Revista „Sintagme literare” - Nr. 6 - 2017 - PDF by Adriana Weimer

Poesis

sintagme literare

ADRIANA WEIMER

Cum arde

Lumină de stea

Întru spirit şi timp

Se va întoarce fructul în sămânţă şi strălucirea solară în lumină de stea îşi va regăsi cerul;

Pun piatră peste piatră, cuvânt peste cuvânt, faptă peste faptă;

se va întoarce izvorul la matcă şi cuvântul în sens îşi va regăsi calea; cântecul se va reîntoarce în sfere şi rugăciunea va renaşte calea sfinţirii. În lumină voi apune, în lumină voi trece, cum lumina-n vitralii îndumnezeită-n Altare.

Apa vieţii De unde vii apă a vieţii şi curgi spre marea apă a morţii? De unde vii suflet curgător spre curgerea cea mare a timpului lăuntric şi divin? Din ochiul apei celei vii în ochiul vieţii, din ochiul trecerii celei mari în ochiul infinitului cresc clipa spre nemurirea cea veşnică.

şi templul se construieşte pe sine, precum piramidele: – inexplicabile dimensiuni în spaţiu şi timp; şi timpul mă construieşte pe mine, precum piramidele: – inexplicabile dimensiuni ale spiritului. Şi piatră peste piatră, cuvânt peste cuvânt, faptă peste faptă vor dura piramide întru spirit şi timp.

Clipe-amintiri Am împărţit clipe – o mie – cu o mie de prieteni şi tot atâtea bucurii, amintiri, cuvinte, priviri. Am împărţit timp – clipe-amintiri – cu o mie de suflete şi tot atâtea cărţi, gânduri, impresii. M-am împărţit pe mine în mii de clipe şi-n tot atâta timp am renăscut de o mie de ori.

zborul pe vertical întru renaşterea în spirit.

Cum arde timpul între două clipe, gândul între două cuvinte, lacrima între două priviri...

Suflet de stea

Cum arde apusul între două zile, sufletul între două nopţi de cuvânt, liniştea între două nelinişti, iubirea între două destine...

mai aproape mi-e visul şi marea…

Spre noi înşine M-aştern la drum, te-aştern în gândul meu şi drumul devine o călătorie în mine; eu însămi devin drumul. Tu mă priveşti din icoana gândului meu, mă-nsoţeşti cu iubire; şi din ambele părţi ale cerului meu lumina mă cunoaşte, mă vrea, o vreau, ne-nsoţeşte mereu pe drumul spre noi înşine.

Fiinţa zorului Conectat la cer cu toată fiinţa zborului îmbrăcat în lumină încerci senzaţia unică a nemuririi… Dincolo de nori şi chiar de fiinţă destinul îţi rescrie

Din suflet de cer cu suflet de stea mai aproape îţi simt depărtarea,

Din suflet de cer cu suflet de stea te privesc şi zbor mi-e cărarea, cântarea…

Dragostea mea Dragostea mea nu are capăt. Ştiu, nu spre celălalt capăt al dragostei merg, ci spre celălalt capăt al timpului, unde dragostea mea renaşte, şi renaşte mereu, la infinit.

Mama M-ai purtat lângă suflet şi suflet m-ai zămislit înspre lume; şi mi-ai crescut paşii, şi mi-a crescut sufletul, şi mi-ai crescut gândul, şi mi-au crescut visele, şi mi-ai crescut umbra, şi mi-a crescut lumina!

sintagme literare

ANA ARDELEANU Nădejdea în lucrul ştiut Visele de noapte Te fac să te simţi eroul principal Strategul celor văzute şi imaginate Ce ţi-au aşezat drama vieţii sub cap Nu orice vis se simte bine Atunci când bea vinurile toamnei Nu orice tentativă de îmbujorare Îţi aduce frumuseţea Îţi aşază arcul mâinilor nevinovate Deasupra capului Lucrurile bogate sunt recunoscute După numărul bănuţilor de argint Aruncaţi în fântâna curăţată de mâl Ce tocmai au ciobit cristalul oglinzii Lucrurile sărace Îşi vor ciopli scăunel alb Din mesteacănul în care a cântat puiul de cuc Dar nu se vor indigna de cele constatate Introduse în carnea visului Până la plăsele

Vârsta şarpelui Se spune că dacă ai vârsta şarpelui (care a adus în sânul naturii şi femeii ispita) n-ai cum să mai scrii poeme de dragoste pe fruntea pomului cu frunze ruginii nici furnica nu-i poate străbate coaja aspră fără a scăpa bobul de grâu din spinare ochii cu lentilele groase văd supapele ridicate gata să reverse timpul peste tine nimeni nu-ţi mai spune cu lacrimi în ochi vreau să te sărut însuşi îngerul are altă treabă în ziua întâlnirii e păcat de sâmburii tăi copţi de fildeşii ideilor tale scoşi de sub poalele pădurilor tropicale pe unde sufletul trece cu iarba până la brâu

e păcat de urma lăsată în junglă călcată în picioare de tinerele leoaice vai vai cum aurora asemeni unei cordeluţe îţi cade de pe cap şi nimeni nu se apleacă să o ridice să ţi-o dea aşa şoptit cum se dau marile învăţături în cuvinte simple cu unghiuri formate numai din lebede şi sentimentele croşetate căzute pe umeri ca un bolero

Ca o femeie orientală Inima Ca o femie orientală Îşi descoperă faţa doar noaptea Când simte în jurul taliei Braţul vânjos al bărbatului Care a luptat cândva Alături de druizi şi celţi Iar acum luptă în săli de sport Acoperite cu o fărâmă de cer Da’ ce importanţă mai are Povestea a sute de ani Important e misterul masculin Ce poartă starea nimbul În aerul colorat Unde nu e nimeni Să facă măcar un pipi de copil Lângă copacul vieţii La umbra căruia doar tu Exersezi mersul pe bicicletă Şi decartezi câteva sentimente Ce s-au înnobilat ducând sub braţ O cutie de îngeri

O ţară fără popor Împreună cu tine Mi-am făcut temele de viaţă copiii Cu gândurile noastre împreunate L-am mulţumit pe Dumnezeu Am fost ziarul lui de Duminica

Poesis Ştirile naive Ziua norocosă Din care se desprindeau Elemente de fericire bucolică De fabricaţie autohtonă Fără a simţi felul viclean al timpului De a nega această fabricaţie Acceptând modul bizar De-a ne falimenta Încât fericirea să pară O ţară fără popor În momentul acela tulburător De la miezul nopţii Când câinii tac Uzând de dreptul de-a nu vedea Şi-a nu auzi Ceea ce martorii spun Că ar fi adevărat

Contrast de iubire Viaţa rezumată la o linie frântă Cum o vezi tu Se compune din Câteva poeme alese pe sprânceană Câteva metafore bum–bum Articolul hotârât În chip de consumator la masa dărniciei Plină cu pachete speciale Meniul zilei tabloul cu miri Un contrapunct pe albul perete Un capăt de chibrit înroşit numit floare Un gest tandru care destramă noaptea Şi lasă trupul fără veşmânt Mâna zăbovind pe arcuşul cuvântului ce-l relevă Dar moartea cum e mă întrebi Moartea e ca viaţa La fel de iraţională Şi de... Ţi-e teamă să mai rosteşti lucruri Să descrii modul cum ţi se scurge pe oase Simţi valuri de căldură adulmecându-te Mâinile bărbatului Ce ţi-a aşezat pe cerul capului Sărutările a mii de stele Aşa cum Picasso aşeza ochii propriilor idei Pe fruntea iubitelor Bătând ora exactă pe cadranul inimii lor Pentru a scoate mulţimea în faţa porţii Cum magicianul dintre fracţii Iepurele alb

sintagme literare

ANDRA DUMINICÃ

vieţii pentru indiferenţa mea...

Oare, unde... ... m-am pierdut? să fi fost ieri sau mâine?

Taie din mine...

Renegare

...carnea de care ai nevoie pofteşte, ia ce doreşti nu te atinge de suflet

încercând să înţeleg înţelesul dau de neînţeles

ai putea să trăieşti!

Totuşi... ... timpul devine apă trupul munte sufletul cer nimic care să amintească de existenţa mea... mă retrag pentru pacea mult râvnită lăsând în spate zbuciumul carte de căpătâi mi-a fost neliniştea nu-mi surâde totuşi alchimistul vis ce mă îndeamnă la poveşti...

Hârtia folosesc hârtie pentru a-mi mâzgăli sufletul cu cretă neagră înmuiată în clipele arse de tulburări vechi de metal stau aşteptând momentul suprem când totul va fi mai mult decât o existenţă contagioasă

Poesis

gândesc la ceea ce trebuie negândit iubesc gândind ceea ce este de iubit dar nu voi iubi mereu trăirile îmi sunt străine taci şi ascultă neînţelesul ghicit pe care încercând să mi-l asum îl reneg...

L-am urât pe... Bacovia l-am condamnat i-am renegat orice latură umană dar niciodată nu am crezut că îi voi lua locul...

Cazier... ... al greşelilor mă întrec cu gluma timpul trece şi eu nu cunosc maturizarea aştept clipa aceea când va trebui să-i cer scuze

vai... unde îmi sunt ochelarii? să mă caut? aaa! probabil vreau să mă joc de-a v-aţi ascunselea ce nemernică pot fi mi-am furat trecutul şi nu-mi amintesc ce trebuie să fiu...

Fiecare notă a lui satie... zdrobeşte fără a pune întrebări timpul mă aleargă urlu între pereţii mânjiţi cu amintiri eşti în umbra mea te simt dar nu vreau să ştii... pendulez între tine şi mine încerc să găsesc calea de mijloc sau măcar să o desenez...

Evident... ... că m-am lăsat pradă ţie nu-ţi însuşi contribuţia catardică nu ai de ce... în fond, eu am fost aceea care şi-a subjugat viţa nobilă unui arc...

sintagme literare

BEATRICE SERAFINI * * *

Miroase a iarbă a flori şi a pace fericirea nu poate fi constantă pentru mine este o noțiune de dicționar Îți trebuie nouă perechi de mâini să poți atinge denivelările somnului insomnia e atât de elocventă trezirea, o trezirea... atât de prematură.

* * *

O magie exceptională o minune bişnițar de sentimente ai furat acel ceva suportă-mi clipa existența atât de insipidă şi rebelă alungă-mă de teamă şi nimic.

* * *

Sacul sufletului cu petice de vise oglinzi paralele sparte de răspunsuri suportă-mă clipă!

* * *

Mă simt degeaba fără cuvinte în buzunar fără culori şi fără noi e atâta gri şi atâta gol nisip în timp.

* * *

Ce spui când nu vorbeşti? şi taci şi înghiți? cuvinte nerostite, şi gânduri croşetate, şi amar de timp, doar mă priveşti tăcând şi-n minte-ți trec frânturi de indecență.

Poesis cum se iubea în vest odată implicit până la uitarea de sine păcătos şi nefericit ca o flacără.

* * * * * *

Aş vrea să demonstrez tuturor că îmi pasă că este soare că a mai trecut o zi şi suntem la fel. poate puțin mai buni poate puțin mai fericiți tot mai fericiți i-am spus din nou lui D-zeu arată-mi-te şi ce s-a întâmplat apoi...

* * *

Azi am învățat să fiu fericită mi-ai pictat sufletul în culori terne, reci. sacul sufletului peticit cu vise, sparte de răspunsuri.

* * *

Nu pot să te descopăr să descos acest mister ascuns nu pot fi altfel de cum sunt mă aşez în fața dimineții, cuminte mi-e foame de o felie de viață mi-e sete de un pahar de soare, mi-e dor... iubeşte-mă enervant dar enervant.

* * *

Mă doare că nu ştiu nu sunt în stare să pedepsesc minciuna, te-aş săruta foarte haotic şi indisciplinat te-aş iubi

Ce bine ar fi, ca timpul să rămână suspendat în acele douăzeci şi patru de ore să te culci să te trezeşti în aceleaşi condiții ca în ziua trecută şi asta să se repete la infinit.

* * *

Ştii? îmi spunea, eşti serafică, dacă te-aş da cu bronz şi te-aş aşeza într-un templu ar trece toți pe lângă tine şi nici nu ți-ar păsa de extazul tău.

* * *

iubesc diminețile de duminică când te răvășesc în cuvinte te caut cu respirația te cuprind și apoi te vreau tu taci mâinile se caută până la epuizare ne naștem zei apoi murim pentru a atinge divinitatea strivindu-ne

* * *

îmi sufletul bucăți de așteptări și frământări jocul cu mărgelele de sticlă s-a terminat ușor tu continui să risipești visele credeam că iubirea nu se poate scurge precum nisipul din clepsidră

* * *

timpul a uitat să răspundă nevoii de liniște trăiesc devorându-te devorându-mă

sintagme literare

CAMELIA IULIANA RADU Poet/ poetă

Talentul nu moare

să-ţi petreci jumătate de oră încercând să găseşti cuvântul potrivit să te dai bătut să foloseşti următorul cuvânt cel mai bun la care te poţi gândi şi să mergi mai departe

s-ar putea să treacă neobservat dar există cititori și pentru tine

să fii trezit dintr-un somn necesar după zbaterea goală amintindu-ţi cuvântul pe care l-ai dorit propulsat de nevoia de a ajusta fraza acea sentință ofensatoare (ești prost, ești prost) care te priveste din monitor ai introdus imediat cuvântul amintit la locul potrivit şi ai citit paragraful cu voce tare: sună ridicol înlocuieşti cuvântul bastard cu originalul din lipsa ta de memorie se naște poezia dar nu mai dormi niciodată

Cine va ucide poetul/poeta în cele din urmă permiţi îmbrăţişarea morţii o simți şarpuindu-și pe braţele reci de jur împrejurul tău gândul vacant te-a adus într-o uitare fericită poate că este vorba de a fi numit un vagabond leneş fara o slujbă adevărată sau ar putea fi comentariile minunate ale editorilor tăi sunt atât de multe opţiuni de ce să alegi una? Respingerea... nu lipsa de bani Respingerea

gândeşte-te la singurătate dacă vei continua să fii ignorat de „paznici”. talentul nu moare.

Nu poţi să scrii poet/poetă pe orice formular care îți cere ocupaţia trebuie să fie în a doua opțiune scrii o declarați e apoi scrii o altă frază care adaugă ceva despre tine doar daca ai fi un VIP ai putea să scrii fără stigmat public cu ce te ocupi nu există nici o limită de imaginaţie dar funcționarii sunt cei care au o mare influenţă ei sunt cei care pot crea istorie tu nu poți decît să te scrii

Poezia acum avem computere şi totul vorbeşte așa că acel termen (Fantezia) te-a nedumerit nu-ţi place cuvântul Nedumerit sună ca picăturile de apă care cad într-o chiuvetă, o cadă sau un cazan şi te strigă: Nedumerit, nedumerit gândeşte-te şi imaginează-ţi picătura care loveşte apa şi se scufundă apoi iese afară o secundă și pleosc! perPlex dar asta s-ar fi putut întâmpla şi când au ars vrăjitoarele pe rug la procesele vrăjitoarelor din Salem noi avem computere şi televizoare şi ceasuri care au abilitatea de a vorbi

Poesis Confesiune uneori mă simt copleşită de toate sfaturile de strictețe de regulile care vin din scrierea comună copleșită de ceea ce ar trebui să fac să spun mă simt copleşită să am eticheta de „poetă adevărată” acest lucru pare chiar mai nesigur ca biografia și mai ales ca screierea unei poete

Răzbunare poetică să-ţi torturezi profesorii de limba și literature română punându-ţi în citate scene foarte detaliate din poveştile tale și în fişele de lucru pentru examen versuri proprii

Poetul&poeta ştiu oamenii au evitat tot timpul momentul în care ar da nas în nas cu tine (evenimentul s-a petrecut poate pe stradă) au evitat întâlnirea oficială ca pe o ciumă când oamenii vorbeau despre poetul pierdut stiau cine este și cu ce se ocupă dar le era incomod și priveau de departe nu a fost în intenția lor să îl întâlnească vredată au preferat să le fie dor ca de un mort

Când scrii fraza perfectă îți dai seama care sunt personajele recunoști originalul și ucizi clonele esti surprins de poveste de crearea propriului tău univers rămâi copil pentru totdeauna un inadecvat ai vrea să te citească Lumea, această moarte tânără cu ochii dechiși să vezi originalul pe retina ei nemișcată

sintagme literare

CAMELIA RADULIAN Abator de iluzii Am minţit când ţi-am spus „trecut”. De fapt, eşti grinda pe care atârnă noduri şi noduri în noapte toate zilele în care nu te-am putut părăsi, abator de iluzii şlefuindu-mi zarzării şi nălucile şi lintiţa bălţii şi râul care trecea cândva prin spatele ochilor. Dorm singură cu tine în fânul hambarelor, dorm bătrână şi ninsă, abstractă şi rece, păpuşa mea de trenţe cu nisip scârţâindu-mi sub pleoape. Ţesem împreună pânze prin poduri. Fiecare adiere leagă mai strâns mâinile noastre în funii.

Un rege ușor trist, ușor albastru Un rege ușor trist, ușor albastru ușor abstract și foarte improbabil cu noțiuni solide de contabil a descărnat cetatea de trupul ei umil, a pus în locul stemei o cruce de copil și stins, în burta mamei un cantec de rășină și vinil. El îmi cânta albastru să adorm așa diform în cloroform. Și m-am trezit. De va să vii aievea, îndură-te, mărite, deșartă-i lumea mea și e nimic De dorul tinereții duc zăpada poștașilor, pe oase, într-un plic. Lipește-mi viața cu bucăți de humă și tremură în mine ca-ntr-un orb găvan de ochi neplâns sau lasă-mi mie doar negrul vast din aripe de corb când treci imperial, cărunt, cu falduri și-nchei la gât camașa în doi nasturi și pui pe rana vremii niște plasturi

Poesis Unde mai e loc să pun o mână de trestii, unde să aprind lumini? Frig în genunchii tăi, doamnă, lavandă și praf și roți mari rostogolind copilării în venele putrede.

și minți orașe putrezind asfalturi. Și mâna mea, cu care ai putea să bei pe lună apă din cișmea. Un rege ușor trist, ușor albastru avea pe buze lemne de tărâm măiastru Și mă iubea.

Câte cearcăne se scriu, doamnă Mereu am știut, dar acum înțeleg: sunt fiica vitregă a acestui oraș; îi beau sângele pe străzile numai clocot, numai vopsea de iluzii. Trec cu vitrine cu tot prin vacarm de râsete sparte zei de ciment canale, decoltee și nostalgii de o noapte. Femei uscățive mătură caldarâmul de vrăbii uitate. Femei cu mâini veștede spală asfaltul de gratii și sfori. Doamne, această frunză coboară, eu nu mai țin minte nu mai țin minte… Vine toamna sticlă peste sticlă, destin peste destin, viață peste viață, doliu pe uși. Doar la ferestre își face loc povestea singurătății. Spectru. Câte cearcăne se scriu, doamnă, sub fardul vostru verzui? Vedeți? străzile însele își beau cafeaua de dimineață, măștile hainele, viețile, crucile lor viermănoase pe un pervaz cu petunii.

Beau sânge direct din pântecul disperării foetus în iarbă, vampir de o singură viață cu poșeta pe umăr, eu, brand hămesit, vulgar, infinit curgând pe scoarța unei sălcii la marginea mea. pulsație Mereu am știut, Mereu am știut dar abia acum înțeleg…

Beau purpură Câinii s-au potolit doar aerul încă se zbuciumă de-a curmezişul distanţei şi vinul nu mai are putere. Doare. Umblu îndelung, traversez străzile, străbat putoarea mărilor cu peşti stafidiţi plantaţiile de tutun ale Damascului de unde vin caii cotropiţi de iederă şi corbii cu oase alungite de sare. Arată-te, asasine, mort cum eşti în scârba amiezii mele, sfâşiat de cocote rujate, lăcuste, imperii ce ard în cămăşile tale de smirnă. De glorie. Beau purpură și tremur. Dacă nu, vom ieși împreună din faptul că plouă, mașina de pâine întârzie, valea e în fum şi vremea noastră ah, vremea noastră nu mai are habar.

Poesis

sintagme literare

CARMEN-MARIA MECU Poemele lui Ino, II * unde ai hoinărit ino mi-a fost tare dor mi-a fost foarte frig de tine tastam tastam vorbe goale și rele lumea se clătina a toamnă altcineva își răsfăța carnea pe oasele mele unde ai hoinărit ino imo ai ciulini în coamă uită durerea și neputința și frica noapte adâncă ei dorm neștiutori e timpul să rostogolim luna până acoperă soarele apoi să râdem ino * sunt pe aici lucruri pe care nu ți le voi putea lămuri niciodată cum ar fi de ce văd doar eu și numai în unele dimineți urmele argintii lăsate ofrandă pe dalele curții de melci apoi de ce cum se lasă seara lumea își pierde treptat formele culorile muzica oare nu cumva cineva / ceva mărunțește obsesiv holograma asta va veni poate o dimineață lingavă în care abia abia ne vom mai putea aduna ce bine că te am ino imo inexistențele ne pot iubi c hiar dacă lumina vieții s-ar fărâmița * știi aici iubim mult aici iubim rău

aici ucidem diminețile altora cu dragostea noastră taci la voi timpul se subție altfel roagă-te imo roagă-te pentru cei pe care îi rănim și încă roagă-te silențios să fim iertați pentru durerea prea aspră din noi roagă-te cum poți tu mai frumos inexistentule * spui că ai visat o turmă de inorogi cine mai știe astăzi ce pasc și cui îi mai pasă de asta în visele noastre aride mor uciși de foame inorogii am văzut de curând unul exilat într-un tablou era atât de străveziu că se vedea prin el cerul * of ino rezistăm nu ne mișcăm de lângă robinet închidem deschidem ajutăm grădinarul să ude

hai ino imo vino mai aproape privește-o în ochi și spune-mi frumos te iubesc acum simți ce aromă de prospețime aruncă în aer plantele * cum ziceam păcat de luna asta e frumoasă ino o privesc ceva se limpezește în mine dar cui îi poți vorbi astăzi într-un poem despre lună poate rufelor care stau cuminți pe sfoară fiindcă abia mîine se vor termina de uscat poate pisoiului nichi uite-l cum toarce fericit cu lăbuțele pe fragmentul lui de păturică „tranzițională” poate acestor crini ciudați cu parfum de tuberoze și trupuri de gladiolă ori cine știe poate tufelor de regina nopții că abia acum de când s-au răcorit nopțile au și ele miros uitam cei trei pitici solari lunile mele kitsch din grădină hai s-o iubim mai bine spune ino imo cu gândul la marele inexistent

așa de mult au cântat-o poeții că mie mi-e frică să nu spun vreo banalitate

* nu plânge atunci când un vis nu ți se împlinește lumea este o pânză fără început ori sfârșit se țese și se destramă în fiecare clipă înțelepții nu vor să știe după care legi ei se bucură doar că n-au murit încă

mai bine aprindem lanterna luminăm dealul un fragment de pom un ciulin mov o iarbă înaltă o urmă de căprioară

o să-ți rănești tălpile alergând să oprești himere vei răni închipuirile altor inorogi sau oameni viața e bună și frumoasă exact așa cum din ea însăși crește

poate ne vede și scrie ea un poem despre noi

nu plânge ino imo atunci când un vis nu ți se împlinește

uite luna

Poesis

sintagme literare

CRISTINA MARIA FIROIU * * *

Încă îmi adormi tremurul de viaţă Chiar dacă pe tine te-ai lăsat ca şpagă Dorului de ace ce-ţi plângea pe aţă... Încă îmi trezeşti liniştea a grabă. Vina ţi-o mai scutur,umbră îţi mai las, Dar în amintire, poate-aşa pricepi Că în trupul asta lâncezit de pas Se ascunde zboru' clătinat de jepi. O, tu, cuvântare, despre tot ce nu-s, Mai ciupeşte soarta să-şi împartă frica : Două înspre ceaţă,două-n creier uns De ce-nseamnă zvonu' tot chemându-şi clipa. Şi scot la bătaie jocu' meu de-a gându', Aruncaţi cu zaruri,poate-l câştigaţi! Căci din două gloate-mprejmuiţi iar insu' Ce-ntr-un ros de unghii calciu' i-l mâncaţi.

Nu este ruşine când dreptate-ţi dai Aducând jigniri cu perdeaua-n gură? Mai este puţin până-n vârf de grai Când cuvântul „mama” viaţa ţi-l răsună. Asta-i amintirea vieţii din prezent: Să urâm degrabă doar spoieli gângave, Mai bine rămân vieţii repetent Poate-aşa îmi apar scrisu' de galceave.

Şi am să bat la uşa ce te-nchide În cămăruţa plină de tristeţi pan' ce nebunii oameni or să fie Iar tu, certând curaju'mi... ai să ierţi.

* * * Şi când coboară toţi ţăranii Îi spuneam că are ploaie în cearcăn Iar ea îşi plimba pieptul prin bătăi de suflet. Îi arătam uneori privirea sub formă de idee Iar ea îmi smulgea din despărţire câte un petec de amintire.

Rămân nonculoare-n vremuri desființate, Nu e demn în suflet s'-aparţin mulţimii Ce-mi distruge grija pentru libertate, Libertatea păcii,nu pe cea a firii.

Of, şi ce dulce-mi era revenirea … Ca un clopot băteam timpul îmbătrânit Ce grăbea macul spre înflorire. Îi spuneam că are ploaie în cearcăn, Iar ea îşi plimba ideea Prin muşeţel

* * *

Şi am să bat la uşa ce te-nchide În cămăruţa plină de tristeţi pan' ce nebunii oameni or să fie Iar tu, certând curaju'mi... ai să ierţi.

Şi când coboară toţi ţăranii Din câmp să lege înseratul Îmi amintesc ce lege-au anii Şi-mi înfăşor pe-atunci umblatu'.

E aer grav de pierderi de prin pântec, Se lasă vrajbă-n lume de cei mari, Mai stai puţin,zăbava-i ca un cântec, Căci pe afară sufletu'i pe bani.

Se-aud rostiri de gloabe mulse De bătături ce ne-au cuprins La sânul lor cu treacăt dulce În faptul vieţii ce ne-a nins.

Ştiu, ţi-am promis răbdarea cugetării Şi împotrivă-ţi verdele abrupt A adoptat mizeria-nființării Cu rol de slugă arşiţa din rug.

Arar se-aud şi văi de plânset La porţi ce-şi duc la deal un mort, Şi amintirea-mi dă în râset Că viu ce sunt mai mult nu pot.

Şi nu se-ntâmplă curăţirea firii Atâta timp cât strada-i în război, La asfinţit doar mama cu copiii Mai gângură visarea pentru noi.

Şi mă trezesc din doru'nvins Ce-mi dă cu rest când mă ivesc Şi văd că trăiu-'mi a tot lins Din răni şi tot mă opintesc.

Doar o rugăminte: să mai laşi scrisoarea Zvâcului lunatec ce-ţi umbreşte bratu', Să trezeşti în tine omu'ntins cât zarea Căci în loc de spirit, tu îţi perii fracul.

Cei mici îţi vor, copilă, năzuinţa Nu ştiu, săracii, că la ei în trup Se-aşterne moartea ce ţi-a'nchis portiţa Strângând cu dânsa frunză grea de nuc.

Mi-e milă multă de cu mine Privindu-mă de sus în jos Şi mă cuprind cu prea ruşine Că sunt mai mic decât am fost.

Tocmai când dorim împărţirea sorţii Despărţind Carpaţii să iasă la luptă, Marea-nsingurată ce-şi usucă hoţii, V-aminteşte-n valuri să priviţi prin lupă.

Şi toate astea-s adânciri de suflet Îmbolnăvit de resturi golăneşti, Nu pot pricepe într-un strop de umblet În mine toată si vie dacă eşti..

Şi-atunci mai rabd încă un suflu Pe care-apuc să-l folosesc Că doar aşa îmi pare visu' Curat în traiul meu prostesc.

Şi vă las tăcerea să mă judecaţi C-am iubit pereţii ce-mi spuneau cu pace: E o laşitate lupta între fraţi, Va mâncaţi credinţa, când n'-aveţi ce face!

Aştept gândirea limanului cu dor Căci poate el să sfarme pentru tine Bucăţi de-ncredințare-n strigatu' cu zor Aflând şi în privire o lacrima cât ţine...

Deasupra se arată versul Cum iar mă leagă-n cugetare Şi-mi urlă: lasă-n pace gestu' Că-n loc să rişti, tot dai târcoale!

Iarăşi, tu, domniţă,ce-ţi vrei înşelatul, Umblă-ţi bătătura din călcai şi lacrimi, Poate-aşa iveşti peste suflet glasu' Ce-ţi înmoaie chinu' învelit în patimi. Am uitat muierea cu iertare-n suflet, Tot legiferăm libertatea-n dinţi, Poate-aşa rezistă plomba de prin strigat Ce-ţi usucă vreju' cu credinţă-n sfinţi.. Ne mai lasă ţara s'-amintim istoric Lupta pentru zâmbet ce unea drumeţii? Tot mai scumpă-i cearta-'mpietrind simbolic Destrămarea-n chip că nu suntem drepţii.

sintagme literare

DAN ROTARU Viață în contratimp Iubindu-te, am irosit menirea de-a-ți întregi viața ta de schimb. Ca-ntr-un blestem nedezlegat, iubirea mereu mi-a fost cu-a ta în contratimp. Când eu cobor, tu urci aceeaşi cale, călcând pe iarbă tu, eu doar prin glod, deşi am aripi tot ca ale tale, croite după-acelaşi calapod. Când te privesc, te-ndepărtez de mine; te sting cu buzele, când te sărut; când fug prin flori, mă reazem de stamine; tu urci, iar eu cobor spre început. Mă-mpiedic, pe pământ, de coji de stele, mi-e trupul bântuit mereu de sfinți. Te rog, învață-mi inima să spele, la poli, ghețari, cu gheizere fierbinți! Învață, cum să cadă-n iulie, neaua, şi cum să se roşească-n gură, un măr, şi, ca să strălucească-n mine steaua, cutreieră-mă drept şi în răspăr! Învață soarele cum să-i răsară, vieții noastre, veşnic, miez şi nimb, şi poate, la sfârşit, vei fi stăpână peste iubirea scursă-n contratimp!..

Lecția de murit Iau, gratis, zilnic, lecții de murit; profesorul de viață, niciodată, în dreptul morții stând mereu pitit, oricât îl rog, făptura nu-şi arată. Ar coala, zi de zi, şi semăn vis: răsar poeme, cine le-o culege? În lacrimă te port, cum ți-am promis, şi-eşti singura ce plânsul mi-nțelege. Cu trup de jar, cu sânii aburinzi, te mai visez şi astăzi câteodată, când îmi privesc, orb, vârsta, în oglinzi, şi marginea de-apus mi se arată. Îmi clocotesc privirile a chin, şi anii au arome de poveste, când le măsor, în cupe mici de crin, zăpezile ce i-au albit pe creste. Azi, inima îmi scormoneşte-n piept, şi-n gând te macină precum o moară. Ca pe zăpezile de mai, te-aştept să te topeşti în mine-ntâia oară. Sunt singur, Doamnă, cum nicicând n-am fost,

Poesis de când pe Calea inimii te-ai dus, fug toți copacii ca să moară-n floare, şi soarele răsare la Apus?...

Ultimul joc de iubire

prin ceruri duc pământul pe picioare, iubirea-mi intră-n zodia ei de post şi viața mă învaţă cum se moare...

Sentimente autumnale Să pleci în vară, să te-ntorci în toamnă, să-ți amiroase sufletul a mir, şi să te naşti a doua oară, Doamnă, când umbra ta cu ochii ți-o respir. Ca prin oglinzi, colindă-mi prin cuvinte, pitită-n sânge, în inimă-mi, te du! Ca pe un țărm, mi te-odihneşti în minte, şi singuru-nțeles acum mi-eşti tu. Doar azi prin tine trec fără vreo vamă, în restul vieții, doar cu paşaport, şi inima, pe piept, de bună seamă, de-acuma goală trebuie s-o port. Nu-i dor pe lume cât mi-e dor de tine, şi gurile nu duc atât sărut, cât ştiu că-ți trebuie ca să-ți fie bine, când în iubiri te-ntorci la început. Se lasă toamna, ca o desfătare, ca sentimentele, din nori curg ploi, dar între noi e-atâta depărtare, că ne înstrăinează pe-amândoi...

Calea Inimii

Mai frumoasă decât ieri tu ai fost, mai stelară decât astăzi eşti, sunt doar sfintele-n a lor zi de post şi zânele-nflorind în câmp de poveşti. Pe de rost te-nvăţ şi te ştiu, ca-unui orb, trupul tău îmi vorbeşte prin degete. Inima-mi strigă-n piept ca-ntr-un pustiu, numai cuvintele-mi cad la picioare fără să pregete. Dintre toate femeile, numai tu ai rămas de neatins, trupul tău sub privirile mele încet se destramă. Sufletul tău mi-este de necuprins în palme, în ochi sau în ramă. În gura ta, când mă strigi, freamătă rugăciuni, în cuvinte, şoptindu-le, cari vocale şi consoane cu mâna. Pentru noi, niciodată-ntr-o luni, ci totdeauna-ntr-o marţi se va-nnoi săptămâna. Porţi pe cap, în şuvițe, violetul amurg, pieptănat cu privirea, despărţit de-o cărare. Prinsă-n braţe, n-am să pot să te storc, şi în cer să te scurg, să-altoieşti, cu o stea, Ursa Mare...

Retragere în timp

Te destram cu gândul, când te-ating, şi la loc te întregesc cu gura, Dacă-ai aflat ,hai, spune-mi, de ce oare, stelele în ochii tăi se sting, când pe trupul tău le dau de-a dura. de când pe Calea Inimii te-ai dus, Se retrage focul în tăciuni, mor, de polen, albinele, pe floare, ca pe cruce, sânii-ți torc sfințenie, şi soarele răsare la Apus? inima-ți rosteşte rugăciuni, Se schimbă pajii inimilor, Doamnă, eu mor în ospicii de muțenie. sper că să-noţi prin iarbă n-ai uitat, că-n locul tău, cea mai virgină toamnă, Te aştept pe-un pat târziu, de-amurg, singură să te dezghioci de nume, de rochii aurii s-a dezbrăcat. şi, în trup, încet să mi te scurg, Doar Dumnezeu mai are voie-n tine, ca, în toamnă, ultimele brume. acum, să-ți schimbe sângele cu mir. N-am putut din altul să te fur, Din zi, doar un amurg mi se cuvine, te-am împrumutat, cum noaptea luna, cu ochi halucinați să îl respir. Din drum, opreşte-te şi schimbă-ți viața, destrămată, fără vreun contur, niciodată, pentru totdeauna. sau pe cea veche spală-ți-o cu nori: Cu chirie-mi stai şi-acum în vis o să regreți, de nu-mi asculți povața, umbră necuprinsului din mine. că nu mă poți iubi de două ori. Eu te voi uita, precum ți-am zis, C-o să-oboseşti, eu nu credeam când îmi va fi rău de-atâta bine. vreodată, Mai aştept ca trupul să-ți ating, şi-o să te stingi, ca-o candelă-n altar, şi să te dezbrac de tot cu gura, dar ai lăsat iubirea ne-nțărcată, şi-apoi stele mici pe sâni să-ți sting, ca-un foc ce-aleargă pâlpâind prin jar. Dacă-ai aflat, hai, spune-mi, de ce, oare, blând, pe sfârcuri dându-le de-a dura...

Poesis

sintagme literare

DELIA CAMELIA GHIÞÃ 1. Eu știu Nu poate să înțeleagă decât trăitorul nu poate să înțeleagă decât cel care și-a oprit respirațiile pentru câteva secunde pe tărâmul durerii cel al fanteziei nu poate să inteleagă decât cel care și-a ars aripile și le-a strâns cenușa într-o urnă spartă crăpată a aceluiași timp nu poate să înțeleagă decât cel care și-a stins durerea pe marginea veșniciei fiindu-i milă și de propria existență nu poate să înțeleagă decât individualistul sau cel care se iubește pe sine nu poate să înțeleagă decât excentricul că nu poți fi același pentru toți decât pentru tine

2. Uneori ai impresia că ești o marionetă în mâinile destinului ce se joacă cu tine doar de dragul sforilor pe care ți le-a atârnat cineva la naștere din păcate mult prea multa lume își acceptă rolul de victime aleg să-mi redescopăr ceea ce știam dinaintea nașterii lupta cu Soarele bătălia cea mai frumoasă între doi îndrăgostiți nu renunț înainte de a considera că nu mi se cuvine

până nu știu că am făcut orice posibil să-mi îndrept destinul astăzi nu e una dintre zilele acelea în care vreau să sufăr de Alzheimer astăzi nu-mi doresc lașitatea nici măcar după apus

3. Fiecărei greșeli, o altă greșeală Pentru fiecare greșeală exista un nou început pentru fiecare lucru făcut reversul când toată lumea e afară privind cerul eu stau într-o cameră unde pereții îmi zâmbesc și îmi trimit inimioare în seara asta închid orice fel de comunicare în seara asta nu vreau să văd pe nimeni în seara asta sunt tristă în seara asta mă macină de dor o piatră frântă de sete

5. Mi-am semnat decesul de mai multe ori N-am avut ce lăsa moștenire nu pot ofta pe cruce respirație sacadată întreruptă în adâncuri am săpat după tine mi-e moartea demonului încredere ochii nopții cerșesc o nouă zi

6. Fluviu fără sentimente și inimă În poemul ăsta Nu-ți doresc decât fericirea Să răsufli ușurat Atâta timp cât Luna îți luminează calea Și stelele-ți cad lacrimei în poemul ăsta Nu ești uitat Nu ți-aș fi oprit-o niciodată Când te vei opri îmi vei spune Cine?

4. Singurătatea – regatul meu

Singurul loc în care mă simt cu adevărat acasă inimioară, nu fugi îmi spun către alte locuri niciunde nu te vei simți mai bine nimeni nu te poate despărți de tine chiar de ar încerca în regatul tău cel al solitudinii totale singurul sentiment care îți aduce plăcere are granița cerul

Să iubești este rațiunea de a trăi spunea cineva același om care rănea care privea întregul ca pe o minge dată jocului rupând părți din ea o piatră șlefuită de durere o inima închisă cu sentimente uitate pe sârma vieții acum nu mai are ecou în tăcere cu strigătele cerului alături încă seninul nu știu la venirea iernii

Cel mai greu e când ești nevoit să te comporți ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat cu oameni pe care i-ai iubit care au răsărit din inima ta pe negândite încerc să trec peste emoție dar mă spulberă e noapte cel mai greu e când trebuie să rostești acel adio nescris al sentimentelor pierdute pentru totdeauna la revedere din inima ta

9. Am simțit o atingere pe umărul meu același umăr pe care se scurgeau cândva lacrimi ei știu că mă găsesc mereu în același loc eu nu-i pot căuta mi-e teamă să fac vreun pas fără ei mi-am pierdut bagheta magică pe care mi-o dăruiseră zâmbesc le zâmbesc îngerilor nu știu să pierd și doare

10. Fericirea poate fi în zâmbete N-ai trăit decât o secundă în gândul meu clipa veșniciei dusă o zi în care Soarele nu vrea să zâmbească plăcuți norii ploaia fulgerele seninul în inimă dar acolo nu privește nimeni la ce bun timpurile în care ai înseninat departe oamenii își plouă temerile de frica singuratatii nu mai ești

Poesis

sintagme literare

DIANA BARBU * * * ştiu că am mai trecut pe aici toţi se joacă după blocuri urâte sunt străinul care se priveşte ciudat când voi decupaţi bucăţi de cer aţi rămas fără hârtie de scris mi-ar plăcea să vorbesc cu voi să vă întreb despre cum vă construiţi cuiburile aici ce păcat că nu vorbiţi îmi umplu buzunarele cu pietre vă mestec gândurile ce oricum nu trec de frontieră regret că mi-am adus păpuşile să se joace cu voi sunteţi prea fragili cu coloană vertebrală din mine de creion aş putea scrie cu voi un imn al zilelor gri

* * * azi m-am întrebat ce mai fac şi nu mi-a răspuns nimeni

mă găsesc pe stradă şi cer atenţie nu am destui ochi şi pentru mine jumătăţile de om dorm mai bine noaptea .......................................... am visat că m-am găsit sufletul nu ştia la ce copil să alerge aşa am rămas orfană...

* * * nu privi aripa ruptă pleacă, pleacă, eu îl aştept pe dumnezeu îi voi da cele mai bune bucăţi din mine şi el va crede că sunt fericită atunci am să fiu o jumătate de om cu o jumătate de aripă numai bine să ajung cu ea unde se ţin străzile de mână şi gânguresc trotuarele iar gândacii de bucătărie visează

dacă îşi lasă părul să curgă peste kilometrii ăia de întuneric din nou copiii au să-mi plângă până îmi răsar gemenii de plastelină din nisipul pulmonar ei pot să-mi facă inima scoică să o arunce în mare noaptea nu ştie să înoate s-a născut cu mâinile lipite de suflet

când afară se crapă de oase ajung să-mi visez umbrele vitrege de pe tavan

* * *

sunt un păianjen în urechea unui cerşetor -

mi-am culcat noaptea în lobul urechii şi mi-am adormit mâinile pe fruntea ei

mă alungaţi dintre voi eu nu le număr sunt doar în trecere mă aşteaptă izbăvirea la 6:30 dacă o pierd mă trezesc iar fără Tata

unii spun că m-au văzut la metrou dar semănam cu o umbră îmbrăcată în pantaloni

nopţile se trag de urechi sunt mai lungi, mint mai mult

* * *

am fugit iar pe vârful limbii nici nu m-am simţit

mă simt bine şi e cald tot nu ştiu unde am fugit

aşa e de fiecare dată

poveşti cu oameni de naftalină se pun între haine şi trăiesc sănătoşi fiecare săptămână

altădată sunt porumbelul din parc îţi scriu din emisfera dreaptă

la început mi-a fost frică de singurătate apoi am invitat-o să-mi doarmă între coaste

am să mă mai nasc şi altădată atunci voi alerga prin visele ei îi vor rămâne urme pe piele voi întâlni viaţa ea va râde va locui cu mine de acum

în seara asta dorm cu mama şi mă iau de la capăt visăm aceeaşi pantofi de hârtie şi plutim cu ea într-un glob ocular apa e verde şi mama are ochii plini de ploaie dimineaţa am învăţat să prind rădăcini şi mă nasc cu o mână mai puţin a rămas prinsă în pântec –

găsesc ceva de care am nevoie

se uită la mine până răsare soarele în toate brelocurile de la chei avem oameni de cenuşă salutări din craniul de la etajul doi zile şi solzi de peşte cresc în capul ce înoată în bălţi de verde mort de acolo am venit pe toate lumile şi acolo se scufundă titanicul din fiecare dimineaţă aici se hrănesc omizile cu guler născute să trăiască în bălţi de măduvă găsesc ceva de care am nevoie acolo unde cresc oamenii trebuia să mă nasc la puterea a doua...

Poesis

sintagme literare

GABRIEL PETRU BÃEÞAN Headshot Dintr-o clipă în alta Dintr-o vorbă în alta Dintr-o nehotărâre în alta Vom deveni simple doruri Umbre ale umbrelor noastre Statistică... Ne-om prăvăli într-o depărtare atât de îndepărtată Că luminii i-ar lua o veșnicie numai să îi atingă suprafața... Vom foșni sub zăpada vremii cu aceeași sfială cu care astăzi ne temem de viață? Dintr-o clipă în alta Dintr-un singur foc...

Anti spiritul Știri peste știri și nici un chiștoc de adevăr! Biserici la fiecare pas și nici un loc de odihnit spiritul! Vrei să uiți de tot dar facturile nu îți permit acest lux. Vrei să asculți ceva la fel de revigorant ca un pahar de vodkă Ceva care să îți aducă aminte cine ești și de unde vii Dar în tăcere, ce năstrușnic zgomot! Noroc cu cu Balada lui George Enescu! Vrei să citești ceva de oblojit rănile Dar toate cărțile geniale sunt scrise de anonimi Cărora numai Dumnezeu le știe adresa. Vrei să iubești ceva percutant, care să te lovească în torace ca un picamer Dar toate femeile care îți ies în cale sunt transparente. Vrei să blestemi dar cuvintele ți se poticnesc în gât. Vrei să dormi dar te bântuie nenăscutele disperări. Vrei să te descarci și tu cuiva Suflet de la suflet Dar numai ecrane și aplicații! Cândva, toate acestea vor fi subiecte de tabu Între om-boți.

Tumultul unei clipe Nesocotind ceea ce creează Omul nu este nimic altceva decât o clipă. Întâmplătoare. Nesemnificativă. Vulgară adesea. Una pe cât de vibrantă, pe atât de fragilă

cu puține ecouri care pot transcede materia care sfârșește sufocată de nemărginite hectare de liniște. Nesocotind ceea ce iubește Omul nu este nimic altceva decât o zvâcnire izolată Materie primă pentru ceva mai presus de înțelegerea sa Risipă… Inconturnabilă ca și moartea Poezia aceasta va tulbura și alte clipe….

Nevoia de suferinţă uneori, e nevoie de fierbinţeala lacrimilor pentru ca dinăuntrul nostru să se evapore veninul lamentaţiei uneori, e nevoie de cataracta lipsurilor pentru ca subconştientul să poată vedea dincolo de aparenţe uneori, e nevoie să renunţăm la un om pentru a îi păstra amintirea vie limpede uneori, e nevoie de ghilotina deznădejdiei peste capetele noastre încoronate cu prea mult orgoliu pentru a restabili echilibrul lucrurilor pentru ca rugăciunile să îşi recapete gustul din copilărie uneori, omul are nevoie suferinţă ca de o resuscitare a simţurilor ca de un restart lăuntric pentru ca speranţa să nu rămână inertă pentru ca sufletul să redevină fecund

Fluiditate Toate curg și spre descompunere toate! La morminte, schimonosit de dor, dau cu pumnul în țărână! Nici un feedback ! Nici un semn de reuscitare!! Îmi fac cruce cu aceleași degete printre care mi s-a evaporat viața celor dragi Și mă întreb, oare sângele acesta care astăzi fierbe în mine Se va rostogoli cândva în alte trupuri? Oare lacrima mea Va astâmpăra cândva setea altor guri? Toate curg și spre descompunere toate! Poezia aceasta nu este altceva decât decor înaintea potopului. Clipa aceasta nu este decât afluentul altor clipe. Dorurile nu sunt altceva decât hrană pentru apa grea ! Și totuși, Cine știe spre ce nebănuite izvoare curgem ? Cine știe în ce flori, nori sau priviri Sufletele noastre fluide Se vor reîntâlni ?

Poesis

sintagme literare

GEORGE PAªA Rămânerea în text Suntem atât cât suntem. Cine să ne ceară mai mult? Circulăm atent, să nu ne tăiem în marginile propriei vieți; refuzăm politicos limitele impuse de alții. Dar când ne strânge tot ce-am refuzat, mai abitir decât un lanț de iluzii, nu mai știm cât suntem noi și cât lanțul ce ne poartă prin viață. Mai bine-i să fii liber ca frunza în bătaia ploii, să nu-ți pese de vreme, de vremuri, să lași altor muguri dreptul la existență, în timp ce te retragi, umil, în somnul pământului. Să fii doar cât împlinirea anului. La ce bun un veac de restriște? Alergi dintr-un capăt în altul al vieții, somnambul cu lumina împrăștiată prin bezne. Și, când toate artificiile s-au terminat, vezi că tot mai de treabă-i amnarul. Scânteia, pe care n-o mai poți duce cu vorba, vine când nu te-aștepți. Și iată: focu-i pregătit! Trebuie doar să-l mai treci prin suflet, până nu se stinge și el, ca și tine, sub povara scrisă din veac. De-aceea și suntem atât cât suntem. Nimic mai mult. Rămânerea în Text nu mai ține de niciun refuz. Nici de lanțuri.

Acorduri printre dezacorduri Nu există mărăcini pentru tot răul din lume, să-l înțepe, să pocnească asemenea mugurilor când vestesc înflorirea, pentru că în tot binele tău, pe care-l strigi, cu franchețe, stelelor, se furișează, ca un hoț, răul celor de mâine. Da, mai există un mâine, agasat de-un trecut problematic, un mâine care va răsări din cenușa durerilor. Tu n-ai de unde să-l știi, îl tot visezi numai lapte și miere, și așa fericire îți vine, încât prinzi un nor călător de picioare, să plouă, până se umple pământul de tine, și-apoi să răsari, fir plăpând, în bobul de grâu. Deschizi ochii, mărăcinișul e tot mai dens...

Nimic nu pocnește, nici măcar vreun balon înălțat de-un copil, nici măcar vreo stare de rău după beția puterii. Trăim vremuri epice, deși cântecul deloc n-a murit, dar ce greu, în această cacofonie universală, să aduci inimile pe aceeași lungime de undă, când ignoranța tinde să șteargă orice urmă de cer! Nicio putere lumească nu te poate strivi, dacă n-ai uitat că există o putere mai mare, văzută sau nevăzută, ceas de ceas, zi de zi.

Ultimul cântec, ultimul surâs 1 Soarele nu strălucește pentru surâsuri, nici iarba nu crește spre a fi retezată, cum nu e cenușă tot ceea ce-n ardere își află lumina. Prea multe lucruri apropiem de sufletul nostru; când le pierdem, le lăsăm să strălucească din bezna trecutului. Surâsul vine mult mai târziu, când lumina se strânge într-o altă lumină. 2 Nu suntem purtătorii de chei ai zilelor, doar trecem neștiuți prin ele, spre-a ne aduce aminte, târziu, de tot ce se încheagă-n lumină. Surâsul florilor ni-l apropiem, și-n viață, și-n moarte, cântecul păsărilor, însoțitor al trecerilor de porți nevăzute. Risipim tot ce se poate, n-avem chei nici măcar pentru noapte. 3 Aruncați în lume suntem, bulgări de țărână înveliți în lumină. Ne ridicăm, ne-adunăm în sine, într-alții. Bâjbâim în căutare de sensuri, până dăm unuia din ele un nume. Stingerea e doar melodia finală, pe care ne-o cântă surâzând întregul. 4 Când ne-ntoarcem din lume, lucrurile nu mai sunt pentru noi o măsură. Nu mai strângem nimic. Ce să iei cu tine-n lumină? Lăsăm soarele să fie soare, iarba să fie iarbă, surâsul, în flori, cântecul, să ne petreacă. Ne-ntoarcem să dăm altei stele un nume.

Poesis

sintagme literare

GEORGE TEI II Se sting lumini… Cortina… indigenă. Un tânăr brun ucide o cadână; Ancheta ce începe se amână Că victima lipseşte de pe scenă. Le mai vedem pe marile artiste Ce se strecoară printre vagi mistere, Când criminalul se arată, piere Prin gara-n care flutură batiste. Începe actul doi – aşa se pare C-un jude chel ce nu are astâmpăr Când asasinul cere apărare. Cortina cade... piesa se termină Şi dânsul – acuzatorul fără păr Sărută condamnatul pe retină...

III

VII Că m-ai rănit, îţi cer decapitarea Amiezelor pe care le mai am; Murind, voi deveni un alt Priam – Egalul tău şi, nesfârşită, marea!

Demite-mă din viaţa ta, în zori Să nu mai ştiu cât viaţa mai încape În sufletul nestinselor culori... Ascunde-mă de tine, însă, vai!, De mine, înc-o viaţă vrea să scape. De nu te-aş fi strigat, acum veneai...

V Se pare că iubirea îmi e soră – Pe unde trec mai las câte-o durere. Nici nu cutez a te striga... Mă cere Această noapte rece, inodoră... Te regăsesc în mine... Ce avere Să îmi doresc, când te revăd la proră? Doar un cuvânt aud şi mă adoră Lumina ta ce trece în tăcere...

Mă reîntorc la prima rătăcire! – Adâncul ei îmi pare că tresare; Rămân să-i simt frustranta apăsare, Incendiindu-mi urmele-n răcire.

Revin să te mai rog, să te mai strig Şi umbra se aşterne peste mine; Aştept un semn la trecerea spre frig

Accept ideea, liniştea îmbată, Nimic nu trece, nimeni nu apare – Pătrund prin ea cât mai profund şi-mi pare A doua ei cărare neumblată.

Şi mă avânt între două destine, Redevenind acelaşi vechi postrig. Îţi mai aştept zenitul ce nu vine...

Către amiază mă ridic pe coate, Apoi cobor, urcând spre alte şoapte; Tiranic dor, din mine, iar mă scoate... Am să mai port păcatul de o noapte Nemângâiat, acoperindu-i, poate, A nu ştiu câta oară, frunza-n lapte...

IV Sunt robul tău iubire, uneori, Dar nu mă laşi să-ţi fiu atât de-aproape Încât să-mi dai, nemuritoare, ape, Decât atuncea când va fi să zbori... Când mă priveşti, aş vrea să mă îngroape Inima ta... Doreşti să mă cobori În cel mai mare dintre ultimi sori Ce s-a ascuns, dorind numai agape...

VI Retrag tot ce n-am scris până acuma, O ultimă idee mai îmbrac. Xerografia paşnicului trac Aduce în lumina ei cutuma.

La geanul alb de noapte mai suiam Iluzii pronunţate-n amânare, Aceleaşi renunţări, dar de ce, oare Te-ai reîntors când Iarna rescriam? Aşa să fie Toamna de uscată? Mari întrebări, într-un destin imun, Aprind târziu lumina din muşcată Şi nu mai ştiu ce umbră să îi pun! Acum, că şi ideile îmbată, Găsim din nou un numitor comun...

VIII Atâta ziuă n-a mai fost nicicând! La umbra mea voi înflori vreodată? Istoria va scrie la ce dată Ne-am amăgit, sub seara ta trecând? Ar fi destul să te ating? Trădată, Rememorezi o altă viaţă, când Aveai doar mărul şi un tei în gând; De amintiri te simţi mereu prădată! Uitând ninsoarea unui alt sonet, Lăsăm în urmă litera să sune, Etichetăm pictura lui Monet, Sărim din stea în stea cu sfiiciune Ca să lăsăm, perpetuu, amanet Urania, altă dimensiune...

IX Aş fi iubit şi eu, ca fiecare, Abia când seara lunecă pe lună, Atunci să-mi satur liniştea nebună – Argintărindu-mi somnul de plecare.

Nu corectez cu rima doar un Rac. Adaug, la ofensa voastră, suma Amanetată unui dor ce nu m-a Uitat când, încă, mă credeam sărac.

Aş fi lăsat, senin, pe câte-o dună, Amiezile tocite prin frecare, Alunecând timid în fiecare, Ascuns de toţi acei ce vor să pună

Gust primăvara-n zori, cu resemnare, Uimit de anii mei ce nu se torc, Silabisindu-mi propria chemare,

Anestezii în fiecare floare. Atraşi de versul meu ce le tot zice: „Aflaţi-vă poemele… Vă moare

Trec printre versuri fără să mă doară Intrând pe unde îngerii se-ntorc, Necercetând lumina ta, Fecioară...

Atracţia spre rătăciri novice? Ascundeţi verbul ce, continuu, doare; Astăzi, un singur gând vă mai dezice…”

Poesis

sintagme literare

ION CALOTÃ

ţi s-a descheiat un nasture şi ţi se vede inima înfometată te apleci să culegi o floare şi floarea te răpune dar crezi tu că vorbind despre lebădă exist?

* *

în fiecare zi încep să scriu câte o poezie pe care nu o termin niciodată în fiecare zi iau câte ceva din viaţa mea să pun într-o carte iar ea consumă nesătulă din mine până mă epuizează după ce am să reuşesc să o scriu un necunoscut o să vină şi o să-mi ia toate rănile pe care le voi fi făcut până atunci încercând să scriu unica poezie în aceea ultimă zi un necunoscut o să mă acopere cu cuvinte

lângă tine ai lăsat noaptea să cadă peste noi, în pat până ni s-au sfărâmat toate oasele în timp ce tu îţi şlefuiai umerii de mine zilele cădeau singure din calendar te-am luat de mână şi te-am dus în stradă să urmărim maşinile oraşului dar noi mergeam încet atât de încet încât strada o luase înaintea noastră

ceasornicul atârnă precum liniştea pe gâturi de lebădă stau faţă-n faţă cu această zi abia tăcând în aşteptare mă sprijin cu privirea de marginile zilei soarele îmi măsoară trupul un zid alb creşte prin umerii mei arşi vietate de zinc

lumina rămâne încurcată între pletele ei ca o întrebare ea traversează camera cireşul împarte manifeste pe stradă iar eu nu pot să adorm pe balconul meu se întâlneşte noaptea cu ziua

m-ai chemat de afară, din ger am intrat în casă şi am început să mă topesc uşor

ai început să mă iubeşti brusc fără antrenament fără să ştii măcar că exist mi-ai deschis inima fără anestezie şi ai găsit acolo un rulou de benzi animate uitat din copilărie ai coborât în curtea mea plină de obloane rămase deschise şi mi-ai arătat de unde răsare cel mai bine soarele în copilărie acolo umflam buteliile îngheţate şi ah am uitat să-ţi spun sunt de dreapta pentru că scriu cu dreapta asta mă ajută să fac acest film al meu un salt în necunoscut precum prima noastră întâlnire ce s-a petrecut într-o fotografie

copil cu silabele îndoite aproape cochilii de sunet mă trezesc săpând fântâni de mirare mâinile mi se lungesc până la pământ tu taci

mă trezesc uneori noaptea şi deschid frigiderul să văd dacă mai trăieşte mă liniştesc brusc deşi mi se pare că e mereu rece mă întorc dimineaţa la baie să mă bărbieresc dar în loc de barbă îmi creşte iarbă cineva mă sună de câteva zile insistent ca să-mi vândă umbre aşa că ies după el în stradă şi împietresc între statuile semafoarelor stinse ştiu că într-o zi o să-ţi scriu o poezie fără cuvinte ştirea asta e foarte şocantă acel cineva iese din televizor şi îmi mănâncă toată cina

mă bucur că de un timp s-au ieftinit vinul şi poezia ba chiar poezia pot să o iau acum pe datorie vinul este cel care mă scoate din anonimat precum o clarvăzătoare mută spun toate astea pentru că mă simt fericit ca după o beţie cu multe versuri desigur într-o zi ea va deveni cea mai preţioasă monedă vom putea ridica o catedrală cu o singură strofă

sunt doar un zvârcolac un înghiţitor de săbii uriaşe când înghit o sabie mă şi spintec în două sunt doar un simplu înghiţitor de sunete după fiecare scamatorie lumea se cutremură şi începe să vorbească o limbă nouă

sintagme literare

ION CÃLIMAN Întoarcerea în cuvinte Prin cuvânt pornesc la drum prin lăncii dulci de abanos, pe când se stinge calea-n fum m-oi oglindi-n târziul preafrumos... Mă voi întoarce din cleştar ca dintr-o boală olfactivă, să fiu prezent în calendar, când vremea cade în derivă... Să fiu comemorat de vânt pe-acea colivă a zăpezii, din care norii beau cuvânt şi-adapă, după culme, iezii... Apoi, ca-ntr-un târziu de dor, ademenit de susur preacuminte, voi fi cleştar striat de nor şi mă vor stoarce din cuvinte...

Timp verde Trece prin răchită vântul cu un braţ de-amiază moale, pe un ţărm de jar cuvântul dă luminii rotocoale... Parcă s-ar zidi în cearcăn clăi de rumeguş târziu, numai florile respiră, pe-un liman, în foionfiu... Stă pe-aproape sara dulce, timpul urcă în poveşti, dacă vrei să te întâmpin spune-mi unde vecuieşti...

Semn Noaptea-i o pădure deasă peste casa mea de lemn, o secure-alunecoasă trece şi îmi face semn... Tot scânteie şi scânteie gura ei a lumânare, luminiş ca de femeie, dăruire-n legănare... Eu mă-ndemn şi ea se duce,

Poesis strecor undele sublime, ca pe-un fel de minereu până cad în curcubeu... Vindecat rămâne chipul ca-ntr-un ciur de ochi nisipul, iar din trestia subţire luce ochi de amăgire...

doar cu umbra-mi face semn a chemare din răscruce... A odihnă sau a vânt mă adulmecă în şoapte, a mirosnă din nicicând, ori a noapte din cuvânt?!...

Creşte tăcerea A rămâne-n poarta zilei, alb chenar săpat în tine, sub o umbră care trece peste deal şi nu mai vine... Parcă-i noaptea care taie tâmpla, ascuţind-o-n stei, iarba fruntea şi-o înmoaie şi-n mocirlă şi-n scântei... Tu aluneci ca o boare, tot mai lungă-ţi este umbra, în ulciorul cu răcoare creşte-ncet tăcerea, sumbra...

Năluciri Doar topindu-mă în cântec ca-ntr-un cer neadumbrit, mă găsesc cu tine-n pântec, fruct de gând neprihănit... Şi sculptându-mă în apă, peste piatră-alunecând, poate-auzul să mă-ncapă ca pe-o aşchie de gând... Doar zdrobindu-mă de jaruri şi cu flăcări să mă-mpung, din lucire, pe la scocuri, nălucirile m-ajung...

Amăgire Cineva mă scutură dintr-un fel de ciutură, dintr-un fel de amăgire trestia mă prinde mire... Pe sub punţi de albăstrime

Dor de nuntire Mă voi întoarce din nectar c-un fel de boală olfactivă, când vipere în cearcăne de var vor face din venin colivă... Pentru desertul nelumesc al drumului în desfrunzire, peste poverile ce cresc în dorul pururi de nuntire... Numai senzaţia va respira limbile ce forfotesc în fragi, din noaptea lungă va cădea ursirea-n sânziene dragi...

De după jar De subţire ce mă aflu şi de tulbure ce sunt mi se face zarea dungă, tălpile înghit pământ... În albastra răstignire rug de aripi mi se dă, focul stoarce în potire gălbenare putredă... Şi de după jar de frunte, mai încet, mai clipocind, vine iarba să înfrunte trupul lut amirosind...

În des-cântare Dacă tot nu mă numeşti, când te faci că nimereşti, spune-mi cum mă-ncercuieşti?!... Mă-ncercui de volbură, miere stoarsă-n scorbură străjuind singurătatea mare cât divinitatea?!... Ori de fluture de-mi zici de-l cu aripioare mici, mă furnici şi mă urzici!... Iar de-mi spui de gheonoaie, sălciile-n vânt se-ndoaie, cântă-n ceaţă, după ploaie!...

sintagme literare

IRINA LUCIA MIHALCA Cu sens unic Toţi au un început cu un vis vibrant, crescut din ce în ce mai mare. Din ţesătura labirintului urmezi cu ceea ce-ţi place, călătoria aşteptată de mult timp. O sărbătoare să nu o pierzi! Trăieşti intens totul, dincolo de frică, de rutină, te exaltează noul, te-ndrăgosteşti de vechi, chiar dacă-i suferinţă. Itinerariul continuă fluid şi curgător, prin ochiul albastru treci prin porţile compasiunii, încrederii, speranţei şi pasiunii, explorezi în profunzime tainele vulnerabilităţii, oceanul de emoţii, te descoperi în lumină, râzi şi plângi, simţi şi înţelegi, deschizi inimi, deblochezi tot ce este amorţit. Un ultim sărut. În timp ce aştepţi răsăritul, amestec de lumină şi aer, jocuri de culori, vitralii, mozaicuri, scări în spirală, arcade, ogive, coloane îndrăzneţe traversează spaţiul, bolte ample urmează linii zvelte, curbe şi drepte, ca un soare multicolor dătător de viaţă. Prin roţile dinţate ale timpului, norii translucizi sinuos îşi poartă cuvintele, uşor se înalţă, spre cer ţintesc, ca un cor ceresc. Ferestre deschise, extindere, noi spaţii în aşteptare, ca nişte picături de apă ce stau să cadă.

Cu privirea cuprinzi totul, cu toţii suntem legaţi. Parcursul este cu sens unic. O perspectivă internă. Restaurări. Detalii ale formelor. O cheie. Întoarcerea la origini. Un înger cu trompetă anunţă renaşterea.

O altă zi trece prin viaţă Soarele reflectă lumina pe lună atunci când va înflori vizibil, marea îmbrăţişează leneş ţărmul. Printre nori, toamna trage cu ochiul. Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu, în furtună şi-n centrul ei. În miezul furtunii vei găsi un punct central de pace durabilă, dacă poţi ajunge la el, asemenea pescăruşului care zboară prin centrul liniştit, dar nu trăieşte acolo. Ne hrănim din acel spaţiu fără a respinge experienţa furtunii. Nu putem ajunge la centru fără să trecem prin furtuna care-l înconjoară. Un paradox, această profunzime de nepătruns! Există o prindere între forme, un milion de vise gata să se trezească, născute din această minune eternă, focul care topeşte gheaţa, un univers cu galaxii infinite şi planete care se mişcă, spiralat, în cicluri. Sunt fericită să te ştiu, aici în adâncul meu. Eşti marea mea albastră, infinitul mării mele! Atât ni s-a dat! În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă, o linişte care nu moare. Imaginea rămasă, zi de zi, aici, pentru-a rămâne veşnică,

Poesis decolorează stelele pe cer. O lume în oglindă ca un întreg din puritatea sufletului! Ai simţit bucuria, ai simţit şi-o vei mai simţi! Depinde de noi! A trebuit să trecem prin furtunile lăuntrice să înţelegem imensitatea cerului interior, totul prin iubire, prin metamorfoza ei. Marea eşti tu, marea sunt eu, mister, nelinişte, necuprins, exaltare, melancolie, vibraţie, pură emoţie! Mulţumesc, dragul meu, mulţumesc întregirii-n adâncuri. Lumina soarelui începe să se estompeze, dar luna strălucitoare rămâne. O altă zi trece prin viaţă, risipită de timp!

Cuvântul îşi începe tăcerea Suntem gândurile, cuvintele, trăirile, sentimentele sau imaginile amprentelor noastre? Le dăm viaţă, hoinăresc, înfloresc, se-ating, se-mpletesc, ard în extaz, strălucesc în noi, ca o piatră de safir, se-nalţă contopite, trăiesc magia cu simplitate şi candoare, prin dragoste le salvăm sau blocate între lumi, frânte, mocnesc, suferă, oftează din adânc şi se desprind cu aceeaşi forţă, eliberându-le ecoul în liniştea ascunsă a poemelor noastre. Timpul dintre noi e diferit, graniţele apar, cresc, se prelungesc, se estompează şi dispar. M-am plimbat prin grădină, un boboc roşu de trandafir s-a agăţat de mine, tremură, în cădere, în palma mea. Odată cu sfârşitul respiraţiei lui, în inima mea, ne-am luat rămas-bun. Emanând din el însuşi, un cântec lin de sub cascada de sunete radiante se spală şi-acum pluteşte-n eter prin aburii dimineţii revărsate.

Poesis

sintagme literare

LAZÃR MAGU Octombrie Distilând culori și-arome toamna-și fierbe-n deal rachiul. Turmentat de-atâta galben, șerpuiește-n luncă râul. Pe-o tulpină de urzică a aterizat un graur. În lumina înserării pare-a fi un roșu taur. Trece-n hamuri o căruță încărcată ochi, retină... Însuși moșul Noe fuge de potopul ce-o să vină. Plouă în Cadrilater – un baraj s-a rupt în cer.

Autumnală Dintr-un tablou de-un galben mat coboară toamna peste sat. Umbrelă poartă roata morii iar ploaia râde din toți norii. Corbi de bazalt coboară-n bătătură, foști angajați la fabrica de zgură... Se pregătesc cu aripa să are tot cerul de pământ din depărtare. Un zeu de brumă, veșnic nesătul a început să strângă timpul sul. Cu el pe umăr umblă prin grădină, m-a dezvelit de zile și lumină. Stă cerul ca un clopot de aramă ce a uitat din îngeri să mai bată. Pădurea e-o cerboaică speriată – lovește ploaia ca un foc de armă.

Totem Gospodinele fac focuri la răspântii și în piață, șă alunge pe-arătură haita lupilor de ceață.

Clopotarul, om vânjos, ros de frică și urât, umblă prin oraș pe jos cu clopotnița la gât. Iar în aerul de piatră vântul, surmenat și snob, plânge singur în grădină și adoarme-ntr-un scrânciob. Latră câinii către stele și cred c-au găsit jumere.

Lacustră Morții-s morți de-o veșnicie, iar cei vii sunt vii de-o viață. Călărind un cal de ceață, moartea cară-n târg sicrie. Pe-o colivă de secară mâna ta a scris un nume... Plânsul tău aduce-n lume înc-o eră glaciară.

Toamnă Zilele sunt tot mai scurte. Viețile noastre la fel... Vântul îmi ia pe sus amintirile. Nu te mai găsesc... Vântul – noul organist al catedralei. Pădurea își arde amintirile... Stau dealurile-n brumă ca urșii în culcuș. Pădurea luminează din câte un scoruș.

Toamnă pe Golgota Astăzi, în univers, s-a înserat mai devreme. Îngerii nu mai văd pe unde trebuie să zboare. Acuzatorii nu mai văd victimele și pleacă acasă împleticindu-se. Se sprijină de petele de sânge de pe Via Dolorosa. Vântul bate nervos și mută dintr-o parte în alta cei treizeci de arginți. Deschide tot mai tare rănile Mântuitorului, așa cum deschizi ușile și ferestrele unei case părăsite. Crucea, simțind că moartea pândește pe aproape, a început să se desfrunzească singură.

Bătrânețe Mi-e frig pe dinăuntru și-n sânge, rece, plouă. În ceață parcă intru cu gleznele-amândouă. M-adun ca dintr-un abur vâscos, primordial. Hrănesc, adăp și țesăl o șauă și un cal. Visez să plec călare pe-un drum întortocheat, și care să mă-ntoarcă, fecior, la mine-n sat. Și ca un măr în toamnă, flori să mai port odat...

Belșug Culturile de floarea-soarelui din tablourile lui Van Gogh, anul acesta, au rodit însutit. Lumea nu va mai scârțâi, nici ușile, nici afecerile. Galeriile de artă vor geme de picturi în ulei. Zilierii au intrat din nou în tablourile maestrului și pregătesc cultura viitoare.

* E toamna aproape – plutește pe ape. Și tauri de vânt scăpați pe pământ, cu fruntea de plumb, lua-vor în coarne câmpii de porumb. E toamna sosită! Ca o frunte-ncrețită peste lume s-apleacă. Și păsări năuce, adunate-n răscruce se-nchină și pleacă. E toamna aici - pocnește din bici. Herghelii de-armăsari de ceață, hoinari, bat lumea-n copite. Păduri desfrunzite rămân înlemnite..

Poesis

sintagme literare

MIRELA LEAHU

se va prăbuși intre douä coperți acolo în cutia neagră lumina se mărturisește.

A locuit Nuanțe

Poate

am ațipit pentru o clipă pe umărul verii sub cerul unei duminici neclintite ca un ceas cu aripile smulse și se facea că nimic nu-mi tulbura simțurile îngenuncheate în starea de confort a unui lan de grâu decât privirea ta infometatä ce mä dezbrăca de toate umbrele prêt-à-porter și m-a trezit ploaia toamna imi acoperea muşcatele de pe umeri cu ruginiul în 50 nuanțe.

Poate demult aș fi luat urma zborului dacă nu mi -ar fi atârnat tot nimicul timpului convertit în piatra unei statui fără brațe dintr-un câmp de refugiați nu-mi privi venele pietrificate și sângele despuiat de căldură ci aripile cu care îți acoperi somnul.

Gând

La marginea cerului pasărea cu colțurile aripilor aplecate peste adâncurile din piept își deschide larg zborul smulgându-se din unghiul mort al privirilor care nu depășesc niciodată nivelul mării liberă de orice variabilă răsfoiește luna până la ultima filă de lumină, la marginea cerului pasărea cu colțurile aripilor aplecate peste taina adâncurilor din piept

nu-mi dărui lumina lunii pe o tipsie de argint ca pe un loz răzuit , și lasă-mă întindere albastră peste rana lutului, dincolo de stăvilarele infrånte între munții descrețiți nici o piatră un punto di non ritorno ci diafragma luminii din adâncuri.

Reepilog a locuit pentru o vreme in cea mai întunecoasă odaie, ajungând încet, încet până la inălțimile unui zgârâie nori ca să pot rosti pe dinafară catrenul fluturului albastru un zbor șoptit in pliurile vântului ca un reepilog al tuturor umbririlor

La marginea cerului

Cuvântul īn nopțile cu lună plină cuvântul se plimbã agale pe acoperișuri arcuind toate viețile nebănuite până la convergenţa luminii , ferit de orice privire ca o fiară sălbaticã

a locuit pentru o vreme in cea mai întunecoasă odaie, ajungând încet, încet până la inălțimile unui zgârâie nori ca să pot rosti pe dinafară catrenul fluturului albastru un zbor șoptit in pliurile vântului ca un reepilog al tuturor umbririlor .

Poem pentru pereţi s-a scurs ceva timp de atunci, la adresa mea demult nu mai ajunge nici măcar o recomandată in numele tău , în acea noapte razele lunii delimitau absența , din clipa delictului acele orologiului s au înțepenit definitiv în două aripi deschise peretele îngălbenit mai păstrează urmele cuielor poem fără sfârșit.

Lumina īn nopțile cu lună plină cuvintul se plimbã agale pe acoperișuri arcuind toate viețile nebănuite până la convergenţa luminii , ferit de orice privire ca o fiară sălbaticã se va prăbuși intre douä coperți acolo în cutia neagră lumina se mărturisește.

Poesis

sintagme literare

NICOLAE SÂRBU Poet rătăcind în Reporteria Azi cine, unde te mai paște și cine te cenzurează, mielule, când din văi și-nalte tribune, de peste tot, fără tăgadă întunericul, el și numai el vine mereu la ora exactă? Tot vine așa precum îl știm, nici mai dulce, nici mai verde. Sună și-ți vorbește printre dinți totdeauna la fel și nu știu, nu pot cuprinde viața de câine a unei raze rătăcind în Reporteria. Producția de întuneric mereu în creștere, cum în junglă curcanii, se-nfoaie miniștrii în delir, s-au găsit noi resurse. Picuri mari din sângele muțeniei cad pe legitimația din creier, iată-i cum îți ajung chiar acum până la certificatul de naștere. Cine te mai cenzurează, mielule? Limba ta fugărită din toate bibliotecile de iarbă grasă, de un întuneric ca de obicei nici mai dulce, nici mai verde, cu mult înainte de a fi supt laptele matern al mirărilor tale. Tu ești poetul rătăcind mereu prin dens întunericul Reporteriei, se spune în vremea, în țara unde poeții sunt persona non grata și gata, pe locul cel gol pentru cărți prosperă producția de întuneric, când bietele cărți în iarba cea grasă una pe alta, una pe alta se scriu, se pasc și se mulg de la sine fără să fie măcar vorba de tine. Așa cum ai văzut cândva acele vaci care singure se sug să nu rămână strop pentru cei care cu jind privesc la Calea Lactee. Cum ascultai și-n somn acele voci sătule de ele însele, fericite în propria lor muțenie din fața unui ghișeu cu funcționarii morți, unde degeaba așteptai curățirea zgurii vorbitoare de pe limba asurzitor și vesel de moartă. N-o fi cu supărare că iar și iar

Doar piciorul de lemn bate În pământul ce se crapă. „Iarba rea din holde piară” În falseturi chiuiți, Iar pe mama centenară Pe la colțuri o huliți.

a nu știu câta oară te întreb: Cin te cenzurează mielule? La distileria de zgură a vieții numai funingine slujește cu sârg un om de reziduuri. De prisos biciuirea fumului. Poetul azi în Reporteria, ca o cocoașă dulce și verde, eroare de tipar a naturii și urii, unde crește producția de întuneric. Petale înflorind în gura prea zâmbitoare a crocodilului. Măcel de miresme în forul pentru îndreptarea nevăzutei cocoașe la Fata Morgana, cu șerpii de la sânul unei limbi pierdute. Când întunericul vine la timp, nici mai dulce, nici mai verde, crude cărți se reped cu foi albe, nu plânge, e-n zadar copile, ca niște kileri sălbatici foile albe vor să te soarbă din rana orbitoare a distileriei de zgură, să curgă strop din laptele dublu rafinat al minunii. Spune odată cine te paște mai bine și cine te mai cenzurează, mielule? Doar întuneric din țâța foilor albe, din iarba cea grasă a limbii azi, vai, pierdută pentru unii. Până tu însuți devii întunericul, nici mai dulce, nici mai verde. Singurul care vine la timp.

Unirea nu-i o simplă horă Celor ce mult hulesc O mamă centenară. La Milcov, Alba, cu grăbire Trageți hora farisei, Suflete în dezunire, Ca într-un abator de miei. Mihai, Kogălniceanu, Cuza, Chemați la ordin ca recruții, Să spună unde-i buburuza Cu care ne jucăm de-a muții. „Eu ți-s frate, tu mi-ești frate” Stă scris cu litere de apă,

Unirea nu-i o simplă horă, O cununie fără miri, Când joci barbut pe auroră, Finanțat de ics martiri. Mimând o stearpă frenezie, Eroic monolog în glod, Voi, gâdilici de Românie, Dați jos cu țara de pe pod, Slăvind paiațe tricolore Și pâinea răstignită-n ode, Unirea-n pofte carnivore, Festinuri de miriapode, Danț bleg cu morile de vânt, Dedulciri de mandragore, Gâfâieli de după jurământ Peste ispita unei hore, Aflux de steaguri în vitrine, Colind în lacrimi pe la porți, Călduțe zoaie curg prin vine: Unirea-i iar trasă la sorți. Fericiri ce se amână În vârtej de falimente; Nu știu cui întind o mână Fără să-mi luați amprente. Pe când dați gheară cu gheară, Proslăvind o vază spartă Într-o horă funerară, Ni se face frig pe hartă. Unirea nu-i de la catedră Cumpănă fără fântâni, Un festiv blestem de Fedră Și sentimente pentru câini. Nu preaslăvim doar o păpușă Scoasă de codoși la horă, Vânând inele de cenușă În logodne ce devoră. Nu vrem horă de ruine, Muzici frânte în dezastru, Plânset sacru de albine, Încropiri de alabastru. Mihai, Kogălniceanu, Cuza Silabisim în astă oră; Cuvântul sângerează buza: UNIREA nu-i o simplă horă!

Poesis

sintagme literare

NORICA ISAC Comprehensiune

Balanță

Aduna câte un vagabond lângă ea indiferent de rasă și ocupație le căuta inima să-i înțeleagă adâncurile găsea câte un ciob în care se oglindea imaginea unui copil, iubite sau mame de care îi mai lega câte ceva. Sufereau de o acută lipsă de iubire despre care ei vorbeau foarte mult confecționau pe margini tivuri niciodată drepte dar sigure să meargă la inimi sculptau Galatei în ele puneau ciobul să desăvârșească lucrarea mâinilor lor. Apoi își strigau pe străzi și prin piețe noua inimă un substitut al inimii originale o rocă dură ce o numeau bazalt o aruncau în toate părțile semănând dragoste singura formă a iubirii rămasă întreagă un beneficiu carnal. Dar ea nu a încetat să adune acești vagabonzi în inima ei.

nu am cumpărat niciodată de aceea îmi lipsesc multe uși de intrare dar am dat.. răsplata acolo în patrie am dat... conștientă că am și că dau mi s-a înmulțit și au crescut inconștienți că au primit uși de intrare răsplata acolo în patrie am dat.. și dacă n-am dat mi-au furat conștienți spălau mâini pe fața lumii aveau uși de intrare departe de patrie răsplata acolo în patrie am dat... bunica cânta " sus în cer, sus în cer este, sus, patria mea" bunica dădea...

Puerile

în adolescență mă îndrăgosteam ușor și neapărat imposibil de puținii eroi vizualizați citiți și fredonați pe aiurea scăpați

de sub control la epoca marilor înfăptuiri multe și laterale care m-au ocolit ne realizând deloc ne investind timp suficient în viitorul mod de a fi ocupată cu iubirea eroilor de ne atins ne sărutați niciodată fiind toți căsătoriți cu eroine firmate în mărci urbane îmi treceau de la sine iubirile constrânse de paiele din foc..însă, cunosc una ce se înamora peste măsura legală plângea o duzină de batiste neconsolată până la reluarea de joi sau de când se va putea dacă imprevizibila vizită de lucru a președintelui o permitea oricum ea credea în șansa de supraviețuire a eroului re calculată cu proteste și strigături dădea o mână vocală eroului în lupta contra dușmanului totdeauna neamț de la al doilea meci internațional soldat cu moartea ne cunoscutului decorat postum într-un scenariu american pe care bunica îl mai aștepta.. să vină Contemplație Nimic, doar o zi din acelea în care nu îţi mai găseşti capul de nimic şi trăieşti în contemplare de lucruri mărunte dar utile

cum ar fi o şosetă lipsă perechea de sandale ce-ai iubit-o în vară şi acum s-a întomnat Nimic, când scotococind prin valiză găseşti în buzunarul hainei mai calde un şerveţel şifonat, uitat din sezonul invernal trecut mirându-te de tine, contemplând amintirea tinerei gospodine ce-ai fost şi vezi ce-ai ajuns nepăsătoare cu buzunarele şi nu doar... gulere de cămăşi nu mai sunt nici cravate de înnodat la gâtul lui nu au fost şi de ce ar mai fi... Nimic, ziua în care nu ţi-ai mai găsit capul stă la apus contemplarea lucrurilor mărunte până la urmă nu-i decât proba nervilor întinşi pe teritorii mult mai largi şi departe ele fiind doar scuze palpabile, justificări pentru a nu iti mai găsi capul într-o zi ca aceasta plină de nimic Nimic, nimicul nu există m-am înghesuit în el cu o zi rotunjită de fleacuri utile şi-un apus.

Poesis

sintagme literare

OCTAVIAN MIHALCEA Vinculis Nu mai roti cu vocile de-afară Sărutul abătut, mersul furtunii, La voia sorții, limpezit de unii Eroi născuți din pactul ce-o să moară. Ani truditori cuprind calești cu viață, Oglinda e aprinsă astă dată, Cu ochii albi și aspri, voce mată, Pragul de foc reia a sa prefață: Aici, prin globuri asfințite-n aur, Fluid fiind al zilei cerber-faur, Legări noi adunăm și mari altare, De strălucite vești vom fi în stare, A fi, când nu vom ști, va șterge-n șoapte Cenușa razei prăbușită-n lapte.

Stafia soarelui Se pierde versul jos, spre lumi trecute Care privesc cu patimi înroșite Prin ochiuri mari, cavernele moșite În dreptul amintitelor cucute.

Nu mai simțeam nici vocea, nici sărutul, Ca fiul nopții ascundeam lumina Ce-mi pângărise, sfârtecată, rutul. Apoi, îndepărtam de om vermina, Ferit și vindecat la începutul Niciunui dor de bântuit retina.

August E mare noaptea, se cuprinde-n oase, Văd robi de pași spre scunde porți înguste Ce nu aprind rotirea erei fruste Decât pe maluri cu cerniri apoase.

Artă

Ajuns aici ești cel mai vechi pe unde Au mai umblat stigmatele damnate Când se credeau a nu fi îndemnate La noi memorii spre a mai răspunde.

Prin artă ne-am retras din văzul care Trecut și iar prezent orbea în viață Astrul-abis din ochiul de paiață Încins de împlinirile flecare.

De dincolo de steme se coboară În starea dintre vis și ape moarte, Augustul umblet ce-l simțeai aseară,

Se năruiesc abisuri, povestirea De alte dăți perfide laolaltă, Va inflama perfect aceeași baltă, Cu ape tari zorindu-și siluirea. Ce se întoarce-n zi e ca să fie Pe viitor a soarelui stafie, Prin linii seci răcește orizontul, Amor trezit împerecheat în contul Fără sfărșit, în pas de repetare, De azi, iluzia-i căzută-n mare.

Livrescă Ce loc bizar e împrejurul cărții... Par că sunt eu strivit de munți în mine, Sau căutând o viață cu tulpine, Fără ocol, pe strâmtul al părții. Alte coperți se văd, cu zi, cu noapte, E mult de când încearcă a surprinde Într-un cuvânt de lut, pe căi rotinde, Stihul uitat al muzelor necoapte. Am zăbovit ca sori să mă cuprindă Și ape reci să-mi spele umbra-n seară, Neliniștit, în umbra care zbiară

Cu vremea care curge înspre lună Zideam în cer la ore potrivite Fluturi de-apoi cu genele strivite, Când l-am vrăjit pe clopot să apună.

Către sfârșitul zonelor ferite, Rostind venal din cea mai veche carte, Fără răspuns, apusuri aurite.

Am vrut să regăsesc, de sus, norocul, Pe care l-am rugat să te aprindă Când vei afla ce vânt hrănește focul.

Și am uitat vorbirea nevorbită, Am râs de noi cu fiecare oră În tine parcă am găsit o soră;

Ochiul de pantaclu

Flagel

În vast simbol o plagă se coboară Pe inima urzită între arii, Când a plăcere urlă toți barbarii Orbiți de setea ninsă din comoară.

E vară, așteaptă umed ani ascunși Prin miopia vârstei, ea cu sine, Nu mai e timp să contemplăm angine La guri de fum, pe căi de ochi împunși.

Prin dans și imnuri trece pulsul vieții, În porții de artist să-și lase dorul Iubit pe veci, urât mereu, obolul Tăcerilor brodând cu vagi intenții.

În marș de mări se zbate lanțul-soare Spere a usca pământul plâns cu vecii, Sărutul verde plimbă mersul tecii, Cu plumbul înstelat să o însoare.

Să bem, să adorăm tangoul sacru, E adâncimea de sărut și mare Visând brutal sonata în mișcare;

Sunt lovituri de bici, e greu afară, Pe lângă noi ard pași către comoară Iar apa urmărește-n mers, tăcere...

Și să nu plângem cu ochiri prin lupă La noul an ce parcă-n gând astupă Spre dimineață, ochiul de pantaclu.

De multe vremi o zi de jad mă cere Purtat deasupra porților promise, Dar am greșit, pe trup am răni de vise.

Ce roșie lucrare-n miez de noapte, Când o silabă, prima, e rostită Cu marile plăceri umbrind pe șapte.

Malleus A fost o lună rea, cu aripi terne, Falsa în inimi valsul fără stare, Din miezul unei vieți avid-amare Uitând la fel de fugile paterne. Încet, se auzea un zvon, damnare... Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne Alătura prin bocet de lanterne Fiorul prim, uitat la însemnare.

Poesis

sintagme literare

RUBEN BUCOIU muZeul poeziei nescrise stam cu ana blandiana de vorbă pe un vis lung stăteam amândoi cu picioarele atârnânde în gol ca în niște butuci ai nerostirii – de frică vorbeam despre poeți ratați de spaimă vorbeam despre culorile nopții și din când în când din gurile noastre străfulgera câte-o stea căzătoare mi-a spus că fusese prizonieră zilei – era foarte frumoasă – ca la razele röntgen i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în sâmburii vorbei o întrebam și cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să mă străbată și pe mine razele ei ca printr-o țiglă spartă să-și treacă în mine nebunia însă ea și-a strecurat mâna prin umărul meu și cu stăpânirea de sine a unei femei care știe ce face mi-a apucat inima de ureche și-a dus-o într-o disciplină a tăcerii apoi într-una a rostirii de parcă cu copilul de mână curajul vizita fără grabă muzeul poeziei al poeziei nescrise ...de frică!

nod în papură mi-am luat inima-n dinți altă mâncare de pește – ce să zic – atât de repede m-a trecut fiorul dureros al curajului că nici nu mai știu ce gust are hai ia-ți inima-n dinți și mai fă-o o dată până ți se-nfig în ea dinții memoriei de nu mai pot fi cariați niciodată (se auziră din prăpăstiosul suflet ceva ecouri) acum stau cu sufletul la gură până-mi crește la fiecare ureche câte-o floare

steaua de cursă lungă ea curge spre miezul înțelesului ei capturată de ochi sub pleoapa închisă luminoasă sintaxă spre dicționar spre delta tălmăcirii cu note de subsol spre marea poveste din ea și, avem în noi nu doar praful de stea (viață mobilă neștearsă) …ai în tine steaua însăși cursă acolo în toți anii tăi în care-ai primit-o inspirată, mestecată, inhalată și sorbită a cărat cu ea lumea ei devenind prin amestec lumea ta…

aproximativ șapte pentru că ochiul meu și pentru că privirea mea pentru că gândul meu vechi și pentru că celălalt nou-învechit pentru că suﬂetul meu și pentru că lunga mea memorie: înșiruirea amestecată care stă îmbulzindu-se la coada de azi pentru

că rătăcitul trecut și de nestăvilit viitorul scânteiază emoționanta întâlnire undeva la o masă pentru că frunza complotează împotriva mea oxigen iar steaua mă înțeapă luminos pentru că mâna mea dreaptă și negrul pastei supus îmi râde în față provocator nici eu nu mă las mai prejos: fur tot ce-mi oferă cadou înrobesc libertatea în podul palmei las să mă străbată simțirea și vom vedea la urmă – dacă vom mai avea ochi – dacă nu-l vom toci de tot folosindu-l – și pentru că tot(ul) continuă să existe nu mă las deloc mai prejos ci aduc cu mine întreaga mea existență (tocmai din pricina acestei pricini)

corăbii second hand …te cunosc doar din spusele altora ca pe-o mireasmă fără de ﬂoare ca pe-o recenzie fără de ﬁlm doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi doar gândurile mâinii tale mă țin de mână strecurându-se printre degete ca o ploaie căzută din cer sau o lacrimă de ochi nevăzut… strădanie sărată de pe marginea frunții tale sau ce știu eu a cui… dacă palmele tale miros a cui ce știu eu… dacă ești sau nu cel mai frumos dintre oameni nu pot decât să mă-ntreb, să compar …cu cine să te compar și-n ce fel? că oricum nu te cunosc decât din spusele altora ca pe istoria la care n-am fost martor de la care am lipsit ad-literam sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei, doamne... …ce știu eu ce uni-vers e ăla cu câte ceruri pe câte straturi ajuns acolo cu corăbiile astea second hand ale vorbei ca o marfă în cufere și-n hamacul gândului te legeni zâmbind sub soarele acestei cunoașteri și-n semnele de întrebare crește o cultură a viitorului ascuns în sâmburele primăverii până-n cules din raza de soare până-n boaba de vin de-a lungul viei cu mlădiță cu tot ochiul în plus te cunosc doar din vorbele altora ca pe un munte-ntr-o poză ca pe o vacanță într-o dorință secretă sau un secret ne-mpărtășit încă la nimeni…

linie punctată e un cerc în inima mea din care încerc să ies mergând în linie dreaptă direct spre țintă și-i bâjbâi întunericul tiptil ca mersul pe sârmă peste abisuri de umbră e un cerc închis în inima mea și eu îl cred o linie punctată pentru că nu-l simt decât din când în când după câte-o dramă americană sau vreun roman citit de multă lume după câte-o știre neprevăzută, nedorită se pune punct întreruperii și-ncepe cercul orbita prin care se scurge viața în mine ca prin ﬁricelul subțire de plasc perfuzia pic, pauză… pic, pauză… pic puls cosmic de linie punctată: curaj – frică; …curaj – frică tăcere – vorbe;…tăcere – ceartă privire – pleoapă;…culoare – pleoapă ceva…- nimic; ceva – nimic așa e! – nu e!…așa e! – …parcă linie – lipsă; linie – lipsă linie…linie…linie…

poet fără poezie? dacă a avut loc un eșec înseamnă că eșecul acela a avut succes! ...și ce poezie splendidă-i aceasta! (cu, sau fără de poet la purtător)

Poesis

sintagme literare

VALERIA DÃRÃBANÃ

refuzul promisiunilor – descântecul durerii noastre. dacă ai fi avut plete, ni le-am fi împletit. în multe.

fobofobie mă dor copiii obosiți un puști mi-a spus bună ziua. era ora șapte într-o dimineață de după Moș Nicolae. atâta blazare avea încât el devenea luminos în întunericul unui decembrie de-nceput de mileniu. i-am întors salutul. deși mă confundase.

blestem pierde-m-aș într-o frunză de castan. până aș găsi sens labirintului.

colț dacă am învăța să tăcem ne-ar picura înțelesuri din unghiurile ochilor pe unghiurile mâinilor din unghiurile timpanelor. cuvintele ar rotunji unghiuri drepte cu vorbele.

nopți e din nou ziua mea

nimic ocult sunt aici pentru că văd copaci. și cer. și spațiile dintre clădiri. și păsări. și ape din adâncuri. nu voi spune că văd ce este ascuns. restul este tăcere. o aud întotdeauna fără ceilalți.

noapte un șirag de pietre colțuroase prinse în carnea unui umăr împărțit. reci pietre cenușii străvezie carne alba însă tu știi. ești îmbrățișat de adevăr și mângâiat de boreal.

e toamnă, mi-au căzut câteva frunze în fața pașilor. trei. mi-e frică de frig, mi-e frică de frici.

ei ei nu vorbesc. tac însă nici muți nu sunt. nici amuțiți. nu-i reduce la tăcere vreo pală de vânt. și urechile lor le sunt ochi și gură. fiindcă frunzele nu se smulg, nu se rup, doar se plâng cernute.

enfin ea nu visa. ori nu ținea minte. crâmpeiele de trăiri profunde dar imateriale îi erau de aceea atât de aproape. ca un trup aruncat în valuri fără conștiința stării de înot, fără plutirea izbăvitoare, fără aerul viu.

nemărginire-i? strop de-albastru împrumutat din cer. redat ca o cană de zahăr plină cu zâmbete. Pentru pudra obrajilor arși de soarele nopților tivite cu răsărituri. asfințiturile sunt ale altor lumi. tainice lumi, închise în pieptul respirațiilor. iar respirațiile sunt valuri. - inspiră, am nevoie de tine la contopirile negurilor. - inspir… daca expiri. - inspiră-mi. și voi culege un jurământ. - amână-l. numai rămâi. ce nevoie să am de podoabe…, șoptești zâmbind cu toate zâmbetele și toate clipele zâmbite. - rămân. nu pot părăsi oceanul! spun privind lung, nevăzând, nezâmbind. m-aș părăsi, dă-mi curaj.

roua nopțile o secretă. diminețile o relevă. roua, din nimicul ei imens, dă sens impurității absolute.

trunchi doi fluturi pământii pluteau împreună în zboruri simetrice. zig-zag. apoi s-au desprins și au fâlfâit solitari în bezna umbrei.

sintagme literare

DUªAN BAISKI Țicneala vremelnică a lui Cuglă văcarul Vestea s-a răspândit fulgerător. A înnebunit Cuglă. Poate nici nu s-ar fi dat prea mare atenție unui asemenea fapt, dacă Măria Lunga nu l-ar fi văzut pe șeful de post ieșind din curtea lui Cuglă. Cum adică să iasă șeful de post din curtea lui Cuglă, văcarul satului? Colac peste pupăză, peste numai un ceas, aceeași Măria Lunga l-a văzut ieșind din aceeași curte pe însuși secretarul de la Sfat. Oamenii au început să murmure, nevenindu-le să creadă. Din acel moment, Măria Lunga și-a scos în uliță scăunelul cu trei picioare, și-a aprins pipa și s-a pus pe așteptat. De unde au ieșit deja doi, trebuie să fie și un al treilea. Viața o învățase că la casa unde i se bagă-n sac doi pui morți, urmează și alții. Intuiția nu a înșelat-o. Spre seară, puțin după ce la biserica nemețească bătuse de șase, de la Cuglă ieși secretarul de partid. Zâmbea, dar când ajunse în dreptul ei, zâmbetul îi încremeni. Își închise repede gura, bombăni ceva și grăbi pasul. Abia ce trecuse o lună de când îi picaseră doi dinți, fiindcă, era absolut convins, îl deochease prăjina asta de țigancă. Măria Lunga îl privi nu atât mirată, cât intrigată. Intrigată din două motive. Pe de-o parte, fiindcă până a reușit s-o facă membră de partid, secretarul a fost cu ea doar lapte și miere, iar acum nu i-a spus nici măcar bună ziua, iar pe de altă parte, fiindcă de la Cuglă nu ieșea nimeni zâmbind. Din simplul fapt că nimeni nu intra. Se ridică de pe scăunel și se apropie încet de gardul lui Cuglă, doar-doar l-o vedea să-l întrebe ce s-a întâmplat. Numai că nenorocitul nu era în curte. De intrat nu îndrăznea, deoarece dârză-n cur, cum îi spunea ea, o acuzase alaltăieri că-i deochease cocoșul credli și acesta nu mai cucuriga de-atunci defel. În clipa când vru să se retragă, din casă răzbătură voci. Apoi ușa de la tindă se deschise larg și-n cadrul ei se ivi nimeni altul decât Cuglă, cu un zâmbet până la urechi. Măria Lunga încremeni. Alături de văcar se ițea chipul rotofei al popii Donu. Zâmbea și acesta, chiar dacă ceva mai reținut. Îl bătu amical pe Cuglă de câteva ori cu palma pe umăr, apoi ieși din casă și se îndreptă spre poartă. Atunci, dinspre cocina goală se auzi cucurigatul pițigăiat al cocoșelului credli. Cuglă părea că nu-l lua în seamă. Îl petrecu pe popă până-n stradă. - Mă! - strigă Măria Lunga după el. - A? - Ce-i? - Crap cu... Maria Lunga nu mai auzi și restul. Cucurigatul ascuțit al cocoșelului credli îi sfredeli timpanele. Cuglă nu se mai zărea. Intrase în casă.

Prozã * * * A doua zi, Măria Lungă nu-și reluă, ca de obicei, hingheritul. Ca un făcut, parcă pentru a o împiedica să plece prin sat după găini și mâțe moarte, își strivise din greșeală fluierița din pană de gâscă. Dacă până atunci încă nu era hotărâtă să aleagă între a se duce și a rămâne, în clipa aceea se hotărî să rămână. O chinuia totuși părerea de rău că-l deochease iar pe cocoșelul vecinului și acesta nu mai putuse cucuriga pentru a-i da deșteptarea. Ori, în acest răstimp, poate Cuglă plecase de acasă. Doar ce-și scoase în uliță scăunelul și-și aprinse pipa de dimineață, că dinspre casa lui Cuglă răzbătu un cor de râsete. Se apropie de gard, să vadă ce anume se întâmplă în curtea vecinului. Curtea era însă pustie. În acel moment, dinspre bicărie se auzi o mașină. Măria Lunga se întoarse speriată. Ultima dată când văzuse o mașină pe ulița ei se întâmplase cu două luni în urmă. Fusese o mașină neagră, din care doi ciocli au descărcat-o pe baba Frosa moartă. Acum era o mașină de lux albă, mare, cu stea-n bot, care se opri la nimeni altul decât la Cuglă-n fața porții. Din ea coborî întâi un șofer șpițat, grăbit să deschidă ușa din spate. Apoi se dete jos un om mare, de la oraș. Din casa lui Cuglă năvăliră să-l întâmpine pe domnul cel mare secretarul de partid, secretarul de la Sfat, popa Donu și, la urmă, însuși Cuglă. Se salutară în grabă și tot în grabă o luară-n înspre mănăstire. - Mărio... – o strigă Pișta, vecinul de peste drum, pe Măria Lunga. - A? - Ce-i? - Crap. Pișta o luă repede în urma grupului. Măria Lungă i se alătură. Cei din față mergeau din ce în ce mai repede. În urma lor, din ce în ce mai mulți săteni. La capătul satului, lumea se opri să asculte o scurtă rugăciune a popii Donu. După care o luară iar din loc, înspre mănăstire. Domnul cel mare de la oraș spunea din când în când ceva și ceilalți râdeau în hohote. Bărbații din față se opriră iar. Doar Cuglă se apropie tiptil de baltă. Ajuns la mal, îngenunchie. Scoase din buzunar o bucățică de pâine și o aruncă în apă. Din oglinda bălții sări un crap-oglindă. Nu mai râdea nimeni. Nici măcar domnul cel mare de la oraș. Popa Donu își făcu o cruce mare și sărută țărâna. Măria Lunga se apropie de Cuglă pe furiș, ascunsă de-un smoc de papură. Acesta scoase o altă bucățică de pâine și-o aruncă în apă. - Oooo! - exclamară cu toții la unison. Din apă țâșni același crap-oglindă uriaș. Atunci văzură oamenii că peștele avea barbă.

Mărirea şi decăderea genialului poet Ţiţu Se făcea că el, Ţiţu, stătea agăţat de-un zmeu uriaş, făcut din hârtie albastră, de învelit caietele de şcoală şi de pus în geam, să nu intre soarele în casă. De picioare avea

sintagme literare legată o sfoară, iar la celălalt capăt al sforii se afla Bică, miliţianul satului. Acesta ba trăgea de sfoară, ba-i dădea drumul şi o forţă nevăzută se părea că-l absoarbe pe bietul Ţiţu spre înaltul unui cer negru, nedefinit. Îi venea să strige la miliţian, să-l lase în pace, că el, Ţiţu, n-a furat de la gospodăria agricolă colectivă nici măcar o pănuşă de porumb. Nu-i vedea lui Bică faţa, dar era convins că nu putea fi altcineva decât Bică. Deodată simţi cum smuceşte plutonierul de sfoară şi atunci Ţiţu se simţi eliberat. Nu-şi dădea seama dacă sfoara se rupsese ori celălalt îi dăduse efectiv drumul, însă era convins că pământul de sub el se îndepărta vertiginos. „Nu-mi da drumuuuul!“, strigă el la miliţian. Dar acesta râdea cu gura până la urechi şi lui, lui Ţiţu, chiar chiar i se păru că simte stropi mărunţi de salivă udându-i obrajii. Îl înjură pe Bică de mamă. „Grijania mă-ti de pramatie!“, îi răspunse Bică şi atunci lui Ţiţu i se urcă stomacul în gât de spaimă: el, Ţiţu, tocmai cădea. Se trezi gemând. Auzi cotcodăcitul speriat al unei cloşti, pusă pe ouă într-un coş chiar alături, în şpais. Prin întunericul clisos reuşi să distingă geamul şi se ridică în şezut. Apoi în picioare. Se apropie bâjbâind de comutator. Şterse de câteva ori peretele şi, după câteva încercări ratate, reuşi să-l dibuie. Odaia se umplu dureros de brusc de lumina albă a becului din tavan. Ţiţu deschise uşa de la şpais. Cloşca cotcodăcea şi mai tare. - Taci, dracului, să nu spargi ouăle! Pipăi în spatele unui dulap vechi de haine, în care nu mai erau nici haine, nici murături, ci doar borcane goale, pe care nevastă-sa nu apucase să le mai ia după partajul averii. Trase de acolo un sul de hârtie albastră, din care voia să facă un zmeu mare. Încremeni. Unul din capetele sulului era ferfelniţă. Privi mai atent. O gaură considerabilă se căsca şi pe la jumătate. Pe peretele dinspre curte, o şuncă uscată. Roasă şi aceasta. Auzi câteva chiţcăituri. Dădu la o parte un vas pentru untură, îndărătul căruia se găseau câţiva saci de iută. Acolo, într-un pumn de bucăţele de hârtie albastră, câţiva şoricei rozalii, cu ochii închişi, târându-se unul peste altul. Ţiţu îşi puse mâna la gură. Privi la sulul de hârtie, apoi din nou la cuibul de şoareci. Strânse din dinţi. Oftă din rărunchi. El nu va mai apuca să zboare peste Mureş cu zmeul. Şi abia ce reuşise să facă rost de hârtia asta albastră, că era mai tare decât cea de la magazinul Icăi, folosită pentru împachetatul untului de balenă sau a marmeladei. Pe tot sulul dăduse câteva duzini de ouă clasa întâi. Şi acum... Oftă iar. Ieşi până în coridor. - Hai, fir-ai tu al naibii de mâţ puturos! Pisioiul, trezit din somn de pe bucata de rogojină din faţa intrării, se arcui şi căscă. Ţiţu îl trase cu piciorul în coridor. Acesta mieună stins şi porni să se gudure languros pe lângă pioarele lui. Un nou şut şi bietul animal rămase închis în şpais, alături de cloşcă şi şoricei.

Prozã * * * Dimineaţa, se trezi buimac. O stare aproape ca de mahmureală. Încă în izmene, luă din şpais bucata de şuncă de pe policioară, înlătură bucata începută de şoareci, după care-şi tăie şi sieşi o felie. Încă o jumătate de ceapă, o felie mare de pâine şi micul dejun fu înfulecat cu poftă. O cană mare de apă, îmbrăcatul, spălatul pe faţă cu apă din ciubărul de sub streaşină şi Ţiţu era apt pentru o nouă zi de tăvăleală, cum îi plăcea lui să spună. Adică de muncă pe rupte. Luă din magazie un hârleţ, un topor şi-un târnăcop, după care ieşi pe uliţă. Privi înciudat la şirul de salcâmi bătrâni. Pe de altă parte, însă, se bucura că va avea lemne bune pentru foc, mult mai bune decât amărâtele de paie ori tuleie de porumb care-i amărau zilele din toamnă până-n primăvară. Dar îl bucura şi mai mult gândul că, după ce va planta cei douăzeci de puieţi de prun, în câţiva ani va avea prune pentru ţuică. Nici nu apucă să doboare primul salcâm când auzi soneria unei biciclete. În dreptul său opri Grăvilă Poştaru, cu tolba sa plină de ziare şi scrisori. - Ce faci, Ţiţule, tată? Sănătos, a? – îl întrebă acesta chinuindu-se să-şi găsească echilibrul. Dar ce naiba faci? Tai copacii? - Rachiul de acasă nu se poate uita. Gustul şi mirosul lui te urmăresc până şi dincolo de moarte! – răspunse Ţiţu, apăsat. - De unde ştii? – îl întrebă Grăvilă, mijindu-şi ochii. - Mi-a spus moşu meu, Mitru. - Da moşu´ tău îi mort înainte să te fi născut tu! – îl luă poştaşul în tărbacă. - Auzi – se apropie Ţiţu de el, când îl visez aproape în fiecare noapte şi-mi spune că ar bea o răchie ca la noi, crezi că este o invenţie de-a mea? Nu, Grăvilă, înseamnă că... - Înseamnă că tu vorbeşti cu morţii – râse celălalt, cu gura până la urechi. - Zău, dacă-ţi spun... - Da hai să-ţi zic eu una care-i adevărată. Poţi s-o-ntrebi şi pe baba Sida, că a fost şi ea la drumul de piatră. Or adus grănicerii nişte magneţi mari, cât roata de la tractorul „UTB“ din spate. Erau puşi pe nişte remorci cu două roţi, aşa cum sunt popotele mobile, că ştii şi tu, că doar ai făcut armata... - Da, ştiu, am văzut şi eu... - Ce! Magneţii? Ţiţu se făcu a nu fi auzit ultima întrebare, însă răspunse iute cu un „da“ apăsat. Grăvilă se apropie de Ţiţu, mai să-l dărâme. Nu vedeau niciunul că înspre ei venea, şontâc-şontâc, baba Zorca, vecina lui Ţiţu. - Asta am vrut să-ţi zic. Au vrut unii să fugă peste graniţă, peste Mureş, cu zmeele. Atunci s-au pus grănicerii pe ei.

sintagme literare - Or tras? – sări Ţiţu. Nu. Au pus magneţii în funcţiune. Ştii cum veneau ăia înapoi, în contra vântului? Ca mâţii legaţi cu aţă. Unul câte unul. - Da´ cine să fi fost, că n-am auzit până acum? – se miră Ţiţu, surprins. Mă, Grăvilă, tu-mi vinzi prune verzi, luatear naiba de şmecher! - Ţiţule, copilul lu´tati, noi doi nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri. Ţii minte că am fost odată şi colegi de bancă... - Da – mormăi Ţiţu, aducându-şi aminte de ghionturile pe care le primise atunci de la Grăvilă. - Da´ ştii ce-o păţit unul dintre ăia? Nu l-au putut atrage cu magnetul fiindcă nu avea blacheuri la papuci. Când s-a dus la Heteş să-i bată nişte blacheuri, ăla tocmai şi-a făcut cu ciocanul un deget chisăliţă. Aşa că a fost musai să-şi pună tenişii albi, de duminică. Ştii, din ăia chinezeşti, de la librărie... Baba Zorca se opri în dreptul lor. Scutura din cap ca o apucată. Prea Milostivul o pricopsise cu un Alzheimer păcătos. - Ei, p-ăsta... - Da´ cine să fi fost? – îl întrerupse Ţiţu, gânditor. - Nu ştiu, asta n-am aflat. - Da´ restul cine ţi-a spus? Celălalt nu răspunse imediat. Încălecă din nou bicicleta, după care aranjă mai bine tolba cu ziare şi scrisori de pe portbagaj. - Ştii tu cine – şopti, făcându-i semn cu ochiul. - Şeful de p... - Taci, mă.... Şi cum îţi spuneam, p-ăsta nu l-au putut trage până la malul nostru, de partea noastră de graniţă. Da´ i-au încetinit zborul. Şi ştii de ce? Avea o gaică de metal la şliţ... - Bată-vă Dumnezeu să vă bată că numa la muieri vi-i gândul! – îi blestemă baba Zorca şi o luă din loc, dând şi mai iute din cap. - Şi ce s-a întâmplat după aia? – întrebă Ţiţu, extrem de curios. - Chiar atunci s-a mai domolit vântul ce bătea atunci dinspre sârbi şi bietul om s-a prăbuşit cu tot cu zmeu în Mureş şi s-a înecat – oftă poştaşul. - Săracul! Înseamnă că n-a fost din sat. Dacă s-a înecat, se oprea în grătarele de la Seghedin... - Mă duc, mă, Ţiţule, că mai am multe de împărţit... Da... vezi, să nu spui la nimeni ce ţi-am spus că mă-mpuşcă ăia, grănicerii... O, era să uit,... ai o scrisoare... Grăvilă Poştaru scotoci îndelung prin tolbă, scoase de acolo un plic albastru şi i-l întinse lui Ţiţu. Preţ de câteva secunde, celălalt se holbă la ea ca blocat. Bucata de hârtie avea culoarea albastră şi tot ce era albastru venea de la Miliţie. Cel puţin aşa credea el. Întinse încet palma şi aproape că o smulse dintre degetele poştaşului. Grăvilă încălecă pe bicicletă şi se duse. Ţiţu privi îndelung în urma lui. Apoi îşi strânse uneltele, mai călcă de câteva ori în jurul salcâmului abia doborât şi intră în curte, cu scrisoarea la piept.

Prozã - Du-te mă dracului de mâţ! – şuieră la pisica ce tocmai ieşise din şpais, lingându-se pe bot. După ce dădu cu piciorul în pisica ce i se gudura la picioare, puse zăvorul, apoi se duse pe coridor şi se prăbuşi pe o canapea veche, din nuiele împletite. Privi iar bucăţica de hârtie vânătă. Degetele îi tremurau uşor. Pe plic scria cu litere de-o şchioapă: „Pt. Ţiţu“. Nici o semnătură, nimic. Rupse cu grijă plicul şi scoase coala albă de hârtie. O despături încet-încet, ca pe un loz în plic. „Tovarăşului Ţiţu...“ „La dracu! – exclamă el în gând. Asta nu-i de la Miliţie. Ăştia nu mi-ar fi scris pe numele de poreclă.“ Citi mai departe. „Sunteţi invitat a lua parte la întâlnirea cu tov. Bandu, marele poet al Raionului nostru, propus recent pentru marele premiu de Stat pentru Literatură. Cu acest prilej va fi lansată culegerea de versuri «Spicul din spic«, un extraordinar elogiu adus oamenilor simplii, făuritori ai socialismului de la sate şi a bunăstării poporului nostru harnic şi muncitor. Întâlnirea va avea loc la căminul Cultural din localitatea noastră, în ziua de 15 septembrie, de la orele 17,00 fix. Trăiască clasa muncitoare!“ Ţiţu simţi că ia foc. Începu să se întindă pe canapea. Întâi îşi puse un picior, apoi, se puse pe-o rână, după care îşi ridică şi celălalt picior. Simţea că pluteşte. El, Ţiţu, grăjdarul Bicăriei, el care întreaga zi este slujbaş la un armăsar Nonius, la trei vieri Alb de Banat şi la un taur Bălţata Românească, el este invitat la... „nu ştiu ce“ de la Căminul Cultural. Atunci sări şi pisoiul alături de el şi porni să toarcă. - Du-te, mă, dracului de mâţ, tu ştii... Îl aruncă jos. Privirea-i căzu pe chipul pozat al nevestesi, agăţat de unul din stâlpii coridorului. Se ridică în coate. Apoi în şezut. Pe urmă se ridică de tot de pe canapea, fluturând cu scrisoarea dinaintea portretului alb-negru al femeii. - Mă, dracu te-o pus să mă laşi, că acum te duceam şi pe tine la Cămin să-l vezi pe tov Bandu. Vezi tu cine mi-s io mă, ha? Femeia nu-i răspunse. Se mulţumea să-l privească zâmbind şters, parcă în batjocură. Ţiţu coborî în curte în paşi de dans. Pisica, după el. Deodată, Ţiţu se opri trăsnit. Pisica nu era nicidecum motanul său, Corci vărgatul. Nu era decât Roxana, tot vărgată, o pisică de prin vecini. Alergă spre şpais. Un cârâit de găină. Era cloşca dintre cele două coşuri de nuiele puse unul peste altul. Apoi un chiţcăit de şoareci. Privi în jur. Pe urmă pe dulapul plin cu brocane goale. Pe dulap, motanul său vărgat. Era rece şi ţeapăn. Alături de acesta, o bucată de slănină rozalie. Găsise momeala otrăvită pentru rozătoare... Se duse la Răcanu, câinele său „de vaci“, o javră de talie mijlocie, cu părul negru, creţ, legată lângă o cupă de tulei. De bucurie, Rpăcanu îl umplu pe faţă de bale. Iar când nu mai simţi cureaua de la gât, o zbughi drept pe uliţă, pe poarta lăsată deschisă. - Mă, dobitocule...! – mai apucă Ţiţu să fluture scrisoarea albastră. M-a invitat tov Bandu, mă...!

Prozã

sintagme literare * * * Când se trezi a doua zi dimineaţă, găsi scrisoarea cu tov Bandu sub el, mototolită, aproape ruptă. De fapt, îl trezise goarna de alamă a lui Biboanţă Ţiganu, hingherul jumătăţii de sat în care trăia Ţiţu. Tot în izmene, aşa cum dormise, Ţiţu îşi puse dinainte un şorţ albastru, din pânză de doc. Se repezi în cămară, luă de pe o poliţă bucata de şuncă începută de şoareci şi alergă în stradă. Doar ce nu dădu nas în nas cu hingherul. - Na ho! – strigă acesta, făcându-şi semnul crucii. - N-am vrut să te sperii, mormăi Ţiţu în loc de bună dimineaţa. Mă, Biboanţă, ce zici tu dacă mi-o murit mârtanu´? Aşa-i că nu-i mare bai? Ţiganului îi sticliră ochii. Mai cu seamă că Ţiţu îşi ţinea mâinile în buzunarul cel mare de la piept al şorţului şi acolo putea să fie plata pentru căratul motanului mort. - La dracu, de ce să fie mare bai? Îţi aduc io zece pui de mâţ, Ţiţule... Zece. - Morţi, ha? – îl zgândări celălalt, hâtru. Ştii tu ce am în buzunar, mă, Biboanţă? - Clisă... - Dar pe lângă clisă? Ha? Nu ştii? Am o scrisoare, mă. - Vânătă... – sări hingherul. - Ce...? Ţiţu se uita blocat la tuciuriu. - Şi tu... ai primit? - Da, da´ nu cred că-i a bună. Cred că mă cheamă la Miliţie – bâjbâi Biboanţă, vizibil crispat. Să ştii că io n-am făcut nimic, io-s un ţâgan cinstit, io nu fur, să-mi sară ochii dacă te mint. Da´, să-mi sară ochii dacă te mint... Uite-o – zise şi scoase un plic albastru. Ţiţu i-l smulse. Scoase foaia albă şi o despături tremurând. „Sunteţi invitat a lua parte la întâlnirea cu tov...“. Se opri din citit şi se uită încruntat la Biboanţă. - Ai belit-o, Biboanţă, ai belit-o... E de la Miliţie, mă... – zise, se întoarse brusc pe cîlcâie şi intră valvârtej în curte. - Da´ cu mâţu´ ăla mort cum rămâne, mă? – auzi în urmă. Încuie poarta şi intră în casă furios. Şi până a doua zi dimineaţă nici nu mai ieşi în stradă.

- Scrisoare? - Ce scrisoare? – se aprinse femeia. - Păi... cu tov Bandu? Nevasta lui Cap de Pomană se cruci. - Măăă, da´ io nu mi-s aşa de mare să-mi scrie mie Bandu... Da´ ţie ce ţ-o scris? - Da, da... mormăi Ţiţu şi se îndepărtă, pipăind scrisoarea de la piept. Cu greu trecu dimineaţa. Pe urmă şi prânzul. Ţiţu îşi pregăti bicicleta de damă. Rămăsese cu bicicleta de damă, fiindcă, după divorţ, din grabă să plece de la el, fosta nevastă luase din greşeală bicicleta bărbătească a lui. Şi nici nu i-a mai cerut-o înapoi. Reuşi cu chiu, cu vai să găurească apărătoarea din faţă cu un cui. În gaură puse un şurub, iar prins de şurub, un arc răsucit din sârmă de legat baloţii. Dintr-o cravată de pionier, rătăcită la el nici acum nu ştia cum şi de unde, tăie un steag triunghiular micuţ, pe care-l cusu şi-l puse pe arc. Aşa văzuse că avea şi Paia Şcătulă. Când mergea Paia cu bicicleta prin sat, arcul se balansa în toate direcţiile şi flutura grozav de frumos steagul roşu. Acum avea şi el un steguleţ roşu ca sângele. Poate-l va vedea tov Bandu şi-l va felicita pentru idee. Împleti între spiţe câteva fâşii de hârtie creponată de diferite culori. Iar când se făcu ora 16,00 fix, îşi trase pe el helanca albă, de silon. Se uită îndelung în oglindă. Se duse în soba mare, cea dinspre uliţă, deschise vechiul dulap al bunicului şi scoase de-acolo o pălărie neagră, cu panglică de mătase, tot neagră. Îşi făcu o cruce mare. Era pălăria bunicului. Uitaseră să-l înmormânteze cu tot cu acoperământul de cap şi acesta rămăsese acasă. N-a mai vrut nimeni să vină de la cimitir şi să-i ia pălăria până nu dă popa dispoziţie să se bată capacul sicriului în cuie. Pălăria-i stătea grozav şi acest lucru îl bucură. „Dar cum dracu să primească şi Biboanţă Ţiganu invitaţie?“, îl fulgeră un gând nenorocit. „A furat-o!“, se linişti tot el. Scoase sticluţa cu spirt din sertarul unui armoar ros de carii. Îi desfăcu cu grijă căpăcelul. Puse în palmă câţiva stropi şi-şi dădu pe faţă. Mirosea bine... Trase o duşcă, strâmbându-se.

* * *

Primul lucru pe care-l văzu de cum păşi pe uliţă fu albul pomilor proaspăt văruiţi de prin vecini. Iar el nici măcar nu-şi dusese înăuntru salcâmul tăiat cu o zi în urmă. Încă-i mai stăruia în minte faptul că la întâlnirea cu tov Bandu fusese invitat şi Biboanţă. Se îndreptă spre nevasta lui Cap de Pomană, aflată la câteva case mai încolo. Era furios că el nu aflase că trebuie să văruiască pomii, de sărbătoare. - I s-o spart lu´ Pişta Dubaşi duba. S-o pus beat cu curu´ pe dubă şi i s-o spart. N-or mai avut cum să ne anunţe. Io am tot bătut aseară la tine-n poartă, da´ n-ai răspuns. - Da´ de ce-ai bătut? – întrebă Ţiţu. - C-o să vină după-amiază un om mare... - Ai primit şi tu...? – sări Ţiţu. - Ce să primesc?

În gară aşteapta fanfara lui Vundăr Neamţul. În centru, un ringhişpil şi o grămadă de copii. Babe cu năframe negre. De tarabe cu nimicuri, nici pomeneală. Ţiţu auzi până la urmă că le interzisese miliţianul. Cică nu voia să aibă probleme. A permis însă instalarea unui cort plin cu borcane, cu tot felul de ciudăţenii în ele. - Mă, cât spirt aici! – se mira lumea. - Păi de ştiam nu mai aruncam alaltăieri căţeii. Unul a avut trei ochi, din care unul după urechea stângă – zise careva, mucalit. - Eu le-o aduceam pe soacră-mea, dacă n-ar fi dat ortu popii acum trei săptămâni. Că i-o crescut barba ca la moş Velea: de-o palmă – îi ţinu un altul isonul, holbându-se la cilindrii de sticlă, plini cu un lichid gălbui.

sintagme literare Ţiţu nu spunea nimic. Era fericit că nu-l văzuse pe niciunde pe Biboanţă Ţiganu. - Hai, toată lumea la Căminul Cultural! – se auzi vocea ca de tunet a miliţianului. Ţiţu îşi scoase ceasul din buzunar: mai erau zece minute şi trebuia să înceapă întâlnirea cu tov Bandu. Se precipită, se împinse, dădu câteva ghionturi şi reuşi să ajungă în rândul al doilea de scaune, la doi paşi de scenă. Rândul întâi era gol, însă acolo nu-l lăsă secretarul de la Sfatul popular. Cică era rezervat pentru ăi mari. Încetîncet, sala se umplu de oameni. Pe pereţi şi pe tavan fâlfâiau panglici colorate. Se făcu repede cald. Mirosea a transpiraţie. Câţiva bărbaţi deschiseră geamurile. Trecu aproape jumătate de ceas şi întâlnirea încă nu începea. Gălăgia devenea tot mai mare. Şi, deodată, în sală se făcu linişte. Ţiţu îşi întoarse capul. Nu se întâmpla nimic. Şi-n acel moment în uşă se ivi silueta inconfundabilă a lui Biboanţă Ţiganul. Ţiţu doar ce nu înjură. Se linişti rapid. În spatele lui Biboanţă se ivi Bică, miliţianul. Ţiţu văzu cum dispar amândoi. Şi-n locul lor apăru un ins înalt, cu o pălărie maro pe cap, cu mustăţi... - Tov Bandu... – murmură Ţiţu. Lumea porni să bată din palme. Da, era tov Bandu. Acesta se apropie de scenă, urcă cele trei trepte de scândură şi se aşeză la masa roşie, alături de secretarul de partid, de secretarul de la sfat şi de profesorul de matematică, mare poet de ţară. Lui Ţiţu i se umeziră ochii. Apoi nu mai văzu decât o pată de lumină difuză. Îşi scoase batista. - Stai jos, Ţiţule, că nu vedem nimic – strigă cineva din spate şi Ţiţu simţi o mână grea pe umăr. Întâi vorbi secretarul de partid. Cum că satul este onorat de vizita lui tov Bandu, marele poet al Raionului. Apoi vorbi Leana, de la Pomicultură. Apoi Mircu, preşedintele G.A.C.-ului. Profesorul de matematică vorbi însă cel mai mult. Îl compară pe tov Bandu cu însăşi matematica, cu Thales din Milet, cu Pitagora... Ţiţu începu să caşte. Lumea în jur fremăta. - Şi acum, va recita din poeziile sale de neasemuită frumuseţe tov Bandu – rupse secretarul de partid pisica-n două. Tăcere. Lumea din sală amuţi. Abia se mai auzeau respiraţiile. Se făcuse şi mai cald. Tov Bandu îşi lepădă pălăria şi o aşeză pe masa acoperită cu pânză roşie. După care se ridică, îşi drese glasul, bău o jumătate de pahar de apă, privi îndelung în sală, scoase de la buzunarul de la piept al sacoului un sul de hârtie şi începu să recite. După fiecare poezie, la semnul secretarului de partid, lumea aplauda frenetic. - „Căci Partidul, soare de lumină Fără de apus şi fără de hodină Spre nalturi falnic mărşăluieşte...- încheie tov Bandu. Încă o serie de aplauze. Cineva strigă „bis“. I se alăturară şi alţii. - Dragi... dragi... nu mulţumesc, e timpul să recite şi reprezentanţii dumneavoastră – se împotrivi tov Bandu.

Prozã Sala amuţi. - Da, ştiu că există şi aici o mulţime de talente. Satul nostru este un izvor nesecat pe veci de talente latente ... – spuse tov Bandu. Oamenii se uitau unii la alţii, dând din umeri. Nu avea nimeni curajul să spună că în satul lor nu există poeţi. - Hai, hai...! – îi zori şi secretarul de partid. - Hai, Ţiţu, spune şi tu ceva! – auzi Ţiţu din spate vocea baritonală a lui Bică. Sângele parcă-i îngheţase în vene. Nu avea curajul nici să se întoarcă, nici să scoată vreun cuvânt. - Hai, Ţiţule! - strigară şi câţiva săteni. Ţiţu ţâşni din scaun ca o rachetă „Vostok“. Secunde întregi se chinui să deschidă gura. Simţea ochii lui tov Bandu aţintiţi asupra sa. Îşi scoase batista şi se şterse pe faţă. Îşi simţea capul în flăcări. Se aşeză moale ca o cârpă. - Ţiţu, drepţi! – îi şuieră Bică aproape de ureche. Se ridică din nou. Îşi trase gulerul de la helancă. Apoi luă o mină de om foarte serios, îşi drese glasul, aşa cum îl văzuse şi pe tov Bandu, şi începu: - „Pagu-mi p...a-n Baba Giula C-o mâncat tătă păsula, Păsula s-o strâcat Şî baba s-o constâpat!“ În sală, tăcere. Nu aplaudă nimeni. Atunci, dintr-o dată, tov Bandu bătu din palme. Câţiva îl imitară anemic. Câteva râsete înfundate. - Constat existenţa unui filon extrem de autentic şi de expresiv în poezia tovarăşului... mă scuzaţi, nu am reţinut cum vă numiţi... Ţiţu se însenină brusc. - Da p-asta o ştiţi: „Au Doamne Păvăluţ, io-s beteagă tu mă f...? - Gata, nemernicule! Ieşi afară, nenorocitule, chiabur împuţit, duşman al clasei muncitoare! Afară! – urlă secretarul de partid. Mult timp după aceea, Ţiţu încercă să-şi explice ce anume a urmat. Tot ceea ce mai reţinea e că Bică l-a scos nu în stradă, ci în curtea Căminului Cultural. Şi bastonul acela pe care nu l-a văzut niciodată atât de aproape. Şi mult, mult întuneric. Şi un zbor îndelung, deasupra norilor. Fără zmeu.

Lae faţă în faţă cu „Sfântul” Lae se apropie cu paşi mărunţi de armoar. Trase cu delicateţe sertarul. Ridică vârful unei batiste frumos călcate. Simţi furnicături până-n vârful urechilor. „Băgami-aş...“ – murmură. Pipăi cu degetele. Bătăturile din palmă îl ardeau. Şi totuşi! Cutiuţa de tablă, mare cât o monedă veche de cinci lei, se afla acolo unde o pusese. O apucă tandru cu degetele şi o scoase la lumină. Nici măcar nu o deschise şi deja-i mirosea a camfor în toată camera dinspre stradă. Îi mângâie fericit steaua roşie de pe capac.

sintagme literare Bietul curcan „Pauker“, cel care slujise de catalizator în munca de convingere a domnişoarei Herta de la farmacie pentru ca domnu’ Lae să obţină alifia minune, era deja de mult oale şi ulcele în buda domnească a lui herr Franţi, soţul lui frau Herta şi, totodată şeful acesteia. Când s-a dus la frau Herta să-i propună schimbul, aceasta s-a uitat la el stupefiată. Adică domnu’ Lae a găsit o monedă romană dând cu plugul prin grădină?, l-a întrebat. Nu, a răspuns el. Domnu’ Lae doreşte o alifie într-o cutie cât o monedă romană, adică românească. Deci frau Helga nu trebuie să-i dea bomboane contra monede, aşa cum le dă copiilor care aduc monede bătute de la Hadrian încoace, până la regele Mihai, găsite de beţivii satului în fundaţia viitorului magazin sătesc universal, ci o alifie într-o cutie cât o monedă contra curcan baban. Una dintr-aia care face minuni. Vietnameză. De război. Doamnei i-au lucit ochii. Schimbul reciproc avantajos a fost acceptat pe loc. Domnu’ Lae a jubilat în sinea lui. O şi vedea pe nemţoaică, de slabă ce era bună doar de scoabă la cornişele din pod, înfulecând un ditamai ţâmp de curcan crescut cu bunătăţuri din grădina lui Lae din Satu Nou. Multe auzise Lae despre această cremă. Chiar şi faptul că noul produs farmaceutic prezent în rafturile lui Franţi se datora lui Pişta brigadierul, un ungur gras ca o sârmă, primul şi singurul voluntar pentru frontul antiamerican din Vietnam. Se aşeză pe scaun. Puse cutiuţa aurie pe masă, cu steaua roşie în sus. Îşi duse mâinile împreunate la bărbie şi oftă prelung. Luă iar cutiuţa în palme. O prinse în degete şi-i săltă capacul. Mirosul de camfor umplu soba mare în câteva secunde. Lui Lae îi dădură lacrimile. Inspiră adânc. Apoi pipăi îndelung prin buzunarul şorţului de lucru până dădu de cutia de chibrituri. Scoase un băţ şi, tremurând, îi muie coada în pomada gălbuie şi... Atunci îşi dete seama că uitase de oglindă. Se sculă, luă oglinda de pe perete şi se apropie de fereastră. Îşi deschise gura. Apropie chibritul de măseaua ce părea că-l doare. - Laeeee!!! Băţu-i alunecă printre degete pe preşul din cârpe colorate. Împinse perdeaua la o parte. Pe uliţă, Dudi stătea de vorbă cu doi domni îmbrăcaţi domneşte, unul înalt, iar celălalt scund şi gras, cu mutră de secretar de partid. Acesta ţinea în mână o servietă cu încuietori, ca a domnului Titi, fostul perceptor. „La mama dracului să vă ia!“, îi scăpă în gând. „Iar vreo cotă, bătu-o-ar Dumnezeu cel de sus!“ Bietul „Pauker“ tocmai încheiase un lung şir de generaţii de curci crescute numai Lae ştia cum. Şi Florica, nevastă-sa, plecată de câteva luni la mumă-sa, în satul alăturat. De fapt, Floricăi îi plăcuse să îndoape gâşte. Muiat cucuruz, adică porumb, deschis gâtu’, băgat tolceru’, adică pâlnia, băgat cucuruz umflat pe tolcer în gâtul gâscoasei şi gata marfa, zicea femeia. Era bun ficatul de gâscă, auzise Lae. Păi de-atâta cucuruz, e şi normal, zicea el. Dudi dispăru cu tot cu străinii. Lui Lae îi scăpă degetul mare până la fundul cutiuţei. După care, cu lacrimi în ochi de la înţepăturile camforului, îşi unse bătăturile din palmă.

Prozã Ultima dâră de cremă o puse pe măseaua buclucaşă. Nu-l durea neapărat, însă voia să prevină soluţia finală, cum spunea Kafka birtaşul despre plivitul pirului din grădină. Adică nu voia să pună pe măsea acid de la acumulatorul radioului, aşa cum o făcuse vecinul Blagoie din faţa casei. De unde oare-l cunoştea el pe străinul ce oprise mai adineaori în faţa casei sale? Şi cu cine şi-a găsit să stea de vorbă? Cu Dudi Şintăru’, adică hingherul cartierului, cel cu trompeta din pană de gâscă şi sacul plin de mortăciuni pe care-l plimba prin sat tot a doua zi dimineaţă? - Laeee... unde eşti, măăă...?! – auzi Lae din nou. Lae nu avea de unde să ştie dacă el era sau nu acasă. Bundaş lătra de zor şi muşca lăteţele din gard. - Marş, dracu’ să te ia! Doar cuvântul „marş“ fu slobozit cu putere din gâtlej, fiindcă cele ce urmară le spuse aproape în şoaptă. Dacă tâmpitul acela de câine va continua, în câteva zile putea să schimbe din nou stinghiile. Şi numai ce le schimbase pe cele roase. Avea Bundaş ce avea cu Dudi şi întotdeauna când îl vedea lătra ca un apucat. Nici nu era de mirare având în vedere faptul că ţiganul îl prinsese pe bietul câine blocat în postură de mire cu Brigitte, căţeaua sa, şi-i arsese cu sete câteva biciuri pe spinare. Privi prin ochiurile perdelei. Străinii mai stătură de vorbă câteva minute cu Dudi, după care ţiganu-i pofti în casă. Lae chicoti, ţinându-se cu mâna de nas. Zâmbetul îi dispăru brusc de pe figură. Individul cel înalt semăna izbitor cu nimeni altcineva decât cu „Sfântul“ de la televizor. De fapt, cu Roger Moore, actorul. „Ce să caute unu’ ca ăla în Satu Nou?“- se întrebă. Se uită iar în stradă. Ceva mai încolo de casa lui Dudi staţiona o „Volga“ neagră, masivă, pe care o tot ştergea un tip mărunt şi chel. În clipa aceea, barza de pe coşul lui Blagoe începu să bată toaca. Îşi ţinea capul în sus şi dădea iute din plisc. Urmă un răcnet puternic. Şoferul „Volgăi“ se luase după doi copii care fugeau pe mijlocul drumului de mâncau pământul, lăsând în urmă un nor de praf. Lae se uită spre casa lui Dudi. O casă cât grajdul lui Dudi, doar că avea două camere şi acelea micuţe, cât să-nvârţi un ac de cusut şi să nu te împungi. La unul din geamuri Dudi pusese un sac de iută, fiindcă cineva vrusese să-i fure maşina de omorât şobolani şi spărsese geamul. Băgău începu să behăie. Băgău era ţapul lui Dudi şi consolatorul tuturor caprelor din sat. Ştia că Dudi se afla în casă şi-l ignorase cu desăvârşire. Altfel spus, ajunsese acasă şi, contrar obiceiului, trăsese tiliga plină de iarbă până în fundul curţii, îl deshămase pe Dartanian, măgarul, şi-l legase de tiligă, la mâncat verdeaţă proaspăt cosită, iar pe el, pe Băgău, nu-l luase încă în seamă. „Acuşa vă săturaţi voi de Dudi, de Băgău şi de Dartanian. O să vă pută ţoalele o lună de azi înainte, tăntălăilor!“ chicoti Lae din nou, cu ochii spre casa vecinului. Se apropie de geam. Nu se vedea nici o mişcare. Nici Bundaş nu se mai auzea. Privi către uşă. Apoi din nou spre geam. Se apropie de telefon. Puse mâna pe receptorul din ebonită

sintagme literare neagră. După care îl duse la ureche. Ştolverţ, şeful de post, trebuie să ştie că în sat se află doi străini. Altfel – Ştolverţ oricum va afla – el, Lae, se va număra printre cei care au ştiut şi n-au raportat. Nu demult au prins grănicerii un spion american care a fotografiat Sfatul Popular. Vecinii au dat apoi cu subsemnatul fiindcă nu s-au dus imediat la Miliţie să anunţe. Lăsă receptorul în furcă. „Dar dacă ăştia au venit după cotă?“ – se întrebă. Se cutremură. Îşi duse palma la nas. Camforul îl reînvigoră neaşteptat de bine. Îi simţea mirosul pătrunzător până în creier. Inspiră adânc aer în piept. Atunci auzi behăitul Melaniei. Uitase de ea. Vru să facă un pas spre uşă, însă renunţă în ultimul moment. Capra mai putea să rabde. Măcar până dispar străinii cu tot cu şofer şi „Volga“ lor neagră pe Uliţa Mare. Bătrânul ceas CFR arăta ora şase şi jumătate şi străinii încă se mai găseau în casa lui Dudi. Lae se strâmbă. Era aproape sigur că erau de acelaşi neam cu Dudi, fiindcă rezistau de atât de multă vreme în putoarea din casa acestuia. Lina îl părăsise de vreo doi-trei ani tocmai pentru că Dudi nu vrusese nici în ruptul capului să se despartă de Băgău. „Ăsta face bani, pe când tu-ngraşi căpuşele“ – i-a replicat Dudi la proces. Judecătorul s-a strâmbat şi a fost de acord cu divorţul. Lina a plecat, Băgău a rămas. Şi toată lumea din sat a răsuflat uşurată: Băgău avea să presteze şi în continuare servicii de calitate. „Ăştia nu-s de la percepţie“, gândi Lae. Putea să fi ieşit atunci când l-a strigat Lae. S-ar fi descurcat el cumva cu străinii. Dacă erau perceptori, îşi spuse, atunci ar fi venit neapărat cu domnul Titi ori cu fiu-său, care i-a moştenit funcţia la Sfat, dar cu alt nume. Ceva cu f... nu mai ştia sigur. Parcă fisc, îşi aminti. Ieşi tiptil în curte. O dezlegă pe Melania. Aceasta tropăi behăind direct la gardul lui Dudi. În clipa aceea, nimeni nu ar fi putut să spună dacă Melania s-a dus doar pentru că-i mirosea a iarbă proaspătă din tiliga unde mesteca Dartanian de zor ori pentru că dincolo de gardul de lăteţe se zbenguia Băgău. Dinspre sud se auzi un tunet. „Iar au ungurii tragere de seară“, gândi Lae. Dar se răzgândi imediat, cu ochii ţintă la cer. Tocmai fulgerase scurt şi dinspre Ungaria se auzi iar un tunet. De fapt, la radioul lui, un „Bucureşti 500“, pe care-l asculta în fiecare seară holbându-se vrăjit la ochiul acela magic, de culoare verde, care parcă era o flacără verde, aflase că urma o săptămână de ploi torenţiale. - Hai, mă, Bundaş... – strigă. Mă, Bundaş, hai încoace... Câinele apăru de undeva de sub şira de paie din fundul curţii. Era foarte apatic, însă Lae nu mai stătu să-l privească. Lae privea ţintă la casa lui Dudi. „Volga“ zăcea în ontinuare pe uliţă. Nu se vedea nici urmă de şofer. Aşadar, străinii se găseau tot în casa lui Dudi. Lae se strâmbă iar gândindu-se la mirosul înţepător al lui Băgău. Când intra ţapul în călduri, mirosea jumătate de cartier. După aceea, când îi trecea lui Băgău, mai mirosea doar în curtea lui Dudi... - Noroc, Lae!

Prozã Lae încremeni. Dudi stătea dincolo de gard şi urina. - Fraier ai fost, mă, Lae. Io le-am zis să vină la tine că ai o cameră mai mult, numa’ că tu n-ai fost acasă. Ştii... – se apropie Dudi de gard, încheindu-se la şliţ. Dacă stau ăştia trei nopţi la mine, îmi mai cumpăr un măgar... Ha, ha, ha... Două ceasuri le-am povestit cum dispare Băgău noaptea şi se duce la femei. Se uitau la mine ca la şuncă. - Da’ cum au ajuns la tine, mă, Dudi? Nu puteai să strigi mai tare. Eram acasă. - Mă, Lae, Băgău o să fie actor mâine, mă. Ăştia fac un film despre nu ştiu ce frate a lu’ Dracu, Dracula, parcă aşa au zis... Da’, ştii cine-i ăla cu ochi albaştri? - Nu... da’ puteai să strigi mai tare... - Sfântu, mă, ăla care joacă sâmbăta la televizor în Sfântu... - Cum dracu?! Hă, hă, hă, auzi, vine Sfântu-n Satu Nou, să facă film cu ţapu’ lu’ Dudi... - Zău, mă, Lae. Îmi povestea românu nost, că zicea româneşte ce zicea englezu’, că Dracula, parcă, ar fi avut un frate, Drăgulă, un beţivan mai rău ca Ciuşpais. Că Dracula se prefăcea în vampir şi sugea sângele la oameni. Da’ frate-său trăgea la măsea... - Du-te, mă, Dudi, că te-aude şi Băgău cât de bine minţi şi te lasă-n curu’ gol. Hai, mă, lasă vrăjeala... Măcar mie puteai să-mi spui adevărul... - Să mor dacă te mint. Atunci se văzu un fulger orbitor şi trăsnetul nimeri întrun salcâm de pe uliţă. Dudi şi Lae se holbară unul la altul. Apoi fugiră fiecare la casa lui. Bundaş dispăru scâncind de frică în grajd. Şi atunci se slobozi potopul. Se făcu miezul npţii şi continua să plouă cu găleata. * * * Se făcea că el, Lae, zboară pe deasupra gardului. Zbura cu faţa în sus, paralel cu pământul şi cu picioarele înainte. Nu prea sus, fiindcă mai simţea uneori câte-un bolovan zgândărindu-i noada. Se sforţa un pic şi, cumva stors de vlagă, reuşea să prindă o oarecare înălţime. Atât cât să nu mai dea cu fundul de bolovani şi ciulini. În stânga zări un lac imens, pe urmă un râu care curgea năvalnic pe lângă el. - Laeee… Se prăbuşi pe malul râului. Strigătul venise de nicăieri. Încercă să se ridice din nou. Plutitul acela era foarte reconfortant. Însă nu mai reuşi nici măcar să-şi ridice capul. Iar picioarele-i erau ca de plumb. - Laeee, scoală mă…! Râul dispăru. La fel şi semiîntunericul acela moleşitor. Lae întredeshise ochii. Auzi bătăi în geam. Afară se făcuse binişor de ziuă. - Ce vrei? – întrebă el, buimac. În urechi încă-i mai clocotea furios râul din somn. Fără îndoială, cel care bătea în geam şi-l striga nu era nimeni altcineva decât Dudi, prăpăditul de Dudi, nenorocitul de ţigan, pramatia dracului, jigodia… Se ridică în capul oaselor. O durere surdă îi străbătu pieptul. Era de

sintagme literare la reumatism. Acolo îl durea întotdeauna când ploua. Sări în picioare. Uitase s-o lase pe Melania în grajd. Iar peste noapte o fi udat-o ploaia ciuciulete. - Hai, mă, Lae, scoate calu’ că ăştia vor să plece şi nu pot! - Da’ de ce nu pot? - Li s-o împotmolit maşina aia cu nume de râu... - Mureşu’? - La dracu, Lae, că Mureşu’ nu curge prin Moscova. Volga aia, cum dracu-i spune. Aia neagră, de aseară, din uliţă... că ai văzut-o şi tu, ce naiba! Lae se încălţă. Îşi târî picioarele până la geam. Trase perdeaua. Afară încă mai ploua. - Hai, Lae, că domnul Roger Mur trebuie să se ducă până la Sfatul Popular după autorizaţia de filmare... Da, ăsta era, răcni Lae de bucurie, dar numai în gând. Străinul acela înalt, cu ochi albaştri, era Roger Moore, actorul care-l juca pe „Sfântul“. Acum stătea între Dudi şi alţi doi indivizi. Aceştia din urmă se certau. Ziceau ceva de ploaie şi de Paşti. Şi de mamă. Lae lăsă draperia să cadă la loc. - Murgu-i beteag, mă. Şi-o scrântit un picior la groapa de pământ galben. Şchioapătă. Ia-ţi măgaru’, că şi-aşa vrei să-ţi mai cumperi unu’. - Hai, mă, Lae... Uite, te roagă şi tov Micşa de la raion... - Nu pot, îl doare picioru’... Lae se întinse iar sub plapumă. Un timp auzi bombănelile celor de afară. Apoi nu mai auzi decât un zumzăit persistent. Închise ochii. Zâmbi. Ăştia n-o să mai vină-n veci pe-aici. Aşa noroi ca-n Satu Nou nu mai există nicăieri în lume. Când plouă mult, se împotmolesc până şi caii. Darămite „Volga“ aia neagră şi Sfântu’, gândi. Zâmbi iar. Şi la cine şi-au găsit să înnopteze? La cel mai prăpădit om din sat. La Dudi. Ori la el i-ar fi putut pune să doarmă în soba mare, dinspre stradă. Două paturi separate... Unde or fi dormit la Dudi? Ăla are şi acum nu dricală cu pănuşi de porumb, ci cu snopi de ovăz. Că lui Dudi nu-i place cum se face groapă-n patul cu dricală din pănuşi. Nu, n-or să mai vină ăştia să-l filmeze pe Băgău în vecii vecilor. Auzi tu! Pe Băgău, pe Dudi... Pe nima-n drum. Şi cine-o fi trebuit să-l joace pe acest Drăgulă, fratele lui Dracula? Dar cine-o mai fi Dracula? Lae se întoarse cu faţa la perete. Închise ochii. După un timp, reuşi iar să plutească. Acum plutea mult mai sus. Chiar pe deasupra firelor de curent electric de pe uliţă. * * * Se trezi aproape de prânz cu dureri în stomac. Ceasul CFR arăta aproape de prânz. Sări din pat speriat. De afară se auzea behăitul Marilenei. Apoi un tropăit prin pridvor. Se repezi în tindă. Ieşi în pridvor. Văzu negru-n faţa ochilor. Băgău tocmai o prinsese pe Marilena la înghesuială, între două ciubere, şi o consola de zor. De Bundaş, nici urmă. În gardul dinspre Dudi lipseau vreo trei-patru lăteţe. Lae porni spre grajd. Uşa de lemn era larg deschisă. Lui Lae inima începu să-i bată cu putere. Porni să alerge. Ajunse.

Prozã Temerea de moment i se confirmă. Calul lipsea. Hamul se afla însă la locul său, în cui. Se apropie. În semiîntunericul din grajd, hamul părea a fi un om. Un om fără gât, dar cu un chip care semăna izbitor cu al străinului. Cu al Sfântului. Lae întinse mâna. De cui, peste ham, stătea agăţată o mască. În locul ochilor albaştri ai lui Roger Moore, două orbite goale. Lui Lae i se păru că aude un nechezat. Apoi zarvă mare pe uliţă.

Mâţele italianului sau privatizare cu succes Sparse oul de muchia tigăii cu o mişcare precisă, îndelung exersată, de burlac specializat în căigane şi ochiuri de ouă. Apoi îl duse la nas şi-l mirosi îndelung. Pentru o clipă îşi imagină că inhalează parfumul de rozmarin din părul Matildei, fata şchioapă a lui Hanzi din cartierul Hibl. Oul mirosea a cloacă de găină, a găinaţ şi a umed. Nu era unul clocit aşa cum fusese cel pe care i-l fiersese bunicul său pentru a sparge ouăle de Paşti ale colegilor săi din clasa I-a. Ideea moşului i se păruse grozavă, mai cu seamă că îl asigurase că va câştiga toate ouăle din şcoală, unul clocit fiind mai tare decât celelalte. Mai puţin decât cele din lemn sau de bibilică. Numai că s-a întâmplat ca prietenul său Ghiţă, fiul poştaşului, cel care crescuse şi locuia în cartierul ţigănesc, să aibă un ou mai tare. Iar acesta nu fusese nici din lemn, nici de bibilică, nici clocit. Fusese un ou enigmă, la fel ca şi grăuntele de „necurat“ ce-i sălta aceluiaşi Ghiţă în palmă doar pentru că era încălzit până la temperatura corpului uman, iar Ghiţă nu-i dezvăluise niciodată secretul. Îşi concentră întreaga atenţie asupra celor două părţi de ou ce se ghiceau după linia apărută în urma ciocnirii cu muchia tigăii. „Cam aşa arată globul pământesc de-l strângi de Ecuator“, gândi, iar acest gând îl înfioră. Auzise de pe la cei care-şi făceau veacul în faţa televizorului că acolo unde pocneşte globul pământesc se nasc vulcani. Îşi înfipse unghiile degetelor mari, până când pojghiţa subţire de calciu crăpă şi ieşi la iveală albuşul ce porni să i se prelingă pe falangele păroase. Atunci îşi aduse aminte că nu se spălase pe mâini, iar pe sub unghiile netăiate la timp avea mari depozite de pământ de grădină. Şi nu numai atât. - Oh, yes, yes, yes... – exclamă, aşa cum auzea el tot mai des prin filmele americane de pe „cablu“, acelea ce înlocuiseră cu succes „niet, niet, nietu“-urile ruseşti. La mama dracului! – exclamă şi aruncă oul în curte. În câteva clipe, din acesta nu rămase decât coaja albă şi lucioasă. Trecându-şi tot mai des limba peste bot, Rexi îl privi preţ de câteva clipe aşteptând urmarea, dar, cu ochii pe chipul întunecat al stăpânului, lătră scurt şi se refugie glonţ sub şura de paie. Acolo de unde fugi cotcodăcind de două-trei ori Mariana, găina ce-i mai rămăsese după ultima vizită de aprovizionare a puştimii tuciurii din cartier. Îi rămăsese deoarece Mariana avea prostul obicei de a acţiona după

sintagme literare instinct şi prefera să se culce în dudul negru din curte. Îşi tăie tacticos o felie de pâine. Înveli într-un prosop cenuşiu jumătatea de franzelă ce-i supravieţuise foamei de aseară, după care ieşi din nou în curte. Oul tocmai dispăruse pe gâtul prietenului său, Rexi. Nu-i mai rămâneau decât vişinele din pomul ce scăpase după seceta cumplită de anul trecut, secetă ale cărei cauze porneau de la urmările bombardamentelor mai mult decât „prieteneşti“ asupra unei foste ţări prietene şi, cândva, aparent independente. Muşcă flămând din felia de pâine. Din fericire, era proaspătă, poate chiar prea proaspătă pentru foamea lui. Primele vişine, prea acre pentru gusturile sale, îi mai potoliră din elan. Scuipă sâmburii sub grămada de lemne, acolo unde se refugiase prietena Mariana mai adineaori. Nu văzu nici o mişcare. Găina nu veni să ciugulească sâmburii aşa cum se aşteptase. Atunci auzi un cârâit ciudat. Era cârâitul inconfundabil al galinaceei. Apoi Mariana începu să cotcodăcească disperată. Nu de sub stiva de lemne, unde crezuse el că se refugiase, ci undeva din cealaltă curte. Apucă mătura ca ars, deschise precipitat uşa dintre cele două spaţii şi alergă într-un suflet spre fundul curţii a doua. Rexi i-o luă înainte, alergând ca bezmetic şi lătrând cu isterie. Ilie mai apucă să vadă dihorul repezindu-se la Mariana, apucând-o de aripă, încercând să sară cu ea peste gard, scăpând-o din gură şi dispărând fără ea în grădină. Mariana căzu la pământ, cu aripa frântă. Rexi mai lătră de două-trei ori după dihorul fugit dinclo de ochiurile plasei de sârmă ce despărţea curtea de grădină, după care se repezi la Mariana. Atunci simţi Ilie toată presiunea sângelui forţându-i capilarele părţii superioare a corpului. - Marş, dobitocul dracului! – urlă şi aruncă după câine cu propriul pantof. Urmă ceea ce, de regulă, se numeşte ruletă rusească. Nu-ţi trebuie prea mult creier pentru ca, ţinând ţeava pistolului îndreptată asupra creierului sec al prietenului tău sau al altcuiva, să-ţi scape glonţul în ţeastă. Îl nimeri în cap. Rexi se prăbuşi chelălăind. Se prăbuşi cu burta în sus, dând disperat din picioare. Lângă el, Mariana mai cârâia din când în când, într-o baltă de sânge. Ilie scoase briceagul cu plăsele în formă de peşte, un briceag pe care-l avea de treizeci şi cinci de ani, de pe vremea când era copil, un obiect deja mai subţire ca o lamă de bărbierit de atâta ascuţit. Îl deschise, se apropie iute de Mariana şi, cu ochii în lacrimi, o prinse de cap, îi potrivi la repezeală briceagul sub gât, închise ochii şi trase puternic cu lama. Capul găinii îi rămase în mână, fierbinte. Trupul păsării se zbătea la picioarele sale, în spasme, cu sângele ţâşnind din gât. Alături, Rexi continua să se zvârcolească scâncind. Totul se petrecu în doar trei-patru secunde. Se aplecă asupra bietului patruped. Era pentru mintea lui aidoma unei secvenţe de coşmar nocturn în care se prăbuşea cu un avion atâta vreme cât putea să pună punct, în somn, la tot ceea ce nu-i făcea nici un fel de plăcere. - Măi, Rexi, mă, ce naiba... Rexi încetă să se mai zbată. Rămase înţepenit, cu

Prozã picioarele-n sus. Urmară câteva clipe de nemişcare, care aproape că-i dădură lui Ilie speranţe că patrupedul îşi va reveni. Însă acesta zvâcni scurt, îşi întinse labele şi-şi dete sufletul. Bărbatul îl privi lăcrimând. Încă mai ţinea în mână capul însângerat al Marianei. Îl aruncă cât colo. Acesta se lovi de plexicul pe care scria, alb pe roşu, „Coca-Cola“, furat de însuşi Ilie de la firma luminoasă a primului birtaş privatizat din sat şi pus la gard, să nu fugă puii Marianei în grădinile vecinilor. Atunci îşi reveni. Mariana încetase şi ea să mai dea din picioare. În jurul ei, plin de sânge. O prinse de aripi. Observă că rana de la aripa stângă era superficială. Îşi dădu cu palma peste frunte, înjurând. Mariana putuse să supravieţuiască fără nici o problemă. Aşa, însă, nu-i mai rămânea decât s-o pună la fiert. Se duse repede în bucătărie. Turnă apă într-un vas mare şi-l puse pe reşoul de aragaz. Atunci îşi aminti că, de o săptămână şi trei zile, i se terminase butelia. Nu rămânea decât alternativa aprinderii focului în soba de tuci. Rupse la repezeală câteva surcele uscate de salcâm, câteva foi dintr-un ziar local şi, abia cu un ultim chibrit, încercă să aprindă focul. Atunci sări ca ars. Dar dacă Mariana... Nu. Era tot acolo unde o lăsase. În pridvor, în vasul acela mare. Totuşi, temerea sa avusese temeiuri. Din curte îl privea sfidător Coco, motanul roşcat al vecinei sale, Lucreţia. În clipa aceea, parcă-i dispăru din creier orice altă problemă. Coco era mai aproape de el ca niciodată. - Ţiţu miţu! – îl alintă, privindu-l galeş şi întinzând mâna. Atunci îşi dădu seama că nu avea cum să-l ademenească pe motan cu mâna goală. Reintră în bucătărie. Deschise uşa sobei. Focul se stinsese. Luă lampa de pe masă, îi luă sticla, deşurubă partea cu fitilul, reveni la sobă, dădu la o parte un ochi de fontă, după care turnă puţin petrol lampant deasurpa surcelelor. Se căută prin buzunare după chibrituri. Scotoci prin toate sertarele din casă doar-doar va găsi măcar o cutie cu un băţ bun în ea. „Nu, nu...!“ – exclamă în sinea sa. Era urmarea la imaginea ce-i apăruse brusc în minte. Atunci i se declanşă acelaşi perpetuu coşmar: se făcea că intră în soba mare, adică în ceea ce bănăţenii numesc cameră bine aranjată dinspre uliţă, apoi trage unul din cele două sertare mari ale dulapului de haine al stră-străbunicului şi ia de-acolo una dintre sutele de cutii de chibrituri din marea colecţie începută de bunicul Teodosie, reluată de tatăl său Eftimie şi continuată de el însuşi. După care scoate un singur băţ, îl freacă de cutie şi flacăra se iţeşte pe băţul subţire dintre degete. Parcă-l auzi pe prăpăditul de Teodosie spunând printre sughiţurile duhnind a rachiu de tranziţie: „Şi tu, băiatul meu, Ilie!“ Îşi adună toate puterile de care era în stare la acel ceas de vară şi se cutremură, dorind parcă să scape de vreun blestem poposit pe neaşteptate pe capul său. De fapt, un anumit blestem exista. Era cel al Ilonei, unguroaica din Sânnicolau Mare, care-l iubise asfixiant. O părăsise în ceas de seară. Mai curând, ea fusese cea care l-a părăsit seara, în plină toamnă. Li se terminaseră chibritele tocmai când puseseră la fiert bostanii pentru porci. Femeia aprinsese

sintagme literare focul cu un chibrit din cea mai veche cutie din colecţia lui. Şi-acum se vedea dunga albicioasă pe muchia neagră a cutei, urmă a chibritului ce alunecase pentru a i se aprinde fosforul din măciulie. Brusc, se repezi în pridvor, luă vasul cu tot cu găină, îl duse întindă, închise uşa, o încuie şi apoi îl privi sfidător pe motan. - Coconel, coconel... – îl alintă din nou pe motanul Lucreţiei. Ce-i al tău e pus deoparte... Vin imediat, Coconelule, şi să vezi ce maţe o să mănânci, măi, măi... Spre norocul său, vecinul de după casă, Drăgan, stătea şi fuma pe scaunul din stradă. În jurul său, plin de dude negre, strivite, şi de scuipaţi. - Bună, nea Drăgane... Ce mai zici? – îl întrebă. Bătrânul părea că nu-l auzise. Se aşeză lângă el. - Te costă un ţâmp şi o aripă – spuse moşul pe neaşteptate. - Pentru un chibrit? - Nu. Pentru mucul ăsta de „Carpaţi“ fără filtru – răspunse Drăgan, după care aruncă restul de ţigară şi fu cât pe-aci să-l strivească sub călcâi. - Nu! – exclamă celălalt, aplecându-se şi recuperând mucul. Rânza şi o aripă. - Nu. Eu plătesc comision de zece mii în fiecare zi numai pentru că mi se aduce pita acasă. Acum mi s-au terminat chibritele. Crezi că-i uşor să fii bătrân şi să-ţi tremure picioarele? Dacă nu fugi repede cu mucul acasă, nu mai ai cu ce să aprinzi focul şi ţi se împute Mariana... Îţi scoţi tu pârleala de la italian... Ilie nu mai aşteptă să audă restul. O zbughi spre casă, intră în tindă, ridică un cerc de pe plită şi focul răbufni. - ... un ţâmp şi-o aripă numai pentru o scânteie... Al naibii, moşul! Dar de italian de unde dracu mai ştie...? Odată ce dădu apa în clocot, luă vasul de pe plită, îl puse pe pardoseală, o apucă pe Mariana de picioare şi o aruncă în vas. Aerul se umplu de aburi şi de miros de găină opărită. Atunci deschise larg uşa. Coco stătea în acelaşi loc, în poziţia Sfinxului. - Să-i dau eu lui moş Drăgan un ţâmp şi-o aripă... nu, tu meriţi mai mult decât scârba aia de moş... Atunci îl străfulgeră un gând urât. De unde ştia bătrânul de moartea găinii? Da, se uitase peste gard, ca de obicei. Îl spionase din nou. Curiozitatea moşului era exasperantă. Văzuse probabil şi moartea lui Rexi şi mâine va şti tot satul cum el, Ilie, şi-a omorât propriul câine. Câtă batjocură se va abate asupra lui, nici nu-i venea să se mai gândească. Luă un scăunel, îl puse alături de vasul cu apă clocotită, se aşeză şi începu să o cureţe de pene pe biata Mariana. Munca asta era una dintre cele pe care le detesta. Nu atât mirosul de pene opărite, cât faptul că acestea i se lipeau de degete. Evident, însă, nu agreea nici curăţitul abdomenului, o operaţiune deosebit de scârboasă în viziunea sa. Se ridică precipitat şi-i aruncă motanului capul găinii. Acesta îl privi câteva clipe cumva mirat de gest. Dar, după câteva ezitări, se ridică în picioare, făcu un pas, apoi încă unul şi, în cele din urmă înşfăcă bucata de os, pene şi piele

Prozã şi se ascunse sub ciotul de viţă de vie din grădiniţa din faţa casei. Ilie îl urmări un timp cum încearcă să dea penele la o parte, apoi cum roade din cap bucată cu bucată. Se duse la sertarul mesei din bucătărie. Scoase de acolo foarfeca şi un ghem de sfoară de cânepă. Luă covata de tablă zincată din cămară. Pe urmă o lingură de lemn. Legă lingura cu sfoară şi depănă ghemul până aproape de geamurile dinspre stradă din soba mare. Duse vasul cu apă şi găină tot lângă geamurile din soba mare. Sprijini apoi covata cu lingura de lemn. Un singur tras de sfoară şi Coco va fi al lui, gândi, fascinat de idee. Coco va fi bomboana de pe tort. Italianul trebuia să pice din clipă-n clipă. Italianul va veni cu bani mulţi şi-l va plăti regeşte. Îşi va putea schimba televizorul „Lux“ alb-negru cu un televizor în culori, îşi va plăti abonamentul la „cablu“ pe un an înainte, va lua o butelie galbenă, îşi va cumpăra o sticlă mare de vodcă şi-i vor mai rămâne bani şi pentru o cină-n doi cu Mărioara, văduva din capătul satului. În scurt timp, pe ceea ce fusese Mariana nu mai rămase urmă de pană. Lui Ilie aproape că-i dădură lacrimile. Reuşi cu greu să şi le stăpânească. Aruncă pe pat faţa de masă şi puse în locul ei găina. Mirosul de gelatină opărită umplu rapid şi soba mare. Mai aduse o oală pentru maţe şi cuţitul de tranşat. Erau nişte clipe minunate. Coco prinsese curaj şi se apropiase de pridvor. Ilie luă oglinda şi o duse în tindă, într-o poziţie de unde aceasta îi putea arăta orice mişcare ulterioară a motanului. Se înapoie în soba mare şi se apucă s-o tranşeze pe Mariana. Aceasta fusese, pe când era doar un pui, preferata sa. Cât pe-aci să-i dea din nou lacrimile. Înfipse lama cuţitului în pieptul găinii. Coco trebuia ademenit neapărat până sub covată. Atunci, haţ şi covata îl va bloca pe motan sub ea. În rest, era o treabă relativ simplă. La naiba!, exclamă. Cum să fie simplă. Prietenul său de nădejde, Rexi, tocmai ce şi-a dat duhul şi acum cutreieră veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Cine-l mai poate ajuta acum să mai prindă vreo pisică...? „Nu dispera, Iliuţă, nu fi muiere, ce mama dracului!“, încercă el să se consoleze. Gândul că-l poate captura pe Coco îi dădu brusc noi speranţe. Va face schimbări în soba mare. Televizorul color îl va pune după uşă. Va cumpăra un camion de lemne de la munte şi toată iarna va putea să stea la filme, la animal planet şi la discoveri. Poate şi la vivere, de ce nu, că şi Lucreţia stă cât e ziua de mare cu ochii beliţi la televizor. E drept că ei teveul i l-a adus Georgică, şoferul de taxi de la oraş. Când are curse mai lungi, Georgică se odihneşte la Lucreţia. Ahurile şi ohurile se aud deseori până la el în cameră. Aşa cum se aude de după casă tusea lui moş Drăgan. - Haide, dragule... – zise şi aruncă în bucătărie una din aripile Marianei. Privi în oglindă. Motanul se făcea a nu fi observat bucata de carne proaspătă. Naţi-o şi p-a lu moş Drăgan, adăugă şi azvârli şi cealaltă aripă. Doar câteva clipe trecură până ca motanul să apuce una din aripi, s-o şteargă în pridvor şi să dispară înspre grădină. Atât putu să urmărească prin oglindă. Coco putea să fi sărit peste gard sau putea să fi rămas în curte,

sintagme literare în unghiul mort. „Acum e momentul!“, îşi spuse. Tăie la repezeală un hartan şi-l duse sub covată. „E din partea lu moş Drăgan.“ Coco trebuia să revină. Era convins de asta. Stăpâna lui, Lucreţia, îl ţinea mai mult înfometat şi toţi vecinii îl cunoşteau drept un mare hoţ de ouă, salam, carne de găină din frigider şi chiar de pui de avicola. „N-are importanţă!, gândi. Te voi aştepta chiar şi o zi întreagă dacă trebuie. Dar n-o să scapi, derbedeule. Miai furat destule ouă...“ Se uită spre „Lux“, bătrânul său televizor. Reuşi să-şi înăbuşe impulsul de a-l porni. Nu putea să privească în acelaşi timp şi spre oglindă, şi la ecranul televizorului. Ce minunat ar fi să vadă filmele în culori, aşa cum le vede până şi moş Tăgârţă de Drăgan... Poate banii-i vor ajunge şi pentru un ceas de masă. Şi, de ce nu, şi pentru un ceas electronic de mână. Unul dintracelea cu calculator. Şi cu deşteptător, aşa cum văzuse la fiul cel mare al Lucreţiei. „Motanul!“ – exclamă. Coco apăru din nou în raza sa vizuală. Se apropia tiptil de aripa de lângă obiectul de tablă zincată pentru spălat rufe. De covată. Se pocni peste faţă. Cum de nu se gândise să aşeze aripa sub covată? Acum, hartanul Marianei i-ar fi rămas lui. Sau lui moş Drăgan. O făptură ajunse în dreptul bucăţii de carne. O mirosi. Stătu câteva clipe parcă pe gânduri, privi la ţâmp, oscilă între aripă şi ţâmp, după care se repezi la ţâmp. Exact în acel moment, Ilie trase de sfoară şi covata se prăbuşi peste animal. - Yes, yes, yes! – ţipă Ilie sărind de pe scaun. Se apropie de covată şi o mângâie. Coco era al lui. Televizorul color se apropia de proprietatea lui. Poate va reuşi să-şi renoveze casa şi o va pune la dispoziţia celor cu paşaport de mic trafic. Va câştiga o grămadă de bani. Satul se găsea lângă graniţă, deci oportunităţi de afaceri cu duiumul... Reveni la masă. Va continua cu tranşatul Marianei dimineaţă. Se simţea deja prea obosit. Motanul Lucreţiei, vecina din faţa casei, poate să doarmă şi el, fiindcă mâncase deja destul. Se întinse pe pat. Adormi în câteva minute, cu ochii privind la un televizor color imaginar. Îl trezi un claxon nervos. Deschise mirat ochii. Pentru o clipă visul se întrepătrunsese cu realitatea, astfel că îşi permise să se întindă cât era de lung. Întredeschise ochii. Televizorul color părea că se află după uşă. Zâmbi automat. Un nou claxon. - Italianul! Sări în picioare, buimac. Aruncă o primă privire la covată. Italianul va fi fericit. Un motan pe cinste. Fugi să descuie uşa la stradă. Într-adevăr, cel care claxona din „Fiatul“ cel mic şi roşu parcat în faţa porţii lui Ilie era Giancarlo. Îi deschise zâmbind. Se arăta atât de fericit încât abia îşi stăpânea hohotele de râs. - Coco, il grande mâţa, e la mine, domnu Giancarlo... Teve color, păi nu? Merit... că nu numai vecinii să aibă cablu, ce mama dracului... Toate sunt la mine în pivniţă. Una şi una... Italianul îl urmă în curte. Ilie intră în tindă.

Prozã - Aici e... l-am prins aseară... Nu-ţi închipui ce uşor a fost. Numai o aripă şi-un ţâmp, îţi dai seama. Pentru Frida am cheltuit aproape o găină întreagă... La dracu s-o ia. Iar pentru Mindula am cumpărat chiar o pereche de pui de porumbei de la moş Tăgârţă de Drăgan... Hai să-l vezi pe Coco! Ăsta a fost cel mai viteaz motan din cartier. Toţi puii din zonă seamănă cu el, îţi dai seama?... Poate mai negociem, ce spui? - Ce zice la tu, individ? Sa dai mai mult bani? Ultim dat tu dat la mine schelete, mai... - Hai să-l vezi pe Coco. Apleacă-te că eu ridic încet covata... aşa... De sub covată răzbătu un chelălăit slăbuţ, însă destul de tare pentru ca Ilie să rămână blocat preţ de câteva secunde. Prinse muchia covatei şi o ridică. Ceea ce gândise i se confirmă. Sub obiectul de tablă se afla nu Coco, aşa cum fusese convins până atunci, ci Credli, o corcitură de Fox Terrier cu Pekinez. Şi, culmea, de aceeaşi culoare cu motanul vecinei sale Lucreţia. - O glumă, numai o glumă, domnu Giancarlo. Aici – arătă el cu degetul spre uşa pivniţei, aici se află marfa, măi... Scoase din buzunar o cheie uriaşă. Nu se dezlipise de ea nici măcar azi-noapte, în somn. De cum o introduse în uşa ce dădea în subsol, de dincolo răzbătu un cor de mieunături. - Patruzeci şi şase, cu şase mai mult decât ai comandat, sinior Jancarlo. Ce-i cinci peste înţelegere e pentru cablu. Una ţi-o dau pe gratis. E, ce spui? - Sa vad la pisici, răspunse italianul. Ilie aprinse lumina şi întredeschise uşa pivniţei. - La dracu, mai, omule, am spus să fi piccolo pisici, nu grande pisici, cavallo... Filio de putana... drum degeaba Italia-Rumania, cavallo de magar. Piccolo pisici, mici, nu grande... filio de putana... Cine maninca batrini pisici, cavallo? Ruinat la io, scalzone... Ilie rămase ca şi blocat. Italianul, cel pe care-l aşteptase cu atâta nerăbdare, nu era decât un porc de câine. Lumea se prăbuşea întreagă peste el. Tuciuriul peninsular urcă precipitat în „Fiat“ şi demară în trombă. Exact în clipa în care din pivniţă începură să alerge pisicile. Patruzeci şi şase la număr. Pentru douăzeci şi patru dintre ele cheltuise douăsprezece găini. Pentru restul rămăsese fără cinci curci, un curcan şi trei raţe mute. Cele şapte perechi de porumbei nu mai contau. Şi nici cele cinci perechi de pui de porumbei. Plus Rexi şi Mariana. Îşi duse degetele prin păr. Dar se răzgândi. De ce să-şi mai smulgă şi părul? Maşina italianului se pierdu în spatele birtului din centrul satului. Pisicile încă mai continuau să iasă din pivniţă. Scuipă dezgustat. Atâta amar de vreme îi aşteptase pe americani. De fapt, pe ăştia îi aşteptase bunicul său, Teodosie. Tatăl, Eftimie, i-a întâmpinat pe ruşi. El, Ilie, i-a aşteptat pe americani, dat fiind faptul că nepoţii au aceleaşi gusturi ca bunicii. S-a întâmplat să vină italienii. Un mieunat îl readuse la realitate. În jurul lui se găseau vreo treizeci de pisici. - Hai, mă, Ilie, că n-o să-ţi fie uşor. Ia-l şi pe Coco. Moş Drăgan deschise o paporniţă şi din ea zbughi Coco, motanul cel roşcovan al Lucreţiei.

sintagme literare Un tramvai cu roţi de gumă Bandriş zăcea în pat pe spate, cu ochii larg deschişi. O lacrimă apărută din senin deveni deranjantă de două ori: o dată pentru că Bandriş se descoperi pe sine însuşi a fi, de fapt, un mare sentimental, iar pe de altă parte fiindcă ochiul drept îi era acum umed şi nu putea urmări pe albul abia ghicit al peretelui de lângă pat jocul umbrelor unor frunze din liliacul de lângă geam. Îşi apropie dosul palmei de obraz şi se şterse. Mâna îi puţea a peşte. Strâmbă din nas. Uitase să se spele cu săpun şi acuma-i era tare greu să se mai scoale. Fusese toată ziua la pescuit şi nu prinsese nimic, absolut nimic, ceea ce nu i se întâmplase de multă vreme. Îşi lipi palma stângă de perete. Apoi se întoarse pe-o parte, îşi puse o pernă micuţă peste ureche şi jumătatea de faţă întoarsă spre tavan şi încercă să adoarmă. Zadarnic. Acum nu mai auzea lătratul înfundat al câinelui său, Piţi, ci bătăile ca de ceasornic ale propriei sale inimi. Fiecare bătaie părea a fi un bubuit de tun. Numai că nu zgomotele, cântatul cocoşului, lătratul lui Piţi sau bătăile inimii erau cele care nu-l lăsau să doarmă, ci o imagine, o imagine banală, de vagon de tramvai galben, cu roţi de gumă, care, oricum şi-n orice parte se întorcea, îi ajungea tot dinaintea ochilor. De fapt, Bandriş se culcase furios. Nici măcar nu gustase din papricaşul făcut la amiază de nevastă-sa, Filomela, o moldoveancă de prin părţile Iaşului pripăşită în sat, care lucra în schimbul de noapte la o fabrică de împletit sârme colorate pentru maşini americane, în oraşul din apropiere. Pur şi simplu, după ce venise acasă de la pescuit, aruncase plasa şi undiţele în gura podului, bău o cană de apă şi se puse în pat. Ceea ce-i spusese vecinul Gaia l-a întors pe dos: traseul tramvaiului între Ţigănia Românească şi Ţigănia Nemţească avea să fie prin cartierul Hibl, prin uliţa unde locuia Bismark, ultimul neamţ rămas în sat, ceilalţi plecând care pe unde apucase. Aşadar, el a fost pur şi simplu minţit de primar atunci când acesta i-a promis că se va ţine cont de propunerea lui şi anume ca traseul între cele două Ţigănii să treacă şi pe strada sa din cartierul Satu Nou. De fapt, gândea el, era traseul cel mai bun, chiar dacă drumul nu era nici măcar pietruit şi pe vreme de ploaie tramvaiul putea să rămână înţepenit în noroiul de pe uliţă. Dar, după cum spunea, traseul propus de el era un compromis: tramvaiul nu avea să circule nici pe Uliţa Mare, nici pe Uliţa Lungă şi împăca astfel pe toată lumea. Se şi văzuse în vagon, mergând sau venind de la pescuit, cu plasa de un leu plină cu peşte din balta lui Liupco. Şi, brusc, primarul schimbă traseul după cum vruseseră creierii lui, exclamase Bandriş. Mai mult decât atât, la tramvai vor fi folosiţi caii lui Bismark, doi cai Nonius negri, bătrâni şi costelivi, iar birjar va fi nimeni altul decât Credli Ţiganu, un ins mărunţel, care nu avea nimic de-a face cu ţiganii, dar i se spunea astfel fiind pirpiriu şi negru ca tăciunele. „Adică cum, cu ce-i mai bun Credli decât mine sau decât tine?“, l-a întrebat el pe vecinul Gaia. Acesta l-a privit surprins, parcă abia atunci descoperind şi el că ceva nu era în regulă. „Şi io am votat pentru Brebu, că mi-or plăcut trandafirii lui. Ai văzut ce faini trandafiri

Prozã are în curte?“ „Lasă-i dracu să-i ia de trandafiri că nu ăia mă dor pe mine. Da’ una-mi spune când stau omeneşte de vorbă cu el şi alta face, banditu’…banditu’… usca-i-s-ar trandafirii să i se uşte…!“ Gaia l-a măsurat atunci din cap până-n picioare. Apoi s-a apropiat de el parcă pentru a-i spune un mare secret: „Mă, Bandrişule, mă, fii cuminte, mă, că şi mie-mi plac trandafirii. O zis Brebu că-mi dă şi mie la primăvară nişte rădăcini de trandafir…“ „No atunci du-te şi tu la dracu cu tot cu Brebu şi cu trandafirii lui, bine?“, s-a răstit Bandriş, şi-a luat sculele de pescuit de jos şi a plecat spre casă. Adică cum, până şi Gaia, care-i era vecin şi care ar fi şi el câştigat dacă ar trece tramvaiul prin Satu Nou, s-a dat şi el cu primarul? „Canci, Gaio, de-acum încolo să nu-ţi mai cauţi găinile pe la mine prin curte. Gaia ţi le mâncă, nesimţitule. Te-ai dat cu Brebu, prăpăditule…!“ Auzi dinspre curte nişte zgomote înfundate. Nu mai erau propriile bătăi de inimă în urechi, ci cu totul altceva. Aruncă pernuţa cât colo. Zgomotele încetară. Pe perete dansau aceleaşi umbre de frunze, iar lumina lunii pline părea a se fi accentuat. Maidanezul său, Piţi, scânci. Un cârâit de găină străbătu până în cameră. Apoi glasul unui cocoş supărat. Bandriş zâmbi pe întuneric. Mai mult ca sigur că vreun şobolan dădea târcoale coteţului vecinului său, Gaia. Ale sale muriseră toate încă din primăvară, secerate de boală, şi Măria Lunga, hingheriţa cartierului, o femeie înaltă şi slabă, fără dinţi, trebuise să vină de două ori şi să le adune. Zâmbetul îi dispăru brusc. Imaginea tramvaiului cu roţi de gumă îi deranja din nou retina. Nu pricepea nici în ruptul capului de ce schimbase primarul traseul tramvaiului. Nu reuşea nici în ruptul capului să ghicească motivele care-i determinaseră pe Brebu să ia o asemenea hotărâre, mai cu seamă că-i promisese lui, lui Bandriş, în mod ferm, că va ţine cont de părerea lui. Ştia că primarul avea o firmă pe numele nevestei, ba chiar divorţase de nevastă, dar continuau să stea împreună. Lumea vorbea prin sat că divorţase că aşa era la modă, să pui firma pe seama nevestei cât eşti primar, iar pe din dos să-i dai de lucru. De ce trebuia să treacă tramvaiul pe uliţa lui Bismark? Are neamţul vreo firmă?... Bandriş dădu cu pumnul în întunericul din faţa sa. Găsise răspunsul. Păi prăpăditul acela de neamţ a fost mare şi tare când au venit ăilalţi nemţi, cei din Germania, cu ajutoare. El a făcut liste, el a avut cuţitul în mână şi a împărţit hainele, zahărul şi guma de mestecat după cum l-a tăiat capul. Brebu i-a spus: „Herr Anton (aşa-l chema, de fapt, pe numele mic), tramvaiul e al dumitale, împarte tu ajutoarele!“ Şi neamţul le-a împărţit. Mai mult celor pe care nu-i cunoştea, mai puţin celor pe care-i cunoştea şi mai nimic ori chiar nimic celor care, cândva, l-au înjurat de mama nemţoaică a lui. Cu Bismark fusese coleg de şcoală. Au fost în clase paralele. Asta s-a întâmplat pe vremea când în sat au fost atâţia copii încât, în clasa a cincea, atunci când Bandriş a aflat că sunt şi nemţi prin sat, erau trei clase paralele de a cincea, dintre care una numai de nemţi. Şi ce de bătăi se mai încingeau prin şcoală sau prin zona şcolii, cei hăituiţi fiind nemţii... Că la Toni Mozi, cinematograful comunal,

sintagme literare raionul trimitea numai filme ruseşti, de război. Ba chiar s-a şi chelfănit cu Bismark, atunci când acesta a ochit mai bine monezile de la jocul de Americana şi l-a lăsat fără bilete la „Winetou“. Ce interese să aibă Brebu în Hibl, cartierul cândva german? Se întorcea când pe-o parte, când pe cealaltă, mototolind aşternutul, şi tot nu reuşea să dea de răspuns. Ce se putea căra cu tramvaiul între Tigănia Română şi Ţigănia Germană şi se găsea în cartierul nemţesc? Cartofi, porumb, sicrie cu sau fără morţi când moare careva, pământ galben…? Eee, aici e-aici, îşi spuse. În primăvară auzise că nişte italieni vor să facă în sat cărămizi şi Brebu i-a cărat prin Hibl, la groapa de pământ galben. Aici e-aici, jubilă el şi se întoarse iar pe partea cealaltă. Până să iasă copiii de la şcoală după prânz, tramvaiul poate să facă deja două-trei ture plin cu pământ galben, pe care să-l care la… Aici nu mai ştia răspunsul. O fi având Brebu vreun plaţ în Hibl şi lumea nu ştie. La atâtea case părăsite şi parcele libere, nu mai ştia nimeni care al cui este. De-ar fi ştiut nemţii ce probleme ridica acum tramvaiul, poate n-ar mai fi venit deloc cu nici un fel de ajutor. Şi cât hai s-a făcut atunci, la venire… Au ajuns în sat tot felul de ziarişti de la Timişoara, ba chiar şi de la Bucureşti. Primarul a organizat o primire triumfală. Gara satului a fost împodobită cu flori şi ghirlande din hârtie creponată. A fost adusă fanfara CFR-ului. Au fost pregătiţi câţiva recitatori ca-n vremurile bune, când copiii purtau cravate roşii la gât. Unul dintre prichindei s-a chinuit aproape trei săptămâni să spună „Căţeluş cu părul creţ“ în limba germană. Au stat în gară vreo patru ceasuri. Până când a venit Mişa Pizdici şi le-a spus că la Primărie au sosit nişte nemţi cu un tramvai cu roţi de gumă şi că vor să plece înapoi în Germania cu tot cu ajutoare, fiindcă satul părea pustiu, iar la Primărie n-a fost decât el, Mişa Pizdici, paznicul. Atunci s-a dezmeticit lumea şi a început alergarea. Unii pe jos, alţii pe biciclete, doar primarul cu „Trabantul“. Într-adevăr, în faţa Primăriei se odihnea un vagon de tramvai, superb. De-un galben strălucitor. Plin cu abţibilduri în nemţeşte. De nemţi, nici vorbă. După un ceas şi jumătate au dat şi de nemţi. Aceştia beau bere, în system „bruderscahft“, la Jana Sârboaica, birtăşiţa din Ciucovăţ. Evident, bucuria vederii a fost reciprocă. „Bruderschaftul“ a devenit molipsitor. A urmat un concurs de băut până s-a dat bătută însăşi Jana Sârboaica. Pe ea de ce n-a anunţat-o nimeni de un asemenea chef, că se pregătea şi ea din timp cu mai multă bere, chiar felurită, chiar şi nemţească, ba chiar şi cu mâncare ca-n Banat, să nu uite nemţălăii de unde au plecat. Cel mai rău a ieşit Brebu. În faţa căminului, puhoi de lume. Brebu nu ştia de e sărbătoare sau altceva. Era primul ajutor pe care-l acceptase din decembrie 1989 încoace. „Adică cum, se întreba el întotdeauna când vedea ajutoare de prin străinătate, noi chiar crăpăm de foame? N-avem ce mânca ori îmbrăca?“ Acceptase ajutorul numai pentru că donarea tramvaiului fusese condiţionată de acceptarea unor ajutoare simbolice. Comuna lui Brebu devenise faimoasă în Germania pentru refuzurile constante de ajutor şi chiar

Prozã trimisese trei vagoane de grâu la nişte inundaţii de prin Germania. Atunci nemţii s-au simţit cumva ofensaţi şi au început atacul. Aşa a trebui Brebu să accepte. Tramvaiul nu fusese decât un cal troian, decretase Şolomba, profesorul de istorie de la şcoala din sat. „Ş-acum o să-nceapă ş-alţii să trimită ajutoare. Cu zdrenţe, cu pixuri uscate, cu păpuşi schiloade, cu farbă veche…“ îl completase Giuca, şeful peste Bicăria din Satu Nou. Evident că nu toată lumea era de acord cu asemenea puncte de vedere. „Cu farba veche poţi să aprinzi focul de păpuşi schiloade, zdrenţe purtate şi pixuri uscate“, a conchis Vicheţ şi lumea l-a aplaudat. Adică Brâglă şi Cipiripi, beţivanii de la „Trei păduchi“, birtul oficial din Satu Nou, ţinut de Ivan, sârbul care mai trăgea şi-acum de-o „Volgă“ albastră, pe motorină. Când s-au dezmeticit a doua zi, nemţii au spus „Gutten tag“ şi duşi au fost. Şolomba, profesorul de istorie, a triumfat. „Vedeţi, ce v-am spus eu. Ne-au adus tramvaiul numai ca să ne bage pe gât ajutoarele din el.“ Seara, însă, televiziunile locale au dat pe larg interviuri cu nemţii care aduseseră tramvaiul. Vezi Doamne, ce aventură a fost pentru ei să urce într-un tramvai cu roţi de gumă, adaptat pentru şoselele din România, şi să pornească într-o caravană al cărei denumire mai toţi au tradus-o drept „Tramvaiul Aproapelui De Bine“, toate cuvintele fiind scrise cu majuscule la început, aşa cum se învaţă mai nou pe la facultăţile de jurnalistică de modă englezească şi americană din ţară. O întreagă teravură a fost când s-au adunat consilierii comunali să decidă la ce să fie folosit acest tramvai. Unii l-au vrut muzeu pentru fiare de călcat, alţii au dorit să-l vândă la fier vechi, fierul fiind la mare căutare, iar alţii au propus să fie folosit drept obiectiv turistic, aşa cum cei de la Buziaş au în parc un avion. Cei care au avut în cele din urmă câştig de cauză au fost sătenii. Care şi-au impus punctual de vedere. Dacă este un tramvai, atunci să fie folosit ca tramvai, au decis ei. Consilierii s-au supus bombănind. Ba, mai mult, doi şi-au dat demisia. Traseele propuse au fost iniţial mai multe, însă cu toţii au fost de la bun început de acord ca staţiile terminus, respectiv capetele de linie, să fie Ţigănia Română, denumită aşa, fiindcă romii de aici ţineau sărbătorile creştine după ritul ortodox, şi Ţigănia Nemţească, unde romii ţineau sărbătorile catolice. Motivul: se găseau una în sudul satului şi cealaltă în nordul satului. În ceea ce priveşte traseul, deşi linia, şi-anume Uliţa de Piatră, acum asfaltată, era drumul cel mai scurt între cele două extreme, s-a căutat o soluţie de compromis: traseul să aibă formă de buclă. De aici a început scandalul. Unii au vrut traseu pe Uliţa Lungă, alţii, respective el, Bandriş, pe uliţa Sub Pădure. Ca acum, tam-nesam, primarul să hotărască de la sine putere că traseul va trece prin Hibl, doar fiindcă în zona aceea locuieşte Bismark, ultimul neamţ al satului. Cică drept omagiu pentru autoarele aduse de nemţi, treizeci de monitoare de calculator, o duzină de calorifere, câteva sacouri cam roase pe la coate şi chiar vreo sută de pixuri uscate pe motiv că vama a durat prea mult şi au ieşit din garanţie. „Fiţi fericiţi, a urlat primarul, supărat pe atâtea obiecţiuni privind calitatea ajutoarelor, alţii au

sintagme literare primit cucuruz şi mazăre cu gărgăriţe!“ Evident că iar a fost contrat. Cucuruzul stricat şi mazărea cu gărgăriţe se pot fierbe şi da la porci. În natură nimic nu se pierde, a replicat Pişta, profesorul de fizică-chimie. Bandriş auzi din nou nişte zgomote suspecte venind dinspre curte, de data aceasta dinspre propria sa curte. Îşi trase repede plapuma peste ochi. Nu-i plăcea niciodată când lucra Filomela în schimbul de noapte. Se simţea abandonat. Într-un timp se gândise la modul cel mai serios să-şi cumpere o pereche de pui de câine lup. S-a împotrivit nevastă-sa pe motiv că le-ar mânca până şi urechile. O bufnitură surdă nu mai ţinu cont de nici o oprelişte şi ajunse până la urechile sale. Da, ţinea perfect minte când, după ce a divorţat, mama lui găsea dimineaţa în curte tot felul de făcături, cum le spunea ea. Adică nişte răvaşe ciudate, cu mesaje absurde care, după ce el i l-ea arătat profesorului de educaţie cetăţenească, acesta i-a spus să nu le ia în seamă că sunt aidoma leacurilor băbeşti. Acest gând parcă-i dădu puteri. Întâi îşi scoase de sub plapumă o mână, apoi cealaltă şi, în cele din urmă îşi descoperi faţa. Toporul era tocmai după uşă... Dar dacă a uitat să încuie uşa? Aruncă plapuma la perete, se încordă... - Au! Junghiul de sub coastele din dreapta îl seceră şi-i frânse astfel elanul. Se ridică greu, cu mâna sprijinită de pat. O nouă bufnitură. Prinse de coada toporului, descuie uşa şi ieşi în curte. De sub nas ţâşniră două ghemotoace: unul cu siguranţă era, cel puţin după culoarea deschisă a blănii, motanul său, Coco, cel mai viteaz motan din Satu Nou, cum îi plăcea lui să spună. Celălalt nu putea fi decât concurentul, Gică, motanul vărgat al vecinului Gaia. Toporul zbură anemic în urma lor. - Fire-aţi ale dracului de jigodii! - îi afurisi şi reintră în casă. Răsuci comutatorul şi lumina îl linişti. Ceasul „Aradora“ arăta patru fără zece dimineaţa. Bătu perna să împrăştie penele uniform. Trase şi de cearşaf. Nu-i plăcea să se pună înapoi în pat atunci când acesta era mototolit. Păstra, spunea el, toată oboseala sa de dinainte de culcare. Închise lumina şi se apropie de pat, bâjbâind. Se întinse cu mişcări largi, exersate ani de zile. Doar ce-şi trase plapuma până sub bărbie că şi revăzu tramvaiul galben, cu roţile sale mari, de gumă. „Şi ăştia au lepădat roţile de lemn şi au pus la căruţe roţi de gumă!“, a râs el când a văzut prima dată tramvaiul adus de nemţi. A recunoscut însă imediat că roţile de gumă erau un avantaj: tramvaiul putea circula pe oriunde şi de aici toată povestea cu traseul. Da... traseul! „Brebu ăsta o să-i aducă iar pe nemţi în sat“ - i-a şoptit la ureche Beşiktaş, unul de prin cartierul Ciucovăţ care s-a lăsat de „făcut turcii“ şi s-a apucat de politică, devenind în scurt timp şi consilier comunal. Lui Bandriş nu-i plăcea deloc acest Beşiktaş, fiindcă niciodată nu l-a văzut beat. Indivizii ăştia, zicea, nu prezintă nici un dram de încredere. Adică aşteaptă să te îmbeţi, după care-şi râd în barbă şi a doua zi de povestesc la întreg satul cum ai dat la raţe prin şanţurile înfundate ale comunei. Acu, însă, părea a-i da lui Beşiktaş dreptate. Primarul are interese la nemţi şi de aceea a acceptat

Prozã ajutoarele şi l-a uns pe Bismark conducător de tramvai. Simţi cum îl furnică brusc din cap până în picioare. Strânse instinctiv din palme. Nu, nu putea să accepte ideea că tramvaiul nu va circula pe uliţa lui. Noroiul nu era un argument solid că, vezi Doamne, când plouă e noroiul prea mare şi tramvaiul se poate împotmoli. Poate chiar de aceea i-au şi pus nemţii roţi de gumă. Nu s-a lăsat împotmolit nici Ion al lui Lăbăşan când venea acasă cu tot cu „Steagul roşu“, camionul ăla verde, rablagit, de la gospodăria agricolă de stat, pe scurt GAS. Când ploua torenţial şi Ion era surprins cu jucăria în faţa casei, dimineaţa era limpede că va cheltui cel puţin zece-cincisprezece snopi de coceni de porumb pentru a scoate camionul până pe Uliţa de Piatră. Vede şi-acum roţile camionului mestecând harnice clisa neagră de pământ şi pe uica Lăbăşan aruncând cu snopii sub ele. Păi aşa se poate şi cu tramvaiul. El însuşi... Gândul i se frânse. N-avea în curte nici măcar un snop de tulei, nici un balot de paie. Au venit italienii şi le-a vândut lor cele cinci hectare moştenite de la tatăl său. Ce atâta porumb, că pentru bibilici ajunge şi-un sac de grăunţe pe an, şi-a spus şi Filomela a fost întru totul de acord cu el. Nu mai avea în curte decât o pereche de bibilici care-l exasperau pe Gaia, fiindcă le plăcea să zboare pe casa lui şi să facă o zarvă de mai mare dragul, de ieşea bătrânul şi dădea după ele până şi cu papucii de casă. Aşadar, pica şi chestia cu snopii... Dar de ce să nu se pună pietriş şi pe uliţa sa, aşa cum s-a pus pe cele alăturate? Fiindcă s-a luat boul de Mircuţu de primar? Dar şi pe Mircuţu prea des îl mănâncă limba. Acum, din cauza lui, nu doar că nu s-a pietruit drumul, dar nu s-a făcut nici trotuar. Şi nici apă nu s-a tras pe uliţa Sub Pădure. Din curte se auzi lătratul nervos al lui Piţi. Ceva se întâmpla undeva în sat şi ei, câinii, ştiau şi-şi transmiteau mesajul unii altora, gândea Bandriş. „Dracu să-i ia de câini, că n-au altceva de făcut!“, îi afurisi el şi-şi propuse să adoarmă, mai cu seamă că urma o zi grea. Trebuia să cureţe closetul, un lucru care-i întorcea întotdeauna stomacul pe dos. Chiar îi spusese Filomelei să se uşureze cât mai des la serviciu, că e mai ieftin. „Ăştia n-au adus roţi de rezervă!“ - îl fulgeră un gând, până atunci ascuns pe undeva prin cutele creierului. „Ie, ie, ie!“ - exclamă, dar numai în gând, aşa cum auzise că exclamă tinerii la barul Janei când văd fete drăguţe trecând pe uliţă. „Dar dacă...?“ Întrevăzuse rezolvarea tuturor problemelor pe care le crease tramvaiul de când fusese acesta adus de nemţi în sat. Stârnise prea multe patimi. Prea multă lume era certată din pricina lui. Aruncă plapuma direct pe podea. Un picior îi rămăsese prins în ea şi căzu grămadă peste mormanul de lână şi pânză. Orbecăi până reuşi să se elibereze şi aprinse lumina. În curte, Piţi continua să latre. Îşi trase pe el nădragii, o cămaşă şi un sacou. Încălţă adidaşii fără săşi pună ciorapi. Îşi pipăi buzunarele. Briceagul era în pantaloni, în buzunarul special pentru asemenea unelte. Când îl văzu în curte, Piţi se puse şi mai tare pe lătrat. Abia deschise poarta de la stradă că animalul dispăru în noapte în direcţia cartierului Hibl. Acum auzea şi Bandriş corul de

sintagme literare patrupede din sat. Câinii lătrau ca nişte apucaţi. Nu era un lucru tocmai liniştitor şi inima lui Bandriş prinse să bată cu înverşunare. Luă în mână parul ce sprijinea poarta şi porni spre Hibl. Pe stradă, voci. Nu distingea cuvintele, dar auzea paşi. Nu se apropiau, nu se îndepărtau. Concluzionă că mergeau în aceeaşi direcţie şi păreau a fi cel puţin trei oameni. O poartă trântită, tot undeva în întunericul din faţa sa. Pe lângă el trecu în goană, lătrând, un câine. Cineva înjură de mamă. Tocmai începuse să plouă mărunt, rece. Încetini pasul. Dacă cei din faţă mergeau tot spre tramvai, nu-şi va putea duce la capăt planul salvator. Ideea că, totuşi, dacă nu merg acolo, îi dădu ceva curaj. Atât cât să nu abandoneze. În faţa casei lui Căpăţ cât pe-aci să dea-ntr-o umbră. - No, da’ cine-i? - întrebă umbra şi Bandriş se linişti. - Io-s, Mihai, îi răspunse. - Mă, Bandrişule, mă, da’ unde-ai plecat şi tu, mă, pe ploaia asta? Nu era decât Mia lui Căpăţ, ăla de lucra la cefereu şi avea o bicicletă la care jinduiau toţi puştii de pe uliţă. - Iaca... - răspunse Bandriş furios. Nu ştia cum să facă să se întoarcă. Planul său părea a fi căzut de tot. Dar putea măcar să meargă să vadă ce se întâmplă în sat de-au turbat toţi câinii. Briceagul nu-i mai servea acum la nimic dacă nu mai putea să taie roţile de gumă ale tramvaiului. Stătea cuminte în buzunarul special de la pantaloni. - Or turbat câinii, spuse Mia. - Da. O fi dat vreo vulpe turbată, îi răspunse. - La dracu, de unde vulpi turbate. Poate vreo mâţă... - Da’ ce zici că nu mai vrea să lase prăpăditul ăsta de primar tramvaiul pe uliţa noastră? - încercă Bandriş să-l tragă pe Mia de limbă. Ce-are de împărţit cu noi? Că şi tu l-ai votat… - Lasă-l, mă, dracului de tramvai, că-i bou-vagon. Ce tramvai e ăsta de nu poţi să mergi ca cu trenu’, în compartiment? Păi aşa tramvaie proaste ne aduc nemţii ăştia? Da’ ce te interesează, mă, Bandrişule, cu cine am votat io? Că doară ştii că-i secret, ce mama dracului măntrebi? - Asta am spus şi eu, aprobă Bandriş. Da’ tu unde mergi? - Păi n-auzi? Latră câinii. Aşa n-au lătrat niciodată, de când mă ştiu eu în satul ăsta. Nici când or adus ăia ai lui Centa somnul ăla de o sută nouăzeci de kile, de-i atârna coadăa în spatele cociei. Ţii minte, nu? - Am observat şi eu că latră prea ai dracului... Auzi, am auzit că Brebu a vrut să taie roţile tramvaiului, să nu mai circule pe niciunde. - Da’ cum să le taie? Ce, îs ale lui? Întâi să ne întrebe şi pe noi, că d-aia l-am votat... Ştii ce, mă Bandriş, şi eu le-aş tăia. Ce ne trebuie nouă tramvai? - Cum să le tai, eşti nebun? De ce să nu ne ducă şi pe noi la pescuit până sub pădure? - Am auzit că n-o să-l lase să circule toată ziua. Ci numai când vin nemţii cu ajutoare - şopti secretos Mia lui Căpăţ. - Şi-atunci de ce l-au mai adus? Să bage zâzanie-n oameni? Păi e frumos să facă aşa ceva? - întrebă celălalt.

Prozã Pe lângă ei trecu o arătare uriaşă, un soi de mâţă cât măgarul lui Giuca. În urma arătării, o haită de câini lătrând ca apucaţii. Bărbaţii se opriră nedumeriţi. Nu deschidea nici unul gura, însă întrebarea era aceeaşi: ce putuse să fie? Bandriş strânse de par. Cu bucata aceea de lemn în mână se simţea ceva mai sigur. Din faţă se auzeau tot mai multe voci. Şi tot mai tare. Apoi paşi alergând. După două-trei secunde, în dreptul lor opriră două persoane foarte agitate. Doi bărbaţi pe care nu-i puteau vedea bine la faţă din cauza întunericului. După voce, nu erau din sat. - L-aţi văzut? - întrebă unul dintre necunoscuţi. - Pe cine să vedem, uico? - se burzului Bandriş, cumva ironic, supărat pe faptul că necunoscutul nici măcar nu le dăduseră bună-dimineaţa. - Pe leu, pe cine, omule? Ăsta e-n stare să ucidă o jumătate de sat, pricepi? - îi răspunse străinul pierzânduse în noapte, pe urmele câinilor. - Ai văzut, mă, Bandrişule, ăsta o avut o suliţă-n mână? Ca negri ăia din junglă... Mă, chiar să fie un leu la noi în sat? - Io nu cred nimic, răspunse Bandriş, luând-o grăbit din loc. - Ce nu crezi? - Cred că ţi s-o fi părut că ai văzut un negru cu suliţă... - Nu ăsta, mă, Bandrişule. Ţi-am zâs că aşa arată negrii ăia din junglă la televizor. Ăsta era îmbrăcat. - Hai, lasă-l dracului cu mâţa lui cu tot. De-o prind câinii i-o fac praf. Unde ai mai văzut tu să fugă un leu de câinii de la noi din comună? Da’ asta ce-o mai fi...? Doar ce dădură colţul şi dinaintea ochilor, pe platoul din faţa terenului de fotbal al satului, se ivi o pădure întreagă de tramvaie cu roţi de gumă. Toate galbene, cu mânerele nichelate de la uşi scânteind în luminile becurilor de pe stâlpii de curent. Bandriş căută cu privirea tramvaiul comunal, primit cadou de la nemţi. Nu-l zărea niciunde. Părea că se multiplicase în oglindă. Între vagoane, plin de lume. Mulţi străini, îmbrăcaţi destul de ciudat pentru gusturile lui Bandriş. Mai, mai să întrebe ce e cu cortorarii ăştia în sat, c-o să-i fure acum şi perechea de bibilici ce-i mai rămăsese după ce-i vânduse italianului cele cinci hectare de cernoziom gras precum clisa porcului de Bazna. Unele vagoane aveau prinse la geamuri o grămadă de beculeţe colorate. Se afla acolo şi Brebu, primarul. Gesticula de mama focului şi înjura pe nemţeşte. Bandriş strânse de mânerul briceagului şi se apropie să audă ce tot spune. Acum, că au adus nemţii atâtea ajutoare, putea să bage un tramvai şi pe uliţa lui, Sub Pădure. Se şi vedea alergând pe uliţă să prindă măgăoaia. Apoi, el în vagonul galben, cu undiţele în mână, iar Filomela în cadrul porţii, făcându-i drăgăstoasă cu mâna. - Leeeuuuu, măăă! - strigă cineva şi mulţimea se risipi într-o clipită. Doar Bandriş rămase stană de piatră. În faţa sa, un leu în carne şi oase. În spatele animalului, un tramvai galben, pe care scria cu litere gotice „Cirkus“.

sintagme literare

FLORIN ANGHEL VEDEANU Dica Viața face ca fiecare să aibă o traiectorie și o experiență proprie, să fie unic. Atât de diferite sunt trăirile… câte persoane sunt. Atât de cuprinzătoare plaja, încât se includ toate situațiile ca într-un cerc desăvârșit care încinge lumea. Și iată că, la jumătate de viață, Dica, s-a trezit că de fapt nu a realizat nimic. Singură. Câteva clase. O căsuță ținută cu greu… Bărbatul îi murise înainte de vreme, și ea rămăsese lângă bătrâni, îngrijindu-i, chinuindu-se cu toate grijile casei, până s-au stins și aceștia. Uitase să râdă. Nu știa nici măcar să mai zâmbească. Umbla numai în negru. Totul în jurul ei parcă se năruia. Lumea o evita și începuse și ea să ocolească lumea. Neamurile? o vorbă goală… se simțea mai străină ca străinii, ar fi plecat în marele oraș, dar nu cunoștea pe nimeni acolo… ei, și aici dacă îi știa pe toți, ce?! tot singură era… și culmea, o găină neagră începuse să-i cânte cocoșește pe bătătură! bătătorise poteca cimitirului… plângea crucile de lemn tăcute… Rugina tăbărâse pe fierul casei, gardurile din an în an erau mai aplecate și mai rare, pătulul abia se mai ținea proptit cu o furcă de răposatu’… oborul parcă plângea de pustietate; mai avea câteva păsări… dar nu avea rost de masă… nu-i mai ardea de nimic… Când era fată, băiatul morarului, a lu’ Isac, Florea, se tot ținea după ea, chiar o pupase… și încă ar mai fi vrut, dar de… era fată! Poteca aceea care ducea la gârlă ținea pe ea cea mai frumoasă amintire… și Dica mai trecea…, în locul cu pricina se oprea și închidea ochii înfiorându-se de plăcerea celui mai adevărat sărut… timpul nu putea șterge amintirea singurului vis frumos; arboretul verde de-o parte și de alta foșnea îmbietor când venea Dica aducându-și cu ea, bucuria, unica ei bucurie… Apoi, Florea avusese un necaz, îl prinsese cureaua morii de o mână și i-o smulsese… așa ciung se însurase, dar îi murise nevasta la naștere odată cu copilul. Uite că acuma nici Florea n-o mai băga în seamă! Devenise ,,amărâta aia de Dica”… și pentru el?... În afară de o milă sterilă, n-avea nimeni de vorbă cu ea. Se simțea ca un câine de pripas, dar într-un câine mai dai cu un bolovan, îi mai dai cu ,,huuuoo!...” în cazul ei auzeai doar: ,,săraca!...” O ocoleau de parcă avea ciumă. Așa e lumea. Când pune ochii pe cinva îl privește până îl topește ca pe un bulgăre de seu la foc mic. Toate acestea au îndemnat-o la pasul cel mare: București. E greu să lași în urmă totul, chiar dacă acel ”tot” este doar un ghem de tristețe, ce se deșiră greu de pe trupul trist și el, cu

Prozã aceeași consistență. Să mergi la București, s-o rupi cu lumea ta, să vrei să te stabilești și să nu cunoști pe nimeni, se numește curaj, în anumite contexte chiar disperare… mai ales pentru cei cu călcâiele crăpate… O sută și ceva de kilometri… tot atâta depărtare de necazuri, gândea Dica. O fi lume mai bună, că sunt mulți din toată lumea, or fi și buni printre ei, o fi loc și pentru… Să-i fi fost Florea aproape, așa ciung și cu părul albit de câte i se întâmplaseră, ar fi stat în coșmelia ei… așa își lua ochi de fiare… pe undeva, pe acolo, poate va călca în mila lui Dumnezeu… că cine știe… își cată omu’ codru’ pe unde poate… Dica nu era altfel, avea și ea călcâiele crăpate. În București se intra de regulă cu stagiu pe la periferie, pentru cei mai mulți; așa că s-a oprit la autogară și a întrebat un domn cu cravată dacă știe pe cineva să-i dea ceva de lucru și un colțișor unde să pună capul jos. Domnul a privit-o de sus și a plecat fumând tăcut. Dica se tot învârtea neștiind încotro s-o apuce. Iaca, zice ea, dacă-i p-așa, o să iau RATA invers și mă duc să mor pe câlții mei. Și aici oamenii erau grăbiți și neprietenoși, treceau pe lângă ea de parcă n-ar fi fost… O să cadă dărăpănătura pe ea într-o zi și gata, n-o s-o plângă nimeni… cum o fi scris… Dar nu a fost să fie așa. Dumnezeu face altfel decât poate gândi omul!... A venit domnul cu cravată și i-a luat papornița, a urcat-o într-o mașină mică, nici cu gândul nu gândea să se plimbe cu mașină mică, doamne, doamne, mare ești! Ce lume bună la suflet! auzi, nici să nu te cunoască și să te ia cu mașina mică! Pune Doamne sare pe norocul meu să nu se strice! Maică Precistă candela care ți-a luminat chipul venea cu rugăciunile mele la Tine! Tu m-ai găsit aici la ceas de cumpănă!... Ține-mă-n grija Ta! - Te-nchini? E bine… ascultă bătrânico, am vorbit la telefon cu cineva, să nu mă faci de râs, da?! O să ai serviciu, știi să mături? Nu e cine știe ce, dar pentru o gură, scoți dumicatul… - Cum doamne ferește să nu știu? păi m-ar mai răbda pământu’?! Iaca Dica a pășit cu dreptul în capitală. Avea serviciu, bașca o cămăruță cu chirie, e drept cam magherniță, dar la ce-i trebuia ei era tocmai bună. Băbuța, Doamna, Coana Beleja, ,,propietăreasa” avea un șir lung de odăițe una lângă alta, parcă, speciale pentru cei ca ea. Vecinii erau cam ciudați, dubioși, majoritatea tineri, unii munceau zilnic, alții, cioflingari filfizoniți… șuți căutați de lege, săltați duminica de dimineață; femei găsite de foștii bărbați și pedepsite în public cu bătăi crunte în curte și pe stradă!... dar, Doamne-ajută!... Ea o să-și vadă de-ale ei… că știe să tacă zile întregi dacă trebuie. Măcar aici n-o știe nici vântu’ nici pământu’… Își trăia nevoia, nu dragu’!... Singurătatea o luase în brațe… cine altcineva?! A început cu măturatul străzilor de la periferie, noaptea. Numai noaptea. Cât timp? Ce mai contează timpul!

sintagme literare Era colegă cu Baica, colegă de tomberon. O oacheșă bolnavă de piept care fuma, pe noapte, două pachete de ,,mărășești”, fuma și drăcuia, fuma și blestema… și cu Mațu era colegă, tot oacheș și el, dar și bețiv, bețiv înrăit. Bea până se tăvălea ca un porc în propriul pișat… ce-l mai căra Baica în tomberon noaptea pe la două-trei dinspre ziuă, ce-l mai blestema Baica! Îi era bărbat Mațu. Bărbat, dar și blestem!... și povară… săraca Baica, ofticoasa… toată lumea îndură, peste tot sunt amărâți… această lume o atrăgea pe Dica precum un magnet puternic ciurucul… oamenii sunt făcuți din necazuri, mai mici sau mai mari. Oameni, de! Amarul din suflet era prezent și în gură. Tăcerea îi amăra gura… dar sufletul?... de ce să fie mereu amar? Au mai trecut niște ani și Dica era și mai bătrână. Și nici amor nu mai făcea demult Dica. Nu-i mai ardea. Florea lu Isac moraru’ era icoana gândului frumos pe care îl ducea cu ea, uita de necazuri în serile frumoase când i se părea că Florea merge râzând înaintea tomberonului ca într-o joacă pe malul gârlei printre tufișuri primăvăratice cu flori de gheorghinari și măceși… dar pierea nu-l putea atinge! Îi reparase Bucureștiul călcâiele, îi mutase crăpăturile în palme. Pentru Dica atâta făcuse Bucureștiul, nouă ani! În luna mai, venise Mațu singur la lucru dar și mai beat ca de obicei, se îmbătase mai devreme. Dica nu l-a încărcat în tomberon. L-a întrebat de Baica… - Ce făcuși mă, te turtiși decuseară? Unde e Baica, vine mai târziu, sau e bolnavă, îîîîîăăi? Mațu s-a împleticit până a găsit să se sprijine de un pom și privind-o de parcă ar fi căutat un sprijin și pentru privire a bolborosit bălăbănindu-se; - Am scos-o la pensie… dă-o dracu dă hârcă… chiar azi am scos-o!... chiar azi, de dimineață am scos-o!... și ca să te minunezi… auzi tu?! de a dracu’ ce a fost, a murit de necaz!... Schiloada dracu, dar n-a murit până n-a făcut gunoi!... De-a dracu’, zice Mațu, și-a vărsat plămânii în pat peste mine… Acu… s-a dus, s-a duuuus!... O să lucrăm amândoi, șîîî… te muți cu mineee că eu singur… să-ți fie clar…! nu stau nici de-al dracu!… bine că s-a dus… cale bătută… era nesuferită și mă certa mereu… cotoroanța dracu proastă-n gură… ce’șci, ăăăă?! mai faci și tu o mâncare… alea-alea… mare lucru mâna dă femeie, miemi spui?! Sunt lucid… eu sunt numai creier… n-am avut noroc dă femeie… Baica?... Ete-na! Am dus-o după mine… cât am putut și eu… m-a golit de zile vrăjitoarea dracu!... N-a putut să mai rabde Dica. A plecat la țară chiar în acea dimineață, la o soră. Tot singură și ea și tot fără copii, dar cu casă. Se gândise ea bine, putea să încerce să-și plombeze viața asta găunoasă cu un om nici bun nici rău. O să vadă mai întâi ce face Florea… ce dacă au îmbătrânit… nu se putea să nu-și mai aducă aminte… Numai că, odată ajunsă la țară, hop și necazul după ea! Florea cine ar fi crezut, cu casă bună cu acareturi, cu tot rostul, se spânzurase de craca unui dud de la poarta mare din fața casei… Se săturase de singurătate, și trimisese

Prozã vorbă unei văduve, mai tânără ca el cu cinșpe ani… treaba era ca și făcută, numai că ducându-se Florea să-i ducă niște cadouri luate de la oraș femeii iubite, a găsit-o cu băiatul sifonarului la finalizarea unui act amoros cu strigături… N-a durat mult și craca dudului îl ținea cu o funie ridicat la înălțimea unui scaun… Păcatul se lăsa discutat de tot satul în fel și chip… Al cui păcatul? Uite cum cade focul! Dica a mai stat o vreme pe la sora Anica. S-a dus la locul unde era îngropat Florea, mai la marginea cimitirului… să vorbească cu el, să-i spună ce are pe suflet. Tot ducânduse, a vorbit cu niște văduve cernite și ele, și din vorbă în vorbă a aflat că și paznicul de la orezărie pe care gândise ea că… poate… se înecase într-o tablă de orez! avea Dica un noroc… se gândise la acești oameni ca la o ultimă posibilitate de a-și reface restul de viață… spera și ea cu Florea, sau cu Fane Măngescu paznicu’, și uite, se grăbi Dumnezeu să-i ia la El… poate că oamenii mai trăiau dacă nu se gândea ea la ei. Florea să se fi omorât din dragoste? Dica n-o știa pe femeia aia… dar mai știi mintea omului? Și Măngescu, era chiar așa bețiv?… un pic, da, așa ca tot omu’ acolo…, dar dacă n-a avut cine să aibă grijă să-l țină din scurt, s-a dus! Arsese și rădăcina speranței… Aici rămăsese cenușa a ceea ce căuta… liniștea unei familii. Și Dica s-a întors la București cu o mașină de ocazie. Tot ca ocazie, da! mereu vin ocaziile să rezolve probleme ce par complicate, a intrat femeie de serviciu la o fabrică. Rai, nu altceva! Să mături birouri, să speli pe jos, să cumperi țigări… ehe! Așa ceva, da!... - Stați dom’le! Ce vă-mpingeți, ce, nu mai e tramvaie? - Palule, ai grijă de Manica, că vă ia dracu’! Mâncați plămânii omului!... Ea se gândea la plămânii pe care i-a aruncat Baica peste Mațu, în pat. Tramvaiul merge zgâlțâit, ca viața, și ea se gândește la Mațu, îl vedea aievea stând în tomberon, un om mic, scheletic, oacheș cu mustața neîngrijită, el însuși șifonat de cât îl călcase viața în picioare. Bețiv. Înrăit! Scurgea sticlele aruncate care mai aveau câțiva stropi… fuma chiștoace… pe lângă trotuare, în stațiile de tramvai, era raiul şi iadul lu’ Mațu, covor de “sergenți” pe care îi aduna umplându-și buzunarele ca rezervă de a doua zi. Dica știe să trezească oamenii beți, știe dar nu mai vrea. Prea a trezit mulți, de nouă ani îi tot trezea și ei se îmbătau iar. Parcă veneau să-i trezească Dica. Nemernicii cădeau și adormeau mereu cam în aceleași locuri. Dica era miloasă. Și-apoi, cum să mai pună și ea mâna peun bărbat, dacă nici când era beat… Închidea ochii a descântec, dar de fapt se gândea, ce-ar fi fost să aibă și ea omul ei, să-l dezmierde și ea și el să o mângâie, chiar dacă ar mai fi luat și bătaie, dar să fi avut și vreo doi–trei copii, cum are lumea… Dar așa? Îi frecționa pe ceafă, pe vinele gâtului, ușor îi masa pe acești nerecunoscători care atunci când își reveneau îi mulțumeau de cele mai multe ori… cu înjurături… și câteodată, nici atât… Acum Dica nuși mai pierde vremea cu niciunul. Nouă ani i-a ajutat săși revină. Vara și iarna. Doar sufletul ei știa… știa dar nici

sintagme literare perinei nu-i spunea, tristețile, alea mari care se consumau în singurătatea ei, în tăcere… trăia visul ca pe o poză îngălbenită cu zâmbete ofilite care riscau să fie arse de uitare… așa face Dumnezeu, aduce uitarea... altfel omul ar cădea doborât de povara amintirilor… știe Dica! Să ai zece degete la mâini, e mare lucru. Dica are numai nouă. De asta nu este ea fericită. Când e nor, o doare ciotul, până și ciotul o doare și încheieturile o dor. Dar și sufletul o doare! Dica se uită la cer și blesteamă. Soarta ei o blesteamă. A avut ochii mari și negri Dica. De asta n-a avut noroc! Îi ghicise ei o țigancă cu ghiocul că ochii negri nu sunt făcuți pentru noroc, pentru dragoste sunt ei făcuți… când n-au noroc de dragoste, nu văd bine lucrurile și nici oamenii, de mare patimă neconsumată ce au… nici cu ochelari… nici cerul nu-l vedea Dica, dar nu de patimă… De obicei se uita în jos după gunoaie. Când se uita în sus, se uita numai să-și blesteme soarta, dar și atunci privirea ei nimerea pe vreo gaură din cer. Asta e. Dica nu vede nici cerul. Numai gunoaiele le vede, să vadă alții cerul! Cine nu vede gunoaie, să vadă cer! Dica zice că cine nu vede cerul, n-are ce pierde, dar cine nu vede gunoaiele se-mpiedică-n ele… În cer cine se împiedică? Dumnezeu poate, dar El nu se împiedică, pentru că Dumnezeu zboară. Așa crede Dica, Dumnezeu a făcut aripi îngerilor, și sunt mulți, și păsărilor le-a făcut aripi, se poate tocmai El să nu aibă? N-are cum! Ea mătură. Ăsta este serviciul, dar și acasă mătură; se-ntreabă Dica, dacă în cer o mătura cineva… Se mai duce și ea pe la biserică, o să-l întrebe pe părintele. Părintele știe precis cum e în Rai, cică sunt unii în dreapta Tatălui, alții în stânga, ditamai șirul… n-or mai fi și pe ici, pe colo? Dar unde? Dacă stai în spate, e ca și cum L-ai vorbi de rău, ți-e teamă să te arăți… dacă te așezi în față, ești prea trufaș… sau ești la judecată! Cum e bine? Că şi aici pe pământ și nu mai știi cum să stai că te vede ingineru’... Da, ingineru’ ăsta vede tot! Gunoaiele și pe Dica. Oricum ar sta, o și vede! Ar face Dica orice, numai în Iad să nu se ducă. A auzit că e mare destrăbălare, decât să mături acolo, mai bine în birou să mături! Păi da, popa nu spune, dar Dica e deșteaptă… bănuiește că și-n Rai e gunoi; mai ales că acuși-acuși vine sfârșitul lumii. Se schimbă legi și pe acolo… se rup foi, se aruncă pe jos și trebuie măturate… nu? Hârțogăraie peste tot! Câte mături a tocit ea, ehe-he… Știe că n-o să fie ușor nici în Rai, că doar n-o pune pe ea contabilă, sau ingineră, nu, tot femeie de serviciu o să fie… doar că în Rai nu se fumează, n-o să mai cumpere țigări toată ziua… poate, numai dacă o fi un sfânt mai mare, Doamne ferește, n-are cum pe furiș… Uite ce a ajuns să-i treacă prin gând! Doamne ia-mi gândurile rele! zice și închină trupul ofilit cu mâna dreaptă căreia îi lipsește degetul mare. Cine știe, poate nici popa nu știe! Oricum în Iad nu se duce! Orice-o fi! Nu-i mai trage pe bețivi pe vinele gâtului, gata! O mai fi acolo și periferie… numai lichele la periferie… O fi cum o fi, toate ca toate… dar pe poarta Ăluia, nu intră!... În Rai s-ar putea să n-o s-o cheme, că de… atunci o să stea pe

Prozã drumul dintre cele două împărății, o să-și ia și mătura cu ea. N-are cum să nu mai fie și alții pe acolo. De măturat o fi, slavă Domnului, că unde e lume… și la mătură nu prea se înghesuie… de!... deștepții, de!... Mereu îi dă în cărți Granda. Mare mincinoasă Granda. Dar face cafea bună și lichior bun face, îi zice, ,,vișenată de caise”, așa-i zice Dica. Prietene când au timp… Beau și ele ca fetele… Îi tot spune Granda că se mărită cu un crai de tobă. O ține una și bună! Crai de tobă pe dracu’! Pe dracu’ crai, o fi tobă, da’ nu crai! Știe ea, e pensionar. Îi face ea curat de două ori pe săptămână. E adevărat că a cam pus el mâna, nu părea curajos încât să se facă de râs, cam bătrâior, totuși parcă vrea… dar… Atât! Nu mai este Dica proastă. Și Granda tot de la ea știe. Se mai spovedește și ea la Granda, cui să-i spună? Când îi dă în cărți, Granda face ce face, le sucește și gata: craiul cade la pat! Cade de beteag ce e, așa e, de beteag cade! E hodorogit rău săracu’! Dar băiat bun, mai câștigă un ban vânzând iconițe prin tramvai ba mai una, ba mai alta, are și bani puși de-o parte, cine știe… Dacă o fi o vorbă mai serioasă, mai știi?! Că tot omu’ are porția lui, aia de-o merită! Doar că trebuie să se mulțumească cu ce e al lui, și-apoi râvnitul la bunul altuia… e păcat mare! Oricum nimeni nu scapă viu din lumea asta… lasă ce-a făcut, își ia păcatele, și așteaptă judecata… Mare! - Palule, ai grijă de Manica! Lua-v-ar dracu să vă ia! Mâncați plămânii omului! Iar se gândește la Baica și la plămânii ei aruncați peste Mațu! Asta e viața… Ca tramvaiul merge, hurducăit ca și tomberonul, ,,limuzina luxe”, cum îi zicea Mațu, sau ,,pătrățelu”. Ehe, câte nu știe Dica! Ghicește în gunoaie mai bine decât Granda în cafea, sau în cărți, dar nu umblă cu crai de tobă sau de ghindă sau de… dracu’ să-i ia de crai, ea știe precis după felul gunoiului, ce și cum. Știe Dica. Tace. Ca ciotul de la deget tace. Din când în când privește la cer, dar nu ca să-l vadă ci ca săși mai ușureze sufletul, să nu mai vadă gunoaie; privește pe câte o gaură a cerului, poate că pe gaura aceea s-o nimeri să se uite și vreun sfânt sau înger, cineva, doardoar o vedea-o și pe ea! Poate că îngerii nu văd decât ce le spune Dumnezeu, adică fiecare înger cu omu’ lui… păi dacă ar vedea și pe alături ce fac oamenii, cine știe, se apucă și ei, aaa?! O fi… Dica este amărâtă că n-are zece degete, are numai nouă. Așa au femeile de serviciu, nouă degete și iarna mâinile crăpate… Ca o oală de lut ciobită, așa se simte Dica. Mai bine ar fi fost chiar oală de lut. S-ar fi odihnit pusă în gard, mai bine; așa, se roagă de un strop de noroc… și nu e! Unde pune ea mâna, parcă ia locul foc! Poate acuma cu creștinu’ ăsta de-i face curat. I-o da Dumnezeu în gând omului ăsta să zică vorba care să aducă și pentru ea liniștea?! Să scape și ea de of-ul ăsta mare pe care-l scoate din ce în ce mai des din adâncul adâncului, de lângă buric și-l trece pe lângă casa sufletului încins ca un fier roșu… Dar ce să răcească o gură de oftat? Și-ar dori să aibă acolo înlăuntru un ventilator ca

sintagme literare pe biroul inginerului, să sufle, să sufle mereu cu aer rece, un rece d-ăla de răcoare să-i aline… ce să-i mai aline… dorul, durerea, necazurile, neîmplinirile, grijile de azi și de mâine și de câte zile o mai vrea Dumnezeu să-i mai pună pe cântarul păcatelor!... Ba nu! Soarta e de vină!... Ea, ursitoarea care i-a spart geamul supărată că a deranjat-o cu venirea ei pe lume noaptea pe la două-trei când începeau să cânte primii cocoși și somnul e mai dulce... or fi speriat-o și afurisiții de cocoși și uite cu ce s-a ales!... Ce să mai… toți oamenii au necazurile lor; vede Dica, de ce să nu vadă? că și inginerii cât or fi ei de ingineri, au și ei ca toți oamenii toane, momente, zile întregi chiar când au de-a face cu tristețea, păi chiar așa! a auzit-o pe contabilă când îi spunea ingineriței, ăleia mici, cum că pe inginerul ăla tinerel, înalt și cu ochelari, l-a părăsit nevasta, o profesoară de sport care făcea naveta la Ghimpați. Mai aveau și doi copilași micuți… ce necaz mai mare în viața unui om decât pierderea dragostei de mamă?! De aceea contabila îi zicea ingineriței, că vezi Doamne, să se gândească dacă nu cumva-ceva… observase ea că cea mică îl cam plăcea pe tehnolog… păi și ce dacă avea copii? Avea și casă și mașină, nu era un nimeni în drum, puțină dragoste putea să reverse și peste nevinovăția copiilor, chiar dacă nu erau ai ei... Cu timpul totul se așază. Dica a stat cu chirie până mai an, când s-a îndurat inginerul și i-a obținut o garsonieră la căminul fabricii. E mai bine, mult mai bine, dar când vin sărbătorile, toată lumea are un rost; ăla cu aia, aia cu ăla, ăia cu ăia și Dica numai cu singurătatea… A venit Ajunul, a încercat să-și țină curajul, să facă una

Prozã și alta ca de sărbători. Aici la cămin tot felul de oameni… mulți tineri și cu apucături de… iartă-i Doamne! E tristă Dica. Atâta tristețe… și pentru ce? A auzit că în primăvară când o scoate la pensie, o să o scoată și din cămin… singură… singură!... se săturase de singurătatea care o îngreunase, îi împiedeca mișcările, devenise o povară cu ghimpi! Abia se alivănise aici la cămin… Unde să se ducă ea bătrână?... mai vine și o boală, n-are pe nimeni lângă ea… pe la ușile altora… sărbătorile sunt triste, deznădejdea i se lăsa greu pe piept… lacrimile secaseră și nu mai veneau s-o ușureze… se vedea neputincioasă, pironită în cine știe ce izbă întunecoasă așteptându-și sfârșitul în întunericul disperării mute… ca o lighioană… Alături, Cel Rău se căznea să scrie pe răbojul izbânzilor Sale încă un nume… Necuratul este mereu acolo unde omul este în nevoie și profită de moment luîndu-și porția rapid cu vorbe șoptite strecurate pe furiș, meșteșugite, în necazul omului!... ,,Dico! Vezi tu cablulul ăla de la prelungitor? Cum care? ăla lung… așa, așaaa!... Leagă-i un cap de calorifer… acolo… acolo între elemenți, perfect! Capătul celălalt, leagă-ți-l de gât, așa, un pic mai strâns, așaaa! deschide fereastra să intre Ajunul și la tine! Așa Dico!… acuma uite și norocul tău, Florea te așteaptă să te plimbe cu sania lui Moș Crăciun… urcă-te pe pervaz, uite sania cu moșul… și cu Florea, da? așaaa!... stai alături de ei, binișor!... Brava Dicoooo, noroc!... și, druuuum buuuun!...’’ Abia pe la prânzul Crăciunului, doi bețivi au văzut o babă gătită de sărbătoare, atârnând sub un geam de la etajul trei, cu fața la zid, cu spatele spre lume!...

sintagme literare

IULIA ELIZE Nu plânge, Eleonora Lângă Hanul lui Căpraru, Ciprian îi dădea în continuare ghionturi lui Mălin Ivireanu, cu care se cunoștea parcă de o viață. Când de fapt pe Mălin Ivireanu îl îndrăgea toată lumea, și asta parcă fără excepție. Iar lucrul ăsta nu îi era tocmai pe plac lui Axinte. Când de fapt, Axinte îl cam invidia pe frumosul Mălin. De fapt și de drept, Axinte nu știa prea bine ce se întâmplase cu fata cea nouă, Eleonora, iar faptul în sine că Mălin Ivireanu o îndrăgea atât de mult, îi părea total deplasat. Oricum, Ciprian Axinte trebuia să recunoască, Eleonora ar fi fost o captură cu adevărat interesantă. — Și zici că e frumoasă, adică Eleonora asta a ta? — Are inima foarte curată, eu asta îți zic. Doar atât. Mai departe eu știu. Nu îți mai zic de ea, că am început să o cunosc. În tot acest timp, Mădălina dăduse roate Hanului, evitând parcă să audă tâmpeniile pe care parcă le vorbeau cei doi, în fața paharelor și a sticlei cu vin care parcă nu s-ar mai fi isprăvit niciodată. În sfârșit, revenind lângă cei doi și apucând să audă, credea ea, câteva frânturi importante din conversație, se grăbi să intervină: — De cine vorbiți, de mine? — Nu de tine, Mimi, stai liniștită. Tu ai inima neprihănită? — Nu râde de mine, Cipule, că te bat! — Atunci ai inima foarte curată? — Cred, Cipriotule, că voi vorbiți, de fapt, de Albă ca zăpada, eu așa zic… — De fapt, de o gagică nouă. O cheamă Eleonora. Mălin al tău e înnebunit după ea. — Eleonora? — Taci, Cipriotule, atâta îți zic! — De ce să tac, Măline, nu îți place de Eli? Nu ești tu nebun după ea? …Nu, că fata e frumoasă, Mădălina. E mult mai frumoasă decât tine. Tu ai funduleț, însă ea are chipul foarte frumos. Și mai are ceva, un nu știu ce… nu prea pot defini… — Cipule, tu ești chiar prost! — Taci, Măline, că prostii mari tot nu zic. Ce, nu-i așa? — Trebuie să o cunosc și eu pe Eleonora. Tu ce părere ai despre ea, Mălin?, spuse Mimi, privind înspre Mălin cu o zavistie din ce în ce mai evidentă. — E frumoasă… Pentru ea, m-aș culca lângă roțile unui tir și nu m-aș mai ridica de acolo, până a doua zi…

Prozã Glumesc, Mimi, pe cuvânt de pionier! Oricum, să știi că e mișto. Oricum să știi că nu ți-aș putea spune pe bune ce cred despre fata asta pe nume Eleonora… Sau poate ți-am zis deja, și tu nu ai înțeles. — Măline! — Să nu fii geloasă, draga mea. Eu pe tine te vreau! — …Adică trupul meu, asta vrei! Te urăsc, Măline! — Nu ziceam asta, Mimi! Îți jur că nu! — Taaaaci! Ești prost! — Eu, prost? — Odată o să te las, Măline, îți jur că da! Cipriotule, cum e, de fapt, Eleonora asta? E frumoasă? — Ea e chipul de pe pergamentele mele, cel puțin pentru moment. — Nu, Mimi, că atunci când Cip e nebun, chiar e dus cu pluta! — Te-ai înfuriat, Măline? — O iubesc, atâta vă zic. Tu, Mimi, să faci ce crezi. Dacă vrei, mai rămâi cu mine, dacă nu, nu. — Și pe mine mă iubești, Măline? Sau numai pe Eleonora aia? Hanul rămăsese acum tăcut, fântâna cea veche aștepta ziua de mâine, apa ei tremura, curată, în adâncime. Era de fapt vremea primelor frunze de tei și doar ele știau ce se petrecea în sufletul bărbatului, cât și în cel al femeii, care continuau și acum să se urmărească unul de altul încă de când i-a despărțit Dumnezeu unul de altul, în frumosul Paradis. Poate că au să se reîntregească, odată, undeva chiar lângă un han, cine să știe? Oricum, în cofele de la Hanul lui Căpraru se aducea doar apă rece și bună, celor care ar fi venit de departe, de foarte departe... Dar Mălin Ivireanu, Mădălina și Ciprian Axinte urmau nu să purceadă spre han, ci să îl părăsească, să se ducă în sfârșit de acolo, să revină acasă. O vreme foarte târzie să fi fost, iar la Han să se fi dat din nou drumul la sirepi, să iasă din grajduri, ca să rupă, cu foame, din iarba care abia se ițise. — Măline, eşti atât de frumos! Nu prea vezi în lume băieţi frumoşi…, îi spusese, într-una din zile, lui Mălin Ivireanu. Iar acesta nu zise în schimb nimic, ci doar privise în gol, ca un năuc, cu o privire pierdută. — Măline, nu zici nimic?, se speriase atunci Eleonora. „Tu eşti atât de vorbăreţ, din câte mi-am dat eu bine seama, iar acum nu poţi spune nici măcar două vorbe… — Nu eu sunt frumos, Eli. Poate faţa mea să fie mai deosebită, nu ştiu. Zic şi eu. De pildă, mama e foarte frumoasă… Poate cu ea să semăn, dar în rest sunt urât. Dar nu despre asta aş fi vrut să vorbim acum, să lăsăm tâmpeniile astea deoparte… Frumuseţea contează atât de puţin, Eleonora! Adică puţin, puţin, îţi zic io! — Ce drăguţ eşti când te ţii de tandreţuri, Măline! — De tandreţuri? — Ziceam şi eu… Spusa ta e uneori tandră, mai ales când te referi la cei dragi ţie! …Nu mă refeream la mine, Măline!

Prozã

sintagme literare — E o întâmplare asta, Eleonora. Mimi zice de multe ori că sunt un măgar, că nu ştiu să o ocrotesc şi dintrastea… Şi mai are ea o vorbă aiurea care mă oftică. Dar nu o să ţi-o zic niciodată, e aiurea… — Să nu o mai bagi în seamă pe Mimi, Măline! Eu aşa zic! — Eleonora… Cum eşti! Cum să nu o bag în seamă? — Păi nu? Dacă ea vorbeşte aşa… — De fapt, o ştiu bine pe Mădă. Sunt cu ea de şase ani, adică încă pe când eram un puştan amărât de liceu… Bărbatul şi femeia, Eli, cum să îţi spun… După un anumit număr de ani, încep să se cam plictisească unul de celălat, sau cel puţin aşa ni s-a întâmplat nouă, adică mie şi Mădălinei… Nu ştiu a cui să fi fost vina… A timpului, sau a noastră… — Îmi pare rău, Măline! — Să nu îţi pară, Eli! Să nu! Poate am început să mergem pe altfel de drumuri, eu şi Mădă… Adică ea pe o cărare, eu pe un ditamai drum asfaltat! — Măline… — Chiar aşa s-a întâmplat, îţi jur! Mimi are în cap numai poieni! — (Eleonora râde, zglobie) — Nu râde, Eli! — Dar nu râd, Măline! Doar că Mimi nu are nicio treabă cu poienile! Ce treabă să aibă, zi tu! — Chiar că nu, Eleonora. Aş fi vrut să zic „traseu pentru turişti”, nu „poieni”, atât de mult ne-am înstrăinat în ultima vreme, de parcă nu ne-am mai cunoaşte câtuşi de puţin… Şi asta deşi o ştiu pe Mădălina la fel ca pe propria-mi persoană… — Oricum, e frumoasă… — Este, da… Să o fi văzut pe la paispresprezece ani, când începuseră să i se contureze toate alea ale ei! Ce înţepată şi frumoasă era! — Ce zici, Măline… — Voiam să zic… Nu ştiu ce voiam să zic… Doar că era foarte mândră de frumuseţea ei, asta voiam să îţi zic… Nu era nimeni ca Mădălina. Iartă-mă, Eli, sunt un bou! De parcă nu am mai avea ce vorbi… Adică, despre altele! — Nu prea mă pricep eu la lucruri dintr-astea, Măline… O femeie trebuie să fie pesemne frumoasă, aşa e… — Musai! — Şi sufletul? — Ce e mai frumos decât un suflet de femeie frumoasă care să locuiască într-un trup la fel de frumos? — Un fluture, Măline! — Eli, ce mai glumeşti tu! Iartă-mă, am fost prost! (…) — Eleonora, de ce eşti tu mai mereu foarte tristă?, o întrebase, altădată, tânărul. Iar tot ceea ce realizase atunci, pe loc, Eleonora, era că nu ştia ce să îi mai spună lui Mălin Ivireanu, că începuse să se fâstâcească şi să se închidă în ea.

— Păi… — Păi! Lasă, Eli, nu îmi mai spune. De fapt, să mă ierţi, nu ştiu ce mi-a venit să te întreb asta… — Ai tot dreptul, Măline. De fapt, suntem deja prieteni, nu? — Da, asta da. Io îs prietenul tău! Să o iei pe asta de bună! — Prietenul meu? Adică… prietenul meu? — Eli, ai mai fost iubită până acum? — Măline, nu! Adică, nu ştiu! — Ei, nu! Dar eşti acum… prietena mea. Vorbesc serios! — … — Nu nevastă, ci prietenă! — Ce rău eşti, Măline! — Nu-s! — Păi, cum nu! Şi Mădălina? Nu e ea iubita ta? Sau aşa am înţeles… — Am, de fapt, două prietene… Aşa cum am şi două mâini, am şi două femei la care ţin, în momentul de faţă. Una e maică-mea! — Măline… — Te-ai speriat, nu? — Nu mai glumi aşa! — De fapt, îmi iubesc mama ca un descreierat. Pentru ea aş străbate deşerturi şi munţi. Şi nu glumesc! — Bănuiesc, Măline! — Păi! — Într-o zi, o să îţi spun, Măline, despre Laura… Adică de mama… Ca să o alint, îi spun Lorelei. Este frumoasă şi bonavă, Măline… Are o minte fragilă, a fost internată la Obreja. Dar a rămas la fel de frumoasă… — Îmi pare rău, Eli. Nu trebuie să te ruşinezi, nu e nicio ruşine aici! — Aşa e… — Eli, ştii cum se iubesc copacii? — Nu ştiu, Măline… — Se ating cu crengile unii de alţii, aşa se iubesc! Înţelegi? — … — Atunci ştii cum se iubesc oamenii, Eli? — Cum, Măline? — Se ating cu ceea ce au ei mai fragil, Eleonora, aşa se iubesc! Zi-mi, vrei să fii iubita mea? — Eu, Măline? — Iartă-mă, am fost un ipocrit! — Ipocrit? Tu, ipocrit, Măline? — Adică să cred că îs eu în stare să merit aşa o fată frumoasă… — Măline, nu mai zice aşa… (…) Mi s-a spus că boala se poate moșteni de la mamă la fiică, deci sunt pasibilă de același destin cu al Laurei. Însă mie nu mi-e frică deloc, poate doar puțin să îmi fie. Deși,

sintagme literare în fond, nu ar fi atunci vina mea că aș moșteni boala aceea teribilă de care suferă Laura, sau vina mamei că mi-ar fi dat-o și mie. Oricum, în caz că mă îmbolnăvesc aşa cum e Lauri, o să iau atunci toate vocile pe care le voi auzi şi o să le dau pe toate lui tata, să le bea, odată cu sticla aceea a lui de coniac sau de votcă. Iar tata o să le bea pe toate foarte repede și eu atunci voi fi din nou sănătoasă, după cum fi-va, desigur, și mama. Oamenii te leagă de fapt cu frânghii peste coaste și peste brâu, oamenii sunt uneori foarte duri, da, așa e. Când se întâmplă nenorocirea, nimeni nu se înduioşează de soarta ta foarte rea. Nimănui nu îi pasă, în schimb omul acuză. Omul delapidează, ridiculizează, răneşte. Numai Mălin m-ar păzi. Numai el ar sta lângă picioarele mele ostenite. Cred că Mălin m-ar iubi chiar și în cazul acela absurd, dar foarte posibil, în care eu aș moșteni boala aceea teribilă de care suferă Laura. (...) «„Floare albă, zdrenţuită, de ce plângi tu, acolo pe sus?” Plâng pentru picioarele tale, plâng pentru inima omului pătată, plâng pentru picioarele omului care umblă către păcat. „Floare albă, pentru ce plângi tu, acolo, pe sus?” Plâng pentru umbletul care începe pe sus să se clatine, plâng pentru cerul şi pentru stelele care încep să se clatine, sub ameninţarea oaselor care umblă rău, pe pământ. „Floare albă, floare albă, de sus…” Plâng de mila îngerilor şi a stelelor, de mila locului celui sfânt, de aceea plâng eu… Locul cel sfânt este plin de flori, pe acolo calcă îngeri frumoşi, îţi spun, de aceea plâng eu. Plâng pentru stelele care încep să se clatine, sub ameninţarea oaselor care umblă rău pe pământ. „Floare albă, floare albă, pentru ce plângi dumneata?” …Pentru mine plâng stelele, care încep să se clatine, pentru mine plâng înaripatele sfinte, care încep să se clatine, ca sub otravă, pentru mila florilor albe, de aceea plâng eu.» Şi scriind toate acestea, nevolnică, pe caietul acela amărât, Eleonora Manea ar fi priceput, cu mintea ei amărâtă, că de fapt scrisese spaima care nu ar fi fost scrisă, dacă nu ar fi bocit deja stelele, dacă nu ar fi urlat stele de spaima oaselor de jos, care prinseseră, fără cunoştinţă, să se apropie, rău, cu ameninţare, tocmai lângă umbletul curat cel de sus, al tărâmului de lângă stele, pe care nimeni nu ar fi avut voie să îl atingă, nici măcar cu visul. „Floare albă, de ce plângi dumneata?”, icni Eleonora, abia săvârşind ceea ce scrisese şi înţelegând că toată îmbulzeala de stele plângea de fapt pentru floarea aceea albă, foarte blândă şi foarte frumoasă, ascunsă undeva, deasupra cerului. Adică tocmai în cerul acela curat, în care Floarea cea albă era una şi foarte frumoasă., aşa cum înţelegea, cu mintea ei puțină, Eleonora. (...) Eleonora Manea zăcea acum pe pieptul lui Mălin, continuând să vorbească molcom, de parcă s-ar fi

Prozã cunoscut de o viață. În casă era cald, mirosea a iarnă și a portocale foarte coapte, și a piruit de pui de vrabie să fi mirosit, iarna se apropiase deja foarte mult, dar totuși afară nu era încă foarte rece, razele soarelui se încâlceau printre crengile golașe ale copacilor, care duceau încă dorul zăpezilor. — Măline, crezi că mama e bine? — Doar acum ai sunat-o, Eleonora… — Dar crezi că e bine? — Ce vrei să spui, Eli? — Știi, aș face orice pentru ea, doar să își revină cât mai repede… — Dacă acum nu te mai recunoaște, e mai bine să rămâi aici. Eu așa zic! Și să faci bine să mă asculți în chestia asta Eleonora, o să vezi că așa e de fapt cel mai bine! — Așa zici, Măline? Mă iubești Măline? — Doar știi bine că da! — Chiar mă iubești? — Da, doar știi! — Știi Măline, de-abia ce a început să ningă… Cu flori de iasomie, Măline! — Nu, ai uitat, Eleonora! Cu sânziene! Eu doar glumesc cu tine, draga mea, de fapt, după cum se vede pe geam, ninge de-a pomina cu fulgi foarte mari, de-a dreptul uriaşi, draga mea. Vezi și tu, e atât de frumos! A nins cam rar, în iarna asta, draga mea… Iar acum când e zăpadă, cum să nu ne bucurăm? — Vine noaptea, Măline, o noapte mare, atât de mare, că cerurile nu o pot cuprinde… — Ce spui tu, Eleonora? — Așa simt, Măline! — Să fie de-abia orele zece ale zilei, Eli. Cum să vină noaptea, draga mea? Ce noapte să vin? Haide, fi şi tu serioasă, Eleonor! — E zece, Măline? — Zece și un sfert, puțin peste! — Și nu se văd sânzienele pe cer? — Ce spui tu, Eli? — Măline, nu știu. Mă gândeam la o noapte foarte mare și la sânziene, nu știu de ce… Doar în noaptea cea mare se văd sânzienele pe cer! O să vină o noapte foarte mare, Mălin! Aşa spun eu, pentru că deja am simţit-o! — Poate dormi puțin, nu mai știi ce spui, draga mea... Vrei să îți dau puțin lapte cu miere? — Lapte cu miere? Înainte de culcare? — Da… — Și o să văd, atunci, sânzienele pe cer? Crezi că o să le văd, sau nu? — Haidem, Eleonora, să îți dau o cană plină de lapte călduț… E abia ora zece, draga mea, dar îți jur că trebuie să dormi! Pesemne Laura, ea te-a tulburat, draga mea. Şi mi se rupe sufletul! — Nu vreau, Măline, lapte. Vreau să rămân trează că să văd cerul împânzit de flori de iasomie, asta vreau!

sintagme literare — Adică de sânziene… Asta spuneai cu câteva clipe în urmă, că aştepţi să vezi un cer plin de sânziene, ești mult prea obosită draga mea! — Sânziene, Măline, da. Dacă tu spui! — Eli, ce ai spune dacă ai merge câteva zile undeva, unde să dormim mult, și să uiți tu de toate? — Mă internezi în spital, Măline? — … — Nu spui nimic, Măline? — Ce să zic, draga mea? Ce să mai zic? Tu nu înțelegi când sunt eu de fapt de supărat… Cât mă doare pe mine, de fapt, chestia asta! — Măline… — Și, mergem undeva? Nu ești bine… — Măline!, icni, ca o ciută rănită, parcă înțelegându-și soarta parcă deja pecetluită. — Și o să mergem la o cabană frumoasă, ascunsă undeva sus, la munte, și o să bem în fiecare seară mult, mult lapte, proaspăt muls, în care o să îți pun miere… De salcâm, de flori de câmpie, de tei, de ce vrei tu… La țară este multă miere, Eleonora! — Măline… — Și o să curățăm cartofi, o să mâncăm numai tâmpenii ca de obicei, așa cum îți place ție. Adică numai cartofi prăjiți cu ouă și murături de la mama, și supică multă, multă, de pasăre, cu tăiței de casă, îți promit, fără pic de vegeta, știu că tu urăști vegeta… — Ce spui tu, Măline… — De fapt, știi că trebuie să te duc la spital, nu am cum, altfel, Eli! — Măline… — Nici Laura nu e bine, dar nici tu nu ești… Zilele la Baltazar, apoi mama ta, toate te-au dat peste cap, Eliuţă! — Atunci o să vedem sânziene la noapte? — Cerul o să fie plin de sânziene, Eleonora, în cea mai mare noapte care s-ar fi putut imagina vreodată… Or să fie sânziene în loc de stele, miliarde de sânziene vor străluci, atunci, de netoate, în noaptea asta mare, numai ca tu să fii bine! — Știi că la CERN or să facă în curând o noapte mare? — La CERN? — Doar ți-am mai spus, Măline! Însemnările mele! — E o prostie, Eleonora, chiar și un țânc poate demonta argumentările tale, puerile, scuză-mă că îţi spun asta. Doar ți-am citit pe îndelete însemnările, ești tu prea sperioasă, de felul tău. Ești prea credulă și copilă, Eli! — Măline? — Da, Eli. — Chiar crezi că sunt copilă? — Cea mai copilă dintre copilele de pe pământ. Doar tu, la cei optsprezece ani ai tăi, ai fi fost în stare să contrazici toate postulatele fizicii plus un Premiu Nobel, cât se poate de serios, în domeniul fizicii cuantice! Doar tu puteai să te pui contra celor mai mari creiere ale omenirii!

Prozã — Măline, tu crezi că universul e finit? — Nu știu, Eli. Hai să sunăm pentru o ambulanță! Trebuie să te vadă și pe tine cineva. Draga mea, tu nu ești bine! — Serios, Măline, tu crezi că cerul e finit sau infinit? — Eu zic că e infinit, așa cum zicea Albert Einstein, draga mea. — Atunci și sânzienele din noaptea astea vor fi infinite, Măline. Dacă tu zici că universul e infinit, atunci pe cer vor fi, desigur, o infinitate de sânziene! Sărută-mă! — Eleonora… — Ce prostii zic, Măline… — Da… — Mai mari decât mine, Măline, iar eu sunt lungă rău… Adică sunt înaltă rău… — Și zici că sunt o infinitate de sânziene? Adică o să fie o infinitate de sânziene pe cer în noaptea asta? — Doar dacă universul e infinit. Numai pe un cer infinit se pot aşeza o infinitate de stele. …Măline? — Și cum e? — Ce să fie? — Universul. — E finit, Măline, Einstein a fost, atunci, într-o pasă proastă. Einstein, desigur, a greșit. Universul nu poate fi decât finit. O să îți explic totul pe îndelete, într-o zi! — Numai tu puteai spune asta, Eli! — Asta înseamnă că sunt nebună, așa ca mama? Și totuși îți jur, în noaptea asta, pe cerul acesta frumos, ca o nebulă plină de nori, vor luci o infinitate de sânziene! — Cum așa Eleonora? — Păi dacă tu crezi asta! Că, desigur, cerul e infinit! — Eli! — Nu m-ai înțeles, Măline, nu te supăra! Eu chiar asta și ziceam. Că dacă tu crezi asta, atunci, musai chiar așa va fi! Pe un cer infinit, musai o infinitate de orice! — Eleonora… — Mai mergem la munte, Măline? Văd deja miliarde de sânziene pe cer… Universul e atât de frumos, așa finit cum e el! — E finit, Eli? — Universul se stinge, doar Dumnezeu nu! De aceea e universul finit, eu doar atât îți zic… — Eli, mergem acum la spital… Ești atât de obosită, draga mea! Cearcănele de sub ochi îți sunt atât de adânci! — O să vedem în noapte asta miliarde de sânziene, Mălin! Nu o infinitate, ci miliarde. Asta pentru că universul e finit, Măline! Dragul meu, la spital nu e nimic, nici stele, nici sânziene, e numai noapte! Dragul meu, chiar mă duci la spital? — Eli… — Mergem la o cabană să vedem stelele, Mălin? — Se simt, parcă, sânzienele, Eleonora! Din romanul Crini pe o felie de pâine, Editura PIM 2014, revizuit.

Prozã

sintagme literare

NORICA ISAC Maternitate

..."mamă, nu te știam așa. Liniile acelea sunt mai adânci, parcă ai veni din primavară din livada cu vișini in floare" Și-mi sărută fruntea. Și tâmplele..Mă acoperă cu brațele ei, cu părul ei. E atât de inaltă fata mea!!! Ajunge cu fruntea până la cer. Și atât de frumoasă! Are și rădăini. Adânci până în miezul pământului. Mi-a spus că sunt ale mele. Că iubirea îi trăgea picioarele în pământ și fruntea spre ceruri. Eu nu știu când am făcut toate astea. Cred că pe atunci nu aveam timp. Eram ocupată să crească. Și nu vedeam. Pelicani ...suntem păsări. Părăsim cuiburi migrând spre ţări calde. Şi îngheţăm fără poli. Piloni de echilibru de temperat timpul. Îl vedem pe chipul nostru, pe mâinile noastre... Recompensate, mângâiate de ciripitul din cuibul lăsat ,ne smulgem bătrâne hălci din trup hrănindu-ne puii. Avem cunoştinţa drumurilor. A străzilor ce ne duc. Şi readuc, acasă. Suntem femeile străzilor. Fără centuri. De siguranţă.

M-a luat din dragoste Bărbatul care mă iubea atât de mult încât a dat cu pricipiile-i de pământ şi m-a luat de nevastă, nu uita niciodată de ziua mea de naştere şi de ziua femeii; îmi aducea flori şi mă scotea in oraş luându-şi foaie de boală pentru o zi, îmbogăţind medicul acela mărunţel, grăsuţ cu mustăcioara sucită a la Clark Gable. Pentru aceste evenimente fericite învăţasem cu anii să mă pregătesc; erau pietrele de moară, crucile inutile ce promiteau fericirea matrimonială. Trei zile (zile magice cu număr trei) înainte devenea misterios, îmi întindea cu mâna şuviţele ondulate ce îmi cădeau pe fată spunându-mi drăgăstos că, cu un pic de bunăvoinţă şi interes i-aş putea determina creşterea dreaptă de la rădăcină întrucât tainele naturii pot fi manipulate după voinţa noastră. Apoi mă pupa oftând, sacrificându-şi din dragoste discursul educativ. Era preludiul a ceea ce urma, iar în ziua cea mare dispărea dimineaţa, întorcându-se c-un buchet de flori.

Mă purta apoi la restaurant ţinându-mă de mână , salutând în stânga şi în dreapta colegi şi amici, mândru de a fi ceea ce ei nu ştiau să fie. Nu ne grăbeam să mâncăm , gustam în prealabil ceva acasă pentru a prelungi şederea pe un scaun in faţa unei mese cu textură romantică. Aşa şi era. Bărbatul din faţa mea, care m-a luat din dragoste călcându-şi principiile in picioare, îmi amintea cât sunt de norocoasă, că, câte femei, nu din lume, e conştient , dar din mediul nostru, din oraşelul nostru , mai primesc flori, câte ies cu soţul în oraş, la un restaurant ascultând muzică orchestrală în timp ce sunt privite cu dragoste, cu o dragoste ca a lui care sacrifică o zi de muncă, plăteşte un medic corupt şi deci, adunate laolaltă , costisitoare! Şi cred eu că prietenele îmi sunt prietene? Nu, sunt eu naivă ...că toate in taină mă invidiază, pentru imaginea noastră de veşnic indrăgostiţi realizaţi cât de cât material şi nu mai departe inteligenţi... pentrucă da, condiţii de dezvoltare intelectuală avem, nu ne-au fost concese, leam creat organizându-ne viaţa, ce-i drept mai mult el deoarece posedă un spirit de organizare perfect şi încă perfecţionabil şi că până la urmă el e capul familiei. Bărbatul care m-a luat de nevastă trântind de toţi pereţii pricipiile-i, râdea satisfăcut şi mă pupa peste masă neuitând a-mi aranja şuviţele ondulate, înghiţindu-şi, din dragoste, discursul asupra manipulării naturii prin actul de voinţă al individului. Bărbatul acela care m-a luat din dragoste mi-a înfierat în memorie două zile: ziua femeii (care femeie?), ziua mea (care eu?)

Drum bun, Davide! Aşa l-am văzut eu. Şoferul de ocazie la ceas de noapte îmi vorbea despre viaţa lui. Despre utilitatea englezei vorbite la nivel mediu si despre ce-a mai combinat în tot acest timp în care a crescut. Era orgolios.Un orgoliu constructiv. Cu maşina lui,cu expierenţa căpătată prin străinătăţi, cu femeile, cluburile, beţiile. Şi nedreptatea neamurilor ce-i provoca durere. Ascultam. Monopolizase discuţia. Eram mulţumită, nefiind obligată să particip. Copilul ce-l ştiam se făcuse băiat mare. Apucasem să-l întreb despre mamă şi fraţi. Aaaa!!! Mama era bine. În străini şi ea. Fraţii, bine şi ei,ocupaţi. Cu viaţa-n piept. Mă întreba de fiica mea. Modulaţia vocii mă trezi. Întrebase retoric. Aşa. Avea toate răspunsurile: era frumoasă, la facultate şi... Un torent de evenimente. Despre frate. Da, cum ar da cu pumnul pentru fratele lui. Şi cum o tipă, potenţială nevastă îl gelozea de-a trebuit să fugă departe.

Prozã

sintagme literare Ascultam fascinată. O lume nebănuită şi totuşi banală se concretiza în timp ce maşina aluneca pe autostradă. Îi lipsea eleganţa în tot,dar avea ceva candid în modul de-a fi . Vorbea cu entuziasm scuzându-se respectuos pentru expresiile vulgare ce-i însoţeau istorisirile. Un inocent ce urma să plece într-o ţară nordică, într-o zi de februarie. Tăceam. Îi priveam entuziasmul urmărindu-i visele nordice. Şi îmi dădură lacrimile. Era de o candoare originală,rar întâlnită sau niciodată văzută. Explozia entuziasmului său, departe de-a mă contagia, îmi îngreuna plecarea. Plecam şi eu într-o ţară străină. Plecam fără vise. Plecam pentrucă asa trebuia. Ajunşi, l-am rugat jenată să primească un mic dar. Da sigur, primeşte... Bucuria lui deveni aproape palpabilă. Sigur nu se aştepta. I-am spus: "poartă-l cu tine. Oriunde. În nord, în sud, oricare punct cardinal te va ademeni! Şi Dumnezeu să te ajute!" L-am plătit. Suma îl impresionă şi se oferi să-mi care bagajele. Le-ar fi cărat, sunt sigură, şi fără plată. Era tot un suflet. "Nu, rucsacul îl iau eu. Tu ia valiza." Şi cu braţe largi, călcând apăsat, necioplit, căra o valiză fără vise. Dintr-o ocheadă cercetă locul. Noaptea, frigul şi pustietatea locului îl neliniştiră. Se oferi să-mi ţie companie. I-am mulţumit dar, nu. Ştiam că o face din toată inima. "Nu,mulţumesc! Uite acolo câteva femei. Călătoare şi ele. "I-am spus, prefăcându-mă veselă şi convinsă, pentru a-mi justifica refuzul. Mi-a urat drum bun strângându-mi mâna ca unui camarad de arme, după care se îndreptă spre maşină. Aceeaşi paşi largi, de urs. Braţe cu care nu ştia ce să facă fluturate a om de lume. Un băiat ce mai păstra, între beţii, bătăi, înjurături şi amoruri greşite, candoarea copilăriei. Drum bun, Davide! Dumnezeu să-ţi binecuvânteze paşii oriunde te vor purta!

Punte ...ca oricare dintre noi. Noi oamenii. Atunci cand peste abisurile patimilor construim punti. Spre adevăr. Şi reuşim să strălucim.

Am văzut cândva un bărbat. Într-un ceas al vieţii în care a fost frumos. Un bărbat îngenuncheat. La vorbă cu Dumnezeu. În biserica goală. Despre matematica de cuplu. Cu aplicaţii de teoreme corecte. Şi rezultate greşite. Copiii mai palizi ,fugari,de când ea s-a dus. Într-o ţară străină. Pentru un plus de ceva. Am văzut un bărbat îngenuncheat. Într-un moment trecător de frumuseţe. De vorbă cu cel Atotputernic care deja , de mult timp îl aştepta. Este o întâmplare adevărată. Şi nu am uitat. Probabil era un bărbat frumos.

Exil ...locuiam departe. Tare departe! În acelaşi oraş. Ca soarele şi luna. Pe acelaşi cer. Chiar şi catedrala era prea mare! De aceea coincidenţele ne ocoleau. Şi-a fost o duminecă. Afară din catedrală. Lângă ziduri. Şi l-am rugat: "Doamne, te rog, vreau doar s-o văd!" Mi-am aşezat palmele pe faţă. Să nu creadă careva că plâng. Şi nu vedeam nimic in ele. Decât ape sărate. Apoi, apoi am auzit paşi. Şi vocea ei. Vorbea mult. Solară, aşa cum obişnuia. Am lăsat ca paşii să treacă. Privind-o din spate cum articula cu braţe largi ce spunea. Iar rochia îi flutura. Şi-am tot ţinut-o in ochi aşa, până la răscruce. Unde era multă lume. Şi incă o mai auzeam. Sunt convinsă că am trăit un miracol atunci. Întrucât sora mea locuia departe. În acelaşi oraş.

Asumare ...un mare pahar de whisky, ţi-am spus. Doar aşa. Ca să mă dau mare. Da, mare. Că se poartă damele nefrustrate, neinhibate, neortodoxe şi ne... altele. Alte neuri. Ce nu sunt de cuviinţă să le amintesc. Adică: subiectul nu merită nici o atentie particulară. Ne cam dăm în stambă uneori. Şi ai plecat. Încă nu mi-ai mulţumit. Pentru paharul acela mare de whisky cu care ţi-am spălat mâinile.

Teatru

sintagme literare

AL. FLORIN ÞENE O stafie tulbură speranţa Piesă de teatru într-un act Personajele: Dreptaciul- un om înţelept (poet) fără mâna stângă. Stângaciul - al doilea om înţelept (poet) fără mâna dreaptă. Vocea căpitanului SCENA l (Se deschide cortina. În mijlocul scenei se află un om fără mâna stângă într-un decor schiţând interiorul unei capele ortodoxe pe un mic vas de croazieră. Printr-un hublou se vede oceanul nesfârşit. Dreptaciul îngenunchiază, se închină cu mâna pe care o are la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aşezată în partea dreaptă. În surdină se aude un cântec bisericesc, împletindu-se cu vuietul valurilor. Se roagă.) Dreptaciul: - Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai lăsat mâna dreaptă. Să pot a mă închina în faţa icoanelor tale. (Se închină). Bun ai fost şi eşti cu mine. M-ai învăţat să seamăn grâul, să îngrijesc recolta, să plămădesc pâinea, să aprind focul, să iubesc. Bat-o vina de mână stîngă. Mi-a retezat-o batoza! Eram în vacanţă şi ajutam părinţii la treierat Nu a ştiut dreapta ce face stânga. Altfel aveam şi eu ca toţi oamenii două mâini. Dar e bine şi aşa. Pot muncii. Îmi mângâi pruncii şi femeia. Pot aprinde focul ţinând cutia de chibrituri în gură şi băţul îl scapăr pe cadran. Doamne, ce bine că am mâna dreaptă! Cu această mână am câştigat banii necesari biletelor acestei călători pentru întreaga familie. Ţin şişterul să tai pâinea, s-o impart la cei dragi. Teognis din Megora spunea că... „Doamne, Te exprimi prin poet. Doar, Ştii că şi eu mă îndeletnicesc cu tainele metaforei. Pentru că mi-ai lăsat mâna dreaptă îţi mulţumesc. Iată, pot să fiu pe acest vas în drum spre Tărâmul Făgăduinţei. Cu această mână am putut muncii pentru a strange bani să plătesc această călătorie mult visată. Pot scrie versuri, pot răsfoi un ziar şi mai presus de orice pot munci pentru a nu întinde mâna să cerşesc ajutor de la semeni. Ca poet nu

sunt un risipitor al închipuiri mele.Nu sunt un nabab şi risipitor al lucrurilor mărunte. Şitiu, Doamne, că poezia a devenit o curiozitate fără curioşi. Nu se mai citeşte, nici măcar poeţii între ei nu se mai citesc. Eu, Doamne, mă bucur că mă citesc soţia şi copii... Însă ea, Poezia, a rămas „doamna artelor”. Îţi mulţumesc şi pentru acest fapt. Romain Rolland afirma: „Când ordinea înseamnă injustiţie, dezordinea e într-un fel un început de justiţie.” Este, Doamne un paradox pe care l-au trăit oamnii în perioada comunistă. Injustiţia „ordinii” comuniste am simţito cu toţi. Am publicat câteva cărţi, Doamne, pe care le consider că sunt însăşi viaţa mea prelungită în eternitate prin litere moarte ce vor trece din generaţie în generaţie, fiindcă acestea sunt litere moarte, pe care le-am vrăjit şi le-am înviat cu viaţa mea. (Se ridică. Se îndreaptă către locul unde se aprind lumânări. Scoate câteva monede din buzunar, le aşează pe masă şi ia o lumânare, pe care o aprinde în lumânar, nchinându-se de trei ori. Apoi se îndreaptă către aceeaşi icoană, în faţa căreia îngenunche, rugându-se cu palmele unite în faţa pieptului.) - Doamne am aprins o lumânare să-mi luminez calea spre Tine. Am aprins o lumânare pentru întunericul neamului meu şi pentru sufletul tuturor celor ce-au ars pe rugul Cuvântului scris. Dar, să şti Doamne, Dumnezeul meu, că iubesc la fel de mult atât lumina cât şi întunericul. Amândouă sunt date de Tine. Fără întuneric nu ne-am bucura de lumină. Acesta ne face s-o vedem, fiindcă Dumnezeu este cel care consfinţeşte totul pe această lume. Totul fiind Datul Divin. Am aprins o lumânare pentru familia mea care se află în cabina acestui vas, pentru Eminescu, poetul neamului meu. El este Cuvântul prin care s-a întrupat literatura naţională în cea universală. Este fiul propriei opere şi părintele nemuririi ei. Am aprins o lumânare pentru Poezie, ea nu şi-a luat asupra ei menirea filozofiei, fiindcă este deasupra aceseia. Mă gândesc Doamne că în momentul când ar fi făcut acest lucru ar fi dispărut sublimul. Bine ai făcut acest lucru, Doamne. Am aprins pentru metaforă care este algebra superioară a cuvintelor, poezia este trigonometria metaforei. Doamne, te mai rog să-mi ierţi păcatele... (Se ridică. Se opreşte în faţa hubloului privind imensitatea apei.) SCENA II (În scenă intră un om fără mâna dreaptă. Se apropie de icoana Apostolului Iuda zugrăvită pe peretele din partea stângă. Îngenunchiază numai cu piciorul stâng şi începe să se roage)

Teatru

sintagme literare Stângaciul: (Închinânduse cu mâna stângă la icoana Apostolului Iuda) - Apostole Iuda, ajută-mă să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Îţi mulţumesc că mi-ai lăsat mâna stângă. Pot mânca cu ea. Pot cerşi cu aceasta un ban de la cei cu... două mâini. La o adică şi de la cei cu mâna dreaptă. Poezia mea pe care o scriu nu-mi aduce nici-un câştig, însă cu cerşitul pot să-mi cresc copii, să-mi hrăneasc nevasta şi să mai... beau. Cu banii din cerşit am plătit biletele întreagii familii pentru călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei. Dacă nu ar fi proştii ăştia de miloşi care-mi pun în mâna pe care o mai am câte un bănuţ, de ajunge câştigul meu cât salariul unui şef, nu ştiu ce m-aş face. Apostole Iuda de ce nu mă cauţi? „Nu m-ai căutat dacă nu m-ai găsit” spunea Pascal. Această afirmaţie sugerează, Apostole Iuda, spirala veşniciei, a căutării... absolutului. Poate călătoria mea spre Tărâmul Fgăduinţei are şi acest scop. Pitagora spunea că „totul este orânduit după număr”, însă eu spun că numărul este orânduit după Totul, care simbolizează Datul naturii. Filozofii... spun că este vorba de Datul divin. Apostole Iuda spune-mi dacă greşesc. Eu nu cred în divinitate. Forma aceste lumi, Apostole, este legea în virtutea căreia se repetă motivul. Aceasta aminteşte de ritm. De aceea mă rog la tine ca acesta să consfinţească forma ce duce la Revoluţia Universală la care gândesc şi sper să înceapă. Forma fiind numărul idee, unealta principală a marelui Ordonator, sau natura, cea care aranjează cu arta. Mă rog pentru morţii care au participat la revoluţiile din istorie. (Se ridică şi se îndreaptă spre locul unde sunt lumânări de vânzare. Scoate din buzunarul pantalonului o monedă. Aprinde o lumănare, dar nu se închină) - Mă rog pentru tine Apostole Iuda, tu... eşti deasupra tuturor minunilor naturii. Aceste minuni sunt, toate la un loc, creatorul tuturor creatorilor. Se spune că lucrând numai cu capul nu eşti fericit. Lucrând cu inima nu faci avere, şi nici nu eşti fericit. Pentru mine banul aduce fericirea, cu toate că propovăduiesc sărăcia în fericire. Eu zic... fericirea, Apostole, este Marea Revoluţie a celor umiliţi, săraci şi neputincioşi. Am aprins o lumânare, cu toate că nu cred în simbolul luminii acesteia, pentru bietul revoluţionar Bălcescu, pentru marele Marx, autorul cărţii „Capitalul”, dar şi pentru Che Guevara ce visa la o revoluţie mondială, pentru Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej şi prietenul meu de suflet Nicolae Ceauşescu... Poate mă întrebi Apostole Iuda de ce mă închin la tine. Păi... tu eşti cel care l-ai vândut pe Iisus pentru... Bine ai făcut. Era un impostor. Dar... totuşi, ai greşit! Trădându-L, şi fiind prins, răstignit, Iisus a devenit Martir şi simbolul

creştinismului. Fără să doreşti... ai făcut un bine acestei religii. Însă, îţi apreciez buna ... intenţie. După mine adevărata religie este comunismul. Iar Marx şi Lenin sunt simbolurile acesteia. Apostole Iuda! Aceşti oameni m-au învăţat să spun... nu privi că s-ar putea să vezi, nu asculta că s-ar putea să auzi... nu lua hotărâri că s-ar putea să greşeşti faţă de cauză, nu trăi că s-ar putea să mori. (Se ridică. Fără să se închine) SCENA III Dreptaciul: (Se apropie de Stângaciul) - Suntem plecaţi de o bună bucată de vreme şi nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei. Stângaciul: - Nu este departe. Presimt că ne apropiem de el. Dacă vom fi uniţi pe această insulă plutitoare în caz de furtună vom ajunge acolo. Unitatea ne v-a face să atingem idealul nostru. Dreptaciul: (Punând mâna streaşină deasupra ochilor şi privind în zare) - Nu se vede ţărmul. Abia aştept să ajungem. Întreaga mea familie numai despre această clipă vorbeşte. Speranţa este mare. Dacă acest Tărâm ne v-ar dezamăgi? Stângaciul: - Nu vom fi înşelaţi în speranţele noastre. Nu curge miere şi unt acolo, dar ideea că toţi suntem egali ne v-a face să fim fericiţi. Întradevăr, pe Tărâmul Făgăduinţei chemarea lui Marx „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” ne conduce spre idealul nostru de veacuri, Comunismul. Această lozincă de luptă, a noastră, apărută pentru prima oară în „Manifestul Comunist”, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels, este cea mai frumoasă chemare la luptă. Acolo pe Tărâmul Făgăduinţei... proletariatul a câştigat. Dreptaciul: (Surprins) - Nu! Nu ai dreptate! Acolo oamenii, indiferent de condiţia socială, sunt egali în faţa legilor. Conducătorii sunt aleşi prin vot secret şi universal. Sunt liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să... Stângaciul: (Întrerupându-l) - E altfel. În mod sigur este aşa cum îţi spun. Acolo conduce proletariatul. Oamenii au dreptul la muncă

sintagme literare în instituţiile statului şi nu în fabricile capitaliştilor, care îi exploatează până la sânge. Acolo nu există proprietate particulară. Aceasta este în mâna celor ce muncesc. Acolo nu există exploatarea omului de către om. Acolo sunt activişti care supraveghează respectarea acestor principii. Acolo munca este răsplătită după necesităţi şi nu după valoarea ei. Dacă ai mai mulţi copii primeşti salariul mai mare... Dreptaciul: (Precipitat) - Bine, bine... dar, dacă acel om este leneş şi nu munceşte la fel ca ceilalţi? Principiul pe care-l susţii încurajează lenea. Activiştii se vor comporta mai rău decât... patronii, de care faci vorbire. Se vor comporta cu averea tuturor de parcă ei ar fi proprietarii acesteia. Va fi exploatarea omului în numele unei ideologii. Stângaciul: - Nu! Este cum îţi spun eu. Dacă ar fi altfel, atunci ce vom face noi care avem câte o mână? De tine este bine, că ai... dreapta, dar, eu... Dreptaciul: - Cred că acolo pe Tărâmul Făgăduinţei există o protecţie socială puternică. Acolo omul potrivit este la locul potrivit. Noi ca poeţi dacă scriem pe placul cititorilor cărţile se vor vinde şi din drepturile de autor vom trăi. Soţiile noastre vor lucra conform competenţelor şi al studiilor... Stângaciul: - Aaaa... nu... nu! E altfel! Acolo, cărţile noastre scrise în spiritul ideologiei se vor tipări în zeci de mii de exemplare. Indiferent de vânzare vom primi drepturi de autor consistente. Dreptaciul: - Dacă este aşa... vai de literatura Tărâmului Făgăduinţei. Atunci... nu-ţi mai trebuie talent. Este de ajuns o ştiinţă a scriituri şi... multă ideologie. Vom scrie fără să ţinem cont de gustul cititorilor? Stângaciul: - Cititorii sunt obligaţi să înghită „pastila”pe care le-o servim. Ei fiind liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să.. (După o pauză.) - Abia aştept să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Acolo toţi gândesc ca mine. Este societatea mult visată. Cred în forţa omului ce supune natura. Trebuie s-o supunem. Unii zic că se răzbună atunci. Aiurea!

Teatru Omul e stăpânul ei. I-a să mă duc la uşă să văd dacă s-au străns ceva bani. Mi-am pus o şapcă rablagită cu un bilet... (Întredeschide uşa, se apleacă, ia şapca şi biletul. Numără banii strânşi .Apoi satisfăcut citeşte biletul) - Bravo! Un om cu amândouă mâinile nu câştigă în câteva ore cât am primit. Sunt darnici oamenii. Proşti, de darnici ce sunt. Dar şi eu sunt un mare poet. -au impresionat versurile mele. (Citeşte biletul cu glas patetic.) - „Ajutaţi un poet, unul din sărmani/ cu famile grea şi fără bani/ Să muncesc nu pot, nu am o mână/ Fiţi milostivi, s-aveţi o viaţă bună!” (Către icoana Apostolului Iuda) - Sunt deştept, nu? Asta trebuie să învăţăm! Să ni se dea! Aici, pe vas, să dea ăştia cu bani şi cu două mâini, iar acolo să dea statul. El are de unde.Doar e bogat. Că muncesc toţi şi primim răsplată egală. Vorba aceea... ori toţi să munciţi, ori eu să primesc. Asta este adevărata societate a viitorului. Când voi ajunge acolo... cu ideile mele precis ajung... activist al partidului conducător... (Ia un scaun, îl pune în mijlocul scenei.Se aşează pe el şi imită ceea ce ar trebui să facă ca activist. Gesticulează.) - Stimaţi tovarăşi, partidul ne învaţă că munca înnobilează omul. De aceea vă îndemn să munciţi... Sus munca, tovarăşi! (Către public) - Să nu ajung eu la ea. Tovarăşi, munca este izvor de sănătate! (Mai în şoaptă, către public) - Lăsaţi-o pentru bolnavi. Munca l-a transformat pe om. Aici, pe Tărâmul Făgăduinţei suntem egali în drepturi. Iar în privinţa obligaţiilor trebuie să... mai discutăm. Cine nu respectă aceste principii, nu are ce căuta în societatea noastră. Îl eliminăm. Eu... tovarăşi, în ţara de unde am venit, începusem să construim o societate ca aici, dar nişte derbedei cu ajutorul unor agenturi străine ne-au înlăturat de la putere. Adică... a înlăturat proletariatul de la conducerea ţării. Eu... ca proletar, vă spun cinstit, mă sculam la ora 9. Gustam o bucată de muşchi ţigănesc, beam o gură de vizichi, nu-mi plăcea. Să-l ia dracu’, avea gust de ploşniţe. Se strâmbă) - Ieşeam din vilă, dată de partid, şi mă urcam în limuzina cu şofer, dată tot de partid... şi plecam către sediul Comitetului. S-o ia dracu’ de viaţă. Visam la mai mult. (Se uită către icoana Apostolului Iuda) - Să nu te superi că am amintit de duşmanul tău ... drrr...racul! (Se ridică de pe scaun.În clipa aceea intră Dreptaciul)

Teatru

sintagme literare SCENA IV Dreptaciul: (Se adresează către Stângaci) - Nu prea a fost greu. A trebuit să ţin de cârmă în direcţia indicată de acul busolii. Mereu înainte, spre sud-est. În timp ce căpitanul a trebuit să coboare în sala maşinilor pentru a unge volanta. Se încinsese de atâta frecat cu biela. Stângaciul: - Cum spui, nu a fost mare lucru. E bine când omul munceşte. Eu... am stat de vorbă cu sfinţii aceştia. (Arată către pereţi şi sală) - Le spuneam că munca înnobilează omul! Dreptaciul: - Această afirmaţie, întotdeauna, trebuie urmată de exemplul personal. Stângaciul: - Vrei să spui că trebuia să merg şi eu!? Dreptaciul: - Nu am spus asta. Stângaciul: - Ba, ai spus-o! Expresia ta: „Trebuie urmată de exemplul personal” nu face aluzie la mine? Dreptaciul: - Dacă te simţi cu musca pe căciulă... nu sunt eu de vină! . Stângaciul: - Mă faci că sunt cu musca pe căciulă. Ce mai. Mă faci şi demagog. Mâine, poimâine, chiar vei scrie o satiră cu...aluzie la mine. Dreptaciul: (Serios) - Toate acestea sunt aberaţiile unui... frustrat. Singur te acuzi. Iar despre satiră să nu mai vorbim. Eu am scris satire, tu... Stângaciul: (Iritat) - Doreşti să-ţi spun ce este satira? Dreptaciul: - Nu! Doar îţi spun că ea este ochiul care plânge pentru a râde celălalt. Stângaciul: (Ironic) - Intr-o societate perfectă spre care ne îndreptăm, satira ta nu-şi are rostul. Chiar este interzisă. Acolo eu sunt fiul comunităţii.

Dreptaciul: (îngrijorat) - Dacă o fi cum zici, noi vom fi parte a comunităţii. În concluzie nu suntem noi. Suntem comunitate. Iar comunitatea se regăseşte în noi. Rezumând la mine, pentru a nu generaliza, şi a nu te supăra, dacă comunitatea sunt eu, şi eu sunt comunitatea, atunci totul se rezumă la un eu disperat. Dacă ar fi aşa, atunci... degeaba fac călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei. Stângaciul: - Omul trebuie să fie loial societăţii în care trăieşte. Trebuie să muncească pentru comunitate şi apoi să se gândească la el. Comunitatea trebuie să fie bogată. Dreptaciul: - Şi oamenii săraci!? Stângaciul: - Membrii comunităţii trebuie să fie egali între ei. Mai presus... este comunitatea şi Ţara! Dreptaciul: - Adică... ţară bogată cu oameni egali în sărăcie. (Sună telemobilul Stângaciului. Bagă mâna în buzunar şi scoţând aparatul îi cade şi grămada de bani strânşi din cerşit). Stângaciul: - Blestemaţilor! Altă treabă n-aţi avut decât să cădeţi. (Se apleacă, îi strânge grămadă.şi îi bagă în buzunar) - Da! ... Sunt în capelă, nevastă... Sigur... Vin imediat. Dreptaciul: (Mirat) - De unde atâţia bani? Stângaciul: (Grăbit, în drum spre uşă) - De la călătorii milostivi... (Iese trântind uşa după el) SCENA V Dreptaciul: (În genunchi în faţa icoanei Sfântei Marii cu Pruncul. Se închină.) - Doamne, Doamne, mare este grădina Ta. (Se ridică. Se plimbă gânditor.) - Ca poet nu a înţeles niciodată că erudiţia nu înlocuieşte talentul. A te baza numai pe erudiţie există în mod sigur riscul de a creea ceva insipid, sterp şi anost. Numai talentul împletit cu inspiraţia, erudiţia şi experienţa concură la crearea unor opere viabile. Spusele, aparent paradoxale, ale lui Jules

Teatru

sintagme literare Renard: „Cu cât citeşti mai mult, cu atât imiţi mai puţin” sunt pline de adevăr. Fiindcă „sita” memoriei devine mai „deasă”, adică exigentă, dar nu atât de exigentă de a se îndepărta de artă. O racilă în acest sens l-a avut postmodernismul unde s-a făcut exces de elemente intelective, îndepărtându-se, astfel, de elemental afectiv. (Se plimbă prin încăpere. Priveşte prin hublou cu mâna straşină la ochi.) - Nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei. Întindere de apă nesfârşită. Nesfârştă ca înaltul cerului. În această imensitate, ce este omul? De unde vine? Care este scopul vieţii? Ce înseamnă fericirea? Omul, înţeleptul, nu a putut răspunde convingător, nici cu viziunea filozofică umanistă şi nici cu metode ştiinţifice. Numai Tu Doamne poţi să-mi răspunzi. În fiecare din aceste întrebări găsim o unitate dintre raţiune şi afect, pe baza cărora s-a încercat rezolvarea - evident pentru momentul istoric respective - dilemele veşnice ale destinului uman, pe care le găsim în întrebările respective. Cred că răspunsul la aceste întrebări le vom afla, numai atunci, când Dumnezeu v-a dori acest lucru. Restul sunt speculaţii ale spiritului uman. Seara mai discut despre aceste probleme cu soţia şi cei doi fi ai mei. Toţi am ajuns la acelaşi numitor comun în această privinţă. În ciuda faptului că nici percepţia tuturor nu sesizează adevărul din unele fenomene şi lucruri, ci în raport cu exprimarea sensitivă şi optică a acestora, fiindcă nu xistă deosebire în aplicarea percepţiei în existenţă. (După o pauză. Se aude vuietul oceanului de parcă ar fi o muzică interstelară.) - Doamne am început să gândesc cu glas tare şi singur. S-au vorbesc cu Tine!? Grea este şi călătoria aceasta. Grea este şi despărţirea de patrie. Dar Dumnezeu când a creat Pământul nu a trasat şi graniţele. Patria noastră, a oamenilor, este Pământul. Aşa că nu trebuie să-mi fie grea... despărţirea. Călătoria aceasta este doar o mutare dintr-un loc în altul, în Patria noastră comună. Dar ce este Patria? (Stă pe gânduri) - După câte îmi amintesc din ce citeam despre semnificaţia acestui cuvânt, înseamnă... locul în care s-a născut cineva. Ţara în care locuieşte. Pământ natal... Terra este pământul meu natal! Nu există motiv, deci, să-mi fie dor de un spaţiu... în care trăiesc, Pământul. Dar... fiecare căutăm colţişorul de Pământ unde credem că viaţa noastră va fi mai bună în funcţie de oameni, fiindcă nu toţi dintre noi suntem buni pentru anumite fapte şi lucruri, ci numai în raport cu exprimarea sensitică şi optică a acestora, nu există deosebire în aplicarea percepţiei în existenţă. Metoda sau teoria nu se pot aplica ad-literam oricui, fără asemănare în judecata de valoare...

SCENA VI Stângaciul: (Intrând prin uşa laterală.) - Ţi-am auzit ultimile cuvinte... „judecata de valoare”... Vorbeai singur?! Dreptaciul: (Surprins) - Nu..., nu...! Mă gândeam cum o să le vorbesc oamenilor pe Târâmul Făgăduinţei. Stângaciul: - Frumos ...frumos.... Dar ce ai de gând să faci acolo? Dreptaciul: - Ce nu am putut face în ţara noastră. În primul rând să trăim în linişteşi fără obstrucţiuni din partea birocraţiei. Doresc să înfiinţez o editură şi eventual o revistă literară şi ar mai fi... Stângaciul: (Mirat) - Cum crezi tu că poţi înfiinţa o editură şi un ziar!? Acolo toate sunt ale statului. Numai el, în folosul poporului, controlează totul şi... toate acţiunile noastre. Nu ne lasă să greşim. De aceea există birocraţia să ne poată controla pentru a nu greşi. Iar dacă insistăm în acţiunile noastre particulare ce pot duce la... anarhie intervin organele de îndreptare, de corecţie... colo este raiul pe pământ. Una din doctrine sună cam aşa: „Dacă nu ştii, te învăţăm, dacă nu poţi, te ajutăm şi dacă nu vrei, te obligăm. Chiar cu riscul închisorii...!” Dreptaciul: (Nemulţumit) - Nu este aşa... dacă ar fi cum spui, îmi pun întrebarea, la ce rost plecarea din ţară? Eu fac această călătorie pentru a găsi în Tărâmul Făgăduinţei o societate liberală, a iniţiativei, a libertăţii. Stângaciu: (Puţin intrigat) - Vorbeşti prostii, omule. Noi am plecat, în primul rând din ţară că începuse să dispară elementele socialismului multilateral dezvoltat. Şi datorită unor derbedei, ce-şi spun revoluţionari, s-a instalat anarhia democratică de care spui... Când începusem şi noi să construim societatea mult visată, hop şi derbedeii finanţaţi de agenturile străine... Dreptaciul: - Dumnezeu când a construit lumea a făcut omul să fie liber, să-şi organizeze viaţa conform idealurilor sale.

Teatru

sintagme literare Stângaciul: (Ironic) - Te contrazici omule. Scripturile şi Bibila, cărţi la care ştiu că ţi foarte mult, au fost date de Dumnezeul tău să îngrădească libertatea de care vorbeşti. Ele au fost scrise pentru a fi respectate. Sunt legi care constrâng omul să le respecte. Atunci unde este libertatea cu care ne-am născut, de care vorbeşti? Dreptaciul: - Sfintele scripturi au fost scrise de Apostoli pentru a ne canaliza drumul. Nu sunt îngrădiri ale libertăţii. Libertatea nu înseamnă anarhie cu gândeşti tu! Libertatea este semnul puterii omului asupra haosului şi al morţii. Societatea de care vorbeşti nu a avut omenie. De dragul unor idei absurde se sacrificau oamenii. Ateii, cum eşti şi tu, nu pot avea omenie. Nu poate exista omenie fără o lucidă viziune a morţii. Eugen Lovinescu, pe care comuniştii, o perioadă, l-au interzis, spunea că cine nu se culcă cu moartea, nu poate avea grăuntele de labilitate necesar iubirii de oameni şi al sentimentului de egalitate în faţa neantului universal, fără care viaţa e luptă de fiară. Conştiinţa morţii, mai spunea criticul, nu se confundă însă cu frica de moarte. Voi vă credeţi veşnici. Nu vă este frică de moarte. Voi iubiţi ideea, nu oamenii. De aceea viaţa devenise, în ţara noastră, luptă de fiară. Partidul comunist nu a înţeles că unirea nu reuşeşte niciodată când se face împotriva cuiva; ea triumfă întotdeauna când se face pentru ceva. Stângaciul: (Nemulţumit) - Noi am construit blocuri... Dreptaciul: - Nişte ghetouri, adevărate cutii de chibrituri... în care ne-aţi băgat, nu de dragul proletarilor, ci pentru a-i putea controla. Dacă se lăsau casele şi nu se demolau, se mai putea creşte un porc, nişte găini, şi atunci muncitorii aveau posibilitatea şi resurse pentru a face grevă, să-şi ceară drepturile. Însă aşa i-aţi transformat în... adevăraţi sclavi. Nu puteau să se mute dintr-o localitate în alta, fiindcă majoritatea oraşelor mari erau închise.Pâinea şi unele alimente de bază se dădeau pe cartelă. Asta spuneţi voi că este dragoste de om!? Stângaciul: - Noi am dat de lucru la toată lumea. Dreptaciul: - Era un şomaj mascat. Toţi ne făceam că muncim. Unde era productivitatea muncii şi rentabilitatea? A fost secătuită ţara de resurse. Iar noi ca redactori

la reviste literare, pentru a promova ideologia partidului conducător, eram obligaţi să scriem în spiritului realismului socialist, şi să mai dăm cu sebsemnatul pe la „secu”... despre unul, despre altu’... Altfel nu ne ţineau ca redactori. Stângaciul: - Aaa... recunoşti că ai colaborat cu... mâna înarmată a partidului, aşa cum zic unii de teapa ta!? Dreptaciul: - Nu de bună voie ca tine şi alţii de-ai tăi! Am fost obligat. Îmi fugise fratele în Germania Federală şi dacă nu dădeam cu subsemnatul mă dădeau afară din servici. Doar ştii, în astfel de condiţii, eram trimis la munca de jos... în mină. (Îi sună telemobilul.) - Bine, dragă. Vin imediat. (Deschide uşa şi vede şapca cu biletul lângă perete. Se întoarce, o clipă.) - Iarăşi ai pus de cerşit?! (Aruncă ceva mărunţişi în şapcă. Închide uşa.) SCENA VII Stângaciul: - Tovarăşul ăsta de drum mă scoate din... cizme! Pardon, nu am cizme...! Pe vremea tovarăşului Stalin purtau părinţii cizme din gumă, cum spuneau ei. De fapt erau din cauciuc. Eu m-am boierit, port pantofi de... „Clujana”! (După o pauză, în timp ce se gândeşte...) - Dreptaciul nu este... tovarăş cu mine. Are alte idei, nu democratice ca mine. Este anarhist, chiar legionar. El spune că e liberal! Aiurea! E legionar. Ce bine era pe vremea lui Dej şi Ana Pauker. Pe toţi ăştia de teapa lui îi băgam la pârnaie. Dar, las’ că... ajungem noi pe Tărâmul Făgăduinţei şi pe toţi care au alte opinii decât cele ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, inclusiv ale lui Fidel Castro le aplicăm corecţiile celor patru pereţi cu... fereastra spre cerul încătuşat cu gratii. (Îngândurat) - Să nu credeţi că sunt credincios. Să mă ferească... Michiduţă, cel cu coadă, de acest lucru. Eu sunt ateu. Cred în materialismul dialectic şi în evoluţia speciilor a lui Darwin. Biblia mea este „Capitalul” lui Marx. Iar Noul Testament îmi este „Manifestul communist.” (Îşi pune palma streaşină la ochi. Priveşte în zare prin hublou.) - Nu se vede încă... Tărâmul Făgăduinţei. Doar imensitatea oceanului. Acolo societatea nouă, evoluţia, la care am visat toată viaţa, s-a înfăptuit prin mase, nu prin indivizi, aşa cum spune Titulescu. Căderea socialismului multilateral dezvoltat din ţara noastră mi-a produs o mare durere. Există dureri ce

Teatru

sintagme literare doboară, dar ele înzecesc puterile noastre, fiindcă ele se nasc dintr-o piedică în realizarea unui ideal. Partidul meu este al tuturor celor care gândesc ca mine... Priviţi la aceste două scaune. Unul stă în dreptul luminii ce intră prin geamul hubloului. Celălalt stă în întuneric. Dacă îl iau pe acesta... (Îl ia şi le aranjează pe amândouă în fanta de lumină ce intră prin hublou.) - Vedeţi nu încap amândouă în această fantă de lumină! Aşa e şi cu oamenii! Politica noastră este să păstrăm şi îi punem în funcţii de conducere pe acei care s-au aflat de la început şi au înţeles „lumina” marxism-leninismului. Pe ceilalţi îi folosim ca forţă a proletariatului, producătoare de plusvaloare... SCENA VIII Dreptaciul: (Intră agitat!) - Se anunţă furtună! Toţi pasagerii, atâţia cât suntem, cu mic cu mare este necesar să ieşim pe punte şi să ascultăm de ordinele căpitanului. Când o să bată clopotul de pe punte trebuie să fim prezenţi în careul de comandă... Stângaciul: (Intrigat) - Să ne mai lase şi căpitanul cu... ordinele lui. Fără mâna dreaptă ce pot să fac? Eu sunt muncitor cu... gura. (Râde sec) Dreptaciul: - Trebuie să-l ajutăm cu ce avem şi cu ce putem... este în joc şi viaţa noastră. Dar, am uitat să-ţi spun... am văzut că s-au strâns ceva bani în şapca ta. Stângaciul: - Mă duc să-i iau şi îi dau nevesti-mi! (Iese. Prin uşa întredeschisă se vede cum ia banii, îi numără, după ce şi-a pus şapca pe cap, îşi îndeasă banii în buzunarul stâng al pantalonului.Dreptaciul se îndreaptă spre uşă. O închide.) SCENA IX Dreptaciul: - Nu ştiu cum sunt oamenii... precum acest tovarăş de călătorie... Sunt buni de gură, dar când este vorba de muncă, fac pe dracul în patru să se eschiveze de la aceasta. Precum erau activiştii de partid la noi în ţară. Îmi povestea un astfel de specimen că... pentru a arăta prim-secretarului P.C.R de raion că lucrează şi noaptea, fiindcă aşa li se cerea, aprindeau lumina electrică în birori şi ei dormeau. Când prim-secretarul, pe la miezul nopţii, se plimba prin faţa sediului pentru a vedea cine lucrează, era mulţumit că vedea luminile aprinse prin birouri.

Însă toţi activişii dormeau cu capul pe mese. Iar la şedinţele care se ţineu peste douăsprezece de ore, cine vorbea cel mai mult... era socotit un activist bun, chiar dacă nu spunea nimic concret. Bătea apa în piuă, cum se spune! O astfel de societate doreşte Stângaciul să găsească pe tărâmul Făgăduinţei!? Dar... oamenii s-au deşteptat. (Bate clopotul de pe punte. În difuzor se aude vocea căpitanului.) Vocea căpitanului: - Om la apă! Aruncaţi colacul de salvare! Dreptaciul: - Mă duc să văd ce se întâmplă. Poate au nevoie de o mână de ajutor. (Iese precipitat. Se aud zgomote. Strigăte. Vaiete. Plânsete. Apoi se lasă liniştea. Se aud doar valurile mării precum o simfonie.) SCENA X (Intră în scenă Dreptaciul. Trist. Este ud.) Dreptaciul: - Vai de soarta noastră! A dispărut unui dintre noi... (Îşi şterge lacrimile cu batista.) - Câţi vor mai dispărea până când ajungem pe Tărâmul Făgăduinţei? L-au mâncat rechinii. Bietul om. Aşa cum gândea, fapt ce nu-mi plăcea, Stângaciul era, în primul rând om, tovarăş de drum... Dumnezeu să-l ierte! Ce întâmplare! Era pe punte cu soţia. Lângă balustradă. Îi număra banii strânşi din... cerşit. O rafală puternică de vânt i-a smuls banii de hârtie din mână. El... s-a aplecat peste punte să-i prindă... dar a căzut în apă. Căpitanul i-a aruncat colacul de salvare, dar rechinii au fost mai iuţi... A rămas doar apa înroşită de sânge care se îndepărta de vasul nostru. (Se lasă liniştea) - Marin Preda spunea că: „A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul”. Dar poţi să râzi!? Rămân în urma lui soţia şi copii... Când vom ajunge la destinaţie îi voi ajuta... (Îşi pune mâna streaşină la ochi şi priveşte în zare peste întinsul oceanului.) - Încă nu se vede Tărâmul Făgăduinţei, încă nu se vede... Trebuie să avem răbdare. Sper ca stafia Stângaciului să nu ne tulbure speranţa că acolo vom găsi societatea visată de noi. Mai avem de mers, mai avem... (Se aud vuind valurile oceanului, pe un fond de o melodie interstelară în crescendo. Îngenunchează în faţa icoanei.) - Doamne, ajută-ne să ajungem cu bine. Ajută-ne Doamne… CORTINA

sintagme literare

ADRIAN DINU RACHIERU Eugen Bunaru şi toposul citadin) Absent, surprinzător, din generoasa antologie croită de Daniel Corbu (Rostirea postmodernă. Generaţia poetică ’80 în literatura română, Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), ocolit, nejustificat, şi în DGLR, Eugen Bunaru (n. 1945) este, totuşi, un nume important al optzecismului liric. El, un orfevru, „încărunţind / în groapa comună a unui cuvânt”, după şapte volume de versuri, ne propune o antologie (Fragmente de tăcere, ediţia a II-a, Tipo Moldova, 2015), plus un buchet de ecouri critice, care ar îngădui un examen totalizator. Debuta în Forum studenţesc (1979) şi, editorial, forţând intrarea pe piaţa literară, la Litera (Alegerea surâsului, 1981), evocând banalul cotidian pe suport biografic, saturat de întâmplări şi trăiri. Un om liniştit, plin de bun-simţ, solidar cu lotul pestriţ al congenerilor, fidel – în timp – vechilor aliaţi, nu s-a risipit, după răsturnarea decembristă, într-o febrilă publicistică. Ca dovadă, chiar în 1991, în plin vacarm, tipărea Fragment de tăcere (Editura de Vest), după ce, în 1985, tot la Litera, îşi achitase câteva Datorii nocturne. Să mai amintim că, din 1996, s-a ocupat de Cenaclul Casei de cultură a studenţilor. „Paveldanist” de nădejde, aşadar, stâlp al cenaclului şi apoi mentor, Eugen Bunaru a păstorit, alături de Simona-Grazia Dima şi Dana Gheorghiu, această pepinieră, veritabilă „redută” a optzecismului timişorean, cum zice Cornel Ungureanu. Prezent în numeroase antologii (locale), a îngrijit, la rându-i, câteva; ultima dintre ele, Cuprins sau Un fel de imperiu (Brumar, 2014), adună 67 de nume şi oferă o panoramă a scrisului timişorean, inventariind foştii cenaclişti, cei care, de-a lungul anilor, au înviorat atmosfera culturală, păstrând legătura şi cu rebelii care populau „subterana” oraşului. Ca „bătrân adolescent”, poetul, fixând emblemele trecerii, fotografiază personaje şi scene, spectacolul străzii, rătăcind într-un topos citadin. Scrie „cu disperare insomniacă” şi caută „neantul salvator al cuvintelor”; îşi urmează umbra, „ochiul complice” înregistrând, cu tristeţe difuză, vagul cotidian şi parfumul arhaic. Dintr-o „realitate împăienjenită” se iveşte un construct hieratic, o lume scufundată, învăluită de un aer atemporal. Ochiul „ca biografie”, un „obiect fantezist”, descoperă stampe de altădată şi „meleaguri intraductibile”, insignifianţa, „liniştea veştedă”; adică un anemiat freamăt existenţial, livrat confesiv, vorbind despre teroarea şi voluptatea

Atelier critic privirii, precum în această O pulbere: „Te încleştezi mai întâi cu ochii apoi cu celulele toate / într-o fotografie confuză a realităţii / Adulmeci sunete – ca de orgă – ce te încorporează / într-o atenuare a lor încă secretă / Intuieşti dincolo de ferestre / o dimineaţă căruntă aparţinând mereu / unei depărtări fericite din tine”. Sau refugiindu-te Într-un anotimp alb: „Un aer vechi mângâie cuvintele / tot mai palide”. Scufundat în oglinda memoriei, rulând „înfăţişări de demult ce respiră / totuşi pe-aproape” (v Întoarcere), poetul dezvoltă viziuni. Asaltat de spaime, claustrat, cu o lentoare aproape orientală, încearcă, într-un prezent dilatat, să „mistuie” timpul agonal, abolindu-l; dar realitatea apăsătoare se transformă într-o reverie luminoasă, scăldând o „paragină orbitoare”, atinsă de molcomeală. Un timp al reverberării, precum în Tinereţea unei umbre, volum din 2003, adunând recapitulativ, parcimonios, producţia lirică a peste două decenii. Sau o poetică a rezonanţei, cum s-a observat cu îndreptăţire, poetul trudind la „poemul invizibil”, încălzit „la focul cuvintelor”: „Mi se întâmplă uneori / să descifrez pe întuneric / propriul meu poem

despre întuneric / şi faţa mi-o îngrop străvezie şi înfiorată în el / Apoi cu violenţă îmi apăr privirea / ca într-un cosmos diamantin în care / s-a mistuit timpul / şi brusc râsul unui călător străbate galaxiile / îngheaţă de singurătate / şi din nou soarele aruncă în preajmă / o pată imemorială / iar eu râd şi scâncesc şi privesc amorţit / şi e incredibil cum jocul flăcărilor devine cenuşă / şi eu mă încălzesc ca într-o piele nouă / la focul cuvintelor” (v. Metamorfoză). Ori anunţând Intrarea în anotimp: „Memoria mea ţese aerul / deasupra unui oraş scăpărând în ferestre indiferente”. El îşi pune „sufletul la ochi” şi hoinăreşte, în amiezi confuze,

sintagme literare pe străzi fantomatice, dosnice, periferice, ascultând „ecoul străveziu al paşilor”. Cu „bucuria anonimatului”, fireşte, pătrunzând, prin „coridoare bătrâne”, în inima unor „locuri tăcute”, reconstituind scene de viaţă: cu zile transparente, „înglodate în lumină” şi amintiri lichefiate, cu personaje şi întâmplări „pietrificate”, făcând, într-un „spaţiu vâscos”, în preajma chipurilor stafidite, „lectura” unor străzi bătrâne. Sunt şi zile veştede, clipe mucegăite, risipind o letargie suspectă. Periplul îl aduce în preajma Domului, admirând stolul „porumbeilor amoroşi”; dar şi lângă blocurile monstruoase, înghiţite de „etajele de praf ale Cartierului”, cercetând „ecranul industrial”. Înfrăţit, deseori, „cu nopţile albe”, poetul scrie „cu degetul arătător / în aerul pământiu” (v. Făptaşul), developând imagini „moarte şi vii”, închipuind, sub „câmpul magnetic al privirii”, viaţa-ficţiune, chemând în sprijin, în acest efort reconstitutiv, „cutele cereşti ale memoriei”: „Trebuie să recunosc / Am mizat totdeauna pe slăbiciunea cuvintelor / Pe întoarcerea lor de fiecare dată din tăcere / Pe menirea lor respiratorie / Asumându-şi printre atâtea primejdii mate ale aerului / Un refuz luxuriant.” (v. Reconstituire pe viu a întregului). Oferindune anamnezic, cu o luciditate amară, această apocalipsă personală, Eugen Bunaru tuşează sugestii discrete, aluzive. Credem că Lucian Scurtu, desluşind „nuanţele alienării”, exagerează văzând în scrisul poetului timişorean o „hologramă kafkiană”. E drept, uneori, descoperim accente bacoviene („şi trec ba viu, ba mort / prin burg”), moartea-târfă „a ieşit pe stradă”, „paşii morţilor” sunt amintiţi obsesiv, halucinatoriu; dar totul cu o fervoare temperată, sub control. Fiindcă acest lirism reflexiv, de un fatalism crepuscular, placat pe un fond pesimist, probează o întoarcere anxioasă înspre sine, îmblânzită, însă. El, poetul, „zeificat de toate infirmităţile lumii”, pendulând între real şi imaginar, acuzând însingurarea, priveşte cu un ochean retro, invocând underground-ul ca spaţiu protector (când era „de nesmuls” de la masa încărcată cu sticle şi pahare golite). Sau încercând a recupera „o emoţie veche”: „Tocmai am eşuat într-un poem / despre fericire / şi acum mă pregătesc să ies aiurea / să mă bucur de mersul fără ţintă / în oraşul învăluit brusc de-o ceaţă londoneză / Ceva îmi spune însă / că am să ajung şi pe strada iubitei / că voi urca încet de tot câteva trepte / şi voi fi vag tulburat / de o emoţie veche / în timp ce voi apăsa pe sonerie / şi voi acorda o atenţie detaliată / albului-cenuşiu al uşii.” (v. O emoţie veche). Cu rafinament nostalgic, culegând, printre obsesii şi melancolii, fulguranţa clipei şi „nobleţea din aer”, Eugen Bunaru e interesat de peisajul interior. Călătoreşte spre sine, „retras în talentul şi timiditatea sa”, cum bine observa Gellu Dorian. Ce are cu retorica optzecistă standardizată? Mai nimic, credem, însoţindu-se, benefic, cu un

Atelier critic tonus elevat, surdinizat, de vibraţie agonală, estompată: „Poemul în care supravieţuieşti / şi pe care uiţi mereu să îl scrii (iar asta, pare-se, / îi conferă o aură enigmatică) / este asemenea unei lumini vagi dintr-o stampă / unde tocmai păşeşti la braţ cu o copilă / zorită – încotro? – de veşmântul ei alb / alb până la mistuire / Tu îi ghiceşti cu zgârcenie bătăile inimii îndepărtate / dar atât de aproape încât ţi-e teamă să nu o atingi / şi să se destrame / Acum faci eforturi gigante să smulgi / dintr-o ceaţă perversă paloarea acelei arătări fragede, / să ştii în sfârşit al cui va fi fost odată surâsul Giocondei / şi liniile pure-aristocrate ce desenează chiar chipul / de care te despart – de câtă vreme oare? – doar o mireasmă / suavă / şi albul putred al voalului pe care – vezi? – / pare să-l respire însăşi stafia dimineţii” (v. Însoţire). O dorinţă, abia mijindă, aşează, tremurător, „o distanţă clar-văzătoare”, fără a uita de cuvintele-piroane: „Aş trece de bariera oraşului / De crucile cimitirului / De ultimele cioburi de sticlă sau de metal / Acolo unde se ţese liniştea pacea / Şi-n miezul ei de glonte / Depărtarea devine străbună / Rămâne cerească / Acolo / Sângele îmi înfruntă ca pe-o viziune / Tristeţea.” (v. Dincolo de dorinţă). Categoric, Marin Mincu avea dreptate: discreţia lui Eugen Bunaru e, deopotrivă, scripturală şi existenţială.

sintagme literare

CONSTANTIN ARDELEANU Simfonia culorilor

Nu întâmplător esteticianul, în complexa-i menire de a ne explica frumosul până la graniţa irizată a tainei, presupune şi implicarea altor categorii de receptare artistică de înaltă „specializare“: criticul de artă, filosoful, eseistul. Aşa cum artele se interferează întru frumuseţe şi sublim în puncte greu definibile în stratosfera gustului. „Speriaţi“ de povara multilateralităţii abordării fenomenelor naturale şi artistice, se preferă stricta specializare (considerată şi economic cea mai eficientă), puţini încumetându-se a aborda frumosul (de fapt ţinta de o viaţă a oricărui om îndrăgostit de această minune, destinată numai omului sensibil). Voi menţiona, în treacăt, patru de astfel de temerari: Ion Frunzetti (1918-1985), Dan Hăulică (19322014), Andrei Pleşu ((1948) şi Octavian Mihalcea (1976), acoperind, formal, o sută de ani. Fiecare cu valoarea lui, avatarurile existenţiale, faima cărţilor, impactul asupra artei. Spre a da o atmosferă de basm cronicii (numai în basm finalul e mereu fericit), să-i identificăm pe cei patru temerari în vecinătatea unor palate: Frunzetti (Academia Română), Hăulică (ctitorul revistei „Secolul XX“, proiect european derulat în condiţii vitrege istorice, în preajmă de Grand Palais parizian, unde a fost ambasador UNESCO), Andrei Pleşu (New Europe College din capitală) şi Mihalcea (Palatul Cercului Militar Naţional). Primii trei sunt de notorietate naţională, iar din 2004, al patrulea, un tânăr bucureştean extrem de erudit (luaţi sintagma stricto senso, nu cantonată în zodia gregară a encomiasmelor găunos-conjuncturale) bate la porţile ghintuite ale afirmării. De la înălţimea celor şase volume proprii de poeme, în cheie barbiană, poetul şi criticul literar Octavian Mihalcea a escaladat treptele imensului şi „periculosului“, pentru neiniţiaţi, Palat al Culturii, spre ultimul etaj al estetismului. A intrat în Uniunea Scriitorilor, enciclopedia Artiştilor Români Contemporani, iar apariţiile în revistele de artă şi cultură au început să atingă cifra sutelor. Ca slujitor avizat al Bibliotecii Militare Naționale din Palatul Cercului Militar Național a devenit, aproape instinctual, cronicarul artei plastice expuse generos în saloanele, camerele şi culoarele Palatului, încurajat de directorul Cercului, col.dr. Cristian Dorca, un împătimit iubitor al artei plastice, şi de prolificul pictor şi

Atelier critic sculptor Valentin Tănase, şeful Studioului de Arte Plastice al Armatei. Dar nimic n-ar fi fost posibil, la o asemenea scară, dacă instituţia militară n-ar fi fost sub conducerea unui excepţional Mecena al Artelor, general-locotenent dr. Cătălin Zisu. Aşa cum generalul Ion Coman a rămas în memoria stadioanelor, şi în special a clubului Steaua, drept un protector al sportului, întocmai generalul Zisu va fi reţinut în istoria Armatei moderne post-decembriste ca un mare şi necesar iubitor al frumosului. De „tăcerea armelor“ profită artele expuse în splendida bijuterie arhitecturală din inima Bucureştilor. În acest context favorabil, esteticianul Octavian Mihalcea şi-a început (presupun) maratonul consacrării. Hazard să fi fost faptul că primul volum de poeme s-a intitulat „Bărbatul artei sângerează fluturi“? Un pariu cu sine să-l fi determinat să transforme jumătate din versurile sale libere în sonete, după ce a ascultat înmărmurit, ca noi toţi ceilalţi, deacum vestitele sonete închipuite după Vasile Voiculescu ale poetului-colonel Vasile Preda, rostite ca un testament literar de reflexivul stihuitor din Lunguleţu? „Bărbatul artei“ a consemnat în scris 27 de expoziții din Sala Foaier, Sala Rondă şi Galeria Artelor (autori individuali, cupluri de artişti, cercuri de artă plastică). Titlurile cronicilor sintetizează, aidoma versurilor sale concise, trăsătura majoră a creaţiei pictorului respectiv. Nu-i aşa că un „Artist solar“ te trimite cu gândul la Sorin Adam, „Plenitudinea existenţelor inefabile“ la Horia Cucerzan, „Tonurile visului“ la Alex Ivanov, iar „Un regal integrator“ la Valentin Tănase? Dar ce nu găseşti în galeria portretistică alcătuită de Octavian Mihalcea, în care tablourile sunt rame de cuvinte, tuşe misterioase, unghiuri revelatoare? „Tuşe diafane“ (Aurelia Chiru), „Fascinaţii armonioase“ (Augustin Costinescu), „În siaj nocturn“ (Mircea Doinaru), „Amprenta armoniei“ (Ion Hultoană), „Fulguraţii misterioase“ (Maria Ştefănescu), „Esenţe fluide“ (Florin Şuţu). Veritabile „Misteriosofii“ (Andrei Damo). Nu cumva definiţia cea mai exactă a esteticii e chiar ... Misteriosofie? În decembrie 2016, printre multe alte manifestări fastuoase, prilejuite de aniversarea a 140 de ani de la înfiinţarea Cercului Militar Naţional, a fost expoziţia de la Galeria Artelor a unor tablouri semnate de obişnuiţii pictori găzduiţi în simezele Cercului( în care tabloul cu impunătorul Palat, în viziuni plastice diferite a ocupat un spaţiu aparte) şi lansarea cărţii-album, semnată de Octavian Mihalcea, „Tabloul ca oglindă“ (Editura Militară, 2016). O carte-eveniment, care onorează diversitatea de oportunităţi a Armatei Române, pe care n-o mai întâlneşti, umilită la nivel de menire, strângând recoltele, ci (şi) în saloanele de artă. Nu e suficient doar să ştii despre preocuparea constantă a Cercului Militar Naţional de a fi colecţionar de artă, cât şi de a rămâne o mărturie scrisă

sintagme literare despre această nobilă îndeletnicire. Broşuri aniversare s-au mai scris: adevărate şi de efect. Necesare. Dar o operă de artă, pentru că asta e cartea tânărului bibliotecar, nu. Arta se percepe, nu se descrie: de asta o încercare de a desluşi (pentru novici sau iniţiaţi) un tablou, o simfonie, un grup statuar şi chiar un poem, ţine de o anumită scolastică, niciodată pe deplin lămuritoare. De aceea eseul lui Octavian Mihalcea „Repere pentru estetică“ din prefaţa cărţii este şi îndrăzneţ, şi original. Extrem de inspirată ideea de a explica, privind un tablou, culoarea prin culoare, de fapt prin reflectarea culorii din oglindă. Formal aceeaşi, dar niciodată la fel, în integralitatea sa. Asta nu exclude interferenţa altor arte: „arta coloristică e îndrăgostită de sunet“, iar transpunerea pe pânză „împrumută“, la figurat, procedeul naraţunii a ceea ce privim. Îngemănarea între arte este la rându-i expusă întrun percept de o limpezime eclatantă: „Lirismul plastic adaugă certitudinii aura visului, suscitând adânci impresii de o sonoritate aparte. Realitatea văzută şi realitatea simţită tind să coincidă în spiritualitatea subiectivă a operei“. De aici până la „a gândi culoarea“ nu mai e decât un pas, pe care talentul fiecărui pictor îl face cu graţie sau cu linii precise, definindu-şi stilul. „Tabloul ca oglindă“, conceptul pe care îl susţine esteticianul, nu e o reflectare cuantică, după legile fizicii, ci una filosofică. În marele muzee ale lumii, vei constata cum privitorii se învârt în jurul unui tablou-capodoperă, abordându-l din unghiuri diferite, de parcă ar vrea să descopere o anume taină a lui, inaccesibilă ochiului grăbit. Fiecare din cronicile excepţionalei cărţi este bogat ilustrată, astfel ca impresiile relatate de estetician să fie revelatoare. Pictura exclude descriptivismul, de aceea cronicile sale sunt succinte, veritabile poeme în proză, surprinzând esenţialul şi lăsând privitorului posibilitatea de a detalia simţământul artistic reflectat doar de propria-i „oglindă“. În ciuda străduinţei merituoase a Editurii Militare (nu e de mirare, ea fiind condusă profesionist de istoricul Adrian Pandea) de a reda tablourile cât mai cu acurateţe, esteticeşte vorbind, doar originalul îţi poate devoala mesajul princeps al pictorului. E ca în cazul credinţei celebrului dirijor Sergiu Celibidache, care susţinea cu tărie, că doar audierea unei simfonii „pe viu“ este reală, autentică, reproducerea prin copiere trădându-i spiritul iniţial. Dar ce ureche muzicală şi ce creier trebuie să ai pentru „a sfida“ industria înregistrărilor (aducătoare de venituri uriaşe) şi chiar posteritatea ta! Abordând cronicile acestei cărţi, te va surprinde, nu doar adevărul sentinţelor artistice, ci şi frumuseţea frazării. Nu cred că veteranul pictor şi colecţionar Vasile Parizescu a mai citit o asemenea remarcă-minune despre el. După o trimitere savantă la abordarea nervaliană din „El Desdichado“ şi „corespondenţele dintre naturile statice cu flori şi caracterul penetrant al temelor

Atelier critic marine“, Octavian Mihalcea va releva vârfu-i de artă, melancolia, ca „o camuflare a incomensurabilelor abisuri sufleteşti“, înserarea în vechile burguri fiind „pentru cei dedaţi subtilelor parfumuri ale unor lumi apuse, mult mai elocventă decât evidenţa peisajelor scăldate de soare“. Te aştepţi ca de după un colţ de stradă din Curtea Veche să apară mateinul Pantazi. E cunoscut entuziasmul esteticianului faţă de creaţia impresionantă a pictorului-poet Alex Ivanov, găzduit de 15 ori de falnicul Palat militar al artelor. Se remarcă regiile spectaculoase ale lui Alex la fiecare dintre expoziţii, etalând piese din recuzita ostăşească antebelică, cărţile pe care le-a ilustrat, pentru care ar fi îndreptăţit la o taxă pe valoarea adăugată, ramele din podurile bunicilor şi sipetele străbune, care asigură decorurile contrapunctice ale „Ivanescenţelor“ picturale. De la trei sfinţi militari se ajunge la „trei sfinţi laici“, cărora iubitorii de artă ai Armatei din cercurile militare mereu le-au dat onorul: Dan Hăulică, Octavian Soviany şi Valentin Tănase. Pe lângă temele grave, poate insuficient remarcate de „consumatorii de artă“, Alex abordează cu ironie tematici aparent fără cote mari la burse Sotheby: „Pasărea low cost“ sau „Peisaj de unică folosinţă“. Foarte bine prinsă observaţia lui Octavian Mihalcea că în grafica şi pictura sa „Primează o asumată solitudine şlefuind neîncetat drumul către tăioasele rafinamente, atât de particularizante“. Câţi dintre pictorii cu cotă au fost vizitaţi de o idee uluitoare şi ca tehnică, şi ca metaforă de rezistenţă: „Rugăciuni uitate în cerneală?“. „Misterul, uneori geometrizat, caracterizează ideatica lui Valentin Tănase" de la „Geneze“ la unicele-i parabole cu cai. Cităm iarăşi din Mihalcea, pentru că privirile noastre estetice par mai degrabă piezişe în comparaţie cu abordarea lui clarvăzătoare: „Solaritatea cailor incandescenţi completează acest sincretism al elementelor dispuse pe o hartă astrală care invocă ideatica totalizatoare“. De reţinut că în Bucureşti poţi trece pe lângă două statui ale lui Mihai Viteazul, cea de la Universitate a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (dezvelită în 1874) şi, după 141 ani, cea din dreptul Regimentului de Gardă 30 „Mihai Viteazul“, opera sculptorului şi pictorului român Valentin Tănase (inaugurată în 2015). Sintetic vornind, „Tabloul ca oglindă“ reprezintă o carte-album rară, cu 83 de pagini fascinante, reper în arta plastică românească, într-o abordare originală a esteticianului Octavian Mihalcea. Eu aş pleda pentru pictură ca un simfonism de tip special al culorilor. Aşa cum Beethoven îşi asculta doar în minte lucrările muzicale create în perioada de surzenie, orice privitor de artă plastică receptează doar pentru sine muzica misterioasă emisă de liniile plastice sinuoase, ca nişte „armonii ce izbucnesc, fulgurante, asemenea unui instrument de alamă“.

sintagme literare

CONSTANTIN STANCU Sărbătorile esențiale din calendarul lui Octavian Doclin (Octavian Doclin, Sărbătorile, poeme, Timișoara: Editura Gordian, 2016) Octavian Doclin este o voce inconfundabilă în literatura de astăzi. Poezia sa are acea scânteie care pune lucrurile în mișcare. Sinceritate, trăire autentică, acceptarea cuvintelor în vremea baletului de noapte, credință, o viziune matură despre lume și despre sine. O viziune a poeziei care intră în sărbătoare la întâlnirea cu autorul ei. Volumul de versuri Sărbătorile, poeme, lansat la Timișoara: Editura Gordian, 2016, 96 de pagini, aduce pentru cititor un suflu special: viața merită acceptată așa cum ni s-a dat, timpul ne oferă diferențe care dor… Prefața la carte este semnată de Gheorghe Mocuța și creionează poziția operei lui Octavian Doclin în lumea literară de astăzi, are un titlu serios, de istorie literară: Retrospectiva Doclin. Motivul cercului și traversarea lui. Mocuța afirmă despre poet: „Octavian Doclin e capabil să scrie o plachetă de versuri pe parcursului unui anotimp, după cum e capabil să scrie patru poeme într-o singură zi. Sau să scrie un poem, să-l conceapă în tren sau în timpul slujbei la biserică” (p. 9). Observația este pertinentă, autorul este inspirat, este presat de inspirație, o primește cu toate ușile deschise, nu mai poate refuza nimic. S-ar refuza pe sine. Întâlnirea poetului cu poema sa reprezintă o sărbătoare în pustiul vieții. Oaza care face timpul mai luminos și poate fi străbătut printr-o călătorie a pelerinului. Ființa poetului devine subiect al volumului, timpurile cu gheare nu iartă, maturitatea vine brusc peste cuvintele de pe buzele acestuia. Memoria de fiecare zi și memoria tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde sărbătorește poema sa, agonia lumii și agonia oamenilor în acest peisaj, tristețea mascată de ritualuri, dramele care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din materia primă care vibrează în versurile din volum. Tensiunea dintre moarte și viață, dintre clipele de diamant și veșnicia întrezărită, dintre uitare și iubire, dintre copilărie și boală, tensiunea această prinde în plasa de păianjen poetul și poezia. De remarcat că Octavian Doclin preferă să-și denumească textele ca fiind poema (feminin) pentru

Atelier critic a accentua fuziune dintre autor și operă până la contopire. Temele, aparent banale și normale în vremuri dantelate, sunt diverse, unite de trăirea sinceră a poetului: puterea și duhul vinului, Reșița de la Marginea, clopotul, noaptea, întâmplarea reală și cea din imaginație, rostirea, vatra luminii, vocea, timpurile în jocurile din timp, păgânul… De reținut punctele fixe ale volumului, cele care fac armătura: portretul, sărbătorile, piatra Eben-Ezer, poemul minim, poemul care nu rezistă în fața eternității și Domeniu… Deși Octavian Doclin nu a fost inclus în lista poeților creștini, valorile pe care se bazează creația sa sunt de natură creștină asumată la nivel intim, ca-ntr-o baladă veche.

Recunoscător lui Dumnezeu pentru poezia sa, pentru narațiunea din poezia sa, Octavian Doclin precizează mereu: Există un semn sub care toate s-au petrecut sub regia divină, sub energii nebănuite care scapă omului. Este o piatră de aducere aminte (Eben-Ezer), fixată în stânca timpului. Volumul este structurat spiritual pe două nivele: • Sărbătorile. Minimele. Maximele. • Primele. Ultimele. Sărbătorile esențiale. În anexa avem o listă a cărților scrise de poet, o viață în haina poeziei, de la Neliniștea purpurei la Baletul de noapte și Sărbătorile. Metafora l-a subjugat, a urmat Ceasul de apă, Poeme despre Viață, Dragoste și Moarte etc. Toate cărțile sale au un mesaj profund. Limbajul simplu devoa-

sintagme literare lează o lume complexă. Tăcerea, iarna, duminica, pereții, eroarea, Esau (personaj biblic), apa, locomotiva și vrabia, urna cerului, sânge de vișin, toate compun opera impresionistă sub stelele fixe ale scriitorului aflat în călătorie prin Domeniu. Există o subtilă întâmplare în poeme, narațiuni care dau consistență cărților, inclusiv moartea după Doclin… Poetul acceptă să fie personajul poemelor, suferă pe piele proprie degradarea sau eroismul metaforelor sale. Realist, poetul acceptă viața ca un dar, fără prea multe pretenții, conform personajelor biblice: Gol a venit, gol se va duce artistul. Primul poem, Autoportret, este o introducere în stilul poeziei populare, umilința în fața vietății care trăiește în pielea poeziei sale: „Doclina-m-aș și n-am cui/ doclina-m-aș vinului/ și smerit copilului/ șincet asfințitului/ în veci liturgului…” (p.15). Este un ritual de început, poetul imploră îngerul să-i aducă poema/ poemul. Este dominat de poezie, de lumea care interferează cu divinul, cu luminile. Sărbătorile îi dau prilejul să intre-n zona specială a mirajului poetic, să încerce evadarea din realitate în realitatea poeziei și mai sus, spre Domeniu. Sunt idei, teme, stări care pun în mișcare lumea lui Doclin: Vederea de departe, cuvintele care vin din vremi și lumi diferite, imagini interzise, obsesia primelor cuvinte, cuvintele de aur, frigul cuvintelor, Bogăția Casei Poemului, Scribul plângând, inspirația ca o boală insuportabilă, poetul care moare puțin câte puțin, stenturi implantate în arterele memoriei, Stăpânul al cărui nume nu va fi cunoscut… Elementele vieții și temele biblice se împletesc până ce poemul capătă consistența scrierilor inspirate. Uneori se simte o abandonare a textului ca o lepădare de prea multă bucurie în sărbătoare, o lejeritate a discursului și boema care intră-n versuri lent și simbolic. Poemele obosesc precum omul care le scrie, se epuizează sub presiunea morții care stă la pândă.

Atelier critic De un realism dus la extrem pentru a provoca îngerii la ceartă cu visele, este poemul Reșița (din) de la Marginea. Se simte cum lumea se degradează împreună cu orașul, cum se opresc toate în fața indiferenței omului, cu se prăbușesc vechile turnuri care, altădată, ar fi urmat să atingă cerul… Cităm: „Trec dară și pe lângă așa-zisul Bloc al Actorilor/ astăzi nici urmă de vreunul/ doar vocile lor le aud ca pe vremuri/ umbrele lor nu mai joacă pe scena Teatrului reșițean/ într-o piesă nescrisă încă/ Hei, hai Reșița mea de la Marginea” (p.30). Tema poemului minim este una care alunecă între durere și speranță, poemul nu moare: „Așa se face/ astfel se știe/ că în gura lui/ Cuvântul nu mai are duh…” (Poemul minim, p. 85). De reținut experiențele de limită ale poetului, în copilărie urca în clopotnița bisericii împreună cu realul clopotar al satului pentru a participa la legănarea clopotului, cu sunetele care erau mereu altfel seara, la amiază, dimineața, sau cu sunetele care anunțau primejdia, apoi, brusc, relevația: „dangătul acela doar îl aude/ și numai atunci când se naște poemul/ semn că se va naște poema/ precum acum” (Clopotul, p. 37). Singurătatea biruie timpul: „A căutat mereu/ să găsească unul care să-i semene/ dar și să-i descrie făptura poemei/ dacă a văzut-o cumva/el însuși avea halucinații/ în privința chipului ei”…(Singur, p. 17). Fiecare zi este o sărbătoare, toate trec repede, în orice zi se poate naște acel text care prinde aripi, care zboară prin inima poetului: „i-a fost hărăzit/ să culeagă de timpuriu/ din pomul Cerului/ fructul lui Dumnezeu/ harul și darul/ de a-mirosi/ pe la subsuori/ poezia și cuvântul din flori” (p.90). Concluzia poetului: Viața unui om încape într-un poem, omul este poemul lui Dumnezeu de la naștere până la moarte și dincolo de aparențele suferinței…

sintagme literare

DANIEL MARIAN Ruben Bucoiu – Magnitudinea fără a fi anunţată nici măsurată Distragerea prin expresie a orice dinăuntru în orice dinafară şi invers. Aducerea la rezoluţie cât se poate a firescului elegant îmbrăcat de promenada ori de carnavalul cuvintelor. Adresabilitatea directă ca la sfânta spovedanie care nu există. Poezia în schimb, da! A şti de unde să începi şi eventual să nu mai termini… Intri într-o putere a minţii căreia nu-i trebuie nicio formulă magică de justificare. N-aş avea dintr-odată cum să uit de Alvin Toffler, cu cele trei mari care au zguduit: „Şocul viitorului”, „Ciocnirea civilizaţiilor”, „Al treilea val”. Justificată ar fi întrebarea ce-mi veni să mă arunc tocmai în vârtejul ideatic conceptual şi precognitiv. De aceea, pentru că realmente am nevoie de readucerea spaţiilor cu tot cu temporalitatea lor şi cu rost din memorie pentru a intra în prea-plinul unei poezii deloc circumstanţiale, aş îndrăzni a spune: evolutive pe lângă faptul de a fi vie. Să vorbeşti despre aceea poezie a lui Ruben Bucoiu nici vorbă de a fi simplu sau măcar oarecum confortabil, poţi să te trezeşti în controverse la orice pas. În schimb, este provocator! Începând cu motto-ul incisiv programatic, din „ochiul în plus” : „…poeții?/ poeții au un ochi în plus/ miopi din când în când la tot/ ce-i împrejur a tot/ se apropie să vadă ce și cum/ magnetic să citească/ ce încă nu a fost…” În fapt, noţiunea de poet nu poate fi definită, cel mult considerată, şi doar într-un fel exclusiv intuitiv eventual şi empatic. Permanenta oscilaţie între diversele modelări subiective ale obiectivului, ajunge să fie rezultatul percepţiei astfel încât înainte de a stabili un anume existenţial, induce starea de reinventare absolut nonconformistă. Dinamica versului este de la îndrăzneaţă la remarcabilă, se sare peste fazarea pas, trap, galop, direct în… fie ce-o fi. E o rupere de nori justificată de năzuinţa înţelesului neomologat. Despre ce ar putea Ruben Bucoiu face referinţa iniţiatică, decât despre cuvânt, aşa cum este acesta, adulat, tăvălit, jumulit, reconsiderat, (uneori) renegat. “cu vânt care se freacă de piatră/ cu vânt care se

Atelier critic tocește pe sine/ de obrazul meu câteodată/ îmi intră-n ochi hârșâind privirea/ de parcă în grabă s-a întors acasă/ că și-a adus aminte c-a uitat/ sau de bucuria că și-a adus aminte/ de gard își tocește trupul neobosit/ de curtea interioară a impresiei/ se-ascute pe sine ca simțurile/ tocmai spre a putea să încapă” (bate (cu)vântul). Peisagistica este cât se poate de directă-n simţuri. Nu e nimic după colţ, decât în orizontul deschis. Elementele care contează se bântuie între ele, de la fundamental la propriu. De remarcat că nu există vreo urmă de frică de un posibil dualism. Incertitudinile dacă sunt, ţin pasul cu ceea ce este fără îndoială. O anumită descriptivitate cu minimal explicativitate, cât să nu lase făcutul chiar nefăcutul într-o neaşteptată ceaţă. Iar dacă e să-l cred pe poet că există, ei bine, fiind un mod de a spune, atunci mă opresc la ceea ce filtrate cu gândul prin Nichita Stănescu, tocmai face desfăcând lacătele, baierele de la cufere, de la largul universal… ”pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viață”- N.S.// îmi crește mereu câte-un ochi/ te miri unde/ în capătul pixului/ de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea/ ca să străbat coastele cuvintelor/ până-n inimă/ apoi admir tot pulsul/ priveliștea/ fără să mai respire/ cocoțat într-un vârf de ac/ ca pe-un everest personal” (extensia ochiului). Ce-i drept, te întrebi dacă se poate vieţui astfel. Parese că da. Desigur, rămâne la alegerea cui se riscă într-o frumoasă aventură, fără început şi fără sfârşit, aş zice.

Ada Beraru, O uşă deschisă, un prag trecut, un drum înainte Iubirea în sensul ei întreg, definită prin fluiditate, trăită în toate felurile posibile; unele dintre acestea conceptual universale, altele unic caracteristice; de la pur elementare la clar năucitoare. Pornind perceptiv de la diversitatea cu care suntem binecuvântaţi creativ, suntem în mod inductiv la rândul nostru tentaţi să ne dedicăm însăşi creaţiei astfel cum ne îndeamnă sufletul şi ne îndrumă mintea. În spiritul acesta tânăr şi liber şi frumos, neînvăluit încă de prejudecăţi care ţin de explicitarea existenţialităţii, Ada Beraru vine să contrazică spusele multora potrivit cărora o următoare generaţie poetică nu va mai exista; scriitori de marcă, lingvişti, critici, esteticieni, academicieni chiar s-au exprimat în acest sens – unic sens. „Tu nu ştii că te iubesc” constituie una dintre mai rarele plăcute surprize ale ultimilor ani, cu atât mai mult că este vorba despre volumul de debut semnat Ada Beraru, şi care apare sub semnul mirific al traducerii în 10 (zece) limbi. Nefiind o întâmplare/un fenomen deloc conjunctural în peisagistica lirică, aceea de azi, ci fiind de-a dreptul necesar. Poeta ’loveşte’ încă de la început, într-o prospeţime incontestabilă şi cu un rafinament lăudabil: „ştiu că va veni o primăvară în care eu voi fi, din nou, cea mai frumoasă/ se va ridica ceaţa de peste pădure/ toate porţile Timpului se vor da de pereţi/ se vor rotunji ca un arc colorat toate

sintagme literare colţurile cuvintelor/ şi lacrimile mele ştiute şi neştiute/ se vor preface în fotoni şi lumea le va crede instalaţii de pom,/ lumânări candele de aprins la capul morţilor/ îngeri de paiantă/ acadele şi mărunţiş pentru micii cerşetori din faţa bisericii/ pe care de-atâtea ori i-am mângâiat pe creştet/ şi le-am pus degetul pe gură// iar drumurile şi mările oh, drumurile! vor duce întotdeauna la cineva/ lumea va deveni o fereastră/ şi toate gesturile mele până atunci inutile/ se vor transforma în crenguţe de brad înainte de Crăciun, aşa/ cum îşi cumpără săracii oraşului/ păsările vor prinde în cioc toate greşelile noastre/ le vor purta până la capătul lumii/ şi le vor purta până la capătul lumii/ şi le vor da drumul/ şi toate întâmplările visate mi se vor scurge în mijlocul/ dezgheţului printre degete/ ca nisipul plajelor/ pe care n-am umblat niciodată/ şi tu în genunchi vei buchisi pentru prima oară pe paginile/ gândurilor mele uitate înn iarbă/ iar apoi le va răscoli/ şi ne va purta departe” (…). Să mai zic ceva despre un alt poem…; nici gând. De fapt, nici despre acesta, parcă aş fi zis ceva; nu cred că trebuie. Să zică cine ce vrea, oricum nu se va găsi critică nici constructivă nici de alt fel. Asta e formula încă crezut neajunsă dar iat-o ivită şi umblată. Ada Beraru nici pe departe să se încaiere cu cuvintele, le învârte într-o magie proprie, fără a încerca dresajul. Natural, cred că aşa trebuie spus!

Ion Toma Ionescu. Atunci când gândul şi faptul se împacă într-o benefică năucire continuă În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată pornită judecând aspru lumina. Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci de oriunde din cuprins. Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care funcţionează.

Atelier critic Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil. A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la un capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…” Jocul imagistic nativ deloc naiv doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagnerusse, îi este caracteristic poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe// numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// … degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică). O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ deargint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n piept/ port un glonţ de aramă”. Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”. Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku). Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// poezia e în ciorchinul de struguri/ copţi/ zdrobit/ de

sintagme literare steaua/ alcor/ într-o/ groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”. Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul). Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”. Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi miam zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!

Vali Orţan: Unde nimic nu se împacă până la urmă cu nimic, iar tot cu tot nu există Pe bună dreptate s-ar putea spune că poetul e un mecanism posibil viu definit drept analitic şi care sintetizează între nativă tristeţe şi euforie doar conjuncturală. Arătarea asta cel mai bine încadrată pe fâşia dintre lumi, poate pune pe gânduri sau răz-gânduri vreme bună şi vreme rea. După cum în suflet sunt mai tot timpul fenomene now-casting, hai să zicem că poetul e singura şansă a meteorologiei interioare. Nicicînd nu putem şti în ce ape tropicale sau îngheţate, niciodată temperate, se scaldă poetul. Oricum el are o lacrimă la îndemână, care îi poate fi cer sau abis în care să se scufunde de-a binelea. Viaţa aşa cum e ea construită, nu e de ajuns nici măcar în varianta în care nu e clar defectă. De aici revolta justificată urmată de reacţii re-constructive de pe calea cărora pot ţâşni nebănuitele inserţii drept în neuro-cerebralul sorţii. „Din doi în doi” – se petrec lucruri demne de băgat în seamă, unitatea de mijloc lipsă fiind ţinută de Vali Orţan ca spaţiu de fugă; bine, ar mai putea fi şi alter-umana trecere dintr-o disponibilitate în alta, sau în repetabilitatea aceleiaşi. Oricum ar fi, devine extrem de limpede, atât cât poate fi, cum poetul se află în deplina conştienţă a conceptelor care au dirijat, programatic întocmai, „generaţii”: „n-am purtat niciodată loden/ şi nici monoclu/ pentru mine jobenul/ nu era decât obiectul acela din care/ scot magicienii iepuri/ bastonul semn de bătrâneţe/ şi neputinţă/ nu pedanterie/ la o cafea n-am ieşit decât să/ vrăjesc vreo damă/ nu pentru afaceri sau socializare/ să nu credeţi că dacă/ aş face toate cele de mai sus/ ca pe vremuri/ m-ar căuta un trimis special/ de la madame

Atelier critic tussauds/ sau că aş uita savoarea/ orelor petrecute/ cu cheia de gât”. Cum nu e bine – nicicum, inevitabil se ajunge la panta învinovăţirilor / declinării acelor învinovăţiri, care o fi ea prăpăstioasă-n termenii fizici, dar deloc uluitor metafizica o poate desfiinţa oricând… „nu mă ştiu să fi greşit cu nimic/ şi totuşi simt o povară/ ca o cruce/ a naşterii şi a clipei/ a frunzei căzute/ şi a unui anotimp/ mult prea galben/ mi-e cald/ mi-e galben/ şi-s vinovat de toamnă” (astăzi mă simt vinovat). Privirea, în sine, e făcută pentru orientare, iar dacă tot e să fie făcută, atunci nu s-ar justifica de ce n-ar fi şi pentru scrutarea priveliştii dept în introviziune, adică explicit în ceea ce avem amplu frumos deşi câteodatăncâlcit în bravul înţeles… „orice femeie poartă în ea/ un miraj/ o dimineaţă ce paşte în siberia/ la noi vine seara/ când inima se aude ca o toacă/ ce cheamă la rugăciune/ aceeaşi lună ce ne veghează/ când trecem prin urechile acului” (fata morgana). Momentul acesta îmi pare covârşitor, dar neînsemnând că dă de-a dreptul în esenţialitate; pe care am putea-o fin de tot găsi-o aici: „nopţile se dizolvă în/ întunericul zilelor/ cerşetorul de la colţ luminează/ precum o lumânare” (lampagiu). Ce am vrea mai mult, când nu s-a inverntat curentul electric nici măcar lămpile cu gaz. Fiind doar acea greu de explicitat în simplitatea ei, etalarea paradoxurilor inerente chiar dacă aparent insignifiante într-o parcurgere grăbită continuă. Oarecum complementar, aşteptam aceasta: „din când în când/ mă cred paranormal/ (de cele mai multe ori în somn)/ ies din trupul meu fizic/ privesc entitatea rămasă/ în pat/ (cam strâmbă poziţia/ cum tâmp zâmbetul/ cam dubioasa îmbrăţişarea/ pernei)/ mă trezesc cu un zâmbet larg/ privesc realitatea/ mă frec la ochi/ şi caut perna” (dedublare). Sincer n-aş avea de unde şti cum arată în percepţia altcuiva senzualitatea/ erotismul în conceptul multi-personal. Dar e o idee: „goliciunea ta/ umple tot” (paradox). Iar ceea ce contravine oricărei pripite accepţiuni în ceea ce-l priverşte pe Vali Orţan, veţi găsi aici, unde sensibilitatea şi profunzimea trec dincolo de voit-reale iluzorii baraje: „ca un călător obosit”: „ce lasă piatra/ să se odihnească/ sub tâmpla lui/ îţi iei sufletul în palmă/ şi-i numeri petalele/ aduni flori de gheaţă la sân/ şi te miri de ce/ eşti rece şi ud/ cel mai greu/ singurătatea/ te-apasă de sărbători/ şi-atunci înţelegi/ de ceţ.i găseşte locul/ doar contopindu-se/ cu altă singurătate”. Eu intuiesc, observ după care zic… se poate întâmpla ca mai degrabă decât din doi în doi, permanent să fiţi exact acolo unde trebuie, între coperţile aceste cărţi!

sintagme literare

IONEL BOTA Sensul magic al iubirii, poezia fluențelor vieții și ritualul thaumaturgic al supraviețuirii în cuvânt.

O nouă carte a Georgetei Minodora Resteman Chiar dacă scena poeziei românești e dominată acum, când scriem, de mult, de foarte mult steril, sunt încă autori ai promoțiilor active care scot pietre prețioase din resurse la îndemână, inspirați, talentați, originali. Un astfel de autor interesant, cu mai mult de un deceniu de activitate în presa literară, cu volume apărute la edituri prestigioase, este Georgeta Minodora Resteman. Ea îmbogățește spiritual o prezență directă și destul de constantă pe scena culturală atât de aglomerată în prestațiile publice, astăzi, iar poezia sa înseamnă, în primul rând, o determinantă cardinală ca o pledoarie sinceră pentru promovarea literaturii de bună calitate, lirica aceasta clamând, practic, evanescențele unei veritabile pledoarii pentru un real reviriment al genului. Acumulând, asimilând în propriul mental ceea ce s-ar numi o conștiință a începutului de lume asumată cu deosebire în demografia românească de moții Apusenilor, unde își are și Georgeta Minodora Resteman rădăcinile, poeta este, uneori, părtașa unui colocvial sigur și molcom, alteori entuziast și intempestiv, compensând prin mesajul uman travestit în poezie de bună calitate la care se adaugă inflexiunile firești ale unei permanente revizuiri interioare, bornele traseului de afirmare. Stilistic-tematic, clasicitatea, în primele cărți ale Georgetei Minodora Resteman, ține mai ales de recuperarea unei atitudini, altminteri discursul liric este unul modern fără a fi ermetic, angajant în sensul unei elevații lirice care arată, când și când, sublimarea unui mesaj iradiant tocmai pentru că adâncimea perspectivelor interioare, neliniștile metafizice, dragostea ritual alcătuiesc adresele directe ale unui crez poetic demn, grafiat sub semnul inefabilului și al unei liniști stenice, delicat sesizabilă în solemnitatea reprezentărilor lirice. Descătușări (2011) și Rătăcite anotimpuri (2012) emanau argumentele unei revelații târzii și demonstrau un autor matur, foarte personalizat, clocotirile ființei din Poeme pentru un vis (2012) și Nerătăcitele rostiri (2015) arată o fecudare axiologică a tonalității discursului, tragic-intuitivul însoțind îndeaproape, în penumbra parabolei, mitul și anti-mitul până chiar în pragul unor

Atelier critic viziuni magistrale, am zice, în Altarele miresmelor târzii (2016) după ce poemul de dragoste reitera ascendența unei teme speciale a autoarei, în volumul Sunt chiar poemul toamnelor nescris...(2015), virtuozitatea stilistică augmentând radiografierea cumva iconică a iubirii, a armoniilor ființei. Cu eleganța unei voluptăți și a unei inspirații sensibile, care țin de originalitate, Georgeta Minodora Resteman este, de multă vreme, o voce interesantă care-și demonstrează și își cultivă talentul în astfel de apariții editoriale unde poezia stă mereu cu fața la viață, î care viața, dragostea, copilăria, peisajul sufletesc sunt abordările primordiale. Recent, Eu, pietrele și Dumnezeu (București, Editura Eikon, 2017, 126 p.), dincolo de inevitabilul candorilor, al meditației și al neliniștilor existențiale, înregistrează acum un dialog oarecum de-sacralizat, în sensul absolut deductiv, al eului libertin, abandonând cel puțin formal clasicitatea și operând o grefă de modernitate senzorialului. Prestația este de apreciat pentru rafinamentul coordonatelor între care, asemeni unei suite cromatice, se desfășoară ceremonialul poeziei. Farmecul noii cărți rezidă în reiterarea, e drept, acum sincopată, a clasicității solemn-grațioase a discursului („Și ce liniște era când călcasem/pământul bătătorit de umblet de cicori/ din grădina cu îngeri de piatră,/fântâni cu amorași, râuri de pace/curgând peste pietre bătrâne/și timpul tropăind pe umbre de neliniști/apăsând pe umerii trandafirilor/ crescuți pe ramuri de metal.”) și în amănuntul senzorial, temperat de luciditatea notației, incandescența simbolurilor și imaginarul armoniilor existențiale, senzații, sonuri și stări desăvârșind tema tinereții fără bătrânețe. Cartea are patru cicluri iar lipsa intitulației, la fiecare, indică un nonconformism „indus” realului, fiindcă versuri minunate anticipează farmecul secțiunilor, totuși. Nu sunt evaziuni exotice și nici etalări de vise, nici surdine dansant metaforice povestite/versificate dulceag și care să-i cutremure și să-i bage în fibrilații delirante, de pildă, pe libidinoșii comentatori ai reprezentărilor esteticului în stare pură, o modă proastă în comentariul critic, la noi. Dar este poezie bună, aici. Și multă poezie bună. În prima secțiune, nu întotdeauna, e drept, evocările incantative/incantatorii poartă în decalcul apollinic țesătura unei tonalități mimat ermetice. În fond se întâmplă, aici, o amplă deschidere spre transmutări formale, în lumea restaurărilor succesive, a solitudinii „jucate” în peisajul silvanal, montan, campestru ori

sintagme literare tensionat vitalist, într-un fel de nesfârșire a inspirației care ține, ca să recurgem la o comparație gracilă, de intuițiile cromatice ale pictorului, unde culoarea era exercițiu de stil: „Doar o fărâmă de viață/într-u trup viscolit de tăceri,/ doar un umblet de cântec/pe un câmp de ghețuri/din care strigă deșertăciunile,/doar un gând alb/închis într-un iatac/cu bețișoare parfumate/peste altare de miresme/ mai târzii/decât târziul din noi,/doar o dragoste/care învinge depărtarea,/doar o mare înghețată/ce-ar vrea să mă zdrobească/lovindu-mă de stânci,/doar un zâmbet oprit/pe un peron de gară veche/în care aștept/numărând rafalele de vât/să se facă lumină.//Ce de iarnă-i în jur/ știm doar eu și Dumnezeu.” (Iarnă, p. 29) Versurile au o puritate și o fragilitate angelică. Dar întotdeauna un daimon al conciziunii împrospătează emoțional edificiul poeziei. Fiindcă, în secțiunea a doua a cărții, aspirația către lumină și împlinire pare a fi postfața la lucidele caligrafii ale eului, aflat într-o detașare manifestă, în priza unui jurnal invadat de sentimental și tragic, de tristeți existențiale inoculate și de fantezie, de sensul magic al iubirii și de exercițiul adorației totului. Poeta noastră își denuanțează imprecațiile adolescenței eterne în sfâșieri ale simțurilor („Sfeșnicele gândului tău/ sunt florile de portocal -/nu plânge, adie miresme de bine,/hai, adună-ți lacrimile/în pumnii destinului/și udă-ți cu ele desculțul,/descoperă perlele/când calci pe nisipuri/ și trage-o ocheadă spre urmăr.”) dar întotdeauna, firesc, dincolo de aparențele expresiei. Nivelul uman și nivelul simbolic/simbolizant sunt părți ale aceluiași registru, inițiaticul însoțind drama, incitând la descifrarea tainelor lumii, ale genezei. Mama, ca să recurgem la un exemplu, rămâne dintotdeauna rezerva stării de spiritualitate a ființei, de sentimentalism generos, de adorații supreme, semnul și sensul oricăror inițieri ale discursului existenței omului: „Tu știi că-n astă naopte stelele strălucesc altfel?/ Le-am văzut cum urcă, una câte una, pe cerul meu/sunt frânturi din lumina ce ochii îmi poartă/cvând mătase de gânduri timidă-mpletesc/în falduri de șocapte și cărarea mi-e dreaptă/și să știi, măicuță iubită, nu mă înșel/cred cu toată puterea în tine, prin tine trăiesc/și dacă nu te-ai convins, fă bine și-ntreabă-l/tu însuți pe Tatăl nostru din Cer, Dumnezeu! (...)” (Mamei, de-a pururi iubirea, p. 46) Iubirea senzorială reprezintă poezia fluențelor vieții, dansul halucinant-grațios al spiritului, ezitând între simțul timpului și al temporalului și suavități erotice, feminizate, aproape senzuale. O întreagă secțiune, a treia, se mișcă astfel între un extaz al simțurilor și echivalentul ludic al plăsmuirilor simbolice. Femeia-taină fundamentală, devine aici principiul suprem și vestigiu al principiului suprem („Urmele pașilor tăi/ca niște umbre firave -/ enigme edeslușite/în vâltoarea vremii.”), logica existenței, natura inefabilă, extazul fascinației. Morfologia metaforică trimite, evident, spre tema creației numai că realitatea

Atelier critic senzorială, a adorației, aduce și o înzestrare orfică a versurilor. E mai puțin valabilă o înclinare aforistică decât atribuirea unor semnificații transcendente relațiilor poeziei iar temeiul metafizic, eu aș zice că în plină inițiere pitagoreică, îmbogățește formula unei poezii care a descoperit marea gnoză în dragostea supremă dar și în profunzimile sinelui adorator. De aceea intuițiile eului auctorial sunt de-a dreptul copleșitoare sub ductul inspirat al autoarei noastre: „Dimineața mea, mireasă de nea,/ frumoasă, curată și-atâta de pură,/liniște albă pe umărul tău osteit,/obrajii arzând trandafiri purpurii/și-un crâmpei de gând răvășit/aromind a migdale-aurii/amestecă focul din tine/cu fragii iubirii din mine,/ne gustă și-așterne apoi/tăcere cuminte pe gură./Căldura mâinii-ți fierbinți/ mânngâind sânul meu/ca un lan de grâu copt, dorul tău/ crește pâinnea credinței în tainic altar -/altarul dragostei mele/curate și fără hotar.//Hrănește-te, suflete, haide/ și rupe din mine de vrei”/În lăuntru-mi curat vei găsi/tot mereu înfloriți trandafirii,/trandafirii mei – doar ai tăi,/ precum simți, precum știi/și te-nvălui cu mine/și mă dărui iubirii,/iubirii depline, când sunt/dimineața devreme cu tine.” (Dimineață cu tine, p. 66) Unitatea lumii e realizată prin sine însă iubirea, dragostea, suprimă toate ispășirile și preschimbă condițiile revelației. Asemeni extazului mistic, trăirile sunt mult deconvenționalizate, am spune sunt „suferite”, suferința, temă subiacentă, manipulează ruptura de timp, dar adecvează punctele germinației simbolurilor în sentiment, în simțuri, în saturația de estetism (da, e o strategie bine aplicată ître modalitățile autoarei), în melancolia exilării. Crepuscularul, undeva, creionează voluptatea confesivului, eul însă e „contemporanul” germinațiilor, mărturisitorul, sâmburele jertfei convertit elanurilor rodirii. Iar dragostea - tulpina de vitalism în trupul nostru efemer, aspirația metafizică, absolutul, minunea, revelația, reînoirea permanentă a voinței zborului: „Noiembrie – noi,/timp încărunțit prea devreme/în care urlă/ca un bezmetic,/înveșmântat în frunze ruginii,/brumat, trecutul.//Noiembrie – noi,/clipe fără aripi,/ca iște păsări zgribulite/cu zboruri frânte de neguri/pe ramuri de copaci dezgoliți/în care timpul și-a uitat durerea.//Noiembrie – noi,/dar luminile nu pot apune,/mereu vor străluci/în ochii noștri vii/numărând clipele în amurguri/pe frunți săpate de gânduri,/pe mâini albe scriind poeme,/în inimi calde rodind muguri/de dor înnodat în petale/de trandafiri fără timp,/fără clipe rugiite//semnând simplu: Noi!/Nu Noiembrie – noi!” (Noiembrie – noi, p. 81) Între datumuri și reconfigurări, poemul vizionar-teluric caută evadările în universul sacralizat, în codul tainei, beatitudinea contemplației edificând, altfel, apoteoza izbăvirilor. În secțiunea ultimă a cărții, eul auctorial închide și deschide ciclul împlinirilor, între lut și cer („Iar de sus mai zâmbește doar clipa”), același orfism activ

sintagme literare organizează mutația calmă a elementelor. Nu, însă, o euforie a necunoscutului inundă pulsiunile ființei, nu legământul cu adorația psalmică învinge spre a garanta supraviețuirile în cuvânt (în cuvinte) ci nostalgia unei cosmogonii; punct și contrapunct ca într-un final faustian explică lumina ca așteptare, ca investigare a unui reflex primordial. Vibrația lirică e asigurată într-o sinceritate liminară, suflet al poeziei (el există, el mijlocește miracole) glorifică, explică, se raportează unui crez într-un registru absolut purificator dar într-o realitate imediată. Da, poezia este viață, viața este poezie, sacralitate și uman în reciprocitatea unui ritual thaumaturgic: „Nu-mi dă răgaz poezia,/mereu mă zorește condeiul/șoptindu-mi să scriu/ dimineața devreme/și seara-n amurg/și de-atâtea ori, noaptea, târziu.//Roabă-i sunt, scriu, plâng și tac,/iubirea ce tainic ne leagă mi-e zeu -/fără ea totu-i fad și atât de sărac -/de nu crezi, prietene drag, mi te du/și pune-i, subtil, o-ntrebare/Celui de Sus, Dumezeu.//Eu nu caut rimă,/nici ritm, nici cuvinte/când vin, toate vin laolaltă,/ ca lava țâșnind din vulcanice doruri/curge cuvântul – iubire fierbinte./Iar când mi-ai dat viață,/eu mă stingeam rătăcind prin pustie,/eram doar atât: un rest de epavă,/ un catarg doborât de furtuni -/cu tot ce-i frumos și curat/ iată, acum mă cununi,/prin tine renasc, dulce otravă,/cemi ești și de-a pururi vei fi,/viața mea, poezie...” (Tu, viața mea, poezie, p. 93) Cartea adaugă un succes în panoplia aparițiilor editoriale pe care le-a girat din 2011 încoace harul și voința autoarei de a refuza otrava îndoielii și de a crede în talentul său. Georgeta Minodora Resteman îmbogățește traseul evoluțiilor sale cu acest vizionarism al înfrigurării cosmogonice, îi dă sens edificării ideatice liricii sale unde tema pietrei trebuie să fie coagulantul grav-absolut al efuziunilor în metafora duală astral-geologică, însemnând ceea ce durează, eternul, concretul. Departe de obsesia devorantă a colegilor de promoție care se grăbesc să publice, Georgeta Minodora Resteman, punctează valoric, cu un calm metodic și rar cadențat, ca un profesionist al condeiului, etape importante către podiumul care-o așteaptă cu locul pe care-l merită ea și poezia ei.

Un aristocrat al comentariului critic: Nicolae Baltag Un condei atent în analize și abordări, un comentator literar cu opinii inconfundabile și un estetician redutabil în aplicațiile sale vizând cu deosebire dinamica scrisului românesc postbelic, a fost Nicolae Baltag. În 1978, la doi ani de la moartea sa, Gheorghe Istrate, poetul, prieten al criticului nostru, aduna textele reprezentative iscate din inspirația și luciditatea foiletonistului, volumul apărea la Editura Cartea Românească iar Eugen Simion saluta într-un

Atelier critic mai mult decât un cuvânt îainte generos „un critic înzestrat al deceniului al VIII-lea.” Polemos e cartea unui aristocrat al scrisului, bine așezat în propria erudiție și îndeajuns de articulat în spectacolul eului auctorial încât să fie păstrat în memoria (culturală) colectivă cu astfel de texte valoroase. Încercând să se inspire din laboratorul creativ al autorului, atunci când s-a finalizat organizarea materialului pe secțiuni, editorul propune o figură emblematică pentru generația criticilor și comentatorilor de literatură din etapa noastră postbelică. În secțiunea Polemos, Nicolae Baltag este angajat, cu discernământul unui profesionist, în vasta problematică generată de așezări și re-așezări valoric-ierarhice, de strategii ale afectivului și restaurări firești într-o literatură care a asumat până nu demult după 1960, sechelele maladiei proletculte, staliniste, în materie de creație artistică. Alte două secțiuni, Litografii, I și II, dau seamă de constanța preocupărilor lui Nicolae Baltag în legătură cu autori afirmați în epocă, nu întotdeauna aflați în siajul modei impuse de vigilii vechii ideologii. Ciclul final, La vama timpului, inseriază articole și studii revendicând opinii de bilanț și situare în planul evoluțiilor genurilor literare. Revenind la ciclul Polemos, din deschiderea cărții, e de remarcat stilul aplicat al autorului pe o problematică imperativă a momentului. Astfel, întâlnim nuanțări interesante în legătură cu resortul genezic în cultura română al momentelor polemice. Spiritul polemic, dihotomiile adevăr-eroare, vechi-modern, valoare-nonvaloare, mistificarea, viața și arta, angajarea, tema capodoperei, polemica și provocările criticii literare. Evenimențialul „cruciadelor de idei”, cum numește autorul nostru realitatea abordată, arată mai degrabă cum tema permeabilizării individului față de istorie netezește traseele înțelesurilor. E un ecran vizual magic tema femeii în romanul românesc (Efigii ale feminității în proza contemporană), spațiul antiidilic al călătoriei exotice trebuie mereu supus desțelenirilor (Scriitori români – călători pe meridianele lumii), un ceremonial zgomotos au iscat în iterbelic opiniile lui Ion Barbu în legătură cu punctele de incidență ale liricii dintotdeauna (Concepția despre poezie a lui Ion Barbu). Destule obiecții sau elogii ale criticului au desfășurările plasate în preajma spațiului placentar al tipologiei eroului literar din proza postbelică (Acest chenar ingenuu – biografia personajului tânăr).

sintagme literare Dar interesul pentru poezia autohtonă ca realitate proteică e mult dezvoltat în Glose la poezia contemporană dar mai ales în secțiunea Litografii de epocă. II a cărții. Pe Nicolae Baltag îl impresionează marile eergii expresive dinn poezia celor marcați de prima tranziție, de la interbelici la postbelici, disociațiile annalitice propunând re-lecturi din M. R. Paraschivescu, Emil Botta și Șt. Aug. Doinaș, apoi Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și Geo Dumitrescu, doi rizomi ai aceleiași rădăcini adeverind și unele momente ale ratării primei promoții. Absorbția realității fenomenului literar postbelic, în plin comuism națioalist, a impus și pentru criticul nostru și munca sa regula unor „ritualuri inferale”. Dar el nu s-a arătat atras de clasamente și clasificări ci a căutat să demonstreze, în creația multor reprezernntanți ai liricii, modul în care fiecare și-a înțeles ca pe un program dedublat voința mântuirii de neliniști (Eugen Jebeleanu, Vasile icolescu, Dumitru Popescu și Nicoloae Dragoș, în special), deveirea dialectică și celelalte atașamete structurale în creația altora (Nichita Stănescu, Florinn Mugur, Tudor George, Leonid Dimov), mecanismele defulatoare, nivelul senzorial și reacțiile gestual-lirice, estetice în arta lor (Ioan Alexandru, Adri Păuescu, Gheorghe Tomozei, Gheorghe Pituț, Mircea Dinescu și Ana Blandiana). În căutarea seninătății pierdute din proza și dramaturgia noastră interbelică interbelică (George Călinescu, Camil Petrescu), ciclul Litografii de epocă. I, evidențiază stilul și partitura reflexivă a eului, criticul insistând pe temele însoțitoare dar și pe sincope, timpul ratat și anxietățile, straiile metamorfoze. Apoi atenția se îndreaptă, tot în această secțiune, pe melancolia distructivă din epicul lui Zaharia Stancu, punctele maximei incidențe din proza aristocratului Mircea Horia Simionescu, descendența și strania metamorfoză a spațiilor de vacuitate din teatrul lui Teodor Mazilu. Un careu de ași ai criticii momentului (Balotă, Marino, Piru, Ulici) beneficiază de tratamente speciale uneori pe terenul visceralului, cărțile, opera acestora fiind așezată sub lupa minuțiosului eu critic, mereu sondând imprevizibilul, încecând să fie călăuza utilă în imaginara bibliotecă di spectacolul magnific al literaturii române. În ultima secțiune a cărții, La vama timpului, receptarea poeziei și întâmpinarea critică a cărților de debut, poezia lui Eminescu, opiniile sintetizatoare despre „Învățăturile...” lui Neagoe Basarab sunt și ele demonstrația concretă că literatura noastră postbelică înregistrează între numele importante și pe acesta, al lui Nicolae Baltag. El trebuie situat între participanții activi ai „generației rebele”, post 1968, a acelei tentative de rebranșare a culturii noastre la evoluțiile firești ale spiritului european, unul din autenticii comentariului literar românesc în epocă, un eseist redutabil, un scriitor profund.

Atelier critic De-retorizări ale ființei și limitele devoțiunii. Despre poezia Ofeliei Ioana Odobașu Huțul Un mesaj fascinant străbate de la prima la ultima pagină volumul de poeme Au înnebunit salcâmii toamna... Mai mult, o ființă nenumită direct este chiar poesia, cu toate simțurile conectate la realitatea unui registru liric specific în care disimularea grațiosului, fagilitatea viețiii ori chiar o disecare a melancoliei într-un expresionism crud, solidarizează eul cu atitudini afine unui spirit iremediabil. Ofelia Ioana Odobașu Huțul, de multă vreme în priza unui statut artistic care o individualizează între artiștii plastici redutabili ai momentului. Dar acum volumul acesta poartă marca ambiției firești de a-și dezvolta amănunte ale ideației, ca să vorbim în termenii unei estetici a sublimului, într-o simfonie grandioasă a unui suflet stăpânit vivant de auspiciile unui discurs compozițional parcă sfidând obsesia scenariului prealabil și convertind momente ale vizionarismului liric suveran („Și-am pășit în doi, tremurând,/fără cuvinte, mărturisindu-ne/zvâcnirile inimilor la unison./M-am desprins apoi de tine/și m-am aruncat, cu tresăriri/năvalnice-n abis, în cețurile gri/ de odinioară. Nu m-ai putut privi/cum m-am prăbușit din înalt,/dar amprentată definitiv./Ai rămas în urmă, departe? aproape?/Oricum, în viitorul meu nedeslușit,/ căci, de atunci, te-am luat/mereu, cu mine...”), marcat deopotrivă de un echilibru interior al timbrului denuanțărilor. Avem poeme filigran și avem poziționări admirabile în spectacolul unui fascinant decorum liric într-o partitură vădind un iconoclasm specific ori mimând, cu resurse la îndemână, experiența comunicării cordiale cu natura marilor viziuni distopice. Nu știu dacă la această oră putem vorbi de o influență a picturii asupra poeziei în volumul Ofeliei Ioana Odobașu Huțul, dar știu că o întâlnire decisivă a celor două genuri a avut loc deja și evidențiază într-o notă extrem de personalizată, un poet aproape complet, fie în „umbra cuvântului”, cum se grăbește să ne într-o pledoarie Ana Irina Iorga (Viața ca o carte), fie balansând axiologic între a fi temperamentală în pictură și incandescentă în pictură, cum notează cu destul entuziasm Cella Negoiescu (Metamorfozele iubirii).

sintagme literare Cele 33 de poeme, transpuse în franceză de Delia Dudcă (să mai spunem că prefața și textele critice postfațând opul sunt traduccerile realizate de Ioana Lionte și Angela Pintilii), arată o desfășurare impresionantă de revelații privilegiind un eu liric al rapelului la interioritate. Dar și o gesticulație susurând pateticul („Te caut... în timpul care a venit.../Zadarnica și dureroasa căutare!/Te caut pe-alei, în salcâmul înflorit,/în visele de ieri, în trecut, în uitare/ te caut! Dar e pustiu...te-am risipit!”), limita, romanța traumatizată în devenirea vidului ființei tragice (Livia Iosub o și numește în prefață o incorigibilă romantică, notând apolinicul și dionisiacul alături de alte „capcane picturale” aflate în preajma înțelesului sensurilor acestei creații), de un vizionarism care ghilotinează din start calofilul și edulcorările. Emoția, desigur, ar fi atributul principal într-o carte în care enunțul liric sugerează un discurs al ființei apelând la o adevărată sărbătoare de sensuri ale fascinației. Or, fascinatoriul disjunge în metaforic nu doar sub semnul timpului ci și al atitudinii eului în cel mai autentic valéryanism. Nopți cu iele, însă, cea dintâi secțiune a cărții Ofeliei Ioana Odobașu Huțul indică altceva: poemul eîncifrat în vocea eului care, curios, după abandonarea altor sonorități, transformă în pradă autentică interogativul și confsivul,metafizica splendorii și rostirea oraculară. În devălmășia re-acreditării realului, de-mitizarea viziunii, contemplarea sinelui, re-scrierea ordinii prime a lucrurilor devin etapele omului proiectat în orizontul matricial, în clipa aceea sublimă a pârguirii esenței: „Dacă aș putea fi, pentru o clipă măcar,/cascadă, tornadă, un taifun, ceva... sau/măcar... o ploaie de vară rupând norii,/aș încerca abia atunci, poate,/să fac să dispară amprentele rănilor/ce-au mușcat adânc din umbrele noastre...” (Dacă aș putea fi, p. 25) Discursul liric are loc într-un registru auratic, dincolo de imagine se întâmplă de-construcția. Instinctul eului care știe să manevreze fascinația până la limitele devoțiunii, induce un ceremonial arhetipal („Mai este puțin... mai este puțin/şi o să te ajung din urmă.../O să-ți descopăr urmele pașilor/împlântate în tină pentru mine,/ pentru ca să-mi fie călăuze,/ce-au să mă ducă în vis/să-ți întâlnesc doar umbra.../Pentru că tu, tu cel adevărat/ești

Atelier critic acum grădină, ești mare,/ești vânt, ești nouri,/ești blânda adiere care îmi zvântă/lacrimile și... ploaia de stele!/ Copil răzvrătit! Ai fugit! Ai fugit!.../Dar... o să te ajung din urmă...”) în care până și tragicul e convertit. Avem o jovialitate lucidă, însă, efervescența și cadența versului operează semnificații într-un badinaj de seducții, măști ale intimizării, miracol magnetizând latențele senzualului generic. Exigențele estetice fac și ele parte dintr-un arsenal vădind fisuri în Eutopia, evocarea insolită a unui peisaj al sufletului. Combustia freneziei pare să inducă și ea un nonconformism, modă modernistă, desigur, în respirația lirică, dar miza nu e vanitatea, aici. Nici manierism desuet. În tranșeea poeziei adevărate, eul juisează într-un ritual migdalat tocmai de distopie. Identificarea arlechinadei din secțiunea a doua, Ego, cu evanescența letală a temei finitudinii prescrie ceea ce comentatorii picturii numesc (dacă sunt inspirați, calzi și sinceri în afirmații) tensiunea închisă. Or, poezia Ofeliei Ioana Odobașu Huțul consacră o „materia signata”împlinind tragicul în cotidianul anost, vituperând tocmai de-retorizările ființei. Da: viața noastră este mereu și pretutudineni polisemantică pură: „Visez? Sunt fulg, rouă, sunt necuprins!/Mă rostogolesc în iarba cu flori de câmp,/zbor, sunt într-o mie de locuri și nicăieri!/ În aerul parfumat cu maci și sânziene!/Vă adun la pieptul meu, pe toți deodată,/pe cei ce vă iubesc! Și vă pricep vorbele/și știu ce-nseamnă mângâierile voastre!/Dar de ce nu-mi aud bătăile inimii năvalnice, tumultoase, năbădăioase, „de nestăpânit”?/Și... și ce poate fi sufletul meu, fără inima/care nu m-a trădat niciodată, statornica?/ Mai sunt eu... cea însăilată din vremelnicie,/sentimentală fără de margini și vulnerabilă?/Sau... sunt o umbră fără conținut? Visez?!” (Vis în parfum de flori de câmp, p. 71) Cartea reprezintă, însă, amprenta unui poet interesant pentru care lirica nu e un simplu exercițiu de stil și de orgoliu. Intuim chiar un program individualizat, cu multe semne de plecare spre noile explorări, cu perspectiva unor regenerescențe simbolicc-grațioase, promisiunea unor elanuri care să radiografieze, într-un mod absolut personal, ceremoniile dramelor realității. Ofelia Ioana Odobașu Huțul știe de pe-acum arta de a-și trăi propria poezie.

sintagme literare

OCTAVIAN MIHALCEA Condiția vămilor poetice Uvertura noii cărți de versuri a lui Marius C. Nica, Și vântul sufletul mi-l ară (Editura Semne, București, 2017), ne familiarizează cu un discurs centrat pe condiția poeziei, respectiv a poetului, pe limitările existențiale care intervin nu de puține ori. Autorul investește o mare sensibilitate pentru a pătrunde și a deveni elocvent în aceste zone subtile. Personajele mitologice recognoscibile în arhitectura poeziilor îndeamnă gândul spre un dezirabil fior al perenității. Întâlnim în volum unele dintre marile întrebări care au animat și continuă să anime spiritul. Transfigurările, omniprezente, cuprind esența dramei ființării mundane. Sfâșierile, incompletitudinile, conferă o dimensiune aparte rostirii lirice, oglindind numeroase constante proprii condiției umane. Posibilă ipostază salvatoare, următoarea desfășurare olimpiano-venețiană: "Când poeții vor defila prin Olimp/ vom ști că n-am scris în zadar/ am divinizat o lume perfidă,/ într-un context atât de bizar/ (și am spus că nimic nu-i murdar)/ Când poeții vor cutreiera Grande-Canale,/ adumbrind peisajul acela sublim,/ vor îmbrățișa în Piața San-Marco/ doar cântecul unui heruvim./ Și iar mă încearcă o stare parșivă/ când devoalez un fagure de alveole,/ să cumpăr confraților întru poezie/ în loc de papirus, numai gondole...// Când poeții vor defila prin Olimp,/ vom ști că n-am scris în zadar,/ am stăvilit o lume în derivă/ împovărând porfirul cu-atâta amar." Sunt universuri poetice în continuu proces de generare, veritabile spectacole cu virtuți cinematografice. Poetul este integrabil eternității, accepțiunilor inefabile. Marius C. Nica își manifestă nedisimulata propensiune, ideatică și sensibilă, către dimensiunea ontologică Mihai Eminescu. Autorul realizează multiple dedicații, mari creatori însoțindu-i periplul printre metafore. Particularitățile fiecăruia sunt integrate câte unui text poetic, cu deosebită relevanță. Exemplificăm cu una dintre poeziile dedicate lui Nichita Stănescu, invocând ample dematerializări: "Un chip de aer zbura uneori/ spre trestia cerului/ acolo unde aripa nu se împiedică niciodată.// Dar gurile beznei adulmecă/ respirația secundei/ și cocorul răspunde cu sângele său/ îmblânzind nemărginirea.// Oglinda apei absoarbe azurul/ cu ultimul strigăt/ din care mereu peste vreme/ urcă sufletu-i nins în poeme." Într-o altă paradigmă, frecvent, întâlnim accente parodice, asocieri aparent bizare ce contribuie la impresia unei aure suprareale. Caracterul ludic devine captivant, indicând că este posibil și acest gen de

Atelier critic abordare, mai destins. Idealurile persistă și aici, odată cu mult clamata noblețe, consubstanțială discursului auctorial. Visele creatorului, ca și concluziile meditațiilor sale, se rostesc eminamente în șoaptă, parcă pentru a nu dezechilibra fundamentele ancestrale. Dramele au parte de camuflări prin torentul aserțiunilor cu înțelesuri variabile. Dincolo de toate primează lecțiile Destinului. În poezia lui Marius C. Nica, componentele spectaculare ale registrului oniric vin să accentueze ineditul celor expuse: "Umbletul focului cântă cenușa/ enigmaticul burg ne învăluie în uitare,/ cuvintele își pierd învelișul/ într-o nestăvilită înfrigurare.../ Vuietul nopții aduce crepuscul,/ geografia supraviețuirii/ e un perimetru minuscul...// Peregrin precum zborul pasărei,/ încoronat doar de vânt și ninsoare,/ sunt devorat de o neliniște înspăimântătoare.../ Se certifică propria noastră vânătoare,/ gonacii ne vor hăitui/ cu înverșunare,/ aleargă înspre noi, ca o nălucă,/ un abur de înălțare." Teroarea istoriei contribuie din plin la prezentele sublimări, cumva recuperând elementele fondatoare. Atât de speciala statură a poetului transpare din multe poezii, dat care predispune la încercări problematizante. Pare că toate sunt situate, în pofida unor anumite aparențe, în "emisfera sinelui durut". Suferința este integrată unui "Recviem" inalterabil: "Iar mă doare în piept rana/ a plecat la cer Ioana...!/ Tare-aș vrea să-mi știi durerea,/ strigătul și îngenuncherea." Atât de necesara descindere în irealitate are o funcție purificatoare, reușind să tămăduiască o parte din variatele răni sufletești. Fără poezie, pericolul însingurării ar avea toate șansele să devină oprimant. Necuprinsul și tristețea sunt componentele ce se află la originea acestor percutante versuri: "Doar vântul mai urlă aievea,/ cerul este cotropit de nori.../ Pe zare pătrunde ecoul,/ adumbrind atâtea splendori.// Amurgul se înclină zburdalnic/ prinsoarea unei lăute reverberează pios,/ în mine corabia vieții/ tresaltă prea dureros...// Auziți...? talazul se zbate,/ aducând înspre mal atâtea frânturi,/ iar eu vâslesc într-o lotcă/ spre tărmul de liniști invocat de atâția sperjuri.// Navighez înspre Calea Lactee,/ alungând zbaterea clepsidrei din interiorul meu,/ în noaptea buimacă ce prevestește/ un destin ce mă încearcă mereu./ Tresărim amândoi într-o lotcă,/ urmăriți în ascuns de o muză bigotă." Poetul trebuie să parcurgă toate vămile ce-i sunt destinate, concluzie care se desprinde cu asupra de măsură din volumul lui Marius C. Nica, Și vântul sufletul mi-l ară.

sintagme literare

TEO CABEL Visul Ioanei Burghel o trezire la poezie Fenomenul poetic rămâne în continuare o mișcare de căutarea a omului a propriei identități în oglinda artei, prin percepții filozofice și sociale. Fenomen ce trebuie văzut ca un mare puzzle din care lipsesc foarte multe piese. Ioana Burghel prin volumul său Vis cu sandale roșii, editura Paralela 45, 2016 în colecția Qpoem adaugă o piesă din cele lipsă. Textul nu te lasă prea mult să te scufunzi în oniric, cum ar induce titlul, chiar te trezește la realitatea dezghiocată din scoica în care s-a acumulat sideful existențial al autoarei. Dimensiunea visului se completează cu dimensiunea realului și amândouă sunt întregite de dimensiunea poeziei. Acest tridimensional este construit prin colantarea de imagini –semințe, în căutarea unui colac de salvare în cuvânt. Eșafodajul nu devine doar text, ci injectat de autentic se constituie într-o amprentă de autor: „întind palmele/ în durere/ ca -ntr-un vis cu sandale roșii ( vis cu sandale roșii); avea soarele un fel al lui/ de a asfinți pe uliță/ (...) lumea nu mai crede în sfinți/ în noroi/ se dezbracă de sens ca fetele de pe centura/ marelui oraș(pag 7); lumina răstoarnă rămășițele/ apoi/ vin niște umbre și/ se rostogolesc/ până când/ se deschide un nou sezon/ de vânătoare (stare de necesitate); orașul devine o groapă cu îngeri/ căutându-și aripile// în resturile zilelor de ieri/ nu mai respiră nici măcar frigul din/ albul hârtiei (semn de nebunie) sau „de teama acestei lumi/ ai locui într-un basm/ foarte vechi/ unde aerul se strânge în pumni/ și se respiră din când în când/ (...) singurătatea e o binecuvântare/ dacă înveți cum se țin îngerii de mână/ printre gunoaiele de la marginea privirii (singurătatea nu e o greșeală); din loc în loc abatoare/ cu reclamele atârnate în inimă(în pasul îngerului). Viața individului este un șir de noduri, al zilelelor. Fiecare zi este înnodată lângă celelalte, nodul devine punct de referință pe o hartă a amintirilor și a experiențelor. Trăgându-ți trecutul în prezent speri într-un parcurs cât mai îndelungat. Simțul prezenței trecutului este fundația de ciment a ființei. Starea de viu a cuvântului te chinuie într-o dramă personală a cărei ușă, dacă o lași deschisă este accesibilă și celorlați, prin poezie în cazul de față: „întind palmele/ în durere/ ca -ntr-un vis cu sandale roșii”. Această rădăcină a textului certifică vigoarea poetică a volumului. Cuvântul nu are valoare proprie, locutorul îi dă

Atelier critic nuanțele, amplificând construcția și impresia: „la capătul uliței/ încă se mai aude copilăria/ frământând zăpada ( cerul meu de zăpadă). Nodul dintre două zile s-a făcut și într-o dimineață când „prin dreptul ferestrei trece o femeie/ cu brațele atârnând sub greutatatea sacoșelor/ zâmbește larg/ de la o ureche la alta/ oamenii trec/ întorc capul și/ o privesc cu mirare ” (*** pag 9). Epicul are consistență de ghips din care rezultă un mulaj, ceva care rămâne în timp ca o mască a unui prezent pe care nu toți îl trăiesc în acelați timp și în același fel; și în despre mine, poem autoportret, întâlnim aceast aspect: „electricitatea a juns pe la noi mult mai târziu/ de parcă ar fi urcat muntele cu măgarii”. „În mine cresc bisericile și viața”( cu bilet de clasa I) concluzionează la o vârstă omul de sub vremi, ca experiență personală. Sentiment matern puternic conturat în câteva cuvinte. Două poezii de o delicatețe aparte conturează eroticul, aspect al maturității și împlinirii: la fel de frumoasă : „sunt la fel de frumoasă/ca și frontierele/ pe care le privești dimineața(...) sunt și mai frumoasă când mă dezbrac” și încă e vreme: încă e vremea pentru iubiri necenzurate/ pentru lumini impudice prin alcovuri mov/(...) pentru foșnetul mătăsurilor fine/- dezvelind trupurile de ultimile anotimpuri-//(...) încă e vreme/ pentru un ceai cu gutui tăiate felii// sâni dăruiți ultimilor înfometați/ sosiți la brațul toamnei.” Într-un vis cu sandale roșii sunt și repere sociale, macro și micro, patria și mama: „Patria mea/ e mereu la început de crucificare!// mă aștern la picioarele ei/cimentate- / și plâng// i-aș face o declarație/ i-aș aduna urmele bărbaților/ născuți la o mie de ani/unul singur din gloată/i-a sărutat pântecul/ și a iubit-o până la sacrificiu// (Patria mea) și „în mâinile mamei/cerul și pământul/ caută adăpost( mâinile mamei). Prin citire și recitire o mare parte din text se scurge printre degetele lecturii, dar rămâne un fond solid prin care cartea trăiește ca entitate literară a unui autor, curajos prin a trimite-o în lume să îl reprezinte. Editorul Călin Vlasie a intuit în autoare acea stare caracteristică unui număr impresionant de poeți, de vârste fizice, nu chiar fragede, care reușesc să atragă atenția: Astfel încât, în orice parte te-ai pierde, poezia este peste tot (...).

Interviu

sintagme literare

ION CRISTOFOR în dialog cu

VITALIE VOVC „Trăiesc în speranța să văd ziua când hotarul de pe Prut va dispare. O dată și pentru totdeauna!” Poet, gazetar și eseist. S-a născut la 18 Iunie 1977, la Bălți. A studiat la Universitatea de Stat ”Alecu Russo” de la Bălți (1995-1997). Trăiește de 18 ani la Paris. A debutat cu volumul de eseuri Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole (Editura Prut, Chișinău, 2017). Un volum de versuri îi va apărea în curând la prestigioasa editură Vinea. Este indiscutabil unul din cei mai dotați scriitori de peste Prut. - Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor universitare este importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă? - Voi începe prin a descompune întrebarea: nu sunt de părerea că există o perioadă anume care poate fi calificată de „formare intelectuală”. E un proces continuu care începe din fragedă copilărie. Totul, cred, își are aici importanța: mediul în care crește copilul, relațiile familiale, valorile intrinseci din familie, doza de dragoste sau adversitate cu care este confruntat pruncul. Și aici vorbim de chestii care țin mai mult de condiții care formează o predispoziție pentru ceva. Din acest punct de vedere mă pot considera un norocos: părinții, buneii s-au iubit și ne-au iubit. Iar acest lucru este o precondiție absolut indispensabilă. Acest cadru valoric, acea grilă bine definită între ceea ce este bine și rău, depășește ceea ce constituie setul care eventual l-ar descrie pe un „intelectual”. E o condiție necesară, deși nu întotdeauna suficientă. Acum, nici nu ajungi la facultate fără a trece prin școală, ai, de regulă o bază oarecare... Perioada universitară este o continuitate în acest proces. Cred că ceea ce mi-a rămas în mod special sunt lecturile și cadrul teoretic care le-a sistematizat. Dar și mediul universitar a contat enorm de mult, oamenii pe care i-am întâlnit, conștientizarea faptului că mă aflam în fața unui imens patrimoniu cultural și științific al umanităţii pe care abia de-l atingeam... Universitatea m-a făcut mic și mi-a dat setea de a deveni puțin mai mare. - Cum v-ați apropiat de literatură? - Nu știu. Nu cred că am un răspuns la această întrebare. Am fost „în literatură” de la bun început. Prin poveștile

cu feți-frumoși și zmei povestite de bunel, prin cărțile cu basme pe care le citeam, apoi lecturile adolescentine cu Nemo, D’Artagnan, Miss Marple, etc. etc... Și a tot continuat. Am început a scrie încă de la școală, dar nu era încă literatură... la școală, apoi la liceu, am început a scrie versuri și reușeam chiar să umplu două caiete pe care tot eu le-am băgat pe foc. La facultate am mai tradus din poeți francezi și mi s-a spus că erau chiar foarte bune (traduceri care au dispărut pe undeva și ele)... Apoi am muțit... 10 ani nu am scris nimic. Nicio buchie. Doar am citit. A durat până în 2009, când mi-am făcut un blog și am început a scrie acolo. Elementul declanșator au fost evenimentele din aprilie de la Chișinău. Mi-am zis atunci că nu pot rămâne în afară. Și a continuat. Și sper să mai dureze. - Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe? Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi? - Am citit întotdeauna relativ mult și nu aș putea spune care cărți anume „m-au modelat”. Dar pe Alexandre Dumas și pe Jules Verne cred că i-am citit din scoarță-n scoarță! Astăzi citesc cam tot la ce am acces. Ïncerc să mă țin „informat” și la zi cu lecturile. Se scrie foarte mult și chiar foarte bine! Nu vreau să vin cu nume, de teamă să nu-mi scape ceva sau cineva, dar am impresia că literatura românească este astăzi mai vie și mai valoroasă decât multe altele, inclusiv occidentale. Dar voi pune punct aici, să nu-mi aprind paie-n cap degeaba. - Când ați părăsit Republica Moldova și în care circumstanțe? - Am părăsit Republica Moldova acum 18 ani... Imediat după ce am absolvit facultatea de la Bălți. Nu au fost circumstanţe specifice și nici nu a fost un scop în sine. Am urmat o oportunitate care mi-a părut cea mai potrivită pentru mine la acel moment. Nu au fost nici drame, nici ceva ieșit din comun. Alta e întrebarea, și nu eu trebuie să mi-o pun: de ce alegerea de a pleca a fost una într-atât de evidentă? Și de ce, după atâția ani, această alegere rămâne la fel de evidentă, mai mult decât atât, a devenit, pentru foarte mulți, un eveniment programat, un scop bine definit?...

sintagme literare - Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil? - În 18 ani au fost de toate: perioade mai dificile și perioade mai faste... Sunt destul de împăcat cu destinul și nu prea am regrete. Am învățat să trăiesc sub același acoperiș cu nostalgia, dorul de casă și de cei dragi. Am învățat să cresc rădăcini noi, fără a le tăia pe cele vechi. La urma urmelor mă pot considera chiar un norocos: eu am două țări pe care le consider ale mele! - Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și încearcă să se impună în cultura țării de adopție. Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se explică această alegere? - E ceva firesc. E limba mea maternă. Scriu cum îmi vine mai bine, și îmi vine mai bine să scriu în română. Eu nu scriu pentru ca să mă impun, de aia nu simt vreo necesitate să mă conformez unui mediu ori condiții. Doar două texte au fost scrise în franceză fiindcă erau texte pentru francezi scrise de un tip care se consideră și el în multe aspecte francez. Îmi mai vine din când în când să scriu rusește, dar din motive tehnice (căci nu am tastele chirilice) nu mă apuc. Scriu pentru cititorii de limbă română. Probabil când voi simți o necesitate acută să le spun ceva francezilor, voi trece și la franceză. - Ați continuat să păstrați legătura cu situația din țară, luând atitudine la câteva din evenimentele care s-au petrecut în Moldova. Aveți, de pildă, o atitudine tranșantă în ce privește sistemul de votare. Ce rol a avut gazetăria pentru formarea dvs. ca scriitor? - Sunt editorialist la un portal de știri din R. Moldova. Lucrurile s-au întâmplat puțin invers pentru mine. Am fost invitat să devin editorialist după ce îmi deveniseră cât de cât cunoscute scrierile. Cert însă este faptul că aceste două activități sunt strâns legate. Una nu se face fără alta. Ïn spațiul pe care-l am la dispoziție (deși formatul online îmi lasă destulă libertate față de unul de ziar) nu pot să desfășor la nesfârșit anumite gânduri sau subiecte. Și atunci adopt alte forme, apar altfel de texte. Din păcate, cea mai directă influență pe care o poate avea „gazetăria” este timpul. Editorialul săptămânal este destul de cronofag și, în mod automat, canibalizează din timpul pe care aș fi putut să-l dedic altor genuri scriitoricești, altor proiecte. - Care sunt publicațiile culturale cu care colaborați ? - Nu am colaborări strânse și nici constante cu vreo publicație anume, în mare parte din lipsă de timp. Răspund, în măsura posibilităților, la diverse solicitări. Ïncerc să răspund la toate, dar unele, din păcate, poate chiar din cele mai frumoase și promițătoare, s-au scurs în nisipul timpului, fără că să le sesizez. Aparițiile mele în diverse media sau publicații rămân sporadice și episodice. Iar eu nu întreprind acțiuni anume că să apar neapărat undeva. Poate că ar trebui.

Interviu - Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre scriitorii români aveți afinități. Ce credeți în general despre prieteniile literare? - Grea întrebare. Cunosc câțiva autori, în special din Republica Moldova, care îmi sunt simpatici. M-am apropiat mai întâi de scrierile lor, apoi am căutat să-i cunosc personal. E o afinitate firească și e bazată, cel puțin pentru mine, pe considerente de afinitate în gânduri, viziune a lumii. Sunt persoane de vârste și experiențe diferite, cu vechime în meserie la fel de inegală: de la autori consacrați, clasicizaţi (dacă îmi este îngăduit acest termen), autori în plină glorie literară, până la începători de alde mine. Nu știu dacă pot să mă înscriu eu, de unul singur, într-o generație anume. E mai degrabă treaba exegeților și criticilor. Nu știu dacă există o asemenea categorie, dar cred că sunt un copil al epocii, format de „perestroïka” lui Gorbi. E o „generaţie” foarte specifică, nici nu cred că încape o generație în acei 3-5 ani cât a durat. Dar poate că greșesc și e doar o himeră în care îmi place să mă complac. Scriam cândva despre asta: „Eu, copilul Perestroïkăi, am fost nevoit să caut răspunsuri. Libertatea cuvîntului (Glasnost’) a mai dezlegat din limbi şi peniţe. A existat o perioadă foarte scurtă de timp cînd vechile credinţe au fost zdruncinate (dar încă nu şi oficial), iar un alt „adevăr instituţional” nu a fost propus. Am fost nevoit să-mi construiesc propriul adevăr, bazat pe ceea ce văd, nu pe ceea ce mi se spune, pe lecturi, la urma urmelor... Drept consecinţă, am învăţat să caut răspunsuri şi să nu cred păpuşilor (cică la noi există şi „păpuşari”, dacă nu aţi uitat de ei). Acei care au făcut perestroïka nu au ştiut, de fapt, să facă acest lucru. Perestroïka lor a constat în a schimba o păpuşă pe alta. Au reuşit. Şi s-au apucat de educat generaţii. Fiindcă ei erau atunci făuritorii, pe cînd copiii perestroïkăi erau încă mici. Acum fiii perestroïkăi au crescut, dar îi au în faţă pe acei care au făcut Perestroïka şi în spate pe acei care au fost educaţi de acei care au făcut Perestroïka. Copiii Perestroïkăi sunt strînşi între două fălci ale menghinei compuse din acei care manipulează păpuşi... Şi presiunea este mare... Elitele de altădată îşi promovează, ca şi oricare dascăl, ucenicii.” („Rastignac vs. Quijote sau Pana morilor de vînt”, 09/01/2014) - Cum apreciați activitatea culturală a diverselor asociații din Diaspora, cu care dintre ele colaborați? - Primesc foarte des invitații de la diverse asociații sau organizații guvernamentale pentru activități culturale. Există, într-adevăr, o activitate intensă în acest domeniu. Nu pot să am o altă apreciere decât una admirativă pentru acele persoane care organizează regulat evenimente culturale în străinătate. Pe mulți îi cunosc personal, mai ales pe acei de la Paris, desigur. Dar la fel precum și în cazul publicațiilor culturale, răspund solicitărilor ad-hoc,

sintagme literare la întâmplare, în funcție de timpul disponibil. Din păcate, deficitul de timp mă împiedică să am o activitate mai mare și mai directă... - Ce legături mai păstrați cu țara de origine? - Foarte directe, pe de o parte și foarte mici pe de altă parte... Directe, fiindcă prima mea carte a ieșit la o editură de la Chișinău, a fost lansată la Chișinău și a fost susținută de oameni de la Chișinău, pentru care le sunt profund recunoscător. Mai există și activitatea mea de editorialist care constă în a comenta săptămânal evenimentele din Republica Moldova. S-a întâmplat o deplasarea graduală spre meta-realitate, virtuală în mare parte... Dar am pierdut contactul cu realitatea. Chiar dacă revin constant în țară, simt că m-am depărtat. Sunt, pentru a utiliza un clișeu consacrat, un străin în țara mea... Îmi dau seama că este oarecum inevitabil și deseori mă gândesc că este zădarnic efortul meu de revenire. Dar în același timp nu cred că există o altă soluție... Cale de întoarcere nu poate exista. Voi zice și eu ca marele poet: „Patria mea este limba română”.

Interviu - Cum vedeți evoluția societății românești/moldovenești actuale? - E subiect aici pentru volume întregi... Îmi place, în linii mari, ceea ce se întâmplă în România. Încet (prea încet pentru unii), dar sigur, România devine un veritabil spațiu european. Din toate punctele de vedere, dar în special mă încântă faptul că devine un spațiu în care există loc pentru dezbateri de idei, pentru lupte valorice care țin de esență, nu de superficialitate. Mai puțin – în Republica Moldova, care continuă să rămână un câmp de luptă geopolitic... Trăiesc în speranța să văd ziua când hotarul de pe Prut va dispare. O dată și pentru totdeauna! - Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de scriitor? - Aștept cu nerăbdare să-mi iasă și primul volum de poezie, care bate la ușă și care, dacă nu intervin catastrofe majore, va apare la Editura Vinea, în România (și mă bucură nespus de mult anume acest lucru). Mai departe nu zic nimic: prea multă incertitudine... Dar, vorba veche: „Nu aduce anul cât aduce ziua!”

sintagme literare

NICOLAE ROTARU Între Ego şi Sine ● Ce profesor ai vrea să fii acum când nu mai eşti... profesor simbriaş? ● Aş vrea să fiu dascăl de sănătate. ● Cu ce plante ai putea compara marea majoritate a masterandelor tale? ● Cu nişte iedere. Sau cu alte vegetale agăţătoare! ●Se tot invocă interesul naţional. E o formulă necesară? ● S-o fi invocând, dar în România, pe soclu, şade dezinteresul naţional. ● Ţi s-a interzis îngheţata, dar vată pe băţ ai putea să consumi. ● Poate viaţă pe băţ vrei să spui. Trai în baston, cum ar veni. ● Când dialogăm, la ceas de toamnă exact după ce ai fost degrevat de servituţi contractuale la Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, au dispărut doi artişti: Gury Pascu şi Sebastian Papaiani. ● Da, pe primul l-am premiat la aniversarea revistei Pentru Patrie,pe care o conduceam, iar piteşteanul Bică Papaiani era cetăţean de onoare al Argeşului, desemnat împreună cu Irina Petrescu, Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, lângă care m-am aciuat şi eu. Vorba cuiva, Brigada Diverse a lui Saizescu s-a refăcut în ceruri, în ordinea ieşirii din scenă: Dem Furdui, Toma Caragiu , Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Iurie Darie, Jean Constantin şi, în fine, plutonierul Căpşună alias Papaiani. ● Se pare că 2016 a fost mai vorace în privinţa actorilor. ● Păi să recapitulăm: George Alexandru, Theodor Danetti, Mircea Albulescu, Radu Beligan, Marin Moraru, plus cei doi abia amintiţi şi, dacă nu e o asociere forţată, George Şovu, marele scenarist al Liceenilor, în raport cu 2015 când au plecat George Motoi, Eusebiu Ştefănescu şi Mitzura Arghezi, sau cu 2014 care ne-a lăsat fără Mişu Fotino, Szobi Cseh şi Aurel Cioranu. ● Spune, ce bani ţi-a plăcut cel mai mult să numeri? ● Câştigul obţinut după colindatul de la sărbătorile de Crăciun. ● Credeam că darul de la nuntă. ● Nu, acei bani au fost număraţi şi reţinuţi de socrii, care au văzut nunta noastră ca pe o afacere a lor. ● Ce sunt pentru tine disputele electorale? ● Un festival grotesc de acuzaţii şi minciuni. ● Sunt oameni care te consideră urâcios? ● Poate că da, însă aceia sunt neoameni. ● Pentru ce ai remuşcări? ● Remuşcări şi regrete că n-am să mai predau lecţii de desfătări la cohortele de marionete. ● Ai considerat vreodată stihuri ale tale drept psalmi. ● Nu numai că am considerat, dar am şi scris psalmi. Mai mult negatori, ca unii dintr-ai lui Arghezi. ● Cum ai vrea să fie surprizele care ţi se fac? ● Delicioase şi preponderent feminine. ● Cum sunt unele versuri ale tale, din plămada destul de stufoasă pe care ai scos-o în lume. ● Pădurea stufoasă are şi uscături. Unele poeme ale mele sunt sinucigaşe, îşi varsă sevele şi se

Interviu dedau îmbătrânirii premature. Inutilităţi cu rimă sau utilităţi cu metaforă netrebuincioase. ● Nu ţi-e frică de molima plagiatului? ● Ba bine că nu. De câte ori citesc vreo carte care-mi place, mă suspectez c-am scris-o eu şi mi s-a furat manuscrisul. ● Dar invers? ● Eu nu sunt în stare să culeg şi să tipăresc ceea ce am scris, darămite să mai copiez de la alţii? ● Crezi că există dragoste cu sila? ● Da, dar se cheamă viol. ● Cum îţi mai duci zilele care au început să-ţi fie independente? ● Trăiesc sălbatic şi vulgar într-o ţară domestică şi diabolică. ● Ştiu că nu ştii să înoţi, dar în ce ape ai vrea să te scalzi? ● În râurile Acheron şi Styx, ca şi în Marea Moartă. ● Da, bine, moarte uşoară ca să-ţi poţi satisface dorinţa! ● Mulţumesc. Cred că te-ai referit la cea de peste 34 de ani! ● Facă-se voia ta şi a Celui de Sus. ● Amin. ● Ce rol principal crezi că are degetul arătător? ● Să apese trăgaciul armei îndreptate către neoameni, cum se mai numesc animalele bipede. ● Aoleo! Dar mijlociul? ● Să devină, la vedere, obeliscul obscenităţii sexuale internaţionale ridicat mai ales de şoferi şi şoferiţe pe arterele vulgarităţii. ● Ce este pentru tine politica - profesie, îndeletnicire, artă, meserie? ● Toate la un loc şi toate murdare. ● Ce părere ai despre politicianul cu nume de poet preferat al tău? ● A spus-o în glumă cineva pe internet: a fost reţinut Blaga, urmează Arghezi se pregăteşte Coşbuc, după care vine Sadoveanu. Ultimul fiind nume de clan ţigănesc. ● Ce n-ai vrea să poarte numele tău? ● Nimic, dar mai ales o toaletă publică. ● Ştiu că eşti vânător. Ce-ţi place să vânezi? ● Greşeli de fabricaţie a bipezilor. ● Îţi place să te dai citit? ● Nu. Prefer să fiu citat. ● Ce-ţi plăcea s-asculţi la radio, pe Valea Seacă natală? ● Cotele apelor râurilor. Mai ales ale Argeşului. ● Nu ţi-e frică de viaţa trăită la bloc? ● Mi-a fost, la Câmpina, când am locuit la etajul nouă din zece. După aceea, ca bucureştean, am avut noroc doar de etajele doi şi trei, în blocuri de patru niveluri, fără lift. ● Deci de lift ţi-e teamă. ● Da, deşi n-am rămas blocat, de fiecare dată, abia aştept să mă eliberez din acea celulă umblătoare. ● Eşti solidar cu fundaţiile şi organizaţiile ce iau apărarea necuvântătoarelor patrupede? ● Sunt, sau aş fi, pentru că aşa ceva nu există, solidar cu fundaţii şi organizaţii ce iau apărare suferinzilor bipezi atacaţi de semeni şi de lătrători patrupezi. ● Cum crezi c-ar fi de s-ar reintroduce în codul penal pedeapsa capitală? ● Pilduitoare şi preventivă. Deci foarte eficientă. ● Ţi se pare că ai un comportament normal? ● Nu, sunt victima unui behaviorism simulat. ● Eşti înainte mergător, dar înainte privitor eşti? ● Nu, am ochi zbanghii cu vederi largi, dar ceţoase. ● Ai fi vrut să faci parte dintr-un clan? ● Păi chiar mă consider membru al clanului Arghezi, Blaga, Coşbuc, Doinaş, Eminescu... ca să numesc doar câţiva membri, alfabeticeştie. ● Care crezi că e rima cea mai la modă pentru România? ● Turnătoria. ● Te-am auzit auto acuzându-te că pui totul la inimă. Mai faci această prostie? ● Nu, fiindcă nu mai am unde pune nici rele, nici bune, fără să mă pască vreun monocord atac de cord! ● Cum îţi place să priveşti oraşul? ● De după draperii. ● Ce-ţi place la bisericile ortodoxe? ● Clopotniţele. ● Ce ţel din copilărie nu ţi-a plăcut? ● Umblatul după potcoave de cai morţi al

sintagme literare lui tata, după spusele mamei lui şi maică-mare a mea. ● Globalizarea e o stare de fapt? ● Da, una de import, la fel de venetică pentru noi, ca şi comunismul. Să sperăm că nu va avea toate „calităţile” acelui experiment din răsărit. ● Ce mai poţi spune c-a fost loviluţie, cum i se mai zice, din decembrie cel anti-ceauşist? ● Un popor frumos, care chiar l-a dat pe Făt-Frumos, o variantă masculină a Afroditei, s-a repezit să apuce şi să molfăie flămând mărul (discordiei) oferit de Paris (şi fiul lui Priam, regele Troiei, şi oraşul lui Jean-Louis Calderon!) fără a simţi sub limbă viermele aceleiaşi şi viitoarei discordii, care s-a instalat în Grădina Maicii Domnului, în România noastră idilică şi sângeroasă, pe piciorul de plai jalnic şi sufocat tocmai de libertatea clocotitoare şi torenţială pe care o jinduisem şi, aşa ni se părea tuturor, o cucerisem, apucând-o de călcâi ca pe un Dumnezeu milostiv şi tolerant cu robii săi hulpavi, dar credincioşi şi răbdurii. ● Vai ce răspuns pluvial. Un adevărat eseu. ● Eseul eşecului. ● Aha, i-ai pus şi titlu. Era bun pentru serialul de momente cu care vrei să-mpovărezi facebooku-ul din acest debut de octombrie al redeschideri anului universitar fără tine la catedră. ● Are apa mrene şi buretele din ţeastă încă nu s-a uscat! ● Te tot văicăreşti c-ai părăsit o instituţie. ● Nicidecum. Instituţia didactică, aşa zicând, care eram, a devenit instituţia visătoriei libere. N-am părăsit nimic, ci am părăsit un drum. E drept, n-am semnalizat schimbarea direcţiei de mers. ● Cine ţi-a trimis hrană la rădăcini, atunci când te-a afectat ariditatea? ● Suferinţa şi speranţa. ● Tot hulim aleşii că istoria abuzurilor şi potlogăriilor post electorale se repetă. Ai vreo soluţie? ● Da. Exterminarea electoratului neghiob, credul, hulpav, leneş. ● Păi nu cumva ceea ce face alegând aiurea este o metodă de autodistrugere? ● Bineînţeles. Una lentă, dar sigură. Pentru supravieţuire, ar trebui o terapie de şoc, dar n-are cine s-o aplice şi nici nu e vreun interes naţional sau... etranjer să se pună în operă. ● Ce părere ai despre vecinătăţile noastre fluctuante? ● Într-o lume nefirească aşa este firesc să fie. ● Crezi în exacerbarea războiului EstVest? ● Deocamdată, se pare că şi Rusiei şi inamicului ei NATO le convine lupta verbală, duelul acuzaţiilor şi ameninţărilor. ● Ce este dragostea târzie sau amorul vârstei a treia? ● Un îndelung şir de ezitări. ● M-am aşteptat să spui şi de amintiri. ● La fel s-o fi aşteptat şi moş Alzheimer. ● Ce-ţi mai inspiră plimbările de toamnă pe dealurile şi prin codrii de pe plaiul natal? ● Ură şi dorinţă de răzbunare haiducească. ● De ce? ● Fiindcă nu mai pot culege coarne, măceşe şi gherghine, mere şi pere pădureţe, hribi şi ghebe, nu pai pot vedea pâlcurile de păsări rămase aici pitulându-se printre ramuri după insecte supravieţuitoare, fiindcă lotrii au asasinat stejarii, fagii şi ulmii, salcâmii, carpenii şi frasinii, dar mi-au alungat şi căprioarele, iepurii şi vulpile, aricii, mistreţii şi viezurii. Pe aceşti criminali i-aş căsăpi fără milă. Cu imensă scârbă şi nesfârşită silă. ● Aoleo, unde era Pintea Viteazul sau Radu lui Anghel din Greci. ● Eu cred că n-o să-nchid ochii până n-oi apuca şi o asemenea răzbunare a vegetalului şi animalului contra mafiei lemnului. ● Ce crezi că mai reprezinţi pentru ziua de mâine, dragul meu individ de timp trecut? ● Sunt încă propulsor de viitor. ● Tot invoci

Interviu binele din vremea când o duceam rău, de parcă ai uitat cozile la care ai stat. ● Stăteam la coadă să cumpăr, dacă apucam, sănătate, nu ca azi, când găsesc fără rând, dar la preţuri incredibile, alimente nesănătoase şi mortale. ● Ce este în două cuvinte războiul rece? ● Pacea fricii! ● Ce părere ai despre copiii care-şi duc părinţii la casa de bătrâni? ● În acelaşi timp, ei ar trebui să fie duşi la casa de nebuni, iar copii lor la cea de corecţie. ● Mai scrii versuri patriotice? ● Cum respir. Iată, fără nici o pregătire prealabilă: România mea frumoasă, / Eu aici mă simt acasă, / România mea bătrână, / Îţi vorbesc limba străbună, / România mea Unită, / Te cânt, patrie iubită, / România mea vitează, / Îţi rămân soldat de pază, / România mea cea Mare, / Te iubesc cu-nflăcărare, / România mea eternă, / Dorm cu chipul tău sub pernă. ● M-ai convins. Cum te simţi ca liber să nu faci nimic? ● Un frustrat. Un rebut intelectual. Un nimic în simbria lui nimeni. ● Ţi-ar fi plăcut să trăieşti în secolul trecut? ● Da, dar numai dacă mă numeam Petrache Poenaru să inventez stiloul şi să fiu primul român care a călătorit cu primul tren din lume, care a circulat între Liverpool şi Manchester, la începutul lui octombrie 1830. ● Cum sunt sentimentele concetăţenilor tăi faţă de ţara lor? ● Mimate. Adică false. Ori, că tot e la modă, plagiate. Mincinoase. Eronate. Umflate. Sentimente-gogoşi. De fapt, comunismul a fost înlocuit cu un mimetism democratic de tip occidental. Cu jalnice reproduceri caricate. ● De ce întruchipări ale emoţiilor ţi-e dor? ● De alea care reclamau implorarea prietenilor la a-mi ţine pumnii! ● Cum sunt liderii noştri politici actuali. ● Nişte mătăuze de ipsos. ● Spre ce tinde ţara? ● Spre maidanizare. ● Ce reprezintă pentru tine despărţirea apelor? ● Înseamnă o separaţie între cele minerale şi cele plate, respectiv între apa adăpată (cu gaz!) şi cea chioară (dar ambele cu plată). ● Cum crezi c-ai să mori? ● Poetic, ca-ntr-un vers melancolic dintr-o elegie de-a mea ratată. NICOLAE ROTARU s-a născut la 28.03.1950, în localitatea Glîmbocata, com. Leordeni, jud. Argeş. Liceul teoretic (secţia real în oraş Găeşti, Dâmboviţa), Şcoala militară de ofiţeri de transmisiuni (Sibiu), Academia Militara (Bucureşti), licenţiat în Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, masterat în mass-media, doctorat în psihosociologia comunicării (Universitatea din Bucureşti), cetăţean de Onoare al comunei natale (2007) și deținător al trofeelor: Fiu al Argeșului (2007) și Cetățean de Onoare al județului Argeș (2011), este: scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), autor a 113 cărți de beletristică şi cercetare ştiinţifică, deţinător a numeroase premii, diplome, trofee, jurnalist profesionist din 1983, director al revistei Pentru Patrie a Internelor, titular de rubrici, senior editor, membru în colegii de redacţie şi consilii ştiinţifice, creator de reviste, deţinător al Ordinului Ziariştilor, cl. I Aur, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România şi dascăl (profesor universitar dr. cu expertiză în ştiinţele comunicării & jurnalism, psihosociologie şi management organizațional etc. şi rezervist din Jandarmeria Română cu grad de general, decorat cu Virtutea Militară în rang de cavaler. Este, cum îi place să spună, pe un ton ludic, rebusist de performanţă, şofer (A şi B) de duminică, familist cu nepot, numismat şi filatelist, optimist incurabil şi patriot de profesie.

sintagme literare

GROZDANA , OLUJIC Prinţul Norilor În clipa în care copacii au hotărât să fugă din oraş, în vârful celui mai mare bloc-turn al oraşului trăia un băieţel care, mai mult decât orice, dorea să zboare şi să devină Prinţul Norilor. - Cum se zboară? - se adresă el păsărilor. În loc de răspuns, păsările începură să fâlfâie vesel din aripi şi dispărură. - Cum poţi să devii Prinţul Norilor? - întrebă el vânturile atotştiutoare, însă acestea doar zâmbiră şi vâjâiră mai departe. Ce altceva putea decât să asculte, cu nasul lipit de sticla coliviei sale din cer, norii ce-i aduceau poveşti din toate cele patru părţi ale lumii? În blocul-turn al lui locuiau oameni de afaceri şi calculatoare. Vedea alte fetiţe şi alţi băieţei doar cum dispăreau îndărătul geamurilor de prin uliţele învecinate, iar în depărtare, pe străzi, ca pietrişul în clisură, vedea trecătorii lovindu-se unii de alţii, gândindu-se cine ştie unde. Nu era întâmplător că începuseră să-i placă norii, îndeosebi cei mai neastâmpăraţi, matinali, care aveau puterea de a se transforma într-un urs ridicat în două picioare, într-un uriaş rău, într-o floare purpurie? Uneori avea impresia că-l chemau să călătorească şi el cu ei, însă doar ce începeau să navigheze pe boltă că de îndată se risipeau aidoma unor fire de păpădie, dispăreau străpunşi de soare. Cine ştie câtă vreme trecu până observă cum se lipea un norişor de fereastra lui. - Hei, tu! - îi făcu băieţelul norului cu mâna. Opreşte-te! - Păi, m-am oprit. Ce doreşti? - Să vin cu tine. Să devin Prinţul Norilor... - Nu vorbi prostii! Până acum nu a zburat nici un băiat şi nici n-a devenit Prinţul Norilor. Uită asta...- dădu norişorul, aspru, din cap, negru de supărare, iar băiatul şopti: - Cum aş uita? Şi de ce? Dacă există un prinţ al norilor care coboară în amurg şi devine tovarăş de joacă unor copii însinguraţi, de ce n-aş putea fi eu acesta? Şi-aşa sunt veşnic singur... - îşi aplecă băiatul capul, iar norul îl mângâie compătimitor pe obraz: - Asta nu merge chiar aşa, prostuţule! Pentru ca să devii Prinţul Norilor, ar trebui să treci prin Poarta de Aur, iar asta până acum nu i-a reuşit nimănui! Norişorul îşi luă zborul, iar băieţaşul se scufundă în tăcere, într-o tăcere lungă, prea lungă. - Ce se întâmplă cu băieţelul nostru? - întrebă mama, îngrijorată. Nici nu se îngraşă, nici nu creşte, de parcă s-ar hrăni cu cuie... Mama simţi un fior în inimă, însă-l şi uită a doua zi. Pentru că trebuia să coboare în jungla urbană, să câştige o coajă de pâine. Băiatul rămase, ca de obicei, singur. Oare să fi trecut o zi? Un an? O veşnicie? Cu privirea pierdută undeva dincolo de geam, auzi vocea cuiva:

Universalia - Salvează-mă, frate! Ajută-mă! Cine oare putea fi? Băiatul se aplecă peste hăul de sub el. Ca întotdeauna, pe uliţă curgea un râu de oameni. Dar nici unul să se întoarcă şi să-şi ridice privirea. "Doar mi s-a părut!" gândi băiatul, însă acelaşi glas continuă să cheme după ajutor: - Salvează-mă, ce aştepţi? Băiatul nu-l putea vedea pe cel căruia îi aparţinea această voce, dar când privi mai atent în jos, văzu cum, înţepenit între două scândurele, se chinuia un guşter pătat să-şi smulgă coada. "De unde acesta aici?" rămase băiatul cu gura căscată, însă guşterul îi atrase atenţia să nu aştepte: el, Mersad, abia a scăpat cu viaţă! Atent, băiatul apucă trupuşorul guşterului cu două degete şi-l trase încetişor, temându-se să nu-i rupă coada. - Nu te teme, îmi va creşte alta! - spuse guşterul, iar băiatul, deşi rămase uluit că acesta îi ghicea gândurile, trase un pic mai tare. Ah, sunt liber! - răsuflă uşurat micuţul prizonier şi dădu bucuros din coada zdrelită. Îţi mulţumesc în numele întregului neam al guşterilor. Cere-mi tot ceea ce-ţi doreşti! - se înclină guşterul într-un fel ridicol, iar băiatul, în mirarea sa, îngăimă: - Cine eşti tu? Şi ce-aş putea eu cere de la tine? - Ţi-am spus! Eu sunt Mersad, un prinţ din Neamul Guşterilor, care o singură dată la o sută de milioane de ani părăseşte steaua Bangalore! Prin ochii aurii ai lui Mersad trecu o rază de soare, iar camera fu toată cuprinsă de lumină. - Unde se află această stea? - se aplecă băiatul deasupra lui Mersad, însă acesta dădu din cap. - Asta nu-ţi pot spune! - şopti Mersad, serios. Este lung drumul până la ea. E timpul să plec. Iată-ţi cămăşuţa mea şi tot ceea ce-ţi vei dori îţi va fi îndeplinit, însă numai dacă nu este ceva rău ori lipsit de sens. Asta să ţii bine minte. Dar trebuie să mai reţii că nu-ţi pot îndeplini decât trei dorinţe. Se auzi un foşnet, ca şi atunci când trece vântul printre acele de pin, şi micul oaspete dispăru. Oare a şi fost vreodată? Băiatul îşi întinse palma, mirat: în mână îi scânteia pieliţa lui Mersad. Aşadar, nu a fost numai un vis? - Să zburăm! - şopti băiatul. Și, uite minune! Zidul de sticlă se deschise larg în faţa lui, iar Vântul de Răsărit începu să-i vâjâie pe la urechi. - Să zburăm, să zburăm şi mai departe! Să alergăm! îngâna vântul. Steaua Bangalore se află departe. Poarta de Aur este departe. - Despre ce povesteşte ăsta? - se înspăimântă băiatul, însă nu era timp pentru întrebări. Zburau atât de repede că se desfăceau norii înfricoşaţi dinaintea lor. Iar când ajunseră la Muntele de Lumină, zăriră dinaintea lor o bătrână plină de răni. - Ajută-mă, fiule! - începu să se vaite bătrâna, dar băiatul, fără a se întoarce spre ea, zbură mai departe. Îi părea rău, dar mai rău îi părea să-şi nenorocească cea de a doua dorinţă. Îşi astupă urechile şi zbură mai departe, călare pe spatele vântului, dar, cu toate acestea, auzi glasul rugător: - Doreşte-ţi să mă scap de răni, ajută-mă! - Aş dori să nu te fi întâlnit vreodată! - mormăi băiatul, supărat, iar Muntele de Lumină şi bătrâna dispărură de parcă n-ar fi existat vreodată.

sintagme literare - Acum ţi-a mai rămas doar o singură dorinţă! - îi râse în faţă Vântul de Apus. Mai bine ai fi ajutat-o! - Asta ştiu acum şi singur, deşteptule! - izbucni băiatul. Iar vântul, de parcă ar fi aruncat o pană, îl scutură de pe sine şi dispăru. De teamă, băiatul porni să tremure. Singur! Era singur pe lume! Dinaintea lui, parcă o uşă mare, de aramă, închise întreg cerul. Nu putea nici să o sară, nici s-o ocolească. În faţa ei, un broscoi înfricoşător, foarte înfricoşător, cu trei capete. Din ele îi ţâşneau flăcări, iar din gât îi bubuiau tunete. Îngrozit, băiatul închise ochii. "Ăsta ţi-e sfârşitul, prostănacule!" gândi şi îngheţă când broscoiul cu trei capete prinse a grăi cu glas omenesc, dar vorbi atât de tunător că se cutremură tot cerul. - Dă-mi apă! De frică, băiatul încremeni. Albastrul fierbinte al cerului vibra peste tot în jurul lor. Unde să găseşti aici un izvor? Unde să găseşti un râu? - Dă-mi apă! - îşi bulbucă broscoiul cu trei capete ochii mari ca doi dovleci. Ori te voi înghiţi chiar în această clipă! Tremurând, băiatul îşi aduse aminte de pielea lui Mersad şi dori ca dinaintea broscoiului cu trei capete să se nască un izvor. Şi nici nu apucă să-şi spună până la capăt dorinţa că apa şi ţâşni, iar broscoiul se apucă să-şi stingă setea-i nepotolită. În acelaşi moment, pielea lui Mersad dispăru din mâna băiatului. Ce se va face acum? Băiatul ţipă de teamă, iar broscoiul cu trei capete tună: - Ce te smiorcăi? M-ai ajutat, te voi ajuta! În faţa ta se află abia prima Poartă de aramă. Eu am sarcina să fac de strajă dinaintea ei, însă te voi lăsa să treci. Dar dincolo de ea se află Poarta de argint, iar dinaintea ei stă Mama Guşterului, de care nu a trecut nimeni până acum... - Atunci eu cum voi trece? - îndrăzni băiatul să întrebe. Broscoiul cu trei capete râse atât de tare că jos, în munţi, începură să se prăvălească stâncile. - Vei trece, nu te văita. Ea ştie că i-ai salvat fiul. Te va ajuta să găseşti Pasărea de Aur, iar la Pasăre, cântecul prin care se devine Prinţ al Norilor. Acum, fugi! Focul din stomac i se potolise, însă vocea i se trezea. Broscoiul cu trei capete deschise cele trei guri ca nişte peşteri. Băiatul începu să aerge din toate puterile. Şi cine ştie cât a alergat şi până unde ar fi alergat de n-ar fi zărit în faţa sa Poarta de Argint, iar dinaintea Porţii, pe Mama Guşterului, uriaşă, toată în flăcări. "Aşa arată moartea!" gândi şi de frică închise ochii. Când îi deschise, numai ce nu se puse jos de mirare auzind-o pe Mama Guşterului că-i spune, zâmbitoare: - Nu te teme, viteazule! Îţi mulţumesc pentru Mersad, poţi trece, dar să ştii: dincolo de această poartă este o grădină, iar în grădină, Lacul Negru. Când vei intra, apele se vor desface dinaintea ta şi ţi se va arăta o cărare îngustă, chiar foarte îngustă, dar tu nu ezita, ci fugi cât poţi mai repede. De te vei înspăimânta ori te vei uita în urmă, apele se vor închide deasupra capului tău. De aceea fugi. Pentru că vei fugi pentru viaţă! Abia la capătul cărării se află Poarta deAaur, iar în faţa lor, Mama Vânturilor. Pe oricine i se apropie îl preface în gheaţă. Fiindcă este blestemată să aibă inimă de gheaţă până nu o sărută cineva chiar şi aşa urâtă cum este. Să nu te sperii! - Mama Guşterului suspină. Nu te uita la crusta de pe faţa ei, nu te îngrijora că suflă dinspre ea un vânt îngheţat, ci fugi de o sărută întâi pe un obraz, apoi pe celălalt şi după aceea fă-te nevăzut. De la sărutul tău îi va cădea gheaţa de pe inimă. Ea se va scăpa de blestem şi drept mulţumire îţi va deschide uşa...

Universalia - Şi-atunci? - se cutremură băiatul simţind că i se moaie picioarele. - Atunci totul va depinde de tine! De greşeşti, vei rătăci prin lume fără oprire, ca vântul cel nebun! - Mama Guşterului îi deschise Poarta de Argint. Lacul Negru îşi despărţi apele şi în faţa băiatului se arătă o cărare albă, îngustă, chiar foarte îngustă. I se părea că zidurile de apă se vor închide în aceeaşi clipă deasupra capului, dar nu se uită în urmă, nu se întoarse şi astfel ajunse până la capătul cărării. Acolo unde o întrerupea Poarta de Aur. Dinaintea acesteia zăcea un monstru tot plin de cruste, însă cu nişte ochi plăcuţi, din care curgeau lacrimi. "Să fie oare Mama Vânturilor?" gândi băiatul. "Cât e de hâdă!" i se opri lui, de greaţă, răsuflarea. Se răsuci pe călcâie şi vru să se întoarcă, dar tristeţea din ochii monstrului îl reţinu. "Trebuie să o ajut!" - îşi reveni el, apoi sări şi o sărută întâi pe un obraz, apoi pe celălalt. Atunci, deodată, începu ceva să ţiuie şi să pocnească. Căzu gheaţa de pe bătrână şi se topi inima de gheaţă. Îi dispăru şi crusta şi ea se transformă într-o fată frumoasă. Doar ochii îi rămaseră aceeaşi, numai că acum erau bucuroşi. - Îţi mulţumesc, flăcăule! - şopti fata, zâmbi şi deschise Poarta de Aur. Nevenindu-i să-şi creadă sie însuşi, băiatul se frecă la ochi. În faţa lui se găsea o grădină cum nici în vis nu se poate vedea. Era plină de lumină, de parfumuri şi de abia auzite cântece de păsări. Iar în grădină, un trandafir. Unul singur. De aur. Vrăjit, băiatul se aplecă şi sărută trandafirul; din acesta îşi luă zborul Pasărea deAur, toată strălucind. Băiatul începu să tremure. "Pentru a se ajunge la cântec, ar trebui omorâtă pasărea!" îşi aminti el, însă nu avea putere să o ucidă. - Ce folos că am trecut de Poarta de Aur? Ce folos că am venit până aici? Nu te pot omorî, păsărico! Nu pot deveni Prinţul Norilor! Pe obrazul băiatului alunecă o lacrimă. Din gâtlejul păsării porni un cântec aşa cum băiatul niciodată nu auzise şi-l învălui cu o mână caldă şi plină de tandreţe. Deodată, el simţi cum devine transparent şi uşor, iar pasărea îi spuse: - Te salut, Prinţ al Norilor! De m-ai fi omorât, ai fi vâjâit prin lume ca vântul nebun. Să-ţi fie drumul uşor! - îşi luă pasărea zborul spre înălţimi, iar băiatul, după ea. Cine ştie cât a zburat! Peste câţi munţi, peste câte pustiuri şi mări a trecut până a ajuns în oraşul său natal! Deasupra oraşului se lăsa deja amurgul. Sub cerul rece, blocurile-turn reci şi cenuşii tăceau, însă în adâncul străzii trecătorii încă se mai loveau unii de alţii. Încet şi cu grijă, el căută propriul să bloc-turn şi se opri pentru o clipă. De dincolo de sticla ferestrei îl priveau larg deschişi ochii unui băieţaş: - Uite, Prinţul Norilor! - exclamă micuţul şi deschise fereastra. Şi-atunci, cât ai bate din palme, ziua trecu în joacă, noaptea, în şoapte, iar ziua următoare, în râsete. Abia când se înroşi marginea dinspre apus a cerului, tresări şi Prinţul Norilor. - E timpul să plec! - şopti. Ştii şi singur câte blocuri-turn însingurate sunt, câţi băieţaşi şi câte fetiţe însingurate există în ele... Prinţul Norilor zâmbi şi-şi luă zborul. Şi zboară încă şi acum. (Traducere: Dușan BAISKI)

Universalia

sintagme literare

MARIA GRAZIA INSINGA Maria Grazia Insinga s-a născut la Capo d'Orlando (Sicilia) în data de 20 aprilie 1970. După obținerea licenței în literaturi moderne și absolvirea Conservatorului și a Academiei de muzică, s-a consacrat activității concertistice și învățământului secundar. În prezent predă cursuri de pian la Institutul „G. Verga” din localitatea Acquedolci. În anul 2014, culegerea sa de poezii LA PORTA META FISICA / UȘA META FIZICĂ a fost propusă pentru Premiul „Lorenzo Montano”. În același an, cu sprijinul Oficiului pentru Cultură din Capo d'Orlando, a înființat Premiul de poezie pentru tineri „Basilio Reale” – Balena de Gheață, ajuns la cea de-a treia ediție. În 2015, a câștigat concursul Opera prima, inițiativă editorială condusă de Flavio Ermini și îngrijită de siteul Poesia2punto0, cu volumul PERSICA / PIERSICĂ (volum coeditat de Anterem și Cierre grafica), iar anul trecut culegerea OPHRYS a fost finalistă a celei de-a XXX-a ediții a Premiului „Lorenzo Montano”. Recent, Mariei Grazia i-a apărut, la editura Fiorina, cea de-a patra carte de versuri, intitulată ETCETERA. Textele de față fac parte din volumul PERSICA / PIERSICĂ.

Partenogeneză/ Partenogenesi Tigroaica voia doar să scâncească-n mâna cuiva cred că era gravidă și nu exista pentru asta vreo explicație. Să-nțeleg pe unde intrase era cu neputință și-n ceasul durerilor fără nimeni alături – în afara unei delte între deschizături – spintecam, citeam la-ntâmplare fracturile-n dungi pelerinajul, puritatea roșcată mie ursită.

Piersică / Persica Pe promontoriul plin de turnuri dă-n floare prunul grotă de jilave angoase palmieri nicicând sărutați pistrui abia născuți de jur-împrejurul lumii nimic nu spun nici nu grăiesc prin vorbe ori sunete totuși avertizează că gura ne poartă în sala de muzică.

Zahara* De partea cealaltă a domeniului – tonele de-ntunecimi, hiperascultatul în tăietură – Doamnă a cochiliilor n-avem decât să ne prefacem că în beznă există un afară. Și nu m-asculta de vrei să auzi.

Îmi golesc gâtlejul de nevinovăția - stamine pistiluri – lucind întreagă dar nu se oprește-aici, niciodată. Rămân neatinsă: în plantația de portocali casa în casă odaia în odaie plantația de portocali. *Zahara – denumirea arăbească a florilor de citrice (în traducere: strălucitor de alb)

* [Lighea* redată apei…/ Lighea resa all'acqua…] Lighea redată apei fără cele mai vagi noțiuni de înot - afazia – e un leșin ce-năbușă glasul. Să-ți spun ceea ce nu știu, despre oase nimic altceva – în depărtare – fiul desăvârșit fără sămânță e o gară orice gară un pelerinaj. Sine cera**, inadecvată adecvată doar mie însămi încă topesc, ascund anagogiei – pe-ntuneric – degetele. Și fiecare pătrar de lună e o coală-ndoită-n patru. *Lighea – numele personajului principal din romanul SIRENA al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa **Sine cera – fără ceară (lat.); din cele două vocabule latinești s-a născut cuvântul SINCER/A

Psalm/ salmo În carte mulțimea tălăzuind. Aici afară nimeni. Și-al nimănui trandafir al nimănui vers a nimănui direcție al nimănui contra nimănui vânt al nimănui curent a nimănui răsucire al nimănui punct și de la capăt al nimănui ultimatum a nimănui privire a nimănui comparație a nimănui apropiere a nimănui aproximare al nimănui sânge ai nimănui bani a nimănui apă ce picură al nimănui revers al nimănui egalul nimănui deget mare al nimănui pictură a nimănui papirus al nimănui monedă a nimănui credit al nimănui steag de luptă al nimănui psalm al nimănui nimănui. (Prezentare și traducere: George Nina ELIAN)

Universalia

sintagme literare

PALOMA FERNÁNDEZ GOMÁ Paloma Fernández Gomá s-a născut în anii cincizeci la Madrid, dar din 1969 locuiește la Algeciras (Cádiz). Licențiată în istorie. Opera sa figurează în mai multe antologii de interes național și internațional și a fost tradusă, printre altele, în arabă, engleză, franceză și italiană. A fondat și conduce revista literară internațională DOS ORILLAS http://www.revistadosorillas.com (fostă Tres Orillas). Pentru poezia sa, Paloma Fernández Gomá a primit mai multe distincții importante, printre care insemnele orașului Algeciras. De asemenea, este membru al mai multor organisme, printre care Consiliul Director al Asociației Internaționale HUMANISMO SOLIDARIO și Consiliul Director al Asociației Criticilor Literari și Scriitorilor din Andaluzia. Printre volumele cele mai importante semnate de această autoare se numără: EL OCASO DEL GIRASOL / APUSUL FLORIISOARELUI (1991), CALENDAS / CALENDE (1993), SENDEROS DE SIRIO / CĂRĂRILE LUI SIRIUS (2000), CÁLIZ AMARANTO / CALICIU DE AMARANT (2005), ESPACIOS OBLICUOS / SPAȚII ÎNCLINATE (2015), LAS EDADES DEL ALMA / VÂRSTELE SUFLETULUI (2016).

Îngerul amurgului/ Ángel del ocaso Dacă lumina și-ar estompa respirația obosită, o necuprinsă zare în declin și-ar întinde ecoul prezenței până la cedarea fazelor migratorii înaintea malurilor de nectar ce-și așteaptă ziua de ieri, făcând să scadă nucleul sferelor sale în raze care converg spre un singur amurg orbitor de pistiluri. Necuprinsă e seara, închipuind zări chihlimbarul și focul său, spumă oxidată ce prevestește corăbiile întoarcerii în devenirea lor rătăcitoare de la Al-Yazirat Al-hadra* și până la Tingis**. * Al-Ŷazira al-Jadra (în arabă: al-ŷazīratu l-ḫaḍrā – „insula verde”) – a fost un oraș în Al-Andalus (teritoriu stăpânit de arabi, pe teritoriul Spaniei și Franței de azi, din 711 și până în 1492), fondat în anul 711 și distrus în 1379, rămas în ruine și locuit cu intermitențe cel puțin până în 1704. Actualmente – orașul Algeciras. ** Tingis – denumirea romană a actualului oraș marocan Tanger.

Îngerul zorilor / Ángel del alba Plină de lumină răsare dâra transparentă în urma suflării latente a furtunii lui, în fărâme ce șovăie înclinându-se

până la a străbate bazinul văzduhului sau a deveni cuib de turturea lipsit de miresme. Aripi în plin avânt depun sarea în mlaștini după ninsoare atunci când culmea-și fixează albul în migdali. Semnul de pe uși păstrează varul de altădat', ceasuri de abstinență fără sens dau târcoale corăbiilor de brumă spre-a descifra irisul stelelor în care locuiește lumina dimineții.

Chaouen* Varul se strecoară prin nișele vântului și ia naștere un voiaj în alb-violet ce coboară prin piețe și pe străzi spre albastrul ce face să amuțească totul. Izvoare și puțuri cu apă hrănite inundă fluxuri de transparență. Ghicesc mirosul de izmă în spatele coșurilor pline de flori ce se ivesc pe pervazul unde un grilaj de acante răsfrânge lumina printre zăbrele. E ceasul când trece sacagiul. * Chefchaouen sau Chaouen – oraș în nord-vestul Marocului, supranumit Perla Albastră, reședință a provinciei cu același nume.

Ángel azul / Îngerul albastru Și a fost îngerul albastru, cel ce stăpânește distanțele din spornicul far al spațiilor. Doar el ține viu pulsul rocilor în fața nisipului, în frecarea irisului, dacă privirea se face dungă pe apă sau ecou ce durează până când pătrunde prin mâzga orelor cu tăcerea-i copilărească. Nu va fi eclipsă care să-ntunece fața mării, în nemărginirea-i ivindu-se din hăuri spre-a lumina o cărare plină de taine dezvăluite ce emană clarviziune, subțiind nuanțele de ocru din antecamera luminii. (Prezentare și traducere: George Nina ELIAN)

sintagme literare

ION CÃLIMAN Poezia riturilor de însănătoșire

(NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE) – XII – Șî să-ntâlni C-un maistor De lemn în cale: - Bună ziua, Maistor de lemn! - Mulțămim, Maica Sfântă-a noastă! - De ce plângi, De ce te tânguiești? - Cum să nu plâng, Să nu mă tânguiesc, Că de când Am pornit, Toți fiii de maică I-am găsit Șî i-am cetit Șî i-am odresât, Da’ pe-al meu Fiu Sfânt Nu-l mai găsesc Pe pământ. Nu cumva l-ai văzut? - De văzut, Nu l-am văzut, D-auzit, Am auzit Că L-or prins Cânii de jâdovi Șî L-or pirolat Pe cruce de brad. Șî-o zâs Către mine Să-i fac crucea Mai mică, Da’ io, Maică, I-am făcut-o Mai mare. - O, maistor de lemn, Afurisit să fii Șî de mine Șî de Fiul Sfânt! Mult să cioplești Da’ puțin S-agonisești! Șî se luă Maica Domnului

Pe niște dealuri Ascuțite Ca tăișele La cuțite, Tot plângând Șî suspinând, Grele lacrămi Vărsând Șî căutând Pe Fiul Sfânt. Se-ntâlni C-un maistor De fier în cale: - Bună ziua, maistor de fier! - Mulțămim, Maica Sfântă-a noastă! De ce plângi, De ce te tânguiești? - Da’ cum să nu plâng Șî să nu mă tânguiesc, Că de când Am pornit Toți fiii de maică I-am găsit Șî i i-am cetit Șî i-am odresât, Da’ pe-a meu Fiu Sfânt Nu-l mai găsesc Pe pământ. Nu cumva L-ai văzut? - Maică Sfântă, De văzut, Nu l-am văzut, D-auzit, Am auzit Că L-or prins Cânii de jâdovi Șî L-or pirolat Pe cruce de brad. Șî-or zâs Cătră mine Să-i fac Piroanele mai mari, Da’ io, Maică,

La curtile dorului , I le-am făcut Mai mici… - O, maistor de fier, Alduit să fii Șî de mine Șî de Fiul Sfânt, Puțin să ciocănești, Mult s-agonisești. Șî s-o luat Maica Domnului Pe niște dealuri Ascuțite Ca tăișele La cuțite, Tot plângând Șî suspinând, Grele lacrămi Vărsând Șî căutând Pe Fiul Sfânt. Se-ntâlni C-o roascăBroască-n cale: - Bun întâlnit, Roască-broască! - Mulțămim, Maica Sfântă-a noastă! De ce plângi, De ce te necăjești? - Da’ cum Să nu plâng, Să nu mă tânguiesc, Că de când Am pornit, Toți fiii de maică I-am găsit Șî i-am cetit Șî i-am odresât, Da’ pe-al meu Fiu Sfânt Nu-l mai găsesc Pe pământ. Nu cumva L-ai văzut? - Maică Sfântă, De văzut, Nu l-am văzut, D-auzit, Am auzit Că L-or prins Cânii de jâdovi Șî L-or pirolat Pe cruce de brad. Numai, Mamă, Nu mai plânge, Că șî io am avut Nouă copilei, Mititei-mititei, La ochi

Borborosei, La picioare Crescurei Șî-o venit Roata-Porhoroata Șî dintr-odată Mi i-o omorât. - O, roască-broască, Alduită să fii Șî de mine Șî de Fiul Sfânt! Pe pământ Vei muri Șî te vei usca, Nu te vei împuți! Șî izvoarele Unde vei fi tu, Apa bună Va fi, Șî unde Nu vei fi tu Apa bună Nu va fi! Mai spunem O dată Vorba ta, C-ai încălzit Inima mea. - O, Maică Sfântă, Nu mai plânge, Că și io-am avut Nouă copilei, Mititei-mititei, La ochi Borborosei, La picioare Crescurei. Șî-o venit Roata-Porhoroata Șî dintr-odată Mi i-o omorât. - O, roască-broască, Alduită să fii Șî de mine Șî de Fiul Sfânt! Pe pământ Vei muri Șî nu Te vei împuți Șî te vei usca. Șî unde Vei fi tu, Apa bună Va fi, Șî unde Nu vei fi tu, Apa bună Nu va fi. – Va urma –