Revista „Sintagme literare” Nr. 5 - septembrie 2017 - PDF by Adriana Weimer

Poesis

sintagme literare

ANA MARIA GÎBU amintește-mi am fugit cu sufletul tău rătăcit într-o noapte folosindu-l pe post de cort prin deșertul negru al minții acum este prăfuit puțin șifonat dar e bine... mai poate fi așezat peste inimă ca un șal zdrențuit de sentimente mute nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine în călătoria spre alte adâncuri te-am dus sub candelabre în flăcări dansând dimineața ai devenit rafale de vânt nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez era palid și tușea de ceva vreme răcise în peșterile sanatoriului de sub pământ a evadat când savuram ultima brioșă cu ciocolată l-am găsit agățat în hățișul de vorbe aruncate aiurea pot să-ți înapoiez sufletul l-am cârpit cu dragoste este ca nou

în fiecare zi sunt alt copac cu două rădăcini una în inimă de cântec alta în suflet de cuvânt ritmul lor îmbrățișează grădina ori de câte ori mama udă firele de busuioc pașii rătăciți prin iubire alungă umbrele când se depărtează desenez povestea în care nu am întâlnit-o vise cuibărite în muguri neplesniți încă

spun că au mers cu ea de mână gătită în alb cu brațele deschise caut tăcând

cheia de la gât cât de mult mi-am dorit să cumpăr un braț plin de cărți mistice cu tot cu spini să le așez în fața ușii crezând că ne vom întâlni și după moarte am trecut degetele prin buclele cenușii de-atâtea ori perforându-ți amintirile căutam acel prim răsărit trăit împreună... acum citesc la nesfârșit cuvintele scrise cu esență pură în Necromonicon rămâi singurul nume plecat pe care-l voi rosti lumânările se sting pentagonul de pe tavan dispare bun venit acasă soră mai mică

nu găsesc titlu caut o definiţie pentru primăvară salt înduioșător... de la a fi la liniște anotimp dezplumburit cu pete din curcubeu înnebunirea mugurilor la nunta vântului cu luna... poate știi tu unde stă ascunsă taina să fie un manifest de prea mult alb... habar nu am aștept variante de răspuns ofer monedă la schimb chitara acordată

bobi de piatră amintește-mi ori de câte ori vezi că mă pierd în lumea din cana de cafea sau când alerg pe drumuri babiloniene spre ceruri că poarta ascunsă în spatele casei mă readuce în mijlocul deșertului albastru unde păsări de foc au cuib nu mă lăsa nicodată să-mi iau zborul în ceea ce pare văzduh antic unde copiii poartă sandale înroșite îngropați până la glezne în mormane de cearșafuri rupte nu-mi mai permite să spun că imposibilul este posibil doar pentru că țin în pumni inimi învechite care sună a nou lovește-mă aruncă-mă îmbrâncește-mă înjură-mă stânca de vise nu se sfărâmă

în fiecare noiembrie se desface gândul în cuvinte pentru tine ţinându-se de mâini îngenunchează cu începutul spre răsărit în ruga lor cheamă litere potrivite copacii şi-au lăsat inimile deschise gata să le adopte hrănite cu dulceaţa trimisă de pământ adorm legănate de frunza necăzută încă în vis îmi cer să închei peste tăceri şi umbre se așterne urarea mea să fie numai verde

Poesis

sintagme literare

ANA PODARU

Spinii din talpă Am cules pe drumul vieții spinii-mi așezați în talpă Împletind din ei cunună sângerând fără-ncetare Pentru-o inimă ce bate așteptând cu-nfrigurare După nori să vină soare, glasul corzilor de harpă.

Unui înger

Glasul corzilor de harpă mi-au sunat ca un ecou, Rănile-mi mocneau în vaduri, se zbăteau în mine păsări, Ocoleam peronul gării, rătăcind ades cărări... Prin ruini de mânăstire căutam un cântec nou

Mă văd în ochii tăi, splendoare-ntruchipată, Când te afunzi în iarba ce-ți mângâie făptura, Ești ca un înger blând ce și-a lăsat armura La poale de biserici sau sus în rai, la poartă.

Mi-a întins un fluier vântul, frunza-n pom e portativul, Versu-i scris de mult în suflet, buzele-mi uscate cântă Melodia despre viață... răstignită ca o sfântă... Pe o filă cu păcate, știu, dar nu găsesc motivul

Tu știi de unde vii, noi nu știm unde-om merge, Ne-arăți lumina vie și focu-n suflet arde, Ciupești cu măiestrie ale inimilor coarde Și-o harpă-n mână-ți crește, sudoarea lumii șterge.

De-a rămâne-ngenuncheată și cu spini pe veci în talpă.

De te privesc în câmpuri tot mirosind a flori... Te iau ușor de mână și simt, durerea-mi trece, Cum se topesc ghețării, mi-e cald când totu-i rece, Iar cerul se deschide, senin, nu mai sunt nori. Găsit-ai calea dreaptă și ne-o arăți și nouă, Sub pașii tăi condeiul poeme scrijelește, Da, suferi în tăcere, iar lacrima-ți urzește O altă zi cu soare, da-n suflet parcă-ți plouă. Nu, nimeni nu-ți cunoaște tristețea și durerea, Eu simt, te zbați adesea ca pasărea rănită D-această lume crudă pe crucea-i răstignită Ca un martir ce-și duce la Dumnezeu tăcerea.

Copacul care m-a salvat M-am îmbrăcat ca o mireasă să-i fiu copacului pe plac, mi-am pus în păr buchet de flori, la gât mi-am atârnat mărgele, desculță am pășit, curat, purtând în ochi un pumn de stele, El m-aștepta ca un soldat ce și-a făcut din scoarță frac. Sub pasul meu gemea copacul prin rădăcini, știa că vin, ca un altar de-nchinăciune mă aștepta, tăcut, smerit, înaintam cu pas grăbit, trezindu-i foșnetul dorit... să-mi fie leagăn, cânt, iertare, să-i sorb parfumul lui de pin. Un pin cu brațele spre cer cerându-i Sfântului putere să-mi vindece din trup durere, eu îl priveam cerșind speranță, m-am așezat, la poale-i viață, când lacrimi şuroiau pe față ca boabele de chihlimbar ce se roteau în mii de sfere. Mi-a-ntins o ramură copacul, mlădiță ruptă de pe trunchi, în ea era crescut inelul, un an din viața lui s-a dus, am mirosit mlădița ruptă privind cu fața spre apus, același cer din care mâine cădea-vor razele mănunchi. Da, am îmbrățișat copacul în care încolțea tămâia luând din seva lui putere ca din potirul unui rege și am băut până la fund simțind cum rău-n mine șterge lăsând în urmă râu de flori... simțindu-mă ca cea dintâia.

Sub streașina palmei Sub streașina palmei sunt ochi ce cuvântă, sub streașina palmei sunt ochi ce nu mint, sub streașina palmei un gând se frământă și-o mie de de vise ce nu se dezmint... sub streașina palmei e dorul de mamă sau dorul de fiu ce nu are părinți... sub streașina palmei trecutul te cheamă, privirea se pierde sub pașii cuminți, e vadul de lacrimi sub streașina palmei sau umbra ce ține fantasmelor loc, puhoi de iertări sub girul sudalmei sau biciul ce arde sub pară de foc, sub streașina palmei se trec anotimpuri, bunicii, părinții pun streaşini la ochi, o viață trecută, furtuni de nisipuri... sub streașina palmei descânt și deochi.

Fâlfâit de aripi Ca un fâlfâit de aripi viața asta-i, trecătoare, bați din aripi chinuit, orizontu-apoi dispare, dar tu zbori și-n labirint, te oprești pe la răscruce, cauți drumul altui cer jertfind aripa-ți pe cruce. Câte aripi se vor frânge în tumultul vieții dure? Câți din cei ce te privesc vor dori să ți le fure? După ce-ai abandonat aripile-ți desfrunzite dormi pe pajiști fără iarbă și pe culmi înzăpezite. Stupu-i plin de viespe astăzi, mai înțeapă și taunii iar în zborul tău constați că te bântuie nebunii, te prefaci că nu-i observi dar veninu-i curs în sânge și o gheară-nfiptă-n gât te obligă parc-a plânge. După ce din crisalidă ți-au crescut mărețe aripi, tu, un fluture gingaș iute-ai învățat să ţipi... nu te-auzi decât pe tine când te doare-n tine lutul și te culci pe-un câmp de flori iar din aripi îți faci scutul. Câte aripi mai poți frânge în tumultul vieții dure? Câți din cei ce n-au zburat vor dori să ți le fure?

sintagme literare

ANNE MARIE BEJLIU dincolo de fântânile otrăvite către seară dincolo de fântânile otrăvite gândurile aleargă păsări de zi prin noaptea largă ca o căciulă de stele aruncată în inima obosită inima bate răsucită de nevoi între a fi iubind cenuşa unui imperiu al prezentului şi a tăcea zdrobind visele pe file goale pânza freatică se zbate printre faldurile pământului ca o femeie părăsită curând între două coloane de vânt tomantic printre frunze ideea renaşte gândul îi sărută goliciunea tălpilor fuge tăcut printre cuvinte odată cu ea ochiul de cer prinde libertatea în iris reaprinde sufletul într-un perpetuu zbor printre scânteile focului de tabără al fiinţei

sinuozităţi albe cât joc într-un vas cu lacrimi câte litere păsări cenuşa ne-o transformă înainte de a ne naşte înainte de strigăt înainte de prima gură de aer înainte de moartea vie a făpturii în care ne întrupăm sinuozităţi albe sub un cer uneori verde alteori pământiu mereu viu sub lacrimile noastre de mireni naivi

cu geamantanul de sunete în trup greierele priveşte zidurile gării lasă trenul să plece către acel Godot al greierilor târzie umbră mângâie cântecul necântat el se apleacă o clipă asupra unei frunze priveşte toamna

dresajul câinelui-om s-a încheiat fiecare îşi vede poarta deschisă unul pătrunde adânc în grădina pomilor roditori celălalt se preface că pleacă apoi priveşte peste gard (nu ştiu care-i câinele, care-i dresorul în fond amândoi muşcă atunci când se hrănesc unul din ei muşcă hulpav, adeseori din suflet)

Poesis măştile împiedică metafora s-au înțepat cu lumină s-au umplut de verbe goale apoi au lăsat sub soare roadele toamnei să-și cuprindă singure esențele la fel cum viața lasă ființa să tremure sub propriile gesturi toate sunt răsfrângeri de ramuri peste casele golite acum scrum din scrumul gândurilor umanului când rana va trece și scrumul va rămâne amintire într-o scrumieră a lacrimilor de crocodil se vor umple cu lumină adevărată și ei până atunci măștile împiedică metafora să se nască arzând pentru o nouă cenușă a radicalului de zbor printre fracții de iubire

abstractul rostirilor unui cui îndoit era un cui acolo care îmi vorbea în limba şerpilor domnea deasupra şi dedesubtul cuvântului dintâi

uneori pleacă după nevoile lui alteori rămâne ţintuit privind îndepărtarea primului

la stânga şi la dreapta cântau numai crucile

prea sus ai ţinut oasele, dresorule am crezut că e un joc. m-am jucat măcar de m-ai fi lăsat să le ating cu vârful limbii nu. le-ai ţinut tot mai sus, tot mai sus... le aruncai apatic unul câte unul

acolo răsunau ciocurile de oţel ale vârstelor mă căutau apoi mă împingeau din ce în ce mai aproape de alt timp de alt cui

alte forme alte densităţi alte scopuri...

mie îmi plăcea acel cui care îmi vorbea în limba şerpilor cu glas de anacondă

rostul întâlnirii s-a încheiat fiecare aleargă pe circumferinţa unui cerc uneori cele două cercuri tind să formeze infinitul păcăleală rămân cercuri

pe colţul unei pâini rotunde aşteptam să revii să taci într-un singur cântec scurt abstractul rostirilor unui cui îndoit

sintagme literare

CARMEN-MARIA MECU Poemele lui Ino * mi-am cumpărat un inorog inexistentule are culorile visului tu le știi strălucitoare ca florile noastre ca fluturii mi se spune iar alma ierburile grădinii tresar înfiorate sub condurii mei vii se aud râsete de copii l-am așezat la fereastră se ridică un abur de iubire din el ochii lor însetați de griuri nu-i văd frumusețea nici melancolia adâncă nu i-o văd defel e greu să fii o jucărie de suflet inexistentule printre oamenii mari cu sufletul inert * hai ino să ne plimbăm prin cartier ține-te bine nimic din ce vezi ori auzi nu-i real pădurea trăiește aici viața ei de nestăpânit simți ino cum se lasă seara pielea ni se strânge pe spate un pic vrei praf de nebuloase pentru aripile tale mov rozaliu nu ino aici trăim după altfel de legi și nu poți ști ino imo de unde vin culorile pe care le alegi aici nu curge ploaie de stele iubirea aici e la mare cinste să-ți ții rangul ori firea doar noi hoinarii ascundem în buzunarul imaginar câte un codru dulce de pâine vin vrăbii pescăruși câini golani doar noi împărțim cu ei fărâme iluzorii

de bine * fiară diafană tu nu știi să miroși numai eu simt cum ne dau târcoale vecinii plecați în alte dimensiuni numai pentru mine parcul din spatele blocului e greu de semne doar pentru mine sporovăie despre nimicurile vieții nina și pusi și cocoșilă și denisa și doamna soiu și tomescu și gabi și se aude cântând din adâncul pământului pentru fănică și silvia cățelul bobi ino când eu voi fi doar o literă aproape ștearsă iar tu la fel de lipsit de miros o să se lase iar seară vom merge alături totul va semăna numai drumul o să ne pară mai lunecos * vezi tu ceva din mine se schimbă rapid în fiecare clipă uite nu mai știu ce lucru extraordinar voiam să-ți scriu când am deschis wordul

Poesis cristalinul defect și l-a înlocuit cu cel nou apoi am aflat că pentru isprava asta sunt sacrificați un fel de gândăcei vezi tu imo mereu moare cineva din iubire de oameni pe aici * în seara asta povestim iar cu dușmanul nu-ți fie frică ino cine a trecut vreodată dincolo de monitor tu nu simți cum vorbele noastre rele par numai o răgușită pajiște alpină cum ochii lui croiți să ardă se sting tremurător ura nu poate ucide pe nimeni prin monitor o să chemăm și un câine cu auz absolut ni-l împrumută domnul miró dușmanul nu va avea încotro o să se facă lună vezi tu nimeni nu poate tăia un solo de coloratură prin monitor * știu că vrei să mergi cu mine la țară nu ai văzut niciodată trandafiri o să urcăm dealul e mic însă are salcâmi măceși pomi de toate felurile o salcie pletoasă ginkgo biloba chiar doi eu o să mă cred într-o pădure de brazi tu într-o ilustrație medievală va fi o lună fierbinte și pură vom lăsa în urmă melancoliile de vară

îmi curge prin vene bucuria unui prieten vom privi soarele fără timp eu voi face pluta un zid se prăbușește tu vei sta pe scăunel lângă piscină doamne care zid vom mesteca poeme te privesc inocentule ino obosiți de muncile pământului privirea agață atâta tristețe suavă către seară stai hai că mi-am amintit cu mine la țară cât de clară și cât de proaspătă ne așteaptă florile de piatră crinii de august mi se părea lumea cu fețele și cu pisoiul explorator albăstrelele ochioase literele ei după ce doctorul mi-a ucis răsăritele înalte cât casa greierii

sintagme literare

Poesis

CONSTANTIN DEHELEAN

în vestibulul anului o pribegie a timpului scurs în noi...

Poeme răzvrătite

Spărgând timpul anotimpul anului curge subţire râu fără sens şi fără izvor ca un destin în sine paradoxal insolit al plesnetului de ploaie...

''''(Toc, Săvârșin, 1989)

Vreau să vă spun... Vreau să vă spun: tăcerea e un nimb al luminii ca şi sunetele un nimb al neliniştilor de tot felul... întâmplarea vieţii: o uşoară amăgire a timpului ciocănindu-mi la tâmplă.. Vreau să vă spun: tăcerea masivă e o ameninţare a tăcerii şi semnele îmi pulsează în ochi necontenit spre mine venind... Vreau să vă spun: tăcerea mea e spusa mea către mine... Şi voi o uriaşă tăcere sunteţi!...

Orgoliu Mărturisesc: plăcerile mele chiar şi cele ascunse sunt ca pâinea caldă aroma lor îmi scaldă simţurile o chinuire de echilibru este forma lor şi eu sunt o aşchie fragilă ca o limbă a ceasului arătându-mi mie însumi calea către răsărit... simţurile sunt aşchiile timpului... alături orgoliile boabe de grâu sunt orgoliile mele încolţesc printre aşchii sudoarea ia forma unei aripi care înconjoară totul, sudoare, pâini... nimicuri...

Beethoven Beethoven este un lingou uriaş de sunete Imperial concert: viziunile noastre joacă în lumina sunetelor transformându-ne pe noi în clipa tăcerii lui... Tăcerile armonioase absurd de armonioase se transformă în ultra-sonorele lui amintiri chiar dacă pentru noi el rămâne un oarecine şi un oarecum muzica îşi schimbă semnul devenind o devenire a zilei... în sufletul meu strâmtorat ca o răcoare surdă talisman în urechea surdului ce tonalitate incertă are vibraţia acestei vietăţi supreme!...

Semne Ambasada nopţii: o libelulă subţiată de ape ca un semn cuneiform peste firmamentul zilei trecute, clipă a zilei de ieri!...

anotimpurile convenţionale şi fără o perspectivă precisă o vară perpetuă cele patru din orice unghi ar fi perspectiva...

Phoenix Scamatorul a izbutit!... Mănuşile-i albe zboară spre voi... Ghemul amăgitor înfăşurat într-o bucată de mătase s-a răspândit printre privirile voastre. Eu sunt un magician care nu stăpâneşte arta magiei o amăgire este arta mea adevărată este realitatea (ce truism!...) înălţându-se ca o speranţă... Pasărea phoenix este în inima mea renăscând către Voi iubiţii mei contemporani naivi!...

Devenire amintirii lui c.d.

„Simţind dragostea voastră

ambasadorii zorii zilei de acum aşteaptă...

Ioan Gură de Aur a tăcut înmărmurit”... filosoful întru devenire un copil al clipei unice uriaşă...

într-o gară necunoscutele gândurilor se adună ca o ploaie vulcanică...

Aţi strigat: „el este copilul secolului!”

sar; antropică diademă a bătrânului ascet sunt cu harfa lui zdrobită de stânci...

Anotimpuri Anotimpurile sunt gajuri urmărite întotdeauna

rostogolind dialectica colţuroasă ca pe nişte pietre de zaruri chipul lui de străin al vânzătorului de idei pribegeşte peste culmile îngheţate ale pământului aceluia... Filosoful întru devenire!...

sintagme literare

CORINA MONEA

defecte cuminți sunt introduse în corpul acestei anomalii cu pleoape niște istorii pentru care dumnezeu nu a tras sfori pe la el prin cartier.

casino

pedeștri prin dragoste

tigva soarelui crupier îi ucide egal pe locatarii vremelnici ai pustiului. focul aruncat în cuburi pe masa hazardului separă șansele ridică uzine de patimi, prăbușește în ruine incendii.

nu am găsit calul troian în nicio cetate sau grajd epopeic.

arșița asta, greblă a norocului, scrijelește sau mângâie suprafațele hărților cu mâini și picioare. se aud istorii cum că geografiile astea rămân leftere frecvent, își pierd nordul zilnic în zona ecuatorială de îndrăgostiri. casino-ul arderii e deschis de la toate orele bărbatului până la toate dorințele femeii, intrați, intrați dacă de plină, vă iese inima din buzunar.

ca un fel de isus cu tălpile goale noaptea experimentează senzația unui plâns clandestin pe o linie moartă. se rănesc zidurile între noi, le adun ca pe o rochie sclavă a distanțelor dintre umerii tăi. e minunat acest plâns, îl pun în sticle, înmulțindu-l ca un fel de isus până la păcat.

Poesis

doar înlauntrul lui, în care noi, soldați pedeștri prin dragoste ne punem reciproc stele pe umeri din tinichea săracă sau aur greu în karate după cum ne e foame de război. întârziem în intestinele pândei, ne strivim armele până la con-topire în furnale de gemete, avem plămânii muzee de fum așternut în spaima calului care tot nu intelege de ce respiră doar pe dinăuntru. dăm o mână de apă animalului, noi ne adăpăm setea cu patos de calibre lichide.

sămânța cu lumeni din gura aia care a spart luna în dinți se scurge salivă strălucitoare în jos pe lângă linia frântă a buzei mareelor pe lângă oprirea în vene a vapoarelor, până jos în uterul pământului, peste sămânța cu lumeni. tu bați darabana de tată pe holurile nașterii, se desface nerăbdarea în pântecul meu cu mâna pe gură de durere, îmi vine să îți mușc călcâiul și apoi să îl opresc din plâns.

mă stăpânești încordat în vrerea mea, ți-am dat avans temporal, dar mă apropii șoaptă din spatele țipătului, crapă odată, te înconjor cu timpul meu nerăbdător. sămânță, în încolțirea din care crește luna... eu sunt doamna dumnezeea ta.

o tot văd că șchioapătă de inimă înlăuntru, prin jungla blocurilor cu patru etaje de tristă amintire care o locuiește. s-a și zburat odată de pe acoperiș, încerca să fie vrabie, dar, doamne ce am mai râs, avea colivii legate cu sârmă de un ventricul. în rest are defecte cuminți, pe dinafară chiar poartă tocuri, doar pe dinăuntru de câte ori își recompune propriul puzzle, obține aceeași imagine, nu a ei. ca restul animalelor, se comportă urban.

nerăbdare cu dinți iubitul meu, începe să ardă timpul. piromani de milenii, eu, tu aruncăm de la unul la altul secunde ce ne frig. desculți călcăm pe cenușa etapelor, incendiul se grăbește să înghită umbre cu amprentele noastre, se pare că suntem prada nerăbdării cu dinți. raiul și iadul sunt lemne de foc sub alambicul plin cu iubescuri. o, zeu al amețelii, ce alcool cu gust de flacără se distilează între gurile noastre. nu chemați pompierii, nu s-a inventat apa să stingă incandescența multiversului.

Poesis

sintagme literare

DANA LOGIGAN scribul călător întinderi mari de grâu soare dogoritor vălătuci albi spre zenit și sudoare peste fruntea scribului călător lumea aceea pare un deșert mut, epuizant, tainic în spatele ochilor căprui se zbat de durere gânduri înaripate de câte ori privește înaltul pe obraji îi curg lacrimi, iar în palme îi înfloresc maci sângerii și slove de argint

Hai, iubi hai, iubi, hai să golim buzunarele de ouă de ciocolată să le mâncăm pe rând, jumătate tu, jumătate eu ca apoi fiecare bucățică de staniol lucios să o netezim cu vârful limbii și să ne privim în ea ca-ntr-o oglindă din palatul de cleștar (iubi, noi nu mai știm cine suntem sau ce suntem dar citisem pe facebook despre Nichita spunea că suntem ceea ce iubim) hai, iubi, să ne golim buzunarele de ouă de ciocolată și să citim în bucăți de staniol nu-i așa că eu voi fi tu și tu vei fi eu din moment ce ochii noștri văd același asfințit de soare?

Silence must be heard case părăsite ferestre sparte și nu clopoței de vânt la uși ziduri înalte când de lemn, când de piatră ei printre ele și atât vântul schingiuia liniștea înstăpânită peste ziduri reci de acolo ar fi putut asculta doar bătăile inimilor și sunetul sângelui pulsând în vene aripile lor crescute prea mult îi dureau niciunul nu mai știa zborul printre ei doar liniștea își întindea penetul cenușiu

Acest bătrân acest bătrân seamănă izbitor de mult cu un melc își cară greoi și tainic cochilia în spate ca pe o tolbă cu povești nemuritoare din care se nasc zmeii și inorogii, ielele și apa vie bătrânul are povești pentru noi,

noi - cei născuți cu fața spre lumină a mea a fost cu un periophthalmus, o lebădă albă și un greier într-o colivie și mi-a plăcut mult și am trăit-o atât de intens încât … încât mi-am dat seama că acest bătrân seamănă izbitor de mult cu o pasăre, rara avis, penet măiastru îmbibat în lumina curgerii albastre ce n-aș da să-și smulgă o pană să-mi fac din ea un talisman să-l port pe frunte să-l port până doare și să-mi dau seama că acest bătrân seamănă izbitor de mult cu o lăcată și că port în povestea mea, ca o săiastră, pana și cheile lui magice... ce n-aș da?...

Când s-a auzit marele gong când s-a auzit marele gong peste noi au tras alții cortina scena era un modus vivendi pentru șchiopi, cocoșați și orbi și totuși aceștia fiind cei mai frumoși clowni și actori cu măști ieftine își încercau norocul așteptând ovații și aplauze false când s-a auzit marele gong peste noi au scăpărat ultimele raze de lumină, iar balconul shakespearean fu inundat de flori the Swan of Avon își cântase ultimul act prin piepturile noastre câte aripi ne crescuseră în spate, câte țipete înăbușite se zbăteau în noi, câtor secunde li se scurtaseră colții?... când s-a auzit marele gong peste noi au tras alții cortina în timp ce încercam din răsputeri să ne luăm zborul dintr-un umil balcon părăsit printre petale de flori

Poem cu lupi, păduri, iele și foc nimic nu mai e la fel locul nostru e zidit între pereții unui poem, iar timpul nu mai e timp devine o gaură neagră și adâncă, iar noi niște licurici lunatici în mijlocul ei dincolo de asta... pădurile tac din când în când lupii înnebunesc, urlă și dau târcoale la marginea pădurilor focurile înghit slovele cu tot cu iele și cântec și joc nici cuvintele nu mai curg se fac pietre de aruncat în primul păcătos tu ții frânghii albastre în dinți, ai învățat jocul ăsta printre iele doar lupii înnebunesc din când în când, urlă și dau târcoale acum pădurile tac tu taci eu plec nimic nu mai e la fel

Poesis

sintagme literare

DAN DÃNILÃ Pastel de iulie Îmi amintesc – aveai rochiță roz când te-ai întins alături în rogoz ca să privim petalele de mac în arșiță cum moale desfac și freamătul de aer cum adie cu puful argintiu de păpădie Tu adiai pelin și busuioc, iar levănțica m-a-mbătat pe loc pe care, în sertarul tău secret îți tot ascunzi sutienul desuet și dulcile desuuri cu dantele – mă oferisem să te scap de ele ca să te prindă soarele un pic pe sânii cât dovlecii, pe buric, pe pulpe și pe coapsele viteze în care mă puneai în paranteze...

Mic tratat de cădere Am mai căzut odată: eram frunză și glia mă dorea, să mă ascunză, nu m-a durut, nu mai eram hoinar, am mai căzut, morișcă din arțar, ca îngerul cădeam, ca un Icar sau ca o aspră, nesimțită piatră, ca un soldat visându-se la vatră, precum o pasăre lovită în aripă în lungi spirale, fără nici o pripă am să mă las în gol, fără de vrere și nu voi ști, căzând, nici o durere...

Muta Eu îți spuneam povestea lui Ulise, tu îți făceai codițe, pare-mi-se, cu ochii-nchiși, ca toropiți de vise și te pierdeai pe țărmuri interzise... Eu te-ntrebam ceva despre mărgele, pe unde sunt, ce ai făcut cu ele și unde e caseta cu inele pe care am plătit parale grele? Eu îți ghiceam în palmă, inventate istorii și-aventuri, dar despre toate tu chiar credeai că ție îți sunt date de zeul viu cu ochi de nestemate...

să te pipăie o leacă, poate într-un vis de vară încă mă aștepți afară Eu privesc fotografii, tu ești una, ele-s mii...

Cine Eu te adulmecam ca pe o floare pe când te desfăceam la cingătoare; eram doar noi sub cerul foarte mare și nu știam de râzi sau de te doare...

Carnaval Despre măști am mai scris, carnavalul carna levare după zodia porcului de care ne ascundem iubind măștile neprefăcuți – ca o schimbare la față, mai subțire, mai grea, mai ușoară, mai groasă, până se lipește de obraz și nu ne mai recunoaștem în nici o oglindă Nu recunoștem nimic – perfect camuflați moartea va trece pe lângă noi fără rimel arătându-și dinții, adică surâzând – doar măștile suprapuse mă sperie, râs cu plâns: regele mascaradei este cel mai abătut, mai mult decât trist, invizibil, absentul...

Te uită cum ninge, Ioane Nea, Ioane! ninge iară pe uliță și pe țară, lasă vinul din cămară, ieși cu mătura afară! Nu mai bea rachiu cu tata, ai băut un an și-o vară, măi Ioane, azi omătul ne-a acoperit cu tătul! Ninge, Ioane, ia lopata că te părăsesc și gata!

Fotografii Eu privesc fotografii dar tu nu o să învii – te-ai topit ca un albuș sub coperțile de pluș, unde ești, cu cine ești să te mintă cu povești? Poate îngerii te pupă pe buric, pe sfânta crupă, poate altul se apleacă

Cine are priviri să mai vadă cum femei alăptează pe stradă, cum cad visele noi în țărână, cum își duce copilul de mână orbul trist ce-a zărit viitorul? Cine vede și plânge omorul când viața e un fel de moarte ca o umbră venind de departe? norișor pare, de vreme bună prefăcut în nucleu de furtună Când o grabă ne mână din spate, cine caută-n noroi nestemate? cine vede ascunsul balaur în inimi poleite cu aur? cine caută răspunsul ascuns la-ntrebările fără răspuns?

2000 Ne vom iubi ca-n secolul trecut când cineva ne asculta prin ușă, când dorul era surd și orb și mut și luam iod ca să scăpăm de gușă, când viața se-opintea de la-nceput în orice dimineață, jucăușă Dacă aveai un unchi sau o mătușă cu funcție și te țineau sub scut, dacă făceai la CAR un împrumut îi cumpărai fetiței o păpușă, beai bitter și cafele cu năut – ne vom iubi ca-n secolul trecut...

Procust Refugiul, azilul de noapte, exilul într-un poem care abia te încape – mai rămân afară picioarele și capul și groapa pe care vor să ți-o sape.

Popas Eu mă opresc aici, rămân adolescent, departe de mine orice fel de tristețe: cam demult am uitat legământul, vreau să mă despart de perfidul torent precum se desparte în delir cuvântul de masca tăcerii, cu multele-i fețe...

Poesis

sintagme literare

DANIELA MIHÃEª lovind frunze nu le mai număr nici clipa de care se tot vorbește n-o trăiesc aștept un nu știu ce să schimbe nu știu cum în nu știu ce ceva nu știu cum vine asta sunt cumva prea trecută sau poate deloc prin unele să trec la altele stau cu mâinile în sânul plictiselii nici nu-mi aud tic tacul pentru că tac coagulând sângele vraciul ochilor întârzie de câte ori îl aștept încă n-a sosit pleoapa pe dos ustură uscată spre cer privind particule de adn împrăștiate cineva să le-adune mai sunt bune cât timp gaura neagră nu le-atrage-n barbă trec de la unele la altele cu mâna în păr netezind timpul să-l lungesc cumva după degete amăgind bogăția lui să nu plece încă nu m-am înfruptat din titanii lui înșirați, deșirați de-a curmezișul în parc de-atâtea ori am trecut lovind frunze doar atât

amarul să nu-mi mai scrii decât cu sânge pe tâmple să nu-mi pui cărunte frunze un ochi îmi poartă banul, altul râde să nu-mi mai stai în drum răscruce să îmi iubești, să nu ucizi să nu rănești iubiri târzii cum n-am rănit prin absolut nici noi iubirea-ți prefăcută, plin- de noroi îmbracă haina, poartă tu calvarul la cruce să îți stea amarul durerii, lacrimilor crude atâta sânge unde îți va curge vom aduna în poală mila vom mângâia cu duioșie vina te vom ierta să te poți duce acolo unde nu mai ai o cruce

clepsidra timpul nu trece se scurge, distruge violează centrul se nasc cutremure și nu-ți mai revii alertă-ți sunt simțurile care mor cu fiecare celulă

porii ți se închid nu mai poți respira terapia? goapa! cu pini aș vrea mirosul rășinei va ieși din criptă mă va arde de trei ori câte șase să mă pot renaște din chimie mă dor mâinile frământate de griji în regatul meu sunt leoaica tandră, puternică topit plumbul curge cu liniștea

adânc, liniștea de unde vin știu esența cât am îmi vorbește credința când genunchii lumii coboară odată cu fruntea tăcerea buzelor rupe cârjele neputinței verde este corola smereniei pe capul plecat și El ne iubește cum și-nainte scriam în metal păcatul înăuntru-mi curge liniștea adânc mult departe de haos și eu căutam design

resurse din umbră nu m-am mutat niciunde sunt pretutindeni departajată în lovituri patru la număr poate sunt mai multe ele îmi aduc aminte încă sunt vii precum cerneala dacă ai fi balerin ai ști piruieta în aer te înalță cu grație fiflacul îți dă încrederea podurilor căderea poate fi un Babilon iar eu încă mă opun acolo unde prin cavitate trece suicidul mai am resurse cât nu te strig, cât ochiul alb nu te vede, umbră revin fotografie semnată de vacanță

din casa bântuită de pești provizori institut guvernat de o tablă de șah jucat la mână deschisă

norocul diapauzei acum se odihnea cu mâinile între genunchi clătinând un du-te-vino de prea mult dor ,,iubite, vara noastră a trecut regretele au iz sălciu de toamnă” durerea apasă cuvintele în cuţitul care nu mai taie cea mai lungă şi tăcută pauză ultima şiroind lacrimi, ochilor le-au dispărut lumina pe buze care murmurau un nume: ,,cum să-ţi spun omule atâta durere înfiptă în omoplaţi până în suflet!” vorbea cu ea, vorbea cu el vorbea cu nimeni şi stoluri de monarhi îşi luau rămas bun în dantela nobilă a verii şuierând din aripi iminența toamnei ,,când vă întoarceţi fluturi migratori picuraţi-mi speranţa în pete albe de n-am migrat şi eu... tu, omule adu-mi aminte să te caut!”

cu mâinile la spate m-au plătit să tac într-o poziție calculată cu mâinile mamei la spate învățam o tablă și scriam cu negru umorul zilnic calculat a devenit artă în realitatea media parvenită nu aveam dreptul directivelor lipsea spațiul deciziilor cosmosul e comercial gigant festivalul la poarta sărutului începe cu Iuda și doi taleri independenți pe tarabă se plătește trădarea aripile fluturilor se frâng

Natalie ești frumoasă când dormi! strigă dulce gând adormind soldați vulnerabile hotare rămân cardinale fiind m-ați obosit eu comicul tragediilor trăgeam sforile păpușii să nu se-nece cât am putut să dorm în cleștii durerii căutând sensul potența aripilor surori

Poesis

sintagme literare

DOMNICA POP Traversa 20 hipnoza ierbii în liniștea parcului crește cîmpii locurile de-acasă nu mai au adresă și cît egalează o pasăre depărtată care vibrează avem amîndouă o vreme separată de rouă

Traversa 21 înălțînd ziduri pînă la temelie prima istorie crește reziduri aceea de neiertat cînd omul a despicat primul izvor în două să afle de ce plouă abandonînd aluviune vechea minune eroare nouă

în foaia inertă final de nimic

Traversa 23 frica fierbinte erupe din minte umblu-n levitație peste agitație nu-i har divin nici foc din senin merg mult pe jos doar ca să merg în rînd cu voi curajos

Traversa 24 de cîte ori nu am lumea pentru foaia de hîrtie sau n-am foaia capitulez prinsă la mijloc ca într-un ceasornic pendulez cu creionul de foc scriu lumea-n aer lezez

Traversa 22

Traversa 25

pentru că Doamne ştii cît te-am mințit dă-mi între semne un discret sfîrșit să intru subit prin copertă un punct mic

am cîte-o oră paralelă cu lumea cînd trec auroră duhul fericirii găsește întotdeauna spațiile pustii nimerește

exact punctul blocat nu mult doar o secundă tumult

Traversa 26 plină de mărturii ziua înserează dungi fumurii primesc complice noaptea-n matrice lumina becului inundă strategic focul negrului și cine răpune? la urma urmei totul apune

Traversa 27 ultima dată prietena m-a privit ca-n prima clasă asta a nemurit o zi dureroasă caldă în gesturi sclipea-n resturi apoi s-a dus printre gene în sus cu fața spre cer ochii-n mister

Traversa 28 totu-i nimic am fost victima propriului inamic mi-ai sărutat părul fir cu fir dar tot darul ascunde

un bir fărîma de negru fugită din integru

Traversa 29 fiu al omului treci ca ploaia în visul pomului într-o zi sîngele vei topi în cascadă lentă cu întunericul te va potopi lumina absentă

Traversa 30 simțind parfumul am schimbat drumul toate străzile erau dublura toate chipurile imitau figura - nu te întoarce fugi plîngînd! dar inima ucidea-n ciocane fix acel gînd

Traversa 31 aștept să vină cu inima senină dacă nu va ierta tot voi aștepta așa a palpitat ghiocul ascultat cînd colindam oraşul aidoma cu evreul rătăcit în pustie de-mi crăpa inima de vie

Poesis

sintagme literare

DORINA STOICA Libertate nu mă pui în genunchi, la colțul vieții, pe coji de nuci așa cum mă punea în copilărie tovarășa învățătoare când uitam tabla înmulțirii, mai târziu elementele din Tabelul lui Mendeleev. nu-mi reproșezi că de la un timp te înșel cu Iisus și cu Apostolii. eu, încerc doar să nu mușc când mi-e foame din mărul oprit. spre propria-mi sihăstrie pornesc împreună cu mine. am de făcut drum lung. cobor dintr-o închipuire, mă urc în alta „poftiți în vagone, se închid ușile urmează stația…” m-ai iertat că am fost un fel de Alba ca Zăpada care locuiam cu chirie în inima unui barbat însurat. în toți anii când m-am plimbat prin el ca printr-un muzeu aș fi avut nevoie de o hartă sau de o busolă ca să aflu drumul cel bun. într-o zi cu două dimineți, a lui ultima și prima a ta, am evadat. m-am mutat cu tine într-o casă cu miros conjugal. din cand în când îmi oferi un bilet la spectacol în primul rând și o cireașă de pe tort. în fond, scopul veții nu este să fii „fata babei sau a moșneagului”, nici să găsești „punguța cu doi bani”, ci libertatea dinlăuntrul tău.

Maci și albăstrele i se închinau Pe bătăturile din palmă munca i-a desenat o casă din chirpici și o grădină cu pomii fructiferi, flori și butuci de vie nobilă. spatele are acum forma dealului cu fântâna în care s-a înnecat cerul, de unde căra apă. cele două găleți ruginite udau marginile cărării. în fiecare dimineață de vară, maci și albăstrele o așteptau îmbobociți, ca să-i înflorească. tata o înjura când era acasă, de zeci de ori pe zi. mama gândea „Doamne Iisuse Hristose, miluiește-mă”. uneori o „mângâia” cu dosul palmei, nu din răutate, ci doar ca să nu uite că el este, cel care aduce banii în casă. noi trei stăteam, la răcoare vara. jucam țomanap-ul cuvintelor din ziarele puse în geamuri. dejghicam porumb, scărmănam lână și strujeam pene, pe rând citeam tare din cărțile lui Joules Verne, iarna.

mama nu avea timp de mângăieri sau vorbe drăgăstoase. „copiii trebuie sărutați doar în somn, iar bătaia e ruptă din rai.” asa citea ea în cartea lui makarenku. eu primeam cel mai des, bucățele din zdreanța aceea de „rai” de fiecare data, în gând îmi propuneam să nu-i mai iubesc. uitam însă când căpătam două cuburi de zahăr cubic, în plus. baiatul acela, doi ani la rând repetent, pe brațe și piept își tatuase numele meu într-o inimă însăgetată. nu făcea nimic rău, ducea doar servieta cu viitorul meu în ea, când mă conducea de la școală până aproape de casă. tata avea o curea pe care își ascuțea briciul de bărbierit. era groasă, lustruită pe o parte și aspră ca el, pe cealaltă. „iubești?” m-a întrebat într-o seară când a adus mobila de bucătărie, bufetul și masă cu planșetă pentru colțumași. Am șoptit: „nuuu” iar în gând am țipat: „nu da, tată, nu da!” cureaua a mușcat din carne mai sus de genunchi. tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer. mama e din ce în ce mai copil. nici un copil nu crede că bataia e ruptă din rai.

continuitate m-am ținut de el până m-a luat de soție. fac tocăniță, ciorbă, copii și cozonaci. spăl, calc, dau cu aspiratorul. sunt femeia robot. nu mă satur niciodată de somn. dorm în timp ce-mi fac rugăciunea de seară. semăn cu străbunica, cu bunica, cu mama. am o fiică. se ține de băiatul acesta până ce o va lua de soție. îi va face tocăniță, ciorbă, copii și cozonaci. eu și ea. două cuie înfipte în peretele lumii.

dimineața mă simt ca un tren întârziat, toate visele au început să doară. îmbrăcată cu-un lan întreg de maci duc găleata cu gunoi, ca pe-o geantă de firmă. beau o cafea oribilă și ascult știrile: „au murit câteva zeci de oameni în ultimele 24 ore, din cauză că nu le-a zâmbit nimeni.” alerg spre serviciu ca un gândac prin bucătărie. să ajung, schimb două tramvaie și două autobuze. oamenii mă văd mica și cocoșată. doar eu știu că de vină sunt aripile strânse la spate cu elastic. sună telefonul mobil. răspund. moartea șoptește: „alo, ți-ai uitat acasă rujul de buze!”

Poesis

sintagme literare

DUMITRU VELEA Slujitorul cu raclă “Non nasce in me pensier che non vi sia dentro scolpita la Morte.” Michelangelo (dintr-o epistolă către Vasari)

Ospăţul e în toi, ba se apropie de sfârşit, mustul din struguri, mărgelele vinului le-alunecă cu zgomot pe gât, dând peste marginile gurii; ce-a mai rămas din bucate se-nfulecă în grabă ca şi cum mâine masa s-ar trege cu totul prin uşa din ziduri, ferecând-o marele dale. Ca la poruncă, un slujitor face ocolul mesei cu o raclă în mână, în care, lucrată din lemn, este o păpuşă, închipuind un mort; oprindu-se la fiecare oaspete, îi arată chipul de lemn şi încet îl îndeamnă: Aruncaţi ochii la aceasta, bea şi te veseleşte, După moarte şi tu vei fi la fel. Primul se şterge la gură de unsoarea prelinsă şi-l pofteşte să treacă mai departe; al doilea îl întreabă de coşul de pâine şi-i strigă-n urchi să i-l aducă degrabă; nesăţios şi plin de sudori, devoratorul stivelor de carne nu are vreme să audă şi nici să privească spre chipul de lemn; cel din care se stoarce parcă ulei îşi şterge grumazul, gemând de căldură, priveşte cu spaimă şi-un foc i se pare că se ridică din racla cea mică;

pentru al zecelea, cuvintele slujitorului le-au şters răgetul umflatelor cimpoaie şi pătimaşelor cobze; tobele, bătăile tobelor nu au lăsat să audă pe cel cu dinţii prinşi în descărnarea oaselor; roşcovnul care sărută cu frică pe cel străveziu, de alături, rostindu-i numele. Şi numele îi răsună fierbinte-n urechi, priveşte în raclă, ca şi cum ar vrea să citească, ridică lemnul cioplit cu chip omenesc, frrumos lustruit şi, repetând vorbele slujitorului, îl aşază pe masă, în faţa jilţului său, cu raclă cu tot, trăgându-i deasupra capacul cu grijă spre a nu-i trezi pe ceilalţi, alunecaţi în somn. Iese din sala de piatră şi-n soarele ce-apare, el, singur, este fără de umbră.

Pheron Pe obeliscul de piatră, lung de o sută de coţi, din Templul Soarelui, câteva linii mai amintesc chipul bătrânului rege, Pheron, cu eşarfa de pe ochi pe mâna dreaptă căzută. Când fluviul s-a umflat până la optsprezece coţi şi-acoperit holdele – viaţa supuşilor –, tânărul rege, cuprins de trufie, a apucat lancea şi cu toată puterea a aruncat-o între valurile fluviului. S-a iscat vântul şi mai puternic a împins apele, cât mai departe, peste ogoarele şi aşezările omeneşti, iar regelui – spun preoţii vechi – i s-a luat vederea, vreme de zece ani, pentru ziua iluziei. Şi în singurătatea templului îşi căuta lancea; pe treptele de piatră, bucată cu bucată, i-au adus-o valurile, dar în noaptea sa o văzuse plină de sânge. În al unsprezecelea an, oracolul din Buto i-a dat veste: Pentru vederea dintâi trebuie să te speli pe ochi cu apa din urmă a femeii, care decât cu bărbatul ei a trăit! Udul soţiei lui l-a trecut peste ochi, dar zadarnic. vreme de un an a încercat, până a găsit femeia curată.

cel ce se clatină întreabă de purpură şi-ntinsă o vede sub chipul de lemn; cu ochi de jivină şi tâmple înguste al şaselea îi aruncă un ban ca să lepede racla;

Fluviul îndurător trece pe lângă templu, unei alte forme dându-i viaţă. Pheron, trezit din somn, îi contempla, de pe pragul celor două lumi, trecerea peste margini, ca un dar ceresc.

al şaptelea, cu carnea ieşindu-i printre dinţi, face doar semn să-l lase în pace;

Femeile, al căror ud îl încercase, le-a strâns în Erythrebolis şi le-a dat foc cu oraş cu tot; cu cea miraculoasă, întrupată pentru sine, a trecut prin portalul marelui Templu.

însetatul de vinuri, oprit între două măsuri de asprul îndemn, începe să cânte, dar umbletul limbii se-mpiedică-n silabe; altul închină şi-adoarme înainte ca mâna cupa de vin s-o ducă la gură;

Fluviul a acoperit cenuşa oraşului, dar flăcările i le-a dus marea cea mare, ca amintire. De pe obeliscul de piatră din Templul Soarelui, tot mai şters, Pheron le vede din ce în ce mai clar.

Poesis

sintagme literare

GELA ENEA sos țipătul lovește fereastra înnegrește geamurile tu scrii pe funinginea lor cine ești? bețivul care sparge ultima sticlă plină fumătorul care nu-și face poștă chiștocul cules de pe drum oceanul epavelor pline de comori printre coaste jilave deschide-mi! mi-am legat cămașa de stâlp: de-aici cum să plec uite vipia tolănită între dale se-ntoarce pe partea cealaltă îmi suflă în ceafă deșert nu mai am memorie trecut viitor doar un cadran ce vulcanizează clipa deschide-mi! mă împuținez la fiecare strigăt se lărgește cămașa pe sub pânză o rază-și ascute lumina în pieptul meu îmi crapă inima nisipul urcă prin vene capătă consistență de piatră deschide-mi! în curând voi fi o statuie a bețivului care-a spart ultima sticlă plină a fumătorului care nu-și face poștă chiștocul adunat de pe străzi nu voi mai putea să strig

despre moarte și corcoduș moartea nu este o erezie dacă s-ar pricepe la oameni acuzațiile la adresa ei n-ar curge gârlă

să-i spunem codificat vidanjorul s-o decădem din grad să-i facem fente la patru ani dulfa cățeaua noastră mi-a înfipt colții în obrazul drept cu sângele ăla am hrănit prima oară moartea mi s-a părut că aud aplauze aplauzele sunt punți de aer pe care alunecăm în conștiința colectivă să nu stai prea aproape de câini m-a certat mama fluturând un bandaj mă cred buricul pământului îi răspund acum când nu mai poate să mă audă sau doar buric mă cred unul pe jumătate deschis să intre aer niciodată nu mi-a ajuns aerul pe sub ceața ochelarilor de cinci dioptrii în tangajul minimalismului mă sufoc dacă pământul ar avea într-adevăr un buric oare câte cârtițe ar putea să intre deodată prin el psaltire pe întuneric tocmită și dacă buricul ar fi numai un orificiu obturat de unde greața de-atâta cultură sub lupă pe dulfa am îngropat-o la rădăcina corcodușului anul ăsta va fi țuica mai bună că toate s-au copt raționez în derâdere față de kant și mă uit la corcoduș cu alți ochi

tandra melodie a unui cor de eunuci fata de la mansarda blocului citește romane de sanda brown îndoaie pagina propriei vieți să țină minte unde-a rămas între bancuri de pești respirația prinde miros de apă stătută fata se dă cu armani și mai parcurge un paragraf bălăceala în stări erotice albește pielea face tenul catifelat peste câțiva ani fata va deveni preafericita preacuvioasa prea... va curăța peștii de solzi cu ochii din când în când o zeamă transparentă îi va curge pe canturile obrazului eu atâta vreau să îndes în pieptul acestui poem și viață și moarte însoțind tandra melodie a unui cor de eunuci efendi

Poesis

sintagme literare

GEORGE G. ASZTALOS Ce înseamnă să fii mafiot io și cu fratele meu Câine avem premoniții suntem mafioți la diverse ocazii simțim dinainte dezastre dar și bucurii sărim să rupem ușa om bun înainte să ajungi tu aici viu și nevătămat când e cu bai mare ori de câte ori trece ambulanța spunem auu viața-i așa un pui de curcă beată ni la ea mă suflă un vânticel și e dusă în chetrii la muma pădurii Câine le presimte mai bine ca mine m-am dus cu gând să-mi sărut iubita și el țuști în brațe la ea și mă privea cu ochii ăia știți voi „dă și mie dă și mie” „na măi Câine”- I-am zis „ce mă-sa dacă ești Câine?” „ia cu pită dă-te dracu de bestie angelică!” altfel io și Câine rareori suntem triști numai dacă moare careva dintre ăia care au trăit fără rost au umblat și ei cheriți prin lume ca să aibă așa de unde mânca bea prostii și pleca în rest e bucurie nene de câte ori moare omul care și-a ușurat durerea se cheamă libertate se cheamă împlinire dar mai ales se cheamă dragoste se cheamă auu din dragoste cu bucurie când moare omul frumos auu cu bucurie vom muri și noi Câine ca niște pui de curcă beată să-i ușurăm lumii durerile și vom muri cu pită dă-ne dracului cu tot ce iubim sublim de cretin în numele tatălui și mumii pădurii amin

Amor omnia veni vidi vinci ea a fost prima frumusețe de care m-am îmbolnăvit oamenii au un obicei straniu se tot îmbolnăvesc de lucruri și de ființe hâde bunăoară toți banii și toate bubele dar eu de când m-am îmbolnăvit de ea pur și simplu a dispărut din viața mea orice urât când ea a venit la mine aveam o febră de mă luau răcorile și câinele meu a lătrat-o nu te speria i-am zis e bolnav are niște răcori așa de febrile încât nu știe să-ți arate doar prin lătrături cât de mult te place avea ea un râs de clopoței de cristal și am lătrat și am râs cu ea și n-a mai rămas nicio urmă de grijă în tot universul ea era cea mai superbă epilepsie posibilă și o convalescență de care nici apocalipsa n-ar vea să mai scape în veci avea cârlionți și tot îi răsucea visătoare pe degete de mi se umezeau palmele și mi se usca gura nu mai articulam o iotă dacă mă tăiai curgeau numai vise cârlionțate din mine nu mi-a părut rău când ne-am despărțit dimpotrivă mi-a părut bine că și-a găsit calea și chiar i-am dedicat un poem la nunta ei de apoi unii spuneau ești nebun ai Alzheimer pe invers îți aduci aminte de toate minunile care de fapt nu i s-au întâmplat nimănui dar foarte mulți ar vrea de nebuni să li se întâmple uite că nu știu dacă-i cuminte sau păcat să fiu bolnav de dragoste dar la urmă când mă ia urâtul în primire sunt cel mai sănătos-frumos împărat!

Poezie din nimic și iarbă verde Omul e dat dracului indiferent cât marasm îi seacă zilele Face poezie legată cu nimic și înflorită din iarbă verde N-are a face dacă îl guvernează hoții Că locul e plin de scârbe peste frumuseți Uite voi spuneți că din păcate locuim în țări sau vieți diferite Dar eu vă spun că din fericire locuim în același poem Și toți avem dreptate numai că unii preferă nimicul trist Iar alții bucuria de iarbă verde Io nu cred în viața de apoi ci sunt convins că există Cât despre opusul vieții zic moarte și trag apa Eu sunt nebunul care vede iarba verde înflorind din nimic Și plouă și vin râmele amețite de stat în pământ Și sunt băiețaș le pun în bărcuța de hârtie Le zic pace vouă și le dau drumul La apă

Poesis

sintagme literare

IOANA BURGHEL Îți mai aduci aminte, Diana? (fiicei mele) Îți mai aduci aminte, Diana ? Pe la noi, ,,plouă civilizat,, iarba miroase a iarbă, copiii cei mari ai Cerului n-au jucării, s-au împrietenit cu niște nori de cânepă. Câteodată, exersează ,,Arta Războiului,, alteori, dansează cu ploaia, cântă cu ploaia, ploaia devine o iubire colorată, vata pe băț a copilului care se bucură, fericirea munților mâinile calde ale bunicii aerul curat, despletind arome vii de pâine dospită și rășină.

degetele voastre. Eul meu visează într-o limbă neomologată. Stângaci, se așează la masa verde și are un straniu obicei de a-și ascuți disperările.

Vibrații Sufletului i s-a desprins pământul de retină. În pântecul mamelor pruncii schițează ziua de mâine în praful de pușcă. Suntem goi. Pe dinăuntru. pe dinafară, cerul nostru arde. Dumnezeul oamenilor arde. Pe rugul neputințelor mascate fierbe grâul. În geana firului de iarbă se ascute urletul.

Fantasme

Tu veneai de nicăieri fantasmă a sufletului acesta pierdut dincolo de pragul nopților mele Patologic luna sculpta în miezul unei piersici Ar fi bine să mă las de scris. Să ucid gândul cu o foarfecă ne(ascuțită). povestea fără sfârșit a cerșetoarei de nimicuri Să incendiez orice urmă de mă adun în cuvânt semeț. durerea unei eșarfe albe Să înec lumina în propria-i salivă. ca norul în Să plătesc unui fierar cel mai îndepărtat colț al un litru de palincă pentru ochiului lanțuri grele peste toate unice tu să pot fereca cu fericirea mea ascunsă în toate literele trăirilor într-un mâneca unei scrisori nod de batistă curată nedeschise să-mi incendiez visele cu simțul acestei realități bolnave. Eul meu Peste cadavrele cuvintelor prea mulți arhitecți ai nimicului!

Eul meu se teme de umbre, de arborii înmormântați fără lumină. Eul meu e un pământ vânturat printre

* * * Lumea se răstoarnă ca un Gulliver peste Ţara Piticilor. Ochiul tău vestejeşte treptat. Pe la colţuri Moartea desface conserve şi se îmbată ca un rus înainte de război. Sărbătorim cu fast cimitirele unor existenţe primare. Infirme amintirile organizează Balul unor ani decupaţi dintr-un calendar fără înţeles.

* * *

tic-tac-ul ploii pe umbrele deschise alunecă stropi

* * * ploaie grăbită o vrăbiuţă plânge sub un corcoduş

* * * apă de ploaie într-o baltă din asfalt cântă broaştele

* * * dorinţa ploii să cadă peste lume ca peste păsări

* * * pe pagini lipsite de glorii iscălitura unor nefericiţi

Poesis

sintagme literare

LUCIAN-VICTOR BOTA * * *

dinspre zarea ca o câmpie întinsă nu mai văd nicio pasăre în zbor simțul călătoriei se stinge odată cu călătorul prin umbra vieții într-o colivie peste care cerul se înnegrise în mine

* * *

iubito azi ploaia ne va spăla din sentimente stoluri de păsări vor cunoște atunci că sentimentele noastre ude nu vor mai zbura ci vor fi puse pe sârma timpului la uscat

și puse lacăt luminii dinspre fereastra unde toamna îmi ucide primăvara la capătul căreia tu mă aștepți

presimt o veștejire în care vuietul toamnei e aproapre

îmbătrânind.......

azi nu mai plouă lumina se înghesuie peste oraș și-l înveșmântă în albastrul cerului

* * *

ploaia îmi macină gândurile mi le fărâmițează și mi le pune pe pervaz dinspre balamalele ferestrei se aude un scârțâit ușor al inimii

* * *

mă aflu acum ca într-o cameră cuprinsă de tăcere prin fereastra căreia pătrunde lumina trupul meu se adapă din liniștea care apasă adânc peste sternul orașului

* * * * * *

atingerea mâinii tale face ca inima mea să bată ca un clopot într-o ruină căzută de secole în rugăciune

* * *

gust din lumina acestei zile mă aflu într-un spațiu peste care cerul trimite cai negri nărăvași gust din lumina acestei zile amarul din ochii lor

aud cum îmi urlă oasele aprind niște felinare sânge clocotind pe țărm deșertificat amurg cenușiu

* * *

imaginea mea este tulbure după atâtea ploi care s-au scurs pe chipul meu de ceară când anotimpurile îmi îngână amintirea în cameră lutul se topește în rama ochilor mei nu mai am nimic în afară de tăceri tăceri care curg pe pereți

și tac și-așa tăcut mă topesc

* * *

trunchiul copacului e scrijelit până la oase ploaia îmi udă rănile pe cer niciun zbor doar o pată neagră

* * *

eu nu am umbre am o singură umbră care se înghesuie în mine umbra unui copil care se revoltă în adultul de ieri de azi dintotdeauna

* * *

aș împărți lumina în două ferestre diferite un pentru a vedea în întuneric și cealaltă pentru a vedea...

* * *

cântecul păsărilor îmi unge inima zborul lor mă scoate din pustietate și mă așază înpalmele cerului

* * *

dimineața mi s-a strecurat printre jaluzele când tu nu mai erai ai trecut prin visul meu ca o noapte și nici măcar nu te-am simțit

* * *

tăcerile mele ziduri de piatră în care poetul sculpetează bătăile inimii

Poesis

sintagme literare

MARIA JORJ * * *

eu scriu din culisele unei patologii. sentimentele mele sunt abstracte și excesive. eu nu mai posed delimitarea lăuntrică. pe buzele veștede mi s-a așternut praful maroniu al cartușelor vechi. mi-ar plăcea să prind taurul de coarne sa-mi exhib puterea retrasă în sine, pumnii intr-o nefirească levitație să zdrobească cu toată forța cușca din care nu am văzut niciodată cerul însorit, nici propriu-mi chip pe care-l va învinge numai moartea. eu scriu desenând obsesiv cuvinte și culori pe cartonul cu roșu închegat sub degete. vopselele sunt substanțe toxice, distrug oxigenul fragil până când poemul devine o țintă esoterică. aș putea muri sufocată de pulberi fosforescente explodate pe suprafața ghimpată a hârtiei. nu știu al cărui corp îl strâng în brațe. sunt solitară și nu mă interesează lucrurile care-mi lipsesc. m-am obișnuit să trăiesc pasiv, să scriu cu obstinație despre întunericul ce-mi bate cu pumnul în piept, urlând să înalț steagul de capitulare. eu scriu cu fața spre mine apropiindu-mă de ea ca de-o cutie neagră zguduită de sunete convulsive. eu scriu pentru a umple acest sarcofag cu rafinamentul unei dâre de lumină care va descifra aria marginală a abisului.

* * *

îmi inoculez poemul letal în stare să înlocuiască aorta de plastic tranchilizantele dozate progresiv calmantele obsesiv ineficiente. visez limbajul aglutinant cu care mă confesez compulsiv jurnalului autist anticorpului activat în stare de urgență capabil să recunoască structura toxinei cerebrale oximoronică. descriu furtul biologic răsucirea invers acelor de ceasornic în carne vie a ceea ce nu am simțit niciodată mai aproape mai plin de sânge și de moarte. aștept ziua dezabuzată și goală ca o prostituată când voi tranșa glacial totul.

* * *

sunt profesionista jocului psihotic pot fi umbra, disimularea, tenacitatea. am ales coerența dusă până la epuizarea reacțiilor până la vulnerabilizarea tragicăa limbajului. curajul dobândit în copilărie a expirat.

* * *

urc strada asemeni călărețului orbit de întuneric. am memoria plină de casa copilăriei cu vagul ei miros descompus de inefabilul delirurilor infantile cu dinastii de ziduri corozive atinse de vocea letală a vidului interior de sunete automate de cazarmă de remușcări de biografism ombilical de intoxicări cu vieți dintr-o altă viață. nimeni din neamul meu nu a găsit sentimentul de culpabilitate, umbrele și umilințele adolescentei ce scrijelea literele ca un pietrar.

* * *

numai sunetul asurzitor al tăcerilor frânte numai venele precum un evantai de lavă numai imperfecțiunile înțepenite ca pietrele crescute din pământ numai cerul gurii coagulând strigătul fetid de stază numai boala peste care vei trece fiule numai fisurile arcuind partea nevăzută când stăm față în față ne vindecă sau ne ucide numai limba de foc ce-a ridicat lespedea lui lazăr numai mâinile care intră adânc în zidul carnivor intoxicându-l cu propriul sânge numai nebunia urlă cu o dăruire totală să ridic crucea luminând ca o auroră.

* * *

îmi mutilez tăcerea cu gesturi duplicitare caligrafiez concentrația sângelui negru sacrificat în cuptoarele bolnavului drogat de luciditate. rătăcesc în realitatea vulgară pasivă și tocită în același trup ce in pumnii neverosimil de mici strângeau vocea tatei rostogolită la marginea potrivnică oricărui auz.

* * *

mă strecor ca fumul din adâncurile pământului. dincolo de colcăiala sistemică o armată decimată prin intunericul voluntar al minții.

Poesis

sintagme literare

MEDEEA ROªCA

de noi doi nu mai există nimic, nicio matematică, nicio excepție de fond, ca și când

Mâinile mele

Pentru un soare portocaliu

Renaștere

Tu, primăvară, n-o să-ți pară rău, pentru un soare portocaliu cu muguri răscopți, îți dau și eu un fior de prunc abia întâmplat din pântece între râsu' și plânsu' obrajii lui verde turcoaz nu-ți vine să crezi, ca o înfrunzire în luna lui Decembre, ca o fântână intr-un deșert abstract. Pentru un soare portocaliu îți dau și eu, tu primăvară, nu răsplată, nu răsplată, ci dulce somație la viață.

Ce șopteai, Doamne, de-mi venea râsul, râsul, plânsul, știu că eram la masă și frângeam pâine arcuită la vârf ca o gondolă, ca un trup jertfelnic, nici nu puteam respira, privind cum vorbele Tale se răstigneau treptat pentru înviere în ceva mai adânc decât mine, mai jos decât departele din departe și deodata, deodata am început să râd, să plâng ca după o blândă, deja întâmplată geneză.

Poezia mă pândește cu un ochi liliachiu ca o Veneție, ca o gondolă plutitoare mă pândește. Eu stau plecată spre ea, dintr-un reflex de adorație, și fără să știu până la capăt, totuși știu că între noi de dimineață până seara, rănite dar pline de viață, iubindu-ne pană la revoltă, nu este loc de niciun refugiu, de nicio Antarctică, de niciun strigăt neîmbrățișat. Am zis, Am, A...///////

Pledoarie pentru libertate în dimineața aceasta de africă rotundă îmi deschid inima pentru fântânile lăbărțate cu arșiță, sunt o cascadă fără gravitație spun: sunt o femeie liberă de măști, poate mai femeie decât măștile tuturor femeilor, eu scriu cărți de dragoste dezrobită pentru oameni, pentru păsări, pentru frunze, e o sfidare planetară să iubești fără calcul ca și când in afară

în descreștere ca pielea geometrică a nonagenarei colț cu casa vecină, colț cu ploaia de april, ce mai ploaie, unită cu fața din față a soarelui, pentru însămânțare, mâinile mele nu știu să se roage cu vorbe la xerox, Doamne, dar dacă nu Te superi, fă-le un răsărit pentru osândă, ca să primească Raiul de care-mi vorbea buna când mergeam spre Biserică in ziua de odihnă.

Mai tânără cu un gând Ca un tango invizibil, timpul se prelinge în mine focos, dinspre piele și sânge, spre os dupa os. Timpul nu plânge, nici eu nu mai plâng când renasc întruna femeie și, femeie, întruna mă frâng, mai tânără cu un gând sau poate, sau sigur, Doamne, cu o adiere și un foșnet de crâng. Timpul nu mai plânge, nici eu nu mai plâng.

Secvență Ce frumoși sunt macii când zâmbesc și ce roșu tropotește iarba deasă, din caleașca verii lung clipesc dimineți și zboruri de mătasă. Un parfum de nard împărătesc îmi trezește parcă azi copilăria, amintiri prin suflet tălmăcesc într-un fel de pace reveria...

Poesis

sintagme literare

MIHAI MARIAN 1. @ dincolo de fereastră p sângerare imperceptibilă plutește în apropierea fantomei unui fluture. aripile se ciocnesc în zbor de două ori pe secundă. la ce bun o umbră a aceleiași umbre? O || HO—As—OH | OH pe sub masă, talpa piciorului calcă în fluid. este sânge peste tot, până la glezne. maimuța din clădire alergată de un câine roșu alunecă pe balustradă. urcă și din nou își dă drumul: “ în unitate dacă fumați, imediat veți fi externați! fiecare pacient care ne sosește în prag, ne e un prieten drag! dacă vreți să fiți respectați, discuții neprincipiale nu angajați! “ și niciun om nu bănuie că acel câine roșu este un fel de vis. un vis înalt cât 17 etaje, la fiecare 100 de ani atins de un înger diferit. doctorul se ridică de la birou cu unduiri de înotător subacvatic. palma sa înmănușată în lumină își continuă povestea și fiorul, freamătul vântului printre copaci este cel al omului care vede pentru prima dată o oglindă și apoi îngrozit cade la pământ. orbit de noapte sare în primul taxi și se refugiază în siguranța propriului cămin, în lumea construită din click-uri în care ființa sa este doar o adresă de email. fragmentul dintre ghilimele face parte din romanul Laika, autor Adrian Alui Gheorghe

2. Ape Reziduale În mijlocul camerei cutii rămase de la tot felul de lucruri stau îndesate cu fâșii de amintiri: magneți de frigider un soare uriaș cărți butoane de panică teniși vechi telefoane cu inbox-ul plin fotografii din care încă-mi zâmbești. Sunt toate relicve ale unor vremuri când pe suprafața de vinil a vieții nu apăruse nicio zgârietură.

Cu trecerea timpului s-au transformat în obiecte de cult. Paharele în care amestecam aspirină cu gin scrumiera în fața căreia fumam ca doi șamani să putem lucra până noaptea târziu peștii de sticlă țestoasa de lemn toate strînse să ne protejeze au eșuat ca niște moaște false. Am tot adunat în jurul nostru până când ne-am transformat în două orașe chinezești pierdute în smog. Ne mai putem vedea doar uneori în golul de dedesubt când aerul rece îndoaie lumina.

3. 179 de cuvinte Nu renunța la ticuri, la fixații. Continuă! Continuă să încalți pantoful stâng mai întâi, să așezi tricourile verzi dedesubtul celorlalte. Așază vinilurile, dvd-urile din colecție și cărțile nu în ordinea cronologică a apariției lor, nu după gen, ci în ordinea morții artiștilor, scriitorilor. așază “lolita “ între “tropice triste“ și “al doilea sex“, pe cobain între mercury și janis, și ai grijă ca vinerea întotdeauna așternuturile să fie albastre. Când stai la masă, numără până la opt în gând, apoi adună cu trei. Fă-o după fiecare înghițitură, așa cum faci mereu. Privește cu coada ochiului în farfurie și spune-ți: cred în tine și în puterea ta, bucată de carne, acum cred că sunt sătul. Nu renunța, nimic rău nu ți se poate întâmpla. Cel mult, vor crede că ești nebun. Nebunul căruia nimeni nu știe să-i răspundă, nu știe ce întrebări să-i pună. Păstrează-ți mintea fierbinte, zgomotoasă până când creierul trandsformat în magmă iese pe urechi, se prelinge pe obraji, din gât ajunge în pântec, unde molii atrase de scântei, vor veni să privească spectacolul, să ia lumină cât să citească pe pereții stomacului harta singurătății.

Poesis

sintagme literare

PETRUÞA NIÞÃ fluviul zorilor se-aud lăutari în lunca dunării... urme de paşi răspândesc printre frunze note de fluier şi nai însoţesc tambururi asurzitoare prin amintirile copilăriei… căluşei din bâlciuri şi iarmaroace de peste an vară pastorală printre olane şi linguri meşteşugite de lutul dospit în căuşul palmelor arse prin liniile vieţii… feriţi de aliseiul grâului de sânziene cricovi şi propojanii la tropăita satului când se împart holdele fecioare împodobite cu fote şi ii cusute cu arnici tricolor au frunze şi flori peste frunţi ghirlande legate cu busuioc tămăduind suflete înmugurite în sărutul primei iubiri… aud lăutari în lunca dunării vâsle ce plescăie fluviul în zori...

analiză 00:30 am nu dorm mă holbez aiurea la tavan încercând să-mi amintesc ultima dată când am simţit acest gol... ...pe atunci, mi se părea casa cât un stomac în care se strângeau toate durerile * 1:00 am ...n-am adormit încă

fluturii din stomac sunt pe moarte acum s-au rotit o dată în jurul meu apoi cu mândrie s-au lăsat otrăviţi de arsenicul zilei de ieri când am sunat goarna efemeridelor... * 1:30 am aproape am adormit întrebându-mă printre genele disecate de gând pentru cât timp voi mai arde jumătăţi de ceasuri stafii călărind somnambule pe noapte

impuls un suflet din sufletul meu ai țâșnit tu prin locurile mele goale apoi ai continuat să mă umpli curgând ca un mir de la gât până la glezne uşurându-mi mersul înainte

nimic peste o pânză falsă pictez imagini cu instrumentele zidirii unei Ane cu dalta suprim minciunile din partea stângă ciocanul bate adevărul în partea dreaptă când se cutremură stânga de durere

se descărnează toate oasele recompuse în oglindă prind culoare toate figurile trasate fantomatic priveşte capodopera mea mărgele de lichid trec peste trandafiriul obraz hrăneşte lipsa de perfecţiune sunt nimic în faţa mea am un fals veritabil

nespus noi nu vorbim avem mereu în secret cuvinte spre retragere suspendate în aer păsări care mor sub ciripiri în care-şi spun spovedaniile zborului fiindcă ne e prea teamă să privim în abisul celuilalt să-l rostim în verbe odată cu viața pe care am învățat s-o conjugăm la doi chiar adineaori am văzut o pasăre cu o silabă în cioc

glamour în sensul acelor de ceasornic nepăsători cu bucuriile notificau doar disperările cheltuite excesiv în afara esenţei lor rătăceau spre poarta raiului având cheile nepotrivite iar intrarea condiţionată de arierate întârziate la plată erau chiriaşii evacuaţi din domicilii perfide trăiau absent într-o viaţă de glamour frânturi din alte iubiri pasagere totuşi mai aveau nevoie doar de un suspin ultimul de dragoste chiar dacă nici măcar nu şi-l puteau permite

sintagme literare

RAUL CONSTANTINESCU O mare de iubire La vatra celui cu sufletul înflorit în mâini vin toți nefericiții dezmoșteniții însetați de iubire, orfanii vieții părăsiți pe o insulă pustie veni-vor pe pluta meduzei supraviețuitorii hulei pe o mare de sânge singuri ai nimănui, cei fără casă masă, cu viața nouă flacără spre cer veni-vor rîu de dor toți pierduții vieții deltă spre o mare de iubire îmbrățișând în inimă cerul cu pământul – fir de praf stelar, sub sirius pletele berenicei iubirii nesfârșite fâlfâie-n vis aure armonii

Lumina din urmă Prin nepătrunse jungle și ponoare raza minții ciclonul lumii-ntrece; timpu-nainte ‘napoi toarce-n izvoare văzute/nevăzute înșiră petrece; durerea omului nimic n-o-ncape – prin viață potop surd de ape; om – floare smulsă-n vântul sorții – licăr de-o clipă-n pragul morții…

Val-vârtej Hegemon crește necunoscutul în lumi cu cât mai mult cu atât mai puțin umbre nori nu se știe unde ecou căruia nimeni aici acum nu-i răspunde… l-ai chema rechema, dar nu are nume și curg ani după ani zile/nopți valvârtej în forfot vin țeste după țeste pe ape: plutește omenirea-n derivă niciunde; nu știe nimeni cine și ce anume apare/dispare cu mirajul zărit prin unghia zeului regele nimicului de succes prin cimitirul de litere

de unde-l pândesc tulburi strămoșii ce ies din muguri la alte vieți prin aer de fluturi flori privighetori în ochii noștri se caută a lor privire în setea de viață pe culmi dimineața cerul cu stele răsfrânt în picuri de rouă a rozelor sfioase sudori între spinii speranței de a fi tu însuți sub potop de lumini ce te sorb tot mai sus peste zări unde noi necunoscute miraje ne cheamă recheamă…

Chip în spulber Străvezii piei de șarpe în urmă… pe poteca din amonte argint de melci, maci țintaure – rune-n rut – umbre scurte umbre lungi, plutire de funigei păpădii; ciutura coboară din ciocârlii în ochiul fântânii tot mai adânc, ursita scrutând, din cer stele-n oglindă, ies chipuri tot mai din adânc ochii copilului palid mirat ning; silf albnegru răsare-n apus nevăzut tremur continuu în gura zilelor/nopților jar spuză în vifor în pustiu spulber târziu…

Limpidul Mii de căi hornuri poteci spre pisc se-mpletesc se țes jertfe lupte veghe a focului inimii în dăruire drum continuu e viața suiș căderi salt printre hațeguri urme pe urme din toate părțile spre ținta fixă piscul din cer nicicând atins limpidul cu fruntea-n visare

Poesis Tainica viață Pe golul alpin spre creste suflul brizei prin harfa de iarbă, cântecul cocoșului de munte înaintea dansului rotit; raze-și cern prin brazi chemarea în cer; lucii muzici de ape înalță limpezi zănoage în vis de martie; prin negrul frunzelor căzute, triumf mut de ghiocel sfios alb viu în zori singur fragil în tremur imperceptibil tăcut sparge pojghița de argintiu omăt înghețat tainica viață

Între față și revers Cu mine însumi în pace cu cerul și lumea; nimic nu mai aștept de la nimeni; mă citesc între față și revers singur – pergament interior mereu altul de sub fiecare cuvânt același totuși de sub alte și alte cuvinte uitate răsar tot mai ștearsă floare foșnind în timpan ecou de lebede în ultim amurg

Cântă Malombra Cu sirinx de lebădă din piept sfâșiat în amurg de sânge aur azur pe ultima unica rază verde efemer pe culmi dominant singură cântă Malombra primul și ultimul ei cântec nemaiauzit de cetele îngerilor din cer ce se înalță în cânt peste vârful crestelor din suflet dincolo de auzite și neauzite de văzute și nevăzute în ochiul înaltului neatins necuprins în timpan cântec nestins

Poesis

sintagme literare

ªERBAN GEORGESCU Echilibru Femei cu picioare neobișnuit de lungi din care copiii cad la pământ ca din niște castele înalte turnuri crenelate calcă cu pași mari pe întinsul acestei lumi cenușii copiii cad, vâjâie aerul, se izbesc de pământ, se fac terci, mâzgă femeile cu picioare neobișnuit de lungi învață să patineze caută, și chiar găsesc un fel de Echilibru îi învață și pe iubiții lor tați alunecă toți, cu grație, pe mâzgă se bucură de viață... râd, bifează împliniri, vacanțe...

Negru pe alb În scris fiecare literă este literă fiecare cuvânt e cuvânt fiecare rând e rând fiecare punct e punct. În scris există litere mici, litere mari, liniuțe, cratime, dialoguri, puncte, virgule, cifre, simboluri egale și frumos aliniate. În scris nu există firele de păr de pe marginea chiuvetei nu există rufe murdare sau curate nu există parfumuri ciorapi căcăței de pisică vânturi, valuri În scris nu există oftaturi, bătăi de inimă, uși trântite bormașini În scris nu sunt dragostile nici meduze albastre nu se zăresc iar de morcovi din zahăr ars înfipți și-apoi topiți în inima rămasă nescrisă nici urmă! În pagina scrisă curată ca lacrima și marcată ordonat cu semnele mici

frumos aliniate nu există repulsie și nici vârtejul repulsiei și nici măcar talpa roz a bunicii din vis nu există Atmosfera în rândul acestor trupe de soldăței așternuți pe câmpul alb de luptă este una sănătoasă, sportivă, cazonă, spartană. Aici nu există mucii sufletului secrețiile lui metastazele lui anti-geometria lui În scris nu există mări, oceane, plaje nici măcar un căluț de mare și nici senzația că în baie fiind și punând mâna pe burete ca să-ți săpunești piciorul nu vei ajunge niciodată la călcâi Toate acestea se lasă văzute puțin mai târziu ca prin ciorapul ud de mătase al primei femei.

Cuib îmi surâde o femeie care în loc de cap are un bărbat, care în loc de cap are un cuib de barză care în loc de pui mă are pe mine ...

11 În noaptea aceea le-am prins pe toate cele 11 rândunici care-mi zburau prin cameră le-am legat aripele la spate le-am legat la ochi și la picioare și le-am întors cu fața la zid. Am făcut același lucru cu cele 11 mierle cu cele 11 prigorii cu cele 11 lebede albe și cu cele 11 lebede mov. Toate aceste păsări erau mute. Cu puțin timp înaintea Plecării, am prins toate cele 11 girafe înaripate care, cu zborul lor zigzagat, împiedicau argintul lunii să-mi cadă liniștit pe cearceaf, le-am legat și pe ele la ochi, la aripe, la picioare le-am întors pe toate cu fața la zid și le-am trimis fiecăreia dintre ele câte un sărut scurt și ascuțit în ceafă. O moarte sobră, ca o cheie franceză, prinse a coborî încet peste noi.

Poesis

sintagme literare

VIVIANA MOISE Şcoala Altfel Durerea e o cârtiţă de pământ. Pleoape bat din aripi într-un cuib prea strâmt. Frisoane puternice te scutură din toate încheieturile. Cu pătura de lână îţi încălzesc spasmele. Niciun antispastic, să nu maschez evoluţia. 12.30' a.m. Tatăl tău vine cu ambulanţa. Te-am pregătit cum am ştiut mai bine în caz de internare. Ţi-am explicat procedura dacă vei intra în operaţie. Când un cadru medical intervine, totul merge pe repede înainte: analize medicale, ecografie, apoi o doctoriţă blondă, peltică, cu tatuaj pe braţ îţi spune că trebuie să rămâi în spital. Se confirmă diagnosticul. Cu ochii înfioraţi de teamă izbucneşti în plâns. 15.30'. Urcăm spre salonul 17. “Şcoala altfel”o vei petrece aici. 16.30'. Coborâm la blocul operator. Te îmbrăţişez, te las în grija unui anestezist tânăr. Iţi aduc pijamaua, hainele de schimb, o cană, papucii roz cumpăraţi din Lidl. Mi se spune că intervenţia ar trebui să dureze maxim o oră şi jumătate. 18.00'. Nicio veste. Simt cum îmi amorţesc mâinile. 18.30'. Nu te-ai trezit. Cu inima între dinţi mă postez în faţa intrării de la Terapie intensivă. Iese un brancardier. Ştiţi ceva de feţita mea? întreb. O aduc eu sus în cinci minute! Zece, cincisprezece. Trag de timp ca la meci. Mă plimb de la lift la salon şi invers. Te aştept. Credinţa îmi şuieră ca un glonte pe lângă ureche. Mă rog din nou Domnului să fie peste mâna medicilor. Ești adusă pe targă. Palidă şi adormită. Te iubesc mai mult ca oricând, mai puternic decât atunci când te-ai înecat cu o căpşună şi

tatăl tău ţi-a aplicat manevra Heimlich. Deschizi ochii. Ne întrebi pe toţi de ce eşti acolo. Te sărut pe frunte. După câteva ore îţi revii şi te îngrijorezi dacă a mâncat câinele. În noaptea asta dorm cu tine în pat. Un copil este adus cu mâna în gips. Ţipă de durere. La prima oră vine o infirmieră şi ne atenţionează să ne ordonăm paturile. Ochii îmi par ca de plumb. N-ai voie decât ceai şi apă plată. Te duc la pansat pe picioarele tale. Până la camera de tratamente reînvăţăm să mergem. Faţa ta e o coală de hârtie. Primeşti o compresă cu alcool sanitar. Inspiri adânc. Bujorii din obraji ţi se deschid ca după o ploaie de vară. Când stă mama cu tine, fug acasă şi dorm în patul tău. Vizualizez salonul, chiuveta înfundată unde abia ne putem spăla pe dinţi, pereţii verzui zgâriaţi pe alocuri, lenjeriile de pat cu ursuleţi şi buzunarele larg deschise din halatele asistentelor. Dacă nu pui câte ceva ca în cutia milei, nu se uită nimeni la tine. Simt cum furia îmi roade din limbă. Nici vorbă de hârtie igienică la baie. Cel mai important lucru este să te faci bine. Ai voie supă strecurată la amiază. Mănânc pe furiş sandvişul să nu-ţi fac poftă. Nu prea vrei să te dai jos din pat deşi trebuie. Visezi la îngheţata cu frişcă de la Brisetto. Mai trece o noapte. Băieţelului din patul alăturat i se face externarea. Vine un altul care face istericale şi se bate cu capul de pereţi. Nu apuc să mănânc.Mi se face rău. Cer o porţie de mâncare de la bucătărie. Cea mai bună musaca de cartofi din câte am mâncat vreodată. Mai trece o zi. Afară plouă torenţial. Doctorul rezident ne aduce externarea. În ochii tăi încep să se deschidă irişi. Toate drumurile duc acasă. Când intri pe poartă, Whity dă din coadă. Petuniile roşesc pe la geamuri. Supa de pui cu tăieţei ne salută de sub capac. Aşteptăm noaptea ca pe un călător la han. Bucuria umple fiecare colţişor. Îmbrăţişările tale îmi umezesc privirea. Ne vom vindeca împreună.

sintagme literare

ANNE MARIE BEJLIU Victor, clovnul din mine, cap. „Din amintiri creşti” (fragment de roman în construcţie) Ceva răsună brutal în toată fiinţa. Mă trezesc şi privesc în jur speriată. De câte ori simt că mai este o trecere de pe o treaptă roasă a vieţii pe alta, refăcută sau abia născută în şirul socotelilor Domnului în ceea ce priveşte verbul "a fi", cu toate nepătrunsele lui zboruri prin fiinţa mea, mă ascult tot mai atent, mă răscolesc şi singură căutându-mă, căutând cauzele pentru care liniştea interioară nu poate fi rotundă. Am întrebat inima ce anume şi-ar dori să fie, i-am ascultat clocotul, i-am ascultat tăcerile apoi repornirile vioaie sau furioase ca un tropot al unei herghelii nicicând cunoscute profund... Mi-am ascultat mintea neobosită în a reinventa scenarii complicate, scenarii mai simple şi niciodată nu i-am ascultat nevoia de tăcere pentru că ea nu vrea să tacă, nu vrea să scape nici un punct fierbinte din alcătuirile geometriilor infinitului finit sau ale infinitului mare. M-am ascultat pe mine aproape toată şi am auzit-o. Nu am ştiut ce era. Cumva încep să o definesc şi în cuvinte şi sper că odată voi descoperi un tabloul al ei, realizat din toate unghiurile posibile şi imposibile. Este teama de clovni şi de a deveni eu însămi clovn într-un joc care duce către nimic, către aiureală, către a mă pierde de mine însămi, tocmai când reuşesc să-mi găsesc câteva elemente definitorii ale liniştii interioare. De asta sunt convinsă cămi este cel mai teamă şi asta încă se întâmplă. Sper să încep a-mi controla firea măcar puţin, ca să pot câştiga un strop de linişte la loteria căutărilor sau mai corect spus, câte un strop, câte un strop, pas cu pas, din amfora liniştii. Şi mai sper ca totul să crească progresiv, până aproape de împlinirea fiinţei. Până aproape, pentru că ştiu că nu pot atinge absolutul. Cineva îmi spunea azi dimineaţă că eu sunt absolutul şi de fapt toţi suntem acel absolut către care tindem. Aşa este. Tocmai de aceea spun că nu-l pot atinge. Este atât de greu de deschis codul profund şi sunt atâtea forme de chei, forme de lacăte, atâtea alei prin labirintul lui încât cred că o viaţă sau mai multe, oricâte ar fi ele dăruite de Domnul, nu putem să-l cunoaştem.

Prozã Probabil aici stă pitit bine de tot Adevărul acela pe care oricât l-am esenţializa în cuvinte, mai rămân încă infinite planete de descoperit pentru a inventa reinventa limbajul potrivit definirii lui. Merg pe cale agale sau grăbit în plin tropot al emoţiilor, trăirilor şi cu cât descopăr mai mult, cu atât privesc uimită cum fiecare răspuns se transformă într-o întrebare despre acel tablou în care sunt şi mă privesc adesea, nu sunt şi tot mă privesc vag conturată printre întrebări fără răspuns şi formele acelea geometrice mereu în schimbare. Asta mă determină să alung clovnii văzuţi şi nevăzuţi ai propriei mele imagini şi ai imaginilor închipuite de alţii în care mă regăsesc de multe ori şi mă înfurii ca un copil năzdrăvan care afirmă hotărât că cineva i-a stricat jocul. Eu mi-l stric de fapt lăsând cale iluziilor... Totuşi păstrez mereu alături de mine, în mine, cumva din exterior către interiorul interiorului fiinţei, clovnul preferat, clovnul care plânge şi râde în acelaşi timp cu mine, clovnul care la fiecare emoţie intens resimţită de întreg, ştie să jongleze cu hohotul de râs firesc la tot ceea ce vine şi mă sperie, mă înfurie, mă duce pe o cale a unui dezechilibru pe care îl resping cu toată forţa spiritului fără a-l lovi în centrul cauzelor declanşării lui, ci încerc să-l înţeleg, să-l transform în ceea ce este drept pentru mersul de mai târziu pe apele liniştii interioare, urmândumi mereu calea dăruită de Domnul. Voi da un nume clovnului din mine şi acela va fi Victor. Îl voi lăsa să zburde să se joace cu toate bilele, baloanele, inelele din care vor ieşi alte şi alte adevăruri, unele cu pocnet, altele ca un joc aerian al tuturor trăirilor prin care am trecut şi trec. Pe unele le înţeleg, altele rămân aninate de câte un gând şi mă macină continuu. Ştiu că greşesc nelăsând curgerea firească a tuturor celor ce vin, dar dualitatea mă acoperă sau mă descoperă în fiecare fracţiune de timp pe care o trăiesc şi-mi apare ori sub formă de cruci, aşchii de fapt din crucea pe care o port oricum dinainte de a fi om prezentului de acum cu umilinţă, bucurie, dar şi frica aceea care mă împinge mereu înainte ori s-o transform în ceea ce este benefic pentru mine, ori în greşelile care de fapt nu-s altceva decât forme ale instrumentelor Domnului prin care mâinile gândurilor şi acţiunilor mele mă ridică, uneori înalţă mai mult sau mai puţin deasupră-mi, pentru a-mi cunoaşte fiinţa atât exterior cât mai ales interior. Ceea ce doare continuu este tocmai ceea ce este blocat în subconştient. De când Victor s-a jucat cu materiale alchimice explozive şi a dezvăluit primele straturi de materie gânditoare blocată din veacuri de uman dar şi de mine cea care am ajuns să fiu azi în subconştient, celelalte straturi sunt neliniştite şi din când în când câte un fir de lavă încinsă răbufneşte sub forma unor mingi ciudate în care mă revăd în ani, apoi mă sperii şi arunc acolo ceva frumos. Înainte reuşeam să

Prozã

sintagme literare acopăr umbrele, mingiile, bilele, inelele de foc, jucăriile lui Victor…. Acum însă, în acelaşi timp cu superficiala mulţumire pe care o simt pentru o fracţiune de gândire, percep vipia existentă acolo. Simt într-adevăr oboseală dar în acelaşi timp creşte uimirea şi odată cu uimirea ajung să vreau tot mai mult, tot mai mult să descopăr, sămi înfig palmele inimii în toate să le răscolesc să mă aliez cu Victor în acelaşi gest, al jocului cu ele. O fac uneori, însă întoarcerea în cotidian este foarte greu de acceptat, de petrecut. Arena nu este mare, totuşi Victor, clovnul din mine stă împietrit în centrul ei, în picioare, cu ceva în mâini, foarte foarte atent… Aude o voce care-l întreabă: ce este iubirea? Priveşte puţin speriat în jur. Parcă ar vrea să atingă acea voce, să o palpeze, să aibă un contur, chiar o formă cât de cât definită. Nimic. Trimite privirile mai departe căutând printre cotloanele arenei, prin unghiurile imposibile ale ei ceva viu, ceva activ, ceva… Nici o minge nu zboară, nici o farfurie nu se roteşte pe băţul lung din spatele lui, lăsat chiar de el ca pe o bârnă a verbelor care-l învie zi de zi şi îi lasă mintea să zburde. Cântăreşte fiecare umbră şi parcă ar avea să le deseneze să le transforme într-un tigru, întrun pescăruş, într-un lup, într-un vultur sau orice animal pe care alte umbre vii aproape că îi domesticesc, apoi îi aşează pe scaune micuţe pentru trupurile lor uriaşe şi au impresia că îi umilesc. Pentru fiecare, clovnul ar desena apoi ar învia un habitat aparte, în care fiecare să simtă că trăieşte, să simtă bucuria alergării, libertatea . El nu s-ar amesteca în vieţile lor. I-ar privi atent dintr-un punct şi asta l-ar ajuta sigur să se autodefinească mult mai uşor. Aproape că îi vine să strige la fiecare să fie mai viu, mai guraliv, să le spună simplu că îi iubeşte, că le iubeşte mişcările, sunetele glasurilor, limbajul acela pe care numai un clovn ca el îl poate înţelege… Victor vrea acum să stea şi stă. În mâini are o oglindă ciudată, ca un inel cu marginea dinspre exterior puţin mai lată. Acolo este montată pe toată circumferinţa inelului o oglindă. El simte cum alunecă în ea încet încet, cum revin ca nişte cârpe colorate aruncate de niciunde, din toate costumele purtate de el de-a lungul timpului, în fiecare spectacol şicum fiecare amintire a trecutul sau chiar a prezentului devenit trecut îi încropeşte altă şi altă costumaţie. Şi coiful acela caraghios, ţuguiat din creştet, deşi îl enervează, ştie că trebuie să-l poarte pentru a nu fi lovit de pietrele râului de gânduri şi el plin de cuvinte amăgitoare. Ba chiar şi-a croit un cozoroc în caz că praful metaforelor încropite de viaţă nu prea bine să nu-I strice machiajul din zâmbetul îngerului şi nasul acela roşu care la el este din aroma fragilor din pădurile prin care a trecut de multe ori cu cei care veniseră prea fragili pentru lumea asta să-I umple inima de culoarea şi esenţele tari ale iubirii, copiii lui cu ochi de căprioară, râsul din sunetul goarnelor fine ale tuturor îngerilor Domnului şi surâsul din roua

cuvântului Domnului rămasă pe frunzele destinului lui. Dar ce tot spun aici! Destinul lui, destinul meu… Victor, tu ştiai că atunci când cineva te întreabă ce este iubirea, de fapt prin el cântă glasul Domnului? M-am gândit la trupul Domnului, la fluidul iubirii, la fluidul vieţii umplându-I trupul de pământean şi inima de zeu, la esenţele acelea tari de iubire pe care ni le dăruie neîncetat şi atunci am aşternut probabil prin forma cuvântului tău un răspuns… Iubirea este singura manifestare a universului prin care atingem şi noi, oamenii, talpa Graalului. Iubirea pământeană, din câte văd eu, cu rateurile de pe pământ, este simplu instrument sau un fel de mijloc de locomoţie spre talpa Graalului. Târziu de tot simţim parfumul esenţei fluidului pe care-l conţine... Am simţit că ai râs, Victore. – Da, am râs. – Acum de ce taci? Hai, spune odată ce crezi şi tu! – Nu spun. Eu doar voi lua o sferă luminoasă şi o voi lăsa să devină lichidă. Apoi îi dau drumul prin tine. Eu mă voi înveli cu ea, iar pe tine te frăgezesc un pic, să poţi scrie. Tu lasă să curgă totul şi nu te mai opinti în cuvinte. Vei vedea ce va creşte în curgerea asta şi te vei bucura. Trăieşte, draga mea, Bucuria! Tac şi îl privesc sau îl percep oarecum frumos, chiar dacă acel chip văzut de mine cu ochii minţii, ai sufletului şi mai ales ai inimii se schimbă neîncetat şi în fracţiuni de gând sau de bătăi ale inimii în care schimbarea este în toi, el este deformat, chiar hâd, eu îl văd frumos… Da, abia acum parcă nu îmi mai este frică de el. Am amânat prea mult să-I vorbesc. Prea mult l-am privit tăcând închipuindu-mi toate parascoveniile din lume despre ceea ce este, cum este, cum acţionează, iar el, el este un copil aparent fragil, care iubeşte jocul curat de care ei, copiii lui nu au avut parte decât prin el, tatăl şi mama deopotrivă. * * * Să cunoşti a evoca umbre într-o scenografie a apaticului, pare a fi o artă superbisimă. Şi asta mai ales când reuşeşti să le aduci în fibra iluzivă, mişcarea. Ele te cuprind graţios şi te copiază grosier, apoi filă cu filă te dezvelesc ţie însuţi, ca pe o păpuşă anemică trasă de infinite aţe invizibile care au un singur capăt: pumnul tău mereu strâns, pentru că a încerca să evadezi din braţele propriilor faţete ale personalităţii, pare a fi ceva abia gândit, abstract, dar un abstract fără forme, numai cu nuanţe acide sau bazice de trăiri. Emotiv din fire, încerci să intri la loc şi constaţi, după zeci de ani, că tu, de fapt, nici o clipă nu ai ieşit de acolo. - Te doare, Victore, când spun asta? - Da. Mă doare, dar nu strig. Uite că dispar o clipă din raza ta vizuală. Am de susţinut un spectacol cu multe,

sintagme literare multe ziduri, prin care trec firesc bilele evadate din zâmbetul meu. Stai puţin să-mi gândesc întreaga acţiune, atitudinea. Tu încearcă să-mi imiţi măcar puţin, munca. Măcar puţin... * * * Câtă simpatie poate manifesta un clovn atunci când tu te rostogoleşti odată cu el în imaginar, apoi el te cuprinde în braţe, scoate uneori din coif câte o floare, te prinde iar şi iar în jocul lui. Imitaţie să-i fie acel dans, sau poate că tocmai dansul lui este dansul tău real printre toate câte trăieşti, cerni, analizezi, guşti, împuşti zilnic râzând/ plângând cu fiecare cuvânt căruia îi dai viaţă rostindu-l, scriindu-l, cerşindu-l neîncetat...? * * * Am intrat odată tiptil în umbra lui Victor. M-a prins bineînţeles, dar nu înainte să-l văd cum îşi ridica braţele spre cer căutându-l, chiar dacă ştia că întreg cerul este în el şi-l hrăneşte. Degeaba încerca să-mi explice că el îşi pregăteşte jongleriile. Privea mereu spre un punct care atunci îmi părea foarte ciudat pentru că dacă îl priveam cu cel de al treilea ochi părea un uriaş laborator alchimic, un spaţiu în care nici un pas nu se face decât cu inima, iar respiraţia este o metaforă complexă în care dacă nu eşti lucid te rătăceşti. Dacă îl priveam cu inima, vedeam clar cum în mâinile lui Victor se întindea lejer un vas alchimic, iar pistilul era simpla dar complexa lui privire. Am vrut să-l întreb ceva aproape imposibil de definit, de explicat în cuvinte, pentru ca mintea mea să pătrundă profund toate cotloanele sensurilor adevărului tainic al propriei mele fiinţe. Am tăcut şi l-am aşteptat să-şi termine călătoria. Când a terminat m-a privit lung şi am simţit că mă înveleşte cu un strat de culoarea aurului vechi. Mai întâi m-am speriat şi frica m-a coborât într-un inel gros negru din ale cărui margini se desprindeau încet încet raze de culoarea acelui aur vechi. În acele momente am reţinut numai culoarea care creştea şi creştea în jurul meu. Simţeam că mă sufoc tot mai mult. Când totul s-a umplut de acea culoare, am început să plâng ca un copil disperat. M-am strâns în mine şi m-am aşezat pe covor cu genunchii la gură, îmbrăţişându-i cu braţele, ascunzându-mi chipul în spaţiul dintre coapse. Nu ştiu cât am stat aşa, dar când mi-am revenit am râs şi am plâns şi am început să umblu mai uşor prin casă, nemaisimţindu-mi picioarele ca de plumb, dureroase şi parcă nu eram acasă la mine ci sus, în casa copilăriei, la mama şi la tata, alergând după mirosul tainic al echilibrului pe care numai acolo l-am regăsit întotdeauna.

Prozã Mai târziu, citind mai mult despre aurul vechi, am înţeles că era vorba de Sfântul Duh, că practic acea culoare era bucuria deplină a fiinţei mele că fusesem acceptată în acel spaţiu profund, dens, care de fapt era tot al meu, doar că eu nu-l cunoscusem cu toate instrumentele uimitoare cu care Domnul mă ajuta mereu să transcend cerurile interioare. Atunci am cunoscut a doua oară o infimă celulă din care se naşte libertatea fiinţei. O cunoscusem prima dată când am făcut saltul dincolo de tunelul prin care am călătorit după naşterea celui de-al doilea meu fiu. Acel câmp infinit unde câmpul şi cerul sunt un întreg sau poate un unu uriaş în care nu te simţi înghiţit ci mai degrabă eşti şi tu la rându-ţi una cu elementele vieţii de după moarte a fiinţei. Victor tace sau mai degrabă îmi aşteaptă întrebările. Nu îndrăznesc să tulbur acea linişte de cristal în care amândoi ne simţim senini, iar eu copleşită de ceea ce percepeam că va urma. – Victor, este posibil să numeşti subconştientul ca fiind laboratorul alchimic al spiritului, iar sufletul ca fiind vasul lui alchimic? – Anna, de unde ţi-a mai venit şi gândul ăsta? Bineînţeles că da. – Tu mă întrebi de unde mi-a venit gândul? Victor mă priveşte şmechereşte pe sub coiful lui ascuţit şi îi simt în tot corpul fizic zâmbetul. Iar mă înveleşte apoi mă dezveleşte ca într-un joc infantil. Îmi place. Simt cum las tot mai mult la picioare haina grea a frământărilor şi tac ascuţit, parcă încercând să-l înţep un pic cu vârful sabiei mele de carton alb lucios. El râde şi îi simt întreaga bucurie a jocului adunată iar, într-o lacrimă din roua frumuseţii lui. Totuşi vreau să îi pictez în cuvinte imaginea văzută, aproape palpată de ochii fizici, a evoluţiei mele de când am pornit călătoria alături de el, conştientă de existenţa lui. Îl întreb mai departe... – Victor, este bine să privesc toate acestea ca pe un tablou infinit, în care eu descriu mereu spirale pe drumul dăruit de Domnul, de existenţă, pentru a redeveni acel fluture de foc din inima soarelui, pornit spre pământ pentru a-mi continua creşterea? – Poţi, dacă asta îţi aduce un strop de linişte în plus, poţi. Dar nu o lua pe câmpii neumblate şi încearcă să-ţi păstrezi şi raţiunea intactă şi mai ales, să înţelegi pas cu pas totul, aşa cum este firesc să fie. Şi este. – Bine. Atunci hai să-ţi spun cum gândesc, apoi tu îmi vei dezamorsa rând pe rând greşelile. Sper să nu aduc supărare şi să dispari printre ceruri mai mult timp. Iar mă laşi fără aer în închisoarea asta în care mă tot zbat de zeci de ani. Pentru că în subconştient adunăm toate cele trăite acum şi în toată viaţa fiinţei, şi pentru că subconştientul

Prozã

sintagme literare este forţa supremă a fiinţei, spun că acolo este laboratorul alchimic al spiritului, de fapt al tău, Victore. Mai departe, toate cele adunate de trup ca informaţie lunecă după analize îndelungate în suflet. Sufletul primeşte totul ca un vas alchimic extrem de cuminte, analizează toate cele prin care trece şi a trecut fiinţa, cerne, esenţializează totul pentru mai departe, inima să le cearnă şi ea la rându-i atent. Când comunicarea devine liberă cu adevărat şi vorbesc aici de comunicarea fiinţei de toate genurile, totul merge în al treilea ochi, mai departe coroana le primeşte deja esenţe pure cu oarecare rămăşiţă de lesturi. Bagheta magică îşi face simţită acţiunea în cea de a doua chakră superioară aflată în creştet, devenită funcţională numai când fiinţa umană acceptă călătoria spirituală cu deplinătatea ei, acceptând şi binele şi răul care decurge din ea pentru transformarea ei, pentru creşterea ei. Am văzut acel labirint uriaş, subconştientul, dar n-am avut curaj să pătrund prea mult în el, chiar dacă ştiam că tu eşti mereu cu mine. Am mai văzut şi simţit acut în viaţa mea de acum câţiva ani, cum din el, la un moment dat, se ridicau multe din cele lăsate de mine să lunece mai repede sau mai încet, într-o disperată speranţă că mă protejez. Poate că nu a fost o greşeală atunci, totuşi acum nu mai pot accepta aceste gesturi ale mentalului meu. Simt că mă otrăvesc singură, că mă îmbolnăvesc. Prin ele adaug picături de superficialitate care mă aruncă înapoi cu un număr uriaş de trepte pe care poate că nici nu le-am atins, dar să fi pus vreodată toată talpa sufletului pe ele. Creşte frica de câte ori evit să văd toate acele - eu le spun pietre de moară - depuse pas cu pas în acel laborator, labirint uriaş. Totuşi vezi, dacă nu le-aş trece prin furcile caudine ale laboratorului tău, ar rămâne neşlefuite şi mult mai greu de înghiţit sau pur şi simplu de drămuit atunci când se ridică la suprafaţa gândirii, trăirilor, ca lava unui vulcan nicicând stins. * * * Nu ştiu ce simţeam atunci când eram mică şi era ziua mea de naştere, o parte importantă din mine nu se bucura de acea zi. Copilul era fericit de toate darurile primite, de atenţia primită, de strălucirea ochilor părinţilor, de căldura bunicii dinspre tată, dar ceva nu era acolo să întregească bucuria. Acum cred că pot spune că Victor pleca atunci în plimbările lui lungi printre ceea ce urma să fie viitorul meu şi toată această lipsă ridica în jurul meu ziduri de nestrăbătut. Alegeam să mă joc, să privesc frumuseţea părinţilor şi a fraţilor mei, să cânt alături de bunica, melodiile copilăriei, să mă bucur de toate aşa cum mă pricepeam. Ceva tot lipsea. Spiritul meu căuta şi căutarea lui îmi fura petele de culoare din armonia zilei de naştere. Nu ştiu de ce făcea asta nici acum. Cumva îmi explic

prin faptul că am fost cel de-al treilea copil, mezina, acel copil pe care ai mei n-ar fi vrut să-l aibă, dar l-au acceptat. Mă simţeam de atunci în plus şi spiritul meu voia să se elibereze, să nu mai ţină acest adevăr aflat şi de mental dintr-o discuţie surprinsă fără intenţie între mama şi tata. * * * Pe balustrada conceptelor clovnul din mine dansează. Vârful piramidei îl aşteaptă. Odată cu el, inima mea pulsează întrebări. El, în vârful picioarelor, pulsează răspunsuri. Să ajungem! Să ajungem în vârful răsturnării piramidei! strigă Victor. Îl aud, tresar şi merg. Aproape că nu-mi simt tălpile ci, numai vârful pământului în care percep acut cum mă transform în umbră, şi umbra în clovn, şi clovnul în acel punct, din vârful unei piramide răsturnată demult cu vârful spre jos, cuprinzând cu tandreţe între muchiile ei existenţa mea. Îmi explodează timpul prezent în palmă privindu-l şi vreau să ridic ştacheta tot mai sus, dar simt că este o prostie care nu duce nicăieri, oricum spre înălţare nu. Victor mă priveşte mirat, crede că am înnebunit şi pleacă. Simt cum totul se închide cu un pocnet. Uşi peste uşi, ferestrele se suprapun, ameţesc, pic pe podeaua camerei în care de câte ori simt un val de cuvinte vibrând alerg şi scriu, scriu, scriu, până când simt că mă eliberez. Acum nu mai pot şi nu mai simt decât că a mă târî este singura alegere posibilă. Unde eşti, Victore? Unde pleci lăsându-mă sufocată în întunericul prostiei mele? Aştept să mă calmez după un plâns năucitor şi mă ridic dezorientată. Pornesc spre bucătărie, iau o lumânare, o aprind şi urmăresc dansul flăcării. Am auzit pocnete în lemnul mobilei din cameră şi ştiu că cei dragi, plecaţi la Domnul au sosit imediat ca să mă susţină sau să mă pocnească la rându-le pentru că recunosc, uneori sunt atât de nătângă încât stric tot ceea ce ridic cu greu în ani de zile. Pe raft, o carte îmi face cu ochiul din filele ei. Întind mâna, cade, se deschide, o ridic, citesc paginile la care s-a deschis. Nu înţeleg absolut nimic. O închid dar uit să-mi retrag mâna din deschizătura ei. Simt durere şi atunci ştiu că nu am voie să nu citesc ceea ce există acolo în şi printre rândurile cărţii. Încep cu greu să mă adun. Citesc fiecare rând de mai multe ori. Mintea mi se limpezeşte. Îmi şterg lacrimile prosteşti de pe obraji şi continui. Da. Acum încep să văd şi ceea ce este lăsat anume pentru mine, să văd printre rânduri, ba chiar începe să crească o imagine... Acum înţeleg ce era cu puntea aceea pe care piramida emoţiilor mele pământeşti stătea cu vârful bine înfipt. Mă centrez toată în acel punct şi atunci, sfera de deasupra piramidei începe rotirea-i lentă. Încă nu-i simt sensul

sintagme literare rotirii. Continui să privesc imaginea. Cred că este spre stânga, apoi spre dreapta şi iar spre stânga. Da. Se pare că am dreptul la curăţare şi vindecare. Parţial bineînţeles din fiecare, pentru că aşa este firesc atâta vreme cât viaţa mea încă mai lungeşte pelteaua valorilor şi non valorilor propriei existenţe. Mă întorc la lumânare. Nu închid cartea. Vreau să revin. În dansul flăcării privind, surprind propriile-mi mişcări ondulatorii. Parcă îmi vine să dansez uşor la fel ca acea flacără uimitoare care-mi urmează vibraţia inimii. Pocnetele din mobilă încetează, în schimb, în acel întuneric luminat de flacără, simt cum mâna iubirii depline mă împresoară, inima devine parcă neîncăpătoare, ochii fizici îşi măresc acuitatea, aud greierele nopţii cum cântă neîncetat înainte ca sunetul real să ajungă să încânte timpanele-mi obosite. Din acea clipă mă eliberez de mine însămi şi mă iau singură în braţele gândurilor curate, curăţându-mi aripile în vâltoarea cascadei bucuriei de a fi. Mulţumesc Victor că ai plecat, apoi te-ai întors cu bucuria în pumni, dăruindu-mi-o alături de zâmbetul tău din lacrimile de rouă ale tatălui care concepe jocul copiilor fără copilărie. Ţi-ai uitat nasul de clovn, Victore, sub coarda pe care tocmai păşeam căutându-te. Complexitatea Graalului, strigătul pietrei lunii, surâsul lemnului de mesteacăn - viaţă şi moarte într-un pocal plin cu geometriile aerului dinainte de lumi existenţă. Pe turlele unei cetăţi dansezi, Victore. Te văd şi parcă aş începe şi eu acelaşi dans. Iar te-ai ascuns undeva în adâncuri şi uite că vreau să-ţi vorbesc. Hai, lasă joaca de-a pititul! Hai să vorbim să ne privim să-mi arunci inele de foc sau de ape limpezi. Le voi prinde una câte una apoi voi scrie iar un şirag de cuvinte din care numai tu mai înţelegi câte ceva. Au mai trecut câteva zile de când nu am mai aşternut ceea ce faci, ceea ce învârţi pe coiful tău ascuţit. Mi-ai lipsit. - Femeie, lasă-mă să termin dansul. Ştiu că îţi face bine să prinzi ritmul meu. După toate câte s-au întâmplat, relaxează-te. Te văd, Victore, cum alergi de colo căutându-mi odihna dar uite că şi eu am uitat de ea de când... Da, de când mama "şi-a făcut de cap" şi a vrut să plece grăbită nu mai reuşesc să mă adun să aştern… * * * Deschid filă cu filă cartea în care nu văd nimic. Văd totul dincolo de cuvintele așternute cu migală de alt suflet de alt spirit încins aflat pe drumul colbuit al emoțiilor lui intens rânduite de mâna Domnului.

Prozã Somnoroasă, scot cleștii din fiecare nod de timp şi chiar dacă știu că el nu există, mi-l las reper între a fi și a pleca veșniciei rug, apoi întorc privirea către mine și-mi ard una câte una aripile false. Am ridicat pontoane de iluzii, iar peștii zburători le traversează atent lăsând metafora esenței lor pe fiecare dală din pietrele alcătuite din cuvinte trăite, sau nu. Mă redescopăr fir cu fir, algă a unui prezent în care nu dorm, doar mă trezesc continuu prinvindu-mă cum agit steaguri mici, pe care cineva a scris ilizibil toate poemele, toată proza pe care încerc să o aștern poetic sau nu, pe filele mersului înainte. Victor mă așteaptă mereu între nadir și zenit râzând sub coiful lui ascuțit. Pare că tot ceea ce gesticulez cu brațele, cu întregul corp fizic, seamănă cu mișcările păpușii din lemn pe care el cu atenție o dezmembrează uneori în fața mea, ca să-mi arate mecanismele propriei gândiri. Eronată sau nu, se amestecă toate într-un lanț infinit de finit și, când reușesc să conștientizez totul, mă umflă râsul/ plânsul și pe mine. Victor acum nu râde. Se gândește cum ar fi fost viața noastră, dacă firele fragede de viață ar fi continuat să crească. Îi este dor de ei, de puii lui care au plecat grăbiți înapoi, la locul acela râvnit de mulți, la stânga Tatălui. Victor știe că ei au venit doar să-l trezească, să-l mângâie fără brațe, apoi să-i scuture și ultimul fir de romantism absurd, abstract, inventat, reinventat, ca apoi să-l lase singur să cearnă alături de mine totul, să ordoneze toate erorile ca pe o armată nedisciplinată și să continuie o luptă imaginară cu sinele. - Aruncă-mi un cerc, Victor! - îi strig eu înainte să ajung la capătul pontonului de gânduri. El îmi aruncă o sferă de lumină pe care cu greu reușesc să o cuprind acum, când în mine frica de singurătate renaște din adâncuri, copleșindu-i bucuria de a fi. - Puteai să mă ierți azi. Tocmai azi ți-ai găsit să fii iar aspru cu mine! - Ce știi tu ce-i aceea iertare, Anna? - Păi nu știu decât că dacă voi ajunge vreodată să iert, voi resimți totul ca pe un duș binefăcător de energie interioară. Exterior nu știu ce va fi. Probabil că totul va veni deodată, ca o velință căzută din ceruri, risipind în mine liniștea și bucuria eliberării. Cu alte cuvinte, nu mă aștept ca în viață fiind, să pot ierta. Este o lecție uriașă și densă. Îi aud pe toți spunând ce este iertarea. Totuși simt că dincolo de limitele cuvântului iertare, a verbului ”a ierta”, stă ceva mult mai puternic decât toate trăirile omenești la un loc. Mă copleșește gândul la iertare. Și când simt asta, prin fața ochilor mei trec toate ființele pe care le-am iubit și cărora le-am greșit într-un fel sau altul, iar ele au tăcut și m-au mângâiat cu privirea, apoi au plecat lăsându-mă aparent singură. Totuși de câte ori îmi este greu interior/exterior, le simt prezența, le simt

Prozã

sintagme literare brațele blânde în jurul meu, le simt palmele pe umeri și parcă totul devine brusc mai ușor. E ca un flash de bine revărsat mereu asupra mea, pe care înainte îl respingeam, speriată fiind de ceea ce declanșa în mine. Acum și mental las totul să curgă prin mine, pentru că simt cum mintea se limpezește, sufletul își așterne culcuș în inima pământului care sunt și rațiunea prinde coordonatele corecte ale drumului din acel moment. - Lasă teoriile, Anna. Tu spune-mi câteva din poveștile pe care le-ai trăit și chiar dacă le știu, am răbdarea să le revăd, să le analizăm împreună. - Bine Victor. Uite că te ascult și le spun. Îți aduci aminte când am vrut să fixez bradul de Crăciun la mama? Eram prinsă în o mie de treburi și obosisem deja. Mă concentram greu, a sunat acel prieten să ne vedem că avea să-mi dea ceva important. Am dat să plec, pentru că nu îmi ieșea treaba cu fixatul nici după o oră de chin, cu suportul acela defect. Am ajuns în holul părinților mei, aproape de ușă și am simțit două brațe puternice, pe umeri așternute. Glasul lui tata s-a auzit foarte puternic și mi-a spus: Ani, nu pleci! Ani, îl faci acum! Acum! Și m-a împins ușor către sufragerie, după ce i-am răspuns cu glas tare: Da, tata, îl fac acum. Era în primul an după plecarea dumnealui la Domnul. M-am întors la suport, l-am luat calmă și tot ceea ce nu reușisem să fac într-o oră, am făcut în zece minute. Din clipa în care am simțit brațele lui tata pe umeri, parcă toată oboseala s-a adunat întrun punct din creier, apoi a dispărut fără urmă, lăsând loc unei clarități ciudat de intense în gândire. Parcă vedeam fiecare mișcare pe care trebuia să o fac, o ordine a fiecărei mișcări. Am urmat totul fără să mă bâlbâi, am făcut ordine cu mișcări aparent calculate și am plecat la întâlnire. Acum aștept să-mi spui și mie ce a fost acea încercare/ soluționare... * * * – Ce faci aici, femeie? întreabă Victor privindu-mi ironic picioarele goale. – Muşc iarba cu tălpile, ca să-i surprind metaforele cum fură din esenţele iubirii. – Tu chiar crezi că chakra inimii este verde smaragd! – Nu. Am imaginatie mult mai bogată decât ceea ce se impune vederii, de către cei ce şi-au aşternut propria viziune în filele pe care le folosesc drept îndrumători în propriile-mi experienţe. De exemplu, flacăra care arde energiile toxice, cea pe care o vizualizez permanent în dreapta mea în timpul unui tratament, atunci când curăţ corpul fizic şi energetic al cuiva, este la exterior albă şi în interior verde smaragd sau verde intens, verde pădure şi îşi schimbă nuanţa pe măsură ce curge acea curăţare, măturare până la negru, pentru ca apoi să devină tot mai

galbenă, aproape albă şi spre sfârşitul acţiunii mele ajunge până la culoarea aurului vechi. Poate că este propria mea vizualizare, poate că mă apropii ceva mai mult de soare, apoi de esenţa curăţeniei fiinţei, curăţenie pe care nu eu o numesc, ci acea credinţă profundă cu care m-am născut, Duhul Sfânt care se manifestă în fiecare dintre noi, pe măsură ce corpul fizic devine tot mai curat. Este ceea ce văd pe tot parcursul acelei acţiuni. Uneori mă umplu de teamă care se destramă pe măsură ce înaintez în curăţire. Ştiu că nu eu sunt cea care determină vindecarea acelei fiinţe, dar simt o bucurie nemărginită când, comunicând direct cu acea persoană prin rostiri sau cuvinte aşternute, simt calmul şi bucuria ei că se eliberează de o parte din blocajele sale interioare. Mult din vindecare ţine de ea, de voinţa acelei fiinţe şi în clipa în care simt clar că "biletul de voie" de la Domnul şi-a încheiat "valabilitatea", încetez orice acţiune. Din acea clipă totul depinde de acţiunile acelei fiinţe asupra căreia am acţionat. Ştii, Victor, îmi place să respect regulile sau legile nescrise ale acestui sistem de acţiuni, pentru că altfel eu sunt cea care se îmbolnăveşte, care-şi determină singură blocaje grele interioare. Sunt ca o pedeapsă a încălcării unui teritoriu străin. Şi toată acea bucurie nu rămâne decât să se disipe şi în locul ei apare durerea fizică, sufletească, dezechilibrul interior care nu duce către nimic bun pentru fiinţa mea. Am simţit de multe ori energia... cum o numesc eu, a cancerului. Este de culoare kaki, densă, vâscoasă şi parcă atunci când mă spăl pe mâini cu sare grunjoasă, neiodată, se desprinde greu de mâinile mele. Dacă nu-mi fac autoprotecţie puternică rostind de mai multe ori Tatăl Nostru şi rostind Numele Tău, Doamne!, mai târziu un pic încep dureri în tot corpul, mai ales în încheieturi. Dar cu toate aceste riscuri asumate îmi place să trăiesc acea bucurie de care spuneam. Pentru că este bucurie autentică, nu simplă fericire de moment construită din iluzii ca o peltea permanentă. Îţi voi povesti câteva din experienţele mele pe care nu le-am spus decât maestrului meu şi prietenelor foarte foarte apropiate. Chiar sunt curioasă ce-mi vei spune. – Hai! Am răbdare. Spune, Anna. * * * Victore, pe unde umbli? Anna, stai că vin acum de pe gardurile bisericilor am adunat verdele sufletelor mirenilor să-i pot asculta mai bine cum ruga şi-o lasă pe altare de lemn şi frunze ruginite la începutul unei toamne bezmetice în care văd că tu te rătăceşti, iar eu simt nevoia să fac prostii. Mă distrez...

sintagme literare

GELA ENEA Ultima datorie Lângă clădirea primăriei stătea nelipsitul buchet de cioflingari, parcă bătuți în cuie, pe scândura jilavă a băncii din fața Căminului Cultural, transformat, după Revoluție (ori ce-o fi fost) în local pentru nunți, botezuri, înmormântări, pomeni de căratul apei la vii și la morți. Cu taxe bunicele, încasate de la contribuabili, că și așa bugetul comunei o duce greu. Între două beri, cioflingarii fac politică, manifestânduse foarte vocali în privința viitorului comun, al patriei, al județului , al localității lor de baștină; înjură de mamă, când trebuie să se refere la opoziție și scuipă într-o parte, a lehamite sau din simplă obișnuință. Marcica, nebuna cu patalama, îi ignoră completamente, nu vrea parteneri de dialog dintre aceștia, ca atare, nici oponenți. Încălțată cu niște pantofi mov de plastic, se proptește bine pe cele două picioare, în spațiul marcat cu dungi albe, care desparte benzile de circulație din mijlocul șoselei, între biserică și primărie. Începutul verii înseamnă și începutul crizelor sale, ce se ”rezolvă” prin câte-o internare mai lungă, la Bălăceanca. Dar astăzi este abia la a doua sau a treia criză, prin urmare, cât nu dă-n cap nimănui, poliția o mai lasă, până își varsă din lava memoriei, fumigenele peste viața anostă a localnicilor, lipsiți de privilegiul unor spectacole în aer liber. Stă înfiptă pe asfalt și, la fiecare claxon al vreunuia dintre șoferii incomodați, își ridică fustele, apoi le dă să mânânce: ț’ai dracu de curvari, nu mai aveți loc de mine, ha?! Și fustele se învolburează mai abitir decât privirea pierdută a Marcicăi. După ce-i trece furia pe șoferii de ocazie, își amintește brusc pentru ce a venit ea aici, în centru… adică exact la primărie, cu fața spre biroul lui dom’ primar. – Ieși afară de-acolo, băăă, nenorocitule, spune undeai dormit az-noapte, fire-ai al dracu tu, cu cine te-a votat, că pe mine m-au dat afară de la vot, nu m-au lăsat să pun ștampila, că ți-o puneam eu unde treb’e, vedeai tu primărieee, când o mai fi muma fată mare! În urechile curioșilor, timbrul vocii nebunei devine tot mai strident; au, n-au treabă pe-acolo, se apropie

Prozã cu fiecare ocazie, preț de câteva minute, să audă ce mai scoate din tolb a memoriei maniaco-depresive, țața Marcica și să-și facă astfel amuzament, pentru toată săptămâna. – Băăă, te țâi cu-a lu’ Genunche, ăla crezi că nu știe? … Știe, da’ îi convine. Aduce Frosa lemne pentru iarnă de la primărie? …Aduceeee! Aduce Frosa ajutoare, ulei și făină la pungi?... Aduceee! Păi și-atunci?…O spală Genunche și este ca nouă! – Așa, țață Marcico, zi-i, că ție n-are ce-ți face, spune tot! se bagă în discuție al lu’ Boaghe, unul mărunțel și cu un ochi la gaie, altu’ la tigaie. Avea oftică pe primar, nu era din tabăra lui și sperase, până la ultimul tur de negocieri, să prindă un post de consilier. Nu prinsese! – Tu vorbiși, mă? Chiorule! Auzi, păi la tine cin’ se uită? Când te-ai dat pe lângă a lu’ Nae Drâmbă, mai știi că ai luat una cu sticla-n cap, de te-au dus cu salvarea? Taci dreacu, că nu te-ntrebai de vorbă! Și Marcica face o pauză scurtă, i se dezumflă pe moment venele gâtului, își șterge cu o batistă mototolită colțul gurii, pe unde saliva gălbuie se prelinge subțirel, apoi, ca la un semnal, numai de ea înțeles, începe din nou. Răsucită către banca unde cioflingarii ar fi râs și nu prea, că-i lua și pe ei în primire, ceea ce nimeni nu dorea, Marcica dă drumul unui lung șir de vorbe incriminatoare la adresa echipei din fruntea satului. – Bă primarule, bă, ieși afară și ia-l și pe vice, or nu e venit de-acuma? Are pornirea grea, se duce noaptea la discotecă și muierea lui stă acasă, cu copil mic... Fire-ați ai dracu de mârlani, cu discoteca voastră cu tot! Discotecă vă trebuia, să vină alea cu ața trasă prin cur, auz, cică ia câte-un par în brață și se-nvârtesc titirezele pe dupe el! Păi le dau eu sapa mea, că n-am unde să mai sap, mi-a luat porcu’ de frate-meu pământu’, grădina, tot, tot, le dau sapa, e bună, ascuțită, are coada lungă, lustruită. (Face semne obscene, cu mâna îndoită de la cot, sugerând dimensiunea uneltei). Nici la cimitir nu mă lasă paznicu’, cică-am săpat toți morții, da’ eu îi și jeleam, nu mă duceam degeaba, îi jeleam pe-ăia de n-are cine, de au copiii plecați, ce știe paznicu, Mitică-al Popii? El nu și nu, să las morții în pace… da pe cin’ să sap, mă? Și pe cin’ să plâng? Pe vii? Mă ia la bătaie ca Vulea, numa-n cap, numa-n cap, plesni-iar ficații, mort unde e!...că de frica lui, nici n-am dat cu piciorul pe la mormânt, darămite cu sapa…or fi crescut buiazele peste el, las’ să crească, are pe cine! Dumnezeu nu doarme, eu aici și el, acolo, cu moroii! Ha, ha, ha! Marcica se pune pe râs, înveselită brusc de ideea că, oricum, a fost răzbunată, pentru câte bătăi a îndurat de la Vulea. În zarea ochilor săi apare o potențială victimă, necunoscută, și Marcica își ascute sulița vorbelor.

sintagme literare La vederea nebunei, fata iuțește pașii, doar-doar va scăpa neobservată. De unde! – Fă, a cui ești fă? întreabă, brusc interesată de fata îmbrăcată într-o fustiță scurtă, cu volane suprapuse. – Ai fă, pe tine te văzu mumă-ta când plecași? Nu ți-a ajuns materialul, de-asta ai fusta pân’ la cur? Așa te duci sara la discotecă? – Nu chiar, am haine la modă pentru discotecă, țață Marcică, și în altă parte, unde să mă duc? Așa fac toți tinerii din ziua de azi, se distrează, îi răspunde tânăra din mers, căci, dacă te-ntreabă ceva Marcica, iar tu faci pe niznaiul, adică nu-i răspunzi, e potop! Nu mai scapă de gura ei neam de neamul tău, își amintește de când era tânără, tot felul de „zgoande” petrecute la CAP, cu șefi de echipă, brigadieri, președinți, câte și mai câte pontaje, ți le strigă ori de câte ori te vede. Fata se îndepărtează, dar în lungul trotuarului, dinspre minimarketul „La doi pași”, se ivește altcineva, nu are cum scăpa din raza de acțiune a privirii Marcicăi, deși omul încearcă să traverseze ca s-o evite. – Bă, se-ndreaptă Marcica spre el, tu mai aduni melci? Faci afaceri cu noi, ăă ? Păi de ce nu-mi dai banii pe melci, hoțomane? Crezi că am uitat? Dă banii, că te bag la pușcărie, la beucă, dă banii, că nu scapi de mine! – Țață Marcică, ai adus cinci melci și ăia erau sub stas, ce bani să-ți dau, bre? – Banii mei, că m-am dus la pădure după melcii ăia, m-am dus pe jos, nu cum s-au dus ale Nae, cu căruța, că n-am căruță, Vulea a băut-o și p-asta, înainte să moară, a vândut tot de la bătătură, trosni-i-ar șira spinării, acolo unde e! Să-mi dai banii! – Vino-ncoace să ți-i dau, zice afaceristul cu melci, hotărât, pesemne, să pună capăt acestei ultime ”datorii” apărute în primăvară, când colectase melci de la consăteni, pentru un partener ce făcea export în Franța. – Viu, cum să nu viu, se luminează fața nebunei, de victoria neașteptată. Marcica se întoarce pe sensul opus al drumului național, dar hârșâitul pașilor este acoperit de un zgomot

Prozã puternic, o bubuitură, de parcă ar fi aruncat cu grenada cineva, apoi un gâfâit, ceva, ca o tuse cu expectorații, urmată de un scrâșnet de roți forțate să se oprească brusc. – Ce făcuși mă, o călcași, sare cu gura, dintre cioflingari, cel cu privirea-n opturi. O călcași pe țața Marcica, adaugă moale, în timp ce se apropie de locul accidentului. Ceilalți, surprinși, întrerup discuția și câteva momente nu zic nimic, privesc spre mijlocul șoselei, clipind des, parcă i-ar fi înțepat un viespar în pleoape. Unul, Mărin Plotog, întreabă, ca pentru el: – Cine-o s-o-ngroape acum, că frate-său nu mai ține de ea, primarul va spune că are neamuri de gradul întâi și nu-i aparține lui. – Lasă, mă, ai văzut mort nedus la groapă? îi răspunde Fane poștașul, care își turnase berea din sticlă, într-un țap lunguieț, adus de-acasă, pentru că voia să îi simtă mai bine gustul. Niciunul însă nu fu dispus să se ridice, să lase liber locul de pe bancă, deoarece imediat se găsea altcineva să-l ocupe. Portiera mașinii oprite la doi-trei pași de Marcica este deschisă; șoferul coboară, transpirația îi curge pe frunte, o șterge cu palma, în timp ce bolborosește ceva din gură. Se îndreaptă către femeia răsturnată cu fața-n jos, se apleacă peste trupul acesteia ce încă mai zvâcnește, cu țeasta desprinsă pe jumătate. Creierii, împrăștiați pe smoala caldă a șoselei, scot aburi. Omul apucă de o mânecă și vrea să tragă corpul fragmentat mai într-o parte, când aude vocea afaceristului cu melci: – Bă, n-o mișca, vrei să intri la pârnaie pentru o nebună? Las-o acolo, să vadă poliția că sta-n drum. Șoferul, tulburat, se dezmeticește deodată și lasă mâneca; aceasta flutură câteva secunde, apoi mâna, inertă, cade în băltoaca roșie-maronie care curgea pe dedesubtul trupului, acoperind marcajul alb, în timp ce mirosul de sânge cald, insinuat în aerul fierbinte, atrage câteva muște verzi, ascunse până atunci în tufa de trandafiri de pe marginea șoselei.

sintagme literare

IRINA LUCIA MIHALCA Poem final pe frunze de arţar < ... zâmbetul tău – o frunză memoriei furată ...> Tremură în cădere frunzele arţarului din faţa ferestrei mele, tremură, plâng şi se duc îngălbenite în tăcerea singulară, în lumea Uitării de unde nimeni nu ştie nimic. Rând pe rând, pe şoaptele vântului Timp, vor pleca toate. Inconştienţa face să palpite ultimele lor clipe de vrajă, freamată, dansează, plutesc agăţate firav de firul subţire de viaţă, se leagănă aninate de vise irealizabile, ca, mai apoi, să se desprindă în dansul final, iluzoriu. Totu-i o trecere spre ceva, un sens ascuns vederii noastre opace, doar visul mai ridică, uneori, voalul Tăcerii, şi, uneori, simţurile ne cern clipe din adevărul luminii. Oare dacă am ştii "tot adevărul" am mai trăi cu adevărat clipa? Ne-am plimbat ameţiţi de visul neştiut din noi, de chemarea sufletelor-pereche, de întregul din noi pe cărările toamnei, pe străzile ei, privindu-ne, căutându-ne, simţindu-ne, respirându-ne, ştiindu-ne. Era ţipătul mut al trăirii noastre de dincolo de vălul Uitării, era ecoul ce a străpuns bariera Timpului, era vibraţia ce a pulsat secole în aşteptarea revederii, a regăsirii? Ne-am regăsit şi ne-am pierdut pentru o întâlnire viitoare fără bariere timp-spaţiu? Ne pierdem aici ca să ne regăsim dincolo de voalul Tăcerii? Să fie acesta preţul răscumpărării clipelor noastre viitoare de eternitate, însoţite de durerea dorului, de vidul interior, de golul pustiu? Va compensa acum ceva până şi pentru atunci? Şi dacă ne vom pierde definitiv în universuri paralele, chiar dacă transparente, impenetrabile, indiferente la chemarea noastră? Să fie asta pedeapsa supremă? Să fie cineva atât de indiferent, de crud, la sunetul iubirii sau tăcerea nu ne aude, nu aude, ea doar priveşte pasivă totul, indiferentă la ruga muritorilor? Putem doar s-o lăsăm pe Sophia să nască noi emanatii prin visul ei etern. Misterul învăluie visele tale, o lume singulară unde puţini au acces. E posibil să fie o graniţă atemporal-spaţială, e posibil să simţim intuitiv aceasta, dar încă să ne fie blocat accesul la amintiri, accesul vederii celeilalte realităţi, o altă lume care nu se întrepătrunde cu asta, o altă realitate şi puţine

Prozã graniţe sau porţi dintr-una în alta. – Totul e emertic pentru a nu perturba, a nu distruge nimic, mi-a şoptit un djin, un spirit al pământului ce mi-a aparut din senin la chemarea gândului meu trecând dintr-o formă vagă în altă, pe măsură ce i se schimba dispoziţia într-un pastel de nuanţe. Sufletele voastre sunt izvorâte din Începător. Marele înşelător nu poate crea nimic, deşi el pretinde asta. El este un arhon. Poate doar să mimeze. Toate trei râurile au fost înşelate de marele arhon. El este marele înşelător şi-şi ia puterea de la cei pe care i-a înşelat,de la cei care cred că el este creatorul, Începătorul. Dar el nu este. El este marele arhon. Arhonii îndeamnă oamenii spre greşeli, până în punctul în care aceştia nu se mai pot îndrepta singuri. Atunci, oamenii încep să creeze răul, pentru că asta e natura lor. Ei sunt creatori şi au fost induşi în eroare de către înşelători. Oamenii sunt încă influenţaţi de înşelători caci răul nu a existat, până când nu l-au creat oamenii. Oamenii pot crea răul, sau pot crea opusul său, creând opusul răului, schimbând gândurile. Arhonii trăiesc în gândurile oamenilor, nu sunt spirite adevărate. Sunt fiinţe mentale, multe dintre ele create de oameni ca forme-gând. Ei sunt cei care se hrănesc cu energia gândurilor şi a sentimentelor, cu atenţia pe care le-o acordă oamenii, nu sunt spirite adevărate şi vor înceta să existe, dacă nimeni nu le va mai da atenţie. Dar ei pot mima şi pot lua diferite forme. Oamenii vor avea întotdeauna puterea pe care ţi-o poate da faptul de a alege, pentru că oamenii sunt creatori; dar dacă vor permite arhonilor să le influenţeze gândirea, vor alege greşit. – Şi atunci cine sau ce este Începătorul? – Nimeni nu ştie! Această este Marea Taină, căci Începătorul sălăşluieşte Pretutindeni. Începătorul produce emanaţii, pentru că asta e natura lui. El nu are intenţii creatoare. Oamenii fac asta. Începătorul doar există. Acel dumnezeu personal este propriul vostru suflet, partea voastră nemuritoare. Voi, oamenii, aţi creat-o, în lungul vostru drum prin eternitate. Spre deosebire de arhoni, individualitatea voastră sufletească este spirit adevărat şi trăieşte întotdeauna în lumea spiritului. Este parte din visare şi, de aceea, visează întotdeauna. Individualitatea îşi visează visul său. Când vă rugaţi Dumnezeului atotputernic, de fapt vă rugaţi vouă înşine. Vă rugaţi sufletului vostru, Sinelui vostru Superior, Divin. Aşa iau naştere adevăraţii zei. Voi, oamenii însufleţiţi, sunteţi Sine-dumnezei în devenire. Iar când visaţi, aceea este, de fapt, visarea Sinelui vostru Superior... şi, astfel, djinul, manifestare a acelei mari puteri spirituale, pe care gnosticii au numit-o Sophia, şi-a luat rămas bun, căci era aşteptat dincolo de deşerturile Egiptului. Ştii şi tu că am fost sau poate încă suntem acolo sau dincolo vederii voastre, dincolo de vis.

sintagme literare ...................................................................................... Poate nu degeaba paşii ne-au purtat la prima noastră plimbare, după o serie de străzi, spre acea băncuţă, spre acel loc. Un indiciu ce trebuia să ne atragă atenţia, să ne spună ceva... Doar acolo ai reuşit să fii tu însuţi. Pe acea băncuţă ai reuşit să-ţi deschizi inima, sufletul, să redevii tu, să simţim împreună, fără cuvinte, intuitiv, totul… încă nu avem acces, vălul este, încă, opac privirilor noastre. Astfel ai aflat continuitatea trecerii, a faptului că nimic nu e ilogic sau întâmplător, ai recunoscut-o pe Selma sau Ateh sau sufletul tuturor eu-rilor ei.

Prozã Oare care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt, din iubirea faţă de aproapele? O fi asta o noua dezordine a… sau o tentaţie inocenţă în lunile amare ale vieţii? Ai să-mi spui mâna destinului sau imposibila uitare, că inima e un vânător singuratic într-o euforie perpetuă a hoţilor de frumuseţe! Cad şi se scutură frunzele străpunse de lacrimi de ploaie. Oare ultimul lor strigăt e auzit de copacul Timp?… E toamna lor din urmă? ... Acesta e adevăratul Sfârşit!

sintagme literare

RADU ULMEANU Un agent 007 cu fustă Așa că am ajuns ca labagiul la concluzia că ce-și face omul cu mâna lui e sfânt, de vreme ce nici Dumnezeu, nici vreun Tovarăș nu-i poate face. Am început să-l însoțesc chiar eu pe Dorel la jurizările lui, topită deodată după geniul artiștilor ce-l proslăveau pe Conducător și realizările lui mărețe, cea mai la modă realizare fiind omul nou în curs de apariție, ca urmare a prețioaselor indicații și, alături de el, societatea socialistă atât de multilateral dezvoltată că mai dădea și pe de lături, de ce să nu recunosc. Totul era lapte și miere, țăranii zburdau pe câmp, muncitorii în fabrici lucrau într-o veselie să termine cincinalul în trei ani jumate, urmând îndemnurile mobilizatoare din partea conducerii de partid și de stat. Nimeni nu suferea de foame, de frig, nici de lipsa curentului electric, singura grijă a populației era să înalțe imnuri de slavă și să-și exprime în gura mare recunoștința față de politica înțeleaptă a comuniștilor de omenie, conduși de cel mai iubit fiu al poporului, Tovarășul, cu majusculă, căruia, de la o vreme, i se alăturase la conducerea țării și Toașa Academician Doctor Inginer Savant de Renume Mondial Elena Ceaușescu. Dansatorii tropoteau pe scenele căminelor culturale, fustele în rotire ale dansatoarelor se ridicau dezgolindu-le chiloțeii sau părțile intime, dacă ne aflam prin marginile județului unde fetele erau convinse, de la mamele lor, că numai curvele poartă chiloți. Elevii recitau poezii patriotice, individual sau în montaje literar-muzicale în ale căror texte recunoșteam de cele mai multe ori versurile inspirate ale soțului meu. Cireașa pe tort era iubita autorului, care-și interpreta cântecele tropăind pe scenă de se cutremurau pereții și își dădea drumul la voce cu o voioșie dubioasă, în rezonanțele soldățești emise de vibrațiile tunătoare ale unor corzi vocale mereu îngroșate. Nu știam ce să admir mai mult la ea, pieptul umflat cu țâțele doldora, burta la fel de bine dimensionată ca șoldurile lătărețe și bucile umflate ce-i ieșeau de sub fusta scurtă săltând în sus la fiecare mișcare mai bruscă, așa ca șuncile unei scroafe în călduri. Simpla apariție a artistei provoca în Dorel un proces ciudat ce-i făcea toți porii să explodeze, îl acopereau valuri de sudori urât mirositoare, de parcă s-ar fi scăpat pe el, se îngălbenea la față și-l apuca un tremur al întregului trup, mâinile îi bâțâiau sau îi

Prozã trepidau pe masă ca băgate la priză și nu mai știa cum să și le ascundă prin buzunare, încurcat de prezența mea lângă el, în calitate neoficială. Fata avea totuși uneori, trebuie să recunosc, un fel de vino-ncoace, arăta o senzualitate animalică și fața ei rotofeie avea o drăgălășenie irezistibilă de copil mare și prost. Dar șocul cel mare a fost nu înfățișarea ei, ci reacția de totală anihilare a consortului meu în fața acelui zdrahon de femeie, logodită cu un proaspăt absolvent de teologie care avea neapărată nevoie să meargă la altar alături de o orhidee ca ea, pentru a putea fi instalat în slujba lui, la altar. Apărea tot mai clar necesitatea eliminării acestui obstacol cărnos, aflat în calea liniștii mele conjugale și chiar profesionale. Am început să-i trimit Dulcineei din Șutior emisari care să o pună în gardă că nu voi tolera continuarea și chiar adâncirea crizei, gata să apelez la tot arsenalul Instituției. Același lucru îl făcea și Dorel, în sens invers, așa că privighetoarea era pusă în fața unei dileme, pe care a rezolvat-o în defavoarea mea. I se aprinseseră și ei călcâiele după motanul meu chior ce-i dădea târcoale cu miorlăieli lirice și înfoieri ale cozii. Era și din partea lui un afront la adresa mea, apoi cu timpul și din partea partenerei la o poveste despre care aflam amănunte tot mai picante. Fata i-a dat papucii teologului și a pornit o adevărată luptă împotriva legăturii mele cu Dorel legiferată la Starea civilă, prezentându-i cotoiului o mulțime de argumente pentru desfacerea, la fel de oficială, a legăturii, ceea ce pentru el ar fi fost totuna cu fluieratul în biserica tuturor sfinților regimului ateu și materialist dialectic, comunist, al cărui suport de bază era tocmai Instituția pentru care lucram amândoi. Între timp a trebuit să mă dedic și dușmanului nostru de clasă în persoana lui Vlad, pe lânga cel de crivat. Pentru că în ciuda eforturilor noastre începea să-și îmbunătățească situația intrând în oraș cu catedra și scăpând de naveta ruinătoare nu numai pentru timpul lui liber, ci și pentru energia pe care i-o consuma, fără să-i lase decât o mică parte pentru propria creație literară, ca să nu mai vorbim de activitatea în cadrul tagmei de scriitori. S-a prezentat la concurs pentru ocuparea unei catedre în oraș și lista candidaților ne-a ajuns imediat sub ochi, ca să ne exprimăm punctul de vedere despre eventualii nedoriți, sau invers, pentru a-i recomanda pe favoriții noștri. Se înțelege că întâiul trecut la nedoriți a fost el, și asta nu numai la cererea mea. Inspectoratul școlar a stabilit o strategie care să-i facă imposibil succesul la concurs. După ce și-a prezentat dosarul cu actele, inspectorul general a dispus să i se acorde un singur punct la caracterizarea făcută de directorul școlii unde lucra, cu toate că avea calificativul „foarte bine”, ceea ce îi conferea automat și irevocabil, conform regulamentului concursului, 3 (trei) puncte. La lucrarea scrisă, președinta

sintagme literare comisiei, profesoară de liceu, s-a lăsat convinsă de același inspector școlar general să-i dea nota 8 în loc de 10, cât merita. Vlad pierdea în total 3 puncte, destul ca să facă loc altor candidați, printr-un punctaj ridicat cu aceleași metode. Și totuși, după ce Vlad a făcut contestație, s-a nimerit în comisia de reexaminare a lucrărilor de la examenul scris o profesoară recalcitrantă care, în ciuda tuturor presiunilor, i-a dat 10 la lucrare, susținând că aceasta conținea tot ce se putea spune despre subiectul respectiv și, în plus, era făcută într-un stil sclipitor, de adevărat exeget. Hodoronc tronc! Așa că individul a ajuns să aibă catedră în Scuteni, dar numai la o școală de periferie, pentru că celelalte două puncte cuvenite în virtutea calificativului f.b. la caracterizarea directorului nu i-au fost acordate nici în urma contestației, deși regulamentul era clar, acordarea celor 3 puncte făcându-se din oficiu, deci era obligatorie. A fost prima înfrângere a Instituției și a mea, totodată. O altă înfrângere a venit odată cu numirea lui Vlad ca membru în comisia de vizionare a spectacolelor de la teatrul municipal, în urma dispoziției toașului secretar cu propaganda de la județ, unul nou în funcție, Dan Vanca, cel care l-a înlocuit de câțiva ani pe fostul mecanic de locomotivă care a fost înaintea lui. Noul secretar era un intelectual, învățător la origine, cu alte concepții, fiind mult mai deschis față de scriitori, cărora chiar le recunoscuse acest statut. Deschiderea lui s-a manifestat și prin numirea lui Vlad în comisia asta de la teatru și a fost, de fapt, o chestie mai șmecherească decât aș fi bănuit eu la început, că împușca prin ea doi iepuri deodată. Primul iepure a fost că i-a dat impresia că se bucură de respectabilitate și importanță în ochii conducerii de partid. Al doilea, că a trezit suspiciuni printre scriitori, că s-ar fi dat pe brazdă, deci a fost un fel de compromitere în fața lor, a celor mai recalcitranți dintre ei. Am înțeles cu ocazia asta că politica e o chestie mult mai complicată decât credeam și m-am conformat, adică m-am liniștit, deși totul s-a dovedit o sabie cu două tăișuri, căci, pe de o parte, i-a dat lui Vlad un impuls pentru a-și spori pretențiile de promovare, iar pe de alta i-a oferit unele șanse de-a le realiza cu adevărat. Așa că Instituția și-a sporit vigilența, confruntată cu o asemenea perspectivă. S-a întâmplat să vină în vizită de la București un membru în CC al UTC, bun prieten cu Nicu Ceaușescu, un șvab originar din Scuteni, împreună cu un poet bucureștean, iar toașu Vanca i-a invitat pe amândoi la vizionarea a unui spectacol de teatru în pregătire, o piesă despre tineri scrisă de un dramaturg român. Rolul comisiei era să dea un aviz de conformitate cu exigențele artistice, dar de fapt de cenzură, căci nu existau în comisie specialiști în probleme de teatru, ci doar un scriitor și nu

Prozã de teatru (Vlad), un ziarist (Marinescu Vlaicu al meu de la secția propagandă a partidului), apoi directorul Centrului de Îndrumare a Creației și alți câțiva activiști de partid, printre care chiar toașu’ secretar. O primă cenzură se făcea cu ocazia includerii sau nu a pieselor în repertoriu, iar a doua cenzură îi revenea acestei comisii, care trebuia să preîntâmpine șopârle în text, sau în costumația actorilor, a scenografiei, muzicii și a unor efecte de punere în scenă, domeniu în care un regizor putea să dea cu totul alt înțeles întregului spectacol, exemplu fiind spectacolul de la București cu „Revizorul” de Gogol, în care actorii citeau pe scenă „Pravda”, ziarul partidului comunist din marea țară prietenă și alte asemenea găselnițe, ducând la interzicerea spectacolului imediat după premieră, care, din păcate, a avut totuși loc, stârnind imediat un scandal internațional și protestul ambasadei sovietice. După vizionare, urmată de discuții, poetul bucureștean, auzind de numele lui Vlad, pe care-l cunoștea din revistele literare și-l aprecia, se repezi la el să-l îmbrățișeze. Din vorbă în vorbă, au ajuns împreună la o masă în restaurantul hotelului unde erau cazați cei doi musafiri. S-a produs cu ocazia asta o asemenea apropiere încât poetul Paul și nu mai știu cum îl chema l-a convins pe amicul din C.C. al lui Nicușor Ceaușescu de faptul că Vlad ar fi tocmai bun să ocupe postul vacant de director la teatrul din Scuteni, căci fostul director, ajuns pe post dintr-o funcție de partid, fugise din țară la Budapestacă era cam ungur de meserie. Toașu de la CC s-a lăsat greu, dar s-a lăsat totuși, așa că a pus în mișcare niște pârghii pe la București și ne-am trezit că se pune în discuție, până la urmă, în Scuteni, o asemenea numire aberantă la conducerea teatrului. Noi am reacționat imediat, punând cap la cap tot ce se știa și se scrisese prin terfeloagele noastre despre Vlad, am mai umflat lucrurile pe ici, colo, la intervenția mea, așa că partidul a primit o caracterizare de ți se zburlea părul în cap, toată treaba fiind dichisită și cu solicitarea de avizare de la partid a cererii noastre către superiorii de la București pentru deschiderea în mod oficial a dosarului de urmărire informativă cu numele de cod „POETUL”, asta pentru că îi apăruseră de câțiva ani niște volume de versuri și tocmai a fost primit în Uniunea Scriitorilor. Am contribuit personal la redactarea acestor documente și l-am încondeiat pe Vlad cum scrie la carte. Totul începea cu un „Plan de măsuri” în care se spuneau lucruri de bun simț, că e suspect în Dosarul „Turnul” – de la denumirea blocului-turn în care cutiile poștale ale locatarilor au fost burdușite de cineva cu manifeste împotriva partidului și a Toașului –, fiind semnalat totodată prin diverse surse ale noastre că avea „manifestări ostile politicii partidului și statului”. În alineatul următor am scris cu mâna mea: „În anturajul său format din poeți și scriitori locali, comentează negativ pe marginea posibilităților de afirmare în domeniul artei și culturii apreciind că organele

sintagme literare de partid i-ar ține departe de căile firești ale evoluției și ar da dovadă de birocrație și lipsă de înțelegere față de situația lor”, chestie pe care mi-o susurase chiar soțiorul meu la ureche. În continuare se spunea acolo că, „pentru contracararea și curmarea acțiunilor cu caracter ostil ale obiectivului și anturajului”, șeful securității județene, col. Popescu Vasile a ordonat deschiderea D.U.I. „POETUL” pe numele profesorului respectiv. Între măsurile a căror realizare se propunea prin deschiderea dosarului, la loc de cinste figura „Prevenirea încadrării obiectivului în funcții de conducere, deoarece există date că vizează ocuparea unui post important în domeniul artei și culturii”. Cu aceeași ocazie a deschiderii DUI-ului, mi-au căzut în mână niște documente întocmite dinainte de Instituție, între care de tot hazul era unul mai vechi cu patru ani, un raport adresat Comitetului Județean al P.C.R. Scuteni după apariția primului său volum de versuri, în 1979, întocmit ori din rea voință, ori din prostie, în care se spunea: „Recent, Editura DACIA (în realitate Cartea Românească!) i-a publicat volumul de versuri PATINOAR care cuprinde și eseul (auzi acolo, poemul devenise eseu!) 1930 în care tratează incendierea Teatrului Național din București și blamează Festivalul Național Cântarea României”. „Tratează” acela însemna de fapt în ochii autorului că pune la cale incendierea teatrului bucureștean, drept care șeful de-atunci al Inspectoratului județean a dispus cercetări amănunțite în direcția unei posibile filiere de bandiți și asasini, până când tot un scriitor din Scuteni, ofițer acoperit, i-a lămurit că poemul, iar nu „eseul”, este o simplă parabolă prin care e persiflat cenaclul lui Adrian Păunescu. Din documentele Instituției care mi-au trecut prin mână mai reieșea, normal și bine venit, că a fost încadrat cu câte doi turnători, o pereche la școală, altă pereche la cenaclu, unde se făcea referire și la Dorel, omul de încredere al Securității. Se specifica despre el că e cel mai indicat, având în vedere că este căsătorit cu un cadru al MI, adică eu, fiind singurul angajat acolo cu o asemenea situație privilegiată. Printre alte obiective ale planurilor de măsuri ce se reînnoiau de la o lună la alta figurau obsesiv

Prozã instalarea de tehnică operativă de ascultare la domiciliul său și „destrămarea anturajului”, prin răspândirea de zvonuri cum că el însuși ar fi informator. Totul era pe gustul meu și citeam din când în când cu bucurie noile piese ce i se adăugau, periodic, la dosar, la multe din ele punând umărul și Dorel, cu cea mai mare dragoste. De când mă luase de nevastă, nu mai trebuia să se obosească să-și ducă informările la sediu, i le duceam eu. Cele ce ne veneau de la școală erau și ele de tot dragul, fiindcă-l acuzau că e cu totul împotriva politicii partidului în învățământ și nu numai, căci nimic nu-i plăcea din ce făcea sau spunea Toașu, ce mai, nici nu mai are rost să înșir tot ce-i ieșea pe gură. Nu-l mai sprijinea acum nici toașu’ secretar de la județ, după ce i-am interceptat și oprit o scrisoare pe care i-a trimis-o lui D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, membru în CC al PCR, în care se plângea tocmai de el, secretarul cu propaganda, făcându-l de tot rahatul, pentru obtuzitate și descurajarea fenomenului cultural autentic și a creatorilor din județ. Liniștită în privința lui, am putut să mă dedic cu totul poveștii de dragoste a lui Dorel, pe care am rezolvat-o, până la urmă eficient, prin eliminarea fizică a domnișoarei cu elefantiazis, în sensul că, după ce a participat la o nuntă la care s-a așezat lângă cine nu trebuia, a făcut o ușoară intoxicație care s-a agravat cu timpul și în final primadona și-a dat duhul. Întâmplător persoana lângă care s-a așezat a fost plantată și-a acționat la rugămințile mele, îndulcite cu niște răsfățuri sexuale la care nici nu visase vreodată. Revoluția m-a prins cu gradul de maior iar Virgil Măgureanu n-a putut să renunțe la serviciile unui cadru de nădejde ca mine, așa că am putut eu, în schimb, să curăț urmele unei activități care, pe alocuri, putea da naștere la fel de fel de interpretări răuvoitoare, păstrându-mi intacte șansele noii cariere, sub drapelele găurite, la început, apoi lipsite de orice însemne, la fel ca istoria albă, fără pată, a Instituției. În care l-am încadrat și pe Dorel (ha! ha!) ca ofițer acoperit, profitând de piedestalul pe care i-l construisem prin turnătoriile lui, exagerate de multe ori, la adresa confraților. (Fragment din romanul în pregătire „Siberii”)

sintagme literare

VERONICA BACIU În albia zilei Se trezi cu dificultate, zăbovind îndelung în pat, deși știa că era deja târziu și nu-i plăcea să-și înceapă ziua fără ritualurile obișnuite. Leneveala asta în pat pâna mai tâziu nu era o abișnuință a ei, nu-și pierduse antrenamentul de pe vremea când mergea la serviciu și în plus, acum decând era pensionă cu acte în regulă, timpul devenise și mai prețios, nu-i placea să i se scurgă printre degete. Numai că în dimineața asta se simțea obosită, cu mintea vraiște și avea nevoie să și le ordoneze măcar pentru ziua care avea să înceapă. Și dacă le las pe toate de-a valma, așa cum vin ele, ce-ar fi? se intrebă Emilia, tragănd draperiile și inspectând ce se întâmplă dincolo de zidurile superîncalzite ale dormitorului. Îi veni în minte ce-i spunea mereu vecina, madam Stoicea : ce te perpelești Emilio pentru toate ? Vine cineva sa-ți facă controlul ? In locul tău, fără bărbat , fără copii... Deschise geamurile larg pentru a improspăta aerul, deși afară se simtea deja fierbințeala încă unei zile de caniculă, strânse așternuturile și se grabi să iasă pe terasa micuță, plină de flori și verdeață, pe care-și petrecea fiecare dimineață. Erau toate la locul lor: muscatele, azaleele, begoniile, trandafirul japonez, dracena și toate celelalte cărora nici nu le știa numele. Alese să facă întâi cafeaua și cât se mai răcea cafeaua să-și stopească florile cu apă proaspătă. Era momentul cel mai plăcut al zilei, când sta pe terasa umbroasă și își savura prima cafea a zilei rumegând câte în lună și în stele ... așeza lucrurile și întâmplările în mintea ei, își făcea planuri și își croia tot felul de strategii pentru a le duce la îndeplinire ...ce-ți mai trebuie ție, fată dragă? Nu fi proastă că cine o să vină după tine doar o să huzureasc, o cană de apă, cât traiești, sau o lumânare, când n-oi mai fi, n-o să vezi, dacă nu e sânge din sângele tău...ascultă la mine! Știa că madam Stoicea avea dreptate, dar nu se gândea atât de departe. Deocamdată era ocupată cu prezentul și prezentul era plin de posibilități pe care nu le-ar fi ratat pentru nimic în lume. Ce nu întelegea mai vârstnica ei vecină, de altfel o femeie plină de intenții bune și pricepută în toate, era nevoia ei de-a recupera timp, ani, senzații, întâmplări nepetrecute, amânate sau ascunse adânc în sufletul ei pentru că nu era timpul pentru ele .

Prozã Printre glastrele cu flori sădite găsi mănunchiul de flori culese de la munte, de pe vălurimile verzi sau cenușii ale crestelor și poenilor pe care le cutreierase însetată de atâtea minunății câte oferă muntelui. Trase aer în piept și simți aroma de brad, de soare și de pămînt reavăn amestecate peste amintirea clipelor de extaz petrecute cu doar cateva zile în urmă în zona munților Șuhard. Își făcuse un obicei ca-n fiecare vară să petreacă măcar o săptămână în răcoarea muntelui, alături de prietenii ei dintotdeauna - Ioana și Dan- alegând când ei, când ea, destinația. Destinația nu trebuia să fie mereu alta, căci de la o vreme nu mai ai plăcerea lucrurilor noi, cât o ai pe cea de-a revedea locuri știute, de-a regăsi amintiri dragi. Anul ăsta aleseseră de comun acord zona Lacul Roșu cu toate împrejurimile ei și nu le păruse rău . Închidea ochii și vedea fuioarele de ceață ce se ridicau dimineața dintre crestele munților și limpezimea aerului după ploaie, când tot ce cuprindea privirea se închidea ca-ntr-o retină a veșniciei. Știa că sunt clipe neprețuite când încerca să înregistrez tot, orice culoare, orice adiere, prin toți porii să simtă vibrația aia a momentului, s-o păstreze cât mai mult. Stai tu,ce stai, dar și când ți se face de ducă, apăi nu mai stai pe gânduri ...așa îi spunea de fiecare dată Stoiceasca, neînțelegând nevoia ei constantă de evadare . Și așa era, fiecare anotimp venea, pentru Emilia, cu nevoile și evadările lui care se repetau an de an. De la o vârstă încep să nu te mai deranjeze repetițiile, sunt o măsură de siguranță. De-când rămăsese singură își construise viața, cu migală și îndârjire, pe alte temeiuri, privirile-i căutau mereu spre alte zări și timpul căpăta o noua semnificație. Timpul era tot ceea ce-i mai rămăsese să administreze, cel mai de preț dar ...Dacă tinerețea i-a fost împănată de pierderi și despărțiri, de mult doliu și lacrimi, acum la cei aproape șaizeci de ani, doar moartea putea fi limita libertății ei. Cum moartea nu-i da nici o atenție, fiindu-i, slavă domnului, lipsită de interes, Emilia își îndeplinea cu seninătate și echilibru ritualurile zilnice, împărțind timpul între obligațiile firești ale oricărui om și lucrurile care-i făceau cea mai mare plăcere. De la fereastra bucătăriei în care trebăluia de zor, madam Stoicea îi făcu discret semn cu mâna, ceea ce însemna că nu era singură și deci scăpa, pentru moment, de o conversație care i-ar fi mai răpit puțin din momentele astea de desmeticeală. Se găndi ce și-ar putea pregăti pentru masa de prânz, fără să fie nevoită să facă aprovizionarea. Nu era genul de pensionară care la prima oră a dimineții își ia troler-ul și merge la piață cu gândul la posibilele chilipiruri cu care se poate apoi lauda la o cafea cu prietenele. Ea mergea la cumpărături când nu avea încoro, cu excepția cumpărăturilor de Paște, Crăciun, care erau ele însele un festin cu tot felul de trimiteri, mai fericite sau mai puțin fericite, la trecut. Rezolvă nesperat

sintagme literare de ușor, în gând, problema mesei de prânz, inventariind ce știa că mai are prin frigider. Pentru astăzi se descurcă, dar mâine, după ce-și bea cafeaua, va trebui să-și ia trașcaleta de piață și să înfrunte realitatea: mâncăm ca să trăim! Asta era un fel de antrenament în vederea sezonului murături –zacuscă- gemuri ce urma să vină. Nu făcea multe, ci cât să aibă din fiecare cîte puțin. Departe de a fi o gurmandă, îi plăcea să savureze o măncare buna și chiar să-și încânte puținii oaspeți cu preparatele ei. Intre Craciun și Anul Nou o vizita întotdeauna nepotul ei cu soția, singurul pe care-l mai avea ,vara și în preajma Paștelui o vizitau când prietenii de la Oradea, Ioana și Dan, când prietena de la București, cu toții foști colegi de facultate. Sărbătorile le petrecea singură, fără să simtă angoasa lor, dar îndeplinind aceleași ritualuri de pe vremea mamei ei. Uneori plângea liniștită și resemnată, convinsă că așa trebuia să se întâmple, dar îi trecea repede câutand să-și ocupe timpul cu lucruri care-i făceau plăcere sau uneori chiar ascultând liniștea din jurul ei. Fiecare zi avea rostul ei , culoarea ei , mirosul ei ...Singura zi fără rost era duminica ...era ca o baltă stătută în care toate gesturile, gândurile dormitau obosite, prăfuite. Avea gust de leșie și timpul vibra altfel decât în zilele celelalte- dușmănos și batjocoritor, parcă ajuns la un liman la care avea să se răzbune, îndemnându-te la tot felul de lașități și perversități. În astfel de duminici, Emilia accepta uneori să meargă în vreo vizită, pe la vreo fostă colegă de serviciu, care nu contenea cu insistențele ei din care răzbătea curiozitatea, nevoia de știri, mai ales negre, uneori compasiunea pentru singurătatea din jurul meu. Fiecare lucru la timpul lui... așa știa Emilia. Lumina blândă, ce învăluia totul cu puteri sleite, dădea semne că vara s-a dus și în locul ei își face loc toamna. O apucă un dor nesfârșit de întinderi, de mare, de alte evadări. Toamna se asocia în mintea ei cu marea. Măcar o zi ar putea să meargă... Vorba vine, că după ce faci atâta drum până la mare, nu te poți mulțumi doar cu o zi, n-ai cum ...! Se mulțumea doar cu puțin, nu-i trebuia decât să-și plimbe ochii prin volbura valurilor până când albastru se face verde, iar verdele se face negru ...până când mirosul de mare se face totuna cu toamna și amintirile încremenesc la malul mării ca statui de sare...

Timpul cel repede Afară se ițește de primavară. Zăpada s-a topit și-a lăsat câmpurile înnegrite și murdare de resturi vegetale. Peste sat e un timp incert în care începe să se dezmeticească tot ce-a stat sub iarnă. Trebuie să plouă mult, să spele zoaiele adunate sub zăpezi toată iarna, să lase loc verdelui crud și proaspăt să se întărească.

Prozã Silvia se trezi obosită și năclăită de aburii somnului. Transpirase, se zvărcolise când pe o parte, când pe alta, fără să se simtă confortabil nici o clipă, nici în pat, nici în somnul ei. Deși dormise mai mult decât de obicei, se simtea obosită, fără chef de a începe o nouă zi. Lumina pătrunse peste apele reci și tulburi ale unei zile ce urma să semene, probabil, cu multe altele. Chiar așa, de ce trece timpul ăsta, unde se duce, de ce nu putem să ne oprim la o zi , la un timp, de ce nu putem alege? se întrebă ea. Privi în jur. Lucrurile erau toate la locul lor. Locul de lângă ea, așa cum se aștepta era gol. Bărbatul ei, își făcea probabil de lucru pe undeva prin curte, prin garaj. Și îi spusese de atâtea ori să nu mai iasă devreme din casă că și așa se vaită de oase. Prima discuție în fiecare dimineața asta era: pe cine, ce-l mai doare . Și se văitau amândoi, slavă domnului ! Poate Ștefan a făcut deja cald la bucătărie, se gândi, și atunci nu trebuie să-l lase să aștepte, că altfel bodogănește toată ziua. Mai zăbovi scurt timp încercând să facă un inventar al lucrurilor pe care le are de făcut și care nu mai suportă amânare. Nu avea nici un elan. Din ce în ce mai mult elanul ei se împuțina, doar curtea, întinderea grădinii, câmpul i se păreau largi, nesfârșite, exact ca atunci când era copil. Timpul doar i se părea altul, mai dușmănos, mai repede, ca lama unui cuțit care sticlește și taie . Ridicându-se anevoie din pat își aminti crâmpeie din ce visase...la un moment dat o văzuse, ca prin ceață, pe mama ei plecând pe un drum subțire și apos, ce se îngusta tot mai mult, ca o apă ce se pierde undeva ...parcă aștepta o veste de la ea, dar nu s-a întors când a plecat și la un moment dat ținea în mână o hârtie prin care era înștiințată că a murit, acolo unde a plecat. Urma partea cea mai buna a zilei, cu aroma primei cafele pierdută prin camerele mici, dar cu ferestre mari, prin care puteai vedea până departe. Iarna deschideau televizorul din bucătărie pentru că la adăpostul lui puteau să-și pună ordine în gânduri, să-și facă planuri sau pur și simplu să-și simtă mâinile, buzele, corpul că sunt ale lor. Venise acasă după ce ai ei nu mai erau, pentru că la un moment dat simțise cum o cheamă rădăcinile, simțise că ăsta trebuie să fie locul pentru un nou început liniștit, după atâtea rătăciri, speranțe irosite, zvâcniri neîmplinite în marele oraș. Nu dusese o viață rea acolo. Oamenii pe lângă care trăise, familia de bănățeni a soțului era o familie de oameni cumsecade și cu stare bună. Și-a iubit soacra, cumnata, le învățase felul de-a fi, făcuse eforturi de adaptare, chiar se simțise într-o familie bună, statornică, iubitoare. În vremea asta au avut un rost, ea și Stefan, s-au căsătorit cu nuntă, și-au luat un apartament și, cu ajutorul socrilor, au avut locuri bune de muncă și chiar nu le-au lipsit banii, au avut un trai îndestulat și plin de speranțe. Marele eșec, și pentru ei, dar mai ales pentru

sintagme literare familia care-și dorea nepoți, cât mai mulți, a fost faptul că n-au putut avea copii. Apoi suprasolicitarea de la locul de muncă, pierderea serviciului pentru Ștefan, imediat după Revoluție, neputința de a se adapta la marile schimbări, la deruta de după și, în cele din urmă, moartea soacrei, alzheimer-ul socrului, care în 2-3 ani a evoluat atât de mult încât au fost nevoiți să-l mute într-un sanatoriu, toate astea au influențat decizia lor. O decizie de comun acord. De la ivirea unei decizii până la înfăptuirea ei au mai durat niște ani, tulburi, grei. O familie frumoasă, întreagă, cu bunici, cu nepoți mai mari și mai mici, unchi, mătuși și multe rubedenii, începea să se destrame, să se vânture prin locuri cu verdeață sau plecați, care-pe-unde, după un trai mai bun, în afară. Noi am rămas acolo, nemișcați, pentru că nu aveam copii, eram proscriși să vedem sfârșitul, să trăim degradarea vieții din jurul nostru, degringolada lumii în care trăiam. Oamenii erau dezorientați, își pierdeau locul de muncă, casele, copiii lor renunțau la școli și plecau în străinătate sau începeau să facă politică. Ura, înșelătoria, delațiunea, putregaiul uman, cu întreaga lui înfățișare, ieșea la iveală. Lumea își pierdea vechile repere și la ori-

Prozã zont nu apărea nimic stabil în care să poți avea încredere. Prinși în vârtejul ăsta, zvârcolindu-ne să ne menținem la suprafață, cu mijloace puține – trăiam din salariul meu de profesor de gimnaziu, făcând zilnic naveta între Timișoara și Giarmata – am trăit până în 2003. În martie a murit tatăl lui Ștefan, după ce pierduse complet contactul cu lumea. N-a fost ușoară desprinderea de lumea de acolo, deși în jurul nostru nu mai era multă lume. Mai ales pentru Ștefan, dar și pentru mine... În planurile mele, deși mama rămăsese singură din prima mea clasă de liceu, niciodată nu mă gândisem c-o să mă întorc acasă. Când ți-e greu și nu mai ai soluții te întorci acasă. Acum știa c-o să moară aici, cu privirea pierdută între cei doi salcâmi ce despărțeau curtea lor de cea a vecinilor. Era liniște. Când mai grea, când mai tulbure, îți auzeai toate gândurile. Își trase halatul pe ea și păși în bucătărie. Ștefan, contrar așteptărilor ei, băuse deja cafeaua și studia acum niște schițe înșirate pe masa din bucătărie. Era ordine. Ordinea cu care se obișnuise și din care avea să plece cândva...

sintagme literare

IRINA LUCIA MIHALCA ELEGIA VII Pe firul gândului călător În noapte stelele sunt mii Ce-şi fac lumina lampă, Luceafărul veghează blând Niciuna să nu cadă!

El: - Bună seara, draga mea, ţi-am lipsit?... Ea: - Bună seara, dragul meu, mult, mult mi-ai lipsit! Ce frumos mă priveşti! Ai venit? El: - Cât pot şi eu! Prea dulce într-o lume atât de acră, unii oameni au ceva lumină!... Ea: - De n-ar fi şi lumina prin jur atunci ce-am face? El: - Cobor în două minute!... Ea: - Coboară, te rog! El: - Stai să văd dacă nu a venit Catrinel, Fata din Vis, după mine! O fi plâns, oare?! Nu am fost bine! I-am spus doar să nu plângă, să închidă ochii şi să doarmă, i-am lăsat elegiile să le citească!... Ea: - Ai plecat departe, foarte departe! Întoarce-te în câmpul de petale, fundaţia e în paragină! El: - Fundaţia este păzită de Luceafărul nopţii! I-am spus că atunci când voi reveni, dacă voi reveni, o voi asculta să vedem ce-a înţeles! Ea m-a ascultat, posibil să fie ceva mult mai profund!... Ea: - Un luceafăr ce-i lumineză construcţia, petalele pot crea multe poveşti! Dă-mi mâna, dragul meu! El: - E o lumină filtrată de luceafăr! Nu simţi mâna? Vin-o să te strâng în braţe! "Eşti a mea”! Atât cât încă îmi găsesc resursele să mai şi râd, iată-mă fiind chiar eu cheia propriului meu succes în faţa vieţii!... Ea: - Strânge-mă, dragul meu!”Oaspitu pi prânzu masi ca să-hi dai suflitlu!”* Lumina ta radiază o plăcută căldură, vie, pură! El: - În noapte stelele sunt mii/ Ce-şi fac lumina lampă/ Luceafărul veghează blând/ Niciuna să nu cadă!... Ea: - Şi când stelele cad, luceafărul ce face? El: - Le bandajează!... Ea: - Sau le lasă să îşi aleagă pământeanul, din iubirea unei stele cu un pământean! Eşti aici, mi-ai cules un buchet de flori de câmp? Frumoase flori! El: - Acum l-am cules, cred că l-ai văzut, îl am la spate!... Ea: - Da, sunt flori parfumate, dragul meu! Să ascultăm şoapta vântului! El: - Vântul are şi el doina dorului multor oameni, de asta fluieră pe câmpii!... Ea: - Multe poartă vântul pe aripile lui! El: - Acolo îl aud doar cei ce i-au dat dorul să-l plimbe!... Ea: - Şoapte auzite cu inima! Sub salcia de pe malul

Teatru lacului să privim stelele care apar rând pe rând! El: - Este mult dor pe câmpii!... Ea: - Au început să picure câţiva stropi mici! El: - Sunt lacrimile celor ce nu au apucat săşi plângă dorul aici!... Ea: - Dar trec uşor mai departe! Mă priveşti zâmbind, asculţi ploaia? El: - Şi ploaia asta!... Ea: - Şi ploaia asta care ne sărută! Ascultă ploaia şi descântecul ei! El: - Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, atunci doar prin vis o putem face!... Ea: - Le atingem cu inima şi sufletul, luminându-ne drumul, cu visul adânc din noi! El: - Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi. Tu ştii ce exprimă, de vine aşa rece uneori?...Ea: Uneori e tristă şi rece, alteori e caldă, o ploaie de vară, fiindcă iubeşte intens! El: - Şi oamenii iubesc! Oare, ce iubesc oamenii pentru că fiecare iubeşte diferit? Oare, de ce nu se întreabă de ce nu iubim toţi la fel?... Ea: - Fiecare după înţelegerea sa, dragul meu! El: - Eu te iubesc pe tine, dar posibil tu să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu!... Ea: - Important e să fii iubit şi, de nu simţi exact cum vrei, aici e durerea ta, căci tu ai limita sau puterea ta de înţelegere, dorinţa şi aşteptarea ta! Eu sunt doar lentila luminii divine! El: - Nu vorbesc de iubirea ca un subiect impus "în rând cu oile", vorbesc de iubirea cea simplă, adică "te iubesc... şi gata!"... Ea: - Tot mintea îngrădeşte receptarea luminii! Oamenii complică viaţa şi trăirea ei, iubirea e atât de simplă de îi permiţi sufletului tău asta! El: - Oamenii fac noduri inutile în viaţa lor, te leagă cu noduri!... Ea: - Multe noduri şi, uneori, de nedesfăcut! El: - Eşti adorabilă, draga mea, eşti pe unda mea! Şi bine este, te iubesc... şi gata!... Ea: - Sunt Eu! El: - Da, Catrinel! Cum le ştii pe toate, chiar că eşti o pământeană!... Ea: - Doar în viaţa asta! El: - Ce mai vede lumina prin întuneric? Acum unde eşti? ... Ea: - Lângă inima ta, îţi ascult bătăile în tăcerea vorbelor, dar nu şi a gândurilor! El: - Este noapte acolo?... Ea: - E seară, încet coboară noaptea, privim luna şi stelele! El: - După deal este noaptea!... Ea: - Ce cald şi placut e aici la tine ! El: - Mereu!... Ea: - Te ascult şi privesc, sufletul tău îmi cântă! El: - Nu ştiam că ştie să cânte, umbroasa mea! Îmi transmiţi orice anormal de mult, foarte mult, îmi dai dependenţă!... Ea: - Eu îl aud, îi ascult doina! În palma ta mi-am aşezat faţa! El: - Pe pământ sufletul este un nou născut! Cel ce poate să găsească urmele unui alt timp îşi va căuta şi sufletulpereche, corespondentul trăirilor!... Ea: - Păşim pe urmele lor! Sufletul păstrează memoria tuturor clipelor! El: - Dar are memoria emoţiilor dulci!... Ea: - Doar cu inima vei simţi ce ştie şi simte sufletul, de-ţi deschizi inima! El: - Îţi mulţumeşti sufletul!… Ea: - Ştim ce înseamnă amândoi, sufletul e un întreg! Să inscripţionăm literele, adunându-le în cuvinte! Simţi cum intri în poveste?

sintagme literare El: - Poemele tale îmi intră în vene, îmi irigă şi creierul şi inima deodată, uşor, simplu, curgător! Eu nu sunt omul care să-şi adune bucăţile răvăşite de vânt, eu vreau opera desăvârşită!... Ea: - Uneori apare întunericul, blocajele lui. Undeva va trebuie să-ţi desprind umbra din abisul ei. Mintea îşi ţese pânza prin mii de fire, îndurerând inima când curgi prin mine, înconjurândumă şi luminând întunericul! El: - O să fac o deltă undeva să-ţi laşi durerea! Focul îl arde doar pe cel ce se aproapie de el, de departe, privindu-l, poeţii cad în melancolie şi scriu!... Ea: - A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate? El: - Nu-i un vis, mintea este un sabot în drumul visului!... Ea: - Să încalţ sabotul? El: - Se face schimbarea de direcţie, visul cedează raţiunii! Pentru că mulţi aleg drumul prin noroi, picioarele şi sufletul le devin grele!... Ea: - Să ne bucurăm de clipa acum, dragul meu! Mâine dispare, de cele mai multe ori independent de noi, rămân doar amintirile! Din palma întinsă fire de nisip se scurg în delta vântului / În orele clepsidrei, aluviuni de gânduri în zborul rândunelelor... El: - Ştii, doar ~ Adevărata Lumină străluceşte în mijlocul Întunericului!...Ea:- Erai în şoapta vântului! El: - Hrana digerată de suflet este cea care ne face frumoşi! Îmi dau lacrimile, hoaţa mea, mi-ai furat umbra!... Ea: - Nu am furat-o, doar am unit umbrele într-una! Toate pornesc spre centru! El: - Ca să fii furat implică foarte multe slăbiciuni, luminoaso!... Ea: - Da, luminosule, implică emoţie! Ni s-au desprins umbrele şi au pornit în fundaţia câmpului de petale! El: - Te-ai bucurat la umbra mea, mi-e bine cu tine şi gata, inghilicioasa ( luminoasa-armână) mea!... Ea: - La umbra zburătorului divin de frumos! Şi mie mi-e bine cu sufletul şi zâmbetul tău! El: - Mă atingi şi vibrez! Mă răvăşeşti frumos! Cei din jur nu se întreabă, ce-o fi cu Ea, zici că-i Catrinel?... Ea: Aşa sunt creatorii îşi permit orice în creaţiile lor! El: - Ce târziu am aparut şi eu!... Ea: - Exact la timpul care ni s-a stabilit sau l-am stabilit, cred! El: - Voi cauta o definiţie pentru clipele trăite şi pierdute pe care să le încadrăm la amintiri dulci! Dependenţa de tine mă afectează plăcut, dar... este problema ta!… Ea: - Vezi în ce constă filosofia vieţii?! Nu tu eşti afectat, posibil ca doar eu să fiu! El: - Am ştiut asta din start!... Ea: - Să mă ataşez întrun fel diferit de anumite aşteptări, dar aşa cum ai zis e problema mea, va trebui să mi-o rezolv de mă afectează! El: - Este simplu şi complicat de simplu uneori! Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!... Ea: - O voi păstra caldă! El: - S-o pui la lanţul de la gât, aproape de inimă! E ca un bob de rouă pe petala unui mac, se joacă dulce cu gravitaţia şi o înşală! Periculos de bine comunici!... Ea: - Ciudat, uneori senzaţia de bine devine insuportabilă! În multe bucăţi şarpele a spart oglinda, mărul a fost piatra!

Teatru El: - Sunt o vrabie peste care va trece trenul! Cineva spunea că stăpânul omului este viaţa, iar surprizele ei sunt feliile tortului de migdale, când dulci, când amare. Ceea ce trăieşti în clipa asta depinde de întâlniri întâmplatoare, iar peste ani clipa prezentă va fi la rândul ei o întâlnire întâmplatoare. Important e să ai confortul sufletesc în pătrăţica ta!... Ea: - Am recuperat fiecare bulgăre de aur! El: - Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui! E bine să ne aplecăm să definim timpii timpului. Ce sunt ei?... Ea: - Labirint este viaţa, labirint este moartea, un labirint fără sfârşit! Culoare în alte culoare ce nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic, mileniile însele trăiesc în adâncuri, în adâncuri stratificate sub pământ! Tu ce crezi? El: - Eu? Cred ca ăsta e marele secret al timpului, nimeni nu ştie de unde vine cu toate că vine şi pleacă!... Ea: - De aici până aici, am înţeles, gândule luminos! Oh, amintire din urmă, un punct e viaţa, neînsemnate vieţi punctiforme! Oh, spaţiu necuprins! Din ce timp vii tu, dragul meu? El: - Eu vin de aici, dar tu, tu de unde vii?... Ea: - Eu vin din tine, din noi, dintr-un punct, dintr-un alt timp, nu crezi? El: - Da, am vrut să văd de simţi diferenţa timpilor!... Ea: - Şi ai vazut? El: - Da, pe Catrinel! Vine dintr-un timp, un timp cu umbre!... Ea: - Un timp impregnat cu amintiri ce se desfac asemeni petalelor nufărului! Am regăsit unda liberă! El: - Da! Şi florile caută umbra după ce soarele le-a copt! Pe unda sufletelor-pereche, umbrele sunt îngerii, când ele nu mai sunt sufletele îşi caută alţi timpi!... Ea: Frumos spus, îngerii care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea prin noi! El: - Cei mai cuminţi! ... Ea: - În spatele nostru sunt caţiva îngeri care ne însoţesc din multe motive! El: - Ce crezi că este viaţa, draga mea?... Ea: - Viaţa? O dorinţă! Dorinţa izvorâtă din eter sau din adâncul adâncului nostru tulbure! Dorinţa eului metamorfozată în atâtea treceri, căci moarte nu există, doar viaţă dupa viaţă şi o continuă căutare! Viaţa e o şcoală pentru suflet! El: - Şi timpul?... Ea: - Timpul? O falie, un val! Suntem pe aceeaşi corabie, plutind pe oceanul universului! Cerul ni se deschide spre infinit, spre viaţa apărută din lumina din lumină fără sfarşit! El: - Dorinţa consumă timpul şi timpul îşi caută timpii din dorinţă!... Ea: - Din dorinţă apare viaţa şi timpul se tot modifică! El: - Şi din dorinţă apare viaţa!... Ea: - E posibil ca, aici, noi să fim simple proiecţii şi să trăim, de fapt, în mai mulţi timpi! În viitor, în trecut, în faţă, în spate, într-un plan paralel! Să fi trăit demult viaţa asta şi acum doar s-o visăm! Nimic aici decât tăcerea ce curge din bolţi! El: - Se poate, deşi cred că în vis suntem noi fără alte atribuţii!... Ea: - O clipă e viaţa pe care credem că o trăim! Adevărata viaţă e ceea ce credem a fi Visul! În vis ne reîntoarcem acasă, ne reîntâlnim! Aici suntem

sintagme literare în visul de dincolo! Toţi avem atribuţii, altfel Creaţia nu ar mai fi! Şi tu mă recunoşti nu întâmplător, în fiecare suflet regăsim catedrala din noi! El: - Te recunosc şi-mi dai fiori, frumosul mă-nfioară!... Ea: - În adâncul tău mă recunoşti! Fata din vis păşeşte treaptă de treaptă cu El spre templul Soarelui. În curând va veni Pasărea Paradisului să îi ducă acolo. E ca un scris în doi!! Nu mă duc în afară, spre lăuntrurile tale mă îndrept! El: - Omule, tu intri în mine, asta să-ţi dea de gândit!... Ea: - Unde este oglinda? Unde să te privesc pentru a mă zări pe mine? Când te voi privi cu adevărat? El: - Este timp să mă priveşti! Oglinda?... Ea: - Ai auzit-o: “Hai, vino!”. El: - Exact, voi veni!... Ea: - Şi ai păşit spre oglinda din vis, spre Ţara Soarelui! Nu e din lumea aceasta, este din visul meu, din visul tău! El: - Dintr-un timp! Ce mult durează regăsirea!... Ea: - Ani şi ani lumină! Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor ne rămân pictogramele interiorului nostru. Călătoria noastră în timp este atât de statică, înaintăm şi, de fapt, stăm pe loc. Atât timp ( da, timpul! ) cât nu devenim realitate, vom rămâne etern, în acelaşi vis! El: - Ţi-e frică să cobori din vis?... Ea: - Nu, de ce?! În vis e casa noastră, acolo nu reîntoarcem seară de seară, acolo vom pleca de aici, din scurta noastră călătorie... căci asta este! El: - Nu aruncaţi cu pietre, oricând puteţi arunca o poveste, poate fi chiar povestea ta, poate un alt timp sau cine ştie?!... Ea: - Poveştile sunt frumoase, foarte frumoase, contează mult povestitorul care te poartă pe aripile viselor! El: - Viaţa e scurtă, cât o secundă!... Ea: - Visul nu are timpuri, prezent, trecut, este doar el, visul! Acum poate deveni oricând atunci, ieri, azi, mâine! Shanti* este cântecul, Chanchala* este Căutătorul! Viaţa e cât o închidere de pleoape, o respiraţie divină, ca apoi să îşi continue drumul! Aici ne lăsăm doar cămaşa sufletului, dar el îşi ia noi haine dincolo, mai diafane în noul spaţiu! El: - Da, ispititoare sunt grădinile de acolo!... Ea: - Singurul templu al femeii este singura şi desăvârşita noastră Căutare, un templu cu mai multe scări interioare…şi Poarta Principală! O lacrimă pe obrazul timpului! El: - Tu eşti în timpul tău?... Ea: - Suntem în multe timpuri, ştii şi tu, chiar şi în tine! Alergăm, totul este o trecere în viteză, ţi-e dragă clipa, te poartă repede şi departe de ceea ce-ai putea năzui! Simţi o rupere, o sfâşiere! Pasărea de Foc este iubirea zăgăzuită, cea cu mai multe aripi, cea care nu dăruie primăvara decât primăverii din ea. Nu plânge, ne vom reîntâlni! Ce paradox, noi nici nu ne-am întâlnit, în vis se spune că ne vom reîntâlni sau ne-am întâlnit! El: - Este greu! Şi ştii unde-i greul? Să înţelegi aşezarea în timp, nu toţi aveam acelaşi timp de pornire!... Ea: - Neam trezit în clipa unei realităţi care ne poate cuprinde, ne încape! Trebuie doar s-o oprim în con-tinuarea unui alt timp! Oare când vom fi NOI sau doar în visul din vis? El: - Oare ştie cineva asta?... Ea: - Aud în depărtarea

Teatru din tine un zgomot surd, bătăile inimii tale! Singura comoară ce trebuie luată e doar emoţia, trăirea ei, vibraţia şi pulsul! Vei redeschide o filă uitată, o uşă blocată amintirilor tale! El: - Daca simţi un minus pe undeva... plusul este la mine! Timpul îşi cere echilibrul şi netezirea drumului!… Ea: Timpul nu mai are răbdare! Ne încâlcim, ne ameţim tot mai mult în pânza timpului dulce-amar! El: - O gutuie e ca şi o lumină în fereastra timpului!... Ea: Din asta suntem făcuţi, din suferinţă şi chin îngemănate cu plăcerea de a avea, de a simţi ceva, altfel, înnoiţi cu noi celule, cu noi emoţii! Da, regenerare, nu stagnare! El: - Urcăm, ne uşurăm, consumându-ne!... Ea: - S-a rupt vreun fir? Poate nu, altfel nu mai scriam! Ne complicăm când totul poate fi simplu! El: - Eu sunt fiul lui Simplu!... Ea: - Te trimit în timp şi de acolo revii! El: - Nu mă poţi complica!... Ea: - Ca şi cum ţi-aş spune ”Vezi în acele timpuri noi trebuia să ne întâlnim!” El: - Oriunde mă vei trimite voi reveni la fel de simplu! Dar cine ne trimite, cine ne aşteaptă?... Ea: - Gândul sau umbra noastră! El: - De ce ne trimite, de ce ne mai aşteaptă? Nu-i asta, oare, călătoria în timp?... Ea: - Da, ne complicăm, ca apoi să ne dorim să visăm la simplitate, să înţelegem lecţia! El: - Dureros este că sufletul nu are dreptul la memorie!... Ea: - Sufletul ştie mai mult decât ştim noi aici, suntem doar prelungirea lui! El: - Sufletul este mereu un nou născut!... Ea: - Ne aşteaptă din această călătorie dorită! Mă vei regăsi acolo! El: - Volubilă şi de neînţeles mi-ai parut!... Ea: - Prea volubilă, o visătoare! El: - Îmi doarme sufletul pe gene, închizându-mi ochii! Vreau să adorm la poalele unui copac cu flori care să-mi filtreze lumina!... Ea: - Iar frunzele ce dansează uşor în razele soarelui îţi mângâie chipul! Să revii lângă Catrinel, în vis creşte până aproape de umerii tăi! Vor pieri spre alte ceruri, vor visa în alte câmpuri! El: - Sunt la mâna lor!... Ea: - Eşti la mana lor şi în inima cui? El: - În inima Ei, aşa este scris!...Ea: - Da, aşa (ne-)a fost scris! El: - Tu mereu cauţi ceva din tine, ce-ţi lipseşte?... Ea: Poate că o caut pe Catrinel, nu ştiu! Poate odată ce am aflat nu mai caut nimic, poate dacă păşesc tot mai adânc în noi voi afla răspunsul! El: - Nu te văd să stai liniştită şi să arunci de pe marginea râului cu pietre spălate şi lucioase!...Ea:- Ba da, acolo pe malul apei respir clipa! El: - Îţi place?... Ea: - Da, mult! El: - Când apele curgătoare stau, abia atunci ne întâlnim cu noi, o clipă doar!...Ea: - Aşa este! Să oprim clipa, s-o trăim intens, tu, apa mea liniştită! ________ * Oaspitu pi prânzu maşi ca să-hi dai suflitlu! ~ Te aşez la masa de prânz doar de-mi laşi sufletul! (în armână) * Shanti, personaj feminin din Fata din Vis ~ suflet (în sanscrită) * Chanchala, personaj masculin ~ suflet neliniştit (în sanscrită)

sintagme literare

ADRIAN DINU RACHIERU Recitiri Lirosofia lui Ştefan Aug. Doinaș (II) Debutul editorial, prin Cartea mareelor, un hibrid liric, ulterior repudiat, îl anexa (fals) generației șaizeciste. Noviciatul său literar ținea, însă, de o altă epocă; or, dorința de a reveni în viața literară „pe furiș”, zice G. Neagoe, l-a obligat pe Doinaș la numeroase concesii (nu doar propagandistice). Prima dintre ele privește „povestea” promițătorului Motoarcă, falsul poet nou, de fulgerător succes, autor al Agronomului (printre altele), anunțând pe „meșterul de mâine”, un episod considerat, peste ani, „penibil” de însuși Doinaș. Curios, într-o referință anexată Dosarului penal, lotul Mihail Grama (1957), C. Regman laudă aceste colaborări-farsă, veritabil delict literar, asigurând că Doinaș (autorul de drept, în travesti) cânta „realitățile noi”, încercând, astfel, a-i da o mână de ajutor fostului cerchist. Doinaș debuta la Jurnalul literar (nr. 50/10 decembrie 1939), sub auspicii călinesciene. Dar acolo „gospodărea” G. Ivașcu. Evenimentele furtunoase, în avalanșă, l-au despărțit de comilitonii cerchiști. Din singurătatea de la Hălmagiu (unde profesa) se destănuia epistolar lui Negoițescu, de pildă, vorbind despre descurajările și proiectele sale. Se simțea rău „vorbind românește”, mărturisea în 1950, deși în el clocoteau poemele patriotice (e drept, pe filiera Hölderlin, Pindar); se va dedica traducerilor (ca transfer de „valoare estetică”), trezind „valențe dormitânde”, frecventând afinii spirituali. Se gândește la o comedie, D’ale festivalului, de fapt o șarjă politică și își divulgă obsesiile și orgoliile. Curios, o piesă antistalinistă (decriptată de I. Negoițescu și denunțată de Radu Enescu), Brutus și fii săi, „n-ar fi prezentat vreun interes în anchetă”, credea Doinaș, la distanță de evenimente. Și mai curios, Sonetele mâniei, texte negreșit ostile, „escapiste”, transparente chiar prin titlu, ar fi fost „ignorate”, deși, în logica anchetei, ar fi suplimentat anii de detenție. Coborând în epocă, trebuie să recunoaștem, pe urmele lui George Neagoe, că Cercul literar, după destrămare, a devenit „o pepinieră a racolărilor”. Doinaș era terorizat de gândul că pierde contactul cu mediul literar, că va rămâne un anonim și, după eliberare, până în 1963, când va fi angajat la Lumea, dorind „a munci și a publica”, face eforturi de a intra în grațiile regimului. Episodul Motoarcă, „dosit”, tăinuit lungă vreme (deși amicii cerchiști știau) probează

Atelier critic ascunzișurile biografiei, sub aparența unui trecut ireproșabil. Făcând din elevul de la liceul Moise Nicoară din Arad, atacând cu aplomb, în cod proletcultist, temele oficiale ale primului cincinal, o vedetă (meteorică), bine plătită, condamnată apoi, prin propria-i neputință, la „tăcere” scriitoricească, Doinaș nu s-a dedat doar la un mic pariu „nevinovat”, scufundat într-o legendă cețoasă, ci ascundea o falie între biografie și creație. Invazia cerchiștilor în București (prin 1955) îi va deschide alte porți, ieșind din izolare, părăsind, prin demisie, profesoratul (pe ruta Caporal Alexa-Hălmagiu-Gurahonț). Angajat ca redactor la revista Teatru (înființată în 1956), Ștefan Augustin Doinaș publică cronici dramatice, atât cu pseudonim, aproape uitat după lunga tăcere publicistică, cât și cu adevăratu-i nume (Ștefan Popa, ca „civil”), împlinindu-și visul. El, mărturisea timișoreanul Deliu Petroiu, alt cerchist, „tânjea după București”. A revenit „pe furiș” în viața literară, părăsind „exilul interior”. Dar asupra trecutului său planează un șir de întrebări, fisurându-i exemplaritatea. Dacă acuza de legionarism nu stă în picioare, caracterul său acomodant (cf. V. Nemoianu), duplicitar, identitățile colaboraționiste (Andrei Golfin, Gogu Ivan) și, pe de altă parte, figura de opozant, ca rezistent în radicalizare, apărând demnitatea breslei, cu atacuri, totuși, tolerate (vezi Raportul la Colocviul Național ieșean, 18 octombrie 1978), ridică grave semne de întrebare. Dobândind autoritate și credibilitate, „mai conciliant” după ’89, recuperându-și manuscrisele confiscate, se va pronunța împotriva deschiderii dosarelor SRI. Util ambelor tabere, crede G. Neagoe, „îngemănând” și servind impulsuri potrivnice, histrionicul Doinaș pare un trickster, „compensându-și” colaboraționismul prin scrierile valoroase, însoțind proteismul operei, în regres, cu un cameleonism stupefiant, dezamăgitor. Cartea lui George Neagoe, în pofida „alunecărilor adolescentine” și a „metaforismului zvăpăiat” (cf. Alex Goldiș), nu este doar a unui „bun documentarist”, chiar remarcabil, cum afirma Alexandru Dumitriu. Ea privește fenomenul cultural în rama epocii și luminează cotloanele ei, probând ticăloșia atâtor scriitori (de la mici lașități, invidii, la delațiuni cu consecințe privative), ruinându-și prestigiul moral, pliați zelos cutumelor Puterii, aserviți sau doar mimând servilismul. În cazul Doinaș, lider moral al Uniunii Scriitorilor, șocul (previzibil) a trezit varii reacții. Gelu Ionescu (în Apostrof, nr. 2/2014), „nelămurit” după o dublă lectură, identifica „trei metehne” în demonstrația lui George Neagoe: resentimentarismul, calitatea analizelor (unor texte poetice) și teribilismul, prin risipa unor fraze bombastice. Că n-o fi găsit exegetul „tonul neutralității necesare” e vizibil, că nu Securitatea l-ar fi constrâns pe Doinaș să-și piardă talentul („disipat”) e, iarăși, limpede. Dar explorând

sintagme literare biografia factologică, „meandrele unei cedări”, criticul ficționalizează? Atentează, oare, la statuia scriitorului? Să conteze doar opera (răscumpărând biografia) ca singura biografie? „Contextele genetice”, se știe, nu privesc doar filtrul livresc, ignorând dezinvolt „trucarea autobiografiei” (prin omisiuni, mistificări, cosmetizări). Iar rectificările, bazate pe verificări temeinice, vin să corecteze o imagine livrată ca ireproșabilă. Recrutat, „hingherit” și sprijinit, ascuns sub identități conspirative, oferind materiale informative „valoroase”, dovedind apoi „delăsare” și un randament „scăzut”, scos din rețea (1984), opozant, fie și de un „eroism întârziat”, Ștefan Aug. Doinaș ne dezvăluie, în posteritate, un profil complex, refuzând enunțuri „univoce”, cum ne previne însuși George Neagoe. Revizuirile, străine acum de virila „logică de front” (cf. Paul Cernat) și tiparul maniheic, cu pusee umorale, cad pe umerii noilor critici. Și Doinaș, ca „politician al literaturii”, în picaj după ultimele dezvăluiri, intrat într-o „tăcere grea” (cf. Cristian Livescu), trecut prin purgatoriul umilințelor (de unde și cognomenul „Ocnaș”, oferit de cinicul Petru Dumitriu) are dreptul unor clarificări, aducând la rampă opinii în conflict.

Gabriel Andreescu pare convins că Doinaș este o victimă a CNSAS. Precauția în manevrarea dosarelor rămâne, desigur, obligatorie, refuzând zvoneria entuziastă, doritoare de maculări și execuții. Opera sa, majoră, negreșit, chiar „foarte puțin tipic românească”, cum spunea într-o dezbatere, fără un specific pronunțat, vidată de adieri folclorice, balcanizante, rămâne. Aici consensul exegeților e deplin, nu stârnește violente dezacorduri. Iar poetul, bănuind că va avea parte de o posteritate seismică, denunțând vituperant în Sonetele mâniei (confiscate, pierdute „definitiv”, credea, tipărite sub formă modificată, într-o reconstituire „aproximativă”; v. Ovidiu la Tomis. Versuri din exil, 1998) „supliciul rușinos”, „plasa

Atelier critic roșie”, „păianjenul cu stea” (XVI), ne avertiza: „Acoperițimi trupul cu țărână: / un deget tot o să-mi rămână / la nalta judecată să vă chem” (IX). Cazul Doinaș rămâne un proces deschis. Din păcate, între imaginea seniorală, construită răbduriu, cu tenacitate și adevărul șocant, dezvăluit prin cercetarea Arhivelor, se cască hăul unor incompatibilități neverosimile și al unor „relații încurcate” în textura epocii, transportând în viitorime o imagine contradictorie, ambiguizată, risipindu-i aura: o natură clasică, disponibilă, exersată pe varii registre, învăluită într-un larg-admirat „halou” intelectual, declasată, supusă, inevitabil, conteciosului revizuirilor. Îmbătată de „duhul secret al formelor”, poetica doinașiană suportă un destin fracturat, acuzând „sindromul dedublării”. Dacă, situat în poetic, Doinaș poate fi „ideal în rolul magistrului”, cum opina Daniel Cristea-Enache, coborând în meandrele concretului sau în labirintul arhivelor, ne ciocnim de numeroase complicații de natură morală. George Neagoe, prin acest debut solid, ținând de așanumita „critică doctorală” (cf. Radu Voinescu), răstoarnă opinii larg acreditate și vrea să ne asigure că, în cazul Doinaș, suprainterpretat (cf. Gelu Ionescu), „proteismul operei e concurat de cameleonismul personalității”. După ’89, scria Virgil Nemoianu, am fi putut spera la o „restabilire de continuitate” cu istoria intelectuală anterioară, având în Doinaș „un rezumat” al dezvoltării poetice moderne, înscris în „catastiful durabilităților”. Din păcate, „trista afacere Doinaș”, prin seria de infamante dezvăluiri, lansate cu o morbidă satisfacție, s-a dovedit o lovitură eficientă pentru universul nostru creator, aprecia cărturarul româno-american, convins că ne lipsește cumpătarea, vânând – prin gaura cheii – detalii biografice incomode, secretizate. Desigur, de dragul acribiei, e necesar a fi înregistrate și acestea, fără a eclipsa, însă, opera și fără a îmbrățișa, sub flamura eliticidului, imboldul „negării paușale”. P.S. Chiar suspectat de „gusturi piezișe” (cf. Sorin Lavric), Virgil Nemoianu, cel care dădea, fără a cădea în hagiografie, prima monografie despre Doinaș, deja în două ediții (Surâsul abundenței. Cunoașterea lirică și modele ideologice în opera lui Ştefan Augustin Doinaș; 1994, 2005), sesizând „filonul activist”, afirma neted întrun interviu din România literară (nr. 19/2014): „nu cred absolut nimic din cele aflate în dosarele Securității”. Cel care a lucrat „cot la cot” cu Doinaș ne asigură că ar fi vorba de o „invenție mincinoasă”, lăudând forța tehnică, ambiția, filosofia limbii etc., Doinaș fiind „cel mai bun poet român din a doua jumătate a secolului XX”, având ca liant „tematica epistemologică”. Ceea ce nu înseamnă că dl. Nemoianu răstoarnă lespedea peste cazul Doinaș, închizând discuția. Bineînțeles, într-un „mediu civilizat”, nu „sporurile necrofagiei” ar fi avut câștig de cauză.„a jucat pentru sine”.

sintagme literare

CONSTANTIN ARDELEANU Căutătorul de nisip Nu există apreciere mai autentică între poeți decât aceea ca unul dintre ei să-l antologheze pe celălalt. Asta face Adrian Suciu, publicând în „Colecția Poezia Vie“ la editura Grinta, în 2015, antologia de versuri „Căutătorul de nisip“ sub semnătura „patriarhului literar“ al sudestului liric al țării, gălățeanul Corneliu Antoniu. De la primul poem („El, tot aerul“) limbajul marinăresc capătă haina vaporoasă a poeziei: „El, tot aerul, sta aplecat/ Cu fruntea la pardoseala călăfătuită/ Cu nuferi, ca fundul/ Unei corăbii“. Chiar dacă nu-și propune, ca bunul său prieten George Astaloș, să închine hymne apei („Aqua mater“, în care omul e progresiv aproape, lângă, pe apă, culminând prin a fi apa însăși), Cornel Antoniu face din apă un reper al călătoriei sale prin timp, spațiu, viață. E suficient a reda o strofă din amplul poem „Drumul miriapodului“, în care autorul moare în „apa ochilor“ doamnei sale: „Curent atotdevorator, același/ Cuvânt cu apă, plin de pești/ Acoperind cu frig câmpia/ Prin care, doamna mea, privești/ Și-n care ca o piatră, una/ Sclipește putrezită luna“. Călătorie în împărăția apei, unde „iarba părului înoată“, „sufletul de algă“, „Năvalnic cad în cercuri ape/ Cu caii păscându-și coama lor“, „născuse-mă-n adâncuri marea“. Călătorea poetul parcă dorind să fugă de „pământul/ Atâtor clare destrămări“. „Plecat în altă parte“ pentru a uita de sine, chiar dacă de la țărm geamul lăsat în urmă seamănă cu sângele său, pe fundalul unui peisaj de început de lume: „Și deodată s-a ridicat cerul din ape/ Ca o pânză brodată s-a ridicat“ („Desenez pe o pânză, un vis“). Plutirea pe mare, ca o neobișnuită imponderabilitate terestră, în care pânza unei corăbii pare batista fluturată a tuturor despărțirilor. Imagini fabuloase îi însoțesc amintirile, ale anilor „pierduți într-o doară“, ca în „1975“ („Plopii s-au îmbolnăvit și ruginesc// Suflet al meu, culcăte într-un sunet“) sau în „Cu ochii verzi“, unde cursul inexorabil al timpului face imposibilă orice întoarcere („Eu m-am trezit strigând copilăria/ De-a lungul unui râu alunecând“). La întrebarea identitară („Vin apele și măntreabă:/ Cine ești tu?“) se caută răspunsuri „Între două fântâni prefăcute/ În păsări“ sau din „dealul cu noroc blestemat“, când „Noaptea în care ne-am altoit apele/

Atelier critic Tremură în noi“. În miniaturi filigranate simți fiorii marii poezii: „Camera/ În care tu miroși a petrol/ Țipă după păsări“, „S-a acoperit de gânduri câmpia“, „Nu mai e vie/ Decât frica aceasta de ger“. Elegiacă e „Steaua polară“, într-un univers prevestitor de igrasie (cu „mestecenii inundați“), cu un orizont umezit, în care iubita, care l-a însingurat, apare „îmbrăcată în oglinzi sferice/ Ca o viperă în bătaia lunii“. Iar în „Elegie“, Fete Morgane, în obsesia unei caravane uriașe „în căutarea unei fântâni enorme“ capătă imaginea tragică a unor „Femei în deșert sângerând“. La tot pasul (versul!), imagini de profunzimi nebănuite într-o enumerare aparent comună, alternând cu jocuri nichitastănesciene (vezi „Cogito“): „Pădurea se scufundă pe dinăuntru“, „După sunete știu/ În ce carne mă mir“,

„Untdelemnul cerului în care plutesc/ Amintirile tale îngeri uciși“, „Vărsătoare de sânge, dragostea mea/ Abator de vise“, „Fața apei s-a încrețit./ O apă de o mie de ani/ Se sprijină-n trestii ca-n cârje“. În „Amintiri din pădurile din Miconia“, între distanțe și depărtări, amintirea iubitei e răscolitoare, ploile devastatoare măturând totul în cale („Ce-aveți cu mine/ Unde-mi duceți lacrima?“). Pădurile din Miconia au fost cuprinse de un somn adânc, dar tot mai greu perceptibile sunt „apa în care te scăldai, nisipul/ Și urma trupului tău fierbinte“. Am exclama ca poetul „Într-o țară îndepărtată:“: „Înapoi e o apă, o!/ Înapoi e un vis“, la care am adăuga: și o geamandură de versuri vii pe un grind expresiv de limbă română…

sintagme literare

CONSTANTIN BUTUNOI Aventura continuă După debutul reuşit, cunoscutul autor de proză umoristică Horia Şt. Simon, cu volumul de versuri „viaţa pe dezbrăcate”, Ed. „Atelier”, Arad, 2016, îşi continuă „aventura poetică” cu o nouă apariţie editorială, impunătoare cantitativ, dar şi calitativ: „caut destinatar rog seriozitate”, Ed. „Eurostampa”, Timişoara, 2017, şi sunt semne că nu are de gând să se oprească aici. Poezia sa nu pare să aibă o miză mare, poetul e mai mult preocupat să nu-i scape nimic din ce aparţine fenomenului viaţă, bineînţeles, strecurat prin filtrul său liric: „adevărul în pielea goală/ chiar dacă defilează/ ţanţoş şi ostentativ/ (…) minciunile-au înalta ştiinţă a/ cosmetizării extravagante”(p.82); într-o „reţetă de viaţă de viaţă lungă” găsim o reflecţie amară: „medicamentele sunt prea multe timpul prea scurt”(p.47); după un accident poetul ne descrie o atmosferă incredibilă: „parlamentări civilizate/ schimb de cărţi de vizită/ suspect poate şoferii/ nu sunt din specia indigenă”(p.43). Afirmaţia dlui prof. Dan Lăzărescu : „Construcţia lirică devine un act de viaţă”rămâne, şi în cazul acesta, întru totul valabilă. Este menţinută cu fermitate linia ironico-persiflatoare, uneori băşcălioasă, cu uşoare accent moraliste, un îndemn la împăcare cu viaţa aşa cum este: „călătoresc de-o veşnicie/ doar între cele două zile/ şi nu-mi fac nici o grijă/ e mai frumoasă viaţa-aşa/ să o trăieşti de azi pe mâine/”(p.7) sau: „să ne tratam răceala/ cu leacuri naturiste/ ceaiuri şi amintiri/ poate avem surpriza/ peste două luni/ pe lângă lăcrămioare/ să înflorească trandafiri”(p.13) Horia Şt. Simon aderă fără ezitare, la ceea ce numea regretatul Gheorghe Crăciun „poezia tranzitivă”, atribut al postmodernismului ce a prins rădăcini odată cu optzecismul ; motivele dezvoltate în poeme, de cele mai multe ori sub formă anecdotică, sunt luate din banalul cotidian, lucruri mărunte inerente existenţei, pe care le îmbracă într-o discretă haină lirică, cu efecte imprevizibile precum în: „caut destinatar rog seriozitate”(p.27 – în puşcării nu se mai fac scrisori/ la modă e scrisul de cărţi), „birtaş în rai”(p.33 – iar gardul raiul va trepida/ în ritmul cântecelor de pahar), „cascadă de nisip”(p.16 – iarna-i prea frig/ vara-i prea cald/ viaţa-i prea repede),

Atelier critic „două nopţi”(p.5 – noaptea-i negresa romantică/ cu pistrui stele şi licurici/ cu un ochi luceafăr/ celălalt semilună”) etc. Scrie cu uşurinţă despre absolut orice, dar mai sunt şi scăpări, probabil din cauza vitezei, ca de exemplu, „cap trec pe verde pajură pe roşu”(p.17 – ar trece pe roşu bine-nţeles/ căci are această culoare/ dar se cam teme de-un vrăjmaş atac/ atunci stă la colţ şi dă cu banul), un final care nu este pe măsura aşteptărilor, cum nu-l prinde nici postura de moralist cu orice preţ pe care o afişează în: „satisfacţii minore”(p.52) Condiţia poetului şi a poeziei este prezentă într-un procent destul de ridicat în economia volumul, în stil parodic găsim şi o artă poetica, am putea spune, la pagina 8 din care cităm: „(in)esteticele deformări sau lipsa de/ perspectivă consideraţi-le intenţionate/ chiar dacă – săracul – n-am nici o vină”; este exprimată nedumerirea dezinvolt: „să-mi spună cineva ce ingrediente/ în versuri trebuie amestecate/ ca din fiertura de cuvinte/ să iasăntr-adevăr o poezie”(p.55); în „ zbor visător”(p.15) autorul face confesiuni privind eul creator: „am fost prea mult un pieton/ cu picioarele pe pământ/ - eu – care am zborul în sânge” şi continuă cu „iar ca să cauţi astăzi cuvinte/ să clădeşti cu ele poezii/ trebuie să fii măcar demodat/ dacă nu – ca mine – puţin nebun”(p.37), o afirmaţie care poate provoca fiori. Motivul erotic nu lipseşte nici el. Modul de exprimare e plin de ciudăţenii şi poartă o marcă inconfundabilă: în „iar”(p.66) coşul pieptului e un cazan/ cu o fiertură de dragoste/ în care inima se pregăteşte/ să dea în clocot, vina este dată pe încălzirea globală; schimbările în comportament şi gesturile dezordonate sunt puse pe seama inimii zburdalnice din „bolnav de inimă”(p.67); remarcabile sunt şi poemele, „la urgenţe”(p75), „uitare neterminată”(p.77), „nu sună niciodată”(p.80), dar din această zonă, aş îndrăzni să spun, cel mai sclipitor poem este „şoapte arse”(p.74), pe care îl redau integral: „e atât de frig/ în iarna asta/ că am pus pe foc şi şoaptele din / amintirea primei/ noastre întâlniri/ temperatura/ nu-i mai mare/ a crescut doar/ concentraţia/ romantismului/ în atmosferă”(74) Poemele cu risc sunt cele cu lungimi considerabile, nu sunt puţine, în care discursul poetic capătă amplitudine, încărcătura de livresc pare nefirească şi autorul este ispitit să „filozofeze”, spre exemplu: „confesiunea unui înger”(p.44), „răstignire cu pioneze”(p.73) Citez din”bătrânul din tramvaiul 7”(p.85): „dar toate aste sunt aşa departe/ nu mai ştiu sigur dacă aşa ceţoase / sunt din realitate sau din literatură/ în schimb din viitorul mult prea scurt/ ar trebui să am amintiri mai clare” Volumul pe lângă calitatea poemelor conţinute se bucură şi de o realizare tehnică ireproşabilă, autorul se află pe un drum bun şi-l aşteptăm şi cu alte ocazii.

sintagme literare

CONSTANTIN MÃNUÞÃ O sărbătoare a rostirii în sonetele lui Mihai Merticaru Sonetele lui Mihai Merticaru din Urciorul de aur, al optsprezecelea volum de versuri al său, apărut la Editura Rawex Coms, București, 2016, reprezintă o continuare a temelor și motivelor poetice din celelalte volume, o deschidere spre cosmic, natură, vital și elementar, o revelație lirică și muzicală, o mirabilă trăire a sentimentelor. Propensiunea spre arta sonetului derivă și din mărturisirea sinceră a autorului, care se consideră un romantic autentic, ce se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic. În prefața celui de-al cincilea volum de sonete, Mihai Merticaru face și o altă mărturisire eclatantă: ,,Cine năzuiește să escaladeze piscul înalt al sonetului trebuie neapărat să treacă prin niște furci caudine aidoma alpinistului care nu ocolește, ci înfruntă pieptiș peretele vertical al muntelui.” În subsidiar el mai afirmă că esențializarea actului poetic și îndeosebi a sonetului cere har, concentrare, meșteșug, dăruire, disciplină, rigoare și putere de sacrificiu, virtuți și obstacole pe care, spunem noi, le posedă și le depășește cu aplomb și eleganță. Din punct de vedere compozițional volumul cuprinde trei secvențe poetice: Sonete luminoase, Sonete pioase și Sonete neguroase. Sonetul sonetului este poezia cu care se deschide volumul, un elogiu adus acestui rege al poeziei care este sonetul, de origine și inspirație divină, imn de slavă, metaforă scumpă blagoslovită, în care s-au exersat spiritele cele mai strălucite ale veacurilor:”Pe liră se adună, se înșiră,/ Timpul și nemărginirea domină,/Că-i rupt din creațiunea divină”. „Femeia din sonetele lui Mihai Merticaru este o comoară, văzută ca o cerească minune într-o pioasă și sfântă rugăciune, încât poate da naștere unei noi galaxii, care posedă trup de fum și ochi de vijelie, metafore care pot declanșa furtunile în raportul dintre efemer și etern al ființei umane, veritabilă mitologie, continuă poetul în sonetul Ea e aceea, scânteia, capabilă să aprindă trotilul ce va declanșa explozia de iubire. Iubirea care mișcă sori și stele, în accepțiunea lui Dante Alighieri, se înalță până la ceruri, dar în poezia lui Mihai Merticaru, aceasta reprezintă o taină, o deschidere a

Atelier critic simțurilor spre ceea ce este neelucidabil și misterios, o duminică a spiritului, o sirenă care ne ademenește cu profunziuni nebănuite. Suferința, pierderea iubirii poate arunca o punte de suspine, dar are și rolul de a transforma clipa în eternitate, aducătoare de noi frumuseți: „Eu ți-oi face clipa eternitate/ Și-ți voi croi o frumusețe nouă.// Vino să ne închinăm credinței sfinte,/ Să împlinim a Parcelor menire,/ Să ne legăm prin sacre jurăminte,// Cu voia Înaltcerescului Părinte!/ Jură-mi solemn că mă accepți de mire/ Și-ți voi dărui un colț de nemurire!” (Logodnă) Eternului feminin, transpus de Mihai Eminescu prin sintagmele nu știu ce și un nu știu cum, poetul Mihai Merticaru îi conferă un surplus de frumusețe și de gingășie, încorporat în adevărate imnuri apoteotice conștient că dragostea este singura modalitate de a accede la absolut: „Anotimp cu soare-i orice iubire, /Sufletu-ți dansează cu pasărea –n zbor,/ Răsar noi stele pe cer strălucitor, / Planetele toate își ies din fire.(Sonetul fericirii).Un alt sonet are un titlu extrem de sugestiv: IN HOC SIGNO VINCES - Sub acest semn vei învinge. Este însemnul scris în cer, pe o cruce și văzut de către Constantin cel Mare pornit din Bizanț să lupte împotriva Romei decăzute, devenit un simbol al biruinței iubirii în lume, fiind cel mai de preț dar ceresc oferit de Creator oamenilor. Atena, Diana sau Afrodita reprezintă femeia care-i duhul operei de artă, iubita fiind privită ca împlinire absolută, ca mijloc de a ajunge la esența cunoașterii, ca un remediu de a ține moartea la distanță: ,,Să-mi luminezi calea cum o făclie/Să intrăm împreună în veșnicie” (Femeie). Este omniprezent mitul androginului, un arhetip al ființei conceput ca o sferă din care s-au desprins cele două jumătăți–masculinul și femininul–predestinate să se caute mereu, pentru a reface unitatea primordială. Dragostea absolută este, așa cum spunea Mircea Eliade în Mitul reîntregirii, o ,,nostalgie a androginismului.” O melodie lină ar dori să-i fie poetului marea plecare în Rugăciunea către Dumnezeu: „…Alungă-mi înserarea de sub sprâncene,/ Cu dragoste zidește-mă-n lumină,/ Speranță de viață pompează-mi în vene,// Năpasta rămână fără antene,/ Să-mi fie clipa plină și senină,/ Iar marea plecare, melodie lină!” (Rugăciune) Un elogiu aduce poetul flăcării din piatră, focul, cel de-al patrulea element al cosmogoniei tradiționale, fiind prezent cu toate valențele lui purificatoare, mistuitoare și izbăvitoare, reprezentând starea sufletească a eului, pasiunea arzătoare a trăirii, centrul vieții spirituale:”Un foc roșu să curgă prin artere,/Făcând, din bicisnic, titanul Atlas,/Ultimul pahar pe un altul cere,/Răpind uitare,dăruind plăcere”(Sonetul vinului).

sintagme literare Universul poetic merticărescian explorează stări de intensă trăire sufletească, dezvăluind tăceri și întrebări grupate în jurul dorinței poetului de a-și descoperi propria identitate. Fiind fascinat de trăirile unice și irepetabile, poetul scrie obsesiv despre nevoia de puritate și sinceritate, despre candoare și afectivitate, sentimente ce dau un sens profund vieții:”Candidă splendoare multicoloră,/ Feerie ce nici în vis n-ai să vezi,/ Cântată de miriade de aezi, /Magie cu parfum de mandragoră”. Lumea lui Mihai Merticaru e o sumă de fragmente de realitate și irealitate, de cotidian și lume interioară:” Departe-s clipele crepusculare,/ Ai încă timp destul să-nchini femeii/ Prea plinul ce ți-l dăruiră zeii,/ Să te bucuri de sfânta sărbătoare” (Sonetul clipei). Parabola scrisului său este susținută de o gestică a esențializării: tăcere, interiorizare, atitudine de pură contemplativitate. Probe de eleganță și discreție, fantezie, mister și iluzie, sonetele lui Mihai Merticaru sunt exerciții de mare simplitate, nesofisticate care redau un copleșitor tumult

Atelier critic lăuntric de stări, idei și sentimente.Sursa lirismului său constă în marea iubire pentru tot ce ne înconjoară: ”Primăvara explodează în livezi,/ Etalându-și mirifica ei floră/ Înflorită-n nimburi de auroră,/ Spectacol fulminant cu-o mie de amiezi”. Solemnitatea, eleganța frazării și efectele obținute prin apelul la rimă și ritm ne dezvăluie un poet înzestrat cu o prodicioasă mobilitate a discursului liric, un bonom jovial care mizează pe muzicalitate și refinament prozodic, un poet care aspiră spre etalonul poeziei adevărate ce constă în ambiguitate și imprevizibilitate, în apropierea de elemente total disparate,într-o mirabilă trăire a sentimentelor. Reamintindu-ne că, în vremuri imemoriale, poezia și muzica erau inseparabile, Mihai Merticaru, poet riguros și sugestiv, apolinic și dionisiac, enigmatic și colocvial, ne-a oferit volumul maturității creatoare depline, un splendid omagiu adus iubirii, o învolburată revărsare de lirism pendulând între real și ideal, între sacru și profan, între Eros și Thanatos.

sintagme literare

CONSTANTIN STANCU Vioara care cântă singură (Cornel Nistea, Ieri a fost duminică, schițe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2016) Cornel Nistea continuă povestea lumii prin cartea Ieri a fost duminică, un buchet de schițe, nuvele povestiri. Maestrul al prozei scurte, atent la întâmplările prin care trec oamenii, a scris în ultima perioadă peste 100 de povestiri, toate reușite și dense, publicate în mai multe cărți, în revista „Discobolul” din Alba-Iulia, Un scriitor dinamic și dedicat. Prozatorul știe să prindă mirajul lumii, pătrunde până la ultima consecință a vieții. Eroii săi sunt oameni obișnuiți, marcați de un destin aparte, își caută drumul în viață, perechea, un loc aparte, o mângâiere. Temele sale trec de la Sodoma și Gomora la povestea unui manechin, la neveste fără frontiere, la vioara care, iată, cântă singură. Este atent la detaliile care fac diferența în viață: Ochii albaștrii ai femeii, îmbrățișarea, o iubire de o seară, cerșitul ca meserie, ardeiul iute etc. Povestirea, în general, începe cu o frază menită să definească destinul personajelor. Ele se străduiesc să urmeze scenariul, se izbesc de limitele aduse de timp, de oameni, de moarte, de iubirile necesare, de morțile necesare. Personajele sunt oameni obișnuiți, directori, politicieni, țărani, români sau țigani. Cornel Nistea vede dincolo de aparențe, vede destinul în mișcare, drama, scânteia care schimbă timpurile. Unele povestiri sunt melancolice, altele tragice, altele pun în lumină șocul trecerii de la un fel de organizare socială la altul. Dramele sunt personale, căderile lumilor vin brutal peste cei care nu pot ieși din matca unei vieți marcate de erori. Povestirile ne descoperă un scriitor care plonjează în esența lucrurilor. Personajele vorbesc mult, dialogul este real și dinamic, însă mesajul este unul al tăcerilor speciale. Ele se blochează în tăcere, cuvintele au obosit, scriitorul le poartă într-o lume irepetabilă. Cartea este dedicată fratelui său Ovidiu. Este o epistolă lungă în mai multe tablouri despre viață. Prima povestire are ca temă tandrețea. Nevoia de dragoste, apropiere între oameni, între bărbat și femeie este valabilă la orice vârstă. Tandrețea face viața mai acceptabilă, legăturile dintre oameni posibile. O pereche în vârstă privește spre vitrina unui magazin, o domnișoară „îmbracă” manechinul cu atenție, este marketingul în mișcare, frigul din cuvinte se topește în gesturile femeii tinere.

Atelier critic Cuvintele bărbatului: „- Câtă drăgălășenie! Uită-te la ea cum aranjează cravata, iaca nu-i place cum stă pe cap pălăria și i-o îndreaptă”. Replica femeii: „- Bietul de tine, ai șaptezeci de ani și te pomenești că ai vrea să fii în locul manechinului ăluia să te aranjeze domnișoara aia de nouăsprezece ani! Hai, nu te mai holba la

ea!” (p. 7). O anumită poezie se degajă din narațiuni, protagoniștii sunt prinși în plasa unui timp aglutinat, se zbat să iasă întro dimensiune pe care nu o înțeleg. Da, manechinul avea pălăria pe o ureche și floarea la butonieră, fata era simpatică și gesturile ei tandre chemau tinerețea pierdută. Titlul cărții este dat de proza Ieri a fost duminică, povestea unui fost director ajuns la pensie, un om care a avut rezultate cândva, a luat decizii pentru oamenii pe care i-a condus, timpurile l-au dus într-o zonă a marilor

anonimi. După ce te pensionezi, nu te mai cunoaște nimeni… Planurile vieții sunt dure, de la faptele care mișcau orașul și viețile oamenilor, la anonimul care rămâne blocat în relații, în mișcarea dintre bine și rău. Duminica fostul director servește liniștit masa cu soția, un ritual normal după vizita la biserică, un ritual al celor realizați, cu familia consolidată. După ani de frământări, bărbatul ar dori să afle care au fost calitățile speciale care i-au cimentat familia. Discuția este marcată de blazare, de ziduri, de refugii. Un răspuns indirect, un răspuns venit din neant: „ – Handicapatule, ai fost consilier local opt ani de zile și nu l-ai putut convinge pe primar să asfalteze strada plină de gropi pe care locuiești!...” (p. 107). Limitele vieții sunt maleabile, omul nu știe să moară în liniște, povestirea Cum e să mori, dedicată lui Mircea Muthu, este una a neputinței în fața morții. Nimeni nu știe cum e să mori, nimeni n-a murit lucid, cortina cade și

sintagme literare umbrele nu se mai mișcă. O sticlă cu apă de trei lei pentru muribund, setea care zguduie destinele. Apa, esența vieții. Simplu, simbolic, tragic, fără ieșire. Miracolul face diferența dintre moarte și viață. Prezența cerșetorilor în peisajul urban este dovada unei boli sociale profunde, oameni care au uitat să muncească, oameni care nu-și găsesc rostul într-o lumea a economiei de piață, inventând paliative pentru a trăi întro lume frământată. „N-am făcut nici douăzeci de pași că în fața noastră a reapărut același Făt-frumos cu teancul de iconițe cu chipul recentului Sfânt al Ardealului, popularizat pe mai toate canalele de televiziune, care induc ideea că cei care se duc în vizită la mormântul său se vindecă negreșit de orice boală, iar de aici și până a lua și a ține în casă, la birou sau în mașină o iconiță cu chipul călugărului martir Arsenie Boca e o dovadă de mărturisire a credinței noastre ortodoxe” (p. 81). Au circulat aceleași iconițe și în campania electorală, sunt miraculoase pentru tinerele fete de liceu, pentru studente etc. Cerșetorul este prezent în peisaj cu iconița, el însuși fiind icoana unui blocaj social din care oamenii nu pot ieși. Dramatică situația celor care au suferit în închisorile comuniste. Ajunși într-un timp al libertății și al iertării, ei nu-și pot mărturisi dramele, au rămas cimentați în drama proprie, cu memoria prizonieră durerilor. Povestirea De ce tăcerile redă cu afecțiune drama lor. Concluzia unui personaj: „ Băgați de seamă, istoria ne-a fost falsificată…” (p. 224). Mesajul celor care au fost puși la zid în timpul comunismului, raportat la zilele actuale este unul cutremurător: „Ar fi cumplit să aflați umilințele noastre…” (p. 227). Proza scurtă Vioara care cântă singură redă harul care poate copleși omul, drama artistului, tragedia celui care poate exprima cântecul sublim al vieții. Deși acțiunea se

Atelier critic petrece într-o casă de țigani, drama este universală. Vioara avea istoria ei, o istorie legată de oameni care au fost atrași de farmecul unei melodii venite de departe, seducătoare, magnetică. „- Eu am fost blăstămată să cânt la cetera asta, care mi-a adus numai suferință. Să i se usuce mâinile aceluia dintre voi care va lua vioara asta din cui!” (p. 167). În acea lume strâmtă harul și blestemul se împletesc, destinele sunt unice, irepetabile. Finalul povestirii este unul al vieții frânte: „Nuțu s-a urnit cu greutate de pe scaun și-a pus vioara cu coarda ruptă în cui, apoi a început să plângă în hohote. Nenorocirea a fost că din momentul acela vioara străbunicului a încetat să mai cânte singură” (p.172). Discret și profund, Cornel Nistea readuce în memoria cititorului viața reală, cu miracolele ei, cu oameni care se străduiesc să iasă în lumină și să iubească. Este o neputință dramatică pentru personaje, bolnavi de neiubire, lumea lor se îngustează, timpurile și anotimpurile au un ritm care îi marchează. Cu un stil clar, mânuind dialogurile cu ușurință, personajele se mișcă normal în timpuri anormale. Se sufocă în fața destinului implacabil și așteaptă zadarnic un semn. Proza scurtă are în Cornel Nistea pe unul dintre cei mai sinceri și remarcabili reprezentanți, dovedind că literatura română rezistă în fața schimbărilor brutale din viața oamenilor. Treizeci de povestiri, treizeci de evadări din timp. Fiecare proză scurtă are un echilibru literar, religios, social. Numele personajelor fac parte din scenariu, din realitate și din mesaj. Un personaj șoptește, imitând un banal comerciant de șlapi: „ – Sodoma și Gomora, șoptesc eu și continuu să îndur asprimea pietrelor de pe faleză” (Sodoma și Gomora, p. 32).

sintagme literare

DANIEL MARIAN Adriana Tomoni Atingerea de taină a veşniciei clipei Există pentru că trebuie să fie, un moment de maturitate a gândirii şi a scrierii, în care sensibilitatea împreună cu raţiunea creează un cuplu de forţe aproape de rostul împlinirii. Nu ştiu cine nu ar fi avut vreodată, măcar o singură dată, senzaţia absolut omenească, de îndoială asupra parcursului său existenţial. Iar în literatură, în mai larga accepţiune în artă, emoţiile inerente amplifică această stare de estimare adesea cu predispunere conflictuală, ca şi cum nu am fi dat destul prinos până acum, şi iată a venit sorocul unei introspecţii voite şi binevenite. Într-o atentă, fină transcriere a sufletului, Adriana Tomoni atinge acest moment cu detaşare, întru-cumva rememorativ, de aceea fiind potrivită alegerea sa: „Ecoul smeritului meu strigăt”. Hotărându-se pentru o colaborare a sinelui cu el însuşi, în diferitele ipostaze creative. Care îmi sunt familiare, lirica sa urmând o direcţie hotărâtă, prea puţin oscilantă, doar atât cât să facă parte din viul universalităţii, pe principiile cunoscute fizice şi cele intuite metafizice. Aş lua ca punct de referinţă în această reconsiderare de formă, nu de fond, în ce priveşte conceptul ideatic: „Eu cred”: Eu cred că am murit demult/ Şi clipa ce-o împart cu tine-i amintirea,/ Siajul ne-mplinitului tumult,/ Ce-l poartă-n nemurire, firea.// Feciorelnice vise, cu-argintul în plete,/ Ludice trăiri, în cercul de foc,/ Vâltori, ce pot un suflet să îmbete,/ Amăgitoare, vii miraje, la un loc.” Da, e acea senzaţie necesară într-un flux conştient, atunci când absolute justificat te pierzi între reflexiile, între refracţiile tale… Şi într-un fel anume, îmi pare o asociere potrivită cu ceea ce se regăseşte aici: „Am îngenunchiat în visul tău,/ împărţindu-mă ca un boţ de pâine la sărmani./ M-am transformat în lumină de dragul tău/ şi am ars ca o lumânare uitată în templu./ Am închis ferestrele,/ făcându-mă prizoniera speranţelor noastre,/secerate de tine într-o clipă.” (Am îngenunchiat). Vine, şi e bine că vine, ceva greu ca şi încărcătură semantic, iată: „Cea mai frumoasă poezie”: „Fata mea!/ Am învăţat că trebuie să poţi să te opreşti la timp,/ pentru a păstra momentele mirifice,/ neatinse de urât./ Când ,,Dublul concert” de Bach scârţăie,/ ca o uşă bătrână, desuetă/ şi lungimile de unde s-au pierdut prin univers,/

Atelier critic pune punct!/ Nu aştepta să-ţi calce cu bocancii/ florile din grădină,/ să schimbe culorile canionul trandafiriu/ şi să dărâme coloanele corintice./ Petra a rezistat de milenii!/ Când nu mai ştii pune virgulele într-o poezie,/ caută altă cărare./ Înţelege!/ Este capăt de drum!/ Nu mai poţi fi sărbătoare pentru el./ Ce trist este să asişti neputincioasă/ la spectacolul Perseidelor/ ce-au sclipit o vreme pe cer,/ stingându-se acum în neant./ Neînţelegerea limbajului privirilor/ de sub fumuriul ochelarilor sub care se ascunde,/ reînvie Babilonul şi totul se destramă./ Scrijelite pe pereţii sufletului, vorbele rănesc şi dor./ Poate, ciocanul şi nicovala,/ fac zgomote prea mari/ şi nu simţi uneori nuanţele,/ crezând intuiţiile mincinoase,/ dar clopotul, clopotul din turla cetăţii,/ te va deştepta la timp, dacă-l asculţi./ Visele, te trezesc şi ele din amorţire uneori,/ când buchetul de trandafiri roşii/ şi ,,Voalul miresei” primit în dar,/ îţi este luat din mâini şi împărţit fără voia ta./ Rămâi doar cu trandafirii roşii ce ard,/ ,,Voalul miresei”, ţi-a fost luat./ Dacă nu te trezeşti la timp,/ rişti să fii diagnosticată/ cu un sindrom necunoscut,/ de un medic în malpraxis./ Doar cuvintele aşezate într-o poezie,/ pe o coală nouă, velină,/ îşi mai găsesc locul potrivit, ca într-un puzzle./ Aşa se naşte cea mai frumoasă poezie./ Ultimul vers, este: „Rămas bun”./ El mângâie cel mai bine, un inevitabil asfinţit.” Deoarece acest poem vorbeşte suficient de la sine, voi spune doar că sprijină ceea ce afirmam dintru început. Las cititorii să îl decanteze aşa cum trebuie! Voi adăuga însă un singur cuvânt: tristeţe. Care sentiment, poate sau mai degrabă sigur deşi greu de înţeles, premonitiv, ‘zgâlţâie’ întreaga construcţie a cărţii, pe care Adriana Tomoni a dedicat-o bunei sale prietene Ileana-Lucia Floran, condusă de curând pe ultimul drum până la pragul acestei lumi. Şi astfel despre care „O siluetă” eu acum tac.

Flavia Cosma Îndemn la îndrăzneala spre esenţe Trebuie să se întâmple astfel, deodată, ştiut-neştiut, ieşirea din spaţiul strict personal, pentru a scruta orizontul imediat al diversităţii creaţiei; acela mai amplu, mai dens, decât alte orizonturi participative la matricea

sintagme literare universalităţii. Putem spune că avem de-a face cu fericita căutare a sinelui în reflexiile pe care sufletul însuşi le doreşte aduse din lumea dinafară în lumea dinăuntru. Ar fi dar n-ar fi doar o introspecţie, în sensul propriu acela care presupune înţelesul cunoscut ca omologat fiind, depăşind cu mult această ipostază. E mai mult o transcedere în grozăvia inerentă care însoţeşte mintea şi spiritul mergând până la umanizarea unor vii sclipiri generatoare de energii alternative programaticului. Indiscutabil tulburătoare, de la magnetice la magice, sunt ipostazele pe care Flavia Cosma le expune în primplanul conexiunii cu multiplanul existenţial. Percepţia întâmplărilor aparent obişnuite, este explicitată punctual într-o fină decantare a relaţionării. Emoţia fiind motorul care face posibilă conlucrativitatea dintre exteriorizare necondiţionată urmată de bogată interiorizare, prin eveminentele înşiruite fin, cu acurateţe, precum în lumea basmului care ajunge tangent realităţii, sau invers, nu se ştie şi nici măcar nu asta e relevant. S-ar putea spune despre deloc interogativul, mai degrabă definit-fixatul „Cine ne sunt îngerii” în multe feluri, oricum ideatic îndrăznesc să presupun a fi un jurnal simbiotic în care dincolo de alternanţă se petrece o sinusoidală care foarte bine respectă chiar dacă mai puţin convenţional, alcătuirea prin osmogeneza esenţelor. Într-o primă parte a cărţii, durerea este elementul de căpătâi, asociat cu disperarea şi nici-gândita mergere mai departe, care însă are loc într-o cum am fi tentaţi să credem, alegorie, dar de fapt fiind un fir de trăiri cât se poate de autentice. Atunci când vine vorba despre Felix, am senzaţia că este o poveste de taină, îmărtăşită doar parţial, neavând de altfel vreodată sfârşit pe lumea asta. De aici, pesemne, atitudinea către îngerescul care ca întotdeauna menit să uşureze povara pierderii, convertind suferinţa în speranţa revederii. Evident, nu este reglat un număr de dimensiuni, nici o tipologie a acestora, mă refer aici la eventuale geometrii, de accepţie sau de declinare. Strict-contentul biografic din parcursul cărţii, este covârşitor, atât cel referitor la mama, cât şi bunica autoarei. Sunt aspecte sensibile, despre care nu mi-am propus să mă exprim în această modestă prezentare. Tocmai pentru că factorul inter-uman adus în discuţie, nu se poate asocia oricât am vrea nicidecum cu ceea ce am supus atenţiei până acum.

Atelier critic Dar… în registrul deja încercat spre interpretare, apare (eu unul aşteptam să apară), într-un echivalent de legătură spirituală, Dino, câinele care asemeni motanului lui Felix, avea să-i aducă Flaviei Cosma, imensă bucurie după care nemăsurată tristeţe. Povestea este la fel de impresionantă, sensibilitatea se manifestă uneori intrinsec şi absolut de înţeles din punct de vedere al logicii, alteori în mod paroxististic, comunicarea cu ani. malul iubit atingând cumva inexplicabil, incredibil cota credibilităţii. Consider ca fiind important de spus… Flavia Cosma în acest areal uşor ireal, îşi depăşeşte condiţia cu care ne-am obişnuit. Dincolo de glasul poeziei, este un glas mult mai profund; vă vine să credeţi?...

Octavian Mihalcea Corolar pentru nostalgiile toamnei trecute în primăvară Undeva la mijlocul timpului se află un anotimp mai greu definibil și declarabil. Doar atunci când atingi cu pana sâmburele său magic, simți că e împlinire a visului cu realitatea. Vigoarea tinereții grăbite se îmbracă de gală cu înțelepciunea predefinită, subînțeleasă, motivată. De la idee îndelung lucrată la imagine indivizibil reflectată și refractată e acel pas care odată și odată trebuie făcut. Se nemurește trecerea inevitabilului prin viață și reciproc categoric. Așa cum este firesc, dimensiunile sunt altele decât erau ieri, alaltăieri, împrumută ceva aproape mecanic din mâine, poimâine. A spune maturitatea poetică prea mult, dar nu departe. Discursul liric capătă o formă precisă, unde nu prea ar fi loc de îndoială. Şi asta în ciuda faptului că autorul Octavian Mihalcea îşi intitulează elaborarea drept „Flagel”. Eu i-aş fi spus, de ce nu, convingere, certitudine, vindecare de iluzii de tranzit. „Lumină cu lumină” îmi pare programatic: „Am vrut, adăugat la jocul verii/ Ce ascundea robii în somn durute,/ Să tac privirea inimii căzute/ Din rodul prefăcut al primăverii.// Atunci, o stea mi-a altoit fiirea/ Cu fulgerul care deschide cerul,/ E noaptea de intrare în tunelul/ Pierdut, fără sfârşit, uitând murirea.// O clipă arde glasurile oarbe,/ Lumina cu lumină-n vis se soarbe,/ Prin ceaţa primă bântuie himere,// Tot ce e rău e-n alte atmosfere,/ Numai clipirea naşte lumea nouă –/ Două făclii îngemănate-n rouă.” Are loc o dublă abordare: implicarea efectivă în implacabil şi totodată desprinderea de mirajele conexe. Memorialistica este elementul principal, se aranjează în ecuaţii sensibilitatea clipelor care au fost sau n-au fost în prim-planul existenţial. Ar putea fi şi o de preferat reglare a raportării la vălmăşeala axiologică, fie că se face referire directă ori indirectă la obligatoriu, facultativ ori doar rezonabil.

sintagme literare O analiză pe text ar fi suficient de complexă, de aceea nu o voi face într-un spaţiu restrâns. În schimb, vă voi oferi încântarea încă unui poem care îmi pare a fi scris de la sine… „Prin văi de aur mă prelinge soarta/ Oricărui dar hrănit cu nori sălbatici/ Muriţi în văi apuse, fantomatici,/ Înconjurând cu raze stinse poarta.// Iar plânsu-i râs pe un tărâm încins,/ Secundele rotesc o dublă viaţă/ Şi uită-n soare zâmbetul de gheaţă,/ E naşterea ca stil fără cuprins.// Lumina-gând trezeşte timpul zilei,/ Sunt pete invocând apusul filei/ Şi îndreptarea grea către un altul.// Aflarea e suflată peste vreme,/ Surâsul dintre noi în taină geme/ Cu ploaia ce sculptează fin bazaltul.” (Bazalt). Da, întreg acest „Flagel” al lui Octavian Mihalcea este un fel de… altceva, faţă de scriitura lui obişnuită. Şi, ca să-l citez, aş zice astfel, repetitiv dar conclusiv: „E naşterea ca stil fără cuprins.// Lumina-gând trezeşte timpul zilei,/ Sunt pete invocând apusul filei/ Şi îndreptarea grea către un altul…” Mai mult, nici c-ai putea ce să-ţi doreşti!

Ruben Bucoiu Magnitudinea fără a fi anunțată nici măsurată Distragerea prin expresie a orice dinăuntru în orice dinafară și invers. Aducerea la rezoluţie cât se poate a firescului elegant îmbrăcat de promenada ori de carnavalul cuvintelor. Adresabilitatea directă ca la sfânta spovedanie care nu există. Poezia în schimb, da! A şti de unde să începi şi eventual să nu mai termini… Intri într-o putere a minţii căreia nu-i trebuie nicio formulă magică de justificare. N-aş avea dintr-odată cum să uit de Alvin Toffler, cu cele trei mari care au zguduit: „Şocul viitorului”, „Ciocnirea civilizaţiilor”, „Al treilea val”. Justificată ar fi întrebarea ce-mi veni să mă arunc tocmai în vârtejul ideatic conceptual şi precognitiov. De aceea, pentru că realmente am nevoie de readucerea spaţiilor cu tot cu temporalitatea lor şi cu rost din memorie pentru a intra în prea-plinul unei poezii deloc circumstanţiale, aş îndrăzni a spune: evolutive pe lângă faptul de a fi vie. Să vorbeşti despre aceea poezie a lui Ruben Bucoiu nici vorbă de a fi simplu sau măcar oarecum confortabil, poţi să te trezeşti în controverse la orice pas. În schimb, este provocator! Începând cu motto-ul incisiv programatic, din „ochiul în plus” : „…poeții?/ poeții au un ochi în plus/

Atelier critic miopi din când în când la tot/ ce-i împrejur a tot/ se apropie să vadă ce și cum/ magnetic să citească/ ce încă nu a fost…” În fapt, noţiunea de poet nu poate fi definită, cel mult considerată, şi doar într-un fel exclusiv intuitiv eventual şi empatic. Permanenta oscilaţie între diversele modelări subiective ale obiectivului, ajunge să fie rezultatul percepţiei astfel încât înainte de a stabili un anume existenţial, induce starea de reinventare absolut nonconformistă. Dinamica versului este de la îndrăzneaţă la remarcabilă, se sare peste fazarea pas, trap, galop, direct în… fie ce-o fi. E o rupere de nori justificată de năzuinţa înţelesului neomologat. Despre ce ar putea Ruben Bucoiu face referinţa iniţiatică, decât despre cuvânt, aşa cum este acesta, adulat, tăvălit, jumulit, reconsiderat, (uneori) renegat. „cu vânt care se freacă de piatră/ cu vânt care se tocește pe sine/ de obrazul meu câteodată/ îmi intră-n ochi hârșâind privirea/ de parcă în grabă s-a întors acasă/ că și-a adus aminte c-a uitat/ sau de bucuria că și-a adus aminte/ de gard își tocește trupul neobosit/ de curtea interioară a impresiei/ se-ascute pe sine ca simțurile/ tocmai spre a putea să încapă” (bate (cu) vântul). Peisagistica este cât se poate de directă-n simţuri. Nu e nimic după colţ, decât în orizontul deschis. Elementele care contează se bântuie între ele, de la fundamental la propriu. De remarcat că nu există vreo urmă de frică de un posibil dualism. Incertitudinile dacă sunt, ţin pasul cu ceea ce este fără îndoială. O anumită descriptivitate cu minimal explicativitate, cât să nu lase făcutul chiar nefăcutul într-o neaşteptată ceaţă. Iar dacă e să-l cred pe poet că există, ei bine, fiind un mod de a spune, atunci mă opresc la ceea ce filtrate cu gândul prin Nichita Stănescu, tocmai face desfăcând lacătele, baierele de la cufere, de la largul universal… ”pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viață”- N.S.// îmi crește mereu câte-un ochi/ te miri unde/ în capătul pixului/ de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea/ ca să străbat coastele cuvintelor/ până-n inimă/ apoi admir tot pulsul/ priveliștea/ fără să mai respire/ cocoțat într-un vârf de ac/ ca pe-un everest personal” (extensia ochiului). Ce-i drept, te întrebi dacă se poate vieţui astfel. Parese că da. Desigur, rămâne la alegerea cui se riscă într-o frumoasă aventură, fără început şi fără sfârşit, aş zice.

sintagme literare

DORINA STOICA O carte despre cărți ce întind punți între inimi Pe scriitorul Cornel Galben Simion l-am cunoscut în primăvera acestui an, datorită cărții mele „Pâinea lui Bragi”, apărută prin grija editurii „Paralela 45”, respectiv prin bunăvoința cunoscutului poet și editor, optzecistul Călin Vlasie care a avut strălucita inspirație de a face un cenaclu on-line pe facebook, ce a dat naștere unui adevărat fenomen, determinând o emulație creatoare deosebită de poezie postmodernistă, poezie pe care am îndrăgit-o și am început să o citesc, să o scriu cu timiditate, apoi am prins curaj iar în final cu publicarea volumului intr-o colectie. Am trimis cartea la mai multe reviste printre care și la revista „Ateneu” din Bacău. Aici, cartea a intrat sub ochiul critic al autorului mai sus amintit, care a scris o cronică ce a fost ulterior publicată în revista băcăuoană, dar și în cartea domniei sale, „Lecturi aleatorii” vol. 3, Editura Pim, Iași 2017. Și pentru că iubesc amănuntele voi reproduce și autograful de pe cartea oferită chiar de autor cu ocazia lansarii la Bârlad a cărții mele cu note de lectură „Lumina din cuvinte”, tot o carte despre cărți, ce a fost editată la editura „CorgalPress” din Bacău a dumnealui. Iată cum sună autograful: „Poetei Dorina Stoica, această poveste despre poeți și poezie, cu toată dragostea întru Domnul, Bacău, 5 mai 2017”. Iubitoare fiind de cărți, de povești despre cărți dar și de poezie m-am aplecat cu răbdare de cititor înrăit asupra acesteia, iar după lectură am purces la scrierea câtorva impresii de cititor așa cum obișnuiesc să fac în ultimul timp. Este o carte ce are atâtea pagini încât să poată fi începută, dar și terminată fără a plictisi cititorul, cuprinzând 50 de cronici doar la cărți de poezie, și având, între 2 și 4 pagini fiecare text, exact atât cât este necesar pentru a fi citite cu atenție și interes, versurile citate au fost atent selectate pentru a atrage atenția asupra poetului și a cărții sale. Titlurile eseurilor, inspirit compuse creionează într-o propoziție esența cărții luată în vizor. Cornel Galben stăpânește condeiul pe care îl mânuiește în mod profesionist. Aceasta este explicabil dacă avem în vedere bogata experiență ca ziarist profesionist. Remarcabilă este și meticulozitatea (pe care am observant-o și când mi-a fost redactor de carte), de a da tiparului texte impecabile

Atelier critic din punctual de vedere al compozitiei, al culegerii dar și al eliminării greșelilor aproape nelipsite din cărțile care se tipăresc astăzi la edituri mărunte, pe banii autorilor. Voi evidenția câteva texte din carte, despre poeti pe care după lectura acestor cronici îmi doresc să-i citesc, ori chiar să-i am în biblioteca personală, deși fiecare cronică are ceva distinct, interesant și deschide o ușă spre o sală de lectură, dintr-o ipotetică bibliotecă ce ar putea cuprinde toate cărțile de poezie ce s-au scris, dacă nu în lumea întreagă, măcar în limba română. Despre poetul Emil Ariton („Transplant de sinceritate” – Editura „Crigarux”, Piatra Neamț, 2007), printre altele spune că „este un artiztan al compoziției”, că „știe să vrăjească iubitorul de poezie”, și că „a ars rapid etapele, îndreptându-se cu pași siguri spre poezia adevărată”. La Ștefan Balău volumul „Foc de seară” (Editura „Ginta” Cluj Napoca 2015), este hotărâtor pentru destinul său poetic și „plasarea lui pe o orbită în care ar fi meritat de mult să fie”, un poet ce are un „condei aplicat și deplin stapân pe uneltele sale”. Băcăuanul Vasile Bardan, ale cărui manuscrise au fost oprite de către vechiul regim, intră în atenția cronicarului cu volumul „Poeme ciuruite” (Editura Nouă București 2010), apreciat de către Daniel Cristea Enache, ceea ce nu este puțin lucru! „… sfichiuind tarele postdecembriste, înălțând și imne iubirii ori rugi către Dumnezeu, cerându-i ca, după moarte, să nu-l ia în ceruri, ci să-l lase tot în lume unde e /‘...destul/ de întuneric’/”. Cronicile laudative lecturate până la pagina 27, inclusiv conica la cartea mea intitulată „Între sacru și profan” (pe care am citit-o prima, se înțelege!), m-au făcut să trag tardiv concluzia că domnul Cornel Galben a ales să scrie doar de bine. Despre Constanța Caităr Ghioldum, ce debutează la vârsta pensionarii ca poetă cu placheta „Zbucium” ( Editura „Magic Print”, Onești 2007 ), scrie însă și un pic mai critic: „zbuciumul său este umbrit de calitatea mai mult decât modestă a versurilor, aspect intuit, chiar de versificatoare”. Totuși, paradoxal dar nu de mirare s-au găsit și unii care să-i aprecieze versurile. Eseul se intitulează sugestiv „Zadarnicul zbucium”. Un alt eseu intitulat „Sătul de lucruri sfinte’”se referă la volumul intitulat „Lumea se petrece” ( Editura „Ateneul Scriitorilor” 2015, a cunoscutului poet băcăuan, Calistrat Costan, o poezie a dezgustului pentru o lume nesigură în care toate valorile sunt relative și efemere. O cronică favorabilă despre o nouă carte a Loredanei Dănilă (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2011) intitulată „Suflet de rezervă”, Cornel Galben scrie, citez: „… ne convinge că prin poemele sale sensibile, melancolice, delicate, de un lirism aparte, și-a consolidat statutul configurat prin celelalte trei volume apărute, atestat acum și prin titlul de membră a Uniunii Scriitorilor.” Despre poeta Corina Dimitriu, „În preatîrziul clipei, (Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2014) scrie (m-am

sintagme literare bucurat să decoper aceiași concluzie pe care am tras-o și eu atunci când am scris despre aceiași carte de debut a Corinei): „Ce e important este că poeta și-a găsit calea și chiar dacă în nici un vers nu-L numește, iubitul nu e nimeni altul decât însuși Iisus Hristos, Cel răstignit pentru mântuirea noastră...” Și povestea despre poeți și poezie continuă și ne prinde cu titluri la fel de inspirate precum „Smerita cugetare” despre poetul, medic Ioan Gându cu a sa carte „Fulgurații din adânc” (Editura „Studion”, Bacău, 2016), care „știe să fie și un doctor de suflete, luminând aidoma unui soare”, dar și „33 de rostiri hristice”, despre cartea „33 de poezii șoptite” („Rovimed Publishers”, Bacău 2013), a poetei creștine Tincuța Horonceanu Bernevic, o poetă înduhovnicită în cuvânt și foarte sensibilă în versul său. Cartea „Dicționarul lui Dumnezeu” (editura Mitropoliei Olteniei, Craiova. 2008) aparținând preotului Nicolae Jinga, „trăitor într-o lume întoarsă pe dos” este conform celor scrise de Cornel Galben, care îl numește „Un Iov al cuvântului”, „psalm și epifanie totală,” „jertfă întru cuvânt”, iubire față de Creator. Un alt poet al Luminii, pe care îl știa doar ca pe un bun creștin iar apoi a aflat că este poet, Mircea Constantin Jurebie autor al volumului „Gânduri...” (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2016), spune că are „versuri scrise în dulcele stil clasic, cu ritm și cu rimă cu strofe atent construite și cu veritabile demonstrații de virtuozitate, mai rar întâlnite la poeții de azi”, genuri poetice mai puțin abordate în prezent (rondel, sonet, glosă franceză, poezie cu strofă cvinarie sau senarie). Poetului Mihai Meticarul îi este dedicată o cronică

Atelier critic intitulată „Alergătorul după veșnicie”, referitoare la volumul intitulat „Arca lui Petrarca” (Editura Fundației Culturale „Poezia”, Iași 2008), o carte cuprinzând 65 de sonete, „nu toate... perfecte, nu todeauna sintagmele sunt fericit alese, nu mereu invențiile lexicale...se armonizează în cadrul poemului...” Aleatoriu am scris câteva cuvinte despre unii poeți recenzați de autorul cărții „Lecturi aleatorii”, Cornel Galben aproape nelipsit cu astfel de cronici din paginile celor două publicații băcăoane ale USR, „Ateneu” și „Plumb”, și nu numai, autor al unor dicționare ale personalităților din această zonă, harnic și vrednic truditor al cuvântului, cu mare dragoste pentru semenii scriitori, un dezvoltat simț al mesajului pe care poetul dorește să-l transmită în cartea sa, și cu o vervă binecuvântată de Har atunci când cărțile despre care scrie conțin poezie cu tentă religioasă. Scrierea unei cronici la o carte mai ales când aceasta este făcută de către cineva care nu cunoaște autorul este un gest lăudabil, dezinteresat și deci sincer, iar publicarea acesteia și într-o revistă ori carte tipărită reprezintă și mai mult, pot spune chiar că este mucenicie literară. Îi mulțumesc autorului, mă bucur că am fost inclusă în cartea doamniei sale și mă onorează faptul că ne-am cunoscut personal. O carte de cronici ar putea fi socotită de mulți cititori amatori de romane siropoase, monotona, neinteresantă, banală. Pentru un cititor de cărți despre cărți, cartea este nu numai utilă dar și orientativă atunci când acesta aleargă după cărți prin librării ori târguri de carte. Afirm cu toată convingerea, că acest gen de scrieri pe care uneori le fac și eu, întind generos punți între inimi.

sintagme literare

EMIL NICULESCU Baudelaire prin Soviany „Cazierul” românesc al lui Charles Baudelaire este foarte încărcat, o mulțime de „complici” au făcut ca numărul dosarelor sale să crească necontenit, cel puțin până acum vreo douăzeci și cinci de ani, când Marin Rădulescu inventaria contribuții ale echivalențelor (Baudelaire - Existență și creație, vol. 3, Editura „Spirale”, 1992, p. 291), până la repere de vertij, ultimele două fiind numerotate astfel: 1217. Zeletin (C.D.), Charles Baudelaire - „Florile răului”, traducere, cronologie, note și comentarii de C.D. Zeletin, Editura „Univers”, 1991, 370 p.; 1218. Cârneci (Radu), Charles Baudelaire – „Florile răului și alte poeme”, traducere, tabel cronologic și indice alfabetic de Radu Cârneci, Chișinău, Editura „Hyperion”, 1991, 372 p. Se omitea un alt volum, apărut în aceeași tranșă: Charles Baudelaire - „Florile răului”, în românește de Al. Cerna-Rădulescu, Editura „Eminescu”, 1991, 268 p. (155 piese). Bașca, în pofida acribiei lui Marin Rădulescu, lipsuri, să zicem „istorice”, adică mai vechi, între care: „Pagini din Baudelaire, Cugetări și impresii. Poeme în proză. Traducere de Al. T. Stamatiad” (București, Editura „Adevărul”, 1934, 134 p.), ce mai avusese, sub alt titlu, vreo două ediții, între care una la Arad, și despre care s-au pronunțat , în presa vremii, I.M. Rașcu, Ovid Desușianu, Tudor Vianu, F. Aderca, Nae Ionescu, N. Davidescu, Perpessicius și alții. S-a pierdut din vedere și volumul Poeme străine antice și moderne, traduse de George Murnu (Editura „Casa Școalelor”, 1943, 254 p.), unde Baudelaire ocupă paginile 195-210 („Albatrosul”, „Frumusețea”, „Imnul Frumuseții”, „Pletele”, „Hoitul”, „Pe deantregul”, „Moartea Amanților”, „Lauda Iubitei”), numitul clasicist fiind citat numai cu traducerile apărute în Revista Fundațiilor Regale. Cel care a tradus de la Homer la Baudelaire, ar fi avut anumite rațiuni pentru care versurile celui de al doilea să nu-i fi fost incompatibile; vorbind de versurile originale a „neoclasicului” George Murnu (1868-1957), tălmăcitorul de azi, Octavian Soviany remarca faptul că: Discreta lor modernitate rezidă însă mai puțin în viziunea lor „muzicală” care contrazicea spiritul socratic al neoclasicismului, cât în prezența, mai mult sau mai puțin fortuită, a acelor tensiuni și disonanțe ce caracterizează spiritul modern (Două spirite neoclasice, în: „Pro saeculum”, IX, nr. 5-6, iulie-septembrie 2012, p. 29). Mai de aproape, s-a rătăcit din recensământ volumul ,,Poeți francezi”, tradus de Aurel Rău (Editura „Dacia”, 1987).

Atelier critic A existat un modus vivendi, în boema literarartistică dâmbovițeană, pe calapodul poetului francez, uneori cu efecte caricate. La cincisprezece ani de la apariția ziarului „Curentul” (1942), întrun volum aniversar, Romulus Dianu creionează un portret burlesc al pictorului care asigura cronica plastică și cea „fantezistă” a publicației și care voia să trăiască baudelairian: Ca toți adevărații humoriști, Tonitza nu voia să fie umorist și nci nu știa că e unul. Avea un cap de copil care nu mai îmbătrânește, un cap de Peter Pan, pus pe un soclu de trup solid, cu un tangaj neobicinuit din cauza unui picior mai scurt(...) Pictată, lumea era așa cum o cunoaștem din pânzele sale. Povestită și trăită era un monument de hilariante anomalii. Ingenuitatea lui Tonitza nu dădea naștere decât la situații comice. (...)Tonitza mi-a vorbit despre Fromentin, despre „Saloanele” lui Baudelaire, despre critica savantă și frumoasă a lui Şirato, care tocmai încheiase un ciclu în „Cugetul românesc” și despre viața în libertate, în legătură cu care mi-a pomenit de „una Ocna”, o femee de moravuri ușoare, pe care o cred în întregime inventată, dar care servea, în argumentarea sa, ca o paralelă a vieții desordonate a poetului „Florilor Răului”. („Album omagial”, Imprimeriile „Curentul”, 1942, p.34). Greu de imaginat că suavul pictor, aerianul, sentimentalul, păgubosul, putea să se creadă o reflectare târzie a celui căruia un contemporan, Monselett atribuie „o voce scurtă și tăioasă ca un cuțit de brutar.” Se laudă cu sânge rece că a mâncat carne de om, începe să povestească ceva, zicând: „În anul în care l-am ucis pe bietul meu tată...”; într-un restaurant, unde e un client obișnuit, , patronul, brav tată de familie, îl întreabă dacă e mulțumit de mușchiul care i se servise: „E tocmai ceea ce doream. E fraged ca un creier de copil”, răspunde Baudelaire, fixând cu o privire ascuțită pe birtașul îngrozit, care coboară scara ca să-și apere progenitura de acest client ce se pare a fi un monoman feroce. ( Pierre Labracherie, Parisul literar al veacului al XIX-lea, Editura ,,Univers”, 1974, p. 133.) În fine, după o recreație de mai bine de două decenii, se editează o altă acroșare: „Florile răului. Epavele. Noile flori ale răului, Alte poeme”. Cu o notiță introductivă de Théophile Gautier. Traducere, tabel cronologic și note de Octavian Soviany (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2014, 367 p.). În Confesiunea traducătorului, întâlnirea cu Baudelaire, în traducerea lui Al. Philippide, la cincisprezece ani, conduce la o conviețuire destul de lungă și nespus de fertilă, pe al cărei parcurs am învățat să privesc spre mine însumi fără ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exercițiu de sinceritate rostit cu dicția impecabilă a maeștrilor vechi, dar și cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor. De aici, unele exorcizări ale răului de viață din opera sa în proză, într-o aproape canonică ascultare către acea rostire desăvârșită cu care se supune pe sine textul baudelairian și care e semnul demnității noastre și în infern. Iar infernul - știu tot de la Baudelaire – te condamnă la o sinceritate superlativă. Astfel îl și recomandă prin versurile: Un osândit ce fără lampă/ Descinde râne de

sintagme literare abis,/ Ce răspândesc, ca-n iad, un iz/ De coborâșuri fără rampă// (...) Un far ironic,blestemat,/ Un har drăcesc cu prisosință:/ Acela de-a avea conștiință/ Chiar și-ntr-o viață de păcat (Iremediabilul). Oarecine s-ar putea întreba la ce bun o nouă traducere a studiului lui Gautier, destul de abundent, cîtă vreme putea fi „luat”/reprodus din o populară ediție - Théophile Gautier, „Istoria romantismului”, traducere și note de Mioara și Pan Izverna, vol. 2, Editura ,,Minerva”, 1980. Sunt rațiuni suficiente, dacă vom compara o singură frază din cea cunoscută: Când Baudelaire a tradus „Istoriile extraordinare”, „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”, „Povestiri serioase și grotești”, „Eureka”, el s-a identificat atât de perfect cu stilul și cu gândirea autorului, practicând o fidelitate atât de liberă și suplă față de textul lui Poe, încât aceste traduceri produc efectul unei opere originale și poartă pecetea unei geniale perfecțiuni, cu versiunea de acum, mult mai limpede, a lui Soviany: „Istoriile extraordinare”, „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”, „Istoriile serioase și grotești”, „Eureka” au fost traduse de Baudelaire cu o identificare atât de exactă a stilului și gândirii, cu o libertate atât de fidelă și suplă, încât traducerile produc efectul operei originale și păstrează în totalitate perfecțiunea ei genială. Ar fi de văzut cum „gândemele” lui Baudelaire, în chiar traducerea deficitară, „barocă” a lui Stamatiad, scintilează în noua echivalență. Nenorocirea pare a fi semnul unei bunăvoințe/elecțiuni a divinității: Când văd un scriitor, neprigonit de mizerie, neglijând ceea ce face bucuria ochilor și încântarea imaginației, îmi vine să cred că-i foarte redus, ca să nu zic mai rău. Corolar: Urmându-i inimii avide/ Doar de obscur și nesenin,/ Eu n-o să gem ca tine, - Ovide,/ După vreun colț de rai latin (Oroare plăcută). Tot astfel: Poeții iluștri și-au împărțit demult provinciile cele mai înfloritoare ale Poeziei. Mi-a părut cu haz și cu atât mai plăcut cu cât sarcina era mai anevoioasă, să extrag frumusețea din rău și urât, față cu: Desene-n care, cu mult har,/ Ştiința unei mâini artiste/ A pus, deși subiectul trist e,/ Frumosul, farmecul bizar (Scheletul care sapă). În adaos: Şi Goya, demiurgul coșmarurilor crude,/ Cu fetuși puși să fiarbă la foc într-n cazan,/ Cu babe la oglindă și cu copile nude/ Ce-și potrivesc ciorapii, pândite de Satan (Farurile). Un cunoscut, Boisson, lasă într-o scrisoare, un blitz făcut poetului, pe 24 februarie 1848 (Marin Rădulescu, op.cit. p. 291): am întâlnit pe Baudelaire la intersecția Buci, în mijlocul unei mulțimi care tocmai jefuise un magazin cu arme. Purta o frumoasă pușcă cu două focuri lucind nou/nouță, și o superbă cartușieră din piele galbenă de asemenea imaculată; l-am strigat și vine la mine simulând o mare agitație: „Tocmai am tras cu pușca”, mi-a spus el. Şi cum surâdeam privindu-i artileria strălucind de nouă - „Nu pentru Republică, de exemplu” - Nu-mi răspundea, striga mult și mereu refrenul său: ,,trebuie să merg să-l împușc pe generalul Aupick”. Nici un fel de iezuită reservatio mentis, dimpotrivă, o spovedanie cu virtuți șamanice, un fel de woodoo, în care cel destinat pieirii este,

Atelier critic deja, văzut ca nemaifiind, de unde și această căință cinică. Generalul Aupick, ambasador al Franței la Constantinopol, dignitate în care îl va fi cunoscut și pe Ion Ghica, pe când era bey de Samos, decedat abia în 1859, va fi mult mai îngăduitor cu fiul vitreg, rebelul anarhist, dar astrucat și el întru Domnul, la 1867, primindu-l în cavoul unde repausa; dacă acesta nu aparținuse tatălui natural al poetului, de unde, de jure, o altă uzurpare ce ia aparența unei concilieri postume; de aici, pentru autorul Florilor Răului, perspectiva unei scârbe in aeternum. Cum ne și prevenise: Națiunile n-au oameni mari decât fără voia lor, - ca și familiile. De unde și poza damnată, în noua traducere: Poetului sinistru, ibovnic fără stare, / Cu ură de familii, cu trecere în iad,/ Mormântul și bordelu-i arată, fiecare,/ Străin de remușcare,/ Un căpătâi de pat (Două surori). Nu un astfel de militar, pornit de la comandant de batalion/maior, dar ajuns director al Școlii Politehnice din Paris - oroarea pozitivismului unui secol, pe care poetul îl stigmatiza adesea,- ar fi salutat-o, nici comandanții celui de al treilea imperiu, ci, poate, mai mult cei aflați „la bază”, ca, mai târziu și la noi, Bacovia (poetul are un rendez-vous umil și nu chiar aleatoriu, într-un decor în care simbourile devin concrete: Prin târgu-nvăluit de sărăcie/ Am întâlnit un popă, un soldat). Cumva asemănători cu artiștii: Cei ale căror jinduri se-aseamănă cu norii? Şi-ntocmai cum visează asaltul un pifan? Visează neștiute și mari fantasmagorii,/ Cu nume ignorate de spiritul uman (Călătoria). Într-un proiect de prefață, redactat și abandonat de Baudelaire, pentru ediția a doua a Florilor Răului (1861), există o promisiune nefinalizată: Îmi propun, pentru a verifica încă o dată excelența metodei mele, s-o aplic în curând la celebrarea bucuriilor pietății și ale beției gloriei militare, cu toate că nu le-am cunoscut niciodată. (C.D. Zeletin, p. 328) Colecționează, totuși, imagini „cazone” de o rară pregnanță: În curte la cazarmă se-aude goarna tare/ Şi vântul dimineții tot suflă-n felinare.// Sunt orele la care adolescenții bruni/ Cu fața ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni (Zorii). Note freudiene avant la lettre. Altundeva invocă protectorul atentatorilor, al celor de pe „frontul din umbră”: Tu, ce ne-nveți, durerea când vine de ne mușcă,/ Din sulf și din salpetru să facem praf de pușcă,// (...) Lămpaș ce luminează savant inventatorii,/ Tu, singurul duhovnic ce-l au conspiratorii,// Îndură-te, Satane, de lunga-mi suferință! (Litanii pentru Satan) - de unde și lungul șir de teroriști din școala prințului Kropotkin, posedații dostoievskieni. Când asimilează pe poet sacerdotului, nu se cramponează de Lucifer: Mărit să fii tu, Doamne, ce faci din suferință/ Un foc ce curățește/ale noastre murdării,/ Esență veșnic pură și leac de pocăință/ Prin care cei puternici să urce în tării.// Eu știu că și poetul va fi chemat să vină/ Din mila ta în rândul preasfintelor Legiuni,/ Să stea la sărbătoarea cea plină de lumină/ Alăturea de Tronuri, Virtuți, Dominațiuni (Binecuvântare). Era un paseist, fiindcă pe ultimul Bonaparte, Napoleon al III-lea, îl disprețuia explicit: Nu sunt decât trei ființe

sintagme literare demne de respect: Preotul, soldatul și poetul; acel care binecuvintează, acel care sacrifică și se sacrifică și acel care cântă. Restul e făcut pentru bici. (Al. T. Stamatiad, op.cit.,p. 121) Către această zonă este ușor virată, printr-un nou element de „recuzită”, ce sugerează o armată universală de pătimitori, poezia „Capacul”: Sus!Cerul! zid de criptă menit să te sufoce./ Tavanul unui teatru de operă atroce./ Unde pășesc prin sânge paiațele zbanghii,// La desfrânat teroare, nădejde la eremit e./ Ah, cer! Capacul negru al groaznicei marmite/ În care Omenirea e pusă-a clocoti. Spre comparație aducem varianta lui C.D. Zeletin: Sus, Cerul ! Funerară și sufocantă scufă,/ Plafon, numai sclipire, de operă, chiar bufă,/ Cu histrioni ce calcă pe-nsângerați martiri.// Eremiților speranță, stricaților acerbe/ Torturi! Ah, Cerul, negru capac sub care fierbe/ Abia simțitul forfot al vastei Omeniri! Asianic iar nu atic, cum nota și Hugo Friedrich, după ce spațiile literare se cam parcelaseră, Baudelaire este exploratorul pe care, cu destulă rezervă față de opinia publică, dar o prezumată simpatie, îl sugera, precaut, Saint Beuve: punctul extrem al Kamceatcăi romantice, l-aș numi „Nebunia Baudelaire” (Marin Rădulescu, op. cit., p.315). Era un spațiu destul de atroce viețuirii/ispășirii, cum detaliază orgolios: Sunt regele apatic al unui țărm umid (Spleen), unde cerul jos și rece ca un capac apasă (Spleen); temerar asteaptă și invocă dezastrul Purtați-mă,-avalanșe, în fuga voastră iute (Gustul pentru neant), cu o insolită motivare: Oroarea îi îmbată numai pe cei ce-s tari (Dans macabru). „Președintele Baudelaire”, așa cum îl respecta, breslaș, ploieșteanul Nichita Stănescu, de-ți venea să crezi că este, mai degrabă, strănepot al republicanului (mai apoi, aghiotant regal) Candiano-Popescu, decât al unui general țarist, nu a fost, mai deloc, democrat, cel mult anarhist.... Această-adunătură de frumuseți meschine,/ Iscate alandala de-un secol de-o para,/ Mâini care bat tambura, picioare-n brocheline,/ Cu inima mea crudă nu poate consona./ (...) Mai potrivită poate cu inima-mi iabrașă/ Ești tu, o Lady Macbeth, femeie ucigașă...(Idealul); sau: Mi-e inima un templu dezonorat de gloată;/ În care se ucide, se dau scatolci, se bea! (Conversație). O altă probă de înaltă clasă a „dragomanului” Soviany o reprezintă „Lauda Franciscăi mele”, scrisă de Baudelaire în latină, și trasă în terține, din care o reproducem pe cea finală: Prețioasă besactea,/ Pâine albă ca o nea,/ Vin divin, Francesca mea!; translarea executată de fostul suprarealist, trecut la realismul socialist, Virgil Teodorescu, promovată de florilegiul alcătuit de Geo Dumitrescu, pare destul de pedestră: Talger plin cu giuvaiere/ o, Francisca, - pâine, miere,/ Vin ceresc ce dă putere! Unele „trădări” ale textului original, cum ar fi aceea a unui termen cultic - Un gazetar cu fumuri, ce-o torță se credea/ Îi zise la sărmanul ce-n beznă se-afundase/ „Ei, unde-i Creatorul, Divinitatea ta/ Lui care-i cânți irmoase?” (Neprevăzutul) - mizează pe un spor de expresivitate pentru că noua versiune nu caută a-l„rumâni” pe Baudelaire precum Alex. Alexianu pe „jupânul” Villon.

Atelier critic Rime orfevre dau textului patină și savoare: ubicvă/ relicvă; stran/ volan; prăfos/ cadaveros; flacon/ felon; fov/ alcov. Octavian Soviany are intuiția de a sesiza cât de interesant este volumul „Epavele”, editat la Bruxelles, 1866, de către Auguste Poulet-Malassis, incluzând, între cele 22 de poeme și cele 6 „piese osândite” din prima ediție a „Florilor răului”, drept care reproduce și notele de subsol ale editorului, mărturisitoare, prin precauțiile care, azi, pot avea un aer de badinerie, pentru atmosfera pudibondă a epocii; reproducem un catren, „Lola de Valence”, cu aferentul comentariu defensor, de cel puțin patru ori mai „chiabur” decât textul poetic: Între atâtea mândre femei, cu boi frumos,/ Am înțeles, prieteni, dorința în balans e/ Dar farmecul străluce în Lola de Valence?/ Ca o bijuterie, ce-i neagră dar și roz. Aceste versuri au fost compuse ca să servească drept inscripție pentru un minunat portret al domnișoarei Lola, o dansatoare spaniolă, pictat de domnul Eduard Manet, care, ca toate tablourile acestui pictor, a provocat scandal. Muza domnului Charles Baudelaire este atât de dubioasă pentru toată lumea încât s-au găsit critici de cafenea care să descopere în bijuteria ce-i neagră dar și roz un înțeles obscen. Noi credem că poetul a vrut să spună că o frumusețe care are un caracter tenebros și nebunatic în același timp ne face să visăm la asociația între roz și negru. (Nota editorului). Arghezi, despre care F. Aderca spunea, încă înainte de debutul editorial, că are una dintre aripi luată din Baudelaire, în „Flori de mucigai” (1931), nu mai avea precauții când o portretiza pe dansatoarea țigancă Rada: Şi-a dezvelit sărind/ Bujorul negru și fetia./ Parcă s-a deschis și s-a închis cutia/ Unui giuvaer de sînge./ Ai pune gura și ai strânge. Geo Dumitrescu, în prefața ediției din B.P.T a „Florilor răului”(1978), saluta întruchiparea ideală a tălmăcirii „în caracter” – care mai implică, bineînțeles, un surplus esențial, de ordinul aburului și al freamătului, și care se ivește, cum se știe, atât de rar! – dar acesta este tipul curent, obișnuit, care duce de veacuri (cu destoinicii și rezultate variabile), greul cărăușiei fecunde între graiuri și culturi naționale (...). Radu Cârneci nota în prefața tălmăcirii sale, cumva și pro domo sua, că numai adevărații poeți – chiar dacă unii fără operă originală! – pot și au dreptul să traducă din creația marilor poeți. În privința lui Octavian Soviany, „regula” formulată de Radu Cârneci funcționează, credem, cu brio. Cu tristețe, luăm act că magistrala editare postumă a Operei omnia a lui Villon, în trei volume, tradusă de Romulus Vulpescu (Editura „Semne”, 2013) a trecut aproape nesemnalată. Tălmăcirea lui C.D. Zeletin din Baudelaire a obținut premiul Uniunii Scriitorilor, pe anul 1991, pentru traduceri din literatura universală (împreună cu Jean Grosu - Milan Kundera, „Ridicole iubiri”). Ar părea că trăim, mai degrabă, față cu illo tempore, un moment de recreație atitudinală excesiv de lung. O luare de act și poziție evaluativă privind noua echivalare română a „Florilor Răului”ar fi, poate,un semn de normalitate.

sintagme literare

IONEL BOTA Glosă a tuturor semnificațiilor, dragoste... Lirica Irinei Lucia Mihalca sau despre un ritual germinativ al Poesiei Privită acum, în perspectiva acestor ani care-au trecut până la noi, lirica Irinei Lucia Mihalca anunța încă de la aparițiile în volume colective, în presa literară, ori cu ecoul unor lauri binemeritați la concursuri literare, o poetă matură, un autor care se mișcă foarte original, aproape fără trac și cu dezinvoltura unui consacrat al genului, între programe și stiluri, teme și modalități lirice, grupări și direcții. „Cerul din inima mea” (Timișoara, Editura Eurostampa, 2017, 150 p., cu o copertă realizată de Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei), volum apărut prin proiectul “Poezia - oglindă a sufletului” (concurs de volume de poezie), în cadrul Programului Pro Cultura/ Dudeștii Noi, 2017 este și el scris cu conștiința unei sărbători a cuvântului, cu un rafinament voluptuos și o voință irevocabilă de a exprima o notă novatoare a discursului. Eul liric operează, cu o mobilitate surprinzătoare, mutații în consistența fluenței afective a emoțiilor, senzațiilor, sentimentului, marcând o alchimie a temperamentului care augmentează ardențele autenticității și o particularizează pe autoare între colegii de promoție. Fiindcă, mai ales, nici chiar această explozie de simplitate evocând, dincolo de elanuri ale simțurilor, un cult al iubirii ca ingenuitate primordială, nealterată în dualitate, a ființei omului („Două aripi stinghere la intrare/ încearcă să se-atingă,/ să simtă aerul primului și ultimului zbor,/ clipa trăită în nimbul eternității.”), nu scade din valoarea unei poezii care, în simfonia acestei febrilități afective, iscă un spectacol aproape cromatic (poeta noastră este și un pictor și un grafician deja remarcat de conștiința critică), un imagism mărturisind o perfectă suprindere ludică a temelor modernității. Ca mentalitate lirică evidențiind sensuri optimiste aceluiași veșmânt liric/ liricizat de puritate, vulnerată de dăruiri senzuale, de candori obstinând între lut și sideral, pământ și cer, himeră a veșniciei, poezia Irinei Lucia Mihalca reconvertește din metafora luminii, a inluminurii și a inluminării, un vizionarism de-retorizat care aduce cu o căutare a adolescenței eterne. Iar dacă am fi mai atenți la atmosfera acestei poezii, am putea depista un destin al ei, mobilitatea artistică a autoarei dezvăluind o structură poetică unitară, fără mari abateri de la con-

Atelier critic fruntarea permanentă cu sinele propriu, cu germinația peisajului interior („Uită-te în jur,/ coboară în tine și privește, /în lumina strivită sub geană,/ dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,/ în cercul fiecărei clipe,/picătura de rouă dintre cer și pământ,/ viața noastră așa cum a fost,/ singura noastră viață.”), angelic-paradisiacă. O stare de confesiune înfiorată, panoramarea grației, fiindcă asta înseamnă reconvertirea sensibilității, trasează o fizionomie decantată în experiență a rezistenței la orice modă a zilei, la orice ispitiri pretins resurecționale în discursul liric contemporan. Și transformă întreg ceremonialul poemelor Irinei Lucia Mihalca într-un imn (cuvânt-lumină) al fericirii universale: „Pe drumul spre lumină mergi, mergi mereu,/ înaintezi, chiar dacă, uneori,/ ești nevoit să te mai întorci, dar mergi,/continui să mergi prin emanațiile umbrelor,/ prin raza de lumină izvorâtă din En sof,/ prin triada celorlalte nouă raze,/ dincolo de metafora gândului,/dincolo de cerul cuvântului,/ dincolo de punțile literelor,/ dincolo de orice măsură a omului,/ în adânc, tot mai adînc,/ departe, tot mai departe,/ treci de vămile atâtor lumi,/ cu erorile, slăbiciunile,/ durerile și primejdiile lor,/ treci prin fiecare cer/ izvorât unul dintr-altul,/ treci de vârtejul norilor/ în spirala creației,/ înaintezi prin visul din vis/ din focul nepieritor al adevărului,/ în adânc, tot mai adânc,/ departe, tot mai departe,/ dincolo de trecut,/ dincolo de prezent,/ spre Eternitate,/ spre a te cufunda, din nou,/ în viața izvorului Luminii.// -La început a fost/doar cuvântul Lumină!” (Cuvântul Luminii, p. 116). Nu avem un simbolism criptic, aici, dar o solemnizare patetică, un țipăt lăuntric sfâșie universul marilor trăiri, deplinul singurătății (ne naștem singuri, murim singuri) fiind înlocuit de foșnetul irealei lumini. Adesea, fantezia viziunii e temperată de imagismul profund al ideii și sporește misterul, exilează sufletul liric în structura aproape elegiacă a unui eu controlând cerebral până și voluptatea detașării de senzualul obsesiei incendiare. Iubirea, ideal, pare a fi, aici, un sediment, un vestigiu metaforic, rodul, efectul hipnotic al aglutinărilor „sufletului” incomparabilei grații. Exuberanța temperamentului e, tot aici, atitudine, nu construcție, iar alegoricul dezvoltă inclusiv jocuri ale tragicului într-o originală retorică a nostalgiei („Întotdeauna Ea ți-a părut un copil rătăcit./ Iluziile dor pentru că nu sunt eterne,/ altfel de ce s-ar teme?/ Poate se tem să se-ntrupeze în alt vis,/ de aceea gândurile se divid...”), sub genericul sentimentalismului-viziune, fără exaltarea erotică din lirica altor confrați.

sintagme literare Poemul de dragoste (extract din mitul dragostei supreme, desigur) al Irinei Lucia Mihalca, pare o rugă continuă, un crez solarian în vreme ce versurile caută puterea noii rodiri. Dragostea e o formă de extaz mistic, de clocot vital într-o configurare paradiziacă. Doar că eul auctorial exersează în șoaptă „ademenirea” cuvintelor, sentimentelor, discursului ființei. Claritatea multora dintre poeme este imbatabilă iar idealitatea liricii Irinei Lucia Mihalca devine un crez inconfundabil, perifrază a sensibilității. În replică a diafanizării imaginarului, explorarea ființei umane în profunzimea spiritului îndeplinește etapele unui ritual de venerare. Frenetică magie, înnobilare a spiritului prin cuvânt: „De scoți niște tablouri postate atâta timp,/ simți că peretele devine vlăguit, inert?/ Ne regăsim pe-ntinderea aceluiași câmp./ În nisipul clpesidrei, înțelegem, oare,/ clipa înșirată mult prea repede,/ că primăvara-i doar o zi,/că florile nu mai înfloresc,/ că păsările nu mai cântă, că oamenii/ nu mai zâmbesc și soarele nu mai răsare?// (...) Priviri, atingeri, șoapte, lungi umbre,/ o mână întinsă, vis, dorință,/ parfumul memoriei, conturul formei,/ senzația prezenței, un zâmbet/ și-o lumină, balsam de gânduri,/ imagini revăzute cadru de cadru,/ o disperare și convingerea/că nu se va-ntoarce niciodată.” (Să treci, să simți și să accepți, p. 65). Misterul erotic insinuează întoarcerea în etern, pare blazonul de viață, mascând o întreagă odisee a ființei între traumele memoriei pasive și descendențele terapiilor de-purificatoare. Pasională prin vocație, poezia Irinei Lucia Mihalca percepe și intermediază neliniști metafizice și elanuri ale nesfârșitelor reverii, supraviețuirea tonică prin inefabil, prin cuvânt și prin marile eliberări ale eului în metaforă. Iată de ce încă un spectacol ideal, nu cel senzual-ludic, ar fi în poezia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic al unei sonorități distilată într-un fel de migrațiune a emoțiilor, ancorare a răzvrătirilor cerebrale în stilul letrist-elegiac al ciudatei de-mantelări a memoriei până rămânee numai dragostea, iubirea, sentimentul ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale. Seducțiile poemelor ating un tragism al stărilor poetice, mimând, tautologic, deprivarea senzorială a ființei („Prin nodul de lacrimi curg simțirile noastre,/ continuăm să mergem în umbra/ penumbrei contopite/ din promisiunea fiecărui vis.”), cu un tonus al transmisiunilor emoționale care are declicul în șuvoiul afectiv al jubilațiilor juvenile însoțind această deja discutată voluptate metaforică. Uneori, „încifrarea” sensului, urmată de grafierea cu majusculă, au și ele cadențe de ritual, poartă și ele aură de ingenuitate. Glosa tuturor semnificațiilor este, însă, dragostea. Triumful realității senzoriale ține de voința opțiunilor definitive, aspectul particularizează, o dată în plus, acest univers liric. Comunicarea cu natura pură, însă, grefea-

Atelier critic ză îngemănări ale fascinației atitudinilor cu hieratismul experiențelor și al stării de entuziasm continuu: „Totul respiră, totul vibrează!/ Respirația de unde vine, iubitule?/ -Respirația înseamnă viață,/ dacă există, există și viață!// - Unde ești? Aici, cu tine, a ta!/ - Până în zori mor! Mă simți?/ - Anormal de bine, un cuib de fluturi ești,/ am pășit, am trecut bariera,/ sunt dincolo de vis!// - Cu respirația te-ating, ne topim,/ o plăcere unică, dură, greu de suportat,/ cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele./ O încleștare, fără arsuri,/ fără nimic, am electrizat clipa!// - Așa m-am trezit, pătrunși, contopiți/ - o liniște și-o nebună plăcere -,/ nicio mișcare, transfer de lumină!/ Zidită în tine! Prin cântecul sufletului/ mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simțită./ Un strop de privire, un strop de etaz!// -Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine./În contopirea noastră ne sărutam, privindu-ne,/și-nțelegeam durerea plăcerii.” (Atingerea sufletului, p. 72) Elanurile inocenței se mișcă, labile, în zona sărbătorilor sentimentului, proiecția stărilor lirice însoțește plonjarea (tot panoramare sentimentală) în eonul unei clarități neoparnasiene. Un intimism caligrafiat, regenerând când și când, prin virtuți de vrajă, închină spiritului apolinic topica mentală a beatitudinii luminii. Ființa, la rându-i, revarsă lumină, „temperatura cuvintelor” explicând și etapele unui spectacol incandescent. Imagistică augmentând euforiile ființei care scrie, poemul de dragoste al Irinei Lucia Mihalca nu mai trebuie fardat cu artificiul calpului. Un lucru e cert: trebuie urgent abordate fără ezitări și cucerite înțelesurile poeziei pe care o scrie Irina Lucia Mihalca. Volumul “Cerul din inima mea” asigură, deja, entuziasmul nostru de-acum; toate argumentele sunt în favoarea opiniei că ne aflăm în cazul unui autor matur, înzestrat cu mult talent, autentic ca un profesionist al condeiului în strategiile exprimării lirice.

Dragostea și Poemul, ca o resurecție a iubirii. Ceremonii le senzorialului în poezia Flaviei Adam Un cuvânt de escortă pe coperta a IV-a, semnat de Horia Gârbea, e o bună recomandare, desigur, pentru cartea unui autor tânăr. Poezia pe care ne-o propune Flavia Adam în volumul său, Raiul de urgență (ClujNapoca, Editura Neuma, 2017, 128 p.) se mișcă și ea destul de bine și eficient între experiențele noi ale liricii noastre și propriile experiențe și experimente cumulate și asimilate axiologic pe traseul evoluțiilor creației sale de până acum. Cu un instinct al șarjei suprarealiste destul de „cuminte” dar cu aplombul unor puternice sedimente modern/postmoderne în dinamicile propriei lirici, autoarea aceasta atrage atenția printr-o alchimie

sintagme literare nonconformistă, înclinația pentru ceremonialul decantatauster al senzorialului în varianta „allegretto con grazia”, de lirism cald și foarte răvășitor în citatul neliniștilor cotidianului. Avem aici, așadar, un sincretism impetuos al metaforei edificând un construct disimulat paseist, mai degrabă aulic în desfășurările patetic-rafinate ale eului („îmi dau drumul plutesc/ în curând mă voi izbi de pământ/ rază tăioasă de lună/ pasăre ademenită în zbor/ de luciul unei ferestre”), într-o simplitate voită, cu sugestii adecvate unui fel de ermetism la purtător. Același eu e în stare a se reculege, cu un simț al grandorii (bunăoară jucate) într-o cadență stranie, de întemeietor/inițiat al lumii, revendicând comprimarea temporalului prin aceeași voluptate metaforică, limpezind setea neascunsă de a-și apropria clipe ale grației, dor, iubire și alte înluminări sublime ale ființei. Raiul e, prin reducțiune la sensul noțional, simbolic-estetic, dominanta solemnă a dragostei, raiul înseamnă, tot aici, sensurile optimiste ale existenței. Din astfel de porniri vitale, idealul spectacolului inefabilului arată mai întâi grav vulnerat, ca în pictura abstractă, apoi sedus (o re-naștere a simbolicilor...) de organizatul simulacru al ornamentărilor confesiv-interogative. Se iscă, astfel, fascinația inconfundabilelor poeme-declarații de dragoste, magia cuvintelor induce argumentații autentice ale harului autoarei, adesea într-o derulare cromatică lexicală la superlativ: „pentru tine am scris/cele mai frumoase poeme/pentru tine m-am aruncat/din mansardă//pentru tine-am adus sania din pod/și am împrăștiat fulgi de polistiren/peste tot/până ce raiul s-a molipsit/de jocul nostru prostesc/ și-a coborât pe pământ într-o iarnă superbă//pentru tine respir/pentru tine sunt eu/chiar dacă mor zi de zi în fiecare tăcere/în fiecare absență/în fiecare femeie/după care-ți întorci/capul” (pentru tine, p. 51) Cartea nu trebuie nici înțeleasă ca o frescă eminamente erotică. Consecvențele aforistice apăsând pe acordul fantezie-fascinație în circumscrierile paseiste ale ființei, în conținuturile ideatice, eul pare să-și fi propus a trăi în miezul unor veritabile evenimente simbolice ca într-un fel de incitantă resurecție a iubirii. Da, aici este viața freatică, sunt adâncimile și suprafețele ei, ascensiunile și căderile ei. Și, peste toate, acest adânc reflexiv al ființei care suntem, în mirajul triadei poesia-dragostea-poesia: „de azi o să mă cheme Amalia/până și mama o să mă strige

Atelier critic așa/și bunica mea moartă/în 15 ianuarie//Amalia du-te și cumpără pâine/Amalia pune bere la rece/Amalia trezește copiii/îmbracă-i/pregătește-i de școală și grădi//de azi voi iubi alt bărbat/și numai el o să-mi schimbe becuri în casă/ și numai el o să m-alinte Amalia/când ușa se va mișca din țățăni/și gresia Versace Venere Noce/va străluci mai intens/sub șosete” (Amalia, p. 91) Poate aș vorbi și de un rafinament neo-romantic în substanța acestei poezii interesante dar nu ne aflăm, totuși, în situația unui jurnal liric, limbajul foarte modern, în parabole simple, netrucate sofist și recuzita unui ritual liric original, evidențiind un spirit stilistic disociativ, ceea ce e de bun augur și pentru evoluțiile poeziei Flaviei Adam. Poezia e o atitudine estetică, o prelungire a vieții (de zi și de noapte) în reveriile ființei incandescente („în preajma ta sunt/o căprioară ucisă,/nu văd,/nu respir,/nu mi-e teamă,//dar știu că/dacă m-ai strânge în brațe/aș învia//în toate iernile,/în toate fântânile, în toate/femeile/ seminției.”), în simbolistica discretă a voinței de claritate superlativă. Eul auctorial e, în fapt, un spirit metodic, întreține o solemnitate a senzualului precum la mult mai experimentații noștri ludici, are o precipitare plăcută a gestului liric, fără capcana micilor, nevinovate teribilisme. O mândrie sfâșiată e drapată în tainele unei diademe care să împodobească trendul unei melancolii vag narcisiace. Detașarea autoarei de dulcegăriile modei din peisajul poeziei noastre feminine o aduce, însă, mult mai în față, valoric vorbind, între comilitonii promoției sale. Tragismul de fibră clasică, bineînțeles, diagnostichează iremediabilul dintr-o ipostază a efectelor, timpii succesivi ai metaforei completând magiile aceleiași alchimii (sfidare, demitizare) de care aminteam la începutul comentariului nostru. În Singapura, de pildă, tonusul elegiac grav destructurează badinajul tuturor febrilităților iar dragostea, curios, devine o aventură parabolică, un serial sentimental depozitând laolaltă grațiosul și memoria și mereu beatitudinea regăsirii, chiar și dincolo de realul dezolărilor fataliste: „vine o vreme când toate cuvintele se întorc/de undeau plecat:/în gură, în esofag, în plămâni,/în sângele din artere.//o vreme în care toate iubirile se fac ghem/și se deșiră în fața unei pisici Singapura:/dragostea mea are ochi mari și blană dungată./dragostea mea nu știe să își așeze gâtul pe un butuc./dragostea mea nu se lasă îngropată de vie./în fața ei, trupul e-un copac./în fața ei, trupul meu e-o flacără.//constatare simplă:/toate cuvintele se întorc de unde-au plecat./iubirea nu-i decât o vedenie -/o femeie în alb,/dărâmând porțile cimitirului.” (Singapura, p.85) Alături de alte nume, deja sonore, din promoția ei, Flavia Adam urcă frumos, constant și sigur, ca un miracol multașteptat, spre podiumul poeziei noastre de astăzi.

sintagme literare Grefa temporalului, alegorii și alte deambulări ale senzorialului. Despre o insurecție a regenerării metaforei în poezia lui George Nina Elian La vremea polivalențelor artistice, poezia are nu chiar destui titulari cu definitivatul obținut în urma unui parcurs (axiologic-estetic) perfect și foarte mulți (vai, cât de mulți!) aspiranți fără șansa de a se mai vorbi de ei mâine. Un titular de drept, adică poet cu legitimația în regulă, este George Nina Elian, un scriitor pur-sânge care știe să țină sub control un veritabil spectacol insolit, rechemat la rampă cu înverșunarea cititorului fanatic atunci când e vorba de poezie autentică. E un torent mistuitor de metaforă și izbânzi stilistice în volumul Ninsoarea se întorsese în cer... (Caracal, Editura Hoffman, 2016, 130 p., cu o copertă a Valeriei Dărăbană), un imaginar lucrat și dobândit printr-o veghe crudă a cotidianului sterp, mâncat de molia vremii și a anostului, printr-o ordonare dezinvoltă a unor rituri ancestrale în clivajul mentalității (artistice, estetice) moderne. Totul e așezat sub inocența unei melancolii, sub tortura dezabuzării codului prozastic și a pervertirilor unei prelucrate estompe de explozie a simțurilor, de deambulări ale senzorialului. În prima secvență a cărții, Lumina ca singurătate, realitatea este un condens obsecvios, dicteu automat al reflexivității, un horcăit fetid („oamenii suie, zilnic,/de câteva bune milenii,/vămile unor scări de beton tocite/spre a se închina la praful/și păienjenișul ungherelor,//așteptând...”), un panopticum inert. Starea de morbidețe, parcă în tonusul definirii decompoziției lui J. Derrida, contaminează până la anihilare livrescul, eul fecundează o insurecție a regenerării, grefa temporalului are grația unei fresce înaintea euforiei vizionării: „ce lină e moartea, ce frumos curge ea/prin sângele nostru sălciu și mâzgos,/cum își piaptănă ea părul și-și boiește/fața, oglindindu-se în netezimea absolut/ briliantă/a nervilor noștri firavi, dar întinși la/maximum,/ cum apare ea – uite-o! -, pâș-pâș, de/după colțul casei,/de după marginea podului, din lacul/zânelor,/de oriunde, iar tu, o, tu, clipă răsfrântă/nehotărât în ochii mei înainte de a se/stinge/lumina deasupra lucrurilor, nu vei ști/niciodată/ cu cât zgomot va cădea în mine târziul, stupoarea” (Nu vei ști, p. 17) George Nina Elian este și un visător ale cărui efervescențe se consumă ceremonios în neliniștea unei alegorii. Eul auctorial își organizează selecția percepțiilor violent resentimentar („sunt atât de liniștit/încât sângele/ își pierde culoarea//lumina se contopește/cu sticla ferestrei//și toate-ale lumii/coboară domol/înapoi în cer”), descifrarea sensului lumii prin drama individuală pare însă un gest extravertit ca și cum ar fi vorba de o

Atelier critic notare fugară, tot pentru fascinația spectacolului, a unui „joc al erorilor”. Fluența afectivă, nu sustrasă complet somnului morții, împărtășește o ciudată terrafilie, sugerând profund vremelnicia, necuprinsul, un exoderm liric al senzorialului: „în genunchi stau/departe de tot ce există/și plâng//ca la dezgroparea/osemintelor toamnei// cu vârful unghiei râcâi de pe ele/pământul,/rugina:// învăț/moartea pe litere” (În genunchi, p. 44) Cartea lui George Nina Elian stă, totuși, sub semnul unui mare sentimentalism, de sedimentări interesante ale unui discurs discret-ironic și joc demitizant de caligrafieri crispante ale destinului. Refulările eului devin, astfel, reverberante diversiuni ale vieții ca artificiu calp. „Prestidigitația” aceasta, însă, ar ține de un trubadur întârziat în cotidianul burgului modern: „îmi spun: mai e foarte puțin/și ziua va răsări/din răsfrângerile irisului tău...//...ci tu/nu vei mai/fi...//...când mă voi trezi,/deja va fi venit/iarna...//(...și frigul sfredelește în mine/ca un țipăt/de lebădă-mpușcată în somn/la miezul nopții...)” (Fragment, p. 11) Un fel de repotențare a meditației grave, pe tema labilității temporalului dar și o vizionare antropomorfică a „experienței” universului avem în ciclul al doilea al cărții, Ninsoarea se întorsese-n cer..., în ocurența unei cromatici lirice diafane. Ruinarea bucuriei extatice, amplificarea imagistică nu anulează percepția senzorială a universului (sentimentul nubiului universal) dar nu e vorba de autocontemplare, aici, cât de infuzarea retoricii cotidianului, a incomprehensibilului și a lucidității, „reînfrigurarea” implacabilului („ninsoarea se întorsese în cer..//lumina se risipea în lucruri mărunte...//pământul rămânea uscat/ca o vorbă indiferentă...”), demantelarea nuanțelor normalului („uneori a privi lumina/e un incest// (cu toate astea,/diminețile/continuă să rămână albe...)”), un neoexpresionism panteist. Sunt poeme în care autorul acesta pare că scrie în filigran. El invocă parabola începutului și sfârșitului de lume și radiografiază „fațada” unui real agresat de fantastic, cumva în cursivitatea unei gnoze ad-hoc, „la purtător”, cum s-ar zice, alunecări organice și o altă dezintegrare a simbolurilor eficace ale lumii între care viața mixată pe manipularea interogativului, e un real pentru fiecare, moarte și supraviețuire, asceză expiatoare. Dar scepticismul nu e deloc și nici nu poate fi congenital, e lirism destructurat în vestigiul dimensiunii mitice, dând sens capcanei pozitiviste: „moartea se-apropie-atunci când nu-ți/mai descifrezi/propriile vorbe, propriul nume,/ globulele, când îți/duci eul de căpăstru ca pe un cal de/ jucărie și nu/știi unde/probabil într-un/loc în care fiecare așteaptă altceva/altceva decât/o plecare definitivă viața e o planntă/agățătoare/bătând fără să vrea în retragere, trecând/dintr-o/culoare în alta//dar tu să nu crezi nimic din toate/acestea//doar să fii acolo//acolo/aproape” (25, p. 118)

sintagme literare Mereu în impact regenerativ cu propriile teme, seducțiile poeziei lui George Nia Elian înseamnă această modernitate flexibilă emanând din toate încheieturile poematice, evidențiată printr-o dialectică a deschiderii spre toate experiențele poeziei române contemporane. Poetul operează prin efecte dar ascensiunea lui valorică și originalitatea universului său liric arată un eu auctorial maturizat, deja, și pregătit să câștige, pe cont propriu, toate bătăliile. Este de urmărit în continuare evoluția editorială a acestui interesant și autentic autor.

A doua naștere sau re-startarea vieții omului prin miracolul rânduielii divine și al medicilor de transplant. O nouă carte a Mariei Timuc De un timp încoace, sub semnătura Mariei Timuc apar cărți importante care bucură cititorii unor genuri oarecum conexe, dacă vorbim de o emisie de solidă atitudie intelectuală, de augmentată erudiție sau doar de poezie, proză și eseu. Poeta, de pildă, a depășit superstițiile triumfului, eu aș așeza-o pe podium, deja; gazetarul e talonat de firescul diagnozei cotidianului; eseistul non-ficțiunii știe să pareze loviturile din senin ale anostului, să se elibereze de obsesia operării în conștiințe dar intervenind eficient-categoric pentru vindecarea mentalităților. Așadar, viața intelectualului care este Maria Timuc are o derulare narativă în priza ideilor sănătoase cu care au înarmat-o talentul autentic, experiența, rutina. Uneori, elanurile autoarei decolează din dramele umanului și, fără a căuta efecte retorice, resuscitează în același umanism-comunitate, într-o unitate de timp, declicuri de vizionare și re-vizionare a lumii ca imperativ decisiv sau voință anesteziată de a plivi bălăriile societății decadente, a lumii-comunitate ca decizie cu efecte benefice plurale sau doar manifestare a unui egoism în retard, competiție a neputinței, disoluție sau autoscopie generând auto-observația. O astfel de carte, oarecum neobișnuită, este Donator, medic, pacient – Călători prin rânduiala divină (București, Editura Dharana, 2017, 496 + 37 ilustrații), inspirată de tema acelor momente cruciale de care omul nu este ocolit în propriul destin. Un subtitlu, Experiențele extraordinare ale medicilor de transplant și ale pacienților născuți a doua oară, pare să ne rezolve măcar o parte dintr-un răspuns la eventuala întrebare a noastră, a cititorului, în legătură cu sursa de energie ideatică a cărții. Dar efortul Mariei Timuc este mult mai mult de atât, cartea are statutul multiplu al unor cadențe evocatoare în măsura în care omagiază și exprimă, fără excesele fatalismului paralizant, dospirile reflexive din conștiința omului care nu-și neagă, doar amână, înțelegerea vieții și ca variantă a dansului agonic al omului, neputincios în fața implacabilului.

Atelier critic Dacă ar fi să vorbim de o identitate a cărții, aceasta se iscă lăuntric, din magma textului preparat în mojarul unei conștiințe auctoriale care știe să întrețină, între cutele aspre ale memoriei și grațios, eșec și izbândă, durere și alinare, tragic și nostalgie a providențialului, o abordare de acest gen: „Omagiul nostru – scrie autoarea – se îndreaptă, în special, către cei care trăiesc prin transplant și ale căror povești tulburătoare sunt mărturia izbânzii vieții asupra morții.” Aflăm despre începuturile istoriei transplantului, la noi, cu specialiștii inconfundabili Dan Tulbure, Irinel Popescu și bursa de la Spitalul Charité din Berlinul de Est, despre colaborarea acelorași cu echipa chirurgilor de la Spitalul Paul Brousse, Franța, coordonați de profesorul Bissmuth, despre eforturile profesorului Mihai Lucan, cu primul transplant renal din România, la Cluj-Napoca, apoi cunoaștem interesante detalii despre momentul Pittsburg al profesorului Irinel Popescu, colaborând cu echipa Starzl și momentul Mount Sinai, New York, când savantul român a avut cel mai mare număr de prelevări de ficat. Așadar, împotriva decapitării elanurilor și speranței în restartarea vieții omului din punct de vedere al sănătății, tema acestor extraordinare preocupări și practici ale științelor medicale va fi evidențiată în cartea Mariei Timuc prin același recurs la memorie, uneori devastată de incertitudini, alteori însemnând asimilarea experiențelor și a câștigurilor esențiale ale domeniului. Sunt pagini care scot în evidență activitățile, și ele memorabile, de la Clinica de Chirurgie Hepatică Fundeni, vizita în România a lui Thomas Starzl, cel care a realizat primul transplant de ficat din lume. Apoi alte incontestabile priorități: cea dintâi prelevare de la donator cadavru în țara noastră, cel dintâi transplant pentru un pacient medic, primul transplant de inimă din România, la Spitalul de Urgență Floreasca, în coordonarea lui Șerban Brădișteanu, cel care a realizat și prima operație robotică pe cord, prima femeie care a născut după transplant, dublul transplant de ficat și de celule stem pancreatice. Cutele memoriei, ziceam noi mai sus, răvășite apoi pliate sub semnul grației divine (când cădem, Dumnezeu e lângă noi, spune undeva autoarea noastră) îngăduie șansa altor importante evocări și mărturii în secțiunea Experiențele extraordinare ale pacienților care s-au născut a doua oară, Maria Timuc stând de vorbă, interesându-se, întâlnindu-se, dialogând, intervievând eroi ai acestor reprezentative, unice pagini din istoria

sintagme literare medicinei românești, doctori, donatori, pacienți (îngeri donatori, îngeri doctori, „omenii care l-au recunoscut pe Dumnezeu prin experiența transplantului și care au cunoscut îngerii, lucrători prin mâinile medicilor și prin jertfa de nedescris a donatorilor.”), un interviu virtual cu Irinel Popescu și Dan Tulbure. Ecloziunea de umanism al mărturisitorului vremurilor sale răzbate în cartea Mariei Timuc dintr-un tumult firesc, entuziast și fără sofisticări stilistice. Energia scrisului autoarei, aici, vine dintr-o înțelegere adâncă a lucrurilor. Ea știe fiindcă s-a străduit să afle ezitările societății civile, să insiste pe a explica poziția ortodoxiei asupra unui subiect și al unui capitol din practica medicală de ultimă oră, când viața omului contemporan își cantonează tot mai mult desfășurările între disperare și smerenie. Autoarea discută totul fără nuanțe paroxistice, clar, limpede, răspicat. E, poate, un răsfăț al bucuriei de a scrie, acesta, o tandrețe a însoțirii textului à la rigueur cu minunate inserturi (și insertări de-canonizante) diaristice. Sunt pagini dintr-un jurnal personal pe care eu le-aș așeza, cu edificiul înțelesurilor lor, sub intitulația unui capitol, Să fii tu însuți, chiar dacă trebuie să te împotrivești tuturor. Eroul puternic, explica Maria Timuc în altă parte, trebuie să fie supus și iertător, viața și tot alaiul durerilor ei, moartea și revenirea la viață sporesc în autonomia remarcabilului eveniment editorial efectele miracolului vindecării. Țesătura epică a cărții este o tapiserie rafinat-elegantissimă de umanitarism ridicat la puterea voinței de a te dedica mai ales Celuilalt prin dragoste. Da, fiindcă până și scrisul e multă dragoste, exercițiu al iubirii dus la extrem, dezinhibant, excelență tranzitivă a eului auctorial. Dar Maria Timuc nu și-a planificat o viziune analitică asupra subiectului ales, oricum incitant ca derulare a unui evenimențial situat între disperări, prăbușiri apoi ridicări și miracole. Ea a dat o carte esențială, însă, contaminantă prin modul în care ne sunt explicate fundațiile temeinice ale edificiului românesc în preocupările medicale din domeniu pentru care o astfel de „mediatizare”, ca să folosesc un cuvânt prețios, e destul de rară. În fapt, noi toți suntem părțile unui puzzle manipulat de aleatoriu, adesea traumatizați în voința noastră de a atinge perfectibilul. Uitând că viața poate deveni, brusc și brutal, un apendice calp al profuziunilor eliberării clipei. Cartea ne ajută, pe mine, omul care sunt cititorul ei, pe noi, oamenii care suntem, să iubim respectând și apreciind munca unor protagoniști minunați ai dorinței supraviețuirilor noastre, excelenți medici și specialiști, să ne iubim, solidari unul cu celălalt, lumea în care trăim, să ne respectăm fiecăruia visul, speranța, împlinirile, destinul. Dar să nu uităm vreodată că rânduiala divină a iubirii aproapelui învinge toate zădărniciile, ne salvează din îndoieli și incertitudini. Îți mulțumesc, Maria Timuc! Fii binecuvântată!...

Atelier critic Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros

sintagme literare de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din

Atelier critic perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.

sintagme literare

AL. FLORIN ÞENE Mitul Edenului în universul poetic al secolului XX Această lucrare încearcă să evidențieze și să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană, cu sensurile, semnificațiile conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusive cu toposurile ce tangențiază acest concept în diferite locații al spațiului dintre Marea Mediterană, Marea Nordului, oceanul Atlantic, până în Munții Urali. Tot odată încercăm să clarificăm modul de înțelegere și percepție al Edenului și ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut. În contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în „Scriitori români de azi”, a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri. Prin construcția psihică a omului, natura existenței este duplicitară și conflictuală, iar profilul spiritului său creator analizat, cum prisma descompune lumina - ne lasă vederii starea de grație lirică nesigură, discontinuă, ce trebuie continuată, exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspirația ca hazard. Orice mare creație de cultură, cum scria Nichifor Crainic în „Nostalgia paradisului”, e însuflețită de avântul transcenderii limitelor terestre. Există la omul European, și mai ales la poet, o nostalgie a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului, iar poezia este salvarea particularului în universal, a trăirii clipei în eternitate, căci frumusețea poetică aspiră spre inefabil, spre climatul superior, din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămițat, cândva. (Nichifor CrainicNostalgia paradisului, Editura Moldova, București, 1987, pg. 526/527). Se observă la poeții europeni că nu toți percep și simt edenul în acelaș mod și sens. Dacă pentru unii este spațiul fericirii supreme, pentru alții este efortul intelectual și fizic care, în final, creează euforia paradisiacă mult visată. Poezia europeană prin reprezentanții ei de seamă proiectează ființa omenească între lumina paradisului și întunericul iadului, ca beznă a neputinței, acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veșniciei și infinitului. Insă de la începuturile ei poezia europeană își are originile în imnurile cultice și odele pindarice. După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în

Eseu numele apropierii de natură, ca fenomen edenic, pentru recâștigarea naivității originare a poetului;însă nu peste mult timp, parnasianismul va preconiza ca sursă de inspirație nu realul, ci artificialul creat de poet, poezia însăși. Paul Valery, în acest context așează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poesis-ului, avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil, și de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese, nici n-a văzut în limpedele aer a construcției ce nu este acolo, acela pe care nu l-a bântuit amețeala îndepărtării de un țel, neliniștea de mijloace, previziunea întârzierilor și-a deznădejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeți europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil, așa cum după Valery, logica imaginativă specifică ochiului de creație poetică reprezintă o singură însușire a lucrurilor și le evocă pe taote celelalte. Edenul în poezie era văzut de A. E. Baconsky ca realitate suprapusă, iar G. B. Vico scrie că toate națiunile erau națiuni de poeți căci poezia nu este decât imitație. Numai contradicția acceptată și evidentă dintre frumosul natural și frumosul artistic realizat cu totul independent și sincronizat adeseori cu urâtul natural, ne duce cu gândul la eden. Platon spune că poeții crează fantome, și nu realități, fapt ce ne duce cu gândul la edenul visat, iar Heidegger spunea: Poezia își creează operele în cadrul limbajului și le creează din materia limbajului, tocmai această materie construiește edenul poetic. In secolul XX, la noi, au văzut lumina tiparului multe lucrări ce au abordat diferite aspecte și probleme ale poeziei europene însă foarte puține dintre acestea au analizat, doar în trecere, tema edenului în poezia europeană. T. S. Eliot spunea, chiar dacă unele din ele vădesc o contigentă baudelairiană, că Poezia nu este frâu liber lăsat emoției, ci e un mod de a evada sub imperiul ei. Și această evadare, cum spunea, sub imperiul poeziei este indubitabil zona inefabilului eden. Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a stârnit interesul după al doilea război mondial. Poezia acestuia se intersectează cu cea a lui Robert Musil, concetățean austriac, pentru care edenul este o stare de spirit. Tonalitatea poeziei lui Trakl o amintește pe aceea a lui Holderlin, la care edenul se află în diafanele anale ale vântului., de fapt cum spune odinioară Don Luis de Gongora. Aerul enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger, ne descoperă un poet pentru care edenul este; Luna, ai spune un mort/Ieșind din genunea-I albastră. (Occident). În antiteză cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian exotic, la confluența Levantului cu anticile civilizației, pentru marele poet grec edenul este o insulă sau o călătorie. In versul lui simți gustul esențelor tari, a formelor imateriale rămase străvezii în văzdu, așa cum ne închipuim tipologic grădina biblică a edenului. Religia și

sintagme literare experiența trăită devine la el o rațiune a vieții. Acest fapt îl vedem în poemul său Itaca unde insula lui Ulise capătă valoarea edenului, altfel decât în mitul Homeric. Ea este pretextul care în sine justifică îmbogățirea: Du-te-n cetățile Egiptului/c a să primești de la-nțelepți învățătură. Ținta călătoriei rămâne un reper simbolic, iar edenul ca răsplată fiind în ultima instanță însăși călătoria. Genialitatea, spunea Eugenio Montale, constă în a fi înțeles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi, și în a fi reușit să ne scufunde în acea lume ca și când ar fi fost a noastră. Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis. Spre deosebire de poetul grec, Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăsește edenul. La poeții europeni, inclusiv cei din spațiul carpato-danubianopontic, descoperim dimensiunea rațională al sublimului, cum spunea Kant, dar și jocul de fugă către teritorii sublime. La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică și de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, copleșit fiind de anodin sau răvășit de spiritele ce peste convulsivul pământ/ zboară în roiuri. (Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică, dar și marea ca suveran principiu al existenței și al vieții: Tu prima mi-ai spus/ că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă. A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc. Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care conviețuiesc cu tendința spre înălțimi, spre lumină, spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscență miraculoasă, această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden: Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparențe răsar/ și ziua-ntreagă să răsfrângă, în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină. Planeta visată este edenul iar, pe când înebunită de lumină este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen, din aceeași generație cu Montale. In timp ce la Montale edenul este lumina, luată ca înțelepciune, la T. S. Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp. Un rol important în înțelegerea edenului este creștinismul lui Eliot cu valoarea unei mitologii compozite, în care se interferează elementele biblice cu amintirea elină și cu succesiunea civilizațiilor. Edenul la acest poet este istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenistă, așa cum subliniază Clonde Viger. Melancolia timpului, a anilor care iau/Cu ei, departe, viori și flaute, care poartă falduri albi de lumină, pentru Eliot face parte din indisolubilul tablou ce ne amintește de paradisul visat. Umberto Saba, propus pentru Premiul Nobel, născut

Eseu în Triest, este un poet al dramelor ascunse, (putem să-l asemuim cu Bacovia), găsește edenul în înserarea Europei, sau, mai degrabă, în valoarea propriei biografii, fiindcă nimic nu te odihnește de viață/ca viața. În estetica, poeților amintiți până aici, și în etica lor, totul se clădește pe fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le indentificăm ca spațiu edenic. Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizări ale lui cogito, ce trec prin procese evolutive, de rafinare, nuanțare și diversificare impuse de realitatea a cărei esență o exprimă. Poezia edenului dezvoltă o responsabilitate asumată din partea autorilor ei, ci implică o angajare a speranței deșarte, ca privire spre real, asemănătoare aruncată de Moise spre Pământul Făgăduinței. (Observație făcută de Kafka). Poetul Serghei Esenin, ajuns o legendă și prin accidentele existenței sale, are sentimentul naufragiului care-și repudiază cosmosul, tocmai pentru faptul că poetul rus nu are în perspectiva viziunii sale, edenul ca ultima speranță: Vânturi, o furtuni înzăpezite/Măturați viața mea trecută!Această luptă cu propriul său trecut va domina existența și poezia lui din perioada următorilor ani pe care-i mai trăiește, după 1919, când a scris versurile citate. După vizitarea Statelor Unite ale Americii Esenin este convins că „adevărurile” pe care le aflase de la comuniștii sovietici contraveneau realității. La înapoiere, se simte tot mai bolnav și edenul visat îl găsește în „universul” absintului și al vodcii. Este tot mai bolnav sufletește și trupește. Pentru el edenul nu mai există, dar îl reconstruiește, așa cum îl înțelege, în poezia Moscova cârciumărească, o capodoperă a poeziei europene. La fel ca odinioară Verlaine (Dis, qu/ as tu fait, toi que voila/ De ta jennesse?), poetul rus se întreabă: Oare nu mi-am băut, parcă ieri, tinerețea? Aceasta fiind timpul edenic, și își mărturisește pustiul ce-l chinuie: Nu mă lăsa cu privirea ta rece,/ nu m ă-ntreba câți ani am, cum arăt,/ Bântuit de un spasm epileptic/, sufletul mi-e ca un galben schelet. Poetul, totuși, cunoaște frecvente interludii de scăpărări de lumină, pe care le putem lua ca edenice, atunci scrie „Balada celor 26” și „Drumul meu”. Poezia eseniană refuză happy-end-ul. Puterea ei magică rezistă în sinceritate, fiind poezie de confesiune dureroasă, tocmai de aceea edenul nu prea își găsește locul și datorită lipsei visului frumos. Există un conflict fundamental între structura visătorului cu naivități de himeră paradisiacă (aici edenul este tot mai îndepărtat) și viața dură a timpului său de răscruce istorică. Eugenio Montale în poeziile sale, cum subliniază Angelo Jacomuzzi, rareori are o preocupare a unei comunicări fericite cu metafizicul, pentru a regăsi vestigiile edenului, ca reminiscență a unei divinități ce a rupt vălul și a tangențiat cu lumina oamenilor. Fiind masca poetică a unei ieșiri în afara timpului, a unei intrări în mirajul edenic: negrele semen de ramuri pe alb/ca un alfabet esențial. (Quasi una fantasio). În Elegia de Pico Farnease limbajul este alauatul care dospește preistoria

sintagme literare unei hermeneutici, frământat de un eu poetic stăpânit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor. In seria fantomelor salvatoare din În prag (In limine), analizate de Gianfranco Cotini, semnalăm prezența iubitei angelice. Aceasta este surprinsă într-un gest enigmatic: … și deasupra/ vreun gest ce șovăie…/ Precum atunci/ teai răsucit și cu o mână, fruntea/ dezvăluind-o de sub nor de plete// m-ai salutat spre a intra în beznă. (La bufera). Evocarea acestui trecut moment, pentru poet, secunda supremă este edenică, la fel și invocarea divinității nu sunt altceva decât semnificațiile unei transsubstanțiere a presentimentului apariției iubitei, moment ce-l consideră poetul, edenic. Există o serie de lucruri montaliene care circumscriu tematicii profetice, acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul imaginarului poetic. Spre deosebire de Montale, la Fernando Pessoa edenul se află între abis și oglindă. Este acelaș peisaj care, în realitate poetul și-l creiază, prin limbajul poeziei dat de expresia recognoscibilă. Paradoxul implicit al lui Pessoa este acela de a instaura un discurs poetic adecvat, uneori ironic, fiindcă la poet iluzia de eden se confundă cu libertatea căci libertatea există/Numai în iluzia libertății. In lirica elenă I. M. Panayotpolos edenul se reflectă în dragostea de pământ, de pădurile și clipocitul apelor. Em mărturisește undeva: Am iubit acest pământ din prima mea tinerețe. Am umblat pe cărările lui, am ascultat freamătul freamătul pădurilor, clipocitul apelor, am deslușit mesajul oceanelor (…). Descoperirea tainelor vieții, cunoașterea pătimașă a iubirii ce depășește frumusețea telurică, irupând spre spațiul invadat de lumină a ideii, sunt tot atâtea elemente ale edenului poetului grec înțeles de poetul grec: Femeie cu trup de arc întins, încă te aștept/ lângă vasul de-alabastru cu intrastate roze,/ măcar că noaptea apropape a trecut. (Asfințit-a luna). Clipele așteptării, sunt momente ale timpului edenic: Mi te-nchipui simplu: într-un balcon/ întoarsă spre o dalbă roză sau pe un vapor/ îmvăpăiată de flăcările amurgului/. (Fantezie), în timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul plenitudinii inimii sale, care păstrează tiparele imateriale ale lucrurilor edenice din preajmă: Nu-i nici un lucru care moare/ Fără ca-n mine să rămână viu. Imaginea omului nu este un lucru etern, cum nici Orașul din insula/ scufundată în inima mea, /nu este etern, fiindcă edenul pentru poet este o bucurie ce o dezleagă de arborii visați. Poetul suedez Artur Lundkvist descifrează edenul în triumful deplin al tuturor energiilor disponibilităților umane: In viața noastră a pătruns ceva nou// îi zărim prin mulțime sclipirea/și trebuie să-l căutăm ne-ncetat. Starea aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvistă: Există un fel de bucurie sălbatică/ în tot ce e viu/Există/ ceva îmbătător și aparținând tuturora. (Există un fel de bucurie sălbatică…). In schimb la Miltos Sahtouris, edenul este perceput când urc în cerul poeziei/ îmbrăcat în bunavestire a așteptării pruncului/străbătând

Eseu o cale în imensitate… Vor veni zilele ce ne-au sorbit/ în cupele de alabastru ale amiezii, /din nou iluminând răsuflarea mării/șinnebunind licuricii câmpiei, așa își creionează în Epilog edenul, poetul Vasos Voiadzoglu care a trăit o parte din viață, în insula Skiros, pe care o vede ca un spațiu edenic unde semnele bucuriei se văd, ca un dar al blestemului antic. Dacă la Vvoiadzoglu edenul era o insulă ce compensa mișcarea tuturor simțurilor a fondului emoțional, la Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simțurilor, fapt ce-l descoperim În munți, la umbra lor m-am fost născut/ Din munți veneau la noi și vânt și soare./Mă întrebam, prin ulițe pierdut: Cât pot ei oare munții să măsoare?(In umbra munților). Fundamentul psihologico-științific-religios din care derivă mitul Edenului iese în evidență în clipa când geneza actului creator e identificată în viața psihică: iar problema ce se pune este, aceea a exprimării ei. O stare interioară de bucurie, de beatitudine, localizată în timp, dar mai ales în spațiul care produce acea stare, determină cel mai adesea starea edenică, sau, pur și simplu, edenul ca expresie a poeticului. Trăind intens, poetul plonjează în sine, își creează imaginea unui mit și astfel triumfă asupra naturii sale. Analizând conceptul kierkegaardian de angoasă, regăsesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al construcției mitului edenic, al cărui sens duce la perfecționarea lăuntrică. Forma sub care acesta este conceput devine expresia echilibrului regăsit. Edenul e reprezentat de psihologie sau, mai exact, de psihopatologie, în prelungirea imaginii sau viziunii poetului. Edenul este construit în poezia europeană a secolului XX printrun dezechilibru, asimilabil sau, în orice caz, situabil în proximitatea stării patologice ce declanșează procesul creator a cărui împlinire în operă revine la o restabilire a unui nou echilibru prin, însăși, construcția acestui mit. Edenul este de aici încolo rezultatul unui efort voit și coerent, în recrearea naturii primitive și tinzând să organizeze într-un cosmos edenic beatitudinea interioară pe care o trasmite și cititorilor. Unii poeți europeni căzând în „capcana” propogandei comuniste au crezut, unii chiar sinceri, în viitorul luminos al socialismului și comunismului. Ei, în poezia lor, vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii. Edenul de această factură era ca iluzia optică din deșert numită fata morgana. Puține poezii inspirate de propaganda comunistă mai rezistă astăzi. Astfel, edenul în poezie apare ca un analog al sufletului, ca o obiectualizare făcută necesară de o insuportabilă presiune interioară. Cum specifică Croce: ea e posibilă atâta vreme cât procesul creației care recreionează edenul e descries ca fenomen lăuntric. Edenul devenind transsubiectiv, el se desprinde de poet pentru a-și trăi imaginea în imaginarul cititorului.

sintagme literare

EMANUEL POPE Yehuda Amichai

tradus în limba română, premieră mondială

Despre o carte de poezii alese - Un drum printre două culturi De la bun început trebuie să recunosc că numele lui nu-mi spunea mare lucru când la începutul anului 2017 i-am cules o carte de pe rafturile unui anticariat din Londra. A fost o zi în care am pescuit, cum îmi place mie să spun – doi poeți: Yehuda Amichai și Rita Dove. Apele erau tulburi. Le-am deschis cărțile și am citit din fiecare câteva poeme. Nu știam nici căror națiuni le aparțin și nici dacă sunt în viață sau nu, cu atât mai puțin valoarea. După o săptămână Rita s-a așezat în bibliotecă alături de alți autori însă Yehuda a rămas lângă mine, zi de zi, timp de șase luni. M-a fascinat înainte de toate omul pe care începeam să-l cunosc și pe care îl găseam privindu-mă și zâmbindu-mi parcă numai mie, de fiecare dată, din spatele versurilor. Relația asta de intimitate pe care o construia poezia lui ca pe o casă cu mine și pe care apoi tot el mi-o lăuda cu atâta sinceritate – chestie pe care nu o mai întâlnisem decât la Walt Whitman – m-a făcut să nu-i pot rezista și azi sunt mândru că nu m-am încăpățânat lui și pot spune cu mâna pe inimă că descoperirea acestuia a luat loc repede în galeria celor mai însemnate descoperiri din viața mea alături de nume ca Pavese, Walt Whitman cum spuneam, Yannis Ritsos, Dylan Thomas, dacă e să mă refer numai la poezia lumii. Altfel nu m-aș fi apucat ca nebunul să traduc continuu din creația acestuia. Apoi am început să aflu ușor, ușor cât mai multe despre el și uite așa, în final, am ajuns cu admirația aici unde nu știu ce să-i mai fac și nici cărui fapt îi datorez cel mai mult: sincerității, naturaleții, curajului lui Amichai în viața de zi cu zi sau caracterului puternic umanist al autorului cu vederi morale, esteticii, frumuseții în simplicitate, ironiei și forței sale poetice pe care o răspândește prin versul său ca pe o sărbătoare a omului frumos și liber?! Desigur am pierdut infinit neputând avea acces la multe dintre poeme în varianta lor originală și aici m-am bazat pe ajutorul prietenului Adrian Grauenfels care a acceptat cu bucurie

Turnul Babel propunerea mea de colaborare, venind să suplinească această lipsă și nu numai. Acum, că poemele or fi bine traduse sau nu, nu vă pot garanta, însă de un lucru sunt sigur chiar dacă vă va părea de-a dreptul nebunesc: mâine dacă Amichai m-ar vizita știu că am avea amândoi sentimentul că abia ce ne-am despărțit cu o zi în urmă. Altfel rămâne să mă văd cu el în cer și să vorbim. Un cuvânt măcar, deși aș avea mii, despre desenele ce însoțesc poemele în volum, ele însele niște poeme vii dovedind talent dacă nu chiar crâmpeie de genialitate. Beatrice Bernath ne-a făcut tuturor o mare cinste și o bucurie pe măsură. Se pare că Dumnezeu când dăruiește unora o face cu atâta poftă încât pe mulți alții îi uită. De aici însă și responsabilitatea acestora, care precum Beatrice sunt nu numai poeți dar și artiști plastici. Mulţumiri! Şi de asemenea doamnei Otilia Rossetti care s-a ocupat de redactare. Timpului răpit domniei sale i-aș bate valul înapoi cu o mare de flori. Mii de mulțumiri doamnei Hanna Amichai pentru permisiunea acordată, bunăvoință fără de care această carte sub niciun chip nu ar fi fost posibilă.

sintagme literare

ADRIAN GRAUENFELS Iată doi autori în tandem, angajaţi în a traduce din engleză şi ebraică, un mare poet Israelian. Rezultatul este cartea de faţă: "Yehuda Amichai - Poezii Alese - Editura Saga-Israel. Aventura mea cu Amichai începe târziu, poate prin anul 2011, pe când ziarul Yedioth Aharonot publica în ebraică, în fiecare joi, poezii moderne. Pe Amichai este imposibil să nu-l iubeşti de la prima vedere. Limba sa este caustică, avangardistă, spectrul intereselor sale imens: tradiţia iudaică, versetele biblice, cochetează cu sunetele, cu jocul de cuvinte ebraice, ca să treacă cu uşurinţă în modernism, la poveşti urbane, personale şi autobiografice. El atinge spiritul frământat al cetăţeanului laic, omul de zi de zi, obsedat de existenţă, de starea de beligeranţă perpetuă, care face din noi soldaţi şi victime, eroi sau dezertori de la marea aventură care este viaţa israeliană! Este o experienţă aparte contactul cu acest neconvenţional poet, aparent deschis şi simplu, dar complex în mesajul sau filosofic direct, descojit de menajamente sau elucubraţii: "Să scrii, să bei, să mori. Asta e tot. Deja acţionezi, iubeşti, scrii..." (Sonet). Amichai acoperă cu scrisul său o perioadă de timp (5 decenii), crucială existenţei statului Israel: trei războaie majore, consolidarea unei economii, valuri de emigraţie din trei continente, naşterea terorismului, încercări de pace spulberate prin uciderea primului ministru Itzhak Rabin. Pe fondul acestor ani tulburi Amichai scrie şi publică, proză şi poezie, este nelipsit din spaţiul intelectual care formează şi modelează conştiinţe. Iată un exemplu plin de cinism, inspirat de starea unică, incendiară a Ierusalimului în care se îmbină la un loc istoria, cu viaţa de zi de zi, cu situaţia politică a vremii:

Turnul Babel şi liniştea urmează. Alteori vin oameni în loc de candele şi zgomote urmează. În curţi închise, pline cu un bogat iasmin consulatele străine, ca nişte mirese vrăjite, refuzate, veghează momentului potrivit. Un alt subiect major este dragostea, erotica, relaţionarea bărbat-femeie, subiecte în care poetul se simte liber să zburde cu nonşalanţă sau francheţe, după cum cere momentul:

Ye h u d a A m i c h a i

La muzeul maritim Am văzut vase de lut, acoperite de lipitori scoase de curând din fundul oceanului, şi gândul mi s-a dus la marinarii antici care şi-au dat jumătate din viaţă ca să navigheze spre aceste amfore şi cealaltă jumătate ca să le aducă înapoi, acasă. Au făcut ce le dicta meseria, dar s-au scufundat, aici chiar la mal. O femeie din lângă mine spune: Nu-i aşa că sunt frumoase! Şi-a tresărit la vocea ei şi la prezenţa mea. Apoi a plecat înapoi la viaţa ei care de asemeni este jumătate plecare şi altă jumătate, revenire. Închei mulţumit de minunata oportunitate de a colabora cu prietenul Emanuel Pope la acest volum de traduceri, care sper să arunce lumină asupra marelui poet Yehuda Amichai şi să lase în sufletul cititorilor gustul de „mai vrem".

Universalia

sintagme literare

INÊS LOURENÇO Poeta Inês LOURENÇO, născută la Porto, în data de 7 noiembrie 1942, e licențiată în limbi și literaturi moderne la Facultatea de Litere a universității din orașul natal. Publicate în mai toate revistele cunoscute din Portugalia, versurile sale au fost traduse, de-a lungul vremii, în limbile franceză, italiană, spaniolă, iar acum – și în română. Inês Lourenço a coordonat și editat, între anii 1987 și 1999, revista ”Cadernos de Poesia – Hífen” („Caiete de Poezie – Hifen”), în paginile căreia și-au găsit găzduire cea mai mare parte a poeților lusitani contemporani, dar și mulți autori străini. Printre volumele semnate de Inês Lourenço: CICATRIZ 100%/100% CICATRICE – 1980; RETINOGRAFIAS/ RETINOGRAFII – 1986; TEORIA DA IMUNIDADE/ TEORIA IMUNITĂȚII – 1996; A ENGANOSA RESPIRAÇÃO DA MANHÃ/ ÎNȘELĂTOAREA RESPIRAȚIE A DIMINEȚII – 2002; COISAS QUE NUNCA/ LUCRURI (PE) CARE NICICÂND – 2010; EPHEMERAS – 2012; O INSTANTE ANTERIOR/ CLIPA DINAINTE – 2014; O JOGO DAS COMPARAÇÕES/ JOCUL COMPARAȚIILOR – 2016.

Lucruri pe care nicicând – 1 / Coisas que nunca – 1 Sunt lucruri pe care nicicând nu le-am avut în copilărie și le-am pierdut pentru totdeauna semnificația. Acel totdeauna al primilor zece ani, în care timpul și oamenii și lucrurile par gigantice și indestructibile. Să te deghizezi în fulger sau în alte lucruri imposibile, să mănânci toate ciocolatele, să ai bicicletă la fel ca aceea a prostului vecinului, să faci lucrurile pe care cei mari le-ascundeau în dosul ușii odăii, să le-ntorci superiorilor tăi legitimi lovitura primită, să vrei pe bună dreptate să muști atât de mulți oameni pe lume, iar pe-ntuneric să poți mușca numai perna.

Lucruri care nicicând – 2 / Coisas que nunca – 2 Lucruri care nicicând n-ar fi avut asfințit. Copii ce nicicând n-ar fi-mbătrânit. Fluvii ce n-ar fi secat. Lucruri fără ispita de-a crește îndreptându-se către moarte.

Arta de a nu fi/ Arte de não ser Dispăruta artă de a fi trandafir, zadarnica artă de a fi scaiete ori, într-un fel de libertate-ndoielnică, anevoioasa artă de a nu fi nici una, nici alta.

Alei / Becos În vechile filme de capă și spadă, de-atâtea ori jocurile mortale de scrimă îi făceau pe eroi să sfârșească prin colțuri de fundături. Tot astfel, o carte de poeme e o veche alee unde moartea pricinuită-n duel încă mai dăinuie. Dar e oricând cu putință să te cațeri pe acoperișuri alunecoase și să te-ascunzi ca să iei cu asalt orice alee închipuită.

An artifact * The house designs my day an artifact**, citesc în poemul neozeelandez în care orele sunt cercuri atente ale unei așteptări în agonie. Am găsit-o într-o librărie din Auckland, la Antipozi (întreb întotdeauna de poeții locali). I see Icarus fall out of the sky, beside my door, not beautiful, envy of angels, but feathered for a bloody death.*** * Un artefact (în lb. engl. – în original) ** Casa îi dă/ zilei mele aspectul unui artefact (în lb. engl. – în original) *** Îl văd pe Icar căzând/ din cer, la/ ușa mea, nu frumos,/ invidiat de îngeri, ci împăunat/ cu o moarte sângeroasă (în lb. engl. – în original)

[din volumul Coisas que nunca / Lucruri (pe) care nicicând, & etc, Lisabona – 2010] (Prezentare și traducere: Costel DREJOI)

Universalia

sintagme literare

SILVINA VUCKOVIC Silvina Vuckovic s-a născut în ziua de 14 iunie 1968, în satul Verónica (provincia Buenos Aires). Nepoată de emigranți proveniți din fosta Iugoslavie pe linie paternă, iar pe linie maternă având ascendență spaniolă, în prezent locuiește la Mar del Plata, oraș supranumit „Perla Atlanticului”. Absolventă a Facultății de Filosofie. Distinsă cu mai multe premii, printre care și Premiul Internațional „Junín País”, obținut cu volumul de debut MI PORCIÓN DE LA VERDAD / PARTEA MEA DE ADEVĂR, publicat în anul 2012. Al doilea volum se cheamă AMAR Y ALMAR / A IUBI ȘI A DĂRUI SUFLET și a apărut simultan în castizo (spaniola vorbită în Argentina), la Editura Lágrimas de Circe din Mar del Plata, și în românește, în traducerea subsemnatului, la Editura Hoffman din Caracal.

Pentru cei născuți într-o zi de 29 februarie/ Para los nacidos un 29 de febrero Poate că ai o aripă sub braț, un cufăr a lui Aladin, o culoare nouă. Poate scara ta muzicală are alte note și cântă-n cheia unui sol mai luminos. Poate că-n anii ce trec de la o zi a ta la cealaltă așteptarea se preschimbă-n virtute, așa încât nu te mai poate atinge nici vântul, nici umbra și nicio deziluzie nu te mai poate ispiti. Poate-ai venit să desenezi în tăcere, aidoma enigmaticelor linii de la Nazca, o pasăre colibri ce-aduce uriașe vești bune doar prin prezența căldurii tale. Te-ai născut într-o zi ce vine-n ospeție spre-a dărui înțelepciune, profunzime, simplitate. Aidoma lui douăzeci și cinci iulie al maiașilor, te-ai născut într-o zi aflată-n afara timpului ca un înger, ca un spiriduș, ca un surâs călător.

* * * (În antecamera fiecărei lacrimi…/ En la antesala de cada lágrima…) În antecamera fiecărei lacrimi stă viitorul care a fost. Ezitante glasuri

acoperă tot. Uneori aș vrea să plâng.

* * * (Perfidă sete… / Insidiosa sed…) Perfidă sete în gura asta plină de mare.

Gol e tot ce răsare, vâslă ostenită lună culcată să salveze nopțile și zilele să te salveze. N-ai să crezi că bătălia e-a ta, nu. A ta e setea de-atâta mare de-atâta larg de mare.

* * * (Era odată o ureche…/ Había una oreja…) Era odată o ureche iar în ureche – un inel. De inel atârnau resorturile lumii. Ce e mai elastic – a întrebat: O bară de fier sau un fir de elastic? Deja știu că sigur nu știu, suntem cu ochii-n patru la orice retorică. Mai elastic cu cât mai repede se-ntoarce la obârșii – a zis și-a dispărut. Cel ce o spune nu întotdeauna și este – am gândit în timp ce-nchideam caseta cu bijuterii.

* * * (Urcă…/ Sube…) Urcă, urcă dealul, fiule! Ai să vezi distanța și-ai să simți gustul pe care-l simt cei liberi. Urcă dealul, fiule, căci în viață totul e urcuș, mai cu seamă atunci când cobori. (Prezentare și traducere: Costel DREJOI)

sintagme literare

YEHUDA AMICHAI Grădina publică Aştept să mor lângă pomii vopsiţi în alb. Am avut ceva timp. Ca omul, care aprinde lumânari în candelă faţa mea era apărată şi luminată de tine. Dar acum aştept moartea. când se va relua circulaţia, când vor răsari trei stele. Aştept cu alţi mulţi oameni moartea, lângă pomii vopsiţi în alb.

Bârfe După ce am părăsit lumea se puseră la bârfit: iarba şi stejarul femeile şi şoaptele

îndoielile şi iubirile fac lumea afânată precum cârtiţele sau aratul gliei. şi se aud şoapte pe locul unei case dărâmate. Iar nopţile pietrele din jur se vor apropia cercuri, cercuri în jurul caselor, aşa cum vin lupii să urle la câinii care au devenit sclavi la oameni.

Casa mea, la căderea serii O continuă mutare de mobile în apartamentul îngust. Canapeaua devine un pat, Patul devine un altar, altar la tot ce-a fost. şi la ferestre stau atârnate cerceafuri albe: abandonate nopţii, înainte de luptă.

După ce am părăsit lumea moartea o porni liberă. Peştii de aur au murit în havuz O durere acută lovi pietrele.

şi ca unul care în timpul vieţii îşi cumpără un loc de mormânt, iubesc eu acum, tot ce am putut să iubesc în orele nopţii chiar înzecit.

Primarul

Locul în care avem dreptate

Trist este să fi primarul Ierusalimului. Groaznic. Cum poate fi un om primarul unui astfel de oraş? Ce va face în el? Va construi, va construi şi iar va construi.

Pe locul în care avem dreptate niciodată nu vor răsări flori, primăvara.

Universalia

Locul în care avem dreptate este bătătorit şi tare ca o curte.

Staţia de Autobuz Autobuzul care mă duce spre casă te duce pe tine departe de ea. Niciodată nu ne vom revedea. rama de fier de care e atârnat numărul va zdrăngăni în vânt la fel ca inima mea.

Ecologia Ierusalimului Aerul Ierusalimului e saturat cu rugăciuni şi vise aşa cum aerul oraşelor industriale este irespirabil Din timp în timp, istoria soseşte livrată iar casele şi turnurile îi devin ambalaje care mai târziu, sunt demolate şi trimise la groapa de gunoi Uneori sosesc candele în loc de oameni, şi liniştea urmează. Alteori vin oameni în loc de candele şi zgomote urmează. În curţi închise, pline cu un bogat iasmin consulatele străine, ca nişte mirese vrăjite, refuzate, veghează momentului potrivit. (Traduceri de Adrian GRAUENFELS – Israel)

sintagme literare Atelier de creație Tinere condeie În perioada 28 august – 2 septembrie a avut loc Tabăra de creație literară pentru elevi ”Tinere condeie” de la Muncel, județul Iași, organizată de Ministerul Educației. La ediția din acest an au participat laureații etapei naționale a celui mai longeviv concurs de creație, destinat elevilor din clasele VII-VIII și IX-XII. La etapa națională au acces circa 300 de elevi din întreaga țară, lucrările lor (poezie, proză, dramaturgie și eseu) fiind trecute prin filtrul unui juriu compus din scriitori și profesori. Cei 30 de elevi sosiți în tabără, împreună cu profesorii lor însoțitori, au participat la ateliere de lectură și de creație, au avut prilejul de a se cunoaște unii pe alții, de a pune întrebări și de a afla răspunsuri. Tabăra a fost condusă de doi membri ai juriului național: Petre Crăciun și Mihaela Hură. Lucrările cu care acești elevi talentați au participat la Concursul Tinere condeie vor fi incluse în Antologia Tinere condeie care va vedea lumina tiparului în 2018. Vă prezentăm, în avans, câteva dintre creațiile acestor scriitori care, deși sunt pe băncile școlii, au deja personalitatea lor literară. Petre Crăciun Președintele juriului și directorul Taberei Tinere condeie

Păsări care ciugulesc una din alta Vreau să ai imaginea asta în cap, imaginea asta atât de lipsită de sens şi de palidă cum sunt norii unui apus greşit: doi copii nebuni, cu vâlvătăi de ură şi de iubire ţâşnindule din cearcăne, ţinându-se de mână pe întinsul bolnav al unei străzi dintr-o ţară ce a refuzat să moară…Aş vrea să vezi cum în ei, în degetele prinse ciudat unele de altele, s-a prăbuşit un anotimp îndrăgit şi căutat de toată lumea. Da, ei, vagabonzii ăştia doi au furat minunea şi au pus-o neordonat în pulsurile numărate ce tremură de la umăr în jos, prin vene. Ei freamătă de o mulţime de minciuni pe care şi le-au spus cândva şi freamătă poate pentru că ştiu că o moarte la fel ca oricare, îi urmăreşte printre clădiri, prin singurătatea aceea, îi urmăreşte să îi muşte. Şi e chiar ciudat cum par, în sepia asta, două umbre înalte şi slabe, două umbre mânjite de varul rămas după ce un străin l-a aruncat peste casa lui. Sau cum celelalte mâini curate încă - bucăţi de cer făcute fundiţă la gâtul cuiva, seamănă cu două aripi de la două păsări diferite, unite într-una. E adevărat, priveşte, oraşul aproape pierdut sub picioarele murdare ale unor uriaşi monştrii, nu mai ştie de multă vreme cum este să simtă pe gât atingerile inocente ale unui vânt cu degete reci sau cum să vrea să adoarmă

Tinere condeie cu penele înmuiate în rouă; şi acum, într-o secundă în care cerneala cuiva, poate chiar a mea, s-a împrăştiat de dorul tău pe pereţii albi- copiii aceştia, copiii timpului, legaţi cu un bolovan numit DRAGOSTE IMPARĂ, s-au rătăcit tot mai sus, au ameţit toate culorile, toate plânsetele existente vreodată, păcălind omenescul până când au devenit doar două sălbăticiuni, doar două necuvântătoare. Însă ele nu vor aştepta niciun moment să părăsească pământul şi cuiburile în care şi-au crescut fără ştiinţă răsăriturile şi urmele prin pomi; ele vor pleca curând, poate mâine sau poate prea târziu ca cineva să îşi dea seama. Într-o zi, după ce nu vor mai fi, după ce pruncii trecutului nu se vor mai ţine niciodată de mână, păsărilor le va fi foame, o foame imensă şi lăsate singure să se lovească de valurile de peste stradă, se vor întoarce mai supărate sau mai bucuroase, de frumuseţi palide, să se aplece peste cealaltă, să unească din nou trupurile stoarse de oricare lumină, să le pună din nou împreună, ca universurile ce au prins cândva schizofrenie în ele să reînvie, iar ele să se hrănească. Dragă tu, ţine imaginea asta în palme pentru că nu ştiu când, mergând într-o noapte spre casă, îmi va mai veni în gând ca florile ce mi se închipuie îngheţate pe parchetul gol, durut de urmele nepaşilor tăi dimineaţa- un fragment din aripa pe care am închis-o sau descfăcut-o, nici eu nu mai ştiu, în palma ta odată. Şi poate că acolo s-a cuibărit un viciu fără locuinţă, poate a trăit un fluture beat sau poate că pur şi simplu, în capilarele nesemnificative ce au coincis, s-a strâmbat coloana unui alt nebun la marginea unui pat uriaş, ca să scrijelească pe o bucată de nimic acest tot şi poate că eu am fost acela. O pagină a inhalat viaţa noastră, un timp fără cusur s-a prăpădit de acel timp, poate o oră târzie şi o pereche de ochi au fost prea flămânzi şi de aceasta s-au lăsat în urmă păsările încolăcite strâns... poate că, dragă tu, copiii ce se ţin de mână sunt păsări ce ciugulesc una din alta... Ioana Scutaru, clasa a IX- a C Colegiul Naţional „Costache Negri”, Galaţi

Celmaiurâtmonstru sub patul meu se ascunde celmaiurâtmonstur - a ieșit dintr-un ou pe la 2 dimineața ca să muște piciorul patului/am alunecat într-o lume de care vreau să scap mai repede/în jurul meu se zbat bucăți de copii care au căzut din pat în 1944 și i-au dezmembrat monștrii&nu pot să cad mai jos (încă) de teamă că nu găsesc drumuldeîntoarcere și mă învârt în jurul lui ”nu” ca o gânganie în jurul unui bec/sorb toată negarea și mulțumesc unui împărat care

sintagme literare și-a despărțit sufletul cu un toiag până când a trecut iubirea prin el/ mi-am legat șireturile între ele. mă împiedic de marginea patului când încerc să scap dincojilemele.

Bucatădemine am ascuns o bucată din mine în locul unde mi-ai spus prima data că mă iubești atât de tare, atât de tare că te-am rugat să nu mai strigi; ne-ar fi putut auzi părinții tăi până când totul s-ar fi preschimbat în nimic, iar maică-ta ar fi devenit un foton, iar tac-tu te-ar fi prins de mână și te-ar fi tras de sub pat chiar în clipa în care distanțele noastre se apropiau atât de tare, atât de tare că cerul și pământul ar fi fost proiectate deasupra patului sub care m-am ascuns ca să nu mă mai găsești. azi nu-mi mai sunt casă , azi nu-ți mai sunt răsuflet, să nu mă cauți iar în mine, de ieri nu sunt aici. târăște-mă șarpe mă târăsc de la mine la ce nu mai sunt, de la cojile de portocală aruncate peste marginea blocului, am sperat o copilărie întreagă să fiu fără să mă fi născut înainte, să cad fără să mă fi urcat mai devreme pe marginea blocului de unde te văd cum te desparți pe tine de tine ; ai avut mereu ceva de împărțit cu salcâmul din curtea bunicii, poate cerul, poate ai fi vrut să cumperi jumătate sau măcar un sfert cu banii de pâine ; ți-ai cumpărat o pereche de aripi care ți se agață de degete de câte ori vrei să urci. Maria Simina Sima Clasa a XII-a Colegiul B.P. Hașdeu, Buzău

când picăturile de ploaie au gustul a douăzeci şi şase de nopţi probabil ai uitat de noaptea aia când stăteam cu paharul murdar de spumă de bere în faţă

Tinere condeie şi cu o groază de vorbe nespuse lipite de ceafă date cu ceară pierdute undeva pe fundul sticlei prin care nu puteai să-ţi vezi decât propria reflecţie şi câţiva gândaci ţineai într-un borcan parcă pe noptieră nu-i aşa? un fel de plasă de pescuit în miniatură cu un soare în el câte unul în fiecare zi până murea şi mureai şi tu odată cu el la fiecare zbucium de-aia n-am înţeles vreodată de ce îi alintai de câte ori treceai peste pragul cu mugeai şi praf strâns de pe la crucile din spate pe când jelea bunică-ta ziua de joi ca să ce? ca să muriţi şi voi să ţinem şi noi câte un soare aproape de cap să auzim constant cum lumea arde cum marea se sufocă cum timpul se zbate să nu mai fie împins la spânzurătore de roţi, piuliţe şi şuruburi aşacanoi exactaşa soarele aşacavoi îngenuncheat cândva prin zori.

derivata existenţei când grădina eden tinde la grădina ghetsemani ce bine era acolo sus stăteam aşa desculţi şi singuri şi molfăiam cu gânduri chioare din clipele ce tindeau mereu la + si – infinit dar niciodată din cele îngrămădite în jurul lui zero că rămâneam singuri câte 26 de zile eu singur cu mine tu singură cu tine niciodată singuri amândoi #eusingurcumine câte 26 de zile #tusingurăcutine niciodată singuri amândoi #eusingurcumine câte 26 de zile #tusingurăcutine niciodată singuri amândoi şitotaşala nesfârşit şi poate că aici nu e chiar singurătate

sintagme literare poate că ce-i în jur nu se reduce la infinit ci la integrale momente de patinare a focului pe gheaţă a morţii peste viaţă o dioptrie de 0.25 la un ochi şi alta tot aşa de aproape nulă la celălalt cu minus uite, de pe podea se vede mai bine cum vântul se-ascunde printre frunze de-al clipei tăiş cum norii fug şi ei de-a timpului coasă şi omul stă pe masa de chirurgie aşteptând să fie la rându-i tăiat dar nu credeam eu însumi vreodată că recromat pe întuneric, în singurătate // aşa, ca tu dor // am să rămân legat de-alarmă doar cu o tură şi c-o regină în jocul cu anii de mână cu veacul. Sorin Valentin Mocanu Clasa a XII-a Liceul Teoretic „Grigore Moisil”, Tulcea

Ziua impactului (fragment de roman) O cameră stranie, cu pereți încrețiți de vreme și un vag miros de mucegai. O cameră stranie în care îmi puteam auzi ecoul gândurilor. Am încercat să mă ridic, nimic. Am încercat să găsesc ceva comun în jur, tot nimic. Tot ce puteam vedea slab, printr-un geam îngust și lung, erau pereții din cărămizi masive, nicio usa, nicio cale de ieșire. Prin micile crăpături ale tavanului din lemn se vedeau umbre ale unei lumini difuze și se auzeau ușoare bătăi de pași, însoțite de un iz de bocanci vechi ce umblau, se opreau, iar apoi începeau să se plimbe din nou deasupra mea. Peste câteva minute am realizat că eram ghemuită pe podeaua rece, tremurând din toate încheieturile, neștiind ce să fac, cu capul pe o carte veche, groasă, cu un miros ce îmi amintea de casa bunicilor. Obiectul mare avea o copertă verde și tare, fără un titlu sau un autor. Am ridicat-o ușor, văzând prima pagină goală. Am cotinuat să răsfoiesc dezvăluind restul paginilor simple, nenumerotate, desprinse din uriașul cotor. Prima pagină: limba română, a doua: codul morse, următoarea: niște semne ciudate, următoarea: din nou limba română și tot așa… M-am uitat în jos, nu era de mirare că îmi era frig, jumătate din hainele mele erau sfâșiate, micile bucăți de material erau întinse peste tot pe podeua camerei, abia văzându-se din cauza culorii negre. Tropotul pașilor se

Tinere condeie opri, lăsându-mă să savurez liniștea care fu întreruptă de chiorăitul mațelor mele. Oare ce zi era? De cât timp nu mâncasem? De cât timp nu făcusem duș? Probabil că trecuse mult de atunci, nu e de mirare că simțeam un miros insuportabil. Îmi puneam fix cele mai neimportante întrebări, care, de fapt, m-au adus la cea principală: de ce mă aflam în locul ăsta și de ce arată ca o cușcă umană? Deși cartea e imposibil de înțeles, e singura mea cale de a afla unde sunt sau ce e camera asta. Pagini peste pagini, fără o logică sau o ordine. Stresul îmi pătrundea creierul, schimbându-mi gândirea, acaparată de tot ce se întâmpla în jur. Timpul începea să se consume, pătrunzându-mi mintea, ce începea deja să abereze, văzând ceasuri împingându-mă din toate colțurile camerei, pendule zvâgnindu-mi în tâmple și auzind ticăitul sau nimicindumi timpanele în timp ce aerul se consumă pe zi ce trece. Căutând o soluție de a scăpa, ce parea din ce în ce mai imposibil de găsit m-am proptit în genunchi, ridicândumi întâi piciorul drept ce se simțea ca o nicovală atârnată cu o sfoară de corpul meu. Am călcat cu talpa podeaua glaciala, iar apoi mi-am ridicat piciorul stâng, a doua nicovală. Trei secunde și eram din nou întinsă pe jos, încă o variantă eliminată… Mi-am înfipt unghiile în podea, sprijinindu-mă de podul palmei. Peste două minute am atins peretele de nord, cel paralel cu fereastra. Am împins prima cărămidă, a doua, a treia… Împinsul cărămizilor părea a fi ultima variantă plauzibilă, așa că m-am întors la cartea indescifrabilă și am deschis-o undeva pe la jumăte. Am continuat să răsfoiesc paginile vechi, cu miros de mucegai, iar peste câteva minute am găsit toate bilețelele primite amestecate. Le-am răsturnat pe podea și am lăsat cartea deschisă la pagina la care fuseseră puse, 388. Mi-am mijit ochii spre ele mult și bine sperând să dau de ceva util, însă nimic. M-am lungit pe podeaua rece în reflecția luminii și mi-am ațintit ochii obosiți spre fereastra îngustă. Afară soarele strălucea și puteam vedea frunze bătrâne căzând ușor în bătaia vântului în iarba probabil rece, doar atât, o zi frumoasă de toamnă pentru care aș fi dat orice ca să îi pot simți frumusețea, în care se ascundea de fapt tristețea. Am adormit din nou, însă presupun că, peste câteva minute mi-am redeschis ochii săgetată de sulițele soarelui ce se retrăgeau pătând cerul de un sânge roșcat, înnegrindu-se din ce în ce mai repede. În lumina asfințitului, pentru câteva secunde, câteva cărămizi păreau a avea niște ușoare pete strălucitoare, care au dispărut odată cu trecerea soarelui mai jos de unghiul geamului, murdărit de vreme. Căutând speranța în orice lucru care să mă scoată de aici m-am repezit la peretele din dreapta ferestrei și am început să apăs cărămizi la întâmplare, poate, prin A Opta Minune a Lumii ceva avea să se întâmple.

sintagme literare Apăsam și apăsam cărămizi din nou și din nou. Parcă nu se mai sfârșeau, oare apăsasem aceleași cărămizi din nou și din nou tot timpul ăsta? Când întrebarea mi-a fulgerat prin gând, camera a început brusc să se învârtă, cărămizile se măreau se micșorau, se multiplicau, o luau la stânga, la dreapta, reveneau la forma principală și reluau din nou rutina. Capul și mintea au început să se învârtă și ele treptat și s-au izbit dur de peretele mare, începând să coboare ușor și lin pe spate, până ce au reîntâlnit podeaua care părea mai rece ca ultima dată. Am rămas așa, cu privirea pierdută fixată pe tavanul pe care pașii continuau a se derula, cu mâinile parcă atârnate inutil, cu corpul inert, începând să tremur din ce în ce mai repede, ajungând să mă izbesc de perete și să mă dezlipesc de el iarăși și iarăși. Eram ca un pește pe uscat, zbătându-mă să fac ceva, însă absolut incapabilă. Eram stană de piatră, nu mă puteam ridica, inima mea se micșora treptat, mintea era încă blocată și corpul se afla si el in exact aceeasi stare, cu excepția a două acțiuni: tremuratul și balansatul între

Tinere condeie pereții și podeaua deja familiare privirii cristalizate ca cele ale păpușilor. Eram prinsă într-o mică cușcă umană ce avea rolul de a-mi reduce sănătatea mentală la un nivel minim pentru a mă face să nu rezist, întrebarea era “Pentru ce?”. Mi-am adunat singurele părți încă stabile și am făcut încercarea de a le focusa asupra creierului meu pentru a le repune în funcțiune pe restul. După zece minute în care orice om normal care mă privea era 95% tentat să spună că sunt moartă, am reușit să îmi determin corpul, acum ceva timp incontrolabil, să se trezească puțin din această stare neprielnică. După alte minute bune mi-am convins carapacea să se miște puțin, conștientizând că întunericul începea să predomine ușor, ușor, lumina care se retrăgea ascultătoare. Odată cu închiderea ochiului cerului s-au închis și ochii mei obosiți fără motiv, subordonându-se fără proteste. Alexandra Maria Băeții, clasa a VII-a, Şcoala „I.Gh. Duca” Municipiul București

sintagme literare

ION CÃLIMAN Poezia riturilor de însănătoșire

(NUMĂRĂTOAREA MARE ŞI ALTE DESCÂNTECE) – XI – În toate cazurile prezentate face apel la descântec: „Dacă mai sus, i se cere șamanului să mijloacele și leacurile întreadministreze relațiile cu spiri- buințate de dânsele nu ajută tele, pentru a obține efecte nimic, dacă văd că celui bolnav imediate și materiale. Este i s-a apropiat oarecum sfârșitul vorba deci de o căutare foarte sau, cum se mai spune, i s-a pragmatică, dar și de o cău- curmat firul vieții, dacă zace tare spirituală, pentru că șa- troinic, și din ce în ce prinde manul intervine ca să rezolve a-i fi tot mai rău, atunci își iau conflictele, să răspundă la în- refugiul la diferite descântece trebările rămase fără răspuns, și desfăcături, cugetând că să potolească suferințele morale poate bolnavul a călcat în și fizice. El cumulează două vreo urmă rea, sau a fost de tipuri de cereri: obținerea cineva pocit, sau altceva i s-a mântuirii și a vindecării, aco- întâmplat, și din cauza aceea perind astfel două registre s-a bolnăvit. disociate în alte culturi – de Cel mai uzitat descântec la exemplu, în cazul creștinis- o astfel de întâmplare este cel mului, unul fiind de resortul de pocitură: preotului, celălalt de resortul medicului. O purces N. Această comunicare dintre Pe cale lumea obișnuită și o „altfel” de Pe cărare, lume se sprijină pe o credință Grasă fundamentală: o „astfel” de Și frumoasă, lume e multiplă, populată de Rumenă și sănătoasă, mai multe puteri, de spirite. Dar când o fost Acolo unde alte religii o văd La mijloc de cale redusă la o divinitate unică, Și cărare cu care omul stabilește o coO-ntâlnit-o municare personală, societăPocitura țile șamanice au nevoie să Cu pocituroiul, recurgă la un intermediar. Rana Chiar dacă șamanismul este Cu rănoiul, o gestionare a raporturilor Diochioaia cu o lume populată cu spirite Cu diochioiul și cu o doctrină, șamanul are Și cum o-ntâlnit-o totuși un statut care îi conferă De pământ o trântit-o, un loc eminamente important Fața i-o îngălbinit, în grupul social în care își Ochii i-o păinginit, exercită funcțiile. Trupul i-o dumnicat, Tradiția românească nu face Carnea i-o mâncat, excepție și, atunci când docSănătatea i-o luat, torul și leacurile se dovedesc a Ceas de moarte i-o dat; fi neputincioase în fața morții, Oasele i-o zdrobit, care se apropie implacabil, se Sângele i-o băut,

La curtile dorului , Bună de nemică o-a făcut. N-o prins a se mișela Și-a se văiera Cu glas mare până-n ceri. Cu lacrimi până-n pământ. Nime n-o auzit-o, Nime n-o văzut-o, Numai Maica Domnului Din poarta ceriului; Numai ea a auzit-o, Numai ea a văzut-o. Și la N. s-o scoborât Și din gură i-o vorbit: – N. ce te mișelezi, Ce te văierezi, Cu glas mare până-n ceri, Cu lacrimi până-n pământ? (...) – Taci N., nu te mișela, Nu te văiera Cu glas mare până-n cer, Cu lacrimi până-n pământ! Că pocitura Cu pocituroiul, Rana Cu rănoiul, Diochioaia, Cu diochioiul, Au să meargă, În Marea Neagră, C-acolo-s doi pești Cu solzii de aur, Pe-aceia că i-or găsi, De pământ că i-or trânti, Fața li-or îngălbeni, Ochii li-or păienjeni, Trupul li-or dumnica, Carnea li-or mânca, Sănătatea li-or lua, Ceas de moarte că li-or da, Tu te-ai însănătoșa; Oasele li-or zdrobi, Sângele li-or sorbi, Și ție nemică nu ți-a fi! Rostind descântătoarea cuvintele acestea de trei ori dupăolaltă, unge trupul celui bolnav cu usturoi pisat sau și cu o altă unsoare”59. Asemenea descântec de apă mare sau Numărătoarea mare am descoperit și în zona Făgetului. Descântătoarea se deplasa la casa muribundului și lua în mână o bucată de tămâie pe care o frământa între degete, sub un prosop, să nu se vadă. Fiind așezată în dreptul capului celui descântat, zice Tatăl nostru înainte,

își face cruce, apoi spune acest text ritual: Doamne-ajută și mie, Șî la bolnavu ăla, Care-i bolnav! Dacă-i de viață, Să fie tămâne-a Tale, Șî dacă moare, Să se moaie Tămânea ca cârpa, Să știm că moare! Zici Tatăl nostru și apoi zici: Doamne, tu ajută, O fost On om mare Șî-o avut O săcure mare Șî-o tăiat Un lemn mare, Șî-o făcut O mănăstire mare, Cu nouă uși, Nouă altare, Nouă zugrăvele De soare. Șî-n ea Cine ședea? Ședea Maica Domnului. În zugrăveala A mare Ședea Maica Domnului A Mare Șî-n zugrăveala A mică, Ședea Maica Domnului Mică, Ședea Sfântă Măria Mică. Șî Maica Domnului Se lua Pe niște dealuri Ascuțite Ca tăișele De cuțite, Tot plângând Șî suspinând, Grele lacrămi Vărsând Șî căutând Pe Fiul Sfânt.

– Va urma – Note: 59 Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1995, p. 8-12