Creatorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul lumii. Aşa credem şi mărturisim de două mii de ani. Simbolul de credinţă, din cele douăsprezece articole, concentrează în primele opt credinţa creştină în Dumnezeu ca Sfântă Treime. În articolul I, mărturisim două adevăruri de credinţă: Credinţa într-un singur Dumnezeu, Dumnezeu unic, Unul în fiinţă. Cu această mărturisire începe Crezul „Cred într-Unul Dumnezeu”. Creştinismul este religie monoteistă, nu politeistă. Tot în articolul I, mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl, prima persoană a Sfintei Treimi. „Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. În articolele II până la VII, mărturisim credinţa noastră în a doua persoană a Sfintei Treimi: (Cred–n.n.) „ÎntrUnul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…”, despre Care ştim şi mărturisim că S-a născut din Tatăl; este de o fiinţă cu Tatăl; S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria; S-a răstignit, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi se va întoarce pe pământ ca Judecător la sfârşitul lumii. În articolul VIII, mărturisim credinţa în persoana a treia a Sfintei Treimi: (Cred-n.n.) ”Întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul” Care este egal cu Tatăl şi cu Fiul şi a grăit prin prooroci. Credinţa noastră în Sfânta Treime este adevăr dovedit nu numai teoretic ci şi practic. În mod real Sfânta Treime S-a arătat pe pământ, de trei ori: în Vechiul Testament S-a arătat lui Avraam la stejarul din Mamvri (cf. Facerea 18,1); în Noul Testament, la Botezul Domnului (cf. Matei 3,16-17) şi la Schimbarea la faţă a Domnului pe Tabor (cf. Matei 17,5). Să-L preamărim pe Dumnezeu închinându-ne Lui cu credinţă şi zicând: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” Amin.

Despre Sfânta Treime).

275

276

Text: << Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. >> (Matei 4,16). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ne aflăm în Duminica de după Botezul Domnului şi încă mai simţim în suflet bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Doar cu câteva zile în urmă, Iisus Hristos a intrat în apa Iordanului şi a fost botezat de către Ioan. Este momentul în care Hristos a fost arătat lumii. Proorocul Ioan Îl prezintă mulţimilor, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii ” (Ioan 1,29). Sfântul Duh, „în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului” (Troparul Botezului) iar Tatăl ceresc a grăit din cer, în auzul tuturor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3,17). Poporul robit de păcate se afla în întunericul necunoaşterii. Prin venirea lui Hristos răsare lumina care risipeşte întunericul şi luminează lumea. La aceasta se referă Sfântul Evanghelist Matei, când spune: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit.” (Matei 4,16). Este Hristos, lumina care luminează pe tot omul nu cu lumină fizică, naturală, ci cu lumină duhovnicească care pătrunde în adâncul sufletului omenesc. Pentru aceasta, în mod simbolic, la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, preotul cu lumânarea aprinsă binecuvântează credincioşii, zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor” (Sfânta Liturghie). Astăzi vreau să vorbim despre lumina pe care Hristos o răspândeşte în sufletele noastre ca să nu trăim în întunericul păcatului şi în umbra morţii.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Grigore Teologul spune că „lumina este cel mai frumos şi cel mai înalt dar al lui Dumnezeu, pentru noi”. Dacă ne referim la lumina naturală care ne înconjoară, cu toţii suntem convinşi de necesitatea acesteia. Fără lumină nu putem face nimic. Nici lumina ochilor nu ne este de folos în întuneric. Suntem nervoşi, ne este frică, bâjbâim în întuneric şi nu avem siguranţă în cele ce avem de făcut. Întunericul se spulberă numai la apariţia luminii. Noaptea omul se aşează într-un loc pentru că lucrarea lui trebuie să înceteze. Abia odată cu răsăritul soarelui, omul îşi recapătă siguranţa şi porneşte la activitate. Aceasta se întâmplă zilnic cu fiecare dintre noi. Nu acordăm mare importanţă acestor schimbări, ziua şi noaptea, lumina şi întunericul, pare să fie ceva simplu şi trece de la sine odată cu derularea timpului. Hristos ne învaţă să preţuim şi să folosim lumina: „Lucraţi până este ziuă, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, (In. 9, 4). Tema luminii devine foarte importantă atunci când o înţelegem duhovniceşte. „Dimineaţa sufletelor o face Soarele Dreptăţii, făcând ca răsăritul luminii celei înţelegătoare, ziuă, în acela care L-a primit”, zice Sfântul Vasile cel Mare. La Crăciun, când are loc Naşterea Domnului, cântăm troparul: „Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” (din Troparul Naşterii Domnului). Însuşi Hristos vorbind despre Sine, zice: „Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii”, (Ioan 9,5). În Sfânta Scriptură găsim multe texte unde se vorbeşte de lumina duhovnicească, începând cu Vechiul Testament. De exemplu, psalmistul spune: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” (Psalm 4,6); „Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu; de cine mă voi teme?” (Psalm 26,1); sau, „Că la tine este izvorul vieţii, întru lumina ta vom vedea lumină” (Psalm 35,9). În Noul Testament, Sfinţii Evanghelişti şi ceilalţi Apostoli văd în Dumnezeu lumina cea adevărată. „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1,5), zice

277

278

LUMINA LUI HRISTOS LUMINEAZĂ TUTUROR Predica la Duminica după Botezul Domnului Evanghelia: Matei 4,12-17.

Sfântul Ioan Evanghelistul. Însuşi Iisus Hristos le-a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). Toţi suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos, izvorul nesecat de lumină şi înţelepciune. În biserică avem lumina Evangheliei lui Hristos care luminează mintea şi sufletul şi ne face mai înţelepţi, mai credincioşi, mai iubitori şi mai râvnitori după cele sfinte. Cuvântul Sfintei Evanghelii lucrează în om, în integritatea creaţiei lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este format din raţiunea, sentimentul şi voinţă liberă. Sfânta Evanghelie reprezintă pe Iisus Hristos în lume. În ritualul liturgic, la Vohod se iese cu Sfânta Evanghelie simbolizând ieşirea lui Hristos. Citind Sfânta Evanghelie, credincioşii ascultă cuvântul lui Hristos. Mintea primeşte Cuvântul şi devine mai înţeleaptă, mai învăţată, mai luminată. Sentimentul omului exprimă iubirea pentru Cuvântul Evangheliei, primeşte cuvântul cu plăcere şi cu folos pentru progres duhovnicesc. Sufletul se desăvârşeşte şi tinde spre sfinţenie. Ia naştere bucuria care exprimă binele şi frumosul, ordinea şi lumina sufletului. Înţelepciunea şi iubirea dau sens vieţii creştinului, ele determină voinţa de a-L urma pe Hristos şi luminează viaţa până la desăvârşire. Iată că nu este greu de înţeles pentru nimeni faptul că toţi cei ce-L cunosc pe Hristos trăiesc în lumină şi Lumina este Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Toţi suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos, izvorul nesecat de lumină şi înţelepciune. Un mare duhovnic rus, Sfântul Ioan de Kronstadt vorbind despre lumina dumnezeiască, spune: „Să nu uiţi niciodată că lumina sufletului, a inimii şi a minţii tale vine de la Iisus Hristos. El este lumina ochiului inimii noastre; nu se compară cu lumina soarelui, care apare şi apoi piere şi care nu poate pătrunde prin corpurile solide, netransparente, care lasă multe lucruri în întuneric şi nu este în stare să lumineze un suflet cufundat în bezna păcatului. Hristos este „lumina care luminează pe tot omul”(adică ceea ce este mai important în om, sufletul)

„care vine în lume” (Ioan 1,9). Da , lumina lui Hristos luminează tuturor, îi luminează şi pe păgâni, „lumină spre descoperirea neamurilor” (Luca 2,32). Ea luminează şi în bezna păcatului. Dar bezna păcatului cea omenească. Oamenii care vieţuiesc în păcat nu-L înţeleg pe Hristos , nu cuprind (Ioan 1,5), nu-şi dau seama că lumina care licăreşte în sufletul lor vine de la Hristos, sunt convinşi că este a lor din naştere, că ei înşişi, cu mintea care le-a fost dată de la natură, cu isteţimea şi inteligenţa lor au ajuns să descopere un adevăr sau să săvârşească o faptă. Nu vor să creadă că numai în lumina lui Hristos văd orice lumină: lumina oricărei ştiinţe nobile, arte nobile, lumina oricărui lucru”

279

280

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos,Ed. Sofia, Bucureşti 2005, pag. 416).

Hristos ne luminează ca şi noi să fim lumină pentru cei din jur, ca împreună să preamărim pe Dumnezeu. Niciodată lumina nu se închide în spaţiu limitat, „ nu se pune sub obroc”, ea se răspândeşte în jur, se dăruieşte tuturor fără deosebire şi este de folos pentru întreaga Creaţie a lui Dumnezeu. Oamenii se luminează primind lumina lui Hristos, apoi cei luminaţi trebuie să fie şi ei lumină pentru semenii lor. Astfel i-a învăţat Hristos pe Sfinţii Apostoli când i-a trimis la propovăduire: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).

Urmând această învăţătură, fiecare dintre noi să ne ostenim să-L primim pe Hristos în Sfintele Taine şi să ne desăvârşim duhovniceşte, zicând cu credinţă: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu” (Psalm 26,1) Amin.

ÎNTÂMPINAREA MÂNTUITORULUI Predica la Întâmpinarea Domnului (2 februarie). Evanghelia: Luca 2,22-40.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Odată cu intrarea păcatului în lume a fost tulburată ordinea Creaţiei divine şi a pălit frumuseţea ei. Diavolul a stricat relaţia omului cu Dumnezeu încercând să-l atragă pe om de partea sa, ispitindu-l prin plăcerile păcatelor. Robit de păcate, omul singur nu mai putea restabili relaţia cu Dumnezeu. Era nevoie de intervenţia divină. Dumnezeu avea să restabilească această legătură prin trimiterea în lume a Fiului Său, la plinirea vremii. Proorocii au vestit venirea lui Mesia trimisul lui Dumnezeu, care avea misiunea ca să izbăvească neamul omenesc şi să restabilească relaţia între om şi Dumnezeu. Acesta este Mântuitorul lumii. Aflat sub diferite stăpâniri străine, poporul evreu îşi dorea libertatea. Egiptenii, babilonienii şi apoi romanii şi-au urmărit interesele şi au ţinut în grea robie pe evreii care aşteptau pe Mesia să le aducă libertatea naţională. Puţini erau aceia care înţelegeau profeţiile şi rolul lui Mesia, acela de Mântuitor al neamului omenesc din robia păcatului. Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana, cei care aşteptau pe Mântuitorul lumii, la Templul din Ierusalim. Bătrân şi obosit de viaţă, Simeon „era drept şi temător de

Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” (Luca 2,25-26). Proorociţa Ana, fiica lui Fanuel din seminţia lui Aşer, „era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani şi nu se depărta de la templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni” (Luca 2,37). Aşteptarea lor nu a fost zadarnică, Dumnezeu i-a învrednicit ca ei să-L întâmpine pe Mântuitorul. Vom vorbi astăzi despre felul cum a fost întâmpinat Mântuitorul în lume dar şi cum trebuie să-L întâmpinăm noi creştinii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Moise a primit poruncă de la Dumnezeu ca tot cel întâi-născut de parte bărbătească din casa evreilor să fie închinat lui Dumnezeu. El putea fi răscumpărat de la Templu cu un animal de jertfă, cu un miel gras şi fără de prihană (adică sănătos fără infirmităţi). Dacă familia era săracă putea răscumpăra pe cel închinat Domnului cu o pereche de turturele sau cu doi pui de porumbel. „Să osebeşti Domnului pe tot cel de parte bărbătească de la oameni, care se naşte întâi; şi pe tot cel de parte bărbătească, care se va naşte întâi din turmele sau de la vitele ce vei avea, să-l închini Domnului pe tot întâi-născutul de la asină să-l răscumperi cu un miel; iar de nu-l vei răscumpăra, îi vei frânge gâtul; să răscumperi pe tot întâi-născutul din oameni în neamul tău” (Ieşirea 13,12-13). Sfântul Evanghelist Luca relatează despre aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru împlinirea Legii. Iată textul: „Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întâinăscut de parte bărbătească să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2,2224). După ce au trecut zilele de curăţire, la patruzeci de zile

281

282

Text: << Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel >> (Luca 2,29-32).

de la naştere, Maica Domnului cu Dreptul Iosif au adus Pruncul la Templul din Ierusalim ca să-L închine Domnului. Fiind credincioşi, se supun Legii. La opt zile Pruncul Iisus a fost tăiat împrejur iar acum la patruzeci de zile este închinat Domnului. Dreptul Simeon L-a întâmpinat pe Mântuitorul, L-a luat în braţele sale şi L-a binecuvântat, zicând: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătito înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2,29-32). Inspirat de Duhul Sfânt, bătrânul Simeon a proorocit despre viaţa Pruncului şi a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2,34-35). Proorocia s-a împlinit când durerea a străpuns ca o sabie inima Maicii Domnului, pe Golgota, văzându-şi Fiul murind răstignit pe Cruce între doi tâlhari. Bătrâna Ana a proorocit şi ea, „lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Luca 2,38).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Multe şi variate sunt învăţăturile pe care noi le putem desprinde din însemnătatea praznicului de astăzi. Bătrânul Simeon L-a întâmpinat pe Mântuitorul, L-a aşteptat cu o dorinţă puternică şi L-a luat în braţele sale cu bucurie, pentru că „era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui.” (Luca 2,25). S-a bucurat şi Proorociţa Ana că a văzut pe Mântuitorul lumii şi „lăuda pe Dumnezeu” (Luca 2,38). Asemenea lor Îl putem întâmpina şi noi. Mântuitorul poate fi întâmpinat oricând de credincioşii care au credinţă, iubesc pe Dumnezeu şi doresc să se întâlnească cu Mântuitorul Hristos. Noi, creştinii ne întâlnim cu Hristos de fiecare dată când venim la Biserică. Îl întâlnim în sfintele icoane; în Sfânta Liturghie; în Sfintele Taine şi în toate slujbele Bisericii. 283

Important este să ne pregătim duhovniceşte ca să putem simţi prezenţa lui Hristos, aşa cum Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana s-au pregătit o viaţă de om, cu post şi rugăciune, până la adânci bătrâneţi şi au simţit bucuria întâlnirii cu Mântuitorul. Să-L întâmpinăm pe Hristos în fiecare zi în casele noastre, la ceas de rugăciune. Dacă-L chemăm cu credinţă şi cu dragoste prin smeritele noastre rugăciuni, ne deschidem sufletul şi-L întâmpinăm pe Hristos. El vine şi ne aduce pacea lăuntrică şi bucuria duhovnicească pentru că „rugăciunea înfăptuieşte unirea celui ce se roagă, cu Dumnezeu”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Şi mai este un mod sigur de a-L întâmpina pe Hristos, fiind la îndemâna oricărui creştin. Dacă pe semenul nostru îl întâmpinăm cu dragoste, cu bunătate şi cu sinceritate, L-am întâmpinat pe Hristos. Aşa ne învaţă Sfânta Evanghelie. Când în numele Domnului ajutăm pe cel sărac; săturăm pe cel flămând; îmbrăcăm pe cel gol; îngrijim pe cel bolnav; dăm speranţă celui deznădăjduit încurajându-l cu un sfat bun, suntem în legătură directă cu Hristos. El ne vorbeşte prin Sfânta Evanghelie: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40). Praznicul de astăzi aduce în sufletele noastre bucuria întâlnirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos; cu Maica Domnului cea care-l poartă în braţe pe Pruncul Iisus şi Îl închină Domnului; şi cu Dreptul Simeon, care primeşte în braţele sale pe Fiul lui Dumnezeu. Împreună cu toţi creştinii să prăznuim Întâmpinarea Domnului şi să cântăm cu credinţă: „Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă şi învierea” Amin. (Troparul Întâmpinării Domnului).

284

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Au trecut patruzeci de zile de la Sfintele Paşti, cea mai importantă sărbătoare creştină, zi în care am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În această perioadă de patruzeci de zile, Hristos Cel Înviat a rămas pe pământ arătându-Se de cel puţin zece ori Femeilor Mironosiţe, Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor care L-au cunoscut. Prin arătările Sale a făcut dovada Învierii din morţi. În Duminica Învierii, seara, Iisus a intrat prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, în casa unde ei erau adunaţi la locul numit Mica Galilee, pe Muntele Măslinilor. Sfântul Apostol Toma nu a fost cu ei, nu L-a văzut şi nu a crezut că Hristos a înviat cu adevărat. După opt zile Iisus S-a arătat iarăşi Apostolilor fiind de faţă şi Toma. El „a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20,27). Toma s-a convins de Învierea Domnului şi a exclamat

cu bucurie şi cu mirare: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). Sfântul Evanghelist Luca ne spune în Evanghelia de astăzi că Sfinţii Apostoli văzându-L pe Iisus sau temut şi au crezut că văd nălucă. Iisus i-a încredinţat că este El, viu, acelaşi pe care ei Îl cunosc. El le-a zis:. „Pace vouă! Eu sunt, nu vă temeţi!...Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale” (Luca 24,36…şi 39-40). Privind mâinile şi picioarele Mântuitorului, Sfinţii Apostoli au văzut rănile lăsate în urma cuielor la răstignire, deci era acelaşi Trup al lui Iisus care a fost pironit pe Cruce. Apoi ca să-i convingă că este viu, că trăieşte, le-a cerut mâncare. „Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor.” (Luca 24,41-43). Hristos a înviat cu adevărat. Prezenţa lui pe pământ era reală. Astăzi, după patruzeci de zile de la Învierea Domnului sărbătorim Înălţarea Domnului. Praznicul de astăzi ne dă prilejul să vorbim despre ultima minune pe care Iisus a făcut-o în activitatea Sa mântuitoare, aici pe pământ, înălţându-Se cu Trupul la cer.. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Vechiul Testament, în Cartea Regilor citim că Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul a fost ridicat cu trupul la cer. În timp ce era cu ucenicul său Elisei, dincolo de Iordan, a venit un car ca de foc şi l-a răpit ca un vifor, ridicându-l cu trupul la cer (cf.. IV Regi 2,11-12). Sfânta Scriptură ne spune că Ilie a fost ridicat la cer de Dumnezeu. „Ilie arzând de râvna legii, ridicat a fost la cer” (I Macabei 2,58). Ridicarea lui Ilie la cer a fost o prevestire pentru Înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos. Despre Înălţarea Domnului vorbesc doi evanghelişti, Marcu şi Luca. Sfântul Evanghelist Marcu încheie Evanghelia vorbind despre Învierea Domnului, consemnează trei arătări după Înviere şi sfârşeşte spunând: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, s-a

285

286

S-A ÎNĂLŢAT LA CER Predica la Înălţarea Domnului Evanghelia: Luca 24,36-53.

Text: << Şi i-a dus afară până spre Betania şi ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.>> (Luca 24,50-52).

înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16,19). Sfântul Evanghelist Luca relatează mai amănunţit acest moment din activitatea Mântuitorului. Descrie ultima întâlnire dintre Iisus şi Sfinţii Apostoli când le-a dat ultimele învăţături şi ultimele sfaturi. La sfârşit le promite venirea Sfântului Duh, zicând: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24,49). Apoi, Evanghelistul Luca relatează momentul Înălţării Domnului: „Şi i-a dus afară până spre Betania şi ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24,50-52). În cartea Faptele Apostolilor, scrisă tot de Evanghelistul Luca, citim că Sfinţii Apostoli, miraţi de minunea care se petrecea sub privirile lor, au fost înştiinţaţi de îngeri că Iisus se va întoarce încă odată pe pământ. Iată textul: „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi şi văzut mergând la cer” (Fapte Apostoli 1,1011). Este vorba de a doua venire a Domnului la sfârşitul lumii (la Parusie), când va avea loc Dreapta Judecată a lui Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Praznicul Înălţării Domnului are mare importanţă pentru viaţa noastră duhovnicească. Mai întâi, pentru fiecare creştin, Înălţarea Domnului este un adevăr de credinţă pe care îl mărturisim de fiecare dată în Simbolul de credinţă, când zicem: „Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui” (Articolul 6). Acest adevăr de credinţă este un argument în plus că Iisus este Fiul lui Dumnezeu care de la Tatăl a venit şi S-a întors la Tatăl după ce a împlinit planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. El stă veşnic în cer la locul de cinste de-a dreapta Tatălui. Legat de Înălţarea Domnului, în credinţa noastră mărturisim adevărul că: „iarăşi va să vină

cu slavă, să judece vii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit” (Articolul 7). Trebuie să credem că Iisus va veni pe pământ la Parusie. Atunci Dreptul Judecător va face Judecata de apoi în urma căreia se va instaura Împărăţia lui Dumnezeu pentru veşnicie. Timpul când va fi sfârşitul lumii este cunoscut numai de Tatăl ceresc. Noi nu ştim data dar suntem datori să-L aşteptăm pe Hristos şi să ne pregătim sufletul pentru judecată. Să facem fapte bune pentru mântuire şi să trăim în comuniune cu Dumnezeu. Rugăciunea şi postul, Spovedania şi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, fac parte din pregătirea noastră pentru Dreapta Judecată a lui Hristos. Iisus a vorbit de multe ori Sfinţilor Apostoli despre Judecata de apoi iar în Evanghelia de la Matei capitolul 25, versetele 31-46, povesteşte amănunţit cum va avea loc Judecata viitoare. Aceiaşi învăţătură o propovăduiesc şi Sfinţii Apostoli. Sfântul Apostol Pavel zice: „Şi precum este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata, tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus odată jertfă, ca să ridice păcatele multora a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9,27-28). Cunoscând aceste adevăruri de credinţă trebuie să fim atenţi cum trăim în această viaţă trecătoare, să nu o irosim cu lucruri deşarte, lipsite de importanţă, să trăim în aşa fel încât să putem da răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos, aşa cum îndeamnă preotul la fiecare Liturghie. Este un adevăr pe care l-am primit de la Domnul: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25,13) Amin.

287

288

Iubiţi credincioşi şi credincioase, În pericopa evanghelică pe care aţi auzit-o astăzi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte de trei ori despre Tatăl ceresc. La versetul zece ne învaţă să nu dispreţuim semenii noştri pentru a nu supăra pe Dumnezeu. Îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi este în cer şi vede faţa Tatălui ceresc. La versetul nouăsprezece ne spune că Tatăl ceresc ascultă cererile noastre şi ne dă cele cerute de noi, aici pe pământ. În amândouă aceste învăţături, Hristos mărturiseşte că este Fiul lui Dumnezeu. El foloseşte expresia „Tatăl Meu” atunci când vorbeşte despre Tatăl ceresc. În aceiaşi pericopă Hristos spune pilda despre oaia pierdută pe care păstorul o găseşte şi o aduce înapoi la turmă, bucurându-se. El spune că asemenea păstorului din pildă, Tatăl ceresc nu voieşte pierderea unui suflet. În această situaţie Hristos nu mai spune Tatăl Meu şi foloseşte expresia „Tatăl vostru”. Ieri, în prima zi de Rusalii am sărbătorit Pogorârea Sfântului Duh, împlinirea promisiunii pe care Mântuitorul a făcut-o Sfinţilor Apostoli înainte de Înălţarea la cer, când le-a

zis: ”Iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă rămâneţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24,49). Hristos vorbeşte de trimiterea Sfântului Duh în lume care se împlineşte la zece zile după Înălţarea Sa la cer. Astăzi când sărbătorim a doua zi de Rusalii, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl. Astfel în cele două zile de Rusalii, primim învăţătura Evangheliei şi intrăm în legătură duhovnicească cu Tatăl ceresc, cu Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi cu Sfântul Duh, Dumnezeu. Existenţa lui Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane, Sfânta Treime, este mai presus de puterea de înţelegere a omului. Noi putem înţelege această taină numai în măsura în care Dumnezeu ne-a descoperit acest adevăr de credinţă în Sfânta Scriptură. În cuvântul de astăzi, vom încerca să înţelegem, pe cât ne este cu putinţă, existenţa Sfintei Treimi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Taina existenţei lui Dumnezeu este greu de pătruns pentru mintea noastră omenească. Închipuiţi-vă că omul ar stăpâni taina Dumnezeirii, în ce pericol s-ar pune mântuirea oamenilor. De aceea Dumnezeu S-a descoperit oamenilor numai atât cât era necesar ca să se poată mântui. Sfânta Scriptură în toată învăţătura ei vorbeşte despre Dumnezeu. Biblia este unul din cele două izvoare ale Revelaţiei divine prin care noi putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Încă din Vechiul Testament se ştie că Dumnezeu este unul singur. Prima poruncă din Decalog, este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!” (Ieşirea 20,2-3). În cartea Facerea, capitolul optsprezece, citim că Dumnezeu l-a vizitat pe Avraam la stejarul din Mamvri ca Sfântă Treime, trei persoane care au stat la masa lui Avraam. Nu se dau detalii referitor la Sfânta Treime. Avraam primeşte acest adevăr prin credinţa sa. În Noul Testament lucrurile

289

290

SFÂNTA TREIME Predica la a doua zi de Rusalii Evanghelia: Matei 18,10-20.

Text: << Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri >> (Matei 18,19).

devin mai explicite datorită prezenţei în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Sunt foarte multe texte biblice care spun că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru a mărturisit, zicând: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16). Apoi Iisus vorbeşte de foarte multe ori despre Tatăl ceresc, astfel Dumnezeu se descoperă prin Fiul Său care a venit în lume. În Evanghelia citită astăzi am auzit pe Iisus spunând: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18,19). Iar Sfântul Evanghelist Ioan, zice: „Har, îndurare, pace fie cu voi de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos Fiul Tatălui, întru adevăr şi întru iubire” (II Ioan 1,3). Găsim în Biblie şi multe locuri în care se vorbeşte despre Duhul Sfânt. Poate cel mai de înţeles pentru noi este locul în care Iisus vorbeşte Sfinţilor Apostoli despre trimiterea Sfântului Duh în lume. El spune: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate săL primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi va fi în voi” (Ioan 14,16). Aici Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt. Sfinţii Apostoli au cunoscut pe Dumnezeu ca Sfântă Treime. Vorbind despre Hristos, Sfântul Apostol Pavel, zice: „Prin El avem apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2,18), iar Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre creştini, astfel: „Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl şi sfinţiţi de către Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1,2). La aceste învăţături biblice care ne ajută să înţelegem taina Sfintei Treimi, trebuie să adaug faptul că de două ori în Noul Testament, Sfânta Treime se arată oamenilor. La Botezul lui Iisus avem arătarea Sfintei Treimi: Fiul Se botează; Tatăl vorbeşte din cer zicând: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit”; iar Duhul Sfânt se arată în chip de porumbel (cf. Matei 3,16-17).

La Schimbarea la faţă pe Muntele Taborului, este prezentă Sfânta Treime (cf. Matei 17,1-13). Toţi Sfinţii Părinţi cred şi mărturisesc că Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în persoane. În scrierile lor însă, nu dau explicaţii amănunţite despre acest adevăr de credinţă pentru că este prea adâncă taina aceasta ca să o poată pătrunde mintea omenească. Sfântul Ioan Damaschin, spune că „Sfânta Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti 1952, pag. 61). Mai ştim că Tatăl este Creatorul lumii; Fiul este Mântuitorul lumii; iar Duhul Sfânt este Sfinţitorul lumii, este un singur Dumnezeu întreit în persoane. Iubiţi credincioşi şi credincioase, << Într-o zi, un credincios se afla în tovărăşia preotului şi plimbându-se de-a lungul unui râu, vorbeau împreună despre lucrurile plăcute lui Dumnezeu. La un popas, credinciosul îşi arătă părintelui o nedumerire, spunându-i: - Nu pot prea bine înţelege cum în Sfânta Treime sunt trei fiinţe şi cu toate acestea, una este? Părintele privi atunci spre soare şi zise credinciosului: - Iată, fiul meu, uită-te la soare!... Ceea ce vedem mai întâi este că el dăinuieşte de veacuri multe aşa cum îl vedem. Dăinuirea aceasta a lui ne vorbeşte de Tatăl cel ceresc. Apoi vedem că soarele luminează. Lumina aceasta înfăţişează pe Fiul, Cel ce a venit pe pământ să aducă lumină. Şi mai vedem că soarele ne trimite căldură. Căldura aceasta asemenea este Duhului Sfânt, care vine şi ne încălzeşte sufletele… Oprindu-se puţin, preotul încheie, zicând: - Iată, fiul meu, după cum soarele cu lumina şi cu căldura lui, una sunt, cu toate că sunt trei înfăţişări, tot aşa Sfânta Treime una este, cu toate că trei înfăţişări are şi Ea.

291

292

Credinciosul înţelese şi mulţumi părintelui. >> (Al. Lascarov Moldoveanu, CARTE CU PILDE, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti 1940, pag. 199).

Credinţa noastră într-un singur Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane, o mărturisim în primele opt articole ale Simbolului de credinţă. Credem că Dumnezeu este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adevăr de credinţă pe care Biserica îl păstrează neschimbat de peste un mileniu şi jumătate. Sfinţii Părinţi de la Sinoadele I şi II Ecumenice, sub inspiraţia Sfântului Duh au clarificat pentru totdeauna această învăţătură. Cea dintâi mărturisire de credinţă pe care o facem este, „Cred într-unul Dumnezeu” (Crezul, Art. 1.) Apoi mărturisim în acelaşi articol credinţa noastră în existenţa Tatălui. Credinţa în existenţa Fiului o mărturisim în articolele doi până la şapte, iar în articolul opt mărturisim credinţa în existenţa Sfântului Duh. De fiecare dată când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne închinăm lui Dumnezeu şi mărturisim pe scurt credinţa noastră în Sfânta Treime, zicând: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Să nu punem la îndoială învăţătura Sfintei Biserici ca să nu punem în pericol propria noastră mântuire. Între rugăciunile noastre zilnice să ne rugăm Sfintei Treimi, zicând: „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele tău” (CEASLOV, Bucureşti 1984, pag. 8). Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh Amin.

293

SLAVA LUI HRISTOS Predica la Schimbarea la Faţă Evanghelia: Matei 17,1-9. Text: << Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui şi i-a dus într-un munte înalt, deosebi. Şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada >> (Matei 17, 1-2). Iubiţi credincioşi şi credincioase, La numai şase zile după ce Iisus a vorbit Sfinţilor Apostoli despre patimile Sale, are loc minunea schimbării la faţă. Iisus urcă pe Muntele Tabor ca să se roage. Acest munte este cel mai înalt din nordul Israelului, în apropierea oraşului Nazaret. De pe Muntele Tabor se văd toate localităţile Ţării Sfinte unde Hristos a desfăşurat activitatea Sa mântuitoare. Luând cu Sine pe Apostolii Petru, Ioan şi Iacov, Iisus a urcat pe Tabor. „Şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada” ( Matei 17, 1-2). Sfântul Evanghelist Luca face precizarea că minunea schimbării la faţă s-a făcut în timp ce Iisus se ruga. „Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind” (Luca 9,29). Lângă Iisus erau doi bărbaţi care vorbeau cu El. Evangheliştii sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, toţi trei spun că cei doi bărbaţi cu care vorbea Iisus au fost Ilie şi Moise, însă numai Sfântul Evanghelist Luca consemnează: „vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9,31). În timp ce Iisus vorbea cu Apostolii, un nor alb i-a acoperit şi din nor au auzit glasul Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L ” (Matei 17,5). De 294

frică, Apostolii au căzut cu feţele la pământ şi după ce norul a trecut Iisus le-a spus să se ridice şi ridicându-se au văzut că erau numai ei împreună cu Iisus. Aşa ne descriu Evangheliştii sinoptici Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe temeiul adevărului relatat de Sfinţii Evanghelişti vom încerca astăzi să pătrundem taina minunii săvârşite de Iisus Hristos asupra propriei Sale persoane şi să înţelegem care este folosul pentru sufletul nostru. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În minunea Schimbării la faţă pe Muntele Tabor observăm trei momente importante: Strălucirea lui Iisus întru slavă; prezenţa Tatălui ceresc; şi prezenţa lui Moise şi Ilie. Martori oculari la aceste momente importante sunt trei dintre Apostolii lui Hristos: Petru, Ioan şi Iacov, suficient ca mărturia lor să fie credibilă. Iisus, Fiul Omului pe care Apostolii L-au cunoscut ca om adevărat, pe Tabor a fost luminat de slava lui Dumnezeu. „Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada” (Matei 17,2). Acum Fiul Omului S-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu, întru slavă. Deşi era pe pământ ca om nu a încetat să fie Dumnezeu, aşa cum noi mărturisim şi credem: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om” (Simbolul de credinţă, art.2-3 ). Oameni fiind, Apostolii nu înţelegeau cum Iisus merge de bunăvoie la Patima mântuitoare aşa cum le-a vestit cu şase zile în urmă. Acum Iisus S-a arătat în slava dumnezeiască, în faţa celor trei Apostoli pe care i-a luat cu el pe Tabor. Transfigurarea lui Iisus, vorbirea lui cu Moise şi Ilie care nu mai erau de mult pe pământ şi glasul Tatălui din norul care a coborât deasupra lor au fost suficiente ca Apostolii să creadă că Iisus este Dumnezeu. Hristos şi-a

arătat Dumnezeirea Sa iar Tatăl ceresc a confirmat verbal că Iisus este Fiul Lui Cel iubit. Glasul Tatălui pe Muntele Tabor adevereşte dumnezeirea lui Iisus. Nu este prima dată când Dumnezeu Tatăl a coborât pe pământ şi a vorbit oamenilor. Vine sub formă de nor alb pentru că nimeni nu poate vedea Faţa lui Dumnezeu. Pe de altă parte trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu are chip de om pentru că nu este materie. „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24), spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Când Moise a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai, Dumnezeu a venit într-un nor şi a vorbit cu el. La fel ştim că a venit la Iordan, când Iisus a fost botezat de către Ioan. Pe Tabor, „vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17,5). Apostolii s-au aruncat cu faţa la pământ, de frică, pentru că nu erau vrednici să vadă slava Tatălui. Şi totuşi, s-au simţit foarte bine lângă Dumnezeu de aceea Sfântul Petru a zis lui Iisus: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Matei 17,4). Moise şi Ilie, persoane importante din Vechiul Testament au venit pe Tabor şi au discutat cu Iisus. Moise a fost conducătorul ales de Dumnezeu ca să conducă poporul evreu, pregătind mântuirea lumii. Ilie era proorocul care a apărat credinţa cea adevărată a Dumnezeului celui viu împotriva credinţelor păgâne. Conducătorul Moise şi Proorocul Ilie din Vechiul Testament au venit să vorbească cu Iisus despre Jertfa mântuitoare. Lângă Iisus erau trei Apostoli ai Noului Testament. Imaginaţi-vă acest tablou unic, această icoană minunată: de o parte Moise şi Ilie reprezentând Legea Veche; de cealaltă parte Apostolii Petru, Ioan şi Iacov, reprezentând Legea Nouă; între ei Iisus Hristos, ca o verigă de legătură între cele două Testamente. Deasupra pluteşte norul alb din care Dumnezeu Tatăl adevereşte prin grai că Iisus este Fiul lui Dumnezeu cel iubit pe care trebuie să-L ascultăm. Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu este aceeaşi persoană, Iisus Hristos.

295

296

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Astăzi, la slujbele prin care cinstim Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos aţi auzit cântarea aceasta: „În munte te-ai schimbat la faţă, Hristoase Dumnezeule şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta; pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă Patima cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui” (CEASLOV, Bucureşti 1984, Condacul praznicului, pag. 475.). Hristos a arătat ucenicilor slava dumnezeiască, atât cât ei puteau vedea ca oameni. Slava lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în mintea şi în simţurile noastre limitate, cu atât mai puţin când simţurile noastre sunt alterate de păcate. Ce puteau însă înţelege Apostolii şi noi împreună cu ei, este adevărul de credinţă că Iisus, Fiul Omului este în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Acest adevăr de credinţă trebuie să-l mărturisim şi să propovăduim pe Hristos Cel răstignit care a primit Patima de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Dacă înţelegem bine învăţătura condacului, constatăm că Schimbarea la faţă a lui Iisus face parte din planul de mântuire a lumii, se încadrează în activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Este pregătirea Apostolilor pentru momentul Jertfei de pe Golgota. Prin această minune pe care a săvârşit-o pe Tabor, Iisus încredinţează pe Apostoli şi în acelaşi timp pe noi, să credem că El este Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu adevărat care S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Astăzi şi noi Îi aducem slavă, Îl lăudăm şi cântăm cu credinţă: ”Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururi fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.” Amin. (CEASLOV, Bucureşti 1984, Troparul praznicului, pag. 474.).

297

PRAZNICELE MAICII DOMNULUI

Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria este aleasa lui Dumnezeu în care S-a întrupat Fiul Său. Este fiica lui Ioachim şi Ana, Fecioară curată închinată lui Dumnezeu. Crescută la Templu, copilăria şi-a petrecut-o în post şi rugăciune. Dreptul Iosif a luat-o la casa sa din Nazaret unde a ocrotit-o pentru că părinţii ei trecuseră în veşnicie. O fată orfană nu putea fi lăsată fără ocrotire, Iosif Teslarul s-a logodit cu ea, el fiind unchiul ei, om văduv cu vârsta înaintată, tată a patru copii. În casa din Nazaret, Fecioara Maria îşi continuă viaţa curată ca şi la Templu cu purtarea de grijă pentru cele lumeşti a Dreptului Iosif. Acesta este parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Arhanghelul Gavriil trimis de Dumnezeu, a venit la Sfânta Fecioară la ceas de rugăciune şi îi binevesteşte că este aleasa lui Dumnezeu să nască pe Fiul Său, Iisus. Arhanghelul Gavriil spune: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, 298

Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei….Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei pune numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema…” (Luca 1,28-32). “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1,34) a întrebat Fecioara Maria pe înger. El i-a răspuns: ”Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). Acum se împlineşte profeţia Proorocului Isaia făcută cu sute de ani înainte: ”Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 1,14). Sfânta Fecioară Maria a născut pe Pruncul Iisus, în chip minunat într-o peşteră de păstori din Betleemul Iudeii. Împreună cu Dreptul Iosif şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, L-au ocrotit pe Pruncul Iisus până la vârsta majoratului, când Iisus a început activitatea mîntuitoare în lume. Sfânta Fecioară Maria a devenit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fiind Maica Domnului. Încă din viaţa pământească, Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire deosebită. - A cinstit-o Iisus şi a iubit-o pentru că era mama Lui; - Au cinstit-o Sfinţii Apostoli; - Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, îi adresează următoarele cuvinte: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1,42-43).

- Mulţimile de oameni care-L urmau pe Iisus şi ascultau învăţăturile Lui au cinstit pe Maica Domnului. Iisus vorbea mulţimilor şi o femeie din mulţime a strigat: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii pe care i-ai supt! Iar Iisus a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11,27-28). 299

Cinstirea care se cuvine Maicii Domnului este mai mare decât cinstirea sfinţilor. Ea însă nu este egală cu cinstirea adusă lui Dumnezeu (adorarea). Biserica a stabilit că Maicii Domnului se cuvine venerare, ceea ce este mai mult decât cinstirea sfinţilor şi mai puţin decât adorarea lui Dumnezeu. În calendarul bisericesc au fost stabilite zile de sărbătoare pentru venerarea Preasfintei Fecioare Maria, acestea sunt praznicele Maicii Domnului. Ele se referă la momentele cele mai importante din viaţa Maicii Domnului, sunt cinci la număr şi au dată fixă în calendarul bisericesc. Predicile care se rostesc la aceste praznice au ca temă învăţătura despre viaţa Preasfintei Fecioare Maria; puterea Ei de mijlocire pentru creştinii aflaţi în nevoi; puterea rugăciunii Ei în ceruri, în folosul creştinilor; minunile Maicii Domnului şi alte teme de folos sufletesc pentru creştinii care o venerează pe „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii” (Axionul). În cultul Bisericii, Maica Domnului ocupă un loc foarte important. Creştinii se roagă ei la Sfânta Liturghie, la Sfintele Taine, la ierurgiile bisericeşti, Acatiste, Paraclise, rugăciuni şi imnuri religioase. Praznicele Maicii Domnului stabilite în calendarul bisericesc sunt următoarele: - Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie); - Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie); - Soborul Maicii Domnului (26 decembrie); - Bunavestire (25 martie); - Adormirea Maicii Domnului (15 august). În săptămâna luminată a Paştelui, ziua de vineri este sărbătoare închinată Maicii Domnului numită Izvorul Tămăduirii. Data acestei sărbători se schimbă în funcţie de data Paştelui. Praznicele Maicii Domnului se bucură de multă evlavie din partea credincioşilor, Maica Domnului fiind 300

mijlocitoarea şi pururea rugătoare în cer, pentru sufletele noastre. În baza acestei legături sufleteşti deosebite pe care oamenii le au cu Maica Domnului, predicatorul trebuie să-şi fundamenteze predicile pe aceste adevăruri de credinţă. Cine este aproape cu sufletul de Maica Domnului este aproape şi de Iisus Hristos, Fiul ei de care ea nu se desparte niciodată. Cine se roagă Maicii Domnului se roagă lui Dumnezeu prin „cea ce este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii” (Axionul). Ea este „plină de har” şi „binecuvântată între femei”, aşa cum o numeşte Arhanghelul Gavriil şi se bucură în ceruri de cinstirea îngerilor şi a sfinţilor, dar mai ales a Fiului său, Domnul nostru Iisus Hristos. Prin predicile pe care le rosteşte credincioşilor la praznicele Maicii Domnului, preotul poate desfăşura o bună pastoraţie colectivă, fiind ca un păstor care dă hrană bună turmei, întărindu-şi păstoriţii în credinţă, nădejde şi dragoste. …………………………………………………........................……………..

301

NAŞTEREA PREASFINTEI FECIOARE MARIA Predica la 8 septembrie Evanghelia: Luca 10,38-42; 11,27-28. Text: << Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică >> (Troparul Naşterii Preasfintei Fecioare Maria). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În planul Său pentru mântuirea lumii, Dumnezeu a hotărât să trimită în lume pe Fiul Său, Cel Unul-Născut din veci. Unul din Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu, coboară între oameni la plinirea vremii, adică atunci când Tatăl a hotărât vremea mântuirii. Ca să poată comunica oamenii cu El, Fiul Tatălui ceresc „S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om” (Simbolul de credinţă, art. III ). Iisus omul S-a născut în chip minunat din trupul feciorelnic al Sfintei Maria, cea aleasă de Dumnezeu şi pregătită ca să fie vrednică să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu. Ca om, Iisus a comunicat cu oamenii, i-a învăţat tainele dumnezeieşti le-a sfinţit viaţa şi i-a condus la mântuire. Ca om pe pământ, Iisus Hristos a fost Învăţătorul lumii, Împăratul care a condus lumea pe calea mântuirii şi Arhiereul care S-a adus pe Sine Jertfă pentru mântuirea lumii. Fiul lui Dumnezeu a realizat mântuirea lumii fiind în acelaşi timp Fiul Omului, un om fără de păcat. Cunoscând aceste adevăruri de credinţă despre Mântuitorul nostru ne putem da seama ce rol important a avut în planul de 302

mântuire, cea din care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria. Datori fiind să venerăm pe Mama lui Iisus, prăznuim astăzi Naşterea Preasfintei Fecioare Maria, cinstind naşterea ei cu rugăciuni şi cântări de slavă. Venerând pa Maica Domnului aducem adorare Fiului ei Domnul Iisus Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Naşterea Sfintei Fecioare Maria a fost o naştere naturală din părinţii ei Ioachim şi Ana. Şi totuşi nu a fost o naştere obişnuită. Făcând parte din planul de mântuire a neamului omenesc, Dumnezeu a purtat de grijă în mod special de cea care avea să devină mama Fiului Său. Dumnezeu a ocrotit-o încă din pântecele maicii sale, pregătindu-o pentru misiunea sfântă pe care o avea de împlinit, aşa cum a încredinţat-o Arhanghelul Gavriil la Bunavestire: ”Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria au trăit în Nazaret. Ei erau foarte trişti pentru că au îmbătrânit şi nu aveau copii. În Vechiul Testament cei care nu aveau urmaşi se considerau blestemaţi. Ioachim şi Ana nu au deznădăjduit. Până la adânci bătrâneţi nu au încetat a se ruga cu credinţă şi cu nădejdea că Dumnezeu le va trimite mângâiere. Ei au făcut legământ că dacă Dumnezeu le va da urmaş, îl vor închina Domnului. După rugăciuni îndelungate cu lacrimi, Dumnezeu le-a îndeplinit dorinţa şi Ana a zămislit în pântece. Ea a născut o fetiţă căreia i-au pus numele Maria, care însemnează: ”Doamnă”, ”Stăpână”, „Distinsă”, „Graţioasă”. Părinţii au considerat-o întotdeauna ca dar de la Dumnezeu şi au crescut-o de mică în rugăciune şi curăţenie sufletească, deşi ei nu ştiau planul lui Dumnezeu în legătură cu Maria. Sfânta Fecioară Maria s-a născut din neam împărătesc şi neam preoţesc. ”Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se trăgea

din neam împărătesc…Iar Ana se trăgea din Matan, al douăzecişitreilea din neamul lui David şi al lui Solomon. Acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda şi a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, pe Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi, moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu. Deci Preasfânta este nepoata lui Matan şi a Mariei, femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu” (MINEI pe luna

303

304

septembrie, Ed. Bucureşti 1984, Sinaxar pe luna septembrie ziua a opta, pag. 110.). La vârsta de trei ani, prunca (Maria) a fost dusă de

bătrânii ei părinţi la templu şi închinată Domnului, aşa cum Ioachim şi Ana au făgăduit lui Dumnezeu înainte de naşterea ei. Aici la Templu a trăit Sfânta Fecioară Maria până la vârsta de 15 ani, în post şi rugăciune, având aleasă viaţă duhovnicească. Aşa a pregătit Dumnezeu sălaşul curat şi sfânt în care urma să se sălăşluiască Fiul Său şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Naşterea Preasfintei Fecioare Maria este începutul mântuirii noastre. În casa Dreptului Iosif din Nazaret, Preasfânta fecioară Maria primeşte Vestea cea bună că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Cu adâncă smerenie cercetează pe Arhanghelul Gavriil ce fel de veste îi aduce ei, ce naştere poate fi aceasta dacă ea este fecioară curată. „Ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?...Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1,29 şi 34). Înţelegând de la înger că aceasta este voia lui Dumnezeu, Presfânta Fecioară se supune voii lui Dumnezeu fără cârtire. „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1,38). Acum a început lucrarea de mântuire în lume. Prin venirea Mântuitorului, oamenii primesc învăţătura şi ajutorul să-şi mântuiască sufletul. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a

cărei naştere o sărbătorim astăzi, ne dă exemplul cel mai bun pentru mântuire: credinţa ei, smerenia ei şi ascultarea fără cârtire a cuvântului lui Dumnezeu. Prin acestea Fecioara Maria s-a învrednicit să fie aleasa cerului şi Maica Domnului, dobândind şi numele pe care nimeni nici cu gândul nu a îndrăznit să cugete, acela de Născătoare de Dumnezeu. Aceasta este adeverirea cuvintelor Sfintei Scripturi că „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). La ce înălţime duhovnicească a ajuns Fecioara încât Cel neîncăput S-a sălăşluit în Preacuratul ei trup. Care femeie din lume poate să se compare cu Maica Domnului? Care om de pe pământ poate sfida sfinţenia Preacuratei Maicii Domnului. Răspunsul este unul singur, fără comentarii: Nimeni. Maica Domnului este mai presus de Sfinţii Bisericii pentru că este unică şi este Mama Fiului lui Dumnezeu. De aceea creştinii îi cinstesc pe sfinţii Bisericii iar pe Maica Domnului o venerează şi se roagă ei ca pururea mijlocitoare pentru noi înaintea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei care îndrăznesc să ignore pe Maica Domnului, considerându-o femeie obişnuită, aceia sunt în contradicţie cu cuvântul Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Bisericii. În Evanghelia care s-a citit astăzi am auzit că o femeie din mulţimea a strigat către Iisus: ”Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt” Iar Iisus i-a răspuns:”Într-adevăr, fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11,27-28). Este clar că oamenii au venerat-o pe Maica Domnului încă din viaţă, iar Mântuitorul Iisus Hristos îi fericeşte pe cei au credinţa adevărată, aceasta cuprinzând şi credinţa în Maica Domnului. În cultul Bisericii noastre, Maica Domnului ocupă cel mai înalt loc, primul loc după Fiul său, Mântuitorul nostru. Urmând exemplul vieţii ei, suntem datori să-i aducem preacinstire, adică să o venerăm pe „Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre”, în veci de veci Amin. (din Condacul praznicului). 305

ADUCEREA LA TEMPLU A PREASFINTEI FECIOARE MARIA Predica la 21 noiembrie. Evanghelia: Luca 10,38-42; 11,27-28.

Text: << Rodul drepţilor, a lui Ioachim şi a Anei, se aduce lui Dumnezeu în Templul cel sfânt, cu trupul pruncă fiind, hrănitoarea vieţii noastre. Pe care a binecuvântat-o sfinţitul Zaharia, pe aceasta toţi, ca pe Maica Domnului, cu credinţă să o fericim >> (Sedealna praznicului). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa Maicii Domnului este deosebită faţă de viaţa oricărei femei de pe pământ. Nici o femeie nu poate fi comparată cu cea aleasă de Dumnezeu ca să nască pe Iisus Hristos Mântuitorul lumii. Ea este prevestită de Dumnezeu încă de la începutul vieţii pe pământ. Atunci când Eva, prima femeie a fost înşelată de şarpele ispititor şi prin ea a intrat păcatul în lume, Dumnezeu a spus şarpelui: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3,15). Se face referire la Preasfânta Fecioară Maria care va naşte pe Mântuitorul lumii. Printr-o femeie, Eva, a intrat păcatul în lume şi tot printr-o femeie, Preasfânta Fecioară Maria, a venit Izbăvitorul. Prin viaţa ei sfântă, Sfânta Fecioară a devenit modelul femeii creştine şi mai mult încă, ea a intrat în credinţa creştinilor fiind „cea plină de har”; „cea binecuvântată între femei”; Maica Domnului nostru Iisus Hristos”; ocrotitoarea şi mijlocitoarea neamului creştinesc. Pentru acestea toate şi multe altele 306

asemenea acestora, viaţa Preasfintei Fecioare Maria nu este numai importantă pentru noi ci şi necesară ca să putem dobândi mântuirea. Astăzi sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prilej cu care vom vorbi despre aducerea la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, de către părinţii ei, Ioachim şi Ana. Iubiţi credincioşi şi credincioase, „Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o ca în ziua de astăzi la templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit (au închinat-o -n.n.) pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul odată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voia lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dint-rînsa spre îndreptarea şi mântuirea lumii” (MINEI pe luna noiembrie, Ziua douăzeci şi una, Utrenia, Sinaxar, Ed. Bucureşti 1983, pag. 293.). Aşa descrie Sinaxarul, aducerea la Templu a Preacuratei Fecioare Maria. În Legea Vechiului Testament, Dumnezeu a poruncit lui Moise ca tot cel întâi născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului: ”Să osebeşti Domnului pe tot cel de parte bărbătească de la oameni, care se naşte întâi;…să răscumperi şi pe tot întâi născutul din oameni în neamul tău” (Ieşirea 13,12 …13). Toţi cei întâi născuţi de parte bărbătească din poporul lui Israel erau duşi la Templu, închinaţi lui Dumnezeu şi apoi puteau fi răscumpăraţi de părinţii lor şi luaţi în familie. Care nu erau răscumpăraţi rămâneau să slujească la Templu, fiind folosiţi în diferite activităţi. Această Lege cuprindea şi animalele născute în curtea evreilor dar nu se adresa celor de parte femeiască nici pentru oameni nici pentru animale. Astăzi aflăm că la Templu este dusă o fetiţă de numai trei ani, care a fost închinată Domnului fiind primită de însuşi arhiereul Zaharia. Ea a fost dusă în Sfânta Sfintelor, cel mai sfânt loc din

Templu unde nimeni nu avea voie să intre decât numai arhiereul odată pe an ca să tămâieze. Mai mulţi Sfinţi Părinţi spun că Preasfânta Fecioară Maria petrecea multe ore în rugăciune în Sfânta Sfintelor unde nici preoţii nu aveau dreptul să intre, numai arhiereul. Sfântul Teofilact spune că arhiereul fiind luminat de Dumnezeu, a văzut, că această pruncă este mai vrednică decât el, a sta înaintea lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, unde se păstra Chivotul Legii. Chivotul Legii era cel mai sfânt lucru pe care-l aveau evreii de aceea l-au păstrat în Sfânta Sfintelor. Sfinţii Părinţi spun despre Chivotul Legii că era o preînchipuire a Preasfintei Fecioare care va păstra în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Tarasie spune că Ioachim şi Ana încredinţându-şi fiica Templului cântau psalmul lui David, zicând: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumuseţea ta” (VIEŢILE

307

308

SFINŢILOR pe noiembrie, Episcopia Romanului şi Huşilor 1993,

pag. 402). La fel vorbeşte despre Preacurata şi Sfântul

Ieronim, zicând: „Fericita Fecioară, încă din pruncia sa, când era în biserică cu celelalte fecioare de o vârstă cu sine, îşi petrecea viaţa foarte cu rânduială. Pentru că de dimineaţă până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărţilor sfinte. De la al nouălea ceas, iarăşi îşi începea rugăciunea, de la care nu înceta, până când nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mâini se obişnuise a-şi primi hrana. Şi aşa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu” (Idem, pag. 406). Nimeni nu a întrecut în sfinţenie pe preasfânta Fecioară Maria şi nici nu o va putea întrece vreodată. Pentru aceasta ea a devenit Maica Domnului şi se bucură de cel mai înalt grad de cinstire din partea creştinilor, dar şi din partea îngerilor şi din partea lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sinaxarul praznicului ne spune că „Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfânta sfintelor, a fost dată lui Iosif

logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel” (MINEI pe luna noiembrie, Ziua douăzeci şi una, Utrenia, Sinaxar, Ed. Bucureşti 1983, pag. 293.). Iosif a fost fiul lui Iacov şi nepotul lui Matan, era fratele Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Este unchiul ei după mamă. El a luat-o de la Templu pentru a o ocroti în casa sa din Nazaret. Logodna despre care se vorbeşte în Sinaxar şi în Sfânta Scriptură este un legământ în baza căruia Iosif îşi asumă responsabilitatea faţă de Preasfânta Fecioară Maria aşa cum spune Sinaxarul „ca păzitor şi martor al fecioriei ei”. Situaţia este foarte clară şi este evidentă purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cea aleasă a fi Maica Domnului. În casa lui Iosif, teslarul din Nazaret, Preacurata Fecioară Maria a rămas aceeaşi în comportamentul şi în activitatea sa. Ca şi la Templu, rugăciunea, citirea Scripturilor şi munca erau singurele ei preocupări. Astfel a slujit ea lui Dumnezeu cu smerenie desăvârşită, până la momentul hotărât de Tatăl ceresc ca Fiul Său cel iubit să se întrupeze „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” pentru mântuirea oamenilor. Pentru noi creştinii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este începutul mântuirii noastre; este hrănitoarea vieţii noastre; este mijlocitoare şi pururea rugătoare în ceruri pentru cei care o venerează. Este Maica Domnului şi în acelaşi timp Mama cerească pentru toţi oameni. Să ne rugăm ei cu credinţă şi ea va duce rugăciunile noastre la Fiul său şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru că este grabnică ajutătoare a tuturor celor din nevoi. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi păcătoşii Amin.

309

PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI Predica la 26 decembrie Evanghelia: Matei 2,13-23. Text: <<Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim >> (Axionul). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cele mai importante praznice sărbătorite de creştini sunt cele închinate Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Toate praznicele închinate Domnului se numesc Praznice împărăteşti. Pe acestea creştinii le sărbătoresc cu multă evlavie aducând cinstire supremă Mântuitorului lumii împlinind porunca cea mare a iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22,37). Ne aflăm în Praznicul Naşterii Domnului, astăzi fiind a doua zi de Crăciun. Întotdeauna după praznic, în prima zi, Biserica noastră sărbătoreşte soborul persoanelor sfinte aflate în legătură directă cu sfântul prăznuit. La Naşterea Pruncului Iisus cea mai apropiată persoană dar şi cea mai importantă persoană aflată cu Pruncul Iisus în peştera din Betleem este Mama Lui. De aceea în prima zi după Naşterea Domnului, adică a doua zi de Crăciun, prăznuim Soborul Maicii Domnului. Între Maica Domnului şi Iisus Hristos pe care L-a născut este o legătură firească, legătura dintre mamă şi fiu, de aceea Biserica a rânduit ca a doua zi de Crăciun să se aducă cinstirea cuvenită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria. Cu acest prilej aducem laudă Preacuratei Fecioare şi vom vorbi despre preacinstirea Maicii Domnului, cea mai 310

venerată între Sfinţii Bisericii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Dacă ar fi să facem o ierarhizare a persoanelor pe care le cinstesc creştinii, putem aprecia că Maica Domnului este a patra persoană din cer, după cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta ne spune cât de mărită este Maica Domnului acolo în ceruri şi care este locul pe care trebuie să-l ocupe în sufletul nostru. În cer este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită decât serafimii” şi decât toate cetele îngereşti. Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis pe pământ ca să o slujească şi i s-a închinat când a apărut înaintea ei. Adresarea Arhanghelului Gavriil evidenţiază cinstirea de care Preacurata se bucură înaintea lui Dumnezeu. El spune: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1,28). Îngerul a încredinţat-o că ceea ce se petrece cu ea este lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu i-a acordat cinstirea pe care nu a mai primit-o nici o femeie pe faţa pământului, aceea de a naşte pe Fiul Său. Încă din viaţa ei pământească, Preacurata Fecioară Maria s-a bucurat de o aleasă venerare din partea celor care au cunoscut-o. Pruncă fiind, numai de trei ani, bătrânii ei părinţi au adus-o la Templu şi au închinato lui Dumnezeu. Chiar arhiereul Zaharia a primit-o şi a dus-o în Sfânta Sfintelor, cel mai sfânt loc din Templu. Ea a fost singura fiinţă omenească lăsată să intre în Sfânta Sfintelor, acolo unde numai arhiereul intra odată pe an ca să tămâieze. Aici Preacurata Fecioară a trăit în rugăciune continuă iar îngerii din cer erau trimişi de Dumnezeu ca să o hrănească. La 15 ani, Preacurata a fost luată în casa unchiului său Iosif, teslarul din Nazaret care i-a purtat de grijă în cele lumeşti ca propriei sale fiice. În casa lui Iosif din Nazaret, Arhanghelul Gavriil îi bine vesteşte Naşterea lui Iisus în timp ce Fecioara se afla la rugăciune. Deşi vestirea îngerului era de neînţeles pentru o fiinţă omenească, Preacurata Fecioară se supune cu adâncă smerenie voii lui Dumnezeu, zicând „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1,38). În timp

ce purta Sfânta Sarcină, Preasfânta Fecioară Maria a făcut o vizită Elisabetei, soţia preotului Zaharia, verişoara ei după mamă. Elisabeta purta în pântece pe Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Sfântul Evanghelist Luca relatează că Elisabeta întâmpinând pe Preasfânta Fecioară Maria, i-a spus: „De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat cu bucurie în pântecele meu” (Luca 1,43-44). Însăşi Maica Domnului are conştiinţa că Dumnezeu a ridicat-o la rang de mare cinste încredinţându-i naşterea minunată a Fiului Său, aşa cum i-a vestit Arhanghelul Gavriil. Ea singură a mărturisit despre sine, zicând: „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi sfânt este numele Lui”, (Luca 1,46-49). Fiul Său, Iisus Hristos a iubit-o şi a cinstit-o aici pe pământ, ascultând şi împlinind cererile ei. La nunta din Cana Galileii, Iisus a făcut prima minune la cererea Maicii Domnului şi a prefăcut apa în vin (cf. Ioan 2,1-11). Nici când se afla pe Cruce, Iisus nu a părăsit pe Mama Sa şi a încredinţat-o Sfântului Apostol Ioan, pentru ca să-i poarte de grijă. De atunci Sfântul Ioan a luat-o la sine (cf. Ioan 19,27). După ce Maica Domnului a trecut în veşnicie, Iisus a luat-o în cer arătându-i cinstirea cuvenită pentru că Însuşi Tatăl i-a dat cinstea unică de a naşte pe Mântuitorul lumii şi Sfântul Duh S-a sălăşluit întru dânsa. Pentru aceasta Maica Domnului este unică în cer şi pe pământ. Cerul se bucură de rugăciunile ei şi o cinsteşte că este Maica lui Hristos. Ea este pururi lângă Fiul său şi mijloceşte pentru mântuirea oamenilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Biserica noastră, Preasfânta Fecioară Maria este cinstită de la primii creştini din veacurile primare şi până astăzi fără deosebire. La primul Sinod Ecumenic de la

311

312

Niceea, din anul 325, când s-a formulat Simbolul de credinţă al creştinilor s-a precizat că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt (Art. 3). În Sinodul III Ecumenic de la Efes, din anul 431, Sfinţii Părinţi dogmatizează faptul că Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu, împotriva ereticilor care nu înţelegeau naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, lămureşte necesitatea cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a Sfintelor icoane. Maica Domnului se bucură de cea mai înaltă cinstire care se cuvine sfinţilor. Ea este venerată de toţi creştinii care cu evlavie se roagă, cântă imnuri de laudă, citesc acatistele şi paraclisele închinate celei mai Sfinte Fecioare. În cultul Bisericii, Praznicele Maicii Domnului sunt cele mai multe la număr după praznicele împărăteşti. La toate slujbele religioase în Biserică se aduc rugăciuni de laudă şi de cerere adresate aceleia care este mijlocitoarea, ocrotitoarea, grabnică ajutătoare şi pururi rugătoare pentru noi, în cer, lângă Fiul ei şi Mântuitorul nostru. Foarte multe Biserici au hramul închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alegând unul dintre praznicele Maicii Domnului pentru cinstire deosebită, iar Maica Domnului îi ocroteşte şi îi ajută cu dragostea ei de Mamă. Numele „Maria” este purtat cu cinste în lumea creştină de foarte multe femei evlavioase. Este cel mai frumos nume şi cel mai răspândit în lume, pentru că este numele celei mai sfinte femei pe pământ, care acum se bucură de cea mai aleasă cinstire în cer. Să iubim din adâncul sufletului nostru pe „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, să nădăjduim în ajutorul ei şi să ne rugăm cu credinţă, zicând: „Toată nădejdea noastră spre tine o punem Maica lui Dumnezeu, păzeşte-ne pe noi, sub sfânt acoperământul tău Amin. (Cântare bisericească).

313

BUNA VESTIRE Predica la 25 martie Evanghelia: Luca 1,24-38. Text: << Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit>> (Luca 1,30-33). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Când s-a împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaret din ţinutul Galileii, ca să pregătească venirea Mântuitorului. În casa teslarului Iosif trăia o Fecioară curată cu numele Maria. Era nepoata lui Iosif, fiica surorii sale Ana. Ioachim şi Ana, părinţii Preasfintei Fecioare Maria au închinat-o Domnului la vârsta de trei ani, împlinind făgăduinţa pe care au făcut-o la naşterea copilei. La Templu, Preasfânta Fecioară Maria a trăit doisprezece ani în post şi rugăciune. Sfinţii Părinţi spun în scrierile lor că Însuşi Dumnezeu S-a îngrijit de creşterea ei şi îngerii Domnului o vizitau şi îi aduceau hrană în Sfânta Sfintelor. La cincisprezece ani, unchiul Mariei, Iosif a luat-o la casa lui din Nazaret. Prin logodnă şi-a asumat responsabilitatea în faţa Templului şi a societăţii că se va ocupa de îngrijirea ei. Logodna, care astăzi are înţelesul strict de legământ pentru căsătorie nu avea acest înţeles în vremea despre care vorbim. Înţelesul corect al acestei logodne este dreptul de tutelă pentru o fată minoră. În casa lui Iosif, 314

Preasfânta Fecioară Maria şi-a continuat viaţa curată, feciorelnică, smerită, în post şi rugăciune. La ceas de rugăciune, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil şi i-a adus vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu. În fiecare an la 25 martie sărbătorim Buna Vestire, vestea cea bună pe care a adus-o Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, pentru Preasfânta Fecioară Maria. Despre această Veste Bună vreau să vorbim astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În timp ce Preasfânta Fecioară Maria se ruga în casa lui Iosif din Nazaret, a venit la ea un înger. Era Sfântul Arhanghel Gavriil, trimisul lui Dumnezeu. Acesta o salută cu mare cinste închinându-se în faţa ei şi zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1,28). Auzind cuvintele îngerului, Preacurata s-a tulburat. Era cea mai smerită fiinţă de pe faţa pământului, avea sufletul curat şi nu înţelegea cum un înger îi acordă atâta cinste. Sfânta Scriptură spune că în cugetul ei s-a întrebat: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Luca 1,29). Nu a întrebat, doar s-a gândit, a cugetat, iar îngerul i-a răspuns la întrebare: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,30-33). Vestea pe care a auzit-o de la înger era de neînţeles pentru o fecioară curată, părea o imposibilitate, de aceea nedumerită a întrebat, de data aceasta nu în gând, ci grăind: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1,34). Îngerul o lămureşte, zicând: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). Pentru ca să adeverească cele vestite, îngerul a continuat, zicând: „Iată Elisabeta, rudenia ta, a

zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă, că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1,36-37). Iar Fecioara, cutremurându-se în sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1,38). Este dovada smereniei desăvârşite şi a supunerii faţă de Cel Atotputernic, pentru că „acolo unde Dumnezeu voieşte, a zis cel fără de trup, se biruieşte rânduiala firii şi se lucrează cele mai presus de înţelegere”

315

316

(MINEI pentru luna martie, Ziua a douăzeci şi cincia, Stihira Vecerniei, ed. Bucureşti 2001, pag. 192. ).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, La Buna Vestire, „plinirea timpului” (cf. Gal 4,4), se împlineşte proorocia lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14). Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviinţând, a devenit Născătoare de Dumnezeu. În aparenţă se pare că prin supunerea ei Fecioara Maria a făcut un simplu act de credinţă. Întorcându-ne cu gândul la vremurile Vechiului Testament, vom înţelege că Preasfânta Fecioară Maria s-a jertfit, punându-şi viaţa în pericol, prin supunerea necondiţionată faţă de spusele îngerului. Fiind însărcinată şi neavând bărbat, în Legea Veche femeia era considerată o desfrânată care a încălcat Porunca a VII din Decalog. După Lege, femeia desfrânată trebuia pedepsită cu condamnarea la moarte prin lapidare, adică era omorâtă cu pietre. Iată prin ce situaţie periculoasă a acceptat să treacă „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii”. Cel care trebuia să o vădească de păcat era Iosif, care la rândul lui trecea printr-o frământare sufletească destul de critică. El avea responsabilitate pentru Fecioara cu care era logodit, adică o avea sub tutelă. Apoi era expus în faţa societăţii în cea mai ruşinoasă postură, fiind om bătrân şi fratele mamei Sfintei Fecioare Maria. Numai Dumnezeu putea clarifica această situaţie critică şi periculoasă. În curăţia ei sufletească şi cu o

smerenie profundă, Preacurata s-a supus voii lui Dumnezeu, zicând: „fie mie după cuvântul tău!”, altfel spus: „facă-se voia lui Dumnezeu”. Iosif, om drept şi temător de Dumnezeu se hotărâse să o părăsească şi să plece departe, lăsând ca Dumnezeu să hotărască ce urma să se întâmple. Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis de Dumnezeu la Iosif, în vis, şi l-a încredinţat că Dumnezeu lucrează tainic pentru ca să se nască în lume Fiul Său. Îngerul a spus: „Iosife, Fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate” (Matei 1,20-21). Iosif a primit această misiune sfântă, a înfruntat situaţia cu credinţă şi s-a făcut protectorul Preasfintei Fecioare în lume, sub ocrotirea directă a lui Dumnezeu. În Sinaxarul praznicului citim: „Dumnezeu a voit ca acest lucru să rămână ascuns nu numai de diavol, ci chiar şi de puterile cereşti, a încredinţat taina aceasta unuia singur dintre arhangheli, preamăritului Gavriil….De atunci s-au săvârşit, prin rânduiala lui Dumnezeu, tainele Cuvântului lui Dumnezeu, pentru mântuirea şi izbăvirea noastră” (MINEI pentru luna martie, Ziua a douăzecişicincia, Utrenia, Sinaxar, ed. Bucureşti 2001, pag. 198). Prin smerenie şi ascultare, Preasfânta Fecioară Maria a

devenit Maica Domnului pe care o fericesc toate neamurile. (cf. Luca 1,48). Ea este singura fiinţă omenească de pe pământ care a conlucrat direct cu Sfânta Treime pentru mântuirea lumii. Tatăl cu puterea Sa cea dumnezeiască o adumbreşte pe Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu Se întrupează în pântecele ei preacurat, iar Duhul Sfânt Se pogoară asupra ei (cf. Luca 1,35). Pentru aceasta, Maica Domnului este Împărăteasa cerului şi a pământului, mai cinstită decât toţi îngerii şi decât toţi sfinţii, mijlocitoarea şi ocrotitoarea noastră. Să ne rugăm cu credinţă cerând neîncetat ajutorul ei, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieştene pe noi!” Amin. 317

IZVORUL TĂMĂDUIRII Predica la vinerea din Săptămâna Luminată Evanghelia: Ioan 2,12-22.

Text: << Cu adevărat eşti izvor de apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale trupurilor le speli numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, apa de mântuire>> (Luminânda sărbătorii).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Învierea Domnului pe care am prăznuit-o în zilele trecute, păstrează şi acum, în sufletele noastre, bucuria sărbătorii. Hristos a înviat, a biruit moartea şi ne-a dăruit viaţă veşnică, nouă celor care ne-am simţit vinovaţi pentru păcatele făcute, dar înlăturând păcatele prin Spovedanie, am primit pe Hristos Biruitorul. Întunericul păcatului a fost înlocuit cu Lumina lui Hristos şi iată acum suntem în Săptămâna Luminată, bucurându-ne cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. În cinstea Maicii Domnului din care S-a născut Hristos, Biserica a rânduit ca în ziua de vineri, în Săptămâna Luminată, creştinii să prăznuiască Izvorul Tămăduirii. Condacul care se cântă astăzi la sfintele slujbe exprimă înţelesul duhovnicesc al acestei sărbători: „Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururi, curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Căci ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te, apă izbăvitoare” (Condacul sărbătorii). Maica Domnului a devenit Izvorul Dumnezeirii prin naşterea Fiului lui Dumnezeu. Altă cântare a sărbătorii, ne spune: „Cu adevărat eşti izvor de apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale trupurilor le speli 318

numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, apa de mântuire” (Luminânda sărbătorii). Aducând venerarea cuvenită Maicii Domnului în praznicul de astăzi, voi încerca să vorbesc pe cât îmi stă în putinţă, despre Izvorul Tămăduirii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sărbătoarea de astăzi este închinată Maicii Domnului, având în centrul atenţiei o minune care s-a petrecut cu peste o mie cinci sute de ani în urmă. Sinaxarul praznicului a consemnat această minune pe care Maica Domnului a făcut-o în Bizanţ. Împăratul Leon cel Mare (457-474), înainte de a fi împăratul Imperiului Bizantin a fost un om bun, blând şi grabnic spre ajutorul celor necăjiţi. Într-o zi a întâlnit un orb rătăcit în apropiere de Constantinopol (actualul Istambul), l-a luat pe orb de mână şi a încercat să-l călăuzească. După un timp, orbul a fost chinuit de o sete arzătoare şi a cerut apă. Erau pe locul unde acum este Vlaherne, un cartier al capitalei. Pe atunci locul era împădurit şi plin de vegetaţie. Leon a căutat apă prin pădure şi nu a găsit. După un timp a auzit un glas, zicându-i:”Nu e nevoie să te osteneşti, Leone, căci apa este aproape.” S-a afundat mai mult în pădure dar nu a găsit nici un izvor. Şi iarăşi a auzit acelaşi glas, zicând: „Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea aceasta şi vei găsi un lac şi luând cu mâinile apă tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi şi vei cunoaşte de îndată cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme” (PENTICOSTAR Ed. Bucureşti 1999, Utrenia, Sinaxar, pag. 49.). După ce Leon a împlinit cele poruncite lui, minunea s-a săvârşit. Orbul a primit vederea iar Leon a ajuns împărat. Cea care i-a vorbit a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiţi şi grabnică ajutătoare a tuturor oamenilor. Ajuns împărat, Leon cel Mare a zidit o biserică în cinstea Maicii Domnului pe locul unde s-a petrecut minunea. Oamenii au numit-o Biserica de la Izvor. Maica Domnului a făcut multe minuni de vindecare cu apa de la Izvor şi creştinii i-au spus Izvorul Tămăduirii. Printre cei vindecaţi de o boală

grea se numără şi Împăratul Justinian (527-565). În cinstea Maicii Domnului care l-a vindecat, Justinian a zidit pe acelaşi loc o biserică şi mai mare. Biserica a fost distrusă de turci în anul 1453 când aceştia au cucerit oraşul Constantinopol. Astăzi în Vlaherne este o biserică mare construită de creştini în secolul al XIX- lea. La subsolul ei este un paraclis zidit de Justinian pe locul bisericii vechi, ridicată de Împăratul Leon. Izvorul Tămăduirii cu apa lui binecuvântată care face multe minuni pentru credincioşi este în paraclis. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Iconografii bisericeşti au zugrăvit în cinstea Maicii Domnului icoana praznicului Izvorul Tămăduirii. Într-un bazin cu apă, asemenea unui potir, stă Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Maica Domnului înalţă mâinile în rugăciune iar Pruncul Iisus binecuvântează rugăciunea ei cu ambele mâini. Din bazin izvorăşte apa tămăduitoare care vindecă sufletele şi trupurile celor suferinzi. La rugăciunile Maicii Sale, Mântuitorul dăruieşte oamenilor apa cea vie despre care a vorbit femeii samarinence la fântâna lui Iacov, zicând: ”Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10). Izvorul Tămăduirii este sărbătoarea Maicii Domnului. În fiecare Biserică, în această zi sfântă, după Sfânta Liturghie se sfinţesc izvoarele şi fântânile iar apa sfinţită la Izvorul Tămăduirii primeşte harul vindecării bolilor sufleteşti şi trupeşti ale credincioşilor. După sfinţirea apei, în biserici se oficiază şi Taina Sfântului Maslu pentru sănătatea credincioşilor. Toţi cei care vin cu mare evlavie pentru Maica Domnului şi cer în rugăciunile lor ajutorul, sunt ascultaţi şi primesc sănătate pentru trup şi iertare de păcate pentru suflet. Maica Domnului este izvorul milei şi al îndurărilor, ea este ocrotitoare şi ajutătoare grabnică a creştinilor. În Sfântul Munte, care este numit şi Grădina Maicii Domnului, toţi călugării aghioriţi şi-au închinat viaţa Preasfintei Fecioare Maria. Evlavia profundă faţă de Maica

319

320

Domnului a călugărilor de la Athos este cunoscută în întreaga lume creştină. Aici Maica Domnului face minuni mari spre folosul acestor vieţuitori şi al tuturor celor care se roagă cu credinţă. << Sus, la schitul Sfânta Ana, la coliba Sfântului Pantelimon, sihăstrea Cuviosul Gherontie, întemeietorul schitului, care slujise ca stareţ al mănăstirii Vulevtirion. Pentru că la chilie nu era apă, iar ucenicul său se tot plângea, Cuviosul Gherontie a rugat-o pe Maica Domnului să izvorască puţină apă de băut din stâncă. Fireşte, Maica Domnului ca o mamă iubitoare, l-a ascultat şi dintr-o crăpătură a stâncii a ţâşnit un izvor de apă bună, ca o aghiasmă. Mai târziu însă, ucenicul Cuviosului a vrut să facă o grădină. Aranja straturi, căra pământ şi a început să neglijeze viaţa ascetică, uitând îndatoririle sale duhovniceşti şi rugăciunile sale pentru lume. S-a gândit chiar să mărească cu dalta crăpătura stâncii, prin care ieşea apa, ca să iasă mai multă apă, să-şi ude grădina. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus: “Dacă vrei grădină, atunci să cari apa cu umerii tăi mai de jos!” De atunci izvorul s-a mutat mai jos, unde se află şi astăzi, iar apa lui este aghiasmă >> (Comorile pustiului, PATERICUL ATHONIT, Athos 1995, pag.152). Mulţumesc Maicii Domnului că în toamna anului

2010, am băut din acest izvor apă binecuvântată, când am fost la Athos şi am urcat muntele la Sfânta Ana. Astăzi, când întreaga lume creştină aduce preacinstire Maicii Domnului şi aleargă la Izvorul Tămăduirii, să ne rugăm cu credinţă pentru sănătatea noastră şi pentru sănătatea semenilor noştri care au nevoie de ajutor. Să ne rugăm şi să-i aducem mulţumire smerită Preasfintei Fecioare, cântând cu bucurie: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumire, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi; ci ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară” Amin. (CEASLOV, Ed. Bucureşti 1984, pag. 455.).

321

ADORMIREA MAICII DOMNULUI Predica la 15 august Evanghelia: Luca 10,38-42; 11,27-28. Text: << Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni şi întru folosinţe neadormită, nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururi fecioresc >> (Condacul praznicului)

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Praznicul de astăzi este închinat Maicii Domnului. Sărbătorim ziua în care Preacurata a ieşit din această lume şi s-a mutat la Fiul său, în cer. Ştim din Sfânta Scriptură că Mântuitorul Iisus Hristos i-a purtat de grijă Mamei Sale şi atunci când era răstignit pe Cruce. „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19,26-27). Relatarea din Sfânta Evanghelie este făcută de aceeaşi persoană, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, el însuşi povesteşte cele întâmplate. Aşa cum Ioan a devenit fiul Maicii Domnului, care la rândul ei a devenit mama lui, tot aşa toţi credincioşii care o cinstesc, devin fii ai Maicii Domnului. Ea L-a născut pe Mântuitorul lumii pentru mântuirea tuturor, după cum spune Arhanghelul Gavriil: „Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1,21). Maica Domnului a devenit prin Fiul său, mama tuturor creştinilor. Multă bucurie au simţit toţi cei care au trăit pe 322

lângă Maica Domnului „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. La ieşirea ei din lumea aceasta, cei din jurul ei s-au întristat, însă această tristeţe vremelnică s-a transformat în bucurie veşnică. Maica Domnului pleacă de pe pământ, dar nu a murit. Prin Adormirea Ei, iubitul său Fiu a luat-o la Sine, în cer. Astăzi sărbătorim trecerea în veşnicie a Maicii Domnului. Cu acest prilej să vorbim despre folosul nostru sufletesc pe care-l primim din cer, de la Maica Sfântă. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Învăţătura despre viaţa Maicii Domnului după ce s-a mutat la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, deci şi despre Adormirea Maicii Domnului, am primit-o din Sfânta Tradiţie. Sfinţii Părinţi au consemnat ce au considerat necesar să fie cunoscut de creştini, iar Sfânta Biserică a formulat aceste învăţături în cărţile de cult şi sunt folosite la slujbele religioase. Iată ce ne învaţă Sinaxarul despre Adormirea Maicii Domnului: când Hristos a voit să o ia la El pe Maica Sa, a trimis pe Arhanghelul Gavriil ca să-i vestească mutarea din această viaţă. De bucurie că merge la Fiul său, Preacurata Maică a urcat în Muntele Măslinilor pentru rugăciune. În timpul rugăciunii ei s-a petrecut o minune. Copacii s-au plecat în faţa Preacuratei ca nişte slugi vii. Toată natura s-a bucurat de prezenţa ei şi s-a dezlănţuit dând semne de viaţă. Întorcându-se acasă, Maica Domnului a aprins multe lumânări şi a pregătit patul pentru Adormire. Apoi a chemat la dânsa rudeniile şi vecinii şi le-a vestit mutarea sa la cer. Toate femeile plângeau cu jale pentru despărţire, dar Maica le-a încredinţat că mutându-se la Fiul său Cel iubit, va iubi tot poporul şi-l va ocroti mijlocind cu rugăciune pentru ele. Astfel mângâindu-le, a luat două veşminte ale sale şi le-a dăruit la două prietene văduve şi sărace. Ucenicii lui Hristos, vestiţi de Duhul Sfânt au venit în grabă la Ierusalim. Împreună cu ei au venit Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei, care au scris despre acest eveniment. Toţi plângeau iar Maica Domnului le-a zis: „Nu

faceţi bucuria mea plângere, ci îngrijiţi-mi trupul precum eu îl voi închipui pe pat”. La acestea a venit şi Sfântul Apostol Pavel, vasul ales al lui Dumnezeu, care căzând la picioarele Ei, a lăudat-o zicând: „Bucură-te Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele; măcar că pe Hristos Fiul tău trupeşte pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se pare că pe Dânsul Îl văd”. Preacurata Maică luându-şi iertare, i-a binecuvântat pe toţi şi şi-a dat duhul în mâinile Fiului său. Sfântul Apostol Petru împreună cu ceilalţi ucenici ai lui Hristos au cântat Prohodul şi ridicând Preacuratul trup l-au dus să-l îngroape în Grădina Ghetsimani. Sinaxarul consemnează o minune care s-a petrecut la îngroparea Maicii Domnului. Duşmanii lui Hristos, care erau şi duşmanii Maicii Domnului au venit să răstoarne patul cu trupul Preacuratei. Pedeapsa lui Dumnezeu i-a ajuns şi au orbit pe loc. Unul dintre ei a prins patul cu mâinile sale, ca să-l răstoarne şi i sau retezat mâinile, rămânând lipite de pat. Recunoscându-şi păcatul au primit iertarea Maicii Domnului şi s-au vindecat pe loc, preamărind pe Dumnezeu. Cu multă evlavie, cu cântări de slavă şi cu rugăciunile Sfinţilor Apostoli, trupul Maicii Domnului a fost îngropat în Grădina Ghetsimani. Sfântul Apostol Toma nu a ajuns la îngropare. După câteva zile venind la Ierusalim a mers la mormântul Maicii Domnului şi dorind să o vadă, a deschis mormântul. Trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu mai era în mormânt. Fiul său a luat-o la cer. Aceasta este relatarea Sinaxarului la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Mormântul Maicii Domnului este şi acum în Grădina Ghetsimani, gol, dar plin de daruri tămăduitoare pentru toţi pelerinii care se închină şi se roagă la acest loc sfânt. Din mila lui Dumnezeu, în toamna anului 1995 am ajuns şi eu la Mormântul Maicii Domnului. Am slujit la Sfânta Liturghie, în Mormânt şi am simţit o bucurie care nu poate fi descrisă în cuvinte. Acolo se simte prezenţa Maicii Domnului. În sobor au fost preoţi greci, români, ruşi şi arabi fiecare slujind în limba lui. Am trăit clipe minunate, de neuitat.

323

324

Iubiţi credincioşi şi credincioase, La slujba Utreniei s-a cântat: „Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni şi întru folosinţe neadormită, nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururi fecioresc” (MINEI pentru luna august, Ed. Bucureşti 1989, Ziua cincisprezece, Utrenia, Condac, pag 164). Dacă completăm textul acesta cu textul altei cântări a praznicului, vom avea înţelesul real al sărbătorii. „Preacinstită Adormirea ta, Preasfântă Fecioară Curată, mulţimile îngerilor în cer şi neamul omenesc pe pământ o fericim. Că Maică ai fost lui Hristos Dumnezeu, Făcătorul tuturor. Pe Acela nu înceta a-L ruga pentru noi, care, după Dumnezeu, ne-am pus nădejdea spre tine, Născătoare de Dumnezeu prealăudată, ceea ce nu ştii de nuntă” ( Idem,Vecernia, Stihoavnă, pag. 160). Prin Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Maica Domnului a devenit „Maica Vieţii”. Ea a născut pe Hristos „Dătătorul de viaţă”. Întrebarea firească este: „Cum putea muri, aceea care a fost Maica Vieţii? Răspunsul l-am primit deja: „Căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururi fecioresc”. Dacă până la acest moment al vieţii sale s-au bucurat de Preacurata numai cei de pe pământ, de acum de-a pururi, bunătatea ei, smerenia ei, ajutorul ei, au depăşit limitele spaţiului şi ale timpului, încât „mulţimile îngerilor în cer şi neamul omenesc pe pământ o fericim”. Adormirea Maicii Domnului a rămas pentru creştini un praznic de bucurie pentru că avem în cer o Mamă iubitoare în care ne punem toată nădejdea noastră. Pentru aceasta cântăm astăzi cu credinţă şi cu dragoste: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre” Amin. (Troparul praznicului).

325

PREDICI LA SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

Sfinţii sunt creştinii care prin lupta cu păcatul şi-au desăvârşit sufletul ajungînd la starea de sfinţenie. Înreaga lor viaţă au slujit lui Dumnezeu şi semenilor lor. “Starea de sfinţenie a creştinului constă într-o astfel de întărire în bine prin virtuţi, încât să nu mai săvârşească nici o faptă rea şi nici măcar în gând să nu mai fie tulburat cu uşurinţă de ispita de a face vre-un rău. Atunci când omul ajunge să fie liber de orice patimă, el ajunge la starea de nepătimire” (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, pag.152).

Sfinţenia înseamnă desăvârşirea sufletului. Iisus Hristos îndeamnă oamenii, zicând: „Fiţi dar desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc, desăvârşit este” (Matei 5,48). Sfântul Apostol Petru îndeamnă creştinii la sfinţenie, zicând: ”După Sfântul care v-a chemat pe voi, fiţi sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Sfânt sunt Eu” (I Petru 1,15-16). Mulţi creştini au urmat lui Hristos în toată viaţa lor, au trăit după învăţătura Evangheliei şi au încheiat viaţa pământească în credinţă, unii chiar 326

jertfind propria viaţă pentru Hristos. Aceştia sunt exemple de urmat pentru creştini, de aceea Biserica i-a trecut în calendar, le-a fixat zile de sărbătoare şi îi cinsteşte ca sfinţi. Sărbătoarea unui sfânt in calendarul bisericesc este ziua în care persoana sărbătoorită a trecut în veşnicie (ziua morţii pe pământ). Creştinii îi cinstesc urmând exemplul vieţii lor pe calea sfinţeniei. Calendarul consemnează în fiecare zi unul sau mai mulţi sfinţi ai Bisericii. Importanţa fiecărui sfânt este evidenţiată de faptele vieţii sale. Astfel avem în calendar: Sfinţii Prooroci, din Vechiul Testament, cei care slujind lui Dumnezeu au pregătit poporul pentru primirea Mântuitorului Hristos; Sfinţii Apostoli, cei care au urmat lui Hristos şi au răspândit în lume învăţătura Bisericii creştine; Sfinţii Mucenici, cei care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi pentru credinţă; Sfinţii Mărturisitori, care au mărturisit pe Hristos prin suferinţă; Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cei care au apărat credinţa în Hristos, în vremurile vitrege ale istoriei; Sfinţii Ierarhi, cei care au slujit cu credinţă Biserica; Sfinţii Împăraţi, care au condus cu credinţă poporul; Cuvioşii şi Cuvioasele, călugării şi călugăriţele care au lăsat lumea şi şiau închinat toată viaţa lui Hristos. Sărbătorile sfinţilor sunt zile de cinstire a acestora prin oficierea cultului liturgic în Biserică. În Minei, la data sărbătorii, fiecare sfânt are rânduiala slujbelor pentru ziua respectivă. Această rânduială conţine cântările pentru Vecernie, Litie, Utrenie şi Liturghie. La slujba Utreniei este şi Sinaxarul în care se povesteşte viaţa Sfântului. Fiecare Sfânt are un tropar şi un condac în care se preamăreşte viaţa lui. O slujbă specială pentru lauda Sfântului este Acatistul care se găseşte în Acatistier (Carte cu Acatiste). Iată că în Biserica noastră cultul sfinţilor este foarte dezvoltat, sfinţii fiind modelul nostru cel mai apropiat, de trăire în Hristos, ei fiind şi pururi rugători în cer pentru sufletele noastre. Credincioşii îi cinstesc prin odihnă fizică şi participare la cultul liturgic; prin rugăciuni şi fapte bune; prin

străduinţa de a urma exemplului de sfinţenie al sfinţilor. Credincioşii aduc cinstire sfinţilor iar sfinţii mijlocesc prin rugăciune în cer pentru cei care-i cinstesc, astfel există comuniunea între credincioşii şi sfinţii Bisericii lui Hristos. Sărbătorile sfinţilor din calendar care se bucură de cinstire generală în Biserica Ortodoxă, sunt următoarele: - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie); - Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie); - Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie); - Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie); - Sfântul Întâiul Mucenic Arhidiaconul Ştefan (27 decembrie); - Sfântul Ioan, Proorocul, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului (7 ianuarie); - Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie); - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie); - Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena (21 mai); - Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul - Sânzîienele (24 iunie); - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie); - Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie); - Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august); Nu am cuprins între aceste sărbători pe Cuvioasa Maică Parascheva deşi sărbătoarea ei este pusă în 14 octombrie, cu culoare roşie în calendarul bisericesc fiind sărbătorită de toţi creştinii din Patriarhia Română. Am trecuto însă în capitolul Sfinţilor Români pentru faptul că sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva se află în ţara noastră, fiind depuse în Catedrala mitropolitană din Iaşi.

327

328

Predicile rostite la sărbătorile sfinţilor, scot în evidenţă viaţa şi vrednicia sfântului sărbătorit: lucrarea lui Dumnezeu prin sfântul sărbătorit în folosul sufletesc al credincioşilor; minunile săvârşite de sfinţi în folosul mântuirii oamenilor; mijlocirea sfinţilor la Dumnezeu pentru ajutorul celor în nevoi şi suferinţe, precum şi folosul sufletesc al celor care urmează viaţa sfântă a celor sărbătoriţi. Sărbătorile sfinţilor sunt popasuri duhovniceşti ale creştinilor împreună cu sfinţii din cer. ”Sfinţii lui Dumnezeu stau aproape de inimile credincioşilor şi, asemeni celor mai buni şi mai apropiaţi prieteni, sunt gata să sară grabnic în ajutorul celor credincioşi şi cucernici, care-i cheamă cu credinţă şi dragoste” (Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sofia Bucureşti 2005, pag. 32 ). ”Când îi chemăm pe sfinţi rugându-ne şi rostindu-le numele, înseamnă că ni-i apropiem de inimă. Cere-le atunci cu credinţă să-ţi fie rugători şi mijlocitori şi îţi vor asculta rugăciunea şi o vor înfăţişa îndată Stăpânului, ca unui Atotputernic şi Atotprezent” (Idem, pag. 115). ………………………………………………………………..

329

SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR Predica la 26 octombrie Evanghelia: Matei 8,23-27 şi Ioan 15,17-27; 16,1-2.

Text: << Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face, pentru că nu au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine >> (Ioan 16,2-3).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfinţii lui Dumnezeu sunt populaţia cerului. Sufletele lor au dobândit cununa biruinţei şi acum locuiesc cu Dumnezeu în cer. Ei au fost oameni ca noi, au trăit aici pe pământ şi au luptat cu ispitele lumii acesteia, au biruit păcatul şi au dobândit mântuirea sufletului. Prin rugăciune şi post, prin lupta cu păcatele şi prin trăirea virtuţilor creştine s-au dovedit a fi vrednici urmaşi ai lui Hristos. Cu credinţă puternică, cu dragoste faţă de Dumnezeu şi cu nădejdea mântuirii, sfinţii lui Dumnezeu au urcat pe scara duhovnicească până la cer, unde şi-au găsit odihna veşnică. Viaţa lor a fost o luptă continuă cu răul din lume, s-au împotrivit voii diavolului şi au primit pe Hristos şi toată învăţătura Lui. Unii dintre ei au propovăduit pe Hristos şi au apărat credinţa cu preţul vieţii lor, au primit mucenicia primind de la Hristos cununa biruinţei. Unul dintre milioanele de mucenici care au murit pentru credinţă este şi sfântul pe care îl sărbătorim astăzi, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Despre viaţa lui vreau să vă vorbesc acum. 330

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Mucenic Dimitrie era un tânăr din familie nobilă. Tatăl lui a fost proconsul în Tesalonic, astăzi, oraşul Salonic din Grecia. Tânărul Dimitrie a primit o educaţie aleasă şi a devenit ofiţer în armata romană pe vremea împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian, persecutori ai creştinilor în secolul al IV-lea. Tânărul ofiţer Dimitrie a crezut în Hristos. Nu era un creştin oarecare, el a fost vestit în tot ţinutul pentru evlavia şi credinţa sa. Devenise un învăţător al dreptei credinţe şi propovăduia învăţătura creştină în lumea păgână. Auzind de el, împăratul Maximian a poruncit să fie prins şi aruncat în închisoare, împreună cu alţi creştini. În închisoare l-a vizitat Nestor, un tânăr creştin întemniţat pentru credinţă. Acesta trebuia să lupte cu un păgân pe nume Lie, în arenele circului pentru a-i distra pe păgâni. Lie era mândria împăratului pentru pregătirea sa de luptă şi îi îngrozea pe toţi pentru că omorâse mulţi creştini. Nestor a mers la Dimitrie şi i-a spus: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, roagă-te pentru mine”. Iată dovada că Sfântul Dimitrie era cunoscut ca adevărat creştin ale cărui rugăciuni erau ascultate de Dumnezeu. El a însemnat pe Nestor cu semnul Sfintei Cruci şi i-a spus: „Şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi”. Cu binecuvântarea Sfântului Dimitrie, Nestor a biruit pe Lie. Auzind împăratul că Lie a murit s-a supărat foarte tare şi a hotărât să-l răzbune. Din porunca împăratului ostaşii au străpuns cu suliţa pe Sfântul Dimitrie iar lui Nestor i-au tăiat capul a doua zi. Aşa au primit cununa de mucenic vrednicii ostaşi ai lui Hristos, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi Sfântul Nestor. Această învăţătură despre martiriul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie este consemnată în Minei la Sinaxarul zilei de 26 octombrie. După ce a fost străpuns de suliţa păgânilor din rănile sfântului a curs mir binemirositor. Nişte creştini au îngropat trupul lui cu cinstea cuvenită unui sfânt. Un slujitor al sfântului cu numele Lupu a strâns sângele mucenicului cu 331

care s-au făcut multe minuni în Tesalonic. Auzind împăratul a poruncit uciderea vrednicului slujitor şi Lupu a primit cununa muceniciei. Peste mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie creştinii au construit o bisericuţă în care Sfântul a făcut foarte multe minuni. Leontie, un guvernator al Iliricului s-a vindecat de o boală grea şi ca să răsplătească cu credinţă, a zidit o biserică foarte mare peste locul unde Sfântul a primit mucenicia. Aceasta este Biserica Sfântul Dimitrie din Tesalonic în care se află racla din argint, cu Sfintele moaşte, făcătoare de minuni până în zilele noastre. În această biserică mai sunt depuse: o raclă cu moaştele Sfintei Anisia şi o raclă cu moaştele Sfântului Grigorie, un episcop al Tesalonicului. (nu sunt moaştele Sfântului Grigore Palama, acestea sunt în biserrica Mitropoliei Tesalonicului). La subsolul bisericii este

locul unde sfântul a fost străpuns cu suliţa. O candelă aprinsă indică locul muceniciei. Lângă acest loc este un baptisteriu din piatră în care mulţi au primit Taina Botezului şi au devenit creştini, în veacurile primare ale creştinismului. Vam descris această biserică în care am fost de mai multe ori, dorind prin aceasta să vă întăresc în credinţă. Moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie sunt vizitate de milioane de pelerini şi mulţi dintre aceştia au simţit ajutorul Sfântului chiar şi în zilele noastre, deşi vorbim după trecerea a o mie şase sute de ani. Iată că numai viaţa noastră este scurtă, viaţa sfinţilor este veşnică. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este numit Izvorâtorul de Mir. Motivul pentru care sfântului i-a fost atribuit acest nume îl ştim din scrierile Sfinţilor Părinţi.”Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care a izvorât mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pământ moaştele sfântului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât 332

pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvârşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie” (VIEŢILE SFINŢILOR, luna octombrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor 1992, pag. 275 ).

Credinţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir este un exemplu de urmat pentru toţi creştinii. Credinţa puternică, smerenia, curajul şi iubirea lui pentru Hristos au înălţat sufletul lui la cer. Astăzi Sfânta Biserică a rânduit sărbătoare pentru cinstirea vrednicului de laudă, slujitor al lui Hristos. Creştinii care poartă numele Marelui Mucenic Dimitrie, să-l cinstească înmulţit pe protectorul lor spiritual care mijloceşte pentru ei înaintea Domnului, în cer. Multe Biserici din lumea creştină astăzi sărbătoresc hramul, avându-l patron spiritual pe Marele Mucenic Dimitrie. Şi nu în ultimul rând, şi noi toţi creştinii care ne ostenim pentru mântuirea sufletului, ne punem nădejdea în sfinţii lui Dumnezeu şi aducem astăzi cinstire Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, prin el dăm slavă lui Dumnezeu, pentru toate. Pentru sfinţenia vieţii lui, noi păcătoşii îi aducem închinare şi îl lăudăm cântând: „Mare apărător te-a aflat în primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci, precum mândria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrăzneţ ai făcut pe Nestor, aşa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă” Amin. (Troparul sărbătorii).

333

SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL Predica la 8 noiembrie Evanghelia: Luca 10,16-21. Text: << Mai-marilor Voievozi ai oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să ne acoperiţi pe noi, prin rugăciunile voastre, cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi, ca cei ce sunteţi mai-mari peste cetele puterilor celor de sus >> (Troparul sărbătorii). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Atât lumea văzută cât şi lumea nevăzută sunt creaţia lui Dumnezeu. Primul verset din Biblie este acesta: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1,1). Cerul este lumea spirituală, lumea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, pământul este lumea materială în care trăim noi. Încadrate în timp aceste două lumi sunt diferite, cerul este lumea veşniciei iar pământul este lumea vremelnică având ca început momentul creaţiei şi ştim că va avea un sfârşit la sfârşitul lumii (la Parusie). Partea comună a acestor două lumi este Dumnezeu care le-a creat şi le poartă de grijă (Providenţa divină). Noi oamenii vorbim despre lumea nevăzută, lumea spirituală (spiritul nu poate fi văzut) şi lumea văzută care ne înconjoară, lumea materială (materia este văzută de ochiul omenesc). La început a făcut Dumnezeu cerul, lumea spirituală, lumea nevăzută. Din această lume fac parte îngerii lui Dumnezeu care trăiesc veşnic lângă Dumnezeu şi Îl slujesc cu credinţă. Voi încerca pe cât îmi stă în putinţă, să vă 334

vorbesc despre îngerii lui Dumnezeu şi despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe care noi îi sărbătorim astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Îngerii sunt fiinţe spirituale create de Dumnezeu mai înainte de crearea lumii văzute. Ei sunt fiinţe reale, persoane raţionale, lipsite de trup pentru că sunt locuitorii cerului. Credinţa noastră în existenţa îngerilor are la bază atât învăţătura Sfintei Scripturi cât şi învăţătura Sfintei Tradiţii. Despre îngeri se vorbeşte în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Însuşi Iisus Hristos vorbeşte de mai multe ori despre îngeri. Numărul îngerilor nu este cunoscut oamenilor. Mulţimea lor nu poate fi numărată. Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5,11). Numai Dumnezeu cunoaşte numărul îngerilor din cer. Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel spune că în cer sunt trei ierarhii de îngeri fiecare având câte trei cete îngereşti, adică sunt nouă cete îngereşti. Cele trei ierarhii de îngeri sunt: ierarhia de sus, cea mai apropiată de Dumnezeu, cu cele trei cete: Heruvimii, Serafimii şi Scaunele; în ierarhia de mijloc sunt alte trei cete: Domniile, Puterile şi Stăpânirile; în ierarhia de jos, cea mai apropiată de oameni sunt alte trei cete: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Sfânta Scriptură vorbeşte foarte des despre îngeri, despre slujirea lor, precizează cetele din care fac parte şi în unele cazuri spune şi numele lor. Ştim că Sfântul Arhanghel Mihail este maimarele voievod al îngerilor iar Sfântul Arhanghel Gavriil vestitorul oamenilor, solul lui Dumnezeu în lume. Din cărţile Vechiului Testament avem dovezi că poporul evreu a crezut în existenţa îngerilor lui Dumnezeu şi cunoştea rostul lor de slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Psalmistul David scrie: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el şi-i va izbăvi pe ei” (Psalmul 33,7); iar în alt Psalm: „Binecuvântaţi pe

Domnul toţi îngerii Lui, cei puternici la virtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui” (Psalmul 102,20). Cartea Tobit consemnează următorul fapt: Tobit ajuns la capătul zilelor descoperă fiului său Tobie că a dat în păstrare zece talanţi de argint unui oarecare Gabael din Ragheşul Mediei şi trimite pe fiul său după talanţi. Tobie nu-l cunoştea pe omul acela, dar este însoţit de un înger: „Şi s-a dus Tobie să caute omul şi s-a întâlnit cu Rafael. Acesta era înger, dar el nu ştia” (Tobit 5,4). Şi în Cartea II Macabei avem dovada credinţei poporului în ajutorul îngerilor. Atunci când Iuda Macabeul avea de luptat cu păgânul şi temutul Nicanor, se roagă zicând: „Tu, Doamne, ai trimis pe îngerul tău în zilele lui Iezechia, regele lui Iuda, şi a ucis din tabăra lui Sanherib ca la o sută optzeci şi cinci de mii. Şi acum, stăpânitorule al cerurilor, trimite înger bun înaintea noastră, care să fie spre frică şi spre cutremur” (II Macabei 15,22-23). Arhanghelul Gavriil a fost trimis la templu şi a vorbit cu preotul Zaharia, vestindu-i naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (cf. Luca cap. 1). Sunt mult mai multe texte biblice în Vechiul Testament care vorbesc despre îngeri. Cele pe care le-am amintit sunt suficiente ca să înţelegem că poporul evreu credea în existenţa şi ajutorul îngerilor. În cărţile Noului Testament lucrurile sunt şi mai clare. Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat vorbeşte cu multă claritate despre îngeri. Mai mult încă, îngerii lui Dumnezeu au coborât între oameni, au luat legătura directă cu oamenii, au vorbit cu ei şi i-au ajutat. Arhanghelul Gavriil s-a arătat şi a vorbit cu Preacurata Fecioară Maria în Nazaret aducând vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Acelaşi Arhanghel se arată în vis lui Iosif şi îi spune să poarte de grijă Sfintei Fecioare pentru că ea va naşte pe Mântuitorul lumii (cf. Luca 1,26-38). Apoi , după Sfânta Naştere povăţuieşte pe Iosif să fugă în Egipt pentru ca Pruncul Iisus să scape de mânia lui Irod care omoară copiii (cf. Matei 2,13-23). La Naşterea Domnului în Betleem, un înger a vestit păstorilor despre Naşterea Pruncului, zicând: „Iată, vă binevestesc vouă

335

336

bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2,10-11). Şi Evanghelistul spune că îngerul nu era singur, a fost însoţit de oaste cerească, un cor ceresc de slavă. „Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,13-14). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pentru cinstirea îngerilor, Biserica a rânduit zile speciale: Ziua de luni în fiecare săptămână este ziua cinstirii sfinţilor îngeri. La 8 noiembrie este zi de sărbătoare în cursul anului bisericesc, Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. În această zi sunt rânduite slujbe de laudă şi cinstire pentru Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi în acelaşi timp creştinii aduc cinstire tuturor îngerilor lui Dumnezeu. Multe Biserici au hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, bucurându-se de ocrotirea permanentă a acestor puteri cereşti. La rugăciunile de obşte, dar şi în rugăciunile individuale, creştinii se roagă şi citesc Canonul de rugăciune către îngerul păzitor. Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil aduce multă bucurie şi folos sufletesc credincioşilor care îl citesc cu evlavie. Având nevoie de ajutorul real al îngerilor, la Sfânta Liturghie şi la toate slujbele bisericeşti, ne rugăm cu stăruinţă lui Dumnezeu şi cerem: „Înger de pace, credincios îndreptător, păzitor trupurilor şi sufletelor noastre” (Ectenia cererilor). Mai-marii Voievozi Mihail şi Gavriil pe care astăzi îi sărbătorim sunt ocrotitorii cereşti ai sufletelor noastre. Să cerem ajutorul lor ori de câte ori avem nevoie şi să ne rugăm lor, zicând: „Mai-marilor Voievozi ai puterilor îngereşti, ce staţi necontenit înaintea scaunului stăpânesc, rugaţi-vă Domnului ca să dăruiască lumii pace, iar sufletelor noastre mare milă” Amin. (Vecernie, Mărire la Stihoavnă.)

337

SFÂNTUL APOSTOL ANDREI Predica la 30 noiembrie Evanghelia: Ioan 1,35-51. Text: << A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus…Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru”>> (Ioan 1,35-37 şi 40). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În timpul activităţii Sale mântuitoare, aici pe pământ, Iisus Hristos a fost înconjurat de Sfinţii Apostoli. Ei au fost ucenicii Lui care L-au urmat peste tot, au primit învăţătura Lui şi I-au slujit cu credinţă. Pe temelia credinţei Sfinţilor Apostoli a fost întemeiată Biserica creştină. Odată Hristos a întrebat pe Sfinţii Apostoli: „Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,15-18). După înfiinţarea Bisericii creştine, Sfinţii Apostoli au continuat lucrarea mântuitoare pe care Fiul lui Dumnezeu a desfăşurat-o în lume, timp de trei ani. Este vorba de cele trei activităţi în Biserică: învăţătoare, sfinţitoare şi conducătoare. Hristos a fost Învăţător, Arhiereu şi Împărat. Dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, primul chemat la apostolat a fost Sfântul Apostol Andrei, cel sărbătorit astăzi. Am să vă vorbesc acum despre Sfântul 338

Apostol Andrei şi despre legătura specială pe care o are acest sfânt cu Biserica Ortodoxă Română. Iubiţi credincioşi şi credincioase, „Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru” (Ioan 1, 40). Iisus a venit la Iordan ca să fie botezat de către Ioan. Doi dintre ucenicii lui Ioan auzind cuvintele:”Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), au plecat după Hristos, ca să vadă unde locuieşte. Aceştia erau Andrei şi Ioan, fiul lui Zevedeu.. Andrei a spus lui Simon (Petru), fratele său: „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)” (Ioan 1,41). Simon a mers cu Andrei la Iisus (cf. Ioan 1,42). Despre alegerea şi chemarea la apostolat ne vorbeşte Sfântul Evanghelist Matei. Iisus a mers la Marea Galileii (numită şi Marea Tiberiadei sau Marea Ghenizaretului), aflată în ţinutul Galileii. Andrei şi Petru, împreună cu Iona tatăl lor pescuiau pentru că aceasta era ocupaţia lor. Iisus i-a chemat, zicând:”Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19). „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după el” (Matei 4,20). Acesta este momentul chemării la apostolat. Andrei şi Petru au fost primii ucenici ai lui Hristos. După ei, Hristos a chemat alţi doi fraţi, pescari, pe Ioan şi Iacob fii lui Zevedeu şi ei L-au urmat cu credinţă. Despre Sfântul Apostol Andrei ştim că a fost fratele mai mic al Sfântului Apostol Petru. Erau fiii lui Iona din Betsaida, un sat de lângă Marea Galileii. Sfântul Apostol Petru a fost căsătorit iar Sfântul Apostol Andrei nu s-a căsătorit niciodată. A urmat pe Hristos cu o credinţă puternică, cu dragoste şi cu multă râvnă. A fost martor al minunilor pe care Fiul lui Dumnezeu le-a făcut pentru binele oamenilor. Învăţătura pe care a primit-o direct de la Domnul a transpus-o în viaţă, a predicat învăţătura Evangheliei, a botezat şi a făcut minuni. Sfântul Andrei cel întâi chemat nu s-a despărţit de Hristos niciodată, a primit Duhul Sfânt de la Fiul lui Dumnezeu şi cu putere de sus a slujit Biserica. S-a rugat cu Iisus în Ghetsimani şi a fost de faţă la Patimile

Domnului. L-a întâlnit după Înviere, când Domnul S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi a vorbit cu ei. L-a văzut pe Iisus când Sa înălţat la cer, fiind acolo cu ceilalţi Apostoli. După Înălţarea Domnului la cer, Sfântul Apostol Andrei a rămas acelaşi slujitor destoinic al Bisericii lui Hristos până la moarte. El a desfăşurat activitate misionară şi a contribuit la răspândirea creştinismului în lume, împlinind porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţândule să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,1920). Cu dăruire şi jertfă a propovăduit învăţătura şi a încreştinat popoare înfruntând oboseală, frig, foame, umilinţe şi chiar bătăi din partea păgânilor. A ajuns în părţile Mesopotamiei cu Sfântul Apostol Matia şi cu Sfântul Apostol Tadeu. Cu Sfântul Ioan Evanghelistul a fost la Efes în Asia Mică după care a trecut în Sciţia Minor încreştinând popoarele din Balcani până în Dobrogea de astăzi. Peste tot a lăsat comunităţi creştine, a hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi şi le-a încredinţat spre păstorire Biserica lui Hristos pentru mântuirea credincioşilor. De aici, la scurt timp a plecat spre popoarele barbare de la răsăritul Mării Negre, la popoarele slave. Aici a fost bătut şi chinuit pentru învăţăturile sale , în cele din urmă s-a întors în Sciţia Minor. A propovăduit Evanghelia pe coasta Mării Negre în Bitinia, Tracia şi Grecia Şi-a încheiat activitatea misionară în Peloponez la Patras unde a primit cununa muceniciei. În Peloponez a vindecat de o boală grea pe soţia proconsulului roman, pe Maximila care a devenit creştină. Pe Stratocles, fratele proconsulului din Patras, l-a botezat apoi l-a hirotonit episcop şi a întemeiat aici o frumoasă comunitate creştină. Aceasta a înfuriat pe proconsul care a poruncit ca Sfântul Andrei să fie întemniţat şi apoi răstignit pe o cruce în formă de X, în ziua de 30 noiembrie, dându-şi viaţa în mâinile Învăţătorului său, Iisus, pe care L-a slujit cu credinţă, până la vârsta de 80 de ani..

339

340

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Biserica Ortodoxă Română este rodul slujirii misionare a Sfântului Apostol Andrei. Ajungând în Sciţia Minor cu Evanghelia lui Hristos, Sfântul Apostol Andrei a semănat Cuvântul lui Dumnezeu în Dobrogea de astăzi, pe teritoriul ţării noastre. S-a aşezat într-o peşteră într-un loc frumos în mijlocul naturii. Lipsindu-i apa, Apostolul lui Hristos a făcut o minune şi a scos apă din stâncă, izvorul acela fiind lângă peşteră până în zilele noastre. Credincioşii lau numit Izvorul Sfântului Andrei. Mulţi pelerini vizitează acest loc binecuvântat pentru folos sufletesc şi mulţi bolnavi au găsit aici vindecare cerând ajutorul Sfântului Apostol Andrei. Şi acum, după două milenii, românii păstrează vie în sufletele lor, credinţa şi dragostea de Dumnezeu, adusă aici de unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos. Tradiţia românilor, vestigiile istorice şi folclorul românesc, toate mărturisesc despre existenţa creştinismului, aici, din primul secol după Hristos. Avem moaşte de martiri din acest spaţiu geografic iar la Tomis (Constanţa) a fost prima episcopie creştină pe teritoriul ţării noastre. La români, credinţa creştină este dintotdeauna, ea nu a fost adusă de misionari creştini. Noi nu am fost convertiţi la creştinism, ne-am format ca popor creştin primind învăţătura Evangheliei de la unul din cei doisprezece Apostoli. Creştinismul la români are origine apostolică. Pentru aceasta în Biserica noastră, Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat este numit şi „Ocrotitorul românilor”. După 2000 de ani Sfintele sale moaşte au fost aduse de la Patras la Iaşi, în anul 1996, prin grija Înalt Preasfinţitului Părinte Mitropolit Daniel (astăzi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). A fost o binecuvântare pentru poporul român dreptcredincios şi o întărire în credinţă pentru închinători. Să-l cinstim şi noi astăzi şi să ne rugăm, cu credinţă, zicând: „Sfinte Apostole Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!” Amin.

341

SFÂNTUL IERARH NICOLAE Predica la 6 decembrie Evanghelia: Luca 6,17-23. Text:<<Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre >>(Troparul Sfântului Nicolae). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ierarhia Bisericii este rânduită de Hristos pentru a se asigura continuitatea activităţii mântuitoare. Primii continuatori ai acestei lucrări în Biserică au fost Sfinţii Apostoli. După ce i-a învăţat toate cele necesare pentru mântuire şi i-a investit cu putere de la Duhul Sfânt, Hristos le-a poruncit: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19). Apostolii s-au împrăştiat în lume şi au răspândit învăţătura bisericii şi cei care au crezut s-au botezat şi au devenit creştini. Sfinţii Apostoli au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi pe care i-au învăţat şi le-au încredinţat păstorirea credincioşilor pentru mântuirea sufletelor. Aşa s-au constituit comunităţile creştine care erau Biserici locale. Acestea erau păstorite de clerici, ierarhia Bisericii înfiinţată prin succesiune apostolică. Ei desfăşurau în biserică 342

activitatea mântuitoare pe care au moştenit-o de la Hristos, prin Sfinţii Apostoli: Au învăţat pe credincioşi cuvântul Evangheliei, le-au sfinţit viaţa prin Sfintele Taine şi au condus credincioşii pe calea mântuirii. Unul dintre ierarhii Bisericii primare a fost Sfântul Ierarh Nicolae Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni, pe care îl sărbătorim astăzi. Am să vă vorbesc despre acest sfânt ierarh şi vrednic slujitor al Bisericii lui Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în Patara din ţinutul Lichiei, într-o familie de oameni bogaţi. Părinţii lui, Teofan şi Nona erau creştini cu frică de Dumnezeu. Nicolae a fost singurul lor fiu şi părinţii i-au dat educaţie aleasă bazată pe credinţă şi pe trăirea virtuţilor creştine. De mic copil a căutat liniştea duhovnicească stând departe de zgomotul lumii păgâne care-l înconjura. Nicolae avea un unchi episcop, care cunoscând calităţile sufleteşti ale copilului, s-a ocupat de educaţia lui şi i-a îndrumat paşii spre preoţie. La timpul potrivit chiar el l-a hirotonit preot pe nepotul său pe care l-a ţinut aproape. Tânărul preot Nicolae era iubit de toţi pentru viaţa sa duhovnicească, postitor, rugător, blând, milos şi foarte înţelept. Odată, plecând episcopul Nicolae (unchiul Sfântului Nicolae) în Palestina ca să se închine la Locurile Sfinte a lăsat pe tânărul preot Nicolae ca să conducă treburile episcopiei, pentru că era priceput şi râvnitor în lucrarea Bisericii. După moartea părinţilor, fiind singurul moştenitor, a împărţit toată averea săracilor. Apoi s-a călugărit închinându-şi întreaga viaţă lui Hristos şi slujirii aproapelui. Bunătatea lui nu avea margini. În Vieţile Sfinţilor citim că era grabnic a ajuta pe cei în nevoi. Un om care a avut trei fete a devenit atât de sărac încât nu avea cu ce să-şi mărite fetele. El s-a hotărât să dea fetele spre desfrânare şi să câştige banii de care avea nevoie. Auzind Sfântul Nicolae această nelegiuire, pe ascuns, noaptea a aruncat în curtea omului o pungă cu galbeni şi a salvat atât sufletul fetelor cât şi al

tatălui lor care şi-a îndreptat viaţa. Sfântul Nicolae era mult milostiv faţă de cei săraci. Prin viaţa aleasă, cu rugăciune sporită şi cu darul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae a făcut minuni încă în viaţă. Dorind să meargă în Palestina ca să se închine la Locurile Sfinte, a făcut o minune salvând corabia de la naufragiu din cauza furtunii şi a înviat pe un corăbier care a murit căzând de pe catarg. Ajuns la Ierusalim s-a închinat şi a făcut rugăciuni vizitând toate locurile pe unde a trecut Iisus, apoi a luat hotărârea să se retragă în pustie mulţumind lui Dumnezeu. O voce cerească l-a îndemnat să se întoarcă în patria sa, astfel s-a întors la mănăstirea zidită de unchiul său, Episcopul Nicolae al Patarei. Aici în mănăstire s-a retras la linişte duhovnicească sporind în rugăciune şi Duhul lui Dumnezeu era peste el. Ajuta pe toţi nevoiaşii cu blândeţe şi bucurie şi fugea de slava lumească trăind în anonimat. Stând Nicolae la rugăciune, a auzit un glas ceresc care i-a spus: „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Înţelegând voia lui Dumnezeu s-a hotărât să iasă în lume ca să slujească pe oameni. Era sărac, nu mai avea nimic din averea părinţilor săi, nu mai avea casă şi nu avea de ce să se întoarcă între oamenii din Patara. A plecat la Mira unde a locuit ca om sărac slujind lui Hristos cu postul şi rugăciunea iar pe semenii lui ajutându-i cu darul lui Dumnezeu, întotdeauna în ascuns pentru a nu primi răsplată. Era necunoscut de oameni dar nelipsit de la biserică unde se bucura să fie lângă Dumnezeu. În acel timp a murit Arhiepiscopul Ioan din Mira Mitropolitul Lichiei şi trebuia ales un nou ierarh care să conducă Biserica lui Hristos. Soborul de episcopi nu au putut alege un slujitor vrednic şi au hotărât să ceară lui Dumnezeu să facă această alegere. Sau rugat timp îndelungat şi celui mai bătrân dintre ei s-a arătat un om strălucitor care i-a zis să meargă de noapte la uşa bisericii şi să aştepte pe primul om care va veni la biserică. Acela se numeşte Nicolae şi este vrednic să ocupe

343

344

scaunul de mitropolit. Aşa a fost descoperit de Duhul Sfânt vrednicul Nicolae şi a fost aşezat arhiepiscop al Mirelor Lichiei, unde slujind cu dragoste de Dumnezeu a rămas blând, smerit şi milostiv. Nu înceta în învăţătură şi pe mulţi păgâni i-a adus la credinţa lui Hristos. Venind prigoana creştinilor în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian, păgânii au prins pe vrednicul Ierarh Nicolae şi lau aruncat în închisoare cu o mulţime de creştini care au pătimit pentru Hristos. Sfântul Nicolae îi îmbărbăta pe toţi, îi ajuta şi îi întărea în credinţă, ştiind cu toţii că îi aşteaptă mucenicia. Venind la conducerea Imperiului roman de Răsărit Constantin cel Mare a eliberat pe creştinii din închisoare. Sfântul Nicolae s-a întors în scaunul arhieresc din Mira Lichiei. În anul 325, Împăratul Constantin, care a devenit primul împărat creştin, a convocat la Efes primul Sinod Ecumenic la care au participat 318 episcopi împotriva ereziei lui Arie. Unul dintre episcopii participanţi la Sinod a fost Sfântul Nicolae care s-a dovedit mare apărător al dreptei credinţe şi a combătut învăţătura ereticului Arie. În timpul foametei care a chinuit locuitorii din ţinutul Lichiei, Sfântul Nicolae a adus la Mira, în chip minunat, o corabie cu grâu din Italia ajutând poporul cu hrană ca să nu moară de foame. O altă minune a Sfântului Ierarh Nicolae consemnată în Vieţile sfinţilor este aceea prin care a salvat viaţa a trei bărbaţi nevinovaţi pe care eparhul Avlavie i-a condamnat la moarte în urma uneltirilor pătimaşe ale unor oameni răi. Sfântul Ierarh Nicolae s-a arătat în vis eparhului (administratorului) şi mustrându-l i-a dovedit nevinovăţia celor trei bărbaţi şi aceştia au fost eliberaţi. Multe şi felurite minuni a făcut Sfântul Nicolae în viaţă şi după ce a trecut în veşnicie, pentru că a iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu i-a dat putere de sus. Sfântul Ierarh Nicolae a adormit în Domnul, după o viaţă întreagă închinată lui Dumnezeu de la vârsta copilăriei până la bătrâneţe. A fost aşezat în biserica Mitropoliei din

Mira Lichiei. De aproape două milenii, Sfântul Nicolae este acelaşi bun, blând şi milostiv slujitor al lui Hristos şi mijlocitor al creştinilor în ceruri (Cf. VIEŢILE SFINŢILOR, Ed.

345

346

Ep. Romanului şi Huşilor 1993, Luna decembrie, Ziua a şasea, pag. 121).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa vrednicului de pomenire Sfântului Ierarh Nicolae, este foarte bine creionată în troparul prin care creştinii îi aduc cinstirea cuvenită. Păstor smerit şi blând, sărac întru cele materiale dar bogat în virtuţi, credincios, convins al Evangheliei lui Hristos, Sfântul Ierarh Nicolae a apărat credinţa în timpurile grele ale prigoanelor păgâne. Adevărul lucrurilor a fost totdeauna impus de el cu blândeţe şi înţelepciune împotriva necredinţei şi a ereziilor vremii. Sfântul Ierarh Nicolae s-a dovedit că este păstorul cel bun care şi-a pus sufletul pentru credincioşii pe care i-a păstorit. De peste un mileniu şi jumătate credincioşii îl iubesc şi îl cinstesc, rugându-l să fie patronul oraşelor, hramul Bisericilor şi protector al celor ce îi poartă numele cu vrednicie. Viaţa Sfântului Nicolae este bine cunoscută de creştini, el fiind un exemplu de urmat pentru toţi cei care se ostenesc pentru mântuirea sufletului. „În Mira, sfinte, sfinţilor te-ai arătat; că Evanghelia lui Hristos plinind-o cuvioase, ţi-ai pus sufletul tău pentru poporul tău; scăpat-ai de moarte pe cei nevinovaţi. Pentru aceasta te-ai sfinţit ca un mare cunoscător al darului lui Dumnezeu” (Condacul Sfântului Ierarh Nicolae).

Sfânta Biserică i-a rânduit zi de sărbătoare la 6 decembrie şi zi de pomenire săptămânală în fiecare zi de joi a săptămânii. Pentru credinţa şi faptele vieţii lui, Hristos l-a răsplătit şi i-a dat cununa sfinţilor iar noi credincioşii îi aducem cinstire prin slujbele rânduite de Sfânta Biserică şi îl lăudăm prin Acatistul pe care îl citim cu evlavie, zicând: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!” Amin. (Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae).

SFÂNTUL ARHIDIACON ŞTEFAN Predica la 27 decembrie Evanghelia: Matei 21, 33-44.

Text: << Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse, primeşte Duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le scrie lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta, a adormit >> (Fapte 7,59-60).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, După întemeierea Bisericii lui Hristos la Cincizecime, (Rusaliile), credinţa creştină s-a răspândit în lume prin predica Sfinţilor Apostoli. Comunităţile creştine au fost tot mai numeroase iar cei doisprezece Apostoli nu mai puteau face faţă tuturor îndatoririlor faţă de credincioşi, de aceea au hotărât să rânduiască ajutor pentru lucrarea în Biserică. În cartea biblică Faptele Apostolilor la capitolul şase se vorbeşte despre alegerea celor şapte diaconi. „Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului ” (Fapte 5,2-4). Cei şapte bărbaţi au fost aleşi dintre ucenici după vrednicia lor, „cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”. Peste aceştia Sfinţii Apostoli şi-au pus mâinile, i-au hirotonit şi le-au încredinţat slujirea în Biserică. Primul dintre cei şapte diaconi a fost Ştefan, apoi ceilalţi sase: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Ştefan era creştin cu 347

calităţi deosebite, „plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor”. Este numit „Arhidiacon”, adică peste diaconi sau mai precis conducătorul grupului de diaconi, primul dintre cei şapte, Sfântul Arhidiacon Ştefan a slujit Biserica cu o credinţă fără limite, până la jertfă, el fiind primul mucenic al Bisericii lui Hristos. Despre viaţa lui desăvârşită vreau să vă vorbesc astăzi, pentru folosul nostru sufletesc. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Despre Sfântul Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan avem învăţătura Sfintei Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din vieţile Sfinţilor ştim că Ştefan avea în jur de treizeci de ani, era frumos la faţă dar şi mai frumos la suflet. Era rudă, cu Saul din Tars (Sf. Ap. Pavel) şi avea pregătire în şcoala rabinică, deci, cunoştea foarte bine Scripturile. El a crezut în Iisus şi I-a urmat în rândul celor şaptezeci de ucenici şi a fost bine cunoscut de Sfinţii Apostoli. De aceea Sfântul Evanghelist Luca, autorul cărţii Faptele Apostolilor spune despre el: „Bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (Fapte 6,5) şi iarăşi zice: „Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor” (Fapte 5,8). Sfinţii Părinţi i-au făcut o descriere vrednică de toată cinstirea, astfel: „Fără îndoială vom zice că Sfântul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punându-şi mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvânt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunându-le din lege şi din prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat din veac” (VIEŢILE SFINŢILOR, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1993, Luna decembrie, Ziua a douăzeci şi şaptea, pag. 507). Acestea s-au

petrecut la doar câteva luni după întemeierea Bisericii lui Hristos. În această vreme cărturarii şi fariseii, iudeii şi păgânii trăiau cu euforie iluzia că au scăpat de Iisus Nazarineanul pe carte L-au răstignit. Ei se credeau biruitori şi prigoneau pe oricine îndrăznea să vorbească despre Iisus 348

Biruitorul. Sfântul Ştefan era un înfocat apărător al Evangheliei lui Hristos şi al Bisericii. Pentru râvna cu care propovăduia credinţa şi pentru faptele sale minunate a fost prins şi dus la judecata sinedriului care în acelaşi an, puţin mai înainte a condamnat la moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Chiar şi aici, Sfântul Ştefan a predicat cu convingere învăţătura Bisericii şi i-a mustrat pe cei care-l judecau, zicându-le:”Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururi staţi împotrivă Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Fapte 7,51-53). Duşmanii credinţei creştine nu-şi puteau stăpâni mânia iar Sfântul Ştefan îi înfrunta cu învăţătura lui Hristos. Însuşi Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat în cer iar Sfântul Ştefan a mărturisit vedenia sa, zicând: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7,56). Înfuriaţi de mărturisirea lui pe care o considerau hulă împotriva lui Dumnezeu, mai marii sinedriului împreună cu poporul necredincios l-au scos pe Sfântul Ştefan din cetate în valea lui Iosafat, la poalele Muntelui Măslinilor şi acolo l-au omorât cu pietre. Între ei se afla şi Saul din Tars (Apostolul Pavel), care păzea hainele ucigaşilor. În timp ce era bătut cu pietre, Sfântul Ştefan se ruga pentru ei şi zicea: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!” şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, rugându-se: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” (Fapte 7,59-60). Pentru această viaţă sfântă, noi astăzi, după două mii de ani îl cinstim, zicând: “Încununatu-s-a creştetul tău cu diademă împărătească, pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi printre mucenici. Că vădind nebunia iudeilor ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre” (Troparul Sfântului Arhidiacon Ştefan).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Astăzi, după două zile de Crăciun, sărbătorim martiriul Sfântului Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan. Nu este a treia zi de Crăciun cum poate unii îşi închipuie. Numai Paştele este praznic împărătesc de trei zile, Naşterea Domnului o sărbătorim două zile. Sărbătoarea de astăzi se datorează datei calendaristice, pentru că în 27 decembrie a avut loc martiriul Sfântului Ştefan. Cu două zile înainte au fost citite pericope din Evanghelie care ne vorbeau despre Naşterea Domnului. Astăzi aţi ascultat Evanghelia de la Matei, capitolul 21, versetele 33-44, o pildă a Mântuitorului despre lucrătorii cei răi din vie. Lucrătorii angajaţi la vie au vrut să devină stăpânii acesteia. Au omorât pe trimişii stăpânului şi la urmă au omorât şi pe fiul acestuia crezând că astfel vor moşteni via. Ei nu s-au gândit nici un moment la pedeapsa stăpânului. O explicaţie a pildei se poate da cu gândul la trecutul istoric al poporului evreu. Dacă via poate fi asemănată cu Vechiul Testament, stăpânul viei este Dumnezeu iar lucrătorii viei, poporul. Trimişii lui Dumnezeu, proorocii Vechiului Testament au fost ucişi pentru proorociile lor şi în cele din urmă poporul a ucis şi pe Fiul lui Dumnezeu trimis în lume. Diavolul lucrează prin oamenii răi şi se opune tot timpul voii lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat şi după întemeierea Bisericii lui Hristos. Păgânii şi iudeii au prigonit pe creştini crezând că vor distruge creştinismul. Pe jertfele lor, a Sfinţilor Mucenici stă biruitoare Biserica creştină astăzi. Avem mii de mucenici care au luptat cu necredincioşii întâiul dintre ei fiind Sfântul Mucenic Ştefan. Râvna şi dragostea lui pentru Hristos ne poate călăuzi ca o lumină pe calea mântuirii. Să luăm exemplu de credinţă de la Sfântul Ştefan care s-a rugat şi pentru duşmani până în ceasul morţii. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi ne mântuieşte! Amin.

349

350

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie pe care aţi auzit-o astăzi, la Sfânta Liturghie are un conţinut foarte frumos şi plin de învăţătură. Iisus se identifică cu păstorul cel bun care iubeşte oile Sale şi îşi pune sufletul său pentru oi. Păstorul cel bun are o relaţie specială cu oile sale, aceea de cunoaştere reciprocă. „Când le scoate afară (din staul n.n.) pe toate ale sale, merge înaintea lor şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10,4-5). După ce face această descriere simplă dar frumoasă şi pe înţelesul tuturor ascultătorilor, Iisus face precizarea: „Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi” (Ioan 10,14-15). Mântuitorul Iisus Hristos învaţă pe slujitorii Bisericii Sale cum să păstorească turma duhovnicească pe care trebuie să o cunoască, să o conducă şi să o slujească cu iubire. Prin succesiune apostolică slujitorii Bisericii sunt urmaşii lui Hristos, de aceea trebuie să conducă credincioşii la mântuire. Din acest motiv Hristos Se dă pe Sine exemplu de slujire şi se numeşte Păstorul cel bun. Sfinţii Apostoli urmând pe Hristos au fost păstorii cei buni, la fel şi Sfinţii Părinţi ai

Bisericii care au urmat Apostolilor şi au păstorit bine pe credincioşii Bisericii, au fost păstorii cei buni. Unul dintre slujitorii Bisericii lui Hristos, vrednic de laudă este Sfântul Ierarh Vasile cel Mare pe care astăzi îl sărbătorim. Credinţa lui dovedită prin faptele vieţii sale ne-a convins că a fost păstorul cel bun al Bisericii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare s-a născut în anul 330 d. H. într-o familie de aristocraţi din Cezareea Capadochiei, pe teritoriul Turciei de astăzi. Tatăl lui era om învăţat, recunoscut învăţător în Cezareea. El a îndrumat primii paşi în învăţătură ai fiului său. Mama lui Emilia şi bunica lui Macrina au fost femei creştine cu aleasă viaţă duhovnicească şi cu mare iubire pentru Hristos. Lor le datorează Sfântul Vasile începutul urcuşului duhovnicesc. Ca să înţelegeţi mai bine atmosfera duhovnicească în care a crescut Sfântul Vasile este suficient să vă spun că el a mai avut trei fraţi şi o soră. Fratele Petru a ajuns episcop al Sevastiei; fratele Grigorie a ajuns episcop al Nissei; fratele Navcratie a fost călugăr pustnic, făcător de minuni; iar, sora Macrina o călugăriţă cu viaţă îmbunătăţită, toţi fiind sfinţi ai Bisericii consemnaţi în calendarul bisericesc. Se poate spune că a fost o familie sfântă. Sfântul Vasile din copilărie a avut nu numai educaţie dar şi trăire creştinească aleasă. Era credincios, înţelept şi îi plăcea învăţătura. După învăţătura primită în Cezareea, Sfântul Vasile a studiat la Bizanţ apoi la Atena unde a fost coleg şi prieten cu Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazianz). Prietenia dintre cei doi sfinţi ai Bisericii a rămas exemplară peste veacuri. Cei doi se întreceau în învăţătură şi în viaţă duhovnicească. Se spune despre ei că nu cunoşteau în Atena decât două drumuri: drumul şcolii şi drumul bisericii. După terminarea şcolii a mers la Ierusalim. Aici a cerut să fie botezat în Iordan, legându-şi viaţa pentru totdeauna de Hristos, hotărât să slujească lui Dumnezeu. A vizitat toate locurile sfinte din Palestina şi apoi a plecat în Antiohia. Vizitând mai multe

351

352

SFÂNTUL VASILE CEL MARE Predica la 1 ianuarie Evanghelia: Ioan 10,9-16.

Text: << Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi oile Mele mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi >> (Ioan 10,14-15).

mănăstiri s-a întors la Cezareea Capadochiei. De aici a plecat în pustia Pontului împreună cu Sfântul Grigorie, prietenul său, unde au trăit în post şi rugăciune pentru desăvârşire duhovnicească şi au aprofundat învăţătura creştină. Părăsind pustia se întoarce în Cezareea în perioada când Biserica era tulburată de ereticii arieni. Până şi împăratul Valens a devenit eretic şi se împotrivea dreptei învăţături. În aceste condiţii Sfântul Vasile a fost aşezat în scaunul de arhiepiscop al Cezareii. A propovăduit dreapta învăţătură prin cuvântările şi scrierile sale, fiind mare apărător al credinţei. În scrierile sale a combătut ereziile dar în acelaşi timp a răspândit învăţătura Evangheliei hrănind duhovniceşte pe credincioşii pe care i-a păstorit. Sfântul Vasile cel Mare a scris Sfânta Liturghie care îi poartă numele, pe care o slujim şi în zilele noastre, de zece ori pe an după tipicul bisericesc, mai ales în Duminicile Postului mare. Tot el este autorul Regulilor vieţii monahale prin care a reglementat viaţa de obşte în mănăstiri. Aceste reguli sunt valabile până în zilele noastre, iată, după o mie şase sute de ani, scrierile lui pline de învăţături folositoare pentru suflet ,ocupă un loc important în Patrologia creştină. Mare învăţat şi bun chivernisitor al Bisericii, Sfântul Vasile a fost şi înţelept organizator al vieţii sociale. El a înfiinţat în cadrul Bisericii primele bolniţe, spitale în care erau îngrijiţi bolnavii; primele aziluri pentru bătrânii lipsiţi de ajutor; primele şcoli pentru copiii orfani pe care îi aduna în jurul bisericii, ocupându-se de educaţia lor creştinească şi îi învăţa să muncească, după principiul „ora et labora”. Roagă-te şi munceşte a fost şi este până astăzi principiul de bază al vieţii creştinului. Toate acestea în epoca modernă sunt organizate de societăţile civilizate, dar, să nu uităm că ele au începutul în secolul al IV-lea de la Sfântul Vasile cel Mare. Prin aceste fapte, marele ierarh şi-a dovedit dragostea faţă de oameni, după porunca lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare a fost scurtă ca timp. El a murit la 49 de ani, în anul 379 d. H., după ce a păstorit Biserica lui Dumnezeu din Cezareea Capadochiei timp de opt ani şi jumătate. După alte surse istorice s-ar fi născut în anul 333 şi a murit în anul 378, la numai 45 de ani.

353

354

(cf. (VIEŢILE SFINŢILOR, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1993, Luna ianuarie, Ziua întâia, pag. 43). A trecut în veşnicie în ziua

de 1 ianuarie, la Tăierea Împrejur a Domnului, în zi de praznic împărătesc. Biserica creştină din lumea întreagă sărbătoreşte cu mare cinste pe Sfântul Vasile cel Mare, modelul perfect pentru creştinii care caută mântuirea. Slujirea lui Dumnezeu prin tot ce a făcut în viaţa sa; cuvântul lui plin de învăţătură şi de duh; faptele lui în folosul semenilor şi al Bisericii lui Hristos, toate la un loc dovedesc faptul că Sfântul Vasile a avut un suflet mare pe care l-a dăruit cu dragoste lui Dumnezeu şi semenilor săi. Pentru aceasta Biserica l-a supranumit cu numele Vasile cel Mare Luminat de Duhul Sfânt şi purtat de dragostea lui Hristos, acest mare ierarh al Bisericii a condus credincioşii la mântuire, fiind cu adevărat păstorul cel bun care pune sufletul său, pentru oile sale. Astăzi , noi, asemenea creştinilor din lumea întreagă, ne-am adunat în Biserică să dăm slavă lui Dumnezeu pentru Sfinţii Lui şi cinstind pe Marele Ierarh Vasile, să ne rugăm lui şi să-i cântăm cu dragoste, zicând: „În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că a primit cuvântul tău, prin care, cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit, şi ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase Vasile, preoţie împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” Amin. (Troparul Sfântului Vasile cel Mare).

SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL Predica la 7 ianuarie Evanghelia: Ioan 1,29-34. Text: << Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis. Peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu >> (Ioan 1,32-34).

Alesul între sfinţi, Proorocul, Inaintemergătorul şi Botezătorul Ioan a fost cel prin care s-a împlinit toată dreptatea. Dumnezeu l-a ales pentru această misiune sfântă pentru că Ioan a fost omul dreptăţii. Sărbătorind astăzi pe cel care L-a botezat pe Fiul lui Dumnezeu, vom invoca sfinţenia lui şi ne vom aduce aminte de viaţa celui mai mare sfânt născut pe pământ. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ioan este fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei. Elisabeta era verişoară primară cu Preasfânta Fecioară Maria. Mamele lor Sovi şi Ana erau surorile lui Iosif Teslarul şi copiii lui Iacov, urmaş al lui Matan, din neamul lui Solomon şi al lui David (cf. MINEI pe luna septembrie, Ed. Bucureşti 1984, Sinaxar pe luna septembrie ziua a opta, pag. 110.).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ieri am sărbătorit Botezul Domnului, praznic împărătesc de mare importanţă pentru mântuirea noastră. Fiul lui Dumnezeu a păşit smerit în apa Iordanului şi a cerut să fie botezat de un pământean. Este aproape de neînţeles pentru noi, de ce Hristos a avut nevoie de Botez? Ştim că Botezul este Taina prin care se iartă celui botezat (primitorului tainei), toate păcatele săvârşite. Fiul lui Dumnezeu nu a avut păcat. La fel ştim că cel botezat devine membru al Bisericii. Isus Hristos este Întemeietorul Bisericii şi Capul Bisericii (cf. Efeseni 5,23). Mai ştim că cel botezat este înfiat prin har de Dumnezeu iar Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea El vine la Iordan şi cere lui Ioan să fie botezat. Proorocul Ioan întreabă cu mirare: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la Mine?” (Ioan 3,14). El primeşte următorul răspuns: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Ioan 3,15). Acesta este răspunsul pe care îl primim şi noi la întrebarea: De ce S-a botezat Iisus? Pentru ca să se împlinească toată dreptatea.

Despre naşterea lui Ioan aflăm date precise din Sfânta Scriptură. Deşi este o naştere naturală din bătrânii părinţi Zaharia şi Elisabeta, Scriptura relatează că naşterea lui a fost vestită de îngerul Gavriil, „pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale”… „i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca 1,8… Luca 1,11). Îngerul i-a vestit naşterea unui fiu. Preotul Zaharia a cerut un semn că cele spuse de înger se vor adeveri. Dumnezeu i-a dat semn. Zaharia a rămas mut până la naşterea pruncului şi cele vestite de îngerul Gavriil s-au împlinit întocmai. Sfânta Scriptură mai consemnează ceva important. Numele pruncului a fost adus din cer, căci îngerul a zis lui Zaharia: „ Femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura, căci va fi mare înaintea Domnului” (Ioan 1,13-15). Aşadar, încă dinainte de naştere, Ioan a făcut parte din planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii. Sfântul Evanghelist Marcu, în Evanghelia pe care a scris-o, la capitolul întâi vorbeşte despre viaţa lui Ioan, o viaţă sfântă pusă în întregime în slujba lui Dumnezeu. Ioan s-

355

356

a retras din lume în pustie unde a trăit în post şi rugăciune. Departe de grijile lumeşti el a trăit liber ca păsările cerului. Nu a dat nici o importanţă lucrurilor trecătoare. Hrana lui era numai cât să poată trăi. Spune Sfântul Evanghelist că se hrănea cu lacustă şi miere sălbatică, mâncare pe care o găsea în pustiu. Lacusta era o plantă comestibilă (nu este vorba de insectele numite lăcuste). Trăia într-o peşteră, pentru a se adăposti de intemperiile vremii şi de animalele sălbatice. Astăzi, această peşteră în pustia Iudeii (la Ein Kerem), este un frumos paraclis amenajat în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul. Aici vin o mulţime de pelerini pentru închinare. Şi eu cu nevrednicia mea m-am rugat Sfântului Ioan în acest loc sfânt, în toamna anului 1995, când am vizitat Ţara Sfântă. Îmbrăcămintea pe care o purta Sfântul Ioan era o haină lungă, aspră din păr de cămilă, încinsă pe mijloc cu o curea de piele. Este uşor de înţeles că Sfântul Ioan nu purta grijă de casă, de îmbrăcăminte şi de hrană, folosind numai ce îi oferea natura creată de Dumnezeu. În acele condiţii de sărăcie trăia în duh, departe de păcat, hrănindu-şi sufletul cu rugăciune. La vârsta majoratului a ieşit la râul Iordan să predice despre pocăinţă. Până la vârsta majoratului nu putea fi crezut de oameni pentru că la evrei numai după treizeci de ani bărbatul devenea major şi cuvântul lui putea fi crezut. Această tradiţie a fost respectată şi de Isus Hristos. Despre predica Sfântului Ioan citim la toţi evangheliştii: Matei capitolul trei; Marcu capitolul întâi; Luca capitolul trei şi Ioan capitolul întâi. Toţi transmit acelaşi adevăr de credinţă, că Ioan a propovăduit pocăinţa. „Ioan Botezătorul propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui” (Matei 3,1-3). Sfântul Evanghelist Marcu spune că „Ioan boteza în pustie propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor” (Marcu 1,4), la fel ca şi Sfântul Evanghelist Luca (Luca 3,3). Citind cu atenţie cuvântul

evangheliştilor, observăm că Matei şi Luca fac referire la Proorocul Isaia, care a proorocit despre venirea lui Ioan, în timp ce Sfântul Evanghelist Marcu se referă la proorocia lui Maleahi, care zice: „Iată eu trimit pe îngerul meu şi va găti calea înaintea feţei mele”.(Maleahi 3,1). Sfântul Evanghelist Luca descrie cu lux de amănunte învăţătura pe care Ioan o dă celor care vin să se boteze la Iordan. El îi ceartă pe oameni pentru păcatele lor şi îi îndeamnă, zicând: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3,8). Ioan spune concret ce trebuie să facă bogaţii, vameşii, ostaşii şi toţi care doresc să primească botezul pocăinţei. Sfântul Evanghelist Ioan pune accentul pe momentul venirii lui Iisus ca să primească Botezul de la Ioan. El Îl prezintă pe Iisus oamenilor, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), apoi descrie momentul Botezului lui Iisus şi arătarea Sfintei Treimi, despre care vorbesc toţi evanghelişti. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Toată învăţătura despre naşterea, viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, pe care o primim din Sfânta Scriptură, lămureşte pentru noi cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11,11). Nimeni nu mai poate pune la îndoială faptul că Sfântul Ioan este un mare sfânt al Bisericii creştine. Sfânta Biserică îl cinsteşte şi îl sărbătoreşte de trei ori într-un an liturgic: La 24 iunie sărbătorim Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul; la 7 ianuarie avem sărbătoarea Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi la 29 august, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Pentru misiunea sfântă pe care a împlinit-o Sfântul Ioan, Biserica i-a atribuit cele trei denumiri specifice: Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul. Toate cele trei denumiri au temeiuri biblice şi sunt pentru noi adevăruri de credinţă incontestabile. Sfântul Ioan Proorocul şi-a împlinit

357

358

această misiune vestind lumii pe Fiul lui Dumnezeu. Învăţătura Proorocului Ioan Îl prezenta pe Fiul lui Dumnezeu ca Miel de Jertfă pentru păcatele lumii. Lumea căuta pe Proorocul Ioan în pustie pentru viaţa lui sfântă iar el le predica despre Hristos, zicând: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; lui nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea” (Matei 3,11). De altfel, preotul Zaharia l-a numit prooroc la opt zile după naştere, atunci când a fost tăiat împrejur şi i s-a pus numele Ioan. Iată cuvintele preotului Zaharia: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema” (Luca 1,76). Toate predicile Sfântului Ioan din pustiu şi de la apa Iordanului erau profeţii despre Cel aşteptat să mântuiască oamenii, Mântuitorul Iisus Hristos. Tot din proorocia preotului Zaharia învăţăm că misiunea sfântă a lui Ioan era aceea de Înaintemergător al Mântuitorului Hristos. Ioan s-a născut cu şase luni înaintea lui Iisus, s-a desăvârşit în sfinţenie până la majorat şi a ieşit să predice pocăinţa pregătind oamenii în vederea primirii Mântuitorului. El propovăduia zicând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3,2); el era glasul celui ce striga în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui” (Matei 3,3). Astfel se împlinea proorocia tatălui său Zaharia, care a spus: „Vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoaşterea mântuirii prin iertarea păcatelor lor, prin milostivirea Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de sus” (Luca 1, 76-78). Sfântul Ioan şi-a desăvârşit misiunea atunci când L-a botezat pe Iisus în apa Iordanului. Toţi cei patru evanghelişti spun că Ioan este Botezătorul lui Iisus şi descriu momentul Botezului şi arătarea Sfintei Treimi. Petru toate acestea, astăzi aducem cinstirea cuvenită celui mai mare sfânt născut din femeie şi ne rugăm lui cu credinţă, zicând: Sfinte Ioane, Proorocule, Înaintemer- gătorule şi Botezătorule al lui Hristos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Amin.

359

SFINŢII TREI IERARHI:VASILE CEL MARE, GRIGORIE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR Predica la 30 ianuarie Evanghelia: Matei 5,14-19.

Text: << Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetatea să se ascundă, când stă deasupra muntelui. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă >> (Matei 5,14-15).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Iisus Hristos, învăţând mulţimile care se adunau în jurul Lui‚ a zis: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). El este Soarele dreptăţii, Cel care a fost trimis în lume de Tatăl ceresc şi celor ce stăteau în întuneric şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit (cf. Matei 4,16). Toţi cei care trăim în Biserică, prin Evanghelia lui Hristos avem viaţa luminată de Hristos, izvorul luminii. Această lumină se răspândeşte în jur şi pătrunde în sufletele tuturor oamenilor. Lumină din lumină se transmite de la om la om prin propovăduirea Evangheliei şi prin împărtăşirea cu Tainele lui Hristos şi în felul acesta sunt luminaţi toţi membrii Bisericii. Hristos a poruncit Sfinţilor Apostoli, zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). Primind învăţătura Evangheliei direct de la Izvorul luminii Hristos, Sfinţii Apostoli sunt trimişi să răspândească în lume lumina Evangheliei şi să scoată lumea din întunericul păcatului. Şi 360

iată astăzi am auzit cuvântul Evangheliei care spune: „Voi sunteţi lumina lumii”. Acelaşi Hristos care a spus „Eu sunt Lumina lumii” spune acum „Voi sunteţi lumina lumii”. Aceste cuvinte sunt adresate Sfinţilor Apostoli şi tuturor sfinţilor lui Dumnezeu, aceia care au reuşit prin credinţa lor puternică şi prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor să devină lumină pentru cei din jurul lor. Astăzi sărbătorim trei luceferi ai Bisericii creştine care de veacuri luminează viaţa credincioşilor. Aceştia sunt Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei; Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, (Teologul), Episcop de Nazians; şi Ioan Gură de Aur (Hrisostom), Arhiepiscopul Constantinopolului, au trăit în epoca de aur a Creştinismului. Harnici propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, cei Trei Ierarhi s-au dovedit trăitori vrednici ai cuvântului pe care l-au propovăduit. Ei au urmat pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli cu o slujire care i-a ridicat la înălţimea sfinţilor lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330 d. H. în Cezareea Capadochiei, într-o familie de buni creştini, Vasile şi Emilia. A primit o educaţie creştină din copilărie, apoi a urmat şcoli la Cezareea Capadochiei şi la Atena, unde a fost coleg de studii şi prieten cu Sfântul Grigorie. S-a desăvârşit duhovniceşte în mănăstirile de la locurile sfinte din Palestina şi mai ales în Pustia Pontului unde a trăit în post şi rugăciune cu prietenul său Grigorie. În anul 364 a fost hirotonit preot în Cezareea Capadochiei pentru a ajuta pe Mitropolitul Cezareei. În anul 370 a ajuns el Arhiepiscop al Cezareei Capadochiei pentru vrednicia sa şi pentru râvna slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ca Ierarh al Bisericii lui Hristos, Sfântul Vasile cel Mare a activat în toate domeniile pe care le cere o bună păstorire a credincioşilor, fiind împodobit cu multe virtuţi creştine. Profund om duhovnicesc şi rugător fierbinte către Dumnezeu, Sfântul Vasile ne-a lăsat Liturghia

care îi poartă numele, care se slujeşte în Biserică şi acum după o mie şase sute de ani. Pregătirea lui cărturărească şi înţelepciunea duhovnicească le-a lăsat scrise în cărţile sale care se bucură şi în prezent de atenţia teologilor şi a slujitorilor Sfintelor Altare. Ca trăitor al Evangheliei lui Hristos şi Arhipăstor al Bisericii, Sfântul Vasile s-a dovedit a fi om practic care a transpus în viaţă Porunca cea mare a iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău….Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37…39). El şi-a pus viaţa în slujba semenilor cu probleme: a înfiinţat primele aziluri pentru îngrijirea bătrânilor; primele spitale pentru îngrijirea bolnavilor şi în mod special a leproşilor; a adunat copiii orfani în jurul bisericii unde erau îngrijiţi educaţi şi învăţau o meserie; a adunat fetele căzute în desfrâu din cauza sărăciei, le-a educat şi le-a pus să îngrijească pe cei neputincioşi. Iată o perfectă organizare a vieţii în societate care astăzi aparţine instituţiilor de asistenţă socială ale statului, dar în acelaşi timp aparţine şi Bisericii de pe vremea Sfântului Vasile cel Mare. Viaţa lui a fost rodnică şi de mare folos Bisericii lui Hristos dar în acelaşi timp a fost foarte scurtă. La numai 49 de ani, la 1 ianuarie 379, Sfântul Vasile cel Mare se mută în veşnicie la Hristos pe care l-a iubit şi L-a slujit cu vrednicie. Biserica îl sărbătoreşte la 1 ianuarie. Sfântul Grigorie Teologul a trăit în aceeaşi perioadă cu Sfântul Vasile cel Mare, au învăţat, s-au rugat şi au slujit împreună, fiind buni prieteni. Sfântul Grigorie s-a născut la Arianz, tot în ţinutul Capadochiei, în anul 329, fiind fiul Episcopului de Nazianz. Mama lui Nona s-a ocupat de educaţia lui apoi s-a călugărit, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie a studiat în Cezareea, apoi în Alexandria şi şi-a desăvârşit studiile împreună cu Sfântul Vasile la Atena. Împreună cu prietenul său Vasile s-a desăvârşit duhovniceşte în pustia Pontului. Aici a fost botezat de Sfântul Vasile. Este hirotonit de tatăl său în treapta

361

362

preoţiei în anul 361 iar în 372 chiar Sfântul Vasile cel Mare la hirotonit ca Episcop de Sasima, o comunitate mică în apropiere de Nazianz. În 374 ocupă scaunul episcopal de Nazianz în urma morţii tatălui său. În 381, pentru scurt timp este Episcop la Constantinopol, chiar în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic pe care îl prezidează. În acest Sinod şi-a folosit toată înţelepciunea şi dragostea de Dumnezeu pentru apărarea ereziilor împotriva celor două firi ale Mântuitorului (firea dumnezeiască şi firea omenească) şi a încercat să explice taina Sfintei Treimi. În urma celor cinci cuvântări teologice rostite la Constantinopol , dobândeşte numele de Grigorie Teologul (Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu). S-a întors la Nazianz unde şi-a continuat viaţa contemplativă în studiu şi rugăciune. A murit la 25 ianuarie 389, în Nazianz. Viaţa Sfântului Grigorie se remarcă printr-o gândire teologică profundă. Luminat de Dumnezeu, el pătrunde tainele dumnezeirii scriind cărţi de mare valoare teologică şi propovăduind prin cuvântări pline de înţelepciune. A fost un aprig apărător al Bisericii împotriva ereziilor vremii. Biserica îl sărbătoreşte la 25 ianuarie. Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom, lb. greacă), s-a născut în Antiohia Siriei, anul 347, din părinţii credincioşi Secundus şi Antuza. Din copilărie a rămas orfan de tată, mama lui fiind cea care s-a ocupat de creşterea lui. L-a dat la învăţătură la cei mai vestiţi filosofi din Antiohia, apoi a urmat studiile la Atena devenind mare învăţat. S-a desăvârşit duhovniceşte într-o peşteră de lângă Antiohia şi a primit Botezul creştin de la Patriarhul Meletie al Antiohiei. În anul 381 Meletie l-a hirotonit diacon. A slujit mai mult de cinci ani trăind în asceză, având un dar excepţional al oratoriei. În anul 386 este hirotonit preot de către Arhiepiscopul Flavian şi este numit predicator. Cuvântările lui profund teologice, rostite cu multă măiestrie oratorică i-au adus supranumele de „Gură de Aur” din partea ascultătorilor. Ducea o viaţă sfântă şi propovăduia pe Dumnezeu cu toată dăruirea. În anul 397, după moartea Patriarhului Nectarie este chemat şi aşezat în

scaunul patriarhal al Constantinopolului. Smerenia şi dreptatea au fost cele mai puternice virtuţi caracteristice vieţii lui. A murit exilat în drum spre Armenia la 13 septembrie 407. Biserica îl sărbătoreşte la 13 noiembrie. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cei trei mari Sfinţi Ierarhi ai Bisericii şi Dascăli ai lumii creştine au format treimea sfinţilor care au luminat Ortodoxia. Credincioşii au început să trăiască după exemplul vieţii lor, alegându-i şi făcând o diferenţă între ei după judecata omenească. Astfel unii se numeau ioaniţi, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, punând astfel în pericol unitatea Bisericii. Pentru aceasta Sfânta Biserică a rânduit o sărbătoare pentru toţi trei arătând că înaintea lui Dumnezeu ei sunt Sfinţii Trei Ierarhi, vrednici slujitori ai lui Hristos şi pe toţi trei credincioşii trebuie să-i cinstească în mod egal, ca sfinţi. Ei au dăruit credincioşilor exemple de urmat pentru mântuire, chiar dacă luaţi separat, fiecare dintre ei a excelat într-o lucrare încât au rămas în Patrologia creştină, fiecare cu lucrarea lui: Sfântul Grigorie, mintea care gândeşte; Sfântul Vasile, mâna care lucrează şi Sfântul Ioan, gura care vorbeşte. Să urmăm exemplul vieţii lor aşa cum şi ei au urmat lui Hristos. Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt luminătorii drumului spre mântuire. Toma de Kempis ne îndeamnă să urmăm exemplul vieţii lor. El spune: „Priveşte la pilda vie a Sfinţilor Părinţi în care a strălucit adevărata desăvârşire şi evlavie şi vei vedea că ceea ce facem noi e prea puţin, ba aproape nimic.” (Toma de Kempis, URMAREA LUI HRISTOS, Timişoara 1982, pag. 34). Cunoscând viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi să le aducem cinstirea cuvenită, recunoscând odată cu psalmistul care zice: că „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmul 67,36) Amin.

363

364

SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI DIN SEVASTIA Predica la 9 martie Evanghelia: Matei 20,1-16.

Text: << Toată oştirea lumii părăsind-o, de Stăpânul cel din ceruri v-aţi lipit, purtătorilor de biruinţă ai Domnului, sfinţilor patruzeci. Că prin foc şi prin apă trecând, fericiţilor, după vrednicie aţi primit mărire din ceruri şi mulţime de cununi >>(Condacul Sfinţilor

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Aceşti sfinţi au trăit pe vremea necredinciosului împărat Liciniu (308-324 d. H.), prigonitor al creştinilor. În Sevastia din cetatea Armeniei domnea voivodul Agricola, supus împăratului, la rândul lui şi el păgân care ducea prigoană împotriva creştinilor. În armata lui slujeau ostaşi din toate neamurile. Printre aceştia erau şi creştini. Aşa erau cei „patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi” (cf. (VIEŢILE SFINŢILOR, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1995, Luna martie, Ziua

a noua, pag. 141). Aflând Agricola de cei patruzeci de ostaşi

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu. Ei au lăsat viaţa pământească cu toate plăcerile trecătoare şi au urmat lui Hristos. Şi-au mărturisit public credinţa şi au primit chinurile şi chiar moartea trupească în schimbul mântuirii sufletului, a fericirii veşnice alături de Hristos. Hristos le-a fost alături, lea dat putere să biruiască răul şi i-a încununat dându-le cununa biruinţei. Biserica este plină de Sfinţi. O parte dintre ei sunt consemnaţi în calendarul bisericesc spre a fi exemplu de urmat creştinilor. Ei dovedesc faptul că omul poate învinge păcatul, poate ajunge la statura bărbatului desăvârşit, la sfinţenie. Aceasta învăţăm din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, a Sfântului Arhidiacon Ştefan, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, a Sfântului Ignatie Teoforul, a Sfântului Policarp de Smirna, a Sfintei Cuvioasei Parascheva, şi exemplele sunt de ordinul miilor. În ziua de 9 martie în calendarul bisericesc sunt consemnaţi cei 40 de mucenici din Sevastia, care au murit pentru credinţă. Despre aceştia am să vă vorbesc astăzi.

creştini, a ordonat să fie închişi. În temniţă, timp de şapte zile şi şapte nopţi, ei s-au rugat şi au cântat psalmi lăudând pe Dumnezeu. Păgânul Agricolae îi obliga să se închine la idoli şi să aducă jertfe, dar ei au refuzat mărturisindu-şi credinţa astfel: „Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a săvârşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte” (Idem, pag. 144). Credinţa lor era neclintită şi păgânii erau neputincioşi ca să-i îndepărteze de Hristos. După ce i-au bătut cu pietre i-au închis iarăşi până la judecată, ameninţându-i cu moartea. Însuşi Iisus a venit şi i-a încurajat. Pe când se rugau în temniţă, pe la ceasul al şaselea din noapte au auzit glasul Domnului, zicându-le: „Cel ce crede în Mine, de va muri viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi” (Ibidem, pag. 145) Văzând păgânii că nu pot să-i despartă pe creştini de Hristos, i-au supus la chinuri groaznice. După ce au fost bătuţi cu pietre şi schingiuiţi după plăcerea păgânilor, toţi au primit suferinţa cu tărie şi nu s-au lepădat de credinţa lor. Autorităţile păgâne văzând că nu au putere asupra sfinţilor au hotărât să-i ţină toată noaptea în apa unui lac din apropierea

365

366

patruzeci de mucenici).

Sevastiei. Nici apa rece pe timp de iarnă nu i-a putut clinti din credinţa lor. Dumnezeu le-a dat vedenii pentru a-i întării şi sfinţii vedeau lumină din cer şi cununi care se coborau asupra lor. Unul dintre ei a cedat slăbiciunilor omeneşti şi a încercat să fugă de mucenicie. Sinaxarul spune că ieşind din apa rece a alergat la o baie cu apă caldă şi a murit pe loc. Unul dintre ostaşii păgâni care-i păzeau pe sfinţi, s-a convertit la credinţă, a intrat cu mucenicii în apă şi a rămas cu ei pătimind în locul celui care s-a lepădat de Hristos pentru că nu a mai răbdat chinurile cumplite. Dimineaţă văzând păgânii că toţi cei prigoniţi au rezistat chinurilor, i-au omorât şi le-au zdrobit fluierele picioarelor. Astfel cei 40 de mucenici au primit cununile muceniciei şi au intrat în rândul Sfinţilor lui Dumnezeu. Aşa au primit de la Hristos cununa muceniciei cei patruzeci de mucenici din Sevastia. Prin ei sau împlinit cuvintele Mântuitorului: „Cel ce rabdă până la sfârşit acela se va mântui” (Matei 10,22). Trupurile sfinţilor au fost arse iar oasele au fost aruncate în lacul Sevastiei, acolo unde au pătimit. Creştinii în ascuns au scos sfintele oase şi le-au răspândit în lume. „Părticele din Moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia se găsesc astăzi la mănăstirea Neamţ. În Bucureşti, părticele din moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia se află la Mănăstirea Antim, la Schitul Darvari, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Vodă, la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei şi la Biserica 'Sfântul Alexie de pe Calea Şerban Vodă” (articol publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 9 martie 2012)

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Aceşti iubitori de Hristos au pătimit pentru că au refuzat să aducă jertfe idolilor. Ei au pus mai presus credinţa în Hristos şi viaţa veşnică decât viaţa aceasta pământească. Au crezut cuvintele lui Hristos: „Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa” (Marcu 8,35). Mântuitorul ne învaţă că viaţa vremelnică pe pământ nu este mai de preţ decât credinţa. Prin credinţă putem dobândi viaţa veşnică. 367

Această credinţă a dat putere tuturor mucenicilor ca să-şi pună viaţa în slujba lui Hristos, până la jertfă. Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia sunt un exemplu de credinţă puternică şi de dragoste pentru Hristos. Noi, iată, după şaisprezece secole îi sărbătorim şi îi cinstim cu multă dragoste. Sărbătoarea lor este întotdeauna în Postul Mare, Postul Sfintelor Patimi ale lui Hristos, fapt ce ne face să înţelegem că Sfinţii Mucenici din Sevastia sunt cu adevărat urmaşii lui Hristos. Precum Hristos Şi-a dus Crucea până la capăt şi a murit pentru noi, aşa şi mucenicii şi-au dus crucea lor până la capăt şi au murit pentru Hristos. Creştinii din lumea întreagă îi lăudă şi cântă: „Toată oştirea lumii părăsind-o, de Stăpânul cel din ceruri v-aţi lipit, purtătorilor de biruinţă ai Domnului, sfinţilor patruzeci. Că prin foc şi prin apă trecând, fericiţilor, după vrednicie aţi primit mărire din ceruri şi mulţime de cununi” (Condacul Sfinţilor patruzeci de Mucenici).

Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe cei 40 de Mucenici din Sevastia prin slujbele rânduite. Unele biserici de mir sau mănăstiri poartă hramul acestor sfinţi mucenici, cinstindu-i ca ocrotitori şi pururea rugători înaintea lui Dumnezeu pentru oameni. Să-i chemăm în ajutor atunci când suntem lipsiţi de curaj; atunci când ne lipseşte răbdarea, atunci când ne este frică şi atunci când suferim nedreptăţi. Citind Acatistul Sfinţilor 40 de Mucenici vom simţi ajutorul lor şi vom învăţa să trăim împreună cu Hristos Biruitorul. „Pentru durerile pe care sfinţii le-au pătimit pentru Tine, milostiv fii, Doamne şi Te rugăm vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni” Amin. ( Troparul).

368

SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE, PURTĂTORUL DE BIRUINŢĂ Predica la 23 aprilie Evanghelia: Ioan 15,17-27; 16,1-2.

Text: << Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu >> (Ioan 16,2).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pe lângă praznicele împărăteşti în care aducem preacinstire Persoanelor Sfintei Treimi, Maicii Domnului şi Sfintei Cruci, în calendarul bisericesc sunt rânduite sărbătorile sfinţilor. În aceste sărbători aducem cinstire unui sfânt sau mai multor sfinţi la un loc. Aceşti sfinţi care au trăit o viaţă întreagă în credinţă puternică, cu post şi rugăciune, au făcut multe fapte bune şi au slujit lui Dumnezeu cu toată dăruirea. Viaţa lor frumoasă, împodobită cu virtuţile creştine a rămas exemplu de urmat pentru toţi creştinii care se ostenesc să-şi mântuiască sufletul. Ei au dus o luptă permanentă cu răul din lume, au biruit păcatul şi s-au desăvârşit duhovniceşte până la sfinţenie. După ieşirea din această lume, prin moarte fizică, sufletul lor s-a eliberat iar ei biruitori sunt primiţi în cer de Mântuitorul Hristos. Biserica îi sărbătoreşte în ziua trecerii lor de pe pământ la cer şi le aduce cinstirea cuvenită, preamărind pe Dumnezeu după cuvântul psalmistului „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui” (Psalm 150,1).

369

După această rânduială, în data de 23 aprilie este sărbătorit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, care în marea lui dragostea pentru Dumnezeu a murit pentru credinţă. Despre viaţa Sfântului Mucenic Gheorghe am să vorbesc astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadochia, într-o familie de creştini, oameni bogaţi şi cu ştiinţă de carte. Data naşterii Sfântului este incertă, 275/280 d. H. Se ştie însă că tatăl său a murit ca mucenic al lui Hristos şi Gheorghe a rămas orfan din copilărie. Mama lui, văduvă, s-a mutat în Palestina unde avea multe averi şi s-a ocupat de educaţia creştină a fiului său şi l-a dat la şcoli de rang înalt. Tânărul Gheorghe era chipeş la înfăţişare, frumos şi curajos alegându-şi pentru viaţă cariera militară. Se spune că la douăzeci de ani Gheorghe slujea în armata romană cu gradul de tribun, comandând cu pricepere o garnizoană militară a împăratului. Pentru meritele militare şi onorurile primite de la împărat, Gheorghe a fost avansat în demnitatea de comis, rang foarte înalt în administraţia militară în armata romană. Fiind creştin, întreaga lui activitate se baza pe dragoste şi credinţă, era iubit de supuşii săi şi apreciat de demnitari. Perioada istorică în care a trăit acest strălucit ostaş al lui Hristos era cu totul potrivnică creştinismului. Împăratul Diocleţian este cunoscut în istorie pentru decretele sale împotriva creştinilor şi pentru cruzimea cu care ucidea pe slujitorii lui Hristos. Astfel în anul 303, Diocleţian a dat al doilea decret de prigonire a creştinilor şi a hotărât uciderea lor. Sfântul Gheorghe a îndrăznit să ia apărarea creştinilor. El a arătat cu mult curaj pentru acele vremuri, că slujitorii lui Hristos sunt oameni nevinovaţi. I s-a pus întrebarea: „Dar şi tu eşti creştin?” şi el a răspuns cu curaj: „Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr” (cf. VIEŢILE SFINŢILOR, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1995, Luna aprilie, Ziua a douăzecişitreia, pag. 276 ).

370

Mărturisindu-şi credinţa şi-a atras ura împăratului şi a păgânilor prigonitori. A fost întemniţat şi supus la cele mai groaznice chinuri pe care le-au inventat păgânii stăpâniţi de răutatea diavolului. Sfântul Gheorghe a fost scos în faţa ostaşilor şi împuns cu suliţa pentru a-i speria pe creştini şi a-i determina să se lepede de Hristos. Curajul şi răbdarea în suferinţă a Sfântului a înspăimântat pe păgâni. În acelaşi timp a întărit în credinţă pe creştinii speriaţi de atâta cruzime iar mulţi dintre păgâni au cunoscut puterea lui Hristos care a întărit în suferinţă pe Sfântul Gheorghe. Dorind să-l ucidă, împăratul a poruncit călăilor să-l tragă pe roata cu cuţite pentru a-i sfârteca trupul. Crezând că este mort l-au lăsat şi sau adunat în capiştea idolilor ca să aducă jertfe de mulţumire zeilor pentru izbânda lor. S-au speriat însă, cu toţii când Sfântul Gheorghe li s-a arătat viu şi nevătămat, căci Hristos şi-a arătat puterea Sa păgânilor vindecând pe Mucenicul Gheorghe. Mulţi au mărturisit credinţa în urma acestei minuni, chiar şi împărăteasa Alexandra, soţia prigonitorului a mărturisit pe Hristos văzând puterea lui Dumnezeu care face minuni. Dorind să scape cât mai repede de acest sfânt creştin care întărea în credinţă şi încuraja creştinii prin răbdare, prigonitorii au mai încercat alte chinuri diavoleşti: l-au aruncat în groapa cu var dar nu a fost vătămat pentru că Hristos l-a păzit; i-au pus încălţăminte de fier înroşit în foc şi Hristos i-a întărit răbdarea ruşinând pe păgâni; l-au pus să alerge cu încălţăminte care avea mulţime de cuie în talpă şi sfântul nu a fost vătămat. Văzând cât de mare este credinţa creştinilor şi cât este de puternică răbdarea sfinţilor, împăratul a poruncit să fie tăiat capul Sfântului Gheorghe şi aşa Hristos l-a încununat cu cununa nevestejită şi i-a dăruit veşnicia în locul vieţii pământeşti. Aceasta s-a petrecut la 23 aprilie anul 303, când Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a biruit pe diavolul, având puţin peste douăzeci de ani. El este unul dintre Sfinţii lui Dumnezeu care a contribuit la biruinţa creştinismului asupra păgânismului. „Moartea a fost înghiţită de biruinţă… să dăm mulţumire lui Dumnezeu, 371

care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos. ( I Corinteni 15, 54…57).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, După mutarea la Hristos pe Care L-a iubit şi L-a slujit cu preţul vieţii, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu s-a despărţit de oameni. Sfântul este mijlocitorul nostru la Hristos, se roagă pentru noi şi ajută pe cei neputincioşi. Face minuni în folosul celor ce-l cinstesc şi îi cer ajutorul. A făcut multe minuni care sunt povestite de creştini. În iconografia bisericească Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă este pictat ca ostaş viteaz, călare pe cal, omorând cu suliţa un balaur. Între multele minuni făcute de Sfântul Gheorghe este şi aceea când a omorât balaurul. Într-o cetate de lângă Lida, aproape de mormântul Sfântului, un balaur a făcut multă pagubă locuitorilor. Aceştia erau păgâni şi erau speriaţi şi lipsiţi de nădejdea izbăvirii. Ei aduceau jertfă pe proprii lor copii dându-i drept hrană balaurului. Sfântul Gheorghe a venit la ei şi văzând suferinţele oamenilor a omorât balaurul, zicând oamenilor: „Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi în Domnul Nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!” (cf. (VIEŢILE SFINŢILOR, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1995, Luna aprilie, Ziua a douăzeci şi treia, pag. 300 ). Păgânii aceia au

văzut puterea lui Dumnezeu, au crezut în Hristos şi s-au botezat. Multe ţări ale lumii (Anglia, Canada, Rusia, Georgia, Palestina şi altele) au patron ocrotitor pe Purtătorul de biruinţă Gheorghe; Armata Română stă sub puterea lui ocrotitoare, oraşe şi biserici dar şi creştini poartă cu cinstire acest nume sfânt şi se roagă lui, zicând: „Ca un izbăvitor al celor robiţi si celor săraci ocrotitor, neputincioşilor doctor, împăraţilor apărător, purtătorule de biruinţa, Mare Mucenice Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” Amin. (Troparul Sfântului). 372

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Trăim astăzi în Biserica lui Hristos bucurându-ne de libertate. Ne putem exprima credinţa în libertate, putem trăi după Evanghelia lui Hristos, putem lăuda pe Dumnezeu oriunde şi oricând fără să ne fie frică de nimeni. Ştim însă din Vieţile Sfinţilor şi din Istoria Bisericii Universale că în primele veacuri creştine, cei ce credeau în Hristos au trăit prigoniţi, batjocoriţi, chinuiţi şi chiar au fost omorâţi. Timp de trei sute de ani creştinii se adunau pe ascuns ca să oficieze Sfânta Liturghie şi să slujească lui Dumnezeu. S-au dat Legi şi Decrete de către împăraţii romani, fideli ai credinţelor păgâne, slujitori la idoli, care căutau să-i omoare pe creştini . Până şi iudeii care se considerau poporul ales al lui Dumnezeu îi prigoneau pe creştini, după ce L-au răstignit pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Ei considerau că religia adusă de Iisus este un pericol pentru Legea lui Moise. Când Sfântul Arhidiacon Ştefan a încercat să-i lămurească, l-au omorât cu pietre. În prigoanele împotriva creştinilor au murit majoritatea dintre Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, devenind Sfinţii Mucenici ai Bisericii creştine. Nu se puteau zidi

biserici, creştinii se adunau noaptea prin catacombe şi pe lângă mormintele mucenicilor pentru a se ruga lui Dumnezeu. Acestor zile negre ale creştinismului le-a pus capăt unul dintre împăraţii romani. Luminat de Duhul Sfânt, Împăratul Constantin cel Mare împreună cu mama sa, Împărăteasa Elena au crezut în Hristos, şi au pus capăt prigoanelor împotriva creştinilor, dând libertate deplină creştinismului. Sărbătorim astăzi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena. Vom vorbi despre viaţa lor şi lucrarea sfântă pe care au împlinit-o în folosul Bisericii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Slăvitul împărat Constantin este fiul lui Constanţius Chlor împăratului Bretaniei şi al împărătesei Elena. S-a născut în anul 274 la Nissus (Nis, Serbia). Tatăl lui era păgân, cinstitor al zeităţilor romane însă spre deosebire de împăraţii care prigoneau pe creştini, Constanţius îi tolera pe creştini, folosindu-i în slujbele de la curte şi păstrându-i în jurul său. Din ordinul împăratului Romei, Diocleţian, Constanţius s-a despărţit de Elena iar Constantin a rămas cu mama sa pentru toată viaţa. El a urmat cariera militară parcurgând toate etapele până la demnitatea de tribun apoi aceea de cezar. După moartea împăratului Diocleţian, Constantin duce război pentru domnie cu vărul său Maxenţiu. Constantin se temea de acest război pentru că Maxenţiu era mai puternic şi oastea lui era mai numeroasă. Într-una din zile când se pregătea de luptă, Constantin are o vedenie în plină zi. Vede pe cer o cruce strălucitoare iar în jurul ei era scris cu stele „Cu aceasta vei birui”. El a poruncit ca semnul crucii să fie pus pe steagul de luptă în fruntea armatei şi a plecat încrezător la luptă. A învins pe Maxenţiu şi a fost declarat împărat. În anul 313 Împăratul Constantin a dat un decret cunoscut cu numele de Edictul de la Mediolan (Milano de astăzi), prin care legifera libertatea creştinilor, pentru a-i

373

374

SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI MAMA SA ELENA Predica la 21 mai Evanghelia: Ioan 10,1-9. Text: <<Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea au arătat lemnul cel preacinstit, care este ruşinea iudeilor şi arma credincioşilor asupra celui potrivnic; că pentru noi s-a arătat semn mare şi în războaie înfricoşător >> (Condacul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena).

proteja de persecuţiile păgânilor. A urmărit cu interes viaţa creştinilor în imperiul său, fiind primul împărat roman care a sprijinit pe creştini. În anul 325 a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea pentru a clarifica problemele de credinţă pe care le-a provocat ereticul Arie. Împăratul personal a asistat la lucrările Sinodului şi a aprobat condamnarea ereziilor ariene. Împreună cu mama sa Împărăteasa Elena au dispus să fie căutată Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul pe Golgota, lucrările fiind supravegheate de împărăteasă. La găsirea Sfintei Cruci, o parte a fost lăsată la Ierusalim şi o parte a adus-o la Constantinopol. La 14 septembrie 326, Sfânta Cruce a fost înălţată cu mare cinste în Biserica Sfinţilor Apostoli. Prin aceasta a dovedit lumii întregi, cu o dovadă materială, că Mântuitorul nu este un mit, El este realitate. Dumnezeu a întregit această dovadă prin puterea Crucii de a face minuni în folosul credincioşilor. Primele biserici creştine în Ţara Sfântă au fost zidite prin grija împăraţilor Constantin şi Mama sa Elena. Este suficient să amintim: Biserica Învierii de la Ierusalim, biserica din Ghetsimani, unde este Mormântul Maicii Domnului; biserica Naşterii Domnului din Betleem şi biserica din Nazaret. La fel, prin grija lor au fost zidite multe biserici creştine în imperiu. Duminica, ziua Învierii Domnului a devenit zi de odihnă în imperiul lui Constantin printr-un decret imperial. La 11 mai 330 a inaugurat oraşul Constantinopol. Avea de gând să construiască o capitală la Ilias în părţile Greciei dar primind înştiinţare de la Dumnezeu a stabilit capitala în Vizantias (Istambulul de astăzi). Aici a construit o capitală înfloritoare pe care a inaugurat-o şi a declarat-o Noua Romă, capitală a Imperiului Roman de Răsărit. Această capitală i-a purtat numele devenind Constantinopole (oraşul lui Constantin). Împărăteasa Elena a murit în anul 327, la 80 de ani. Mormântul ei se află la Vatican între sarcofagele împăraţilor. Împăratul Constantin a murit în Duminica

Rusaliilor la 21 mai 337, după o domnie lungă şi rodnică de treizeci de ani. A fost botezat pe patul de moarte de către Eusebiu al Nicomidiei şi a fost înmormântat cu mare cinste în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, biserică pe care a ctitorit-o. Iubiţi credincioşi şi credincioase, La sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, Sfânta Biserică a rânduit citirea Evangheliei Ioan 10,1-9, în care Mântuitorul vorbeşte despre Păstorul cel bun. Un păstor bun îşi cunoaşte oile, ştie nevoile lor şi le ocroteşte. ”Oile merg după dânsul, pentru că ele cunosc glasul lui”. Păstorul cel bun conduce turma la păşune bogată şi la izvorul cu apă bună, le hrăneşte şi le iubeşte. „Păstorul cel bun sufletul său îl pune pentru oile sale”. Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena li se potriveşte această Evanghelie pentru că ei s-au dovedit a fi buni conducători ai creştinilor din vremea lor. Întreaga lor activitate pusă în slujba Bisericii creştine dovedeşte că ei au slujit pe Hristos asemenea Sfinţilor Apostoli, au fost protectorii creştinilor; au descoperit şi au pus la locul de cinste Crucea lui Hristos; au apărat credinţa împotriva ereziilor vremii şi au zidit biserici. Perioada istorică în care Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au slujit lui Dumnezeu este cea mai rodnică şi înfloritoare pentru Biserica creştină, fiind numită pe bună dreptate „Epoca de aur”. Pentru toate acestea Biserica îi cinsteşte ca sfinţi „întocmai cu Apostolii” , atribuindu-le înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David. Noi creştinii le aducem laudă prin cântarea ce li se cuvine: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzeşte-o totdeaina în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni”. Amin. (Troparul Sfinţilor Împăraţi

375

376

Constantin şi mama sa Elena).

NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL Predica la 24 iunie Evanghelia: Luca 1,1-25; 57-68; 76; 80.

Text: << Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. >> (Luca 1,13-14).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, În calendarul bisericesc sunt consemnaţi o mulţime de sfinţi. Pentru o parte dintre ei, consideraţi mai importanţi, sunt rânduite sărbători ale sfinţilor respectivi. Aceştia sunt trecuţi în calendar cu culoare roşie şi sunt cinstiţi cu o rânduială liturgică completă şi specială pentru sfântul sărbătorit. Ca regulă generală, sfinţii sunt consemnaţi în calendar în ziua morţii lor fizice, când şi-au sfârşit viaţa pământească şi s-au mutat la viaţa cea veşnică. Excepţie de la această regulă se face de două ori când se sărbătoreşte sfântul şi în ziua naşterii. Maica Domnului este sărbătorită şi în ziua naşterii. La 8 septembrie sărbătorim Naşterea Născătoarei de Dumnezeu. La 21 noiembrie sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului; la 26 decembrie sărbătorim Soborul Maicii Domnului; la 25 martie sărbătorim Buna Vestire şi în sfârşit la 15 august este Adormirea Maicii Domnului. Aceasta se datorează faptului că Maica Domnului este mai mult decât o Sfântă, este cea care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu. A doua excepţie de la regula amintită este Sfântul Ioan Botezătorul. La 24 iunie sărbătorim Naşterea Sfântului Ioan 377

Botezătorul, apoi, la 7 ianuarie avem Soborul Sfântului Ioan Proorocul, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, iar la 29 august sărbătorim Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Temeiul acestor sărbători este mărturisirea Mântuitorului despre Sfântul Ioan: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11,11). Astăzi suntem în zi de sărbătoare. Este Naşterea Slăvitului Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Vom vorbi despre această sfântă naştere care a depăşit limitele naturalului deşi este o naştere normală, „din femeie” după cum a precizat Mântuitorul. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Despre naşterea Sfântului Ioan primim învăţătură din Sfânta Scriptură, dovadă că acest sfânt al lui Dumnezeu a făcut parte din planul de mântuire a lumii. Această naştere a fost vestită din cer de către Sfântul Arhanghel Gavriil, până şi numele „Ioan” a fost hotărât în cer. Dacă despre viaţa şi activitatea Sfântului Ioan vorbesc toţi cei patru evanghelişti, numai Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte despre naşterea lui, şi încă foarte amănunţit. Destinatarul Evangheliei este un patrician din Roma care a devenit creştin şi era interesat de învăţătura creştină. Acest lucru este recunoscut chiar de Luca: „Am găsit şi eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând” (Luca 1,3). El începe Evanghelia sa cu Bunavestire şi continuă cu naşterea Sfântului Ioan. Aceasta este de altfel pericopa evanghelică pe care am citit-o astăzi, cu ocazia Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan s-a născut lângă Ierusalim în satul Ein Kerem. Tatăl lui, preotul Zaharia, era din neamul lui Abia căsătorit cu Elisabeta din neamul lui Aron. Elisabeta era verişoară primară cu Maica Domnului, mamele lor fiind surori. Preotul Zaharia şi soţia lui Elisabeta erau bătrâni şi erau trişti că nu au avut copii. Slujind la Templul din 378

Ierusalim în săptămâna de rând, a intrat în Sfânta Sfintelor ca să tămâieze altarul. În dreapta altarului tămâierii a stat îngerul Gavriil care i-a zis: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura >> (Luca 1,1314). Bătrânului preot nu-i venea să creadă că Elisabeta putea să-i dăruiască fiu la această vârstă înaintată. „Eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei” Luca 1,18), a spus Zaharia neîncrezător. El vroia un semn că cele ce se petrec sunt adevărate. Îngerul Gavriil l-a încredinţat, zicând: „Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor” (Ioan 1,19-20). Acestea s-au petrecut cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să binevestească în Nazaret pe Sfânta Fecioară Maria de Naşterea lui Iisus. Zaharia a rămas mut după cuvântul îngerului iar Elisabeta a rămas însărcinată. Încă din pântecele maicii sale pruncul Ioan s-a umplut de Duh Sfânt. Sfântul Evanghelist Luca spune că Maica Domnului purtând în pântece pe Pruncul Iisus a făcut o vizită la casa Elisabetei. Momentul întâlnirii Sfintei Maria cu Elisabeta a fost şi momentul întâlnirii lui Iisus cu Ioan, căci iată ce spune Sfânta Evanghelie: „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu” (Luca 1,41-43). Este evidentă lucrarea lui Dumnezeu legată de naşterea Sfântului Ioan. Când s-a împlinit vremea naşterii, Elisabeta a născut un fiu. După rânduiala Legii Vechiului Testament, la opt zile pruncul trebuia să fie tăiat împrejur şi să i se dea un nume. Sau adunat rudele şi vecinii şi au întrebat care va fi numele

pruncului. Zaharia, tatăl pruncului fiind mut a scris pe o tăbliţă „Ioan este numele lui” (Luca 1,63), după cum îi vestise Îngerul Gavriil. În acelaşi timp şi-a recăpătat graiul şi a proorocit despre prunc, zicând: „Iar tu pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor lor” (Luca

379

380

1,76-77).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare de bucurie. De fiecare dată când se naşte un copil este bucurie şi veselie. Astăzi sărbătorim naşterea unui copil care va ajunge cel mai mare între sfinţii lui Dumnezeu. El a fost rudenie după trup cu Iisus Hristos, fiind nepotul de soră al Maicii Domnului; a fost fiul Proorocului Zaharia; Îngerul Gavriil a prevestit naşterea lui şi i-a adus numele din cer; a trăit o viaţă profund ascetică în post aspru şi rugăciune predicând oamenilor şi îndemnându-i la pocăinţă. Pentru slujirea întreită a lui Iisus Hristos, Sfântul Ioan s-a învrednicit de trei nume: Prooroc, a proorocit oamenilor despre Mântuitorul lumii „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29); Înaintemergător , a pregătit sufletele oamenilor ca să-L primească pe Hristos, zicând „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui” (Matei 3,1-3) şi îi boteza în Iordan cu botezul pocăinţei; şi L-a botezat pe Iisus în apa Iordanului, devenind Botezătorul Domnului. Pe toate acestea le-a îndeplinit cu profundă smerenie şi cu râvnă desăvârşită. Pentru aceasta cu credinţă să-l cinstim, cântând:”Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celeia ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită şi cinstită naşterea ta şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte” Amin. ( Troparul).

SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL Predica la 29 iunie Evanghelia: Matei 16,13-19.

Text: << Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri >> ( Matei 16,18-19). Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Cartea întâia a Cronicilor citim despre Templul din Ierusalim zidit de înţeleptul rege Solomon, fiul lui David. Se spune acolo că în faţa Templului a fixat doi stâlpi de piatră „unul în dreapta şi altul în stânga şi le-a pus nume: celui din dreapta Iachin, iar celui din stânga Booz” (II Paralipomena 3,17). Aceşti doi stâlpi simbolizau: unul judecata şi celălalt puterea, care străjuiau poporul lui Israel. Simbolic ei făceau întâlnire între înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu pe care trebuie să le cunoască cei care veneau la Templu. Venind în lume Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Sfânta Biserică în locul Templului. Cei doi stâlpi din faţa Bisericii lui Hristos sunt cei doi mari Apostoli: Sfântul Apostol Petru şi Sfântul Apostol Pavel, pe care îi sărbătorim astăzi. Înţelepciunea şi puterea lor formează stâlpii credinţei creştine, credinţă evidenţiată de viaţa şi faptele lor. Ei sunt Apostolii lui Hristos, aceia care la chemarea lui Hristos au lăsat toate, L-au urmat şi I-au slujit toată viaţa până la moarte. 381

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Apostol Petru este fratele mai mare al, Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat de Hristos. Petru este cel mai vârstnic dintre Sfinţii Apostoli, poate pentru aceasta a fost numit întâiul între cei doisprezece ucenici ai lui Hristos. Cert este că a fost vrednic slujitor al Domnului. A fost chemat la Apostolat de Iisus Hristos în timp ce pescuia împreună cu fratele său Andrei şi cu tatăl lor Iona din Betsaida. Hristos le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19) „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după el” (Matei 4,20). Pentru viaţa curată, pentru credinţa puternică şi pentru supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, Hristos l-a numit piatra de temelie a Bisericii Sale. Când Iisus a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16,13), cel care dă răspunsul în numele tuturor ucenicilor este Petru. El răspunde: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16). Petru a crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume pentru mântuirea oamenilor şi această credinţă a mărturisit-o. Hristos a apreciat credinţa lui tare ca piatra şi de aceia i-a spus: „Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” ( Matei 16,18-19). El era Simon al lui Iona. Numele „Petru” care înseamnă piatră l-a primit de la Hristos. Cu acest nume a slujit pe Hristos toată viaţa şi a intrat în rândul sfinţilor lui Dumnezeu. La Cincizecime când S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi a luat fiinţă Biserica lui Hristos, Sfântul Apostol Petru, piatra cea tare a credinţei, a predicat şi a propovăduit Evanghelia lui Hristos (cf. Fapte Ap. cap. 2). Mulţi au crezut cuvântul lui şi s-au botezat devenind creştini. Pentru vrednicia lui, Dumnezeu l-a înzestrat cu putere de sus încât Sfântul Apostol Petru prin credinţa sa a făcut 382

minuni: a vindecat un bărbat olog în faţa Templului (cf. Fapte Ap. 3,1-9); a vindecat pe Enea în Lida (cf. Fapte Ap. 9,32-35); şi a înviat o tânără cu numele Tavita din Iope (cf. Fapte Ap. 9,36-43). Cuvântul lui Dumnezeu a fost propovăduit de Sfântul Apostol Petru în Iudeea, Antiohia, Pont, Galatia, Capadochia, Asia şi Bitinia, coborând până la Roma (cf. Sinaxarului). În Sfânta Scriptură avem două epistole scrise de acest mare Apostol, exemplu de credinţă pentru creştinii din toate timpurile. El a fost primul Episcop al Romei unde istoric vorbind, s-a înfiinţat prima Episcopie a Bisericii devenită apoi Patriarhie. În Roma a pătimit pentru Hristos ca mucenic în ziua de 29 iunie anul 67 d. H. în persecuţia împăratului păgân Nero. A fost condamnat la moarte prin răstignire pe cruce. Din smerenie profundă, a cerut să fie răstignit cu capul în jos, considerând că nu este vrednic să moară ca Hristos pe care L-a iubit şi L-a slujit cu credinţă. Sa smerit toată viaţa şi ne-a învăţat şi pe noi să fim smeriţi. El scrie : „Fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă cu alţii îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit” (I Petru 5,4-5). Sfântul Apostol Pavel este „ evreu din neamul lui Veniamin, dintre farisei, fiind învăţat de Gamaliel şi instruit desăvârşit în Legea lui Moise. Locuia în Tars şi fiind iubitor al Legii, jefuia şi strica Biserica lui Hristos şi cu a lui voie şi sfat a fost omorât întâiul mucenic Ştefan „ (MINEI, luna iunie, Numele lui era Saul. El nu a fost chemat de Iisus între cei doisprezece apostoli. Convertirea lui la credinţă a avut loc într-o împrejurare deosebită şi este descrisă la Faptele Apostolilor capitolul nouă. În timp ce mergea la Damasc ca să prigonească pe creştini, la poarta Damascului l-a orbit o lumină strălucitoare „Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte Ap. 9,4). „Cine eşti Doamne?” a întrebat Saul înspăimântat. A

primit răspunsul pe loc: „Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti” (Fapte Ap. 9,5). Saul a prigonit pe creştini. Iisus se identifică cu creştinii prigoniţi. Creştinii sunt mădulare ale Bisericii lui Hristos iar „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efeseni 5,23). Saul prigonitorul este dus în casa unui creştin din Damasc, la Anania. În casa lui Anania primeşte Botezul şi devine Apostolul Pavel, „vasul ales” al lui Hristos, mai târziu „Apostolul neamurilor”. Propovăduieşte Evanghelia lui Hristos la toate neamurile chemând pe toţi la mântuire. Dragostea şi râvna Sfântului Apostol Pavel l-au dus la sfinţenie. Viaţa lui este Hristos aşa cum mărturiseşte despre sine, zicând: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). În cele trei călătorii misionare a răspândit Cuvântul Evangheliei la neamuri şi a organizat comunităţi creştine, întărind Biserica lui Hristos. Asia Mică, Siria, Galatia, Pamfilia, Cipru, Grecia, Macedonia, sunt teritorii străbătute de Apostolul neamurilor şi peste tot a convertit păgânii la creştinism şi a întemeiat Biserici creştine. A suferit frig şi foame, bătăi şi închisoare dar nimic nu-l putea întoarce de la misiunea lui. Era smerit şi se considera păcătos dar simţea că în el lucrează puterea lui Dumnezeu. El zice: „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12,9). Avea conştiinţa păcatului săvârşit dar biruia în el credinţa în Hristos şi nădejdea mântuirii. El spune către ucenicul său Timotei: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceasta am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, spre pildă celor ce vor să creadă în El, spre dobândirea vieţii veşnice” (II Timotei 1,15-16). Propovăduind într-o parte a lumii antice a ţinut permanent legătura prin scrisori cu celelalte Biserici organizate de el, astfel s-au născut cele

383

384

Sinaxarul zilei de douăzeci şi nouă, Ed. Bucureşti 2001, pag. 275).

paisprezece Epistole pauline cuprinse în Noul Testament. Scriind romanilor, corintenilor, evreilor, tesalonicenilor, galatenilor, efesenilor, colosenilor sau unor persoane dragi cum erau ucenicii Timotei şi Tit, Sfântul Apostol Pavel a lăsat Bisericii o învăţătură complexă dar clară pe care creştinii o folosesc de două mii de ani ca hrană spirituală, ca învăţătură pentru mântuirea sufletului. După o slujire desăvârşită a lui Hristos şi cu activitate rodnică pentru mântuirea creştinilor, Sfântul Apostol Pavel încheie viaţa pământească la Roma în ziua de 29 iunie, împreună cu Sfântul Apostol Petru, primind cununa muceniciei de la Hristos. Sfântului Apostol Pavel i-au tăiat capul cu sabia pentru că era cetăţean roman şi beneficia de o moarte mai uşoară, după legile romane. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Astăzi prin sărbătorirea celor doi stâlpi de rezistenţă ai Bisericii creştine, am avut parte de multă învăţătură folositoare sufletului. Exemplul vieţii lor de credinţă puternică, de dragoste pentru Dumnezeu şi nădejde neclintită în iubirea lui Dumnezeu, poate fi urmat de toţi credincioşii care doresc să-şi mântuiască sufletul. Oameni simpli ca Petru sau învăţaţi ca Pavel, prin Hristos pot da vieţii lor un sens către cer şi o valoare pentru veşnicie. Pescarul Simon a devenit Apostolul Petru; Prigonitorul Saul a devenit Apostolul Neamurilor şi amândoi sunt stâlpii creştinătăţii încununaţi cu cununa cea nevestejită a lui Hristos. Dacă aici pe pământ au iubit pe oameni până la jertfă, acum din cer mijlocesc la Împăratul Hristos pentru noi şi se roagă pentru mântuirea noastră. Şi noi astăzi le aducem cinstire, ne rugăm lor şi îi lăudăm, zicând: „Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă” Amin. (Troparul Sfinţilor Apostoli).

385

SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL Predica la 20 iulie Evanghelia: Luca 4,22-30.

Text: <<Proorocule şi înaintevăzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Iubitorul de oameni >> (Condacul Sfântului Ilie).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cartea biblică a Vechiului Testament vorbeşte foarte mult despre prooroci. Proorocii sau profeţii sunt persoane alese de Dumnezeu, care sub inspiraţia Duhului Sfânt au vorbit poporului ales, făcându-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a vorbit prin gura lor. Ei au fost oameni sfinţi cu o viaţă aleasă care îndeplineau misiunea de învăţători ai poporului. Până la Regele David, Biblia vorbeşte despre profeţii: Samuil, Gad, Natan şi Abia. După moartea Regelui Solomon sunt cunoscuţi profeţii: Semaia, Iddo, Azaris, Ehu şi alţii. Profeţii Ilie şi Elisei au avut o misiune specială. Toţi cei amintiţi mai sus sunt numiţi profeţii vechi. Profeţii noi sunt aceia care au făcut proorocii cu privire la viitorul lumii, la venirea lui Mesia şi la mântuirea oamenilor. Cei patru Prooroci mari: Isaia, Eremia, Iezechiel şi Daniel vorbesc amănunţit despre cele ce voieşte Dumnezeu pentru poporul Său. Alţi doisprezece prooroci mici sunt: Osea, Amos, Miheia, Eoil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi. Aceştia fac profeţii sporadice de mare importanţă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii 386

Sale. Profeţii noi şi-au scris profeţiile şi cărţile lor sunt cuprinse în canonul Vechiului Testament. Ultimul prooroc al Vechiului Testament este Sfântul Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, cel care a profeţit despre pocăinţă şi despre Iisus Hristos „Mielul de Jertfă al lui Dumnezeu” pentru păcatele lumii. Proorocii Vechiului Testament au fost cei mai de seamă învăţători ai poporului biblic, trimişii speciali ai lui Dumnezeu, reprezentanţii autentici ai credinţei adevărate care s-a desăvârşit în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Din această categorie de slujitori ai lui Dumnezeu face parte Sfântul Prooroc Ilie pe care îl sărbătorim astăzi. Să –l cinstim amintindu-ne cine a fost Sfântul Ilie şi care a fost misiunea lui de la Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Toţi proorocii Vechiului Testament sunt consemnaţi în calendarul bisericesc dar numai pentru doi dintre ei Biserica a rânduit zile de sărbătoare, Sfântului Prooroc Ilie şi Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Sfântul Prooroc Ilie este „feciorul lui Sovac din Tesvi, din pământul Arabiei; din neamul lui Aaron, şi locuia în Galaad, deoarece Tesvi era cetate dată preoţilor” (MINEIUL pe luna iulie, Ziua a douăzecea, Ed. Bucureşti 2002, pag. 256). El a trăit cu opt sute de ani înainte de Hristos în Regatul de Nord al lui Israel în vremea regelui Ahab din Samaria şi a reginei Izabela venită din Sidon. Încă de la naşterea lui Ilie, tatăl lui „Sovac preotul a văzut în vis, că dădeau mâna cu pruncul nişte bărbaţi în veşminte albe, îl înfăşau cu foc şi îi dădeau să mănânce pară de foc. Şi mergând la Ierusalim a spus preoţilor, care i-au tâlcuit visul aşa: Nu te teme, omule, că locaşul copilului va să fie lumina şi cuvântul lui va fi hotărâre adevărată, şi viaţa lui cu Domnul şi râvna lui plăcută Domnului” (Idem, pag 257). Fiind din neam preoţesc, Ilie vroia să se facă preot şi trăia în curăţie trupească şi sufletească, iubea pe Dumnezeu şi apăra credinţa cea adevărată. O astfel de viaţă nu era plăcută celor din jurul

lui, cei care împreună cu regii Ahab şi Izabela venerau cu mare cinstire pe idolul Baal, iar regii protejau cultul păgân. Cinstitorul de Dumnezeu Ilie a avut curajul să meargă la Ahab şi să-i spună: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu, în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” (III Regi 17,1). Cerul s-a închis şi nu a mai plouat trei ani şi şase luni, iar seceta a pus în pericol viaţa necredincioşilor păgâni. Izabela era o înverşunată apărătoare a lui Baal. Era idolul pe care ea l-a adus din Sidon la căsătoria cu Ahab, idol pentru care Izabela a ucis mulţi prooroci. Dumnezeu a ocrotit pe Ilie şi i-a poruncit să se retragă în pustiul Iordanului şi să se aşeze lângă pârâul Cherit. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, corbii aduceau hrană lui Ilie şi apă de băut avea în pârâul Cherit. Când a secat pârâul Cherit, Dumnezeu a trimis pe Ilie în Sarepta Sidonului şi s-a ascuns în casa unei văduve sărace. Aici cu puterea lui Dumnezeu, Ilie a făcut minuni. A înmulţit untdelemnul şi făina care erau pe sfârşite în casa văduvei. Murind fiul văduvei care–l găzduia, Ilie l-a înviat şi l-a dat mamei sale. Şi a zis femeia: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” (III Regi 17,24). După seceta îndelungată, poporul lui Ahab a sărăcit şi a rătăcit în disperare. Dumnezeu a poruncit lui Ilie să meargă la regele Ahab şi să dea ploaie pe pământ (cf. III Regi, 18,1). El a cerut lui Ahab să aducă jertfă lui Baal cu preoţii lui şi să ceară ploaie. S-au adunat pe Muntele Carmel patru sute cincizeci de preoţi păgâni şi au făcut jertfelnic lui Baal. În zadar s-au trudit cu ritualul lor pentru că Baal nu-i asculta. Atunci Sfântul Prooroc Ilie a pregătit jertfelnic, l-a udat cu apă şi a adus jertfă lui Dumnezeu. Rugându-se a venit ploaia şi a arătat tuturor că el slujeşte pe Dumnezeu cel adevărat. Puterea lui Dumnezeu s-a arătat oamenilor şi a ruşinat pe închinătorii la idoli. Mulţi necredincioşi au căzut cu feţele la pământ şi au strigat: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!” (III Regi 18,39).

387

388

Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Cartea a IV-a a Regilor, la capitolul al doilea, se vorbeşte despre ridicarea lui Ilie la cer. Împreună cu ucenicul său Elisei, Proorocul Ilie a venit la Ierihon. Ajungând la Iordan Proorocul Ilie a lovit cu cojocul apa Iordanului şi s-a făcut cărare prin mijlocul apei şi a trecut Ilie cu Elisei dincolo de Iordan. „Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindui pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vifor la cer”.(IV Regi 2,11). Elisei a privit cum învăţătorul lui a fost ridicat la cer, apoi luând mantia lui Ilie a lovit apa Iordanului şi s-a întors în muntele Carmelului continuând să facă minuni şi toate câte a învăţat de la Proorocul Ilie. Pentru râvna cu care a slujit pe Dumnezeu, Sfântul Prooroc Ilie nu a văzut moartea trupească. Trupul lui a fost ridicat la cer. El nu s-a înălţat la cer aşa cum S-a înălţat la cer Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Proorocul Ilie a fost ridicat la cer de Dumnezeu pentru a vesti lumii profeţia Înălţării Domnului. Dacă Sfântul Prooroc Ioan a fost Înaintemergătorul Domnului, cu mult înainte, Sfântul Prooroc Ilie a fost Înaintevestitorul Domnului. Sfânta Scriptură ne spune că Proorocul Ilie a revenit pe pământ împreună cu Moise, pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă. Ei vorbeau cu Iisus „despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9,31). Din aceasta putem cunoaşte cât de important este Proorocul Ilie pentru mântuirea oamenilor, cu adevărat este omul lui Dumnezeu. Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor cu prăznuire şi noi ne folosim sufleteşte de credinţa şi râvna cu care a slujit pe Dumnezeu. „Cu ale lui Sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi” Amin. (Sinaxar).

389

TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL Predica la 29 august Evanghelia: Marcu 6,14-30.

Text: <<Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şil ocrotea. Şi auzindu-l, era mult nedumerit, dar îl asculta bucuros >> (Marcu 6,19-20).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Născut din bătrânii părinţi, preotul Zaharia şi Elisabeta, Ioan avea de îndeplinit mai multe misiuni sfinte pe pământ: Misiunea de Prooroc, ca să vestească poporului sosirea Fiului lui Dumnezeu în lume; misiunea de Înaintemergător, ca să gătească calea Domnului; şi, misiunea de Botezător, ca să-L boteze pe Iisus în apa Iordanului. Pentru aceasta i-a dat Dumnezeu viaţă şi l-a pregătit încă din pântecele maicii sale, Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt (cf. Luca 1,41) şi pruncul a săltat în pântecele ei la întâlnirea cu Maica Domnului, care purta în pântece pe Pruncul Iisus. De asemenea nu trebuie trecut cu vederea faptul că naşterea lui a fost vestită din cer de către Arhanghelul Gavriil care a adus din cer şi numele Ioan (cf. Luca 1,13-14). Sfântul Ioan a îndeplinit cu sfinţenie cele trei misiuni importante pentru mântuirea oamenilor. Pe parcursul întregii sale vieţi, a trăit ca un sfânt în post desăvârşit şi rugăciune permanentă, predicând fără întrerupere adevărul, dreptatea şi pocăinţa. Pe bună dreptate, Biserica îl cinsteşte cu cuvintele: „Ce te vom numi proorocule, înger, sau apostol, sau mucenic? (MINEI luna august, Ed. Bucureşti 1989, Stih 1 la Litie 390

pag. 287.) Sfântul Ioan a fost înger în trup, apostol între

oameni şi a sfârşit viaţa pământească decapitat pentru că a apărat dreptatea şi adevărul. Trăind după Legea Vechiului Testament, înainte de întemeierea Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan a fost apostol mai înainte de apostoli şi mucenic mai înainte de mucenicii Bisericii. Putem afirma fără frica de a greşi că şi în această situaţie a împlinit misiunea de Înaintemergător al apostolilor şi al mucenicilor lui Hristos. Sărbătorim astăzi Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Este o zi tristă pe care creştinii o sărbătoresc totdeauna cu post şi cu rugăciune. Prin cuvântul de astăzi aducem şi noi cinstire „celui mai mare sfânt născut din femeie” (cf. Matei 11,11), care a slujit cu vrednicie pe Hristos şi a murit ca un mucenic pentru dreptate. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ioan a crescut în casa părinţilor săi, tatăl său fiind preot la Templul din Ierusalim. Sfânta Scriptură nu descrie copilăria lui dar precizează: „copilul creştea şi se întărea cu duhul” (Luca 1,80). Dumnezeu îi purta de grijă pentru că acest copil s-a născut pentru o misiune specială, aşa cum a proorocit tatăl lui, preotul Zaharia, zicând: „Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înainte feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru” (Luca 1,76,78). Ajuns la vârsta cunoaşterii, Ioan se retrage în pustiul Iudeii unde trăieşte o viaţă aspră cu adevărat ascetică. Despre viaţa lui în pustiu au scris Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu: „Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi cingătoare de piele în jurul mijlocului, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică „ (Matei 3,4). Aici, în pustiu s-a desăvârşit duhovniceşte în post şi rugăciune, departe de ispitele lumii. Când s-a apropiat vremea veniri lui Hristos, Sfântul Ioan Proorocul şi Înaintemergătorul a Ieşit la Iordan şi a predicat. Mulţi oameni îl căutau ca să primească

învăţăturile lui. Tema principală a predicii lui era pocăinţa şi pregătirea pentru primirea lui Hristos. El spunea oamenilor: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3,2). El era cel despre care, cu sute de ani înainte a proorocit Isaia, zicând: „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui” (Matei 3,3). Pe cei care credeau învăţătura lui şi doreau pocăinţa, Ioan îi boteza cu apă şi le spunea lămurit că îi pregăteşte pentru primirea Mântuitorului: „Vine în urma mea Cel ce este mai mare decât mine, căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu 1,78). Pe cei care nu erau vrednici de pocăinţă îi mustra şi îi îndemna zicând: „Faceţi, dar roade vrednice de pocăinţă…Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3,8…9). Astfel a slujit Sfântul Ioan lui Dumnezeu şi a împlinit toată dreptatea atunci când a botezat pe Iisus. Să ne amintim că Iisus a venit la Iordan şi a cerut să fie botezat iar Ioan nu îndrăznea să-L boteze. Atunci Iisus i-a zis: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat” (Matei 3,15). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Adevărul şi dreptatea l-au însoţit pe Sfântul Ioan pe parcursul întregii sale vieţi, până la moarte. A fost slujitor al dreptăţii şi a îndrăznit să mustre şi pe regele Irod pentru nelegiuirile lui. Irod s-a căsătorit cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Sfântul Ioan a criticat păcatul desfrânatei şi a combătut adulterul şi astfel şi-a atras mânia Irodiadei. Femeia desfrânată, mândră şi rea plănuia să-l omoare pe Ioan crezând că astfel îşi asigură posibilitatea să-l domine pe Irod şi să conducă ea regatul. Când Irod şi-a sărbătorit ziua de naştere a făcut o petrecere cu mulţi oaspeţi de rangul lor. Îmbuibarea, beţia şi desfrâul au pus repede stăpânire pe întreaga adunare. Irod, cu mintea tulburată de vin, a cerut ca Salomeea, fiica Irodiadei să danseze ca să-i distreze pe oaspeţi. Plăcându-le

391

392

jocul desfrânat, Irod ameţit de vin a jurat şi a zis fetei: „Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu” (Marcu 6,23). Irodiada cea vicleană a profitat de acest moment. Fata nu ştia ce trebuia să ceară şi a întrebat pe mama sa. „Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul” (Marcu 6, 24). Regele auzind cererea fetei s-a întristat, ştiind că Ioan era om sfânt şi drept, dar pentru jurământul făcut a poruncit unui paznic să coboare în temniţă şi să aducă pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. „Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale” (Marcu 6,28). Acestea s-au petrecut în cetatea Sevastiei, care este departe de Ierusalim cale de o zi (cf. Sinaxarului). Trupul sfântului a fost îngropat în Sevastia iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea palatului. O femeie credincioasă l-a dezgropat în ascuns şi l-a îngropat pe Muntele Eleonului în Ierusalim. Vestea morţii Sfântului Ioan l-a întristat pe Iisus. Ne întristează şi pe noi cei care sărbătorim astăzi ziua morţii lui trupeşti dar avem credinţa că sufletul lui se bucură în cer împreună cu Hristos pe care l-a slujit cu sfinţenie. Întreita slujire de Prooroc, Înaintemergător şi Botezător al Domnului îl aşează pe locul de înaltă cinstire între sfinţii cerului. Este cel mai mare sfânt născut din femeie, cum spune despre el Însuşi Hristos Domnul (cf. Matei 11,11). El constituie pentru noi exemplu de trăire sfântă, de slujire şi de jertfă iar noi îi aducem astăzi cinstire şi-i cerem ajutorul, rugându-ne şi zicând: „Sfinte Ioane Proorocule, Înaintemergătorule şi Botezătorule al lui Hristos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!” Amin.

393

SĂRBĂTORILE SFINŢILOR ROMÂNI

Poporul român s-a născut creştin, spre deosebire de alte neamuri care au primit credinţa creştină după formarea lor, mai repede sau mai târziu. În acest teritoriu dintre Dunăre, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră, dacii împreună cu romanii cuceritori au dat naştere poporului român începând cu secolul II d.H.(a.106 d.H.), În a doua parte a secolului I d.H., Sfinţii Apostoli propovăduiau creştinismul în lume. Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Apostol Petru a semănat sămânţa credinţei în Sciţia Minor, Dobrogea de astăzi, pământ binecuvântat de Dumnezeu. Rodul ostenelilor Sfântului Apostol Andrei a fost foarte bogat. Formarea poporului român s-a petrecut în mediu creştin. Românii s-au născut creştini şi aşa au străbătut mileniile până astăzi, pentru că tăvălugul popoarelor migratoare nu i-au putut schimba în credinţă. Astfel un popor de origine latină se formează în mediul creştin al răsăritului şi rămâne fidel credinţei sale iată, timp de două milenii, fiind astăzi singurul popor creştin ortodox de origine latină (prin analogie se poate spune că o 394

asemenea excepţie o face poporul polonez care este singurul popor apusean, de origine slavă care are credinţă catolică). În Dobrogea se află multe dovezi ale prezenţei Sfântului Apostol Andrei pe pământ românesc, se păstrează nume de episcopi şi nume de martiri din Dobrogea şi dovezi arheologice şi istorice ale existenţei creştinilor din secolele primare ale creştinismului. Răspândit pe întreg teritoriul românesc, creştinismul a devenit pentru români un mod de a trăi, şi o filozofie de viaţă. Creştinismul ortodx a fost păstrat prin trăirea învăţăturii Evangheliei lui Hristos, prin transmiterea credinţei nealterate de la o generaţie la alta dar şi prin apărarea dreptei credinţe, uneori chiar cu preţul vieţii. Pe tot parcursul istoriei acestui neam s-au găsit păgâni, eretici sau atei care să tulbure viaţa credincioşilor, dar n-au reuşit mai mult fiindcă tot ce a fost cu adevărat român a rămas creştin ortodox. Urmând învăţătura Evangheliei lui Hristos, împlinind poruncile lui Dumnezeu şi practicând virtuţile creştine, mulţi locuitori ai acestui pământ românesc au ajuns la desăvârşire duhovnicească. Alţii s-au remarcat ca apărători ai credinţei iar alţii şi-au jertfit viaţa pentru Hristos. La modul văzut al lucrurilor, pământul românesc este presărat cu biserici şi mănăstiri, ca dovadă a trăirii în Hristos, iar la modul nevăzut, tainic, cerul este plin de sfinţi care şi-au închinat întreaga lor viaţă lui Dumnezeu. Sfinţii români sunt sfinţii care şi-au trăit viaţa pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu, sau sfinţii din alte părţi geografice ale lumii creştine ale căror sfinte moaşte se află în ţara noastră. Sfinţii români se mai numesc şi sfinţi locali, consemnaţi în calendarul bisericesc, fiind cinstiţi local de credincioşii din zona respectivă. Se poate exemplifica cu: Cinstirea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, în Banat (15 septembrie); Cinstirea Cuviosului Ioan de la Prislop, în zona Haţegului (13 septembrie); Cinstirea Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, în Ardeal (24 aprilie). Calendarul bisericesc consemnează sfinţi a căror moaşte se află la noi în ţară şi care se bucură de o aleasă cinstire din partea

credincioşilor români. Aşa avem pe Sfântul Dimitrie Basarabov, cinstit la 27 decembrie, ale cărui Sfinte Moaşte sunt în Catedrala Patriarhală din Bucureşti; Cuvioasa Parascheva, cinstită la 14 octombrie, ale cărei Sfinte Moaşte sunt în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi; Sfântul Grigorie Decapolitul, cinstit la 20 noiembrie, ale cărui Sfinte Moaşte sunt în Mănăstirea Bistriţa –Vâlcea. Neamul românesc a rodit duhovniceşte şi este bogat având mulţime de sfinţi în cer, marea parte ştiuţi numai de Dumnezeu iar o parte cunoscuţi creştinilor ca model de viaţă creştinească şi exemple de urmat pe calea mântuirii. Calendarul bisericesc consemnează în anul bisericesc următorii sfinţi români: - Cuviosul Dionisie Exiigul (1 septembrie); - Cuvioşii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi (7 septermbrie); - Cuviosul Ioan de la Prislop (13 septembrie); - Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş (15 septembrie); - Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Brazi (22 septembrie); - Sfântul Voevod Neagoe Basarab (26 septembrie); - Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (27 septembrie); - Sfânta Cuvioasa Parascheva de la Iaşi (14 octombrie); - Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani (18 octombrie); - Sfinţii Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Oprea (21 octombrie); - Sfântul Dimitrie Basarabov (27 octombrie); - Sfântul Jachint, Mitropolitul Ţării Româneşti (28 octombrie); - Sfinţii Martiri Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu (12 noiembrie); - Cuviosul Paisie de la Neamţ (15 noiembrie); - Cuviosul Antonie de la Iezer, Vâlcea (23 noiembrie); - Sfânta Cuvioasa Filofteia (7 decembrie); - Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

395

396

(13 decembrie); - Sfântul Petru Movilă Mitropolitul Kievului (22 decembrie); - Sfântul Nicodim de la Tismana (26 decembrie); - Sfântul Mucenic Hermes (31 decembrie); - Cuviosul Antipa de la Calapodeşti (10 ianuarie); - Sfântul Bretanion Episcopul Tomisului (25 ianuarie); - Cuvioşii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea (29 februarie); - Sfinţii Mucenici Preotul Montanus şi Maxima, soţia sa (26 martie); - Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie); - Sfântul Sava de la Buzău (12 aprilie); - Sfântul Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului (14 aprilie); - Sfântul Teotim, Episcopul Tomisului (20 aprilie); - Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici (24 aprilie); - Sfântul Mucenic Ioan Valahul (12 mai); - Sfântul Iuliu Veteranul (27 mai); - Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 1unie); - Sfântul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti (22 iunie); - Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie); - Sfântul Voevod Ştefan cel Mare (2 iulie); - Sfinţii Mucenici Preotul Epictet şi Astion, ucenicul său (5 iulie); - Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum (18 iulie); - Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (26 iulie); - Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 august); - Sfânta Cuvioasa Teodora de la Sihla (7 august); - Sfinţii Mucenici Constantin Brâncoveanu voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Ianache rudenia sa (16 august); - Sfântul Varlaam, Mitropolitul Moldovei (30 august);

- Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca, Episcopul Romanului (30 august). Toţi aceştia sunt podoaba duhovnicească a neamului românesc. Ei sunt cerul înstelat al românilor care luminează în întunericul vieţii noastre pe pământ. Ei sunt făcliile aprinse care luminează calea către Hristos. Ei sunt pururi rugători în cer şi mijlocitorii noştri înaintea lui Dumnezeu. Cu această bogăţie spirituală călătorim în această viaţă vremelnică, urmând lui Hristos cu nădejdea mântuirii sufletului. Cinstirea acestor sfinţi se face în Biserică prin oficierea cultului liturgic, pentru unii cu prăznuire locală (ex. Sf.Ioan de la Prislop, Sf. Ghelasie de la Râmeţ, Sf. Teodora de la Sihla), alţii cu prăznuire în toată Biserica Ortodoxă (ex. Sfânta Cuvioasa Parascheva). Predica rostită la prăznuirea acestor sfinţi va avea diferite teme prin care se va scoate în evidenţă viaţa şi activitatea sfinţilor sărbătoriţi şi folosul sufletesc al celor care cu evlavie cinstesc viaţa sfinţilor. În cadrul acestui capitol vom scrie următoarele predici: - Cuviosul Ioan de la Prislop (13 septembrie); - Predică la Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş (15 septembrie); - Predică la Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (27 septembrie); - Predică la Sfânta Cuvioasa Parascheva (14 octombrie); - Sfântul Dimitrie Basarabov (27 octombrie); - Predică la Sfânta Cuvioasa Filofteia (7 decembrie); - Predică la Sfântul Nicodim de la Tismana (26 decembrie); - Predică la Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie); - Predică la Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici (24 aprilie); - Predică la Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ

397

398

(5 august); - Predică la Sfinţii Mucenici Constantin Brâncoveanu voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Ianache rudenia sa (16 august); Cunoaşterea sfinţilor români este nu numai necesară ci şi de mare importanţă pentru desăvârşirea spirituală a credincioşilor. Toţi sfinţii Bisericii sunt exemple de urmat, pe toţi trebuie să-i cinstim cu credinţa fermă că ei sunt aproape de Dumnezeu şi pot mijloci pentru noi. Când este vorba de sfinţii români, noi ne simţim mult mai aproape de ei pentru că s-au ostenit şi s-au desăvârşit aici unde trăim şi noi, în condiţiile noastre de viaţă, în Biserica noastră strămoşească şi s-au rugat lui Dumnezeu în limba noastră românească. Aceasta ne apropie mai mult de ei, ne dă curaj să ne rugăm lor pentru mijlocire şi ajutor. Prezenţa sfinţilor români în viaţa liturgică sporeşte nădejdea de mântuire pentru că cei ce odinioară au fost ca noi în această viaţă vremelnică plină de ispite, prin credinţă puternică şi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin rugăciune şi fapte bune, şi-au desăvârşit sufletul şi au ajuns la starea de sfinţenie. Să iubim sfinţii ca pe fraţii noştri mai mari care au luptat cu păcatele în această viaţă vremelnică şi au primit de la Hristos, cununa biruinţei în veşnicie. Fericitul Augustin ne spune: „Dacă iubim sfinţii, să-i imităm”. ………………………………………………………………..

399

SFÂNTUL CUVIOSUL IOAN DE LA PRISLOP Predica la 13 septembrie Evanghelia: Luca 6, 17-23. Text: << Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane! Părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice, luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească împreună cu îngerii L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre! >> (Troparul Cuviosului Ioan de la Prislop ). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu. Prietenia cu Dumnezeu au câştigat-o prin viaţa lor pe care au desăvârşit-o până la sfinţenie. Viaţa lor a fost o viaţă de om întocmai ca şi viaţa noastră. Toţi am primit viaţa în dar de la Dumnezeu şi o trăim în baza libertăţii de voinţă cu care am fost înzestraţi la creaţie. Noi avem libertatea să ne trăim viaţa cum dorim dar avem în acelaşi timp responsabilitatea faptelor noastre. Putem trăi după bunul nostru plac sau după voia lui Dumnezeu. În amândouă situaţiile viaţa se confruntă cu ispitele diavolului care doreşte să câştige sufletele noastre. Aceste ispite sunt atât de diferite şi în multe cazuri atrăgătoare încât omul le primeşte, păcătuieşte şi devine rob al păcatului. Un astfel de om pune mai presus propria voinţă şi nu ţine cont de voia lui Dumnezeu. Omul care trăieşte după voia lui Dumnezeu este ispitit de diavol dar nu primeşte ispitele, le înlătură, luptă şi depărtează păcatul din viaţa lui. El nu este singur, are ajutorul lui Dumnezeu în care crede cu tărie, Îl iubeşte şi nădăjduieşte că fiecare luptă se transformă în biruinţă. Omul se desăvârşeşte treptat, urcă mereu pe scara virtuţilor şi se apropie de sfinţenie (cf. Filocalia vol IX, 400

Sfântul Ioan Scărarul). Se sfârşeşte acest urcuş abia atunci când sufletul se ridică la cer şi este primit de Dumnezeu. Sfinţii au înlăturat păcatul din viaţa lor şi au ştiut să-şi pună viaţa în slujba lui Dumnezeu, prin slujirea semenilor. Un vrednic trăitor al Evangheliei lui Hristos pe pământ românesc, care a trăit în Mănăstirea Prislop, este Cuviosul Ioan din Silvaşu. Despre viaţa acestui sfânt am să vă vorbesc astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mănăstirea Prislop este aşezată geografic în depresiunea Haţegului între Hunedoara şi Haţeg într-o zonă deluroasă, împădurită. Frumuseţea şi liniştea locului au atras pe Sfântul Nicodim în secolul al IV-lea să pună aici temelia unei mănăstiri, spre slava lui Dumnezeu. Călugăr sârb, înduhovnicit la Sfântul Munte Athos, a venit din Ţara Românească în Transilvania şi s-a aşezat pe acest loc binecuvântat de Dumnezeu, organizând viaţă monahală de obşte. Mănăstirea Prislop, care la început se numea Mănăstirea de la Silvaşu după numele satului, se numără printre cele mai vechi aşezăminte monahale din ţara noastră după Vodiţa şi Tismana. Iată, de peste şase sute de ani, acest loc sfânt ţine aprinsă candela credinţei şi luminează calea credincioşilor către mântuire. Din această sfântă mănăstire sau ridicat ierarhi ai Bisericii, călugări învăţaţi şi trăitori în Hristos şi sfinţi ştiuţi numai de Dumnezeu. Unul dintre sfinţii aleşi de Dumnezeu din această vatră de credinţă este Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Ioan de la Prislop este din satul Silvaşu de Sus lângă care este aşezată Mănăstirea Prislop. La sfârşitul secolului al XV-lea din satul Silvaşu a venit la mănăstire un tânăr voinic, harnic dar mai ales credincios care dorea să slujească lui Hristos în obştea mănăstirii. A fost călugărit şi a trăit în obşte sub ascultare, ocupându-se numai cu rugăciunea, munca şi faptele bune aşa cum cere pravila călugărească. Dorind desăvârşirea sufletului după exemplul Sfinţilor Părinţi, Părintele Ioan alege sihăstria ca în linişte şi

singurătate să trăiască numai cu sfinţii, în post şi rugăciune. S-a retras la un kilometru pe albia pârâului Silvuţ, într-un loc prăpăstios. Cu mâinile sale a săpat o peşteră în piatră unde şia făcut adăpost şi a trăit în post şi rugăciune neîntreruptă, în privegheri duhovniceşti şi sărăcie materială. Locul sihastrului era numit de credincioşi „chilia” iar alţii îi spuneau „casa sfântului”. În această chilie s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în "casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie! Încă în viaţă fiind, oamenii îl considerau sfânt, iar Dumnezeu i-a dat darul facerii de minuni. Oamenii credincioşi având diferite nevoinţe îl căutau pe „sfântul” cum îl numeau ei şi Cuviosul Ioan îi ajuta pe toţi şi îi îndruma spre mântuire. Într-o zi, în timp ce Cuviosul Ioan săpa în piatră o fereastră la peştera unde se nevoia, pe versantul celălalt dincolo de pârâu au trecut doi vânători. Auzind zgomot, vizibilitatea fiind foarte scăzută, au crezut că este o fiară şi lau împuşcat. Vânătorii nu au ştiut că au împuşcat pe Cuviosul Ioan. Aşa a murit nevinovat Sfântul de la Silvaşu şi s-a mutat cu sufletul la Hristos pe care L-a iubit mult şi L-a slujit până la moarte. Rudele din satul Silvaşu au luat trupul Sfântului şi l-au dus la biserica din sat. După un timp nişte călugări din Ţara Românească au cerut sfintele lui moaşte şi le-au dus peste munţi, dar nu se ştie la care mănăstire au fost aşezate pentru cinstire, sau poate au fost îngropate lângă mănăstire. Biserica l-a canonizat prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 iunie 1992 şi a rânduit sărbătoare cu prăznuire locală în ziua de 13 septembrie.

401

402

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mănăstirea Prislop este vizitată de foarte mulţi credincioşi care vin să se închine la mormântul Părintelui Ieromonah Arsenie Boca, vieţuitor al acestui sfânt aşezământ monahal, contemporan cu noi. Mormântul Părintelui Arsenie este vizitat de zeci, uneori sute de credincioşi pe zi, credincioşi care găsesc alinare şi ajutor în rugăciunile Părintelui Arsenie, urmaş strălucit al Cuviosului Ioan. Mormântul lui este permanent înconjurat de flori naturale pe care credincioşii le aduc în dar părintelui, indiferent de anotimp sau de intemperiile vremii. Foarte mulţi dintre aceşti pelerini, de la mormântul Părintelui Arsenie urcă la „casa sfântului”, aducând cinstire şi rugându-se Cuviosului Ioan de la Prislop. Liniştea duhovnicească a peşterii Sfântului Ioan îi face pe credincioşi mai buni, mai înţelegători şi mai ales mai iubitori de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Răceala peşterii nu îţi dă senzaţia de frig, dimpotrivă îţi încălzeşte sufletul, te face să simţi o clipă ceea ce Sfântul Ioan de la Prislop a simţit o viaţă. Sărăcia cumplită în care a trăit Sfântul Ioan în inima pietrei te îmbogăţeşte sufleteşte încât te întorci acasă cu mai multă iubire pentru Dumnezeu decât pentru această lume trecătoare. Exemplul vieţii unui român desăvârşit, sfânt al lui Dumnezeu, înflăcărează credinţa noastră şi întăreşte nădejdea că omul care dăruieşte viaţa sa lui Hristos devine sfânt al lui Dumnezeu. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfinţii Lui şi să cinstim pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, zicând: „Jugul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Prea Cuvioase Părinte Ioane. În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei o ai dobândit. Pentru aceasta cu cântări te lăudăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!” Amin. (Condacul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop).

403

SFÂNTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ Predica la 15 septembrie Evanghelia: Ioan 10,9 -16

Text: << Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale. Iar cel plătit şi care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte >> (Ioan 10, 11-12).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Păstorul cel bun despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi este Domnul nostru Iisus Hristos. El Însuşi este Cel care vorbeşte în Evanghelie pentru ca cei care răspund de sufletele noastre să aibă un model de slujire, modelul perfect, păstorul care „Îşi pune sufletul pentru oile Sale”. Este deosebit de hoţii care vin la turmă ca să junghie şi să piardă şi de cei năimiţi care vin pentru plată şi nu au grijă de turmă. Iisus spune: „Eu am venit ca viaţă să aibă (oile mele –n.n.) şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10). Păstorul pe care Dumnezeu l-a ales să poarte grijă de sufletele credincioşilor nu poate avea alt exemplu mai bun decât acesta. Hristos Se identifică cu păstorul cel bun, îşi cunoaşte turma şi oile răspund la glasul Lui; iubeşte turma până la jertfă şi sufletul Său îl pune pentru oi; conduce turma la viaţă şi încă la viaţa cea veşnică. Acelaşi Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Preoţiei (Hirotonia), aşează în Biserica Sa clerul, slujitorii , păstorii de suflete pentru ca membrii bisericii, 404

credincioşii să fie păstoriţi pe calea mântuirii. Episcopii şi preoţii, iar diaconii parţial sunt rânduiţi să înveţe, să conducă şi să sfinţească viaţa credincioşilor. Cu cât vor fi mai aproape de modelul perfect „Păstorul cel bun” , cu atât misiunea lor va fi mai bine împlinită. De aceea slujitorii Bisericii nu pot avea alt model de urmat decât pe Hristos şi pe urmaşii Lui Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Unul dintre urmaşii vrednici ai lui Hristos şi a Sfinţilor Apostoli este şi Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş ocrotitorul Banatului pe care îl sărbătorim astăzi. Despre vrednicia acestui sfânt am să vă vorbesc astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş a fost Mitropolitul Timişoarei timp de şase ani (1650-1656), perioadă în care Banatul se afla sub dominaţie turcească iar din interior avea de suportat presiunile catolicilor şi ale reformaţilor. Sfântul Iosif cu numele mirean Iacob s-a născut în Raguza din Dalmaţia în anul 1568 dintr-o familie de vlahi. Tatăl lui se numea Ioan şi era negustor pe mare iar mama lui Ecaterina era o femeie cu credinţă puternică. Când Iacob avea numai doisprezece ani, tatăl lui s-a scufundat cu corabia. Mama lui Ecaterina şi-a luat unicul fiu şi s-au mutat în Macedonia la Ohrida, unde Ecaterina avea un frate negustor. Aici Iacob a făcut şcoala primară. La cincisprezece ani, educaţia mamei sale şi rugăciunile ei l-au apropiat atât de mult de Dumnezeu încât s-a retras la o mănăstire în Ohrida. Ca frate de mănăstire tânărul Iacob a muncit cu multă râvnă sub ascultare monahală şi a adunat multă învăţătură folositoare de suflet. „Nevoindu-se cu lectura Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii; postul şi rugăciunea, privegherile şi meditaţiile de zi şi de noapte îl desprind tot mai mult de cele pământeşti şi-l avântă spre albastrul senin al cerului” (Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş. Viaţa, minunile şi acatistul, Ed. Făgăraş 2009, pag. 6). După cinci ani de ascultare duhovnicească, dragostea de Hristos şi dorul de a se desăvârşi îl duc la Sfântul Munte Athos. A fost primit

la mănăstirea Pantocrator, apoi trece pe rând şi face ucenicia la mai multe mănăstiri. La douăzeci de ani, în mănăstirea Vatoped primeşte chipul îngeresc şi numele Iosif şi trăieşte în comuniune cu Hristos în Grădina Maicii Domnului timp de şaizeci şi doi de ani. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu daruri alese şi dovedind vrednicie primeşte harul preoţiei devenind unul dintre cei mai căutaţi duhovnici ai Athosului. A fost căutat de credincioşi simpli, de domnitori şi de călugări fiind tuturor de mare folos sufletesc. Pe mulţi îi ajuta în chip minunat şi era cunoscut de toţi vieţuitorii Sfântului Munte că este făcător de minuni. Duhovnic blând şi înţelept şi în acelaşi timp administrator priceput, este numit egumen (stareţ la o mănăstire mare din Odriu (Adrianopol) unde timp de şase ani păstoreşte călugării după Regulile Sfântului Vasile cel Mare aplicând principiul „roagă-te şi munceşte”. Se întoarce în Sfântul Munte ca stareţ la mănăstirea Cutlumuş, ctitorie a domnilor români unde păstoreşte obştea călugărilor români timp de şase ani. Este apreciat de Matei Basarab şi de Vasile Lupu, domni care fac danii însemnate Sfântului Munte. De la Cutlumuş se întoarce la Vatoped în ultimii ani trăiţi la Athos. Aici a cunoscut un tânăr bănăţean pe nume Damaschin Udrea, fiul unui cneaz cărăşean care va deveni secretarul şi apoi cronicarul Sfântului Iosif. Când a împlinit 82 de ani este chemat de bănăţeni în scaunul vacant de mitropolit, la cârma Bisericii Banatului. „Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru ei”. (cf. (VIEŢILE SFINŢILOR,

405

406

Luna septembrie, Ziua cincisprezecea, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1991, pag. 211). Vine la Timişoara Mitropolit, însoţit

de secretarul său Damaschin care l-a slujit cu credinţă până la moarte. Păstoreşte în condiţii foarte grele. Banatul era ocupat de turci iar propaganda catolică şi protestantă a Apusului era tot mai agresivă. Acestea nu l-au speriat pe vrednicul ierarh al lui Hristos, care a venit în Banat ca o lumină strălucitoare

ca să lumineze întunericul. Prin înţelepciunea şi blândeţea lui, păstorul cel bun, Mitropolitul Iosif a fost iubit de toţi credincioşii şi respectat de mahomedani, de catolici şi de calvini. Era cucernic şi nefăţarnic, smerit, cu viaţă îmbunătăţită prin asceză şi rugăciune, făcător de minuni şi grabnic ajutător al tuturor oamenilor, cinstit şi iubitor de Dumnezeu. Mitropolitul Iosif a fost un sfânt în viaţă. După trei ani de păstorire în Timişoara la optzeci şi cinci de ani s-a retras la Mănăstirea Partoş. <<„Treaz în toate, făcând lucru de evanghelist şi îndeplinind desăvârşit slujba lui”(II Timotei 4,5), marele arhiereu „în anul 1653 simţind chemarea spre odihnă a lăsat scaunul în seama episcopului Moise de la Lipova şi s-a aşezat în sfânta Mănăstire a Partoşului, unde a mai vieţuit trei ani în tihnă, în posturi şi rugăciuni şi facere de bine şi tămăduiri”, scrie diacul şi biograful său Damaschin. Egumenul Nichifor adaugă: Iar în cei trei ani au venit din mari depărtări betegi la el şi mulţi s-au vindecat”.>> (Idem, pag.21). Şi-a sfârşit viaţa pământească în Mănăstirea Partoş şi s-a dus la Domnul în anul 1656, la vârsta de 88 de ani. Trupul vrednicului Mitropolit Iosif a fost îngropat în biserica Mănăstirii Partoş. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Atât în viaţă cât şi după mutarea sa la cer Sfântul Iosif a făcut foarte multe minuni care sunt consemnate în Vieţile Sfinţilor şi în Actul de canonizare al Sfântului Sinod. Pentru a ilustra viaţa Sfântului voi pomeni doar trei dintre ele. În anul 1650 când vlădica Iosif venea la Timişoara, în apropiere de Jamul Mare, o ceată de călăreţi turci i-au oprit calea. Toţi s-au speriat numai Sfântul Iosif aştepta liniştit. Aga a întrebat cine este popa cel mare care vine la Timişoara şi Sfântul Iosif a spus „eu sunt”. Atunci aga l-a rugat cu respect să facă cale întoarsă la Vârşeţ şi să treacă prin faţa porţii lui pentru că o cadână este de trei zile în chinuri şi nu poate să nască. Ea a avut vedenie că nu va naşte până vlădica nu va trece pe la poarta lor. Fără ezitare Sfântul Iosif a poruncit căruţaşilor să se întoarcă la Vârşeţ şi să treacă prin

faţa porţii agăi, vlădica făcând rugăciuni fără întrerupere. Cei din jurul mitropolitului Iosif comentau de ce ascultă şi face voia unui păgân. Sfântul Iosif le-a spus: „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime şi deasupra tuturor; nimeni nu s-a învrednicit a cunoaşte căile Lui, dar ascultare a-I da este dator fiecare om, indiferent prin gura cui ar vorbi Domnu”

407

408

(Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş. Viaţa, minunile şi acatistul, Ed. Făgăraş 2009, pag. 12). Când au trecut prin faţa porţii, cadâna

a născut un băiat. Această femeie era creştină, luată cu sila la harem după rânduiala turcească. Era fiica cneazului de la Vărădia. După moartea turcului ea s-a întors cu copilul la casa tatălui său şi l-a botezat în Biserica Ortodoxă. Copilul a crescut, a făcut şcoală şi s-a călugărit primind numele Gherasim. Acesta este episcopul Gherasim al Caransebeşului. În ziua înscăunării sale, trecând cu alai spre Catedrala veche din Timişoara, pe strada Argintarilor au ieşit în întâmpinare vlădicii feciorii lui Iovan Capră aducând pe targă pe tatăl lor olog de douăzeci de ani. Mitropolitul Iosif „s-a coborât din rădvan şi s-a apropiat de olog. Şi după ce s-a rugat cu lacrimi, a pus mâna dreaptă pe fruntea ologului zicându-i: <<În numele Domnului Iisus îţi poruncesc: scoală-te, ia-ţi patul şi mergi sănătos acasă!>> Şi acela pe loc s-a sculat şi a umblat” (Idem, pag. 15). În timp ce se afla în Sfânta Liturghie la Timişoara, un incendiu de mari proporţii a cuprins oraşul din partea de apus. Ieşind afară în odăjdii, a văzut incendiul imens şi a îngenunchiat în rugăciune cu lacrimi şi a stat aşa nemişcat cu faţa la pământ. După un timp au venit nori negrii cu tunete şi fulgere şi o ploaie puternică a stins încendiul devastator. Mitropolitul Iosif s-a ridicat şi veşmintele lui erau uscate. Plecând de la biserică a stat închis trei zile în singurătate şi nu s-a întâlnit cu nimeni. Multe minuni a făcut Mitropolitul Iosif pentru care încă în viaţă fiind credincioşii spuneau: „Mitropolitul este sfânt”. De sfinţenia lui s-au folosit nu numai creştinii ci aşa

cum am văzut, şi mahomedanilor şi catolicilor le-a făcut mult bine spre slava lui Dumnezeu. Pentru viaţa şi lucrarea sa pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, după trei sute de ani, Sinodul ierarhilor din Banat în frunte cu Mitropolitul Vasile Lăzărescu au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române canonizarea Mitropolitului Iosif . La 7 octombrie 1956 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, aşezându-l în calendarul bisericesc pentru prăznuire la 15 septembrie. Cu purtarea de grijă a Mitropolitului Vasile Lăzărescu, sfintele moaşte ale Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş au fost aduse de la Mănăstirea Partoş şi aşezate în Catedrala mitropolitană din Timişoara. De aici Sfântul Iosif continuă să facă minuni pentru credincioşii care-i cer ajutorul în rugăciunile lor. Foarte mulţi credincioşi vin zilnic şi se închină la racla Sfântului Iosif de la Partoş, citesc acatistul sfântului şi se roagă slăvind pe Dumnezeu pentru sfinţii Lui. Şi noi astăzi aducem laudă lui Dumnezeu şi cinstim pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, zicând: „Sfinte Iosife, roagă-te pentru păcatele noastre fără de număr şi fii solia noastră în faţa Domnului nostru Celui bun şi iertător. Amin. (Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş. Viaţa, minunile şi acatistul, Ed. Făgăraş 2009, pag. 31).

409

SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANU MITROPOLITUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI Predica la 27 septembrie Evanghelia: Ioan 10,9-16. Text: << Slujitor binecredincios ai fost al Marelui Arhiereu şi păstor ai fost rânduit în Sfânta Biserică a Ţării Româneşti; iar turma ta păstorindu-o cu toiagul smereniei şi al iubirii, pildă teai făcut tuturor şi ca o lumină pe toţi i-ai călăuzit spre Hristos, de Dumnezeu înţelepţite, Sfinte Ierarhe Antim >> (UTRENIA, al doilea rând de sedelne.) Iubiţi credincioşi şi credincioase, Auziţi foarte des vorbindu-se în Biserica noastră despre sfinţi şi despre sfinţenie. Sfinţii sunt persoane. Ei sunt oamenii care au reuşit să ajungă la acest rezultat, „la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13), la sfinţenie. Sfinţenia este o stare, este rezultatul creşterii omului în duhul lui Dumnezeu, este rezultatul luptei omului pentru desăvârşire duhovnicească, pentru formarea omului nou în Hristos. Procesul de desăvârşire începe cu primirea harului dumnezeiesc şi iertarea păcatului strămoşesc prin Taina Botezului şi durează până la sfârşitul vieţii omului. Este lupta continuă cu ispitele acestei vieţi, cu păcatul care aduce căderea sufletului şi cu răul care ne urmăreşte toată viaţa. Pentru desăvârşirea sufletului se cere o permanentă conlucrare cu harul primit la botez în baza credinţei, săvârşind faptele bune necesare mântuirii. Fiind în permanentă legătură cu Dumnezeu prin 410

rugăciune şi post, prin practicarea virtuţilor creştine, omul se desăvârşeşte spiritual. Toţi oamenii pot ajunge la desăvârşire pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu au fost oameni obişnuiţi ca noi, dar aceştia au trăit toată viaţa departe de păcat şi aproape de Dumnezeu. Nu este imposibil să ajungeţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Iubiţi pe Dumnezeu, faceţi voia Lui, înlăturaţi păcatul din viaţa voastră, trăiţi virtuţile creştine şi veţi simţi bucuria trăirii cu Hristos. Avem pentru aceasta exemplul tuturor sfinţilor. Cel mai apropiat ne este exemplul sfinţilor români, care au trăit o viaţă sfântă aici, pe pământul românesc unde trăim şi noi. Astăzi Biserica noastră sărbătoreşte pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanu, Mitropolitul Ţării Româneşti. Ne vom aduce aminte de viaţa acestui sfânt. Exemplul vieţii lui poate călăuzi viaţa noastră pe drumul desăvârşirii. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ierarh Antim Ivireanu s-a născut în anul 1650 în Iviria (Georgia) din părinţii Ioan şi Maria, care la Botez iau dat numele Andrei. De tânăr a fost luat rob la turci şi dus la Istambul. Se pare să acolo a trăit pe lângă Patriarhia de Constantinopol. Era un tânăr priceput, cunoştea sculptura, pictura şi broderia. În Istambul a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, limbi care-l vor ajuta mai târziu în activitatea de călugăr tipograf. Se pare că s-a călugărit la Constantinopol, luând numele Antim, deşi unii biografi spun că s-a călugărit la Mănăstirea Snagov, lângă Bucureşti. În anul 1690 Constantin Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti l-a întâlnit pe Ivireanu la Constantinopol şi a fost impresionat de priceperea lui în meşteşugul tipografiei. Brâncoveanu l-a adus la curtea domnească având nevoie de un tipograf priceput. Aici, la tipografia domnească Ivireanu a tipărit mai multe cărţi de cult, la început în limbile arabă şi greacă, apoi şi în slavonă şi în limba română. Fiind perioada în care cultul religios se desfăşura în limba slavonă, care era considerată a treia limbă sacră pe lângă latină şi greacă, acestui călugăr tipograf îi datorăm tipărirea cărţilor de cult în

limba română. Pentru sfinţenia vieţii sale, fiind un călugăr smerit, harnic şi priceput, dar mai ales iubitor de Dumnezeu, în anul 1705 a fost ales episcop în scaunul episcopal de la Râmnicu Vâlcea. Aici a înfiinţat o tipografie cu activitate rodnică pentru viaţa bisericească. A păstorit viaţa credincioşilor din Episcopia Râmnicului şi Argeşului timp de trei ani, rămânând în istoria Bisericii un vlădică bun, un gospodar priceput şi mare cărturar. La moartea Mitropolitului Teodosie a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei fiind înscăunat la 22 februarie 1708 în prezenţa Patriarhului de la Ierusalim şi a Patriarhului Alexandriei. Ca mitropolit a continuat activitatea cărturărească şi a sprijinit activitatea tipografică punând accent pe tipărirea cărţilor de cult în limba română. A fost un mitropolit de mare valoare culturală şi spirituală şi mai ales un predicator deosebit. Cuvântările lui Antim Ivireanu circulă şi astăzi cu titlul „Didahii”, fiind apreciate pentru valoarea lor literară. În Bucureşti, între anii 1713-1715 a ctitorit o mănăstire cu hramul Tuturor Sfinţilor unde a adunat călugări care s-au dedicat vieţii duhovniceşti şi lucrării culturale, dezvoltând pictura, sculptura, tipărirea cărţilor şi alte îndeletniciri trebuincioase Bisericii. Astăzi această ctitorie îi poartă numele, Mănăstirea Antim din Bucureşti. Ca mitropolit, Antim Ivireanu a fost un mare apărător al credinţei ortodoxe şi a avut legături de suflet cu credincioşii ortodocşi români din Transilvania terorizaţi de propaganda catolică şi protestantă. În acelaşi timp era mare patriot şi aprig luptător împotriva turcilor, împreună cu Constantin Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti. La numirea primului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat s-a încheiat activitatea înfloritoare a Mitropolitului Antim Ivireanu şi a început martiriul vrednicului ierarh. El a fost învinuit de uneltire împotriva stăpânirii turceşti şi s-a cerut caterisirea lui pentru nesupunere. Patriarhia de Constantinopol l-a caterisit iar stăpânirea l-a condamnat la

411

412

surghiun pe viaţă. S-a stabilit să fie dus în surghiun la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai, în nordul Africii. În timp ce-l conduceau spre Sinai, gărzile domneşti lau măcelărit lângă Adrianopol şi i-au aruncat trupul în râul Tungia. Aşa a primit mucenicia iubitorul de Hristos, Antim Ivireanu Mitropolitul Ungrovlahiei, în anul 1716. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ierarh Antim Ivireanu a fost un păstor de suflete cu multă credinţă şi cu dragoste puternică pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Om de cultură , autor, tipograf, sculptor, teolog, predicator vestit, episcop apoi mitropolit român de origine georgiană, a ştiut să folosească cu smerenie aceste daruri pentru slujirea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a răsplătit cu aureola sfinţilor Săi. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992 şi i-a rânduit zi de cinstire la 27 septembrie. Creştinii Bisericii sărbătoresc cu evlavie pe Sfântul Ierarh Antim Ivireanu, Mitropolitul Ţării Româneşti. Ocrotitor, dascăl şi ajutător la neputinţe este acest sfânt martir al Bisericii noastre pentru toţi cei care se roagă cu credinţă şi cer ajutorul lui. Să-l cinstim şi noi pentru viaţa lui sfântă, pentru credinţa statornică şi pentru iubirea puternică faţă de Dumnezeu, zicând: “Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori si învăţători turmei tale si cu înţelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viaţa ţi-ai pus-o pentru păstoriţii tăi şi cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos Dumnezeu. Pe Acesta roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Antim, să dăruiască pace şi mare milă celor ce săvârşesc sfântă pomenirea ta” Amin. (Troparul sfântului).

413

SFÂNTA CUVIOASA PARASCHEVA DE LA IAŞI Predica la 14 octombrie Evanghelia: Luca 7,36-50. Text: << Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucru cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău >> (Troparul Cuvioasei Parascheva)

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Viaţa pe care o trăim ca dar de la Dumnezeu nu este limitată în timp, ea ne-a fost dăruită pentru veşnicie. Limitată în timp este numai prima parte a vieţii noastre, viaţa pe pământ, viaţa trupească pe care noi o numim viaţa trecătoare sau vremelnică. Odată cu moartea fizică a omului, sufletul nu moare ci se desparte de trup şi se întoarce la Creatorul său, unde după Judecată îşi continuă viaţa în veşnicie. Dogmatica creştină lămureşte acest adevăr de credinţă când vorbeşte despre Biserica lui Hristos care are două părţi bine definite: Biserica luptătoare de pe pământ în care oamenii luptă cu păcatul şi se ostenesc pentru mântuirea sufletului; şi Biserica triumfătoare a celor trecuţi în veşnicie, care au învins păcatele acestei lumi şi au trecut la odihna în Hristos. Biserica lui Hristos este una , iar Hristos este capul Bisericii (cf, Efeseni 5,23). Şi tot Sfântul Apostol Pavel spune: „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat 414

Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9-9).

Înţelegând acest adevăr, sfinţii lui Dumnezeu şi-au închinat întreaga viaţă Mântuitorului Hristos. Prin credinţa lor puternică, prin dragostea lor nemărginită, prin nădejdea mântuirii dar mai ales prin faptele bune ale vieţii lor, sfinţii au devenit populaţia cerului şi prietenii lui Dumnezeu. Sfinţii lui Dumnezeu sunt podoaba cerului şi bucuria pământului. Ei strălucesc în cer răspândind lumină asemenea stelelor prin frumuseţea vieţii lor plină de virtuţi şi de fapte bune iar noi aici pe pământ, luând exemplul vieţii lor, ne bucurăm şi slăvim pe Dumnezeu, zicând: „Minunat este Dumnezeu între sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel” (Psalmul 67,36). În această constelaţie a sfinţilor străluceşte şi sufletul Sfintei Cuvioasa Parascheva, pe care o sărbătorim astăzi. În cuvântarea de astăzi vom vorbi despre râvna cu care L-a urmat pe Hristos, Sfânta Cuvioasa Parascheva, rămânând un exemplu de trăire creştinească dar şi grabnică ajutătoare pentru creştinii nevoiaşi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cuvioasa Maică Parascheva s-a născut în Epivata Traciei, lângă Caliacra în prima jumătate a secolului al IXlea. Părinţii ei erau creştini evlavioşi şi de neam ales, aceasta contribuind la educaţia ei creştinească. Din fragedă copilărie, Parascheva a cunoscut iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni. Ea îşi găseşte bucuria în post şi rugăciune şi mai ales în milostenie, ajutând pe cei săraci. Este consemnat în Sinaxar că de multe ori ea şi-a dezbrăcat hainele ei bune şi le-a schimbat cu hainele ponosite ale săracilor, fără să ţină cont de necazurile ce urmau după asemenea fapte: supărare, ceartă şi chiar bătaie. Nu lipsea de la slujbele Bisericii iar învăţătura primită în Biserică nu întârzia să o transforme în faptă. Auzind la biserică cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24), la numai optsprezece ani, Parascheva părăseşte casa părintească în 415

timp ce părinţii ei plănuiau să o căsătorească cu un tânăr bogat din Constantinopol. Fratele ei mai mare a făcut la fel şi după călugărie a ajuns Episcop de Madite. Parascheva dorea să ajungă la Constantinopol dar nu prin căsătorie ci rămânând mireasa lui Hristos. După ce trăieşte un timp în sihăstriile Traciei se stabileşte în Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea Pontului unde primeşte chipul îngeresc prin călugărie. În zadar au căutat-o părinţii peste tot în cele din urmă, dacă nu au găsit-o s-au resemnat şi-au trăit viaţa în singurătate. Dorinţa Macii Parascheva era să ajungă la Locurile Sfinte ca să calce pe urmele lui Iisus. La 25 de ani visul ei se împlineşte şi după ce vizitează Ţara Sfântă se stabileşte în pustiul Iordanului, primind modul de vieţuire al Sfântului Ioan Botezătorul. Despre viaţa Cuvioasei Parascheva citim în Vieţile Sfinţilor: „Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţuroasă, cântarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururi; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea” (VIEŢILE SFINŢILOR, Luna octombrie, Ziua patrusprezecea, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor 1992, pag. 154). Postul aspru şi rugăciunea neîntreruptă şi

mulţimea faptelor bune au îmbunătăţit viaţa ei până la sfinţenie. La 25 de ani s-a gândit să se întoarcă în patria sa dar în Epivata nu a mai fost cunoscută de nimeni. Părinţii ei nu mai trăiau. După ce a trăit un timp ca o străină fiind de folos oamenilor prin învăţătură şi fapte bune, a plecat din nou la Constantinopol. După ce s-a închinat la Sfintele locaşuri a cules învăţătură duhovnicească de la duhovnici cu viaţa îmbunătăţită, apoi s-a oprit la o mănăstire din Caliacra unde a trăit duhovniceşte încă doi ani. Pornind cu o corabie către locurile natale, după ce a suferit multe primejdii, a adormit în Domnul pe corabie. Marinarii au îngropat-o pe malul mării ca pe o străină necunoscută. Aşa a ieşit din această lume 416

Cuvioasa Maică Parascheva mutându-se la Hristos pe care La iubit şi L-a slujit cu credinţă., dăruindu-I întreaga sa viaţă pământească. Iubiţi credincioşi şi credincioase, După mai mulţi ani, în acelaşi loc, marinarii au îngropat pe un marinar care a murit pe corabie. Sfânta s-a arătat în vis la doi creştini şi le-a cerut să fie luată de lângă acel corăbier care a murit nepocăit. Credincioşii <<au luat trupul Cuvioasei din mormânt şi l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini şi cu tămâie”, aşezându-l în biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaşte. Se spune că dreptcredincioşii creştini din Epivat au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinţii ei şi unde ea însăşi a văzut lumina zilei>> (SFÂNTA CUVIOASĂ

SFÂNTUL DIMITRIE BASARABOV DE LA BUCUREŞTI Predica la 27 octombrie Evanghelia: Luca 10,16-22. Text: << Apărător al său nebiruit şi neînfricat, ca cel ce prin tine din nevoi s-a izbăvit, te pune înainte oraşul tău, Dimitrie; şi, ca cel ce ai îndrăznire către Dumnezeu, de toate nevoile izbăveşte-l, ca să strigăm ţie: Bucurăte, făcătorule de minuni, Dimitrie! >> (Condacul Sfântului Dimitrie cel Nou).

200 de ani sfintele moaşte au fost mutate în Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar unde au rămas timp de 160 de ani. La desfiinţarea imperiului, Sfintele moaşte au fost duse la Belgrad unde au stat până în 1521 când turcii au cucerit teritoriul şi au permis mutarea moaştelor în Constantinopol fiind mutate în mai multe biserici timp de 120 de ani. În anul 1641 Vasile Lupu, Domnul Moldovei a primit în dar Moaştele Cuvioasei Parascheva pentru credincioşie şi ca răsplată pentru achitarea dărilor către Patriarhia Ecumenică. Sfintele Moaşte au fost aduse pe Marea Neagră cu vaporul fiind însoţite de trei mitropoliţi greci şi au fost aşezate în biserica domnească, Sfinţii Trei Ierarhi, astăzi fiind în Catedrala mitropolitană din Iaşi. De peste 400 de ani Cuvioasa Parascheva ocroteşte Moldova şi face minuni spre folosul credincioşilor care o cinstesc cu credinţă. Peste tot unde a fost aşezată, în Epivat, în Târnovo, în Belgrad, în Constantinopol, în Iaşi, Sfânta Cuvioasă Parascheva a ajutat pe cei nevoiaşi şi se roagă pentru toţi cei care o caută cu credinţă. Astăzi o cinstim şi noi împreună cu toată lumea creştină, lăudându-o şi zicând: „Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!” Amin. (din Acatistul Cuvioasei).

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu de care se bucură Biserica dovedeşte bogăţia darului Duhului Sfânt. Toţi au fost oameni asemenea nouă, numai că, Duhul Sfânt S-a sălăşluit în sufletele lor şi i-a desăvârşit până la sfinţenie. Aceasta este o dovadă a lucrării lui Dumnezeu în lume. Lucrarea Duhului Sfânt ca Persoană a Sfintei Treimi nu este ocazională şi nici unilaterală, aceasta este o lucrare permanentă, o conlucrare dintre om şi Dumnezeu. Omul are voinţă liberă, caută pe Dumnezeu şi Îl primeşte în sufletul său, iar Dumnezeu lucrează pentru om, îl ocroteşte, îl ajută şi îl desăvârşeşte. În aceste condiţii omul prin iubire, prin credinţă şi nădejde se poate desăvârşi până la statura bărbatului desăvârşit care este deplinătatea vârstei lui Hristos (cf. Efeseni 4,13), aceasta fiind starea de sfinţenie. Pentru sfinţenie nu este nevoie de şcoală multă nici de o poziţie socială înaltă. Nu trebuie nimic din cele materiale şi trecătoare, avem nevoie de credinţă puternică, de dragoste şi de nădejdea mântuirii. Nu studiile şi rangurile sociale înalte ne asigură mântuirea ci simplitatea vieţii şi curăţenia inimii: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), zice Hristos. Amos a fost păstor şi a

417

418

PARASCHEVA, Ocrotitiarea Moldovei, Iaşi 1994, pag.10). După

ajuns proorocul lui Dumnezeu; David din păstor de oi a fost ales de Dumnezeu Rege al poporului ales; Ucenicii lui Hristos din simplii pescari au ajuns apostoli. Iată astăzi vedem că un păstor de vite din satul Basarabi din Bulgaria a ajuns sfântul lui Dumnezeu. Pe acesta îl sărbătorim astăzi. El este Sfântul Dimitrie cel Nou, numit şi Sfântul Dimitrie Basarabov, după satul în care s-a născut. Sfintele sale moaşte sunt depuse în Catedrala patriarhală din Bucureşti. Despre Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului vom vorbi astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Despre viaţa Cuviosului Dimitrie Basarabov se ştiu puţine date pentru că nu era o persoană importantă pentru societatea în care a trăit. Se ştie că s-a născut în satul Basarabov din nordul Bulgariei. Satul este situat pe malul râului Lom, un afluent al Dunării, în apropiere de oraşul Ruse. A trăit în secolul XIII, în timpul Imperiului românobulgar. A fost foarte sărac şi îşi câştiga traiul păstorind vitele satului. Sinaxarul relatează că din tinereţe s-a retras la o mănăstire din apropiere, care era într-o peşteră şi a trăit viaţă duhovnicească, ostenindu-se cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea după rânduiala mănăstirii. Pentru credinţa şi dragostea cu care a slujit pe Dumnezeu a primit darul facerii de minuni. El şi-a cunoscut şi ziua trecerii în veşnicie şi s-a retras între două pietre, lângă râul Lom, neştiut de nimeni decât de Dumnezeu. După mulţi ani, venind o apă mare pe Lom acele pietre au căzut în râu şi odată cu ele şi trupul Cuviosului Dimitrie. Trupul a fost acoperit cu nisip şi alte materiale aduse de apă şi a zăcut acolo multă vreme. Localnicii spun că adesea vedeau ieşind o lumină strălucitoare din acel loc şi se vorbea că acolo trebuie să fie o comoară. Tot din Sinaxar aflăm că Dumnezeu l-a descoperit oamenilor în chip minunat. Trăia în satul acela o familie de oameni credincioşi care aveau o fată bolnavă, chinuită de duhurile rele. Un înger al Domnului s-a arătat fetei în vis şi ia spus:”Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă, eu te voi

tămădui pe tine”, arătându-i locul unde era trupul sfântului. Mulţime de oameni şi preoţi au mers la locul indicat de

419

420

tânăra bolnavă şi au scos sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie şi le-au aşezat în biserica satului. Mulţi oameni din împrejurimi au avut folos duhovnicesc şi multe minuni a făcut Cuviosul Dimitrie pentru toţi care-l căutau cu credinţă. În timpul războiului ruso-turc (1769-1774), un general rus trecând prin satul Basarabov a luat moaştele sfântului cu gândul să le ducă în Rusia. În apropierea generalului era un român, Hagi Dimitrie care l-a rugat pe generalul rus să lase sfintele moaşte la Bucureşti, drept răsplată pentru meritele ostaşilor români care au luptat alături de el. Astfel moaştele Cuviosului Dimitrie au fost aşezate în Catedrala patriarhală în vremea Mitropolitului Grigore al IIlea al ţării Româneşti. Numai mâna dreaptă a sfântului a fost luată de generalul rus şi dusă la Kiev, ca binecuvântare pentru creştinii de acolo. De peste două sute de ani, oraşul Bucureşti este ocrotit de lucrarea şi purtarea de grijă a Sfântului Dimitrie Basarabov. Odată cu aducerea sfântului la Bucureşti, a încetat războiul. Oraşul Bucureşti s-a izbăvit de ciuma ucigătoare care a bântuit populaţia din aceste locuri, prin rugăciunile creştinilor către Sfântul Dimitrie cel Nou. În fiecare an, la 27 octombrie, zeci de mii de credincioşi vin în Dealul Mitropoliei ca să aducă cinstire Cuviosului, care este grabnic spre ajutor şi face multe minuni folositoare credincioşilor. Iată cum prin voia lui Dumnezeu, cel necunoscut a devenit cunoscut şi cinstit în Bulgaria, în România, în Rusia şi în alte locuri unde creştinii au evlavie pentru Sfântul lui Dumnezeu, Dimitrie cel Nou. Se adeveresc cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam

de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să strice pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumneeu” (I Corinteni 1,27-29). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Ieri am sărbătorit pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie , Izvorâtorul de Mir. Acest Sfânt a trăit în Grecia în oraşul Tesalonic cu o mie de ani înaintea Sfântului Dimitrie Basarabov. A fost un om din înalta societate, ofiţer în armata romană, instruit şi educat pe măsură. Dragostea pentru Hristos, credinţa puternică şi nădejdea mântuirii l-au făcut să renunţe la toate cele trecătoare şi a murit în persecuţia lui Diocleţian devenind Mare Mucenic al lui Hristos. Cuviosul Dimitrie Basarabov a fost un om aproape anonim, văcarul satului, sărac şi fără şcoală. Ce a avut în comun cu Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir? Credinţa, nădejdea şi dragostea. Aceste virtuţi care i-au coordonat viaţa l-au dus în acelaşi loc, la Dumnezeu. Din poziţii sociale diferite, pe căi deosebite, ofiţerul de rang înalt de la Tesalonic şi păstorul vitelor din satul Basarabi au ajuns la Hristos pe care l-au slujit şi se bucură împreună de cinstirea creştinilor în Biserica lui Hristos. Astăzi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ocroteşte Tesalonicul în Grecia iar Sfântul Dimitrie Basarabov ocroteşte Bucureştiul. Împreună mijlocesc lângă Hristos pentru toţi creştinii de pretutindeni care se roagă la Sfintele lor moaşte. Aducând astăzi cinstirea cuvenită Sfântului Dimitrie cel Nou, noi cei păcătoşi, slabi şi neputincioşi, să ne rugăm lui şi să zicem: „Auzi, părinte, pe fiii tăi, care te roagă neîncetat; vezi necazurile lor, izbăvindu-i din nevoi; întâmpină nevoia, dând la toţi bogată mila t.” Amin. (MINEI, luna octombrie, ziua douăzeci şi şapte, Cântarea 6 din Canon, la Utrenie, Bucureşti 2004, pag. 418).

421

SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOFTEIA DE LA CURTEA DE ARGEŞ Predica la 7 decembrie Evanghelia: Matei 5,14-19.

Text: << Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri >> (Matei 5,16). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, (Matei 5, 14-19) este învăţătura pe care Fiul lui Dumnezeu a dat-o tuturor celor ce doresc să se mântuiască. Această hrană pentru suflet este dată mulţimilor care L-au înconjurat la Muntele Fericirilor, ascultând Cuvântul mântuitor. După ce a rostit cele nouă Fericiri, arătând care sunt cele mai importante virtuţi necesare mântuirii sufletului, Iisus se adresează mulţimilor, zicând: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5,13); „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5,14) şi apoi sfătuieşte pe ascultătorii Săi, zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” Dacă sporim atenţia asupra acestor învăţături vom înţelege că Iisus fericeşte pe oamenii care practică virtuţile: sărăcia cu duhul împotriva orgoliului şi a mândriei; răbdarea împotriva răzbunării, pentru că cei ce plâng aceia rabdă; blândeţea împotriva răutăţii; setea de dreptate împotriva nedreptăţilor; milostenia împotriva zgârceniei şi a egoismului; curăţenia inimii împotriva păcatului; iubirea păcii împotriva urii şi răbdarea prigoanelor pentru Hristos. Trăitorii acestor virtuţi sunt lumina lumii şi sarea pământului. Ei luminează prin viaţa lor şi înfăptuiesc 422

faptele bune în orice condiţii, fiind urmaşii lui Hristos care slujesc pe Dumnezeu şi pe semeni. Aceştia ajung sfinţii lui Dumnezeu. Sărbătorim astăzi pe Sfânta Muceniţă Filofteia, o copilă trăitoare a virtuţilor creştine fapt pentru care a plătit cu propria ei viaţă. Despre această Sfântă Fecioară înţeleaptă vom vorbi astăzi. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În anul 1206, în capitala imperiului româno-bulgar, în Târnovo, într-o casă de creştini, s-a născut o fetiţă care a fost botezată şi a primit numele Filofteia. Tatăl ei era de origine slavă iar mama valahă (româncă de la sudul Dunării.) Filofteia a fost foarte iubită de mama ei, o bună creştină care şi-a educat copila în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni şi în spiritul trăirii virtuţilor creştineşti care sunt podoaba sufletului. Părinţii Sfintei Filofteia nu erau învăţaţi şi se ocupau cu munca câmpului iar Duminica şi în sărbători mergeau la Biserică, locul unde Filofteia asculta cu atenţie sfintele slujbe şi se grăbea să trăiască aşa cum Hristos o învăţa prin Cuvântul Evangheliei. Era bună, miloasă şi darnică, calităţi pe care mama ei le-a apreciat şi le-a încurajat. Numai că, murindu-i mama, Filofteia a rămas orfană. Tatăl ei s-a recăsătorit iar mama ei vitregă o ura pe Filofteia. Căuta să-i facă rău fetei din orice motiv neînsemnat, acuzând-o chiar pentru faptele ei bune, asemenea Irodiadei care a uneltit împotriva Sfântului Ioan Botezătorul, cerând lui Irod moartea sfântului. Filofteia nu-şi schimba felul de a trăi, mergea la biserică, se ruga, muncea şi răbda toate nedreptăţile mamei vitrege. Sinaxarul relatează că: „lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: mergea la biserică, asculta cu luare aminte dumnezeieştile Scripturi, postea, miluia pe cei săraci, sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi îmbrăca pe cei goi (MINEI pe luna decembrie, Ziua a şaptea, Bucureşti 1991, pag. 100). Obişnuia să împartă săracilor hrana pe care o ducea tatălui ei în ţarină şi de multe ori îşi schimba

hainele bune cu zdrenţele săracilor, suferind necazuri şi răbdând bătăi, având mângâiere numai de la Dumnezeu. Întruna din zile, îndemnat de mama vitregă, tatăl ei a urmărit-o când aducea mâncare la ţarină şi văzând că a împărţit mâncarea săracilor, mânios a bătut-o, apoi a aruncat o bardă şi i-a tăiat piciorul. A curs mult sânge şi Filofteia, la numai doisprezece ani şi-a dat sufletul în braţele Mântuitorului Hristos care a iubit-o cu adevărat. Speriat tatăl ucigaş a vrut să o ridice însă nu a putut. Văzând trupul ei care strălucea cu o lumină şi s-a făcut greu încât nu a putut să o mişte din loc. A mărturisit arhiepiscopului toată întâmplarea şi cum trupul fecioarei proslăvit de Dumnezeu nu poate fi ridicat. Mulţime de slujitori şi credincioşi au venit cu slujbe şi rugându-se nu au putut să ridice trupul sfintei Filofteia, dorind să o depună în catedrala din Târnovo. „Înţelegând că nu este voia sfintei să fie dusă în cetatea aceasta, au început slujitorii să enumere numele diferitelor oraşe, biserici şi mănăstiri din dreapta şi din stânga Dunării. Dar, minune, când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, din ţara noastră, trupul sfintei s-a arătat mai uşor decât era firesc” (SFINŢII ROMÂNI ŞI APĂRĂTORI AI LEGII

423

424

STRĂMOŞEŞTI, Nestor Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al

Olteniei, Bucureşti 1987, pag. 284). Moaştele Sfintei Muceniţe

Filofteia au fost primite cu multă evlavie şi cinstire de Radu Voievod, împreună cu poporul dreptcredincios fiind aşezate în Biserica domnească de la Curtea de Argeş. Aici de opt sute de ani Sfânta Muceniţă Filofteia aduce mângâiere credincioşilor care o caută pentru împlinirea nevoilor sufleteşti, făcând minuni şi mijlocind pentru ei înaintea mântuitorului Hristos. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sinaxar, Sfânta Muceniţă Filofteia este cinstită cu fecioarele înţelepte din Pilda celor zece fecioare pe care a rostit-o Hristos, îndemnând credincioşii la priveghere (cf. Matei 25,1-13). Ea este fecioară curată, înger în trup pentru că a trecut în veşnicie la numai doisprezece ani. Prin viaţa sa

curată şi prin faptele bune săvârşite cu dragoste „Îşi împodobeşte cu acestea candela sufletului ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte”(Sinaxar). Este fecioară şi muceniţă fiind ucisă de propriul ei tată pentru faptele cele bune pe care le-a săvârşit, împlinind învăţătura lui Hristos. Pentru aceasta sufletul ei împodobit cu virtuţile creştine şi cu faptele cele bune a fost primit de Mirele ceresc, împreună cu fecioarele înţelepte. „ Cu fecioria înfrumuseţându-te şi cu milostenia îmbogăţindute, Preafericită Filofteia, ca o înţeleaptă fecioară ai intrat în cămara cea cerească de nuntă, la fecioarele cele înţelepte, cu care stând înaintea lui Hristos, roagă-te Mirelui tău să ne mântuiască pe noi” (MINEI pe luna decembrie, Ziua a şaptea, Sedealnă la Utrenie, Bucureşti 1991, pag. 95). Cu astfel de cântări şi rugăciuni este cinstită Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş de mulţimea credincioşilor care o caută şi se roagă ei cu multă evlavie. Dragostea şi bunătatea Sfintei Filofteia lucrează minunat în folosul credincioşilor aici pe pământ iar în ceruri, ea este pururi rugătoare şi mijlocitoare pentru noi. Pentru aceasta ne-am adunat şi noi astăzi în Sfânta Biserică să aducem cinstirea cuvenită Sfintei Muceniţe Filofteia şi să ne rugăm cu credinţă, zicând: „Întru răbdarea ta ţi-ai agonisit plata ta, Fericită Filofteia, întru ispite neîncetat răbdând, întru bătăi, suferind întru necazuri binevoind, pe săraci miluindu-i şi pe flămânzi săturându-i, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, bună fecioară, să se mântuiască sufletele noastre” Amin. (Troparul Sfintei Muceniţe Filofteia).

425

SFĂNTUL CUVIOSUL NICODIM DE LA TISMANA Predica la 26 decembrie Evanghelia:Matei 11,27-30.

Text: << Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre >> (Matei 11,29). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Chemarea lui Iisus este adresată tuturor celor care doresc să se mântuiască. Nimeni nu poate ajunge la mântuire decât numai prin Iisus Hristos Mântuitorul. El Însuşi mărturiseşte despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Cel care cunoaşte pe Hristos acela cunoaşte calea care duce la cer; cunoaşte Adevărul pe care Tatăl L-a trimis în lume; cunoaşte viaţa cea adevărată, viaţa veşnică. Hristos face această chemare lăsând la voinţa fiecăruia hotărârea de a-L urma. „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Lau urmat pentru început Apostolii Săi, apoi toţi sfinţii Bisericii care şi-au desăvârşit viaţa prin Iisus Hristos. Din mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu fac parte şi Cuvioşii Părinţi şi Cuvioasele Maici, călugării şi călugăriţele care au renunţat la propria lor viaţă, au depus voturile monahale şi au trăit după voia lui Hristos. Sărăcia, fecioria şi ascultarea necondiţionată au fost primite de bunăvoie ca principii de viaţă neschimbate până la ieşirea din această lume. Trăind în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos, cuvioşii au urcat scara virtuţilor până la desăvârşire, mulţi dintre ei fiind acum sfinţii 426

lui Dumnezeu. Dintre ei face parte şi Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana pe care noi astăzi îl sărbătorim. Vom vorbi acum despre viaţa şi activitatea Sfântului Nicodim de la Tismana. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Cuviosul Nicodim s-a născut în anul 1320 la Prilep (în Serbia), într-o familie de creştini macedo-români, o familie însemnată, înrudită cu Domnul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab. De aici putem trage concluzia că a avut posibilităţi să primească educaţie aleasă şi să trăiască o viaţă situată la nivelul de sus al societăţii. După ce a primit educaţia în şcolile din ţara sa, Nicodim alege urmarea lui Hristos şi se călugăreşte în Grădina Maicii Domnului, pe Muntele Athos. S-a stabilit în Mănăstirea Hilandar unde s-a ostenit cu râvnă să-şi mântuiască sufletul făcând ascultare în obştea mănăstirii. Cu ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, călugărul Nicodim a primit harul preoţiei apoi pentru viaţa duhovnicească exemplară este ales egumen (stareţ) al Mănăstirii Hilandar. În această postură, „ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceasta nu puţini sihaştrii, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos” (VIEŢILE SFINŢILOR pe luna decembrie, Editura Episcopiei Romanului şi

Huşilor 1993, pag. 503). Cunoscut pentru viaţa duhovnicească

exemplară şi apreciat ca bun gospodar a fost ales în consiliul de conducere al Sfântului Munte, fiind mult folositor pentru viaţa monahală a călugărilor atoniţi. Sfântul Nicodim s-a bucurat de daruri deosebite pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra robului său. ” Luând Sfântul de la Dumnezeu harul facerii de 427

minuni şi putere asupra duhurilor celor necurate, multe şi nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viaţă. A alungat demoni şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa” (MINEI, luna decembrie, Ziua douăzeci şi şase, Sinaxar, Bucureşti 1991, pag. 420). Se bucura de mare cinste şi la Patriarhia ecumenică

de la Constantinopol. În vieţile Sfinţilor este consemnat că Sfântul Nicodim a mijlocit la Patriarhia ecumenică să ridice anatema pe care a pus-o asupra Bisericii Sîrbe. „Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sîrbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor” (VIEŢILE SFINŢILOR pe luna decembrie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1993, pag. 503). Prin astfel de lucrări, Sfântul Nicodim era unul dintre făcătorii de pace pe care îi fericeşte Hristos în Evanghelie (cf. Matei 5,9). În felul acesta a înţeles sfântul să slujească pe Dumnezeu şi pe oameni. Ajungând la o viaţă îmbunătăţită, Dumnezeu i-a descoperit să plece din Sfântul Munte ca să întărească viaţa monahală între credincioşi. Luând mai mulţi ucenici, Cuviosul Nicodim a venit la sud de Dunăre şi a organizat două mănăstiri de obşte lângă Vidin, mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa. De aici trcând la nord de Dunăre, a venit în Ţara Românească punând bazele unor mănăstiri şi organizând chinoviile româneşti. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana pe care noi astăzi îl sărbătorim şi-a trăit ultima parte a vieţii în ţara noastră. După ce a organizat mănăstirile de la sudul Dunării, a trecut Dunărea şi s-a stabilit la Vodiţa unde se spune că exista deja o mică sihăstrie. Aici a organizat o mănăstire cu viaţă chinovială apoi a trecut munţii şi a întemeiat Mănăstirea Tismana. Aici adunând mai mulţi sihaştri a pus bazele unei mănăstiri de obşte după rânduiala atonită. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă şi apoi Radu, la Tismana s-a zidit biserica din piatră cu hramul Sfântului Antonie cel Mare şi multe chilii pentru călugări. Bătrân şi dornic de linişte, 428

Cuviosul Nicodim s-a retras în singurătate într-o peşteră care se află mai sus de mănăstire, acolo a trăit în rugăciune, post şi priveghere, coborând la obşte numai duminica şi în sărbători pentru Sfânta Împărtăşanie. A adormit întru Domnul la 26 decembrie 1406, la vârsta de 86 de ani şi a fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Tismana, după rânduiala călugărească. După o vreme Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui frate din mănăstire şi în acelaşi timp stareţului mănăstirii şi le-a poruncit unde să ascundă sfintele lui moaşte şi numai stareţul să păstreze taina. Pentru mângâierea credincioşilor să oprească numai degetul arătător de la mâna dreaptă şi un vas cu mir de la sfintele moaşte. Acestea se păstrează la Mănăstirea Tismana şi lângă ele este crucea din plumb pe care a purtat-o sfântul. Trupul sfântului nu se ştie unde a fost depus căci prin trecerea vremii s-a aşternut uitarea. Aceasta a fost voia sfântului şi voia lui Dumnezeu. Cei care au evlavie pentru Sfântul Cuvios Nicodim, caută mângâierea şi cer ajutorul lui închinându-se la mormântul gol şi sărutând degetul binecuvântat care este de mare ajutor sufletesc creştinilor. Astăzi sărbătorim şi noi pe alesul lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana şi îi aducem cinstire deosebită prin sfintele slujbe pe care Biserica le-a rânduit pentru prăznuirea lui. Urmând exemplul vieţii lui, să ne rugăm cu credinţă şi să-i aducem slavă lui Dumnezeu, minunându-ne de sfinţii Lui şi zicând: „Celui ce a răsărit din Fecioară, Mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, părinte al nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunile , te-ai făcut lucrător sfinţit de cele cereşti, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a preaslăvit pe tine; slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptarea” Amin. (Troparul Sfântului Nicodim de la Tismana).

429

SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA Predica la 11 aprilie Evanghelia: Ioan 10,9-16.

Text: << Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale>> (Ioan 10,11). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Biserica lui Hristos este un organism viu. Ea trăieşte prin Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul” şi este condusă de „Hristos care este capul Bisericii” ( Efeseni 5,23). Ca organism viu ea lucrează pentru mântuirea oamenilor. Lucrarea în Biserică este de fapt o conlucrare permanentă între oameni şi Dumnezeu. Oamenii conlucrează cu Dumnezeu dorind să se mântuiască în baza virtuţilor teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt în Sfintele Taine asigurând oamenilor mijloacele pentru mântuire. În timpul vieţii Sale pe pământ, Însuşi Iisus Hristos a desfăşurat o activitate întreită în slujba mântuirii şi a înfăptuit mântuirea obiectivă prin Jertfa de pe Cruce, lăsând fiecărui om posibilitatea dar şi libertatea să lucreze pentru propria sa mântuire, mântuirea subiectivă. În lucrarea Sa mântuitoare Hristos a fost şi este Împăratul care conduce Biserica; Învăţătorul care a învăţat pe credincioşi şi Arhiereul, care a adus Jertfa supremă pentru toţi oamenii. După Înviere, Hristos a dat putere Sfinţilor Apostoli să ducă mai departe, în timp, această lucrare mântuitoare în Biserică, apoi S-a înălţat la cer. Primind Duh Sfânt, Apostolii lui Hristos au desfăşurat în Biserică activitatea conducătoare, activitatea învăţătorească şi activitatea sfinţitoare. În urma Sfinţilor Apostoli, această lucrare a fost asigurată în biserică prin 430

Sfânta Taină a preoţiei. Prin punerea mâinilor preoţiei (Hirotonia), se împărtăşeşte Harul divin care dă putere clerului bisericesc să continue lucrarea mântuitoare în Biserică. Ierarhia bisericească: diaconul, preotul şi episcopul au moştenit prin succesiune apostolică harul preoţiei şi au misiunea sfântă să înveţe pe credincioşi tainele mântuirii; să sfinţească viaţa credincioşilor şi să conducă credincioşii la mântuire. Primind darul preoţiei de la Dumnezeu, slujitorii Bisericii au datoria sfântă să fie de folos oamenilor pentru mântuire şi să chivernisească cu grijă Biserica lui Hristos. Unul dintre vrednicii slujitori ai lui Hristos este şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica pe care îl sărbătorim astăzi. Despre viaţa şi activitatea lui am să vă vorbesc acum. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Calinic s-a născut în Bucureşti în data de 7 octombrie 1787 primind la Botez numele de Constantin. Părinţii lui Antonie şi Floarea, au fost buni creştini şi şi-au crescut copii în credinţă. Rugăciunea, postul, cinstea şi iubirea semenilor le-au deprins copiii încă din casa părintească. Fratele cel mare al lui Constantin a fost preot de mir în tinereţe apoi s-a călugărit cu numele Acachie. Floarea după ce şi-a crescut copii s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea si a devenit Maica Filoteia. Într-o astfel de familie, Constantin a primit o frumoasă educaţie religioasă şi a învăţat în şcolile care funcţionau în Bucureşti pe lângă biserici. La douăzeci de ani, tânărul Constantin alege viaţa monahală şi se călugăreşte la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, primind numele Calinic. După un an a fost hirotonit ierodiacon, intrând în rândul clerului monahal. În scurt timp a devenit călugărul model cu viaţă exemplară pentru că nu lipsea de la slujbe, făcea ascultare la muncile cele mai grele, se ruga mult şi postea iar pravila o îndeplinea cu bucurie. După cinci ani de diaconie primeşte harul preoţiei devenind ieromonah. Ierodiaconul Calinic socotindu-se nevrednic este hirotonit preot supunându-se voii stareţului, făcând ascultare pentru că mănăstirea avea lipsă de preoţi că 431

mulţi au murit de ciumă. Odată cu darul preoţiei Ieromonahul Calinic îşi aspreşte viaţa cu post negru în fiecare zi şi numai sâmbăta şi duminica intra cu fraţii la trapeză şi se hrănea cu înfrânare. Mânca numai legume şi fructe crude şi nu folosea mâncare fiartă. „Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adânciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune” (VIEŢILE SFINŢILOR pe luna aprilie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1995, pag. 116).

După zece ani de la călugărie este ales stareţ al Mănăstirii Cernica. „Toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc. Apoi era atât de smerit, că pe cât se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atât mai mult se smerea către toţi, după cuvântul Domnului Care zice:Cine între voi va vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă” (Idem). Astfel a vieţuit Sfântul Calinic timp de patruzeci şi trei de ani în Mănăstirea Cernica fiind folositor monahilor şi credincioşilor care îl căutau pentru nevoile lor sufleteşti. În timpul acesta a sporit viaţa duhovnicească de la Cernica şi de la mănăstirile din împrejurimi: Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla şi Poiana Mărului. În acelaşi timp a sporit şi activitatea gospodărească, s-au zidit biserici, s-au făcut multe lucrări de artă. În anul 1850 este ales şi înscăunat Episcop de Râmnic. Atât viaţa duhovnicească cât şi cea administrativă, gospodărească au cunoscut un progres deosebit sub păstorirea Sfântului Calinic. S-a ocupat de tipografie; a zidit Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea şi a organizat viaţa monahală de la Frăsinei pe bazele rânduielilor de la Athos. A rămas acelaşi cuvios dintotdeauna. „Cei care l-au cunoscut spun că avea trup firav şi era senin la faţă. Umbla cu capul mereu plecat, vorbea domol şi liniştit iar la fire era nespus de bun, milostiv şi darnic faţă de toţi”(Sinaxar). La 81 de ani s-a retras la Cernica unde a mai trăit un an, neîncetând a se osteni duhovniceşte până s-a mutat în veşnicie. 432

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pentru cinstirea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Biserica Ortodoxă Română a rânduit slujbele de laudă a Sfântului şi citirea Sfintei Evanghelii de la Ioan capitolul 10, versetele 9-16. În Evanghelie se vorbeşte despre Păstorul cel bun. Iisus Hristos este Păstorul cel bun care a rămas exemplu pentru toţi slujitorii Bisericii care doresc să-şi desăvârşească sufletul prin slujire. Iată că Sfântul Calinic L-a urmat pe Hristos şi a purtat de grijă turmei cuvântătoare, pe care a învăţat-o cu înţelepciune, a sfinţit-o cu credinţă şi a condus-o cu dragoste, bunătate şi blândeţe. Viaţa lui a fost luminată de lumina lui Hristos, sfinţită de Duhul Sfânt şi ocrotită de Maica Domnului căreia şi-a închinat viaţa din tinereţe până la vârsta binecuvântată de 82 de ani. Apoi şi-a dat viaţa în Braţele Mântuitorului pe care L-a slujit cu credinţă. Sfintele lui moaşte sunt depuse în biserica Sfântul Gheorghe din Mănăstirea Cernica, unde este căutat de mulţi credincioşi pe care îi ajută în chip minunat. Astăzi şi noi, îi aducem cinstirea cuvenită şi mulţumim lui Dumnezeu că a ridicat asemenea sfinţi din neamul nostru românesc, încă o dovadă că Dumnezeu este cu noi. Lăudăm cu smerenie pe Sfântul Ierarh Calinic şi ne rugăm lui cu credinţă, zicând: „De Dumnezeu purtătorule, părintele nostru Calinic, povăţuitorule al călugărilor, podoaba cuvioşilor şi lauda arhiereilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni! Cu nevoinţele tale chip de sfinţenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veseleşti, cu care roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace şi mare milă” Amin. (Troparul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica).

433

SFINŢII IERARHI MĂRTURISITORI ILIE IOREST ŞI SAVA BRANCOVICI, MITROPOLIŢII TRANSILVANIEI Predica la 24 aprilie Evanghelia: Luca 12,8-12.

Text: << Oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. >> (Luca 12,8-9). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Credinţa Ortodoxă este credinţa poporului român încă de când a luat fiinţă acest neam. Istoria dovedeşte că neamul românesc s-a plămădit într-un mediu creştin, s-a născut creştin. Este important faptul că românii nu au fost încreştinaţi de misionari în timpul istoriei , ei se identifică cu credinţa pe care o au, fiind creştini ortodocşi de când există ca naţiune. Învăţătura creştină am primit-o de la unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, Sfântul Apostol Andrei care a predicat în părţile Dobrogiei, pe atunci Sciţia Minor, punând bazele primelor comunităţi creştine pe teritoriul ţării noastre. Creştinismul ortodox al românilor are izvorul în învăţătura Celor doisprezece Apostoli şi vine de la răsărit. Suntem o excepţie a istoriei, popor latin încreştinat în rit ortodox, de la răsărit aşa cum poporul polonez slav a primit creştinismul catolic, din apus. Poporul rus a fost încreştinat cu aproape o mie de ani mai târziu decât românii, primind învăţătura ortodoxă de la răsărit. 434

Acestea sunt datele istorice ale problemei. În ce priveşte problema dogmatică a credinţei noastre ea este ilustrată scurt în cuvântul „ortodox”. Cuvântul este de origine greacă şi prin traducere înseamnă „dreaptă mărire”. Credinţa ortodoxă este credinţa dreptmăritoare. Este credinţa pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli, este credinţa dogmatizată prin cele şapte Sinoade ecumenice şi lămurită, de Sfinţii Părinţi. Tezaurul credinţei noastre are originea în cele două Izvoare de credinţă, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie care sunt dovada limpezimii , a veridicităţii credinţei şi se păstrează în Sfânta Biserică, garanţia păstrării credinţei nealterată, curată şi neschimbată peste veacuri. De două milenii, Biserica oferă credincioşilor aceeaşi credinţă neschimbată precum neschimbat este Duhul Sfânt care lucrează în Biserică condus de acelaşi Hristos, neschimbat, capul Bisericii. Este foarte adevărat că în decursul istoriei, satana a încercat să semene neghină în grâu (cf. Matei 13,24-30), dar Biserica a apărat credinţa, clerici şi mireni deopotrivă au luptat împotriva ereziilor şi a practicilor străine de învăţătura lui Hristos. Sfinţii Mucenici au apărat credinţa cu preţul vieţii lor, iar Sfinţii Mărturisitori sunt apărătorii credinţei în condiţiile foarte grele prin care a trecut Biserica Ortodoxă. În această categorie de Sfinţi Mărturisitori, apărători ai dreptei credinţe se încadrează şi Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei din secolul XVII, pe care noi îi sărbătorim astăzi. Despre aceşti sfinţi am să vă vorbesc acum. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Mitropolitul Ilie Iorest a păstorit la Alba Iulia trei ani, între anii 1640-1643. S-a născut în Ardeal, probabil prin jurul anului 1600 pentru că nu avem multe date biografice despre el. S-a călugărit în Mănăstirea Putna unde a deprins meşteşugul caligrafiei şi a zugrăvirii de icoane. Datorită vieţii sale îmbunătăţite şi a calităţilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat a fost ales egumen (stareţ) şi a condus obştea

călugărilor putneni. În anul 1640 Mitropolitului Transilvaniei Ghenadie al II-lea a trecut la cele veşnice. Ungurii şi calvinii aveau interesul să aducă un mitropolit supus prin care să impună românilor Catehismul calvinesc însă datorită relaţiilor diplomatice, Vasile Lupu a recomandat pe Iorest de la Putna. Noul Mitropolit a fost hirotonit la Târgovişte în Ţara Românească şi înscăunat la Alba Iulia. Este o dovadă clară a ajutorului pe care românii din Transilvania l-au primit de la românii din Moldova şi din Ţara Românească. În Transilvania românii erau lipsiţi de drepturi şi supuşi brutal maghiarizării şi calvinizării. În aceste condiţii Mitropolitul Ilie Iorest a luptat din răsputeri pentru apărarea românilor şi păstrarea dreptei credinţe. Acuzat cu uneltiri nedrepte şi mărturii mincinoase Ilie Iorest a fost înlăturat din scaunul vlădicesc şi întemniţat. La închisoare a suferit mari umilinţe, lipsit de drepturi şi adesea bătut. După nouă luni este eliberat pe cauţiune şi va trebui să plătească 1000 de taleri, sumă prea mare pentru puterile lui. Pentru această sumă a făcut o călătorie la Moscova, la curtea ţarului ca să primească ajutoare şi să-şi achite datoria. La întoarcere se pare că a poposit şi la Kiev, unde mitropolit în vremea aceea era moldoveanul Petru Movilă. Se ştie că întors în Moldova s-a stabilit la Putna unde şi-a încheiat viaţa vremelnică şi a trecut la viaţa veşnică. A fost înmormântat la Mănăstirea Putna. Mitropolitul Sava Brancovici s-a născut la Inău în Ardeal, în perioada de început a secolului al XVII-lea într-o familie de buni creştini. Părinţii lui Ioan şi Maria l-au botezat şi i-au dat numele Simeon. Tatăl lui avea un frate Longhin, arhiereu la Mănăstirea Comana din Ţara Românească. Acolo la unchiul său, tânărul Simeon, şi-a făcut educaţia religioasă în credinţa ortodoxă a neamului românesc. După moartea tatălui său, răpus de ciumă, mama lui l-a chemat acasă. Reîntors în familie se căsătoreşte şi se face preot ca să păstorească românii ortodocşi care trăiau în condiţii foarte grele suferind nedreptăţile ungurilor calvini. A ajuns protopop la Inău. În 1656 fiind văduv a fost chemat în

435

436

scaunul arhieresc de la Alba Iulia după moartea Mitropolitului Simion Ştefan. S-a călugărit în Ţara Românească luând numele Sava şi a fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Târgovişte, apoi înscăunat ca Mitropolit al Transilvaniei. Urmaş al vrednicilor Mitropoliţi Ilie Iorest şi Simion Ştefan, Mitropolitul Sava s-a ridicat la nivelul lor de slujire şi apărare a dreptei credinţe. A păstorit românii ortodocşi din Transilvania timp de 24 de ani în condiţii foarte grele. A fost un vrednic slujitor al lui Hristos cu multe calităţi primite de la Dumnezeu dar mai ales s-a remarcat prin apărarea credinţei ortodoxe. Avea strânse legături cu Bisericile surori din Moldova şi Ţara românească şi chiar a făcut vizită în Rusia şi Ucraina de unde a adus ajutoare pentru românii din Transilvania. A întărit viaţa duhovnicească a păstoriţilor săi prin canoanele Bisericii Ortodoxe şi a impus folosirea în cult a limbii române în locul limbii slavone. Toate acestea au supărat autorităţile maghiare şi pe calvini care i-au înscenat un proces şi judecându-l după canoanele calvinilor l-au înlăturat din scaun şi l-au întemniţat. Batjocorit, umilit şi bătut periodic până la sânge, Mitropolitul Sava nu a cedat nimic de la credinţa strămoşească. A fost eliberat înainte de moarte şi şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos pe care l-a slujit cu dragoste. Pentru desăvârşirea lor morală şi râvna cu care au slujit pe Hristos şi au mărturisit credinţa Ortodoxă, Biserica ia canonizat în anul 1955 în Catedrala din Alba Iulia. Noi îi cinstim ca Sfinţi Ierarhi Mărturisitori pentru Ortodoxie. Biserica a ilustrat viaţa lor în cântări de laudă. „Ca nişte luminători adevăraţi ai Ortodoxiei aţi strălucit în vremuri de grele încercări pentru poporul dreptcredincios, neînfricaţilor mărturisitori ai lui Hristos. Pentru aceasta prăznuim cu dragoste sfântă pomenirea voastră”. (MINEI Luna aprilie, Ziua douăzeci şi patru, Utrenia, Sedealna a II-a, Alba Iulia 2001, pag. 243). Cei doi ierarhi au păstorit în acelaşi scaun al Mitropoliei

şi pentru credinţa ortodoxă de aceea biserica îi cinsteşte împreună, în fiecare an la 24 aprilie. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Predica de pe munte, (Matei 5,1-12), Mântuitorul Iisus Hristos fericeşte pe oamenii virtuoşi arătând imediat şi răsplata de care se vor bucura. Între aceştia îi încadrează şi pe apărătorii credinţei. Adevărata credinţă are în centrul atenţiei pe Hristos şi cei care suferă pentru Hristos aceia suferă pentru credinţă. La Fericirea a noua Iisus spune: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5,11-12). Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici au fost alungaţi din scaunul arhieresc şi aruncaţi în închisoare unde au suferit nedreptate, umilinţe şi bătăi dar Hristos i-a întărit şi i-a ajutat ca prin răbdare să învingă răul. Truda, osteneala şi suferinţele lor au pătruns adânc şi au rămas în conştiinţa credincioşilor Bisericii ca modele de luptă şi de rezistenţă pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi implicit apărarea identităţii neamului românesc. Ereziile calvinilor şi presiunea socială a autorităţilor ungureşti au fost exercitate simultan urmărind maghiarizarea şi calvinizarea românilor din Transilvania. În aceste condiţii Ierarhii Ilie Iorest şi Sava Brancovici s-au dovedit vrednici păstori ai turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o spre păstorire, fiind neînfricaţi apărători ai credinţei strămoşeşti. Acum se bucură în cer de cununa lui Hristos iar noi pe pământ îi cinstim şi ne rugăm lor, zicând:„Mărturisitori ai Ortodoxiei şi buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, preafericiţi ierarhi purtători de biruinţă, Iorest şi Sava, cei ce v-aţi învrednicit de cununa vieţii, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre” Amin. (Troparul Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici).

Transilvaniei, în aceleaşi condiţii grele pentru poporul român 437

438

SFINŢII MUCENICI EPICTET ŞI ASTION Predica la 8 iulie Evanghelia:Luca 6,17-19; 9,1-2; 10,16-21. Text: << Din cer aţi luat dumnezeiescul dar şi tuturor v-aţi făcut izvor de tămăduiri şi sfeşnice luminate în calea mântuirii. În dar aţi luat, în dar daţi-ne nouă, sfinţilor mucenici şi doctori fără de arginţi, tămăduind rănile cele trupeşti şi sufleteşti ale celor ce săvârşesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră >> (Condacul Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion). Iubiţi credincioşi şi credincioase, Credinţa creştină a luat fiinţă odată cu întemeierea Bisericii lui Hristos. La cincizeci de zile de la Înviere şi la zece zile după Înălţarea Domnului, Duhul Sfânt S-a pogorât la Ierusalim peste Sfinţii Apostoli. Inspiraţi de Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli au ieşit în mijlocul poporului şi au predicat cuvântul Evangheliei împlinind porunca Învăţătorului lor: ”Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura…” (Marcu 16,15). În urma predicii lor s-au botezat ca la trei mii de suflete (cf. Fapte Ap. 2,41). Aceştia au format prima comunitate creştină din lume. Apoi Sfinţii Apostoli s-au răspândit în lume, au făcut misiune şi au întemeiat noi comunităţi creştine, au hirotonit preoţi şi episcopi şi au organizat viaţa religioasă în Biserica lui Hristos în scopul mântuirii oamenilor. Aşa s-a răspândit în lume Biserica lui Hristos, cea „Una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. (Simbolul de credinţă, art. 10). Pe teritoriul ţării noastre a predicat Evanghelia Sfântul Apostol Andrei, în Dobrogea (Sciţia Minor). Este dovada clară că aici Creştinismul datează din a doua jumătate 439

a secolului I, în care a trăit şi a propovăduit Sfântul Apostol Andrei. Istoria Bisericească relatează că în timpul persecuţiilor din veacurile primare ale creştinismului în Dobrogea viaţa bisericească a fost bine organizată. Se pomenesc nume de episcopi ca Evangelicus, Teotim şi Bretanion sau nume de preoţi ca Bonosus. Exista Episcopia de Tomis la Constanţa de astăzi şi mai multe episcopii în Sciţia Minor, unele chiar in legătură cu Episcopia Tomisului. În persecuţiile desfăşurate în primele veacuri au murit mulţi creştini din această zonă geografică devenind mucenicii lui Hristos. Cunoaştem nume de mucenici din Dobrogea de la sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea. Este suficient să amintim pe Sfinţii Mucenici Chiril, Chindeu şi Tasie, sărbătoriţi la 26 aprilie sau Sfinţii Mucenici de la Niculiţel: Zotic, Atal, Camasie şi Filip, sărbătoriţi la 4 iunie. Astăzi sărbătorim pe Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion ale căror sfinte moaşte au fost descoperite la Dunavăţul de Jos , judeţul Tulcea şi sunt considerate cele mai vechi moaşte pe pământul românesc. Despre aceşti sfinţi mucenici am să vă vorbesc acum. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion au venit pe teritoriul ţării noastre în anul 290 din Frigia, Asia Mică. Epictet s-a născut într-o familie creştină. Din copilărie a primit o educaţie bună de la părinţii săi şi a învăţat la şcolile din oraşul natal. La majorat a ales calea preoţiei. Din unele documente reiese că ar fi fost ieromonah călugărit întro mănăstire din Frigia. Desăvârşindu-se duhovniceşte, Epictet a fost un slujitor vizitat de mulţi credincioşi având darul duhovniciei şi fiind de mare folos sufletesc tuturor. În Vieţile Sfinţilor ni se spune că Dumnezeu l-a învrednicit pe preotul Epictet să facă minuni în folosul oamenilor: A vindecat pe fiica paralizată a unui înalt funcţionar; a vindecat un om îndrăcit; şi, odată punându-şi mâinile pe ochii unei femei oarbe, i-a redat vederea. Prin viaţa lui exemplară şi 440

prin faptele lui minunate a fost ca o lumânare aprinsă în întuneric şi pe mulţi i-a convertit la credinţa creştină. Într-una din zile l-a căutat un tânăr din oraş, Astion, fiul unui om bogat, nepotul senatorului Iulian. Tânărul era interesat de viaţa pe care o ducea acest preot. Epictet i-a explicat tainele vieţii celei adevărate şi Astion a cerut să rămână lângă dânsul ca ucenic al lui. S-a călugărit şi a cerut lui Epictet să se retragă undeva departe de locurile natale pentru a nu fi aproape de familie şi de cunoscuţi, dorind să înceapă o viaţă nouă cu Hristos. În anul 290, Preotul Epictet şi ucenicul său Aston au venit la Halmyris, pe locul satului Dunavăţul de Jos, comuna Murighiol, judeţul Tulcea. Aici au trăit în rugăciune, post şi fapte bune fiind de mare folos oamenilor nevoiaşi. Dumnezeu a dat şi lui Astion puterea facerii de minuni. La Halmyris cei doi au cunoscut pe episcopul Evangelicus şi pe preotul Bonosus. Se pare că cei doi au trăit viaţă sfântă pe teritoriul ţării noastre timp de şaptesprezece ani, slujind lui Dumnezeu şi semenilor. Ducând viaţă sfântă şi făcând minuni, păgânii îi considerau că sunt vrăjitori. Era perioada persecuţiilor împăratului roman Diocleţian. Sosind în Halmyris pentru unele probleme administrative, a fost înştiinţat comandantul Latronianus despre Epictet şi Astion, acuzaţi de vrăjitorie şi că nu aduc jertfe zeilor. Latronianus a poruncit ca a doua zi să fie aduşi în mijlocul oraşului şi să fie judecaţi în faţa poporului, să dea socoteală pentru viaţa lor. În apărarea lor Sfinţii Epictet şi Astion nu au spus altceva decât:”Noi suntem creştini şi slujim pe Hristos”. Mărturisind public că sunt creştini, Sfinţii Epictet şi Astion au fost întemniţaţi şi supuşi la chinuri groaznice. Ei s-au înţeles să nu spună nimic despre familiile lor şi despre locul din care au venit la Halmyris, să nu spună nimic despre ei decât să mărturisească de fiecare dată: „noi suntem creştini”. În timpul martiriului Epictet avea şaizeci de ani iar ucenicul său Astion era un tânăr de treizeci şi cinci de ani. Au fost torturaţi, bătuţi şi li s-a sfârtecat carnea cu cleştele dar au

răbdat pentru Hristos, zicând:”Noi suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”. Credinţa şi răbdarea Sfinţilor a înrăit şi mai mult prigonitorii. Latronianus a poruncit să fie închişi şi timp de treizeci de zile să nu li se dea mâncare şi apă, ca să moară chinuiţi de foame şi de sete. Sfinţii au răbdat şi s-au hrănit cu rugăciunea şi cu cântarea psalmilor. După aceste treizeci de zile Latronianus a poruncit să fie decapitaţi. Aşa au trecut la Hristos vrednicii de laudă, biruitori, Epictet preotul şi Astion ucenicul lui. Unul dintre judecătorii Sfinţilor, pe nume Vigilantius, a devenit creştin cu toată familia lui când a văzut credinţa, puterea şi răbdarea Sfinţilor Epictet şi Astion. El a îngropat cu mare cinste pe Sfinţii Mucenici. După Edictul de la Mediolan din anul 313 când Contantin cel Mare a dat libertate creştinilor, moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion au fost depuse cu mare cinste în biserica episcopală de la Halmyris. Trupurile lor cu bună mireasmă au făcut minuni de vindecare şi au ajutat pe toţi creştinii care se închinau lor cu credinţă şi evlavie. În timp ce Sfinţii Epictet şi Astion erau judecaţi public, un călător din Frigia a recunoscut pe Astion. Ştiind că tatăl lui îl căuta, i-a vestit unde se află fiul lui. Venind în grabă părinţii lui Astion nu l-au mai găsit în viaţă. Vigilantius i-a dus la preotul Bonosus, care i-a mângâiat şi i-a catehizat iar după patruzeci de zile, episcopul Evangelicus i-a botezat şi au devenit creştini. (cf. SFINŢII

441

442

ROMÂNI ŞI APĂRĂTORI AI VIEŢII STRĂMOŞEŞTI, ed. Bucureşti

1987, Sfinţii Martiri Epictet şi Astion, de prof. dr. Emilian Popescu, pag.151.)

Sfintele moaşte ale Mucenicilor Epictet şi Astion au fost descoperite la Dunavăţ în anul 2001. Cu mare cinste au fost depuse în Catedrala episcopală din Constanţa. Ulterior au fost mutate la Mănăstirea Halmyris, la Constanţa s-au oprit doar părticele din moaştele sfinţilor. Iubiţi credincioşi şi credincioase, În Sfânta Evanghelie pe care Biserica a rânduit-o în

cinstea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion, se spune:”Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10,16). Sfinţii Mucenici nu s-au lepădat de Hristos atunci când au fost supuşi la cele mai groaznice chinuri de către persecutorii păgâni. Credinţa lor puternică a făcut ca în cele mai grele clipe să-L simtă aproape pe Hristos şi să rabde până la capăt, pentru că numai „cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Matei 10,22). Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion au primit de la Hristos cununa biruinţei, aici pe pământul românesc. Jertfa lor curată stă la temelia credinţei noastre strămoşeşti. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat şi le-a rânduit sărbătoare în fiecare an la 8 iulie. Credincioşii aduc cinstire Sfinţilor Epictet şi Astion, cei care sunt în cer prietenii lui Dumnezeu şi se roagă pentru sufletele noastre. Şi noi aici, la Biserica Învierea Domnului din Lugoj suntem ocrotiţi de sfinţii Mucenici Epictet şi Astion. La târnosirea bisericii în 5 iulie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel a aşezat la altarul nostru părticele din moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion. Astfel, în fiecare Duminică şi sărbătoare şi la fiecare slujbă pe care o săvârşim aici, suntem împreună cu Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion care nu s-au despărţit niciodată: împreună au venit în Dobrogea unde au slujit cu vrednicie pe Hristos; împreună au murit pentru Hristos; şi tot împreună mijlocesc în rugăciune pentru mântuirea noastră. Să ne rugăm lor cu credinţă şi cu multă evlavie să-i lăudăm, zicând:„Pe cei de o cinste cu Ermolae şi cu Pantelimon, pe Epictet, dascălul cel înţelept şi pe Astion, ucenicul cel mult râvnitor, veniţi toţi credincioşii să-i lăudăm, pe mucenicii lui Hristos şi podoaba Dobrogei, zicând: Bucuraţi-vă cei ce de-a pururi mijlociţi pentru sufletele noastre.” Amin. (Troparul sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion).

443

SFÂNTUL CUVIOSUL IOAN IACOB DE LA NEAMŢ Predica la 5 august Evanghelia: Matei 4,25; 5,1-12. Text: << Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat Crucea lui Hristos şi în valea Iordanului te-ai aşezat spre nevoinţă. Pentru aceasta şi cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre >> (Troparul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul). Iubiţi credincioşi şi credincioase, De la începutul anului bisericesc am sărbătorit foarte mulţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, o bună parte dintre ei fiind Sfinţi Români, fie că au trăit pe pământul ţării noastre, fie că sfintele lor moaşte se află la noi în ţară. Este o dovadă că Biserica Românească este binecuvântată şi ocrotită de Dumnezeu şi de Maica Domnului, o Biserică în care Duhul Sfânt lucrează şi membrii Bisericii îşi sfinţesc viaţa, progresează spiritual iar unii dintre ei au ajuns la desăvârşire şi au devenit sfinţi. Am sărbătorit Sfinţi Ierarhi; Sfinţi Mucenici, Sfinţi Mărturisitori, Sfinţi Cuvioşi şi Cuvioase şi chiar Voievozi ajunşi la starea de sfinţenie. Urmărind timpul în care Biserica a născut sfinţi, observăm că Biserica Ortodoxă Română are sfinţi din toate timpurile, începând cu primele secole ale existenţei sale până în timpuri foarte apropiate de noi, secolul XX, ţinând cont de faptul că secolul XXI abia a început. Astăzi sărbătorim pe unul dintre cei mai noi sfinţi ai Bisericii noastre, Pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob 444

de Neamţ, ale cărui sfinte moaşte sunt în Ţara Sfântă la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva. Vom vorbi acum despre viaţa sfântă a acestui pustnic român în Ţara Sfântă. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Sfântul Ioan Iacob s-a născut în anul 1913 în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, în fostul judeţ Dorohoi acum judeţul Botoşani. La Botez a primit numele Ilie. Părinţii lui, Maxim şi Ecaterina, au fost oameni simpli dar cu credinţă puternică. Mama lui Ioan a trecut la cele veşnice la şase luni după naşterea lui, iar la doi ani a murit şi Maxim în război. Ioan a rămas orfan de părinţi şi a fost crescut de bunica lui Maria, o bătrână văduvă care plănuia să se retragă la mănăstire şi a renunţat la dorinţa ei numai pentru a-şi creşte nepotul orfan. Rugăciunea, postul şi munca erau singurele ei preocupări pe care le-a deprins şi nepotul ei din fragedă copilărie. La şapte ani Ioan a început şcoala din satul natal. Spre bucuria bunicii, copilul a învăţat foarte bine, mergea cu drag la biserică iar în timpul liber muncea în gospodărie fiindu-i de ajutor. Insă la unsprezece ani Ioan rămâne şi fără bunica, cea căreia îi spunea mamă pentru că nu avea pe cineva mai drag. Rămas singur pe lume, este luat de un unchi care mai avea acasă şase copii. Acesta i-a purtat de grijă şi văzând că este foarte bun la învăţătură l-a dat să facă şcoală. A urmat gimnaziul la Lipcani-Hotin apoi liceul la Cernăuţi, peste tot fiind cel mai bun din şcoală. Când a terminat liceul rudele au dorit să-l trimită la Facultatea de Teologie să fie preot, apreciind cu toţii că viaţa lui este plină de calităţi intelectuale şi morale. Ioan însă a dorit mai mult şi s-a dus la Mănăstirea Neamţ să se călugărească. La douăzeci de ani, tânărul Ilie s-a retras la Mănăstirea Neamţ. Stareţul arhiereu Nicodim Munteanu, viitorul patriarh, l-a primit cu bucurie şi i-a dat ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii ca ucenic al monahului Iov, călugăr cu viaţă aleasă. Rasoforul Ilie era foarte ascultător şi împlinea cu dragoste poveţele Părintelui Iov. După un an este luat la armată dar nu se desparte de trăirea

duhovnicească şi lucrează la infirmeria spitalului. Era iubit de toţi pentru că îngrijea bolnavii cu milă şi cu dragoste. Se întoarce la mănăstire şi este tuns în monahism în anul 1936, primind numele de călugărie, Ioan, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul. Se ştie că Monahul Ioan a poposit un timp şi în mănăstirea Turnu din Vâlcea unde i-a plăcut foarte mult, dar legat fiind sufleteşte de Neamţ vine înapoi la mănăstirea în care a fost călugărit. Viaţa lui duhovnicească era un permanent progres spiritual. Munca şi rugăciunea erau singura lui preocupare. Dorind pustnicia a ales să meargă în Ţara Sfântă şi să-şi desăvârşească sufletul. A plecat la locurile sfinte în toamna anului 1936 împreună cu alţi doi monahi de la Mănăstirea Neamţ. După ce s-au închinat peste tot la locurile sfinte, monahul Ioan a rămas la Mănăstirea Sfântul Sava lângă Betleem iar ceilalţi doi monahi s-au întors în ţară. La Sfântul Sava, Cuviosul Ioan a făcut ascultare ca paraclisier şi mai târziu ca infirmier. Duhovnic l-a avut pe Ieroschimonahul Sava, macedonean care era căutat de români pentru că vorbea limba română. Aici, în Mănăstirea Sfântul Sava , Cuviosul Ioan Iacob cerceta biblioteca şi traducea texte ale Sfinţilor Părinţi din greacă şi arabă în limba română, traduceri pe care le oferea românilor pelerini şi călugărilor. A trăit un an într-o peşteră de lângă Marea Moartă unde l-a cunoscut pe călugărul român Ioanichie Pârâială, care-i va rămâne ucenic credincios până la moarte. După zece ani de ascultare şi desăvârşire sufletească Cuviosul Ioan a fost chemat la aşezământul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan. Cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Cuviosul Ioan a fost hirotonit diacon în anul 1947 şi în acelaşi an a primit Taina Preoţiei în biserica Învierii la Sfântul Mormânt şi a fost pus egumen la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan. Ziua se ostenea cu ascultarea de egumen îngrijindu-se de vieţuitorii mănăstirii şi de pelerinii români care veneau la Iordan iar noaptea, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca, se bucura de liniştea pustiei desăvârşindu-şi viaţa în Hristos. După cinci ani se retrage

445

446

împreună cu ucenicul Ioanichie în obştea Mănăstirii Sfântul Gheorghe de la Hozeva, pe valea pârâului Cherit. Trăieşte în obşte un an după care cu binecuvântarea stareţului, în anul 1953 pleacă în adâncul pustiei şi se aşează cu ucenicul său Ioanichie în peştera Sfânta Ana unde se nevoieşte ca sihastru şi se bucură de liniştea pustiei. Timp de şapte ani trăieşte ca pustnic în rugăciune neîntreruptă şi post aspru, într-o sărăcie totală dar într-o bogăţie duhovnicească desăvârşită. A ţinut legătura cu exteriorul prin ucenicul său care periodic îi punea în coşul de pe scripete câţiva pesmeţi, struguri, smochine şi un vas cu apă, şi pe acestea de multe ori le împărţea cu păsările cerului. În apropierea peşterii Sfânta Ana era un alt pustnic, Cuviosul Pavel, care îl vizita pe Cuviosul Ioan pentru învăţătură şi sfaturi duhovniceşti. După şapte ani de pustnicie Sfântul Ioan Iacob s-a mutat la Domnul pe care L-a slujit cu credinţă. Cuviosul Ioanichie l-a găsit în peşteră fără suflare. Împărtăşit miercuri cu Sfintele Taine, joi 5 august 1960, sufletul lui s-a ridicat la cer, la vârsta de 47 ani. După rânduiala călugărească trupul Cuviosului Ioan Iacob a fost prohodit de slujitorii Hozevei şi apoi pecetluit în peştera Sfânta Ana unde s-a ostenit pentru mântuire. (Cf. VIEŢILE

Iubiţi credincioşi şi credincioase, După trecerea la cele veşnice a Cuviosului Ioan, ucenicul lui Cuviosul Ioanichie i-a rămas credincios, s-a ocupat de cele sfinte datorate răposaţilor. Cuviosul Pavel a plecat în America, misionar. După douăzeci de ani l-a visat pe Cuviosul Ioan Iacob, care l-a chemat să-l vadă. În luna august 1980 Cuviosul Pavel a venit în Ţara Sfântă cu un grup de pelerini şi au vizitat Hozeva. A cerut binecuvântarea stareţului de atunci să meargă la peştera Sfânta Ana să se închine. Apoi a cerut să deschidă mormântul ca să sărute osemintele Cuviosului Ioan. Cu greu l-a convins pe stareţul Amfilohie. Deschizând mormântul s-au minunat. Trupul

Cuviosului Ioan Iacob era întreg, neputrezit şi răspândea mireasmă plăcută. Au anunţat Patriarhia Ierusalimului, apoi pe Arhimandritul Vasile Cornilă, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Locurile Sfinte şi s-a procedat canonic la ridicarea sfintelor moaşte pentru a fi depuse în paraclisul Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Hozeva. Despre faptele petrecute mi-a povestit personal Părintele Vasile Cornilă, bunul meu duhovnic din timpul studenţiei. Iată ce mi-a povestit duhovnicul meu: Patriarhul Ierusalimului l-a delegat să se ocupe de ridicarea sfintelor moaşte pentru faptul că era vorba de un călugăr român. Trebuia ridicat trupul Cuviosului Ioan şi adus la paraclisul mănăstirii de care aparţinea peştera Sfânta Ana. Însoţit de obştea călugărilor de la Hozeva, Părintele Vasile a prgătit un sicriu pentru că trupul era pe o rogojină. Gura peşterii era la o înăţtime de câţiva metri pe o stâncă şi nu se putea urca decât cu scara. La gura peşterii era scripetele pe care ucenicul urca cu frânghia coşul cu pesmeţi şi apă. Acum pe scripete trebuia coborât sicriul cu sfintele moaşte. După ce au urcat călugării cu făclii aprinse, un stol de păsări a năvălit în peşteră încât nu se putea lucra. Se stingeau lumânările de fâlfâitul aripilor iar cântarea nu se auzea de ciripitul păsărilor. În momentul în care Părintele Vasile a ridicat trupul pe braţul său stâng, I s-a părut că alunecă în jos şi l-a sprijinit pe genunchiul stâng. L-au aşezat în sicriu şi cu frânghiile l-au coborât şi l-au dus cu procesiune la Mănăstirea Sfântul Gheorhge unde l-au aşezat în paraclisul Sfântului Ştefan. După câteva luni Părintele Vasile Cornilă sa îmbolnăvit, şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost adus în ţară. A stat în comă câteva luni într-un spital din Bucureşti apoi şi-a revenit dar a rămas paralizat la mâna şi piciorul stâng. Când mi-a povestit era bucuros, a zâmbit şi mi-a zis: “N-am fost vrednic să-l ţin în braţe pe Sfântul Ioan dar el acum mă ocroteşte.” După un an, Părintelle Vasile a plecat lângă Sfântul Ioan Hozevitul, la vârsta de numai 45 de ani şi a fost îngropat în satul natal Sâmbăta de Sus. În anul 1995 Dumnezeu a îngăduit ca să ajung la

447

448

SFINŢILOR pe august, Editura Episcopiei Romanului 1998, Ziua a

cincea, Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul).

Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva. Au trecut unsprezece ani de când Părintele Vasile Cornilă a scos din peştera Sfânta Ana moaştele Sfântului Ioan Iacob. M-am minunat, m-am închinat şi am sărutat sfintele moaşte care erau precum trupul unui om mort cu câteva zile înainte. Sfântul Ioan a trecut în veşnicie în anul 1960, după douăzeci de ani, în 1980 a fost scos din mormânt şi eu m-am închinat la sfintele moaşte în 1995, în total trecuseră treizeci şi cinci de ani de la trecerea în veşnicie. Cuviosul Ioan Iacob de la Hozeva este sfânt şi sfinţenia nu cunoaşte stricăciunea. Mulţi pelerini români şi ortodocşi de alte naţionalităţi vin şi se închină la Sfântul Ioan Iacob şi toţi se folosesc sufleteşte de ajutorul lui. Biserica Ortodoxă Română a canonizat pe Sfântul Ioan şi l-a aşezat în rândul Sfinţilor Români cu numele Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ-Hozevitul. De aceaşi cinstire se bucură şi din partea ortodocşilor din Grecia, Cipru şi Ierusalim.Viaţa sfântă pe care a trăit-o şi a dăruit-o Mântuitorului este un exemplu pentru toţi creştinii de astăzi. Sfântul Ioan Iacob este foarte apropiat ca timp de noi, chiar putem spune că este contemporan cu noi. Este încă o dovadă că Dumnezeu poate fi iubit şi slujit în toate timpurile şi toţi oamenii care caută desăvârşirea sufletului pot ajunge sfinţi. Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ este un exemplu de trăire pentru toţi care doresc să urmeze pe Hristos şi să se mântuiască. Astăzi şi noi aducem cinstirea cuvenită Sfântului Cuvios Ioan de la Neamţ şi îl lăudăm , zicând: „Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit şi în pustie locuind, cu liniştea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă şi cântare îţi aducem, zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.”Amin. (Condacul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul).

449

SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI: CONSTANTIN VODĂ CU CEI PATRU FII: CONSTANTIN, ŞTEFAN, RADU ŞI MATEI ŞI SFETNICUL IANACHE Predica la 16 august Evanghelia: Matei 10,16-22. . Text: << Cel ce pentru dreapta

credinţă şi pentru neam te-ai învrednicit a suferi moarte de martir împreună cu fiii tăi Constantin, Ştefan, Radu, Matei ţi cu sfetnicul Ianache, dreptcredinciosule Voievod Constantin, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre >> (Troparul sfinţilor ) Iubiţi credincioşi şi credincioase, După rânduiala vieţii vremelnice, aici pe pământ ştim că cei care se jertfesc pentru ţară şi neam se numesc eroi. Ei se bucură de cinste şi de pomenire din partea naţiunii iar poporul îi sărbătoreşte în anumite zile închinate eroilor pe care le numim sărbători naţionale. Mai ştim că o mulţime de oameni au fost jertfiţi pentru credinţă. Aceştia sunt Sfinţii Mucenici pe care credincioşii îi cinstesc cu evlavie în Biserică. Zilele închinate cinstirii Mucenicilor lui Hristos sunt sărbătorile religioase, consemnate în calendarul bisericesc. Întâiul Mucenic creştin a fost Sfântul Arhidiacon Ştefan pe care iudeii l-au omorât cu pietre pentru că a propovăduit pe Hristos şi învăţătura Lui. La fel au murit aproape toţi Apostolii lui Hristos urmaţi de mii şi mii de Sfinţi Mucenici care şi-au dat viaţa pentru Hristos începând cu veacurile primare ale Creştinismului până acum. Aceştia toţi formează temelia fortificată a Bisericii creştine şi motivează pe toţi creştinii să preţuiască valoarea credinţei. Avem însă exemple de înaltă trăire creştinească în care sunt 450

împletite până la identificare dragostea pentru credinţă cu dragostea de ţară, mucenicul şi eroul fiind aceeaşi persoană. Aşa este Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti, decapitat de turci în secolul al XVIII-lea pentru ţară şi pentru credinţă. Sărbătorim astăzi pe Sfinţii Martiri Brâncoveni care asemenea mucenicilor din veacurile primare ale Creştinismului şi-au dat viaţa pentru credinţă. Ascultaţi cum au primit mucenicia: Constantin Vodă Brâncoveanu împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi ginerele său sfetnicul Ianache Văcărescu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din familie de viţă nobilă. După tată era urmaş al lui Matei Basarab iar după mamă din neamul Cantacuzinilor, fiind nepotul lui Şerban Cantacuzino. În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino s-a tipărit Biblia în limba română (1688), cunoscută ca „Biblia de la Bucureşti”. Constantin Brâncoveanu rămas orfan de tată din copilărie a fost crescut de unchiul său stolnicul Constantin Cantacuzino, care s-a ocupat mult de educaţia nepotului său. A făcut şcoli înalte, a învăţat limbi străine şi a fost foarte respectat pentru cultura lui şi pentru comportamentul cu adevărat creştinesc. După moartea Domnitorului Şerban Cantacuzino, în anul 1688, toţi boierii au cerut să fie pus în scaunul domnesc Constantin Brâncoveanu. A fost uns Domn al Ţării Româneşti de Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Despre calităţile Voievodului Constantin sa-u consemnat următoarele: „Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească. Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi…” (VIEŢILE SFINŢILOR pe luna august, Editura Episcopiei Romanului 1998, Ziua a şaisprezecea, pag. 229). În timpul domniei sale de douăzeci şi şase de ani, Ţara Românească a cunoscut un adevărat progres economic. Pe

măsură a fost şi viaţa creştinească a românilor, Domnul însuşi fiind bun creştin, iubitor de Hristos. De la el au rămas ctitorii de biserici şi mănăstiri, Mănăstirea Hurezi din Vâlcea fiind ctitoria lui de suflet unde şi-a pregătit şi gropniţa familiei. Cultura în vremea lui Constantin Brâncoveanu a cunoscut o dezvoltare cu efecte benefice pentru poporul român. S-a creat un nou stil arhitectural, stilul brâncovenesc folosit atât la biserici cât şi la construcţiile civile. Istoria consemnează că Voievodul Constantin avea legături frăţeşti cu Transilvania şi Moldova, ajuta românii şi făcea danii mari la biserici şi mănăstiri. Şi creştinii din ţările răsăritene se bucurau de ajutorul lui, la fel şi locurile sfinte, Ierusalim şi Athos. Toată domnia lui dovedeşte că a fost un vrednic voievod creştin, iubitor de credinţă şi de neam. În anul 1714, chiar în Săptămâna Patimilor, a început calvarul pentru familia domnitorului. Chiar din neamul cantacuzinilor s-au ridicat uzurpatori care s-au dus cu pâră la Poarta Otomană împotriva Domnului Ţării Româneşti. Pe motivul că nu este loial înaltei porţi dar şi din dorinţa de a pune mâna pe averile domneşti, familia lui Constantin Brâncoveanu a fost ridicată şi dusă sub escortă la Istambul, la judecata sultanului. Sunt închişi în turnul Edicule unde câteva luni sunt bătuţi şi schingiuiţi zilnic ca să spună unde sunt ascunse averile domneşti pentru ca să le confişte turcii. În ziua de 15 august de praznicul Adormirii Maicii Domnului, Constantin Vodă Brâncoveanu împreună cu cei patru fii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi împeună cu ei sfetnicul familiei domneşti Ianache Văcărescu sunt scoşi din temniţă şi umiliţi. Îmbrăcaţi în cămăşi albe, desculţi şi descoperiţi sunt duşi pe malul Bosforului ca să fie executaţi public. De faţă era şi sultanul Ahmed al III-lea împreună cu ambasadorii marilor puteri: Franţa, Anglia, Rusia şi Imperiul Habsburgic, chemaţi să asiste la spectacolul îngrozitor prin care Poarta Otomană îşi arăta puterea. Cei şase condamnaţi la moarte au fost sfătuiţi să treacă la religia musulmană şi vor scăpa de moarte. Voievodul român a mărturisit pe Hristos de

451

452

care nu se va lepăda de frica morţii şi a sfătuit pe fiii săi să moară creştini. Primul a fost decapitat sfetnicul Ianache apoi pe rând copiii: Constantin, Ştefan şi Radu. Matei cel mic, care avea numai şaisprezece ani, înspăimântat de sângele fraţilor săi a cerut să fie iertat şi se face musulman. Atunci tatăl copleşit de durere a sfătuit pe Mateiaş să nu-şi vândă sufletul şi să moară creştin alături de fraţii lui. Copilul şi-a pus capul pe butuc şi a strigat: „Vreau să mor creştin! Loveşte!” Gâdele i-a tăiat capul. Ultimul a fost decapitat Constantin Domnul Ţării Româneşti, murind cu demnitate pentru ţară şi pentru credinţă. Trupurile lor au fost aruncate în Bosfor şi după un timp creştinii le-au pescuit şi le-au îngropat la o mănăstire grecească din insula Halchi. În anul 1720 Doamna Marica, văduva lui Constantin a reuşit să aducă în ţară trupul soţului său şi l-a depus în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria lui. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Pentru suferinţele lor şi pentru demnitatea cu care au primit moartea pentru credinţă şi neam, poporul român i-a cinstit. Au rămas exemple de credinţă şi demnitate pentru toţi românii de pretutindeni, chiar şi pentru alte popoare creştine. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii şi cu sfetnicul Ianache şi i-a trecut în rândul Sfinţilor Români cu slujbă de cinstire, Acatist şi sărbătoare la 16 august. Astăzi le aducem şi noi cinstirea cuvenită şi ne rugăm lor, celor care au pus mai presus credinţa şi dragostea de neam decât propria lor viaţă. Acum au viaţa cea veşnică de la Hristos iar noi ne rugăm aducându-le laudă şi zicând: „Bucuraţi-vă, că vitejeasca răbdare împreună până la sfârşit aţi arătat; Bucuraţi-vă, că biruinţa deplină asupra lumii, a trupului, şi a diavolului aţi câştigat; Bucuraţi-vă, mult pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!” Amin. (Acatistul Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, Ed. Constanţa 2007, sfârşitul Icosului 1, pag. 25).

453

CUVÂNTUL AUTORULUI După Înviere, primul cuvânt pe care l-a rostit Iisus a fost „BUCURAŢI-VĂ” (Matei 28,9). Bucuria trebuie trăită. Ea este un sentiment sfânt şi dacă este sfânt este şi curat, deci înnobilează sufletul, motiv pentru care Hristos îndeamnă la bucurie. A te bucura înseamnă a trăi intens momentele importante din viaţă. Din acest motiv sentimentul de bucurie nu poate fi acuzat de orgoliu sau de egoism, nu poate fi confundat cu mândria, bucuria este un moment de trăire sinceră, curată şi ziditoare de suflet, este o stare de mulţumire pentru ce ţi se întâmplă sau pentru ce ai realizat în viaţă. Acest sentiment de bucurie îl trăiesc şi eu, acum când de sub tipar a ieşit la lumină cartea „PREDICI”. Cartea nu este o colecţie de predici adunate într-un volum de la mai mulţi predicatori. Fiecare predică este expresia gândirii mele, bineînţeles folosind o bibliografie însemnată a înaintaşilor mei. Mă bucur că am putut, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului să dăruiesc această carte tuturor celor care au nevoie de ea, celor care doresc să cunoască conţinutul ei, celor care vor aprecia corect, pozitiv sau negativ, munca pe care eu am făcut-o cu plăcere. Doresc să fiu de folos semenilor mei dar în acelaşi timp am împlinit o datorie preoţească, aceea de a propovădui, cu timp şi fără timp, Cuvântul lui Dumnezeu. Bucuria mea de astăzi o datorez unor persoane dragi. Gândul meu se îndreaptă către profesorul meu Părintele Dr. DUMITRU CĂLUGĂR, coordonatorul lucrării mele de Licenţă în Omiletică, care, acum priveşte din cer şi se bucură că îi port veşnică recunoştinţă. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut privilegiul să învăţ de la asemenea personalitate. Mă gândesc cu dragoste la familia mea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu: Preoteasa Maria care întotdeauna mi-a creat condiţii să citesc şi să scriu, cerându-mi de fiecare dată 454

să nu îmi depăşesc condiţia de preot. De asemenea copiilor mei dragi Mihaela şi Sergiu, bucuria vieţii mele. Ei nu m-au dezamăgit niciodată şi m-au susţinut în tot ce am făcut. S-au bucurat împreună cu mine de fiecare dată când am realizat ceva în viaţă. Sergiu şi Mihaela m-au îndemnat să scriu prima carte, TEOLOGIA POCĂINŢEI în anul 1999 şi iată, acum ne bucurăm de apariţia celei de a cincia cărţi „PREDICI”, în anul 2012. În bucuria mea nu pot să nu cuprind pe Preasfinţitul Părinte Dr. LUCIAN, Episcopul Caransebeşului care m-a încurajat şi a prefaţat această carte. Totdeauna l-am simţit aproape de sufletul meu. Preasfinţitul Părinte Dr. Lucian m-a primit totdeauna cu dragoste părintească şi m-a sfătuit cu înţelepciunea care-l caracterizează. După cuvântul Domnului „cei de pe urmă vor fi cei dintâi”, cuprind în bucuria mea pe credincioşii care vor deschide această carte şi vor căuta o învăţătură creştinească între coperţile ei. Nu am pretenţia că am făcut ceva extraordinar. Este obişnuit faptul ca preotul să predice, iar acum am predicat credincioşilor scris nu oral. Ca orientare tematică am folosit Calendarul bisericesc complet. Cartea „PREDICI” poate folosi în pastoraţie tinerilor preoţi, ca orientare în Omiletică. În ea sunt cuprinse toate duminicile şi sărbătorile anului bisericesc la care am adăugat, îndemnat de Preasfinţitul Părinte Dr. Lucian, încă douăsprezece predici la Sfinţii Români. Doresc ca această carte pe care am scris-o cu dragoste şi dăruire, după a mea putere, să aducă bucurie şi folos sufletesc preoţilor şi credincioşilor care o vor citi. Copleşit de bucurie, aduc mulţumire lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor că au îngăduit ca eu nevrednicul şi păcătosul să-i cinstesc prin cuvintele pe care le-am scris în această carte. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

455

BIBLIOGRAFIE 1.-BIBLIA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Romîne, Bucureşti 1968; 2.- ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, Bucureşti 1952; 3.- TÂLCUIREA EVANGHELIILOR ŞI CAZANIILE DUMINICILOR DE PESTE AN, Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, BUCUREŞTI 1960; 4.- Cursul de Omiletică, Preot Profesor Dr. DUMITRU CĂLUGĂR, (dactilografiat), Institutul de teologie, Sibiu 1975; 5.- CATEHETICA, Preot Profesor Dr. DUMITRU CĂLUGĂR, Manual pentru Institutele teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1976; 6.- OMILETICA, Preot NICOLAE PETRESCU, Manual pentru Seminariile teologice, Bucureşti 1977; 7.- LITURGICA GENERALĂ, Pr. Prof. Dr. ENE BRANIŞTE, Bucureşti 1985; 8. – MANUAL DE SECTOLOGIE, Prot. Dr. Petru Deheleanu, Tipografia Diecezană Arad 1948; 9.- CEASLOV, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984; 10.- PRAZNIC LUMINAT Cuvântări de sărbători, Dr. VASILE LĂZĂRESCU Episcopul Caransebeşului, Caransebeş 1940; 11.- CUVÂNTĂRI LA PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI, Sf. IOAN HRISOSTOM, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti 1942; 12.- COMENTAR LA PSALMI, SF.VASILE CEL MARE, Ediţia II-a, traducere de Pr. Dr. OLIMP N. CĂCIULĂ, Bucureşti 1943; 13.- PREDICILE ŞI PANEGIRICILE LUI ILIE MINIATIS, Vol.II,traducere de Pr. D. Iliescu Palanca, Bucureşti 1944; 14.- CATEHEZELE, SF. CHIRIL AL IERUSALIMULUI,

Partea II-a, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti 1945; 15.- OMILII ŞI PREDICI, ASTERIE AL AMASIEI, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti 1946; 16.- IEŞIT-A SEMĂNĂTORUL † NICOLAE Mitropolitul Banatului, , Culegere de predici, Timişoara 1974;

456

17.-PREDICI LA PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI, Mihai Sidei, Teză de licenţă, Institutul Teologic Universitar, Sibiu 1976; 18.- POPASURI OMILETICE, Preot ZOSIM OANCEA, Sibiu 1976; 19.- FLORI ALESE DIN GRĂDINA SFINTELOR SCRIPTURI † VALERIAN ZAHARIA, , Oradea 1955; 20.- PREDICI LA SFINŢII ŞI MUCENICII ROMÂNI, Paşca Ioan, Teză de licenţă, Sibiu 1976; 21.- PREDICI pentru toate duminicile şi sărbătorile anului bisericesc, Preot Dr. Ştefan Slevoacă, Bucureşti 1979; 22.- URMAREA LUI HRISTOS, Toma de Kempis, Timişoara 1982; 23. ANTIM IVIREANU, DIDAHII, Editura Minerva Bucureşti 1983; 24.- CULEGERE DE PREDICI, † NICOLAE Mitropolitul Banatului, Timişoara 1984; 25.-PREDICI LA PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI LA SFINŢII DE PESTE AN, Arhimandrit ILIE CLEOPA, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1986; 26.- TÎLCUIRI DIN SFÎNTA SCRIPTURĂ, † TEOFIL HERINEANU, Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului, Cluj Napoca 1987; 27PREDICI LA DUMINICILE DE PESTE AN, Arhimandrit ILIE CLEOPA, Editura Episcopiei Romanului 1996; 28.- TEOLOGIA POCĂINŢEI, Preot Mihai Sidei, Lugoj 1999; 29.-PILDELE ŞI MINUNILE MÂNTUITORULUI, Preot Mihai Sidei, Lugoj 2001; 30.- VIEŢILE SFINŢILOR, vol. I-XII, (ianuariedecembrie), Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor 1993; 31.- SĂRBĂTORI FERICITE! Predici la Praznice şi sărbători, Arhim. TEOFIL PĂRĂIAN, ,Făgăraş 2005; 32.- VIAŢA MEA ÎN HRISTOS, Sfântul Ioan de Kronstadt, Ed. Sofia, Bucureşti 2005; 33.- CARTE CU PILDE, Al. Lascarov Moldovanu, Editura CUGETAREA, Bucureşti 1940; 34.- TREISUTE CINCIZECI DE PILDE PENTRU PREDICI ŞI ALTE CUVÂNTĂRI, culese de Dr. Grigorie Gh. Comşa şi Dr. Iustin Suciu, Episcopia Aradului, Arad 1928;

35.- MINUNI ALE VREMII NOASTRE vol.I, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2006; 36.- MINUNI ALE VREMII NOASTRE vol.II, Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2006; 37.- FILOCALIA vol. I-XII, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie (Sibiu vol.I-IV şi Bucureşti vol V-XII); 38.- NESTEMATE FILOCALICE, Vorbe de duh ale Sfinţilor Părinţi, culegere de texte şi maxime alcătuită de Dan Sgârţă, Editura Omniscop, Craiova 2011; 39.- FILOCALIA de la OPTINA vol. I-II. Editura Egumeniţa, Galaţi 2010; 40.- PATERICUL ATHONIT, Comorile pustiei, Cuviosul Paisie Aghioritul, Athos 1995; 41.- ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Manual pentru Seminariile Teologice Liceale, Preot Profesor Dr. MIRCEA PĂCURARIU, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 1996. 42. PATERICUL ROMÂNESC, Ieromonah IOANICHIE BĂLAN, Bucureşti 1980; 43 SFINŢI ROMÂNI ŞI APĂRĂTORI AI LEGII STRĂMOŞEŞTI, NESTOR Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Bucureşti 1987; 44.- SFÂNTUL ANDREI, APOSTOLUL ROMÂNILOR, Î.P.S. DANIEL Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ed. Trinitas, Iaşi 1996; 45.- VIAŢA ŞI ACATISTUL SFÂNTULUI CUVIOS IOAN DE LA PRISLOP, Deva 2012; 46.- SFÂNTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA

457

458

PARTOŞ, Viaţa, minunile şi acatistul, Editura Agaton, Făgăraş, 2009; 47.SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA,

Ocrotitoarea Moldovei, Editura Trinitas, Iaşi 1994; 48.- VIAŢA ŞI ACATISTUL SFÂNTULUI CUVIOS IOAN DE LA NEAMŢ-HOZEVITUL, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1993; 49.- ACATISTUL SFINŢILOR MARTIRI BRÂNCOVENI, Constanţa 2007;

“BUCURIA ÎNVIERII”……………………….…....pag. 71

CUPRINS Prefaţă…………………………………………...pag. 4 I. PREDICA, MIJLOC DE PASTORAŢIE COLECTIVĂ……………………………..….......pag. 6 II. CALENDARUL BISERICESC, instrument de orientare pentru predicator………………….....pag. 17 III. PERIOADA TRIODULUI……………..…...pag. 23 - Predică la Duminica XXXIII-a după Rusalii, “DESPRE VIRTUTEA SMERENIEI” ………….….pag. 26 - Predică la Duminica XXXIV-a după. Rusalii, „DESPRE POCĂINŢĂ”.............................................pag. 30 - Predică la Duminica lăsatului de carne, „ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ” ……… …......pag. 34 - Predică la Duminica lăsatului de brânză, “MIJLOACE PENTRU MÂNTUIRE”………............pag. 38 - Predică la Duminica I-a din Post., “ORTODOXIA”.. …………………………….…...pag. 42 - Predică la Duminica II-a din Post, “ DOCTORUL SUFLETELOR ŞI AL TRUPURILOR”….pag. 47 - Predică la Duminica III-a din Post “CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCEA OMULUI”...pag. 52 - Predică la Duminica IV-a din Post “DESPRE DESĂVÂRŞIREA CREŞTINILOR”.….....pag. 56 - Predică la Duminica V-a din Post, “SLUJIREA APROAPELUI”………………….. .....pag. 61 -Predică la Duminica VI-a din Post, „INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM”………pag. 65 IV. PERIOADA PENTICOSTARULUI………..pag. 69 - Predică la Duminica Învierii Domnului, 459

- Predică la Duminica II-a după Paşti, “VIRTUTEA CREDINŢEI”………………...……..pag. 76 - Predică la Duminica III-a după Paşti, „TAINA SFÂNTULUI MIR”……………………......pag.80 - Predică la Duminica IV-a după Paşti, “VIRTUTEA RĂBDĂRII”.......................................pag. 84 - Predică la Duminica V-a după Paşti, “ÎCHINAREA ÎN DUH ŞI ÎN ADEVĂR”….............pag. 88 - Predică la Duminica VI-a după Paşti, „HRISTOS ESTE LUMINA LUMII”........................pag. 92 - Predică la Duminica VII-a după Paşti, „ UNITATEA BISERICII LUI HRISTOS„……….....pag. 96 - Predică la Pogorârea Sfântului Duh, ”ÎNTEMEIEREA BISERICII CREŞTINE”……..…..pag. 101 V. PERIOADA OCTOIHULUI……..................pag. 106 - Predică la Duminica I-a după Rusalii, “VREDNICI DE HRISTOS”....................................pag. 109 - Predică la Duminica II-a după Rusalii, “URMAREA LUI HRISTOS”...................................pag.114 - Predică la Duminica III-a după Rusalii, „PROVIDENŢA DIVINĂ”………………………...pag. 118 - Predică la Dumica IV-a după Rusalii, “PUTEREA CREDINŢEI”………………….…..….pag. 122 - Predică la Duminica V-a după Rusalii, „CUMPĂNA VALORILOR”……………………....pag. 126 - Predică la Duminica VI-a după Rusalii, „IERTAREA PĂCATELOR”……………………....pag. 130 - Predică la Duminica VII-a după Rusalii, “CREDINŢĂ ŞI MINUNI”………………………...pag. 134 - Predică la Duminica VIII-a după Rusalii, „SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE”……………………..pag. 138 - Predică la Duminica IX-a după Rusalii, „IISUS HRISTOS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU”....pag. 142 - Predică la Duminica X-a după Rusalii, 460

„PUTEREA RUGĂCIUNII”…………………….....pag. 146 - Predică la Duminica XI-a după Rusalii, „IARTĂ CA SĂ FII IERTAT”……………….……..pag. 150 - Predică la Duminica XII-a după Rusalii, „OBSTACOLELE MÂNTUIRII”………………........pag. 154 - Predică la Duminica XIII-a după Rusalii, „ROADE VREDNICE PENTRU MÂNTUIRE”...……pag. 158 - Predică la Duminica XIV-a după Rusalii, „DESPRE VIRTUŢILE CREŞTINE”.…………….....pag. 162 - Predică la Duminica XV-a după Rusalii, „SĂ IUBIM PE DUMNEZEU ŞI PE OAMENI”..……pag. 166

- Predică la Duminica XVI-a după Rusalii, „ÎNMULŢIREA TALANŢILOR”…………………....pag. 170

- Predică la Duminica XVII-a după Rusalii „CREDINŢA STĂRUITOARE”.................................pag. 174 - Predică la Duminica XVIII-a după Rusalii, „PESCUIREA MINUNATĂ”…………………….....pag. 178 - Predică la Duminica XIX-a după Rusalii, „MILOSTENIA, VIRTUTE CREŞTINĂ”………......pag. 182 - Predică la Duminica XX-a după Rusalii, „NĂDEJDEA ÎNVIERII”……………………………pag. 187 - Predică la Duminica XXI-a după Rusalii, „CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU”…………………..pag. 190 - Predică la Duminica XXII-a după Rusalii, „RĂSPLATA ŞI PEDEAPSA ÎN VEŞNICIE”.............pag.194 - Predică la Duminica XXIII-a după Rusalii, „VESTEŞTE-L PE HRISTOS” ……………………...pag. 198 - Predică la Duminica XXIV-a după Rusalii, „NEMURIREA SUFLETULUI”……………………..pag. 202 - Predică la Duminica XXV-a după Rusalii, „CINE ESTE APROAPELE NOSTRU?.......................pag.206

- Predică la Duminica XXVI-a după Rusalii, „PĂCATUL LĂCOMIEI”…………………………...pag. 210 - Predică la Duminica XXVII-a după Rusalii, „ZIUA DE ODIHNĂ – DUMINICA”………………..pag. 214 461

- Predică la Duminica XXVIII-a după Rusalii, “VENIŢI, TOATE SUNT GATA”…………….……..pag. 219 - Predică la Duminica XXIX-a după Rusalii, “DESPRE RECUNOŞTINŢĂ”……………………....pag. 223 - Predică la Duminica XXX-a după Rusalii, „DESPRE BOGĂŢIE”…………………………...….pag. 227 - Predică la Duminica XXXI-a după Rusalii, “RUGĂCIUNEA STĂRUITOARE”………………....pag. 231 -Predică la Duminica XXXII-a după Rusalii, “MÂNTUIREA PĂCĂTOSULUI”………….......…....pag. 235 VI. PREDICI LA PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI......................................................pag. 239 - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci, ” CRUCEA ÎN VECHIUL TESTAMENT”…………..pag. 242 - Predică la Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), ”CINSTIREA SFINTEI CRUCI”................................pag. 246 - Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, „ÎNŢELESUL SPIRITUAL AL CRUCII”…...…........pag. 250 - Predică la Duminica dinaintea Naşterii Domnului „GENEALOGIA MÂNTUITORULUI”……….…..…pag.253 - Predică la Crăciun (25 decembrie), “NAŞTEREA DOMNULUI”………………………. pag. 257 - Predică la Duminica după Naşterea Domnului, „FUGA ÎN EGIPT”.....................................................pag. 261 - Predică la Tăierea împrejur a Pruncului Iisus (1 ianuarie). „ÎMPLINIREA LEGĂMÂNTULUI”.….pag. 265 - Predică la Duminica dinaintea Botezului, „BOTEZUL POCĂINŢEI ŞI BOTEZUL CREŞTIN”...pag. 269 - Predică la Botezul Domnului (6 ianuarie), „ARĂTAREA SFINTEI TREIMI”……………………pag. 273 - Predică la Duminica după Botezul Domnului, “LUMINA LUI HRISTOS LUMINEAZĂ TUTUROR” …..pag. 277 - Predică la Întâmpinarea Domnului (2 februarie), „ÎNTÂMPINAREA MÂNTUITORULUI”…………..pag. 281 - Predică la Înălţarea Domnului, „S-A ÎNĂLŢAT LA CER”………………………….pag. 285 462

- Predică la a doua zi de Rusalii, „ SFÂNTA TREIME”…...………………………….pag. 289 - Predică la Schimbarea la Faţă, (6 august), “ SLAVA LUI HRISTOS”………………………….pag. 294 VII. PREDICI LA PRAZNICELE MAICII DOMNULUI………...…………………………..pag. 298

- „NAŞTEREA PREASFINTEI FECIOARE MARIA”, Predică la 8 septembrie ………………………….pag.302 - „ADUCEREA LA TEMPLU A PREASFINTEI FECIOARE MARIA”, Predică la 21 noiembrie……pag. 306 - „PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI” Predică la 26 decembrie..........................................pag. 310 -„BUNA VESTIRE”, Predică la 25 martie…….….pag. 314 - „IZVORUL TĂMĂDUIRII” , Predică la Vinerea din Săptămâna Luminată…......pag. 318 -“ADORMIREA MAICII DOMNULUI”, Predică la 15 august……………………………...pag. 322 VIII. PREDICI LA SĂRBĂTORILE SFINŢILOR………………………......................pag. 326 -„SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE, IZVORÂTORUL DE MIR”

Predică la 26 octombrie…………….…………….pag. 330 - “SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL” Predică la 8 noiembrie……………......pag. 334 - “SFÂNTUL APOSTOL ANDREI” , Predică la 30 noiembrie………………………….pag. 338 - “SFÂNTUL IERARH NICOLAE”, Predică la 6 decembrie…………………… ……..pag. 342 -“SFÂNTUL MUCENIC ŞI ARHIDIACON ŞTEFAN”,Predică la 27 decembrie………………pag. 347 - “SFÂNTUL IERARH VASILE CEL MARE”,

Predică la 1 ianuarie……………………….……..pag. 351 - “SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL”, Predică la 7 ianuarie………………………..…….pag. 355 -“SFINŢII TREI IERARHI: VASILE, GRIGORE ŞI IOAN”, Predică la 30 ianuarie..........................pag. 360

463

-“SFINŢII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA”,

Predică la 9 martie……….....................................pag. 365 -“SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE, PURTĂTORUL DE BIRUINŢĂ”,

Predică la 23 aprilie……………………………..pag. 369 -“SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI MAMA SA ELENA”, Predică la 21 mai………………....pag. 373 -“NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL”, Predică la 24 iunie……….....pag. 377 -“SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL”,

Predică la 29 iunie................................................pag. 381 - “SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL”, Predică la 20 iulie……………………………….pag. 386 -“TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL”, Predică la 29 august...............pag. 390

IX.PREDICI LA SĂRBĂTORILE SFINŢILOR ROMÂNI……………………..…pag. 394 -“SFÂNTUL CUVIOSUL IOAN DE LA PRISLOP”, Predică la 13 septembrie…………......pag. 400 - “SFÂNTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ”, Predică la 15 septembrie……...pag. 404 -“SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL, MITROPOLITUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI”, Predică la 27 septembrie ..............pag. 410 -“SFÂNTA CUVIOASA PARASCHEVA DE LA IAŞI”, Predică la 14 octombrie ..……….........pag. 414 -“CUVIOSUL DIMITRIE BASARABOV”

Predică la 27 octombrie……………………...…..pag. 418 -“SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOFTEIA DE LA . CURTEA DE ARGEŞ”, Predică la 7 decembrie …pag. 422 - “SFÂNTUL CUVIOSUL NICODIM DE LA TISMANA”, Predică la 26 decembrie ……............pag. 426 - “SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA”, Predică la 11 aprilie……………......pag. 430 -“SFINŢII IERARHI MĂRTURISITORI ILIE IOREST ŞI SAVA BRANCOVICI, MITROPOLIŢII TRANSILVANIEI,

464

Predică la 24 aprilie……………………….… pag. 434 -“SFINŢII MUCENICI EPICTET ŞI ASTION” Predică la 8 iulie……………………………….pag. 439 - “SFÂNTUL CUVIOSUL IOAN IACOB DE LA NEAMŢ-HOZEVITUL”, Predică la 5 august. .….pag. 444 - “SFINŢII MARTIRI CONSTANTIN BRÂNCOVEANUL CU FIII SĂI: CONSTANTIN, ŞTEFAN, RADU ŞI MATEI ŞI SFETNICUL IANACHE”, Predică la 16 august ..…………., ..pag. 450

Cuvântul autorului.............................................pag. 454 Bibliografie……………...……………………...pag. 456 Cuprinsul……………………………………….pag. 459

Preotul iconom stavrofor Mihai Sidei s-a născut la 1 mai 1949, în Copăcele, judeţul Caraş Severin. Şcoala a făcut-o în Caransebeş obţinând Diploma de bacalaureat în anul 1971. A studiat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. În anul 1976 a susţinut examenul de licenţă cu teza „Predici la praznicele împărăteşti” la catedra de Omiletică a profesorului preot dr. Dumitru Călugăr, obţinând Diploma de Licenţiat în Teologie. S-a căsătorit cu Maria Bursa în anul 1975. Are doi copii: Mihaela şi Sergiu. A activat ca preot în Ohaba Mâtnic jud. Caraş-Severin (1976-1980); profesor-duhovnic la Seminarul Teologic din Caransebeş (1980-1981); preot în Păltiniş jud. Caraş-Severin (1981-1991); din 1991 preot la parohia Învierea Domnului din Lugoj unde a început construirea bisericii parohiale în anul 1993. După 1989 a predat Religia la Şcoala Generală din Păltiniş şi la Şcoala Generală nr.8 din Caransebeş (1990-1991); la Şcoala Generală nr.6 din Lugoj(1991-2003). A scris articole de specialitate la mai multe publicaţii. A tipărit: Teologia pocăinţei (1999); Pildele şi minunile Mântuitorului (2001); În anul 2002, în volumul Scriitori lugojeni aparţinând lui Marius Sârbu şi Simion Todorescu, au fost evidenţiate primele două cărţi, preotul Mihai Sidei fiind cuprins între scriitorii lugojeni. Copiii vestesc pe Hristos (2007); Pentru Tine Doamne, BISERICA ÎNVIEREA DOMNULUI din Lugoj. (2009). Pentru construirea Bisericii Învierea Domnului, în anul 2009, la sfinţirea bisericii, Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel Ciobotea i-a acordat cea mai înaltă distincţie din Biserica Ortodoxă Română Crucea Patriarhală clasa I-a. Volumul „PREDICI” a fost tipărit în anul 2012, spre orientarea teologilor şi mai ales pentru folosul sufletesc al credincioşilor. ISBN 978-973-602-863-2

465

466