Revista "Sintagme literare" - Nr. 5 (34) - octombrie 2018 by Adriana Weimer

Poesis

sintagme literare

ADRIAN BOTEZ Argument mi-e rău – mi-e foarte rău – din ce în ce mai rău mi-e - tu - camarade -aşa să ştii... iar voi – voi stele – lăfăiri de nopţi înalte - voi tot mai des veţi auzi-n cereşti pustii doinele mele – sufletele mele scoase la vedere – pe – emfatică - sârma luminii – să se-usuce să mă mai scape – făr’ să vrea – de toiul suferinţei grele... – ...să tot vrăjească-n cruce - la venin – să-l facă – decât fierea – oleacă mai dulce...mai fără de misticul spin...

Doina mea frunză verde salamastră legătură de Măiastră şuieră vântul pe coastă şuieră şi-mi aminteşte cum în stele se citeşte... tare-i greu – o – tare-i greu: nu mă-ngădui măcar eu... ciuguli-m-ar ciorile ...se-nchid trecătorile... stau şi cânt şi plâng cucută nime-n lume nu m-ascultă : oi fi blăstămat şi eu ca tot neamul ist al meu... stau şi cânt şi plâng pe rană nime nu mă ia în samă mi să tâmplă numai mie c-am uitat de omenie... stau şi cânt şi plâng răzleţ coşcovit de vechi tristeţi mi-au rămas să fac răsipă mărăcinii de pe râpă... aşa macin în gol eu

Excremente constelative

necetind pe Dumnezău... am lăsat să cânte cucul : ştie rostul – ştie crugul... cântă el – trezeşte lumea : eu m-am dat cu spurcăciunea... am plecat prin ceţuri dese lumii de mine nu-i pese... fost-am umbră – nici atât cenuşă mi-i vorba-n gât... trec prin ape – nu-s nici vaduri n-am ştiut asculta sfaturi... s-a stins lumina din urmă : mi-a plesnit ultima strună...

Curăţenia poeziei mi-ai spus – mereu – să şterg şi să periez – să periez şi să şterg – cu grijă şi zilnic – slovele Poeziei – de pe coperta şi dinlăuntrul Cărţii – ca să rămână – mereu – totul curat ...şi am tot şters şi periat – şi am periat şi şters – până când Poezia cu pricina a căpătat luciu – până când a căpătat o patină de pictură veche renascentistă... (unele vocale s-au şters cu totul – de peste tot - între timp...) ...nu va mai rămâne – curând – din Poem – decât amintirea conştiincioasei curăţenii..

...câte mii de perechi de ochi stelari – veghează – cu maximă concentrare – asupra iscării – dezvoltând viteze astronomice de propagare –a diluviului - rău duhnitor : Diareea mea câmpenească (sau campestră...) când sunt „fertig” – trag cu putere – un întreg colţ de cer – cu tot cu stele... – ...şi curăţenia - adică victoria totală deplina victorie - asupra lichidelor crunt duhnitoare - e teribil de răcoroasă – luminoasă - ...şi gata! ...îţi dai seama – pe imaşul Lui Dumnezeu – ce podoabe celeste rămân – în urma acestui experiment pur fiziologic: excremente constelative...

Catren floare-iscată-n rouă – floare de mărire arde-n rugăciune: vrea desăvârşire! ...se vesteşte-n ceruri: Floarea e GRĂDINĂ iar petala-i Cristul : vine de ne-alină...

Mi-au plăcut – cândva - trenurile mi-au plăcut – cândva trenurile : corăbii doldora de necunoscutul – mistic şi posibil acum stau – umilit – printre

liniile înverzite de enormi brusturi – şi – cocoşat mătur cenuşa Munţilor

Bagajele vieţii bagajele vieţii mi le duce altcineva – înainte : eu rămân într-un clarobscur odihnitor liniştitor – şi privesc din urmă – complet detaşat – cum nişte bagaje – ale unei vieţi – înaintează singure – spre o calmă atotiertătoare lumină...

În amurg adânc de seară în amurg adânc de seară sihăstriţi – hulubii cântă dar nu-i văd – pe drum de ceară : cântul mistic mă-nveşmântă păşesc lin – ca împăraţii prin mulţimea de tăceri : am fost vis al unei Graţii în grădina unei veri... X

S-a deschis poarta luminii s-a deschis poarta luminii toate umbrele se pleacă : stăpâni-voi în cer crinii altoì-voi sori pe cracă am pătruns tot nepătrunsul: duhul meu – lumină lină se joacă de-a v-aţi ascunsul până Crist cheamă la cină...

sintagme literare

ALEXANDRU CAZACU August

Pielea fructelor strãlucind în livada de pruni ca și cum un cer albastru se oferã concentrat printre ramuri iar ferestrele casei în care nu ai sosit sunt ochii unei femei frumoase ce seduce și abandoneazã zicându-ți cã rien n’est si grave pour une jour si belle unde cantitatea de inaccepatbil pe care o admiți este semnul distictiv al fiecãruia storcând din ceasuri bunãtatea lor cu toatã spaima ce o lasã ziua cu fața scobitã de ploi peste masa cu ceștile de cafea peste strãzile vechi unde funzele aleargã din pridvoare și curți asemeni unui șuvoi de oameni dintr-o clãdire supusã evacuãrii

O rugãminte Aşteaptã-mã la trezirea din vis când se dilatã instincte şi iepurii se ridicã pe douã picioare sã priveascã la geamuri cu ochii fãrã pleoape ai unei îndepãrtãri arãmii şi încep sã întrevadã urmele lãsate în mine de veghea ta ca şi cum o instalaţie de cloroform a închis emisia de substanţã şi totul revine tumultos într-o biografie aici şi dincoace de graniţele ei pline de sensuri palpabile când mã şterg la frunte cu o cârpã moale şi uscatã rãmasã din cãmaşa unei sperietoare

Poesis Ora de rezistenţã

Dincolo de frontierã

Frontiera iubirii precum una realã dintre douã state cu partea ei de aici şi acolo de transfugi şi traficanţi de abiguitate şi efervescenţã cu partea ei de surescitare şi tentaţii unde ziua îţi pare rãu de toţi şi de toate iar noaptea nu regreţi nimic şi unde dupã ce ai pierdut tot ce era de câştigat nici nu mai conteazã dacã din vina ta sau a altora te strângi în propriata ta topografie precum se încovrigã fetuşii într-un uter primitor

Sintezã Rãmâi capricios şi risipitor când ramurile nucului dintr-o curte veche devin corzile unei harfe şi şti cum cineva departe într-un mojar amestã substanţele necesare pentru tabieturi Un murmur milenarist se tulburã prin confesional şi nimic becketian în aceste ore de pândã şi neaşteptare Doar frunzele se rotesc pe lângã catedrale ca un bumerang roşiatic gãlbui Pânã la urmã voi comanda un buchet de flori albe din Apus pentru febleţea oraşului în care nu am avut puterea sã rãmân

Este din nou miercuri sau poate duminicã ca pe coridoarele unui bunker şi un coniac albanez şi un vin dintr-o podgorie veche şi muzica anilor optzeci la un magnetofon cu benzi Orwo maroni şi lucioase pe pulberea cãrora aleargã epuizat refenul vag melancolic din „Samurai” iar afarã din câteva celule de crizã au expodat genetici singurãţile devin femei elegante eliberate de tabuuri şi prejudecãţi Zei de luminã aflã în trupul nostru fie un sicriu fie o prismã pentru rogvaivuri şi este parcã din ce în ce mai greu ca şi cum ţi s-ar cere sã demonstrezi cã acestã amiazã existã

Amiazã de weekend Aparent cinicã, aparent suavã toatã tãcerea de dupã atâtea sinteze difuzate de CNN,RFI sau Euronews când pânã şi şpringarii cartierului gãsesc oraşul derizoriu şi decrepit iar dobermanul gâfâind de cãldurã cu limba scoasã la noi aude cum se mişcã cristalele lichide în ceasurile din sufragerii Zilele par copia altor zile verbele vor sã divorţeze de propoziţii şi este mai lesne sã vorbim despre ceea ce se aflã din ce în ce mai departe şi din ce în ce mai identificabil pe Google Earth unde poţi zãri pânã şi câmpul de fosile pentru antropologi pânã şi pe oamenii de cearã din muzeul doamnei Tussauds ce au evadat şi îşi cautã originalul

sintagme literare

ANA PODARU Incantație sub pleoape flori de nuferi se-adăpau dintr-un izvor săpat de-un stol de vise atunci când stâlpii nopţii se surpau pe caldarâmul treptelor proscrise tânără fecioară sculptată din ceară scapără lumină dintr-un hogeag de sticlă în ochii-mi de zgură revarsă primăvară sădeşte anemone, ridică-această pâclă coboară peste mine-n paşi mărunţi atinge-mi trupul sfârtecat de fiare prin noul univers născut sub frunţi presară-mi mângâiere şi candoare nu te ridica femeie odată cu fumul opac arde cu flacără vie, picură-mi ceară pe rană aleargă-mi prin gânduri şi lanuri cu mac şi cântă-mi pricesne, ascunde-mi sub geană un cuib plin cu iluzii, mă scapă de prihană

Sub straiul românesc Aud cavalul suspinând o doină, pe-o frunză plânge floarea de cireş, la maica-n bătătură stă un preş ţesut cu mare drag în seri de moină. Mi-s ochii îndreptaţi pe-un lăvicer iar genele-mi prind aripi laolaltă cu păsări ce s-au adăpat din baltă, în mâini am steagul şi-l îndrept spre cer. Suntem bogaţi căci nimeni nu-i ca noi să fie-nconjurat de munţi şi ape, păduri cu rădăcinile să sape izvoare şi fântâni, după nevoi.

Ningea cu anotimpul despărţirii, nu preţuiam nimic din ce-am avut, ne mulţumeam cu verbele iubirii, de noul anotimp nici n-am ştiut.

Ce straie scumpe ai frumoasă doamnă, podoabe-ţi pui la gât de mii de ani, iubeşti bogatul... şi pe cei sărmani căci România-nţelepciune-nseamnă!

Parfum de struguri Toarnă-mi femeie din vinul cel bun şi nu uita, descântă-l mai întâi, să-mi laşi paharul plin la căpătâi iar de mă-mbăt nu sunt un om nebun,

A venit vremea timpurilor aspre, e vremea să-nţelegem ce-am pierdut, să strângem în cunună alte astre, dar cum putem uita ce ne-a durut? Eram ca doi copii fără de minte ce nu au dat iubirii cifra doi, n-am ascultat şi n-am luat aminte şi-am aruncat iubirea la gunoi. Ne ninge, biciul iernii ne loveşte, în plină vară ninge peste noi, povestea noastră astăzi se opreşte, nimic nu se întoarce înapoi.

Hai să cântăm să nu ne-ngheţe inima în piept, căci tu-mi eşti via, strugurii-ţi sunt copţi, hai să căutăm drumul cel drept, cu mâna mea culeg din roade bobul, cântecul ce poate să ne-nveţe eu rege-i sunt... iubirii noastre, robul, despre iubire sute de poveţe, sau doar orfan ce-aştept să mă adopţi. Ţi-au dat lăstari în zi de primăvară, ai înflorit de mii şi mii de ori... cu fluturii în jur prindeai culori când te coceai la soare-n plină vară. De mor să mă îngropi sub tâmpla ta, să beau din rana inimii esenţa, cu apa vie să-mi renaşti prezenţa să pot din nou în tine-a exista. Eu sunt bătrân, mi-e calea înfundată, am îngropat în curte-un strop de vin să bei şi tu din el câte puţin... când n-oi mai fi... de gânduri vânturată să-ţi aminteşti iubirea mea curată.

Balada ultimei iubiri

Câmpiile miros a pâine coaptă iar viile a must şi vin spumos, e bine-acasă şi-i aşa frumos când fraţii sau părinţii ne aşteaptă.

Era o iarnă grea, apăsătoare iar peste noi ningea cu flori, mărunt, tu mă-ntrebai de ce-i acea ninsoare, de ce am devenit un om cărunt

Iar Delta, cheia nemuririi noastre, ce-ascunde-n ea comori după comori, poieni cu iarba înpletită-n flori... copii ce poartă-n ochi sclipiri de astre.

şi fulguia cu aprige cuvinte... ne-am ghemuit cu mâini peste urechi, nu era nimeni ca să ne alinte, vedeam plecând iubirile-n perechi.

Poesis

şi de-o să vină iarăşi primăvara să nu privim amarnic înapoi, să ne aprindem cum se-aprinde ceara arzând pentru iubire amândoi.

Forţa inocenţei în amintirea puiului de om născut când lupii au urlat a moarte stă luna spânzurată într-un pom şi-o frunză sechestrată într-o carte abia născut şi-a-nfipt picioru-n lut s-a sprijinit de ambele picioare iar mâinile şi le-a-ndreptat spre soare în ochi comori ce se-ascundeau în mare ţinea un echilibru absolut dar l-au răpit şi dus a fost departe cu tot cu soare cerul a căzut pâmântul a rămas ca o prinsoare a urmei lui era un început

sintagme literare

ANCA IVAN Mereu traversez vârste ca o gheață fierbinte alunec din mine spre toamnă sângele îmi înnoptează în preludiul septembrie-ului meu de sub frunze și întâmplarea aceasta mă prinde citindu-mă în povestea ta despre mine. cât am putut, am rămas.

Rame fără tablou observasem cum oameni independenți de convenții își îmbracă casa trăirilor cu material rezistent pe care gheara deziluziei să nu-l mai străpungă nu știu cum le-a fost și nici despre tine n-am aflat cum te-ai rotit nebun de mine prin sufletul meu franjurat de dantela cu care-l cârpeam adesea lăsându-i nișe în care să cadă fluturi de soare pe care îi adunam pentru ziua de mâine din azi, când sunt o pasăre cu aripi nevăzute și oarbă.

Lampion cuvintele mi-au căzut de pe buze când luna s-a stins în gândul meu de lut păream

Poesis Frigul chemării

un punct luminos marea s-a izbit cu fruntea de mal.

Adie-mă! la marginea amintirilor se aude o nuntă plouă a belşug noi ne îmbogățim cu netimp ceață ne curge pe tâmple din adânc se trezește un cântec frumos ca un pas așteptările noastre sunt grăbite de vânt.

Ca o șoaptă cad toamnele noastre ca nefiind respiră-mă floare de măr reînflorită închipuire de aer cu miros de femeie învelește-mă cu frunze până la tălpi vreau să calc desculță anotimpul (înainte de toate), sărută-mi umerii cu aripi crescute în pământ mă prefac foșnetul dintre merele coapte a cui e mâna care le culege?

Cioburi

(ca idee de haiku) dacă din cer vezi vitralii de nor căzând e semn de toamnă.

ascult drumul care te apropie sub zăpada galbenă din clipe-nșirate croită rochia de seară cu spate decupat, tăiată în colțuri deasupra genunchilor curând va ninge din cer de ceruri mi-e cald în frigul arhitecturii punctului lumină din scrum de țigară-neaprinsă dansăm și mi se pare că n-am venit.

Transfuzie de brațul târziului mă sprijin venele oarbe primesc sânge străin curge viață din nou prin placenta luminii în adânc plânsul copilului pulsul.

Rombul din roza vânturilor pe buzele mele cad romburi dezbrăcate de desfrunzirea produsă de austru picuri clare din ultimul fum înainte de topirea umbrelor noastre e marți și nu e azi pentru că am degetele înghețate silabele tremură ca semințele cernute de aștri n-aud mă aplec și mă-nalț după firul de iarbă fără miros și nu văd că nu cad și nu sunt numai tu tot topindu-te aluneci pe obrazul nevăzut în forma ta de sărut cu colțuri știi seara aia de marți? purtam pălăria mov-cardinal care rezistă vânturilor epuizându-le.

sintagme literare

ANGI MELANIA CRISTEA Micro-univers Poeții stau dintotdeauna în miezul cuvântului și beau absint întinși pe canapeaua portocalie. Trag însingurarea din țigări electronice, apoi spun Nu! dezordinii mentale. Ei par că vin din Arcadia, dar noi știm că le-am văzut aievea osatura fragilă ce se poate fractura la o simplă respirație... Am atins clavicula unui poet contemporan și i-am simțit aerul comico-tragic din felul în care își îngrijește unghiile incarnate, roase de proprii canini, unghii cu care a zgâriat facturile plătite prioripost. Cândva, poeții lumilor viitoare, vor frânge scheletul vieții mirobolant, în vreme ce timpul gândirii va fi în reflux. Atunci nimeni nu va mai întreba despre întîiul om care a fragmentat harta limbajului în micro-universuri.Iglu Păsările care invadează cerul cu aripi fosforescente, ele sunt suave ale clipelor, fisuri într-un timp de ipsos. Le văd atelele printre stele stinse și rog planeta celor o mie de singurătăți să nu-și întindă tentaculele spre cercul lor, curcubeu prins de scara norilor. Am așezat pe portativul morții zile îndoliate, nopți desferecate...caii neliniștilor pagi.. . dar tot îmi ieși și îmi intri în piept, pasăre a destinului cuibărită pe un cactus. Inima mi se dilată cât o singurătate spartă de propria noastră zidire, ființa. Acum și aici zboară, viață sticloasă printre păsări-cobre ce își mușcă coada lăsată peste amurg.

Poesis fiecare cu roșia manta a sângelui strânsă la piept știu că am aruncat pe cer timpul sufocat de ani imperiali dar ascund în palme lumi la scadență neputințe calamități facturi neplătite ale vieții în zadar

Va veni ziua când tinerețea își va chema păsările lipite pe cer cu adeziv și nu vei mai putea fura zborul sufletelor înaripate, aer inoxidabil, dragoste care aburești propriul meu iglu!

dă-mi luna rotundul ei fixat ca un girofar îmi pătrunde în plămânii uscați și te strig din umbra arborelui-poem cu tălpile linse de pietre val spre uscat sare amară a clipele mele

P-o-e-m 111

Timp ubicuu

Cel mai frumos poem nu are coapse Are îngeri care se înalță cu tâmple argintii preafrumoși Precum în poveștile bifate cu x din librării Pentru care se fac precomenzi Și se vând încă/ foarte bine

iarna asta zăpada acoperă ochii cailor orbi aburi îmi urcă în piept și mă scutur de timpul viu care continuă să se înfășoare salamandră ce fierbe pe piatra filosofală

Nu știu acești cumpărători că poemele-vid Sunt goale de sentimente și fiecare cuvânt din cofrajul lor se deșiră iar poetul-care-mai-zboară-cu-norii scrie în graffiti mesajul lumii de dincolo de zona zero non politically Acul kilometrajului derapează pare înghițit de Molozul cuvintelor poetul s-a ascuns într -un pet și numai noi ăștia număram clipele care fumează iarbă

îmi miroase a geruri care topesc stalagmite le transformă în filigran apoi se așază la masă cu propria mea ingenuitate îți arunc singurătățile la cutia milei îndrăgostiții inspiră dragostea cu aerul ei oxidat iar eu scriu cu umbra mâinii tale pe gheața artificială zig-zagurile morții gura mea rostește cuvântul perfid cu care au cucerit femeile trecători

Timpul încă miroase a scris? Păsărihimere Ne sparg geamurile cu zboruri în zig-zag și se așază pe rafturi ca niște relicve ale viața este o iarnă dezghețată între mii erei de poeme albe Când poemele mușcau cu dinți de fildeș urechea poetului ce nu s-a sinucis Cel mai frumos poem este despre cum nu se scrie Poezie tâmpită și despre funicularul în care poeții se urcă cu Dumnezeu...poeții întregesc lumina Bat toaca în schitul unde pustnici scuipă plămânii roșii ai scrisului-jertfă

Nopți filiforme în noaptea asta stelele privesc autostrada populată de singurătăți

Busole

Taci...cuvintele tale nu își au rostul parcă ar fi rupte din raiul de nopți când mantia stelelor sta pe umerii mei aprinsă de propria mea incandescență de infinitatea de vieți debusolate păianjenișul ascuns în colț de univers silabe gâtuite vocale obturate țipă în vocea cu care naști căi lactee liniștea sparge deziluzii paharele soldaților de piatră și se așază lângă vieți devalorizate precum o pânză a cerurilor peste coame de cai nețesălate

Poesis

sintagme literare

ANIȘOARA MĂTĂSARU Viața între două sunete Mi-am lăsat inima să se așeze pe genunchii credinței, în numele iubirii. În zadar caut viața în colțurile realității, încărcate de iluzii și fotograme. Mă dor cuvintele ce lovesc cu putere în pereții inimii, să dărâme speranța. Lumina transcende, credința elevă, frica se-ascunde, și găsesc între două sunete A-viața-MOR!

Vindec cuvinte Ai rupt cuvintele și le-ai aruncat în urma mea pe covor, apoi ai plecat supărat. Știind că timpul se grăbește m-am întors să le vindec. Acum, eu dețin cheile împărăției cuvintelor și de câte ori vei avea nevoie să vorbești, vreau să-mi cauți buzele.

Renasc Renasc din cenușa propriilor experiențe, o formă târzie de viață întoarce fața către mine lumina răsăritului străpunge ușor creația nopții dezgolindu-i transparența, pe umăr

deasupra creștetului gândurile unui tărâm atât de pur al plăcerii.

Vise neplânse poartă ultima stea hipnotică arătare se întinde alături, așternuturile deschid brațele viselor, călătorie spre cealaltă jumătate căutând complicitate la ora femeii perfecte, eclipsa de lună.

Cuvinte nespuse Cuvintele nespuse îmi fermentau gândurile în forfota orașului un fel de ploaie în șoaptă umezește liniștea seacă a pereților, alergam la întâmplare căutând zorii ce ieșeau prin crăpăturile malurilor, oameni bolnavi de insomnie zăceau peste numere pare în dosul ușilor, iar eu din când în când le furam picioarele.

Aducerea împreună Oglinda timpului se schimbă la față odată la treizeci de ani, renașterea dimineții la ora exactă a fotosintezei când frunzele-și înnoiesc clorofila, ființa ta înflorește transparentă lumină la aducerea împreună a celuilalt tărâm, sublimă călătorie ecoul iubirii ce nu se va stinge, îmbracă doua siluete plutesc

M-aș fi oprit să plâng visele între cearceafuri, sunt prea ocupată să servească la ceva scurgerea apei peste ele, în jocul neștiutului cele putrede odihnesc nopțile lungi se așează pe urechi urmărind acțiunea nașterii ideilor rostogolindu-se prin pulberea teoriilor umede a scrumierelor fumegând.

Ultimul drum Ruptură în linia destinului, curge unica limbă a ceasului peste timpul scăderii alergătorilor de viață rătăcind așteptarea. Sentimentul morții își arată convulsiile în aglomerația legăturilor furioase a instinctelor încălțate cu disperare, timpul își dezbrăca mâna ce scrie cu litere lungi lespezile culcate la soare.

Vizită de august Experiențele reformulate din cenușa uitării, repolenizându-și sensurile pe scoarțele cuvintelor îmi fură respirația ochilor de seară pe hărți pierdute, în august vin să mă vadă iubirile trecute prin râșnița de cafea posedă, cu gesturi liniștite de noapte două jilțuri și răspunsul lucid al tăcerii mele.

sintagme literare

CONSTANTIN STANCU Poeme la marginea abisului Abisul… Lui Eugen Dorcescu Abisul se deschide în momentul în care te aștepți mai puțin, la metrou, pe trecerea de pietoni, când vine primăvara și înfloresc vitrinele. Abisul apare brusc, ca un haiduc îndrăgostit, fluturând vechi pistoale, cu fața mirosind a praf de pușcă și a moarte.

ştirile care au fost şi pe care nu le vom înţelege, poate, niciodată. Aşa a început povestea: O mână care scria pe zid cuvinte vechi, neînţelese atunci, neînţelese acum, dar mâna continuă să scrie mesajul, zidul suportă ideile, hârtia arde cu un foc tainic, nu se mistuie. Ziua este aici, toate prăzile ei sângerânde ne stau la picioare, ziua cu o mie de guri care nu ştiu ce să zică...

Masca de aur

Nu te poți opune, ochii ți se acoperă de curcubeie înmugurite.

Aş fi vrut să-mi smulg masca de aur de pe chip, mi-am dorit o mie de vieţi, sa trăiesc în Te poți arunca în el cu speranță, ere diferite, separate... lipsa de aripi, însă, dă foc verbelor ...aş fi dorit să aflu secretul care apasă care-ți dansează în creier. albastru ziua la asfinţit, Lipsa aripilor fac din tine umbra abisului speram ca mă voi naşte mai pur, mai pe mâinile îngerului. nemuritor, dar câinele latră din alt veac la Dacă te vei arunca, o vei face pentru piramidele vii, plutitoare, toate generațiile de dinaintea ta și pisica îşi spală blana de radiaţii si cele după tine, cu tot codul genetic, nimeni nu va pune o plasă de siguranță, melancolii... o coardă elastică.

Poem cu elice Vei cădea și abisul se va divide-n memoria ta, Lui Eugen Evu, in memoriam ochii îți vor capta visele, chipuri, femeile frumoase, Revoltat ar dori sa schimbe culoarea strada din care ai plecat… zgurii, ar dori sa schimbe minciuna, dar la marginea oraşului floarea îşi strânge otrava între petale... Cărţi de hârtie Striga-n mijlocul vieţii, în mijlocul pieţii ca în pustiu, Zorii zilei vin ca o invazie din care nu barbari înconjuraţi de copii şi scapi, vânzătoarele de flori, chiar în cameră cu bibliotecă, îi arată păsări de pradă şi ora exacta-n pe fereastră vezi grădina cu pomi de ruină, aramă, iar lumina roade sticla ferestrei, apoi priveşti cărţile scrise pe hârtie, acolo sunt secretele care vor fi,

revoltat schimba moartea pe viață, plus un poem cu elice pentru poeții din cer...

Poesis Timpul a zburat pe fereastră Timpul purtat de fecioare pe pleoape, timpul ivit sub gheara panterei, timpul zburând pe fereastra, intrând pe sub uşă, acesta e timpul - dansează cu firul de iarba ce inventează vântul dimineţii pe bursa de valori... Există puţină veşnicie pe tricoul fotbalistului, exista eternitate în tratatele de pace, exista efemer în ceasul Gării de Nord, exista ora exactă în braţele caracatiţei? Rămâi în afara timpului, poate schimbi timpul tău pe timpul Lui... ...un troc cinstit la marginea vremurilor, cronometrând secunde reci din care picură ochii zeilor...

O aştept în timpul carnivor Numai pe ea am aştepta-o, încăpăţânat, cu unghiile înfipte-n timpul carnivor, îmbrăcat în pielea mea de aer pe care dansează sunetele zilei. O mai aştept răbdător, ea îmi arată în jurul gleznelor subţiri o cătuşă de somn, iar zâmbetul ei este rece precum zăvorul dimineţii de martie. Am înţeles că sunt visul pe care îl visează continuu, nu-i rămâne niciun miracol, nicio clipă de tăcere, grăbită de parcă ar avea două trupuri în care stă captivă.

Mod de utilizare Lucrurile de deasupra au umbră grea, parcă au început să gândească. Ochii tăi sunt lacrimi neplânse de alţi ochi aflaţi îndărătul lor. Lucrurile vor uita inscripţiile lipite de pielea lor de sticlă, vor adormi în aerul gravid şi vor visa cum din oameni se trag, cu toate războaiele deodată în memorie...

Poesis

sintagme literare

DANIELA MIHĂEȘ Lama limbilor acum am înțeles de ce plâng norii, iubite tangența lor cu Caleea Lactee nu era un pact mai degrabă o furie a neputinței o răzbunare a inimii o întrebare care cuprinde un univers surghiunit de dureri. înțeleg de ce au culoarea cernelei vărsată în amurg cerul se transormă în mătasea steagurilor în roba preotului în bocetul femeii ce-și plânge copilul. în fiecare zi mă înconjoară noaptea noaptea oamenilor negri teama că nu le pot vedea fața mă înspăimântă încât port în teacă flori să nu mă taie lama limbilor. de ce plâng norii, iubite?

***

este un tratament pentru mâini, mâini și suflete... iar când sparg nucile din fundul grădinii toate orătăniile crăcănate și stŕâmbe privind doar spre cer se vor trezi să vină la praznicul de pe ulița părului. cât toate zilele verii, bocitoarele și-au plâns orătăniile cu pomana a câtorva sarmale făcute de mama sărmana. vor ajunge în rai, zic! o turmă de copiii nevinovați îmbrăcați în doliu duc steaguri și țin prohodul în ciaunul negru

am să ți-L mâzgălesc ca pe o rețetă iar doctorul... la naiba, doar doctorul să-nțeleagă ce boală la cap o-i avea!

înțesat cu onor pe capul fratelui mai mic. nimeni nu a plâns mai cu jale precum groparul ea i-a iubit pe toți îmbălsămându-i cu iubire de aceea nici azi n-a putrezit nucul.

***

nu are nicio importanță acum când ochiul întors pe față vede distorsionat lumea animăluțelor ce le știa blajine nu, nici nu știți cât de neimportant este rangul în regnul biped. prima literă învățată nu a fost o vocală a fost un suspin după sânul cu lapte de atunci trebuie să văd alb să calc negrul funinginei dintre pleoape.

***

doctor house îneacă sufletele în cada din mijlocul curții. cu un fiasco crescendo durerea o picură în perfuzii pe paturi jilave... ce scârbă îmi fac casele de pariuri cu viața! și sângele îmi inundă furia.

toți pereții albi am să-i scrijelesc până la cărămidă încrustând numele astfel încât îmi va rămâne în orbită ultima clipă a morții tale. ca un corb hulpav voi purta în cioc ochiul ciclopului din cuiburi de viespii și-l voi pune jertfă pe masa ta... te strig pe nume în toate limbile lumii... răspunzi aplecat spre pâine: "luați și beți, luați și mâncați căci acesta este trupul meu" " Isuse, eu nu sunt vrednic să intri sub acopărământul meu dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu!"

***

n-am să spun nimănui de frica ce-mi scutura carnea urcând pe scăunelul cu trei picioare nici de lăsarea pleoapei... speram să nu observi stângăcia mâinii și celelalte virgule după care nu urmau nimic. azi nu pot să ascund nimic de tine iar necunoscuta a consumat o singură doză destul pentru o fixare pe retină a amprentei din cerneala ta.

***

poate învăț să nu mă clatin poate cobori să repari infirmitatea mâinii mele și-a scăunelului cu trei picioare...

până mă vindec în toate limbile am să-ți scriu numele...

căci Dumnezeu te-a făcut martor și te-a luat la Cer.

Isuse!

Poesis

sintagme literare

ELEONORA STAMATE Poeme nisipii Întâlnire în viitor S-a anunțat că-i lună plină, iluzia evadării, în timp și spațiu mă îndeamnă să te anunț că voi veni la cenaclul ielelor. Atunci, ne vom număra gândurile, ne vom ascuți aripile și mă vei trata ca pe un evadat, un eu și un tu în căutare de iluzii, într-un spațiu elastic viu, chiar demodat… Ne vom modela sufletele, la granița între două lumi, între oglinzi sferice, și ne vom iubi… Îmbrățișarea umbrelor noastre ne va hrăni; ne vom purifica în adâncul timpului și ne vom retrage dintr-o evadare nereușită; Ielele se vor preface-n statui, din dorul meu de pietre, din pașii tăi de umbră… și de gând!

Regăsiri Pe drumuri, din poeme nisipii, ne vom găsi, ne vom afla pe vremi, din toamnă-n primăvară , ne vom întâlni, în ore ancestrale , în stihuri și poeme. În marele târziu ne vom șopti , în lunga nepăsare, tăcerea s-o declin ca la-nceput. Cu litere de foc vom arde lumânări, iar aripile noastre vor fumega în căutarea orelor de alinare.

Printre ferestrele iernii În Ornicul iernii, orele ninse înghit grădinile cu dragostea din linia verii, cu umbrele din câmpiile cu dor…

Altar înflorit

Viscolul a pus stăpânire peste univers! În secundele albastre ale iubirilor mele, el, viscolul alb, cerne iluzii peste pământul decolorat, cenușiu. Suflet fragil, te-ai ascuns în soba arhaică și semeni lumină, căldura ei îmi e stăpână! Aripi albe, de-atâta viscolire, pun stăpânire pe secundele rotunde de dor albastru. Și ninge astral… De dorul ochilor tăi răscoliți de amintirile Ornicului hibernal, am rămas la ferestră dusă pe gânduri… Torsul pisicilor mă alină!

De prea multă iubire de glie, eroii din lut, din oase și vise au ridicat un sanctuar în care au închis tot ce-i mai sfânt... Urmașii le mângâie crucile înmugurite iar zeii le apără sacrificiul suprem în altarul istoriei. Piatră cu piatră, de prea multă noblețe, printre ziduri, altarul a-nflorit. Chiparoșii, precum obrajii îmbujorați ai copiilor, cresc înălțimea istoriei, greul Universului răsună! Eroii-l răzbună!

Printre amintiri

Tot rătăcind prin parc, am simțit cum mă atrăgea, magnetic, clopotul Catedralei... Pentru un moment, aripile mă urcaseră în dangătul lui, al clopotului, sub haina lui. De odinioară… Acolo, mă simțeam în siguranță! Întunericul alb era misterios, Mi-ar fi dor să regăsesc, într-un lan, iar pulsul meu, o fântână adevărată, de spaima luminii cenușii, s-o pipăi, căuta ochiul alb al visului misterios. să pun mâna pe ciutura ei, De sub clopot, s-o umplu cu apă limpede, lumea părea mai mică, dar puțin mai bună... în care soarele să-mi facă cu ochiul, Păsări cardinale măcinau discret. Cândva, dimineața, feciorii binecuvântau liniștea Catedralei sub clopotul ars licoarea ciuturii, de amintirile tăcerilor mele. apa vie era sfântă! Sclipirea ei lega sufletele lor. Lumina virgină, aură Elegiacă de jur împrejurul fântânii, chema fiorul dragostei, Printre ferestre la margine de hotar… ce bat a uitare, pielea-mi trădează Azi, nu mai sunt lanurile de altădată, linii de spațiu plin de cuvinte... fântânile au murit… miros de tăcere... Dar în amintiri, Doar mâinile oarbe fantomele lor cheamă apa de-atâtea frunze–ntrerupte, din străfundul pământului făr’ de-nceput, făr’ de sfârșit... să le dispară setea și oftatul Îți simt mirosul după frunzele care plâng în vârf de deal; care-mi răscolesc pașii elegiei lacrimile târzii țipă de octombrie-n glas! după parfumul trecutului… Prea multă toamnă, între noi doi! în zadar! Prea lung popas!

Poesis

sintagme literare

ELISABETA BOȚAN

Implacabil Tăcerea s-a așezat între noi, ca o moarte.

Epilog

Inocența jefuită

Dâre amăgitoare

Vai, copilă, vai! Vai, copilă, ce porți în priviri petale de floare. Și lumini de soare porți în păr. Vai, copilă, ce te miști ca transparența vântului. Vai, copilă, vai! Vai, copilă, cum te pândește bărbatul cu suflet de iad. Bărbatul cu suflet de iad și de smoală. Cum te pândește păcatul de moarte! Cum te pândește păcatul acela uitat de dumnezeu! Vai, copilă, vai! Vai, cum te obligă să-i fii deja femeie! Vai, cum își varsă păcatele între coapsele tale fragede! Păcate de moarte. Păcate de iad și de smoală. Păcate uitate de dumnezeu. Vai, copilă, vai! Plânsul nu ți-l mai aude nimeni, dumnezeu doarme. Vai, copilă, vai! De-acum, mersul tău are urmă de păcat: păcat de moarte, păcat de iad și de smoală, păcat care nu e al tău, păcatul acela uitat de dumnezeu. Vai, copilă, vai! Plânsul nu ți-l mai aude nimeni, dumnezeu doarme.

Nu, nu, tu nu ești real. Și, de fapt, niciodată nu ai fost. Esti doar o fantasmă ce rătăcește prin visele altora și lasă în urmă o briză amăgitoare, precum marea, senzația aceea de abis ce învinge libertatea, distanța ce niciodată nu-și găsește măsura.

Mi-ar fi plăcut să fiu… Mi-ar fi plăcut să fiu picătura de rouă ce străluceşte suav pe firul ierbii. Mi-ar fi plăcut să fiu raza de soare ce se scaldă în mireasma trandafirului. Mi-ar fi plăcut să fiu picătura de ploaie care sărută pământul înainte de a se destrăma. Mi-ar fi plăcut să fiu zbor înalt de vultur mereu îndrăgostit de cer. Mi-ar fi plăcut să fiu valul care în legănarea sa adună aurul nisipului. Mi-ar fi plăcut să fiu clipa care atinge veşnicia. Mi-ar fi plăcut să fiu misterul primei stele ce răsare noaptea pe cer. Toate acestea la un loc mi-ar fi plăcut să fiu ... Dar eu sunt acel suflet visător mereu îndrăgostit de nemărginirea Lumii.

Vai, copilă, vai! Vai, templul inocenței tale pute a păcat: păcat de moarte, Fără dumnezeu păcat de iad și de smoală, păcat care nu-i al tău, Acum nu mai există dumnezeu! Acum nu mai există dumnezeu! păcatul acela uitat de dumnezeu. Vai, copilă, vai! Dumnezeu n-a murit s-a transformat în încă unul din turmă Ridică-te, copilă! și a pornit în căutarea evei Asta e numai una dintre morțile tale ca să-i smulgă coasta împrumutată și despre care niciodată nu-i vei vorbi suflarea divină! nimănui...

În urma ta, doar mirajul în țăndări.

Iubire Ne-am îmbrățișat ca două curcubeie, Și am pecetluit orizontul, cu un singur sărut.

Ruptură

Prentru Sofía Rodríguez García

S-au destrămat perdelele ploii cu broderia lor de oglindiri de cer. Fereastra întunecată își mângâie jelitul împietrit. Timpul își macină toate înfloririle Iar tu, tu îți aduni urmele pașilor în poală.

Vănătoare Săgețile de foc au ars câmpiile întinse ale mitului. Vânătorul îmbrăcat în negru a semănat păduri de eucalipt arcoiris. Zeița rănită își târăște tânguirea prin Valea Uitării.

Fish Bărbatul-pește îmi scapă mereu printre degete. Bărbatul-pește mă privește fără să clipească și fără să mă vadă. Bărbatul-pește se întoarce mut și se pierde în apele calendarului.

Poesis

sintagme literare

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ Despre cuvânt și iarna din el puteam să îţi vorbesc frumos despre fulgii de azi i-aş fi îmbrăcat în cuvinte frumoase ca pe nişte copilaşi scoşi la plimbare în parc cu ghetuţe noi şi nasul ascuns sub fulare pufoase puteam dar ce rost ar fi avut? tu nu mă mai ascultai puteam să împachetez frumos oraşul acesta într-un cub de cuvinte atinse de frigul cosmic cum un cadou de sărbători adormit sub bradul din sufragerie l-ai fi desfăcut în grabă aruncând nepăsătoare ambalajul cuvintelor îngheţate şi apoi, aşa învăluită în viscolul unei primăveri ce nu se va mai întoarce vei trece pragul într-o iarnă a amintirilor poezul ăsta nu s-ar fi născut dacă nu m-ar fi ars dorul de hiperboreea

Unitate de măsură-6 sapă-mi apa-n apă sapă-mi cât să-ncapă poez părăsitu şi neisprăvitu ochi închis sub pleoapă nu mai vrea să-ncapă zid să deszidească lumină să-i crească sapă-n os de tâmplă până se întâmplă să primesc căldură în ochi şi în gură şi lumină rece poate iarna-mi trece pune-mi piatra-n piatră şi cenuşa-n vatră arde necuvânt

aruncă-l în vânt şi îl risipeşte poate nimereşte în ochiul de orb vorbă şi nu vorb… sapă-mi apa sapă poez să te-ncapă pasăre de apă

Convieţuiri e un lup tânăr în mine stă ascuns acolo în capul meu între munţii de poezuri nescrise încă e un lup tânăr în mine nu ma pot lepada de el dar al unei lune pline înnebunitor de frumoasa nici de ea nu mă pot despărţi e un lup tânăr în mine dar cui îi pasă?

Argumente pentru un dialog să vorbim despre îngeri într-un oraş în care singurele aripi sunt ale pescăruşilor care poarta fluviul în ciocuri să vorbim despre căldură căldura din ochii urşilor polari trimisă puilor de focă ieşiţi din iarna polară tocmai acolo în partea cea mai de sus sau de jos a unei planete care suferă de supraîncălzire să vorbim deci despre poezie poezia mâinilor tale a degetelor lungi, nervoase şi să închidem apoi fericiţi ochii fericiţi ca nişte privilegiaţi ai soartei care au ţinut poezia de mână

Urme am să chem când fi-va noapte norul de hârtie alb să acopere lumina s-o adoarmă în poem am să chem pe ţărm de mare licorni transformaţi în cai să le împleteşti tu coama cu poezuri la 2 mai am să-ţi colorez şi fluviul şi am să-ţi trimit cuvânt în smarald ce va să-l ducă ultim semn purtat de vânt şi din toate peste poate de prin zări şi peste ţări eu îţi desenez o noapte trei silabe şi cinci mări

Ce voi lua cu mine? sigur nu un bagaj mare niciodată nu mi-a placut să am mâinile ocupate aşa că voi lua câteva lucruri doar cât să încapă într-o memorie luată de la preţ redus sigur voi regăsi dincolo fluviul şi nisipul mării led zeppii şi pescăruşii lumina din ochii poezului o poză cu râsetele copiilor pe care nu o voi arăta nimănui şi căldura cuvântului tău îţi voi lăsa în schimb poezul şi speranţa că totul va fi bine

Sincron doar un curcubeu între noi cu deschiderea din ce în ce mai mare şi două oraşe la picioarele lui împrăştii culorile poate aşa curcubeul devine mai mic atât de mic până rămâne un singur oraş cu doi locuitori şi un fluviu

Poesis

sintagme literare

GEORGE NINA ELIAN

foarte demult), iar acolo ai putea dormi, ai putea visa, te-ai putea (cu adevărat) naște din nou (viziuni călătorind pe ape, imagini sfârtecate):

Ielele tăcute

proaspătul azi:

ci nu se vor opri nicăieri

ceva despre ploaie și îngeri, ceva despre pământ roșu sufletul ei pământ alb (al aceleia) scurs pe geamuri și prin rigole (ca soarele)

nimeni niciodată nu le va atinge singuratice și tăcute precum sticlosul, fulgurantul bob de rouă pe vârful de sabie-al ierbii nimeni nu le va recunoaște nimeni nu le va spune pe nume ci propria-le frumusețe doar ea le va ucide doar ea, cu prea-pura, necruțătoarea îmbrățișare-a oglinzii ape pe ape glisând una cu nimicul făcându-se bezne și funduri de-abis la izvoarele timpului (cel de cândva)

Imperativ categoric va trebui să trăim să murim să facem ceva (ceilalți n-au niciodată timp să ne-audă) vântu-mprăștie praful de pe cornișe dincolo de geam se vede viața: o cruce fără niciun nume (va trebui...)

Spre amurg, fluturele de toamnă precum sunetul luminii propagându-se în caverna unui plămân ca-ntr-o peșteră –

(cuvintele – pietricele de-argint – căzând invers, făcând cercuri-cercuri pe apele cerului…) spre amurg te va vizita un fluture de toamnă: golul simplu și pur…

Nu va mai trece mult pământ roșu pământ alb (ca soarele scăpat de pe orbita oricărui anotimp) apoi apă și cer (între ele - tu, umbra țesută din rumori suprapuse, întretăiate, șiruri de gândaci defilând spre toate zările)

Acel ceva îl vom boteza: viață cei ce vin cei ce pleacă cei ce înnoadă sau rup legăturile lumii cu ea însăși și cu ei cei cu mințile pe veci amorțite preafericiții întru deznădejde cei pentru care aici înseamnă pretutindeni și nicăieri cei pentru care dragostea poartă în sine cianura melancoliei cei pedepsiți să privească mereu înainte și să n ajungă niciunde cei dăruiți și răscumpărați fără voia lor de nimeni nimănui de la nimeni

cei care nicicând pe ei înșiși nu s-au privit nici de aproape nici de departe cei ce caută caută caută un început și un sfârșit pe măsură rafale de ploaie perforând pereții dar nu mai știu ce e nici înaintea nici (deasupra - un ochi imobil, incolor) înapoia lor cei iubiți doar de cineva invizibil și fără o sunetele/ răcnetele/ răgetele propriei identitate precisă nebunii cei triști detectabile deocamdată numai în somn, cei flămânzi cei ce nu mai au nimic (doar vedenii) dar nu va mai trece mult și vei scrie tu însuți fără-ncetare (ca orice bolnav mintal care se ei bine: ei, cei pe care i numim generic și respectă), impersonal: torturat de gândul noi că ideile n-au culoarea și conformația și invers, creierului și/ sau invers haideți să ne lepădăm de toate aceste ori vei tăcea definitiv, vocabule după care-și vor face apariția oamenii-obiecte și de altele asemenea și de toate câte există și vor analiza și vor trage concluzii și vor precum de noi înșine ne am dezice într o lua hotărâri și te vor duce cât mai departe de lume: singură clipă în altă lume

și să vedem dacă mai rămâne ceva

(ceva asemenea unui continent de

iar acel ceva îl vom boteza: viață

Poesis

sintagme literare

GEORGETA GHENEA Ieri și azi Sub aripa beteagă încâlcită de ciucurii vieții mă-ncolțesc câteva semințe de vorbă răstălmăcindu-le sensul, grăunțe aruncate într-un decor monoton, să pot crea lumi, să le desfac într-un zâmbet strecurat cu dor, cum mi-a fost dat să mă nasc într-un eu învelit în magmă și mister. Ca-ntr-un fulger izbit de-un munte al neputințelor mă găsesc abia deslușit în sâmburi din cuvintevorba devine crez și din pământ mă scutur de-nțeles… Eu nu mai sunt ca ieri să mă trasez pe-o linie mărginită de simț și să absorb un semicerccrăpat de un refugiu trufesc… Respir printr-o venă pișcată de viață prin care năvălește serul zilei de ieri“ce nu eram” devine “sunt” și ieri se frânge-n azi sprea sfințit.

Un ceas lipsește Un ceas îmi pare că e ros dintr-un veac meșteșugitun dulce grai rămuros își varsă licoarea printer rânduri sfios ca o pulbere de nestemate adunate în luminăatârnă greu și ragul de raze opace pe-un gâtlej efemer… O lumină blândă, caldă, simțitoare începe a bura cu tunete răzlețe din gând în gând spre ochii tăi cărămizii atinși de lava topită prin cuvânt dintru început. Stă astfel timpul lipsit de-un ceas.

Dorul ce îmi apasă conștiința, sufletul, ființa devine lumină și iubire atunci când te întâlnesc din nou, tainic, în rugăciune.

Mă-ndemn s-adun clipele pe ochiuri de nepătruns adânc încât alte rosturi să se așeze-n piese mici de puzzle spre etern…

Ciuș-de-ghimpe Roșii îți sunt ochii plânși de zborul din câmpii. O cută neagră ți-a crestat sufletul răvășit de intemperii pe când îți sorbeai zăduhul din cupa soarelui în tenebră. Te-am învelit într-un pled mai gros alb să simți căldura acestei lumi fără să respiri. Ciocul îți străpungea sublimul… Din ce în ce te înviorezi, te-aduni printre culori vii, luate de pe rochia mea de catifea. Abia te-ascund în ochii meicăprui și nu voiesc să te închid pe veci. Nu, nu este cu putință așa, prea neglijentă am fostsă îți răpesc zborul printer vergele de lemn. Ah, drum bun, din colivie tu, drag cântăreț… Rămâi ce-aifost, un ciuș-de-ghimpe pe care am vărsat culori…

Dor în lumină Strașnic dor înfipt ca un pumnal în mădulare și în rărunchi se tânguie după lumină. Un tsunami și o revărsare zvăpăiată de iubire făcut-a lumina să se stingă. Dar unde se risipi acel fascicul de raze pe care tocmai l-am cunoscut?

Dansul în doi Balauri ieșeau din văgăuna unui gând codaș. Își azvârleau copitele mitologice în apele învolburate ale marginilor. Se întreceau prin aer, ca într-un ceremonial al dansului zburdalnic. Un timp, nu le mai jucau ochii în cap. își furau unul, altuia, solzii, pe care îi agățau de soare, să se usuce. Furaseră până și stelele. Le vedeam prinse de grumazul lor hidos, mirosind a hoit afundat în hățișuri mișcătoare. Nouri negri se cutremurau deodată, iar pământul își trase mâinile din matcă. Un vânt puternic se urni și un chit îl înghiți pe cel mai mare, dintre balauri. Stelele se zgribuliră la pieptul meu și le simțeam căldura dogoritoare. Iar soarele se înveli din nou, cu hainele strălucitoare. Erai îmbrăcat de sărbătoare: butonii ți-erau stelele și razele îți prindeau cravata. Ne purtam îmbrățișați, ca într-un străvechi ceremonial al dansului și ne-ascultam murmurul nedeslușit de pași pe care îi făceam.

Poesis

sintagme literare

ILEANA-ADRIANA CHIDU 7 mama adună zilele moarte absenţele umilinţele întrebările ignorările murăturile prăjiturile reclamele la tigăi indestructibile hainele murdare unghiile tăiate ale copiilor din alte lumi din alte străzi din alte ferestre pisicile se plimbă pe mama se-adună ghem şi trec în lumea în care mama se-adună ghem cu pătura trasă peste cap ca o coadă prin care respiră e cald e bine e mama

8 toate întâmplările s-au întâmplat ne-am lipit cu scoch oglinzile din baie în faţa cărora ne-am spovedit în dimineţile de iarnă pe genunchi am scris şi se transforma în două roţi de lumină chipul tău pe care l-am văzut într-o noapte în ultima gogoaşă cu dulceaţă pe care au uitat-o musafirii se rătăceau regretele prin dulapuri prin poze prin cutii uitate prin pod banalitatea străluceşte peste tot

doar tu deschizi uşa şi ieşi cu ultima gogoaşă cu dulceaţă în buzunar

o pasăre mare inocentă invitând la trădare poate că nici nu se află uşi ci doar un astrolab în care stelele se adună e nimicnicia ce închide ferestrele iarna se apropie se văd se ascultă

sunt plină de apă sunt plină de frunze sunt plină de încarcerări vechi de case reci să-i nasc pe toţi aş vrea să ies în stradă să-i nasc în faţa porţii liberi copilul de apă copilul de frunze copilul rece al casei copilul ghilotină copilul descompus copilul afazic copilul putrezit în oasele mele pline de apă pline de frunze de case reci

nisipurile știi cum rag încleiate în digerare o zguduire rotind în interiorul atins de duhoare ce mult îi iubești imaginea luminată fluturându-și coama a gâtului întins între două ape zecilor lor de mii cine le va dărui un învingător și răcelii lor mocnite cine le va găsi tabla de argilă uscată la soare bat din palme și scot flamuri negre suave respirând abisul neantul golul ce nu mai încape de preaplin

10 îngăduinţa e crudă după un deal am zărit îngerul se străduia să ne folosească aripile la articulaţiile lui de înger cochilii goale de melc în care se aude toamna crescând fermentând

11 poate că mă repet poate că mă doare poate că în fânul din căpiţă doarme

13 eram un înger ești un chip multiplu pereții d se desfac și apa cade simplu nu mai e ascunsă nu mai e adormită masa cade vrăjită frumoasă ca moartea ca moartea plutește stârnind erecții intelectuale printre pahare sticle și sentimente cruciale uită-te la mine vezi cum picură în uterul meu gol un nor în formă de foetus ce privește cu un singur ochi mare cum pe tine cu tine te doare

Poesis

sintagme literare

IRINA ALEXANDRESCU „Tu mergi” adun literă cu literă , le plesnesc cu limba , le rotunjesc, le umezesc. toată noaptea am stat în ploaie şi am băut şi am dansat ... pe pavajul cartierului în vulgara obscuritate se iubeau apele cerului ! am numai consoane în buzunar le înghit cu o sticlă de vodkă fără rang! mă gândesc uneori cum m-ai conjugat tu în nopţi de desfrâu... ...uitate sunt acum mâinile mele, sânii grei , gura vorbindă, ţipândă . merg cu pufoaica neagră la curaţat de fulgi. a fost un măcel între îngerii mei când mi-am uitat alfabetul... "cine eşti tu? mă întreba Dumnezeu n-am ştiut am râs, am râs, am plâns... umărul stâng s-a arcuit spre pământ, dreptul a zvâcnit... mi-au coborât îngerii lovindu-se de pereţii inimii mele, împiedicându-se de venele lungi, aruncându-şi unul altuia bucăţi din ce-am fost rănindu-se cu mine... Dumnezeu i-a lăsat apoi le-a smus aripile: "acum zburaţi!" a hohotit El... mă uitam îngrozită... reîntregită ... "tu mergi!"

Oraşul urlă a linişte şi tu ai murit... oraşul urlă din toate colţurile

a linişte... a hău... nu mai există oameni cu sufertaşe nu sună sirenele fabricile înghit porţile rând pe rând. La marginea lui, balta mustea a baloane roşii trecusem pe acolo de treizeci şi nouă de ori... ...urmele fetitei cu botine. Ce transparenţă nu mai apare "azi" când calci pietrele bălţii mele şi nu-mi mai mângâi roşu baloanele? azi noapte am visat guri cu neoane obraznice, lucioase ... mişcări dureroase, haotice sub satinuri din timpuri vechi, o balerină spărgea aerul iar tu o iubeai până la sânge... ...când macii se decolorau încet şi verdele crud mă înneca în capătul câmpului, la lună paznic în plasa unui copac. Deschid ochii ...mi-e frig! Oraşul urlă a linişte şi tu ai murit...

Eu mă zvârcolesc în ţinutul tău, Icare! stăteam în genunchi. tu adusesesi o pânză albă; ai udat-o şi m-ai acoperit ca într-o biserică . poziţia hieraldică a corpului meu, ridicându-se, era o cădere în iad ! Hm...se voise renaştere rugăminte către damnaţi damnata din mine. apoi m-ai înghiţit eu am văzut cădearea cu mâinile

impingând pielea ta... mă cari în spate, mă cari cu dureri crunte, mă naşti şi mă laşi să rămân legată cordonului tău . bei uneori de şapte ori apă, te decolorezi şi mă împingi pe coloana ta infinită... ...obrazul mi se întrevede şi dinţii parcă îmi toacă a frig... bate clopotul în locul aripilor eu mă zvârcolesc în ţinutul tău, Icare !

Femeia apuse femeia ţipa pe pământul plin de sânge îşi tăia sânii şi bandajele albe putrezeau maci pe un negru opac... femeia se dezbrăca de ea îşi renega copiii şi creştea şerpi pe stânci gura cu dinţi ascuţiţi o lovea de pereţii închisorii de piele tăiată cu satârul pe vremea iernilor cu caligrame meşterea cuşti bolborosind blesteme prindea şoareci de gri şi-i punea în colivii să cânte... şerpii o iubeau peste fostele forme şi coapse... femeia se descărna cu fiecare zi şi făcea păpuşi din pielea ei le trimitea pe apă cu lumânări în mâini... noaptea urla a lup şi ziua bătătorea falangele cu un clopot ... Biserica de pe colină începuse a se destrăma sfinţii fugeau cu nimbul în braţe dar femeia ...nu se oprea... Din cupola pictată, coborâ Dumnezeu "-Nu trage, sunt eu, Făcătorul tău!" zise FEMEIA se uită în ochii Lui şi apuse încet, pe-o aripă ...

Poesis

sintagme literare

IRINA LUCIA MIHALCA Dincolo de ape Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart, în tăcere pleci spre spaţii goale, încerci să curmi trecutul tulburător. Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul, loviturile aspre te fac mai puternic, în aur transformi greşelile. Un far aprins. Dincolo de ape vrei să ajungi. Într-un ocean nestrăbatut de nimeni, coloane luminoase licăresc. Viaţa o ia într-o direcţie sau alta, ca un râu sinuos, noi experienţe îţi scriu povestea, bucuria este în tot ce te-nconjoară. Pe emisfera gândului te plimbi, pe o scenă ireală te mişti. Ai fost rănit, ai fost vindecat. Vei păstra această înţelepciune aceea că dragostea nu are limite? De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate, împărtăşită doar, fericirea e reală, intensă şi colorată, pe drum te surprinde sunetul ei. Există o poveste de iubire răscolitoare pentru fiecare. Dumnezeu ne iubeşte! Fragilitatea cristalului e fineţe, nu slăbiciune. Când ierţi, iubeşti si când iubeşti asupra ta lumina divină se revarsă. Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte. Dincolo de bine, dincolo de rău, acolo, în acea grădină ne vom întâlni...

incredibilă stare. te iubesc foarte adânc. cine poate explica asta?

Lumina ce pâlpâie îţi simt absenţa din fiecare trecere precum sunetul înăbuşit al clopotului scufundat în adâncuri.

Cercurile vieţii

şi zidul înălţat ca un pumnal între noi.

o busolă de aur ne-arată nevăzutul.

şi lumina ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.

acel punct de lumină din capela sixtină. cercurile ascund taina vieţii. în trepte este viaţa, creşte şi descreşte.

am închis muzica. am stins valul. e mai bine acum? vorbeşte-mi. dă-mi mâna. suntem singuri în oceanul acesta.

pe drumul mătăsii, cercurile vieţii, în fiinţă. o poartă se deschide către cerul nedeschis. un singur răspuns. o singură respiraţie. cod cu litere de foc.

lumina ce pâlpâie

o geometrie sacră, cu-atâtea universuri lăuntrice.

simţi că ţi s-a mai întâmplat asta. ţi-e dificil să alegi.

aşa începe totul. furtuna dinaintea liniştii cerului.

de ce ne-amintim viitorul?

fluxul şi refluxul, ferestre spre lumina celor o mie de sori. pătrundem într-un nou câmp şi în vârtejul lui. treptele sunt din flori. când soarele pătrunde piatra acolo stă poemul!

fructele ne arătăm sufletul fără să fugim. fără să ne-ascundem. frunctele sunt cu sâmbure şi dulceaţă, dar trebuie să muşti din învelişul lor exterior, pentru-a ajunge la ele. îţi place să revii pe pământ. ce mult contează clipa. închid ochii. simţim vibraţia crescută în bucuria propriei fiinţe. eşti o cascadă.

risipeşte absenţa şi umbrele rănilor neînchise în trecere. vorbeşte-mi.

plouă. timpul pare golit, limitat. aminteşte-ţi, ne vom întâlni. viaţa este acolo unde creşte iarba. să luminăm drumurile şi să vedem gropile. siguranţa şi nesiguranţa depind de noi. poţi să-ţi uiţi bătăile inimii. totul urcă. urcăm, nimic nu se-opreşte pe drum. veche-i memoria clipei. nu are timpul acesta niciun timp. simţi magnetul dintre noi. accepţi ciocnirea faliilor. te bucuri de cutremur. cunoaştem bine verdele diafan al câmpului. sclipiri de lumină licăresc din trecutul cald. dacă eşti în gândul cuiva, ceva din tine s-a transferat acolo.

Poesis

sintagme literare

KATALIN CADAR Au înflorit macii Au înflorit macii, în locul cuvintelor de dor – depărtare.

Fără cuvinte ține-mi în palmă inima... fără cuvinte.

Petalele nopții petalele nopții decorul într-un cuvânt gol.

Gândurile întinde-ți palma inimii... să-mi adun gândurile.

Ploua și era târziu

ucise și îngropate în coasta necuvântului.

Te cuprind

(celui pentru care mai am un gând 4.)

îmbracă-mă cu gândurile tale ...și mâine.

Nebunia inimii mele ...și încă mai sunt ploi, care îmi vorbesc de tine... cu cuvinte înțelese doar de nebunia inimii mele.

Caut primăvara caut primăvara în ochii tăi. ........................ mă strigă un vis.

Inimile ...lasă perdeaua nopții trasă...

...nu-mi ajunge nemărginirea cuvintelor să te cuprind... iubire!

Pe o parte pe alta întorc de pe o parte pe alta foi în gura nopții și strâng printre dinți vârful unui creion, nu am curaj să caut nespusul din beția sentimentelor pentru tine.

Câte toamne ...și câte toamne își vor mai ninge amurgurile pe prispa cuvântului găurit de tocul așteptării tale?!

inimile noastre fac dragoste!

dacă ai știi cum arde depărtarea pentru tine...

Aripi de lut

dragostea.

Așteptare morbidă

umărul unei clipe – mușcat de amurg…

litera înfiptă în plămânul clipei, ce mă respiră prin gaura cheii de la ușă, care nu se deschide spre lumea ta, devine un țipăt mut și zbor cu aripi de lut prin abisul dimineților fără anotimp.

pierdut în umbra ta, cu tălpile rănite de amintiri.

Stigmatul nopților ucise

Și mâine

palmele îmi poartă stigmatul nopților

gând... dezbrăcat de cuvinte, te-a găsit la capătul unui vis... dar ploua și era târziu.

În umbra ta

(cu dedicație pur și simplu 9)

dimineața și-a scuturat răcoarea din umeri peste ochii mei, adormiți printre gânduri grămădite în spatele unui cuvânt, ce nu lasă scris în palma adevărului mărturii străine, oglindindu-se într-o așteptare morbidă de când nu mai ești aici.

Poesis

sintagme literare

LIVIU IOAN DRAGOȘ 1. laînceput a fost cuvântul și omul a stat și nimeni nu credea că limba șarpelui face lumea să se bifurce acum dați-mi un sfat negreșit oricum greșesc nu sunt în stare să-mi port piramida perfect nu știe nimeni de câte vieți a avut nevoie un faraon eu vreau să fiu la un loc cu toți faraonii și dintre ei unul să fie după chipul și asemanarea ta și nu a lui iisus nu mă certați pentru asta e doar un cântec doamne să-mi dea puteri la capătul puterilor n-am să mă plâng am încă ochii buni aici la malul mării negre cu mama lui ovidiu am prins în rădăcini cuvântul

2. la suprafață un uriaș nimic să nu se sperie lumea ei a mea i-am luat coasa din mână și am legat-o de vie să facem dragoste pe lumină i-am zis dragostea mea îți caută ochii îți vede chipul senin și mă așteaptă să-ți ghicesc gândurile

3. peste opera lui ne băgăm cu opera noastră dumnezeu ne închide ochii văd o masă frumoasă în mijlocul grădinii suntem unul altuia hrană din tot ce răsare și apune vrem să ne facem un baldachin să tragem de timp fără să știm cât e ne ajunge gândul

4. doamne ce drog în piele asumată-mi ești și peste

un cârcel într-o vie de care ți-e dor să urce să urce și-atât

kimonoul de pe tine aruncat cât colo e poezia mea ea se apropie să-mi arate că n-are niciun tatuaj e atât de curată văd limpede părul ei pregătit să se răzvrătească să-mi spună tu mi te potrivești lasă-mă în palma ta sărut de veghe cum în lanul de secară dincolo de cărți de monitor să-ți văd urcat genunchiul plin de vorbe peste meduze simple subjugate pornite la drum să se ridice fără cale de întoarcere dintr-o mare în alta să spună doamne ce om am înainte ce oameni am cunoscut înainte să te iubesc

5. planul ei era în mine o vârstă stabilă să fim miezul egal al tuturor lucrurilor desupra și dedesubt de aproape și departe de apă cu pământul egali slabi și puternici avem margini vaporoase și centru masiv important și nesemnificativ ca iarba de pe acoperișuri creștem oriunde muncim oriunde mâinile noastre se fac mai frumoase mai multe și mă cuprinde o spaimă cu o catedrală mai puțin decât propria-mi moarte

o poezie un roman un munte vrăjit scriem după legile noastre labirintice din orice mă interesează mai mult radiografia claviculei tale sărate mai mult decât orice război mondial decizia că ți-ai tăiat părul înroșit unghiile picioarelor într-o culoare sau alta fatală o primesc în stare să arunc o picătură în două oceane nici mai mult nici mai puțin dovadă

8. numai ochii puteau învia conținutul aceiași dorință vie a mâinilor să stea la un loc am spus să îmbătrânim împreună ai spus poți să crezi ce vrei împreună nu vom îmbătrâni niciodată ține minte că ieri a fost ziua când am intrat sub aceiași apă acum izvor sub pământ să ne ducem setea gură la gură fierbinte și când va fi să ningă să ne privim lung cerul întreg să rămână întâmplarea vieții mele deschisă

inevitabil îmi eșți propriul meu eu pământ pregătit să scot din el cristale îmi ești să îți adaug în fiecare zi o mare sărbătoare pântecul tău fie-mi 6. gândirea budhistă legătură dintre scântei un munte pe un bibelou de porțelan făcut și mușchii noștrii de aur sedentari ne urcăm din două părți ar putea fi nefolositi și mă întreb dacă greu dar nu imposibil K2 sunt viu sinuciderea dacă o vrei n-ar trebui dacă deschid ochii să presupună niciun efort înțeles vizibil încă îmi e frică de patria mea pentru asta poți să lauzi un câine tainică viitoare sărbătoare marină și nu omul ca un vârf intens dantelat îmbracă-te de lance atât de bine ascuns în el ridică ancora și dă jos pânzele ca un capăt de ață sau de pe tancuri să vină

Poesis

sintagme literare

LUCA CIPOLLA

e frammento lasciato tra i ciottoli dello spaziotempo.. e sì che da lì trasmettono la cura.

Il disegno

La stele di Ruino

Una doccia fredda di elementi mi pervade e quanto sono sporco ora sino a che il fuoco pulirà quelle stigmate, un folle che vagola sperso - barcolla e beve latte di cavalla; all'una i fuochi s'acquietarono ed io ne accettai il principio, rischiarato da Deneb lontana, qui solo la pece mi tratteneva e di terra ero sostanza, lustrandomi le scarpe e cadendo in basso.. stanco ed ammalato alla faccia vostra, via prima i soldi e poi le caramelle, difendo sogni di carrozzelle da spiccare il volo e farlo in silenzio, tu sei la grafite ed io l'alloro..

Da fogli sgraziati e ingialliti, su cui nube non pone ombra, gettati là ove manco un randagio dimora, pare che la divin locusta riservi un banchetto alle Esperidi assorte che dalla stele di Ruino il sole fiacca a vite raccolta nelle sue viridi biglie su tornanti esposte, che memoria, un'anfora direi, soppianta a ritagli di Moldova.

Desenul Un duș rece al elementelor mă pătrunde și cât de murdar sunt acum până ce focul va șterge acele stigmate, un nebun care umblă haihui – se clatină și bea lapte de iapă; la unu noaptea focurile se liniștiră și eu acceptai principiul, luminat de Deneb depărtată, aici doar smoala mă reținea și de pământ eram substanță, lustruindu-mi pantofii și decăzând... obosit și bolnav în fața voastră, afară mai întâi banii și apoi bomboanele, apăr vise de trăsuri ca să-mi iau zborul și s-o fac în liniște, tu ești grafitul și eu laurul..

Stela Ruinolui Pe foi pocite și îngălbenite, asupra cărora nor nu lasă umbră, aruncă-te acolo unde nici un maidanez nu locuiește, se pare că lăcusta divină le da un ospăț Hesperidelor absorbite pe ce la stela Ruinolui soarele le istovește ca vița culeasă în verzile ei bile asupra curbelor expuse, pe ce memoria, o amforă aș spune, le înlocuiește cu tăieturi din Moldova.

Frammento Terra di nessuno sorpresa a catturare nastri colorati eccole piume sfilaccianti nell'aere eterna suscettibile, è solo eterica istanza

Fragment Țară a nimănui surprinsă capturând benzi colorate iată-le pene care se destramă în aerul veșnic susceptibil, numai este o eterică instanță și fragment lăsat printre pietricelele spațiu-timpului.. și evident că de acolo transmit leacul.

Emily (a Emily Dickinson) Quali occhi tristi e severi osservava il granato nulla in cambio di ciò che era un filo di corrente attraverso la sabbia a sollevarmi da nubi equivoche.. quando verrà e come difendermi, forse polvere di stelle da una grata astrale e immaginare di fuggire da questa casa non mia.

Emily (lui Emily Dickinson) Ca și ochi triști, severi observa rodia nimic în schimbul a ceea ce era un fir de curent prin nisip ridicându-mă din nori echivoci.. când va veni și cum să mă apăr, oare praf de stele dintr-o gratie astrală și imaginându-mi fugar din această casă ce nu-i a mea.

sintagme literare

Poesis

LUCIAN MĂNĂILESCU

Anna şi Caiafa, în timp ce guvernatorul mototoleşte prosopul, şi-l aruncă în coşul cu rufe murdare. Apoi, fericit, se înalţă şi zboară pe geam într-o direcţie necunoscută lăsând în urmă un miros vag de sudoare şi spaimă.

Strigătul

Năvălire barbară

Poetului Geo Galetaru Poetul e o fiinţă ciudată: Cerul lui are pleoapele închise, de aceea poetul e albastru pe dinăuntru. Inima poetului răsare în rouă şi apune în păsări. Dar, mai ales, poetul e nevorbitor cuvintele lui palide sunt tăcerile asurzitoare din „Strigătul” lui Munch...

Cînd înfloreşte magnolia Bronzul statuilor cocleşte şi gloria se prelinge în lacrimi verzui pe obrazul tăcerii... Drumuri nevăzute traversează în grabă continente şi inimi. Agenţiile de ştiri anunţă noile delicte ale libertăţii, fiecare piaţă publică e o singurătate cu un milion de nume, americanii cred că fericirea a fost inventată la Hollywood, şi că luna se rostogoleşte sub paşii lui Armstrong... Desigur, asta nu schimbă aproape nimic din existenţa noastră, pentru că universul nu are amintiri decât atunci când înfloreşte magnolia.

Respirând Scriu, ca în copilărie, cu degetul pe fereastra nopţii, cuvântul „patrie” (cu sensurile lui mutilate de indiferenţă, sărăcie, indolenţă, uitare...) Scriu, pe geamul dintre zile şi nopţi şi din cuvânt se scurg lacrimi şi literele alunecă şi se pierd

într-o semantică cuneiformă... Tăcerea ridică de jur împrejur ziduri de catedrală, lumina se face ţăndări şi nu pot să mai scriu decât atunci când respiraţia lui Dumnezeu abureşte cerul cu gratii!

Guernica de sub frunte Gloanţele care l-au ucis pe Garcia Lorca au fost oarbe, la fel ca generalii şi coloneii... Dar „Cântecele ţigăneşti” se vor întoarce cândva... Dacă nu mâine peste o sută de ani sau peste un secol şi atunci fotografiile cu fireturi şi decoraţii vor îngălbeni de spaimă şi cohortele cuvintelor vor mărşălui victorioase peste cadavrele statuilor ecvestre!...

De Bostan, de floarea soarelui Stadioane-n delir, strigăte improvizând emoţia şi fantezia şi imprevizibilul asediat de olimpiadele noului secol, tăcerea revărsată în vacarmul tribunelor, faze incendiare transmise în direct, fotbal minut cu minut, viaţă minut cu minut, sinucideri şi mizerie şi lux şi cutremure... Soarele se rostogoleşte printre nori şi spectatorii ronţăie fericiţi aplauze şi alte iluzii.

Ponţiu Pilat În fiecare dimineaţă prin oglinda din camera mea, ca printr-o uşă uitată deschisă, intră Ponțiu Pilat şi, fără să mă privească, se duce la baie să se spele pe mâini... Întâmplarea face parte din mitologia viitorului şi mi-e teamă că după perdea pândesc

În vremea liceului, bătrânul meu profesor de ştiinţe inexacte m-a invitat să-i văd oceanele şi continentele şi galaxiile din biblioteca răvăşită de percheziţii şi spaime. Cutreieram împreună printre gheţurile rostogolite în holulul sărăcăcios al istoriei şi cafeaua era amară şi din stradă se auzeau cuvinte neînţelese, răpăit de tobe şi trompete în surdină. A doua zi, profesorul a dispărut în ceaţa de ovaţii şi aplauze, stârnită de galopul copitelor, inconfundabil.

Apelul de seară Ţară, ţară, vrem ostaşi! Pe cine? Că Ion s-a rănit la suflet în războiul căpşunilor şi copiii lui rostogolesc soarele peste deal şi din satul pustiu al lui Gheorghe, invadat de cântece de cuc, doar câţiva bătrâni mai ronţăie pe prispă pensiile lor de urmaşi ai CAP-urilor, şi nu mai au decât crucile din cimitir ca să se îngâne seara la un pahar de vorbă. Ţară, ţară, vrem ostaşi? Pe cine? Feţii Frumoşi au emigrat, odată cu sturionii din Dunăre şi cu costobocii, la Nord de noi înşine. Acum de sus, din nori, depărtarea aruncă cu lacrimi... Ţară, ţară, vrem ostaşi? Pe cine? Pe unii îi ninge cenuşa Vezuviului, alţii s-au mutat în Atlantida sau în continentele încă nedescoperite, alţii îşi desenează viitorul pe hărţi străine. Ţară, ţară....

Poesis

sintagme literare

MARIA CALLEYA Soarele de ieri Om la apă, îmi vine a striga în dimineața blândă. Tocmai se închide o paranteză. Și aceasta ca o fantă întoarsă spre afară, semn că nimic nu se sfărșește pe de-a-ntregul. Pe spinarea a două lămâi lucește soarele de ieri. Întâmpini, bucuros, clipa legănată înspre despărțirea cea de toate zilele, câmpul mănos hrănind, sub ochii tăi, încă o clipă. Și ea, din nou, mustind de o bucurie nouă – ape secate, ape nevăzute.

Prima frunză Minunata viață, care nu se mai sfârșește, doboară toate pragurile răbdării, suferințelor și așteptărilor. Între frunzele căzătoare, de un verde intens, acum, cu a doua înflorire a lacrimilor Maicii Domnului, a răsărit una roz. Un ciot mic s-a voit pesemne floare, ori e un semn ce nu-l pot încă desluși. Se foiește vântul între pereții încinși, prima frunză galbenă vestește anotimpul, șapte ani sunt de atunci, al unei schimbări ciuruite de fantasme. Hora frunzelor înnebunite de vânt o voi juca și eu, călcând pământul, zâmbind Cerului, predându-mă norilor, ploii îmbelșugate, într-o dimineață.

Bob de grâu Senatorii mei, frumos îmbrăcați în pene lucitoare, se înșiră cuminți, cuviincioși, pe zidul dimineții. O ceremonie sobră în onoarea soarelui, înainte să se avânte spre crugul zilei, o metanie simplă. Cumințit și vântul, în așteptare. Hulubii mei își vor desface aripile spre cele zări, cu câte un bob de grâu în cioc. Primiți-i.

Următorul asalt

Printre umbre

Între două războaie declarate, ambele cu răspuns incert, se impune pauza de jale, de jind. Munții respiră și ei odată cu flăcările. Rămân câteva pietre calde vorbind între ele, șoptit, despre următorul asalt. După prima săgeată, alte tăceri. Jocul macabru al celor vii cu definiții goale și stindarde mincinoase. Scăpați ca prin minune, cei neînstare să-și încordeze arcul, rătăcind printre ruine, flutură o batistă albă pentru noii veniți. De foarte departe, fumul discret al cântecului, iar și iar întrerupt.

Albastrul de cristal bate acum la ușă, în ferestre. Fantomele încă dorm, lumea e întreagă fără cusur. Fac parte dintre violatorii nopții, alături de gâze și scotocitorii de pubele, cei fără chip, cu mișcări scurte, bine măsurate, cu gânduri țintă și succese învelite în staniol mototolit. Suflând greu din pricina efortului mărunțit, delicat, strecurîndu-se suav printre umbre. Cum de n-ai amuțit încă, prietene, cu răspunsul tău întârziat, asudat. Tocmai aprinsesem felinarul și ciupeam frenetic corzile unei ghitare, doar ca străjerii să știe că aici trăiește și moare un om, între martori îngăduitori. Pregătirea silnică a zilei, în noapte, își rupe lanțurile. Apa cea curată a muntelui ajunge la gura mea, mă înfrupt din răcoarea ce a fost și a mea, cândva, prezență mirifică a acelui izvor din care se tot țese lumea. Timpul piere, ne inundă apa mare. Plutim neștiutori. Din întâmplare, ne atingem.

Diario Câteva semne pe o foaie albă nu înseamnă prea mult, clocotul vieții ce o împrejmuie, stropii ei fierbinți vorbesc încă mai răspicat. Fie el meticulos acel diario, cu grijă scrijelit la aceeași oră, nu poate cuprinde, vai, decât furtunile abătute fără încercare pe cap (și suflet) de om. Te agăți de un cuvânt, pace, să zicem, așa cum apuci o tigaie de coadă, o frămânți în mână, cu cealaltă amesteci coca și condimentele. Între timp asculți o simfonie de Brahms, ai uitat să uzi florile, un junghi te îndoaie.

Catharsis De neoprit marșul mașinii. În curând se va demonstra că știe iubi. O victorie monstruoasă, rece și fără puls. Într-o zi, încă mai strașnică, bateriile îi vor exploda. Se va albi atunci curcubeul. Vom relua, sau nu, drumul dinspre origini. Un catharsis, poate, premeditat.

Să fii Vocea umană, orgă de lumini, vastă simfonie. Ce ar trebui să fac, îl întrebasem, cândva, pe maestrul Baba. Să fii, a sunat, simplu, răspunsul. A existat mereu un preaplin. Motiv îndestulător spre a te pierde, risipindu-te.

Izvoare neatinse Da, scârțâie podeaua sub pașii de noapte, la marginea unei istorii în convulsii, în care umorul e absorbit de smârcuri tot mai otrăvite. Drumuri mai simple, mai drepte nu se întrezăresc, poate în cotloanele sufletului, neștiutele comori ale copiilor să țâșnească, preț de câteva clipe, precum izvoarele neatinse din creștetul munților. Dacă se nimerește picior de om prin apropiere, să se considere fericit – muritor zâmbind fără pricină.

Poesis

sintagme literare

MARIAN HOTCA Moment cu acest ochi galben perfid pot strivi furnicile rotindu-se în somn coboară din anotimpuri lumile nezidite prin foșnete întârziate de frunze sterpe amintirile se revoltă și negăsindu-și locul în punctul acestei dezamăgiri stau pe orice pleoapă gata să spintece o lacrimă încerc să meșteresc un moment tapat cu fericire de suprafață dar hai să ne vedem fiecare de nimicul nostru în care ne zvârcolim sunt ultimul supraviețuitor sănătos al ignoranței

Sete sunt insolubil în lacrimă rămân același călcâi perpetuu ce se bâlbâie pe nisip căutând scoici cu perle pierdute mă sprijin doar în hohotul genunchiului-corabie de unde pornește toată candoarea dansului liber în oglindă în întuneric pare-mi-se că ochiul mi se zbate fluturând monoton adânca privire a imensității în jurul meu plugurile cerului arau norii-sfincși ah, câte sunete fertile s-au scurs de-atunci prin mandibula închipuirii stau închis într-o liniște vagă

departe incertitudinile se strâng fugare în cuvântul pudrat cu galbenul amar

etern așteptând să încolțească secunda desprinsă de timp din oasele zdrobite

Poem se frânge lumina în păcatul zilei când ostenita vreme devine amurg prea multe temeri îmbrățișează leziunile mișcătoare ale acestui drum prin lume când pășesc pe pietrele mototolite în singurătate aud și prin tălpi surde de sânge vârsta cum se lărgește întru moarte

Spectru #5 te-ai întors în același spectru în care se lungesc toate celulele neliniștii ploaia orașului e ca un fermoar cu zimți concavi ce te strânge suficient de tare încât orice pas inexact te închide în vid în principiu cineva binevoitor te împrăștie cândva în într-o lume îți dă o bucată uscată de înger (care nu te ajută la nimic) lăsându-te baltă între incertitudini cum să faci ordine în sensul cercului când tu ești un simplu element decorativ al unei vârste imperfecte ce urlă să înghită libertatea ceasului dintre secundele dilatate

Poem mă însoțește același înger rănit ce și-a pierdut lumina răzvrătită în goana după generațiile de carne

întregul drum rostit monstruoasă răsărire a timpului-os spulberându-și furnicile din mușuroaie

Joc trăiesc sub clopotul nedreptății contemplativ poemul acesta închis în cuvânt va fi într-o zi răzbunarea rănilor uitate în intimitatea sângelui liber departe din ochiul cioplit în visare țâșnesc în valuri icoane pe înțelesul inimilor de iarbă rabd în mine sarea aspră a stâncii și tranzitul clipei pe nisip senin când jocul mâinilor tale se mai oprește pentru rugăciune

Umbră de toamnă din roua-neînțeleasă răsare umbra mult mai grea decât orice visare a beznei e-n obiceiul nostru să curățăm în fiecare toamnă nostalgiile îngrămădite în sufletul de colb respir un aer trădător ce se curbează ca un șarpe printre cicatricile luminii lăsând acel ieri desculț în adâncul regret al evadrăii umbra ta se apleacă singurătatea se întinde acoperind pașii iar mai departe nu mai poți separa memoria de frunzele bolnave

Poesis

sintagme literare

MARIANA CORNEA Umblând pe străzi am văzut un munte mai înalt decât alți munți stăbătut de ghețuri neatinse ape ovale-rotunde am văzut un munte mai înalt decât alți munți mișcător ca un bocet țigănesc cărbune cu trecerea timpului i se suciseră venele îndreptându-se amenințător tare și rece ca mările nordului cercuri din cremene cărbune rugină toate femeile ieșeau de acolo cu rochii lungi crescute pe buze flori albe pe umerii mai palizi mai puternici de încă o întindere cu miile văzuserăm un munte mai înalt decât alți munți într-un loc între mucegaiul cerului și mucegaiul cărnii dumnezeii se plâng de lipsa de aer de când începuseră să vorbească nu aveau culori doar guri lungi cât plictisul spre stânga spre dreapta un blestem moștenit până când trupul departe poate deveni o consecință un mister abstract pe fiecare perete ar putea să plângă ca un sfânt obosit de frica de curajul lui

Apocalipse sub piele cuvintele și aripile păsărilor sunt iubiți și iubite cum viața și moartea drumuri depărtate de casă un fel de însemnări umede desprinse din cele mai adânci înțelesuri stau pe ochi sau pe înecul albastru vei spune prea multe oase și sânge umblă pe-această planetă mecanică și doar un creier artificial poate percepe pașii tăi

cum vrei să prind sunetele vii sunetele moarte când sunt de piatră și de oase iată să mă retrăiești uneori în mod nefiresc îmbrățișez cuvinte și aripi iubiți și iubite rătăcind printre flori și-un osuar micșorat cântec de leagăn când pătrund sunetele vii sunetele moarte îndrăznesc să visez ca un osuar ca un munte oglinzi și vrăbii albe între apus și zori freamătă o listă prea lungă fără pace oricum o citești mulțumesc

Pasărea care-și uitase plutirea nu venea dinspre râuri nu venea dinspre stepe sau continente strivite cu dosul mâinii nu-și identifica spațiul nu-și auzea glasul cu un gest scurt melancolic ondulându-se cenușiu se arcuia urându-se urând apoi durerea întinse pe o felie de pâine sub un cer de vată trupu-i străveziu visul bunicii un portal și-un fus răsucind caii și boii prin lărgimea câmpiei liniște iar ea care-și uitase plutirea simțea fiecare efort al întunericului la piept nu mai venea urmarea-n care stătea aripi plutiți prin liniștea albă priviți prin același ochi lungimea zorilor și-n nopțile fragile cât durează

Flash sunt urechea dintre solitarul pas și solitarul adânc în măduva mea nemăsuratul mă umple

sintagme literare

MIHAELA OANCEA Mandala Glasul tău își răsfiră silabele ca un acord de armonică, pielea devine puntea dintre lumile văzute și cele nevăzute, ochii mă poartă prin pădurile de pin ale Mexicului și prin valea fluturilor din Insula Rodos. Geometria ta sacră a devenit o mandala ce-mi vindecă toate cele cinci anotimpuri.

Tu Ai călcat în picioare orice tabu, fiindcă pasiunea asta în formă de lance a luat în stăpânire teritorii după teritorii.

ce așteaptă în poziție rigidă de drepți – măcinat de-o gelozie atavică adulmecă un gând de suicid. În dormitorul ei în stil art deco, fantasma cu păr lung se privește-n oglindă un pocnet surd și-o notă subtilă de Red Pearl. clipe de extaz subțiri ca acele de patefon, mariaje ale dualităților multiplicate aidoma inelelor anuale. Și totuși, la momentul potrivit, toate se pulverizează în fragmente străine unele de altele.

La lumina slabă a displayului Mineralizată, durerea cu chip de Lilith îți apasă pieptul ca un bolovan dându-ți senzația că nu mai poți umple cu nimic spațiul fisurat, că nu te mai poți elibera din zăpăceala asta cu nicun fir al Ariadnei. În concavitatea flămândă a nopții, îți strângi marginile embrionare și te cufunzi în starea prenatală a somnului.

Printre rănile cu geometrii fluide, tu ești cel mai frumos cadou al meu.

Coșmar

Heliotropism

Aburul învelește tramvaiele vociferând sub pământ;

Bezna strecoară cobalt în arterele amanților heliotropici, împrăștie alice de fosfor în trupurile lor mai calde decât golfurile înainte de producerea unui uragan. În dodecaedrul cu acustică perfectă – doi cioplitori ai luminii pietrificate.

Fapt divers Și totuși, rămân mereu lucruri nespuse, scrisori nedesfăcute, țigări nerulate, defăimări propagate sferic,

Poesis

Mașinile dau flash-uri și se-aruncă în apele înghețate. Numai un nebun aleargă de-a lungul șinelor de tren cu sminteala celor din cursele de la Pamplona. Bezna înghite lacom decorul de carton.

Metamorfoză Din canavaua dimineții se decupează semaforul

Printre folii de plastic și cartoane, se sapă abisuri răscolite de spaime – cei din adăpostul de lângă biserică, se preschimbă tăcuți într-o rugăciune.

Lacrimi laterale Trupului cu intarsii de marmură albă i se oprește respirația. Cu ochii de fum, o candelă aiurează despre Lilith, Azoth și Raziel. Lângă peretele circular – lacrimi laterale.

Îmblânzitorii de verde Ne plăcea să credem că suntem îmblânzitorii de verde, că valurile pulsau în ritmul dăruirii noastre disperate, că munții strigau stâncilor să danseze cu noi bossa-nova – și totuși, păsările cădeau pe sub pleoapa fiecărei dimineți în care nu voiam să recunoaștem că deveneam mai străini, tot mai străini; azi, o singură privire adună cioburi sălcii, le-aruncă în mare, printer meduzele și peștii adâncurilor fluide, desenează munții în cărbune, cu tuș diluat ori cu veninul ce imobilizează prada și-o pregătește pentru veșnicie.

Poesis

sintagme literare

NICOLAE NISTOR Sarmale englezești Se terminaseră sarmalele de la bodega de lângă anticariat unde dormeau cărțile. Câte un autor dansa pe mesele unui vânzător de speranțe fără papagal. Atunci vigilența mea era trează pe Tamisa, atâta frig din lipsă whisky am tras obloanele pe singurătate pe un refugiat rătăcit de Crăciun lângă o singurătate beată o doamnă ce ținea pe Dickens în geantă.

Secunda reîntoarcerii Plecasem… am uitat telefonul în halatul verde, ăla cu care îmi dădeam aere de domn furat de elegiile din mintea mea, de femeile mele sau nu… Să găsești un răspuns la întrebările despre moarte în cărți, nu! Nu este loc să strecori concluzii în minte… nu are atâtea pe cap, poate în oasele care cad pe rând răsturnate la un curs de medicină. Acum nu le mai pot așeza în ordine, nici nu știți ce fragil poate fi un rătăcit prin lumea asta… Ș-apoi, de ce atâta sete? Aud știrile la urechile astea oarbe, până și plecarea este un vis… Atunci unde este tărâmul ăla de care spunea Paler că a plecat o clipă? Adică el sigur va reveni ca mine, nici nu știu dacă telefonul mă sună pe mine, oricum acesta este halatul care îmi convine.

Cubul Rubik am schimbat oglinzile din mine eram prea tânăr să cred că imaginea se topește în afară făcând scălâmbăieli copilărești mai am multe de făcut între ușile care mă prind din zbor ca un fluture capcane care au chei identice chiar dacă una este fără ieșire

lasă-mă pușcăriaș între doi gardieni nu știu care este corupt sau care minte o singură întrebare pentru libertate să pun negativă sau pozitivă atunci scap de gardianul șef care poate întoarce timpul ocupat să topească ceasurile de colecționar plictisit iar eu aștept în cubul Rubik să ghicesc cum să trec prin oglindă și să rămân tânăr nu mai trageți de mine nu iau nimic după mine când perfuziile din tendonul stâng descarcă tot ce este în minte spitalul de nebuni se dezminte stau legați toți cu fire din papiote și fiecare se învârtește să zboare eu deschid aripile și plutesc în disperare să nu cad în țesuturile colorate carnivore papiote nebune ce vor să mă devore

Respirații divine... Prea mult respirat între mine și tine crinii albi ce sufocă intimitatea… Miroase a apă de scoici care înoată în minte a ne-viață ce simte, prea mult respirat în iubiri închise în care crinii au aere filistine ce ucid respirații divine.

Zborul alb Momentul în care cazi gol în gol amețit de zbor până nu vei mai plânge așezi țărâna după lacrimi ca un copil care se joacă frumos, orgoliul te părăsește și strigă aiureli despre ce ai fi fost din locul păsărilor târzii… Zborul fără aripi se ridică alb și luminos…

Păpușile de iută Privea vitrina cu păpuși imaginare legănate în nopțile de singurătate, când spaimele de copil ascund alte spaime, muzică tristă, viață de noapte, filmul acela ce rulează continuu, aceiași stație unde coboară o femeie ce privește vitrina cu păpuși despuiate. Cocheta femeie leșină pe stradă când vede plângând o păpușă de iută.

Poesis

sintagme literare

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU Meticulos în tăcere Nu pot merge mai departe rămân într-un fel de meditație care nu mă recunoaște la prima vedere. Mă împotrivesc, dar nineni nu-mi face pe voie lucrurile au mersul știut dinainte. Ce se impune rămâne stabilit nu are rost să încerc altceva potrivnic rămân meticulos în tăcere. Iubirea este o față atât de ascunsă pur și simplu mă macină se-ntoarce nerostită în ochi, e ca o apă care seacă pe arșiță, apare iar și începe să curgă.

Plopii şi teii Am numărat plopii şi întâmplător erau fără soţ ştiau ei ceva poetic din trecut.

harnice, ne prindem de mâini fără convingere și strivim frumosul privind în depărtare. Seara sosește pe nesimțite, crepusculul tinde să ne ia ochii, infinitul face abuz de necunoaștere. Pe întuneric n-am simțit nimic doar un somn agitat, treziri dese, dimineața trece repede dezbrăcată de așteptări cu o cafea fierbinte.

Vroiau să-mi spună despre efemer dar s-au mulţumit să suspine din frunze, să nu mai aştepte şi au plecat de pe străzi fără să-i vadă nimeni cum plâng neînţeleşi. Degeaba întorci capul, farmecul s-a pierdut nici măcar teii pe care i-au întâlnit nu mai aveau floare, nici tu nu mai erai la izvor pe prund, doar o batere de vânt prin gânduri fără armonia pădurilor acum retezate de vremuri potrivnice cuvântului adormit între brazdele morţii.

Noaptea se-ncinge vâlvătaie de n-o mai poți stăpâni așteptând, îi simți gustul de zahăr și n-o poți aduce la mal.

Nu ne facem iluzii ca să nu ne întristăm, pătrundem în interiorul adânc al sentimenntelor și le exprimăm vinovați.

Lacul a secat, nu mai e niciun rai cu cetină putrezită de brad şi fără leagănul codrilor seculari, stelele-n cer ard şi se sting.

Negustor de sentimente

Mă văd tânăr

Dimineața lângă cafeaua fierbinte ai gândul plecat și nu te trezești din visare deși asta vrei.

Lipsit de expierență ascultam cu răbdare pe fiecare interlocutor și-i analizam spusele la rece,

Noaptea cu stele ţi se așază-n păr ca o cunună de mireasă rămasă pe fotografii în pereții gândurilor.

Cei din jur te privesc mirați câmpul tău vizual este gol orașul nelocuit.

acasă în perioadele de meditație profundă mă exceptam din subiectele discutate c-un ochi dinafară.

Nu ne facem iluzii

Noaptea era un teren propice de aventură, practic o plăcere de a mă instaura în inima unei femei uitată ca o umbrelă undeva într-un colț al străzii.

Rar vine acasă nimeni nu știe când, mă privește cu ochi de câine. Nu spune mare lucru tace ca o umbră fără contur, împăturim timpul și-l folosim gol, ne cunoaștem demult ca doi străini care-și studiază gesturile și mimica și se plictisesc reciproc. Plecăm în grădina cu meri, ne intră-n urechi zumzetul albinelor

Atâta vreme cât lucruruile nu se complicau, să nu mai știu unde începe și se termină euforia care naște probleme, eram un negustor de sentimente care trăiesc și mor ca fluturii.

Adună-n ceremonial oameni cu zâmbete ninse, apoi îi lasă să se bucure senini și să se așeze la rând în amintiri pentru a se striga după nume. Întunericul s-a topit dintre noi și curge ca o apă rămasă undeva fetidă, să privească dimineața nuferii galbeni cum se deschid peste timp. Mă văd tânăr cu iubirea pe brațe aproape rupt de mediul vulgar din care vreau să alung îndărătnicia din mișcările lipite de trup. Cosmosul se-ntoarce în lăuntrul meu cu aceleași fără de margini, inima-mi cade-n sentimente fierbinți la fel ca la începuturi de eră.

Poesis

sintagme literare

NORICA ISAC

oho şi oho pe cer nemuritoare calea robilor

Aş spune că...

Sophia când rădăcinile ți se vor sprijini doar de cer iar din cenușa lemnului va răsări un iris, vei fi liber

Ai putea crede ştiu că scopul final este cerul dar ca să-l atingi trebuie să creşti iar creşterea doare aşa cum doare carnea pubertăţii şi ca să scrii trebuie să simţi convulsiile muşchilor, oaselor sub pielea încă imatură a copilăriei tot mai orfane de inocenţă dar să nu mai creşti să nu te mai doară şi să nu mai scrii să trăieşti pur şi simplu ai putea crede că există un zbor spre înalt pentru tine?! copăcel cu scoarţa bătrână

Eram mama lor ți-am zis, dragă prietene, c-aș putea scrie un poem despre ea, despre mama lor, a animalelor din ograda părinților. da, acum mă privesc detașat ca și cum ar fi altcineva fetița aceea cu cozile ca spicul și mi-e milă de ea. crezi că-i autocompătimire?! dar eu nu sunt ea și-o privesc cu un fel de duioșie. eram atât de săraci aveam rar și puțin câte ceva dulce, eram atât de săraci și

visam numai dulciuri sau pâine și pentru că le credeam mâncăruri bune lempărțeam juma-juma crezând că și ele au aceleași vise. și cât mă iubeau! eram mama lor copilă cu umeri de humă

Vrabia emigrantă Motto: „oho şi oho/ târziu şi departe/ şi atât de departe…” (Nichita Stănescu, A fi frumos) eşti atât de flămândă ai străbătut lung văzduh din ţara caldă până aici! îţi dăm un pat o masă (chiar trei) şi uite, nu ai nimic de făcut te odihneşti şi stai. aşează-te lângă bătrânul papagal şi faceți schimb de poveşti într-o simbiotică coabitare el va mai trăi o sută de ani tu între timp dacă vei muri vei fi împăcată câteva firimituri şi grăunţe le-a purtat vântul în ţara ta caldă noi îţi vom construi o colivie de aur şi te vom trimite pe apă să te plângă careva şi... uite deja prind culori penele bătrânului papagal!

îmi lipseşte sentimentul morţii deşi am văzut oameni murind îmi lipseşte chiar ideea de moarte întrebările şi frământările asupra ei sunt lipsită de gândul anxios că într-o zi va veni cum lipsită am fost de cuvintele iubirii care-a trecut peste mine, prin mine, şi totuşi în imensitatea ei nu pot să mă pierd aş spune că teama îmi vine din viaţă a cărei stupoare mă loveşte doar când se-ntâmplă un lucru bun în rest neliniştita permanenţă a răului care, surprinzător, nu mă miră cu neprevăzute întâmplări poate chiar neuimirea aceasta e moartea iar venirea ei nu mai e aşteptare, întrebare, nici chin o voi întâlni aşa cum întâmpin banalul cotidian şi nici nu voi şti că aici pe pământ eu nu mai exist

Nicio dramă îţi brodezi săptămânal ziua liberă pe iluzia unui zbor compensator planificat în prealabil în corespondenţa virtuală dar strada pe care-ai uitat cum se calcă la pas nu în goană îţi claxonează la prima intersecţie tivul iluziei cu fiecare mişcare ţi se deşiră broderia într-un ritm existenţialist nicio dramă, obişnuitul cotidian pe fondul unei zile anoste de vară într-o alta, caniculară îţi vei aminti răcoarea zilei de azi

sintagme literare

NUȚA CRĂCIUN Tăcând pe cuvinte să taci să lași zborul să se facă înger apoi să-l închizi în tine să nu-i amintești niciodată iubirii de moarte și nici rugăciunii să visezi să atingi visul cu mâna visele nu mint să taci până când mâini nevăzute îți vor îmbrățișa tăcerea

Cerul din colivie prea îmi iau viața în tragic mi-am zis mai bine merg desculță prin iarbă să-mi simt iar rădăcinile aproape cred ca soarele are și el rădăcini uneori ne îmbrățișăm în taină pe sub pământ seara aud vocea lui cum se tânguie înainte de a fi înghițită de beznă îi fac loc în mine iar el se cuibărește ca-ntr-o scorbură când plec să mă plimb nu mă iau cu mine mă las acasă fac curățenie mătur norii ud florile binelui le țin închise într-o colivie de mult nu mai am pasăre a zburat cu cerul meu cu tot nu văd mlaștina doar nuferii albi plutind deasupra toate în mine tac așa cum tac norii când privesc fără rost din înaltul cerului și trec mă plimb și zâmbesc ca la fotograf vreau să arăt fericită de fapt fericirea e doar un detaliu adăugat buzelor -

Poesis te gândeşti la sinucidere ca la o romanţă te întrebi mereu ce legătură poţi avea tu cu cerul şi cum a intrat şarpele în paradis

gândesc apoi îngenunchez mă rog să dăinuie imaginea asta cu zâmbetul și atunci când eu n-o să mai fiu să rămână după mine o imagine vie dincolo de cea moartă o imagine fără gânduri verific dacă cerul e la locul lui apoi calc cu demnitate pământul greierul roșu din mine a început să cânte

Dimineaţa aceea când o parte din tine îşi bea liniştită cafeaua cealaltă a murit de mult înveşmântată în alb purta pe umeri cuiburi în care puii viselor creşteau liberi lucrurile se impart mereu cu precizie în două unele se mută în icoane împrumută sfinţenie altele se zidesc în ţărâna din tine îţi iei pietrele pe care le-ai urcat singură muntele te aşezi la umbra cuvântului până îţi cresc rădăcini şi încerci să te legi pe tine de tine

Prin rana de la inimă intră întunericul dansezi desculţă în ploaia căzută de pe aripile păsării mâinile ţi se deşiră pe ritmul muzicii se îndepărtează tot mai mult de tine măturătorii de stradă te adună în grămăjoare prin rana de la inimă intră noaptea ai vrea să-ţi vinzi sufletul pe 30 de fluturi dai search pe google nimeni nu cumpără suflete desperecheate

pe ce punte suspendată în univers au trecut cioplitorii în stele atunci când predicau despre iubire nu mai poţi stăpâni larma cuvintelor dar nu te mai ruşinezi atunci când trişezi noaptea e un cazinou îi joci cu fervoare cărţile le amesteci cu viaţa ta până la omogenizare luna iese din cer îţi ţine companie un timp apoi se aşază în mestecenii de cretă

Povestea ultimei tristeţi stai pe podul de lemn arcuit peste balta sângerie a nopţii şi numeri ferestrele luminate dincolo se doarme elegant cu pijamaua călcată la dungă în târgul de la marginea oraşului se vând inimi cumperi en-gros în unele te poţi naşte din nou te ascunzi în spatele lor un fierăstrău îţi numără hoţiile nu simţi nimic doar plânsul zgomotos al lunii pe potecile din cimitire parcă te-ai fi născut acolo recunoşti locul şi frigul şi pasărea neagră ce-ţi plânge pe umăr ai vrea să-i vorbeşti dar limba ta nu ştie să ispitească clipoceşte ciudat ca un ochi de fântână când coboară în el ciutura cineva îţi toarnă generos vin în pahar însetată bei apoi cânţi cu gâtul prins în laţul spânzurătorii scaunul de sub tălpile tale cântă și el dormi îţi şopteste îngerul păsării dormi liniştea urlă la semnul unui fulger se sperie pasărea îşi face cuib între coastele tale simţi cum ţi se vindecă frigul din oase

Poesis

sintagme literare

PETRE ION STOICA O pungă de mărunțiș

Tușă

Nu există întuneric. Uneori rămânem fără cuvinte, Fără chef de dat bună-ziua Oamenilor, păsărilor Și pietrelor din drum. Cine se mai apleacă După moneda de un ban S-o ridice? Lumina pare O pungă de mărunțiș, Răsturnată.

Mona Lisa Surâde nefericită și Pauperă Într-unul dintre cele Mai scumpe tablouri Din lume. Da Vinci Nu a priceput niciodată Ce este un cer senin. Un cer albastru, Da!

Un nod simplu

Nu știa niciodată Pe ce calcă. Niciun mușchi nu-i tresărea Acelei femei, de parcă Singura bucurie rămasă Era indiferența. Mă fermeca Și nu știam dacă Mâinile ei sunt ale unui Mare chirurg Sau ale unui destoinic Ucigaș în serie.

Nu pot să scriu Decât stând pe picioarele Mele. Nu port încălțăminte de Împrumut Și nu închiriez Ținută de gală, niciodată. Mă strâng Doar cuvintele mele când Nu mă mai cuprind. Când am emoții Fac un nod simplu La cravată!

Seducție

Nocturnă Luna Tunsă chilug în geamul de la

Frizerie, Păr moale și galben Răspândit pe dușumelele date cu Catran. Cuvintele, brățări rostogolite De la o tăcere la alta Într-un dialog târziu Al surdo-muților. Noaptea, Un picior de la un cățel Șchiop! Luna, În geamul de la frizerie Tunsă chilug!

Cântec Sângele este Dumnezeul la care nu ne închinăm Niciodată Deși el îngrijește de cea mai curată Biserică. Nemuritoare Dragostea noastră pentru Bibelouri ciobite Și păsări spânzurate de Pereți. Sângele umblă legat la ochi Până la marginea hârtiei, Marginea lumii. Auzi?

Ocol de inimă Fața unei monede antice Trezită din somn După o mie și ceva de ani Ești. Un ocol de inimă Găsit În mijlocul unei liziere De salcâmi scorțoși. O cămilă Născută din nisip Și din sete Pentru mine, pustiul!

Poesis

sintagme literare

RADU CHIOREAN

Femeia

Poate

Noaptea

este o schimbare de anotimpuri în zborul liliecilor în morgă morții au început să se prezinte folosesc nume de flori ofilite femeile se pudrează cu cenușa unui înger își așează mâinile la loc și le spală cu lacrimi bărbații taie în carne scări ce duc printr-o pădure unde aleargă cai ciopliți în lemn spre camera cu oglinzi în fiecare oglindă se vede nașterea unui prunc ce are un strămoș pictat în peșteră mâinile lui arse aprind o lumânare pe măsuța unde îți scriu de departe într-o zi când crucea are două umbre vrei iubito să mai încercăm o dată?

nopțile învățam cercul cum circumferința lui lăsa prin zăpadă urme de căprioare când se învârtea ca o roată de foc prin marmura gândurilor cum în centrul lui stăteai ca un lotus recitând o poezie despre rouă strângeai tot mai mult suprafața apei într-o oglindă sărut ce se ridica între noi și reflecta doar timpul crucificat pe-o stea moartă

Plimbare elefanții se îndreaptă greoi spre defileu dispar prin deschizătura stâncii își așează colții pe un pat de fildeș dimineața le adun trupurile cu miros de junglă le colorez cu ghiocei ștergând copacul de cărbune din fața lunii de cărbune lipită pe fața nopții cafeaua pictată de Dali extrag gloanțele din vise dau drumul la așternuturi pe geam cearceaful flutură ca o rochie ce-ți caută trupul și te invit în parc formele geometrice au dispărut totul este atât de ușor și transparent încât îți urmăresc mișcarea buzelor ca să văd pe unde merg

Arca orașul de sticlă era iluminat de ultraviolete câini vagabonzi umblau pe sub pământ la piciorul câte unui stâlp de telegraf se mai năștea câte un copil într-o iesle o femeie îmbrăcată într-o pelerină cu glugă mov îi plimba într-un parc unde holograma lunii se oglindea în noroi apoi deschidea un sertar și scotea o pasăre le-o dădea să se joace ei o îmbibau în lapte ca pe-un biscuite să-și potolească foamea dar când o scoteau vedeau un ochi neclintit genele mari și lungi ca un evantai regal încercau să acopere potopul care creștea devenea tot mai înalt mai asurzitor în Arca lui Noe era doar un loc rămas să nu uiți niciodată că lemnul ei era construit din roșul ultimei petale în care te-am așezat să te odihnești în timpul furtunii

lângă mare apare o fată pământul întreg se reflectă prin zâmbetul ei pe cer orizontul este un fascicol de lumină ce arde plaja un covor catifelat având forme geometrice de nisip fiecare de-o altă culoare briza serii o mângâie se urcă pe un soclu începe să-și scoată ochelarii de soare mănușile cu dantelă pantofii cu toc, rochia se demachiază își aruncă lenjeria intimă pe-o canapea imaginară deșurubându-și atent trupul îi așează părțile într-o cutie cu miros de măr își prinde părul la spate apasă pe un buton se desfășoară o listă cu bărbați alege tastează un cod apasă alt buton pune două pahare cu vin apare bărbatul pe un cal alb înaripat calul nu poate ateriza, e prea ușor îl ia vântul izbindu-l de cer rămâne acolo înfipt în umbra pământului fata continuă să-și zidească albastrul într-un copac înflorit de femeie

Ea aproape în fiecare zi aducea un copil acasă mai ales când în timpul zilei nu era lumină la sfârșit de săptămână le cumpăra jucării într-un weekend nu s-a mai întors copiii s-au speriat și-au ieșit afară au găsit în fața ușii o scrisoare cu numele ei după ce-au crescut mari s-au căsătorit și țineau scrisoarea pe palme când se întâlneau apoi au îmbătrânit le-au dat-o copiilor lor care s-au mutat în același apartament să o aștepte iar cuvintele deveneau tot mai lungi când o chemau în gând

Poesis

sintagme literare

RAUL CONSTANTINESCU Marea călătorie

Nimicomedia

Ție ce faci pe orbosurdomutul din babel îți scriu, n-audenuvede... în ceasurile tale de taină a spaimelor vino acum, suflete, la cearta celor ce sunt când fără sfârșit cu tine însuți vorbești cine ce ai fost ești pe marginea frunzei în aer nu te cunoști nici cât un fîlf de praf șters nevăzut treci prin tine înapoi înainte zborul în cuvânt învățul de o viață icar de când te știi cazi te ridici da capo al fine din noapte prin deșert din oază în oază marea călătorie a punctului prin elemente etern neștiut alfabet în devenirevenire recent narcis tâlhar eul din oglindă mare de sânge prin care plutești în derivă luneci pirogă în flăcări pe marea golurilor unde totul doar privire se scrie nimic nou în boala de putere a zeroului absolut în sine ascunsă marea goană după vânt fantastică aventură continuă prin tine însuți a celor de dinainte de tine în necunoscutul ce se alege singur jertfă pe altarul nimănui ziuanoaptea în cernere ispitele viețiimorții pe trecere sub tăvălug a literelor ce-n vămi deapănă clipe-n delicii torturi spectre totuna baloane de săpun în umflare sorb luciul zilei efemere aurore de-un punct spânzurate alibiul nimicului praf în ochi procleții la modă pe buzele tuturor canibalilor jongleuri de covrigi în coadă mărgele spume de șerpi în nevăzut sferic rut descompus...

Căderea în sus a nimicului întru nimic apoteoză apare celui în sine pierdut în neștire din toate părțile sfâșiat de ispite nimeni pe drumuri spre pol ... Răsare soarele apune iar și iar o nouă zi pentru răi și buni urmează în trunchi tăiați trecute rotiri prin seve nimic nou sub soare doar deșertăciune explozii de goluri asurzitoare-n vânt sterile oarbe coji seci se vântură-n zări tăria foamei golului înghite totul spaima de vid gaura neagră în asalt cum ceea ce nu e doar în moarte se-arată pe vârf de piramide zeroul se-ncoronează apoteoză a nimicului în aur spoit polipier de găuri cum prin vămi se umflă nimicul nicicând sătul bulimic hăpăie soarbe gâtlejul vidului blindat înghite lumi după lumi continuă paradă a morții trăite-n emfază pe cal alb în albe haine încoronat cu pompe surle chimvale pe magistrală se-arată falsul mesia zis lumină a lumii sub tot alte măști acoperit reacoperit întuneric de moarte nuntă fără sfârșit divină comedie

Veni-vei și tu... Singurătatea brusc răsare-n amiază înaltă pe apa morților până la cer strigăt al vieții după viață în lumina continuu dar vârsta de aur în floare vei retrăi visul primei iubiri ivire-ntr-o clipă-n snop de raze sărbătoarea tuturor ai luminii dintâi eternă reîntoarcere în cercul speranței veniți cei plecați cu pluta nimănui imposibila iubire de la capătul nopții veni-vei și tu, noptosule, pe contrasens înaintea morții cu floarea păcii mijind între dinți

Maraton În ciuda ochelarilor de cal, joc de flăcări pe creste scapără singurătatea în noapte prin preluci pe țancuri cu marea de nori sidefii la picioare brusc ciudată nesfârșită mirare de dincolo de capătul drumului odată cu zorii răsare liberă de moarte viața cântec continuu iubirea semn în care vei învinge deasupra prăpastiei senină cumpănă în repaos începutsfârșit nesfârșit cuvinte necuvinte spre punctul fix zero născute din nou propoziții concurente

Poesis

sintagme literare

RAUL SEBASTIAN BAZ Diminețile Acela era cântecul, acelea erau diminețile... Soarele zumzăind domol între penele vrăbiilor, pe alee pasul meu mic, de căprior grăbind spre liziera pădurii, cineva alături, nevăzut, chicotind, zburătăcind frunzele, descoperind pietrele de sub brusturi... apa izvorului șoptind „nu poți să mă prinzi, hai, încearcă”, inima mea mică, de căprior alergând tot mai repede pentru a se ascunde între umbrele brazilor... da, acela a fost cântecul, acelea au fost diminețile.

Buna întocmire Trec pe lângă oglindă și simt mirosul de măr copt, tăvălit prin praful vechiului covor persan. De sub pervaz se-aud vocile cristaline ale copiilor cu obraji străvezii, ușa scârțâie precum deschiderea care se închide, clepsidra zumzăie surd a veșnicie... Mamă, tată, ajunge cu joaca, ieșiți din ascunzătoare, a sosit vremea cinei, masa e pusă, paharele sunt pline, oglinzile mint ca întotdeauna când trec pe lângă ele, dar asta nu contează, îndată o să pornească muzica, am pus sonata pentru cruce și violoncel, în cinstea voastră, haideți, încă o dată să mai fim împreună, să mulțumim pentru toate, să ne îmbrățișăm și să închinăm pentru buna întocmire a neantului și uitării.

Sălaș Acum culcă-te, mi-a spus, așternuturile sunt proaspăt spălate, miros ca desișul de brazi din poveștile tale cu Maria. Hai, nu mai sta, o să dormi neîntors după atâta amar de viață, să vezi cât de bine o să te simți mâine în zori. O să-ți fac ochiuri – am ouă de curte, știi tu, din cele

cu gălbenușul ca miezul portocalelor de sub bradul de Crăciun... am și niște lapte care face caimacul de două degete, încât poți jura că l-a adus Suzana cu donițele, ca în fiecare marți din vremurile de neîntors... Hai, culcă-te, am pus pe noptieră, ca să-ți țină de urât, două gutui, iar Micio, motanul, a promis că va veni să doarmă cu tine în noaptea asta, chiar dacă n-a uitat cum îi întorceai urechile și îi tundeai părul de pe spinare. Hai, băiete, e ora la care nimeni nu mai stă treaz, mi-a spus, și atunci a răsărit ceva în fereastră și am văzut cum înflorește cireșul între fulgii perinilor și am fugit fără să mă uit înapoi, fără să privesc înainte, ca unul dintre cei pentru care nu se mai poate găsi nicăieri vreun sălaș.

Vincent Atunci am luat în brațe câmpul încărcat de flori și nu am mai vrut să-i dau drumul. Au început să urle: fir-ai al dracului de tâmpit, pune-l înapoi, ce dracu vrei să faci, tu nu înțelegi să-l lași jos odată dar eu îl strângeam și mai tare la piept, făceam pași bezmetici, de animal hăituit, mergeam către vechile locuri secrete și strigam lăsați-mă, e al meu, dintotdeauna a fost al meu, îl duc acolo de unde l-ați furat, hoților, nu pricepeți odată, acolo sunt toate ale mele, pietrele sclipitoare, tenișii plini de noroi, cântecele mamei, fluturii și păsările, toate mă așteaptă să le aduc înapoi ceea ce voi le-ați furat, ziceam și lacrimile îmi curgeau pe obraji... puneți mâna pe el, strigau, opriți-l, cine știe ce vrea să facă, l-a luat, a luat câmpul... și atunci am primit lovitura peste picioare și am căzut, dar tot nu i-am dat drumul, era al meu și am văzut cerul coborând și niște rădăcini ascuțite mi s-au strecurat printre coaste... nu vi-l dau, hoților, apoi Vincent a zis lasă-i, și așa nu mai e nimic de făcut...

Poesis

sintagme literare

ROMEO AURELIAN ILIE Omul negru – poem monocrom 1. Văduva neagră a născut un ou negru din care a ieșit un om negru ținând între dinții-i negri o roză neagră. Omul negru poartă adidași negri jeanși negri curea neagră tricou negru geacă de piele neagră ochelari de soare negri Din spatele lentilelor negre o pereche de ochi negri privesc soarele negru drept în ochii-i negri. Brusc a început să plângă cu lacrimi negre de sufletul iubirilor negre Ajunge! i-a strigat îngerul negru. Atunci omul negru s-a trezit din somnu-i negru, a aruncat pe ochii-i negri un val de apă neagră din care a ieşit un cal negru la care a-nhămat gândul cel negru, l-a trimis în viul cel negru iar porumbelul cel negru ce străjuia poarta cea neagră, l-a întâmpinat cu salutul cel negru: gru - gru - gru! În zorii negri omul negru și- a scos oul cel negru

la păscut și toată iarb-aceea neagră în noaptea neagră a dispărut.

2. Omul negru s-a trezit spre negrii zori, și-a turnat în găvanele negre cafeaua neagră, apoi s-a aruncat în tigaia cea neagră cu ulei negru încins la negruzeci de grade spre a-i fi negru mic-dejun oului negru. În burta cea neagră a oului negru Omul Negru își scrie pe pereții cei negri gândurile-i negre. Cu fiecare zi neagră o nouă pagină neagră. se-adaugă la biblia neagră

3. Este ora negru zero negru A.M. Omul negru fumează dintr-o țigară neagră. Din fumu-i negru, neagra-i himeră se naște spre neagra ei viață. Este înveșmântată într-o rochie neagră, are unghiile negre buzele negre, genele negre, sprâncenele negre, valurile pletelor negre, aripile negre, zborul negru.

În visul ei negru ce-i servește drept cocon pentru viață, omul negru se naște din fumul țigării ei negre. Este gătit în iluzii negre, dar nu are aripi negre spre a-i servi drept vamă, așa că se pierde în negru neant. La ora negru zero negru P.M.

4. Omul negru avea o inimă neagră inevitabil de neagră ireproșabil de neagră irefutabil de neagră. Dar într-o neagră zi o ciocolată neagră negruzeci şi negru la sută neagră a venit şi i-a mâncat-o

5. Omul negru a primit de la câinele negru un măr negru. A mușcat din el cu o poftă atât de neagră încât viermele negru ce zăcea în negrul mormânt, și-a tras peste negrele-i vise, negrele aripi și-a zburat.

6. Omul negru nu există. Există doar câinele negru ce-l străjuiește zi și noapte și oul negru ce-l naște cu timp și fără de timp.

Poesis

sintagme literare

ROXANA MATEUȚ *

Cât despre mine, Număr puncte de suspensie, Greblez buruieni, Căci iarba a pierit demult, Sufocată de măreţia Idealurilor mele, Mai aleg boabe de piper, Sperând să-mi vină iar Cheful de lucru manual. Odată, făceam cele mai Frumoase coliere. Pictam şi brazi. În rest, învăţ să mă aliniez Coloanelor corintice, Uneori plec capul, în Domnul, Şi aşa, prind puţină Încredere, şi adorm Pentru câteva zile Într-o fericire. Nedefinită, categoric! Încă nu ştiu când mă trezesc, Clar este doar că sunt Mereu înfometată când Am curaj să îmi găsesc Obiectiv, sufletul.

Într-o zi am mi-am găsit numele răsfirat pe un gard, O pisică neagră îşi ascuţea ghearele în el. Şi repede am înţeles de ce mă durea ideea De om de conştiinţă de constelaţii. Doamne, cât as fi vrut să crezi că sunt un copac! Şi tu, şi toate ciocănitorile sure, nebune... din jurul castelului... Aş fi ajuns până la urmă să aud bătăile inimii. Aş fi rămas vie. Era abia luna august.

Până mai ieri, ţi -as fi scos ochii cu blândeţe, într-un fel magic, Străduindu -mă să nu simţi durere sau vreo părere de rău, Să fii, dimpotrivă, mândru că doar tu Poţi sa mă ai neînchipuită. Poate chiar şi astăzi m-am gândit sa fiu frumoasă, Să port doar şosetele alea lungi şi roz care-ţi plăceau ţie, În timp ce fac o ciorbă sau o budincă de orez.

Zbori. La altitudini, cu atitudini, Se poate respira.

* Urma apoi să te hrănesc şi să aştept să creşti. În toate. Acum însă, am hotărât să las prostiile de-o parte. Trec anii, cioburile aduc noroc. De la atâtea vise de zi se naşte suferinţă. O să mă înscriu la echitaţie, şi o să reiau matematica. Întotdeauna mi-au plăcut ecuaţiile Dar am stat prost cu intuiţia.

Vrând nevrând iar am ajuns la calcule Excel şi IQ Cum să nu mă pierd când eu sunt făcută din verbe Şi la prima oră număr ultima oră Până la îmbrăcarea în metafore? Dimineaţa mă priveşte adânc. În faţa balanţei mă simt copilă, ador Să mă raportez la înălţimi, la ape liniştite şi efuziuni. Hai, ia-mă de mână, adu harta, Amanetează-ţi câteva poeme de care am uitat sau Câteva promisiuni de cânepă cu care Mi-ai legat cozile să o zbughim până nu încep ploile. Nu rezist picurilor de risc. Neuronilor coloraţi şi întortocheaţi. Vârstei.

Curajos suflet Să ieși pe caniculă, Crezându-te barză. Zbori. Știi ceva despre aerodinamică. Insuficient pentru a te redresa printre atâtea goluri din trecut Incredibile cercuri fumegande.

Așază-te pe o clipă. Floarea de colț îți trage cu ochiul. Sub copitele caprelor negre Sfârșitul poate fi măreț. Pentru un Suflet despuiat de la atâta dragoste. Ș-apoi, la anul, Ti-or crește frunze cu care să faci umbră Altor femei obosite, sufocate. Sau mie.

Îţi treci atingerile ca un vârtej Prin mintea mea Căci pielea mi-ai uitat-o. Zac dezbrăcate sărutările mele Stinse Uscate Pierdute prin cerul gurii. Glasul mi se transformă în gând. Gândurile nu au început sau sfârșit, Doar prezent ancorat în iluziile fotografiilor.

Tunete și ploaie visez Să-mi intre intre riduri Să-mi înflorească sufletul De uimirea că mă știi iubi.

Pe-un cer senin, totul se rezumă. Încerc să învăț verbe noi, Cum ar fi : A suprima Sau A râde.

Dragul meu, Eu te iubesc simplu. Sau calculat, dacă vrei... - în fluxul frunzelor de argint suflate de la poalele castelului până pe mâna mea dreaptă, ca să pot scrie într-o continuă toamnă despre visuri și baloane de săpun. -în debitul cu care-mi sorbi lacrimile când mă-nfioară Apocalipsa, soarele comparațiile și inimile bătăioase din jurul meu, inimi cu dinți de fier suflați în porțelan. -în anii copiilor noștri. Te iubesc ușor. Pentru că-mi place să mă plimb la braț cu misterul, cu imposibilul, cu teama că-ntr-o zi voi fi fotografie gălbejită. Te mai iubesc în valuri, uneori... ai dreptate... ! de dragul deșertului și al florilor de cactus, atât de izbitoare și de singure pe lume.

sintagme literare

STELUȚA CRĂCIUN Acasă Tu ai văzut cum înflorește cerul când Bărăganul tot miroase-a pâine, cum tremură în depărtări eterul când văluri albe flutură-nspre mâine? Te-au fascinat rotunde orizonturi și le-ai simțit aproape, protectoare, ai privit nori - corăbii albe-n porturi, culcat în fân, cu-o dulce nepăsare? Ai mers în urma bunului, la coasă, când mov lucerna-și exala parfumul, când ziua se stingea-n amurg, focoasă și-o buburuză-ți marca-n viață drumul? Tu ai văzut cum trece Carul mare peste câmpii, când caii scurt nechează, te-ai înnegrit prin vara arsă-n soare și ai ținut în iarbă noaptea trează? De simți că astea-ți curg fierbinte-n vine răgaz de gânduri viața când îți lasă, tu poți să spui că porți adânc în tine amprenta locului și ești acasă.

Acei pepeni ca noduri spațio-temporale Mai știi tu cum țineam vara toată pe umeri în rochițe de stambă cu flori presărate, răsturnați și dungați ei stăteau ca să-i numeri rotunjind în adânc taine dulci, colorate. În amiezi dogorâte, de sub ierburi uscate, țârâit susurat adormea peste câmpuri, prafu-n drum se nălța în vârtejuri iscate, curgeau blând peste noi mirifice timpuri. Fascinant, orizontul vibra a chemare ce prin ochii mirați își croia drumu-n suflet și doar noaptea pe cer urmăream carul mare cu ciubote de vis colbuite de umblet. Astăzi treci tot mai rar prin portalul de vise, timp și spațiu acum tot mai greu se înnoadă, axa timpului scurs are ușile-nchise, doar în gând mai păstrezi învechita dovadă.

Acolo Fragilii stânjenei pictează mov apusuri, ies ochii mamei iarăși privind parcă mirați, e-atâta dor în mine, tot căutând răspunsuri și zarea-i tot mai verde și pomii-s mai înalți. Îmi calcă talpa iarăși pe drumul de cucută și pașii mei ezită, isi caută un semn, dar niciun zvon nu vine din lumea lor tăcută, iar drumul mi-l arată doar crucile de lemn. Aștept să se releve tot căutând prin iarbă amprentele înscrise-n trecutele-amintiri: doar rotunjiri săpate atinge mâna oarbă, ca-n braille, înscrise-n negru și simte tresăriri.

Antrenament la veșnicie Încerc să m-adaptez la veșnicie în fiecare zi câte un pic, mă antrenez ca pustnicu-n chilie cu rugă doar și altceva nimic. Și pleoapa grea îmi cade peste viață gând închizând în zidul gros, tăcut mai trag apoi și-obloane moi, de ceață, să ies din timp și spațiu neștiut. Se-ntâmplă însă să-mi palpite nara parfumuri potențate de-un îndemn spre rodul toamnei, dar, fatidic, seara îl înnegrește, astfel făcând semn. Și mă dezic de ale vieții hamuri: din mine crește un copac de dor iar mâinile mi se transformă-n ramuri și tălpile mi se răcesc ușor.

Azi de octombrie Octombrie, zile cu parfum de verbină rotind veșnic ecouri în minte când taci, vitralii de frunze tot prefiră lumină, transparențe de aur curgând din copaci. Săgeată în suflet, armonie de toamnă se răstoarnă tot cerul prin bălți luminând, nimic nu absolvă și nimic nu condamnă doar brumă de abur peste vis așternând. Din baca se struguri tulburat este mustul; mă presimte un vifor, de vară mi-e dor, în gutui se dospesc și aroma și gustul. Eu mă-mprăștii alene, în toate ce mor.

Prozã

sintagme literare

ADRIAN BOTEZ Nălucirile Abatelui Bernardo În erudita sa lucrare “Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele spaniol Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (explorator, predicator cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor” incas, dar, în primul rând, conquistador, în numele Coroanei Spaniole) scria, pe la 1633 (o sută de ani după arderea pe rug, de către Francisco Pizarro, a ultimului împărat-Sapa Inca Atahualpa), aceste stranii fraze, aproape blasfematoare (unicele cuvinte scrise, despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră – „las nicolettes”): „Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă, un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zonele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină: deşi aflate în bătaia soarelui şi în mijlocul apelor, ele nu se sinchisesc nici de lumina soarelui şi nici de puterea apelor vijelioase şi rotitoare, pentru că ele par a avea o lumină proprie, ca nişte snopi de fulgere (APARENT intermitente – de fapt, eu cred că era doar senzaţia ochilor mei obosiţi!), care te fascinează. Oricât te-ai apropia de ele (dar este aproape imposibil să te apropii, la mai puţin de cinci stânjeni, din pricina volburilor de apă, care, parcă, le apără de ochii preacurioşilor!), nu vei putea să distingi vreun contur clar, vreo diferenţă clară, între petale, sepale, stamine, dar nici între o floare şi altă floare (par a fi adevărate întruchipări ale aseicei Sfinte Treimi!): ele îţi apar doar ca nişte pete de lumină atât de intensă, încât aproape că te orbesc. Mie mi-a fost imposibil să stabilesc dacă sunt plante sau animale, dar, din pricina fixităţii luminii lor (chiar dacă avea aparenţe de intermitenţă!), am decis să le numesc <<plante>>. Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea <<las nicolettes>>. Numai cei care sunt, spuneau ei: <<cu ochi de zei>>! Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, <<plante>>. Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale !”. Niciodată, de la scrierea aceasta a abatelui Bernardo (şi el, o personalitate cu totul bizară... – dar cu aproape superstiţioasă frică de minciună!), nu s-a mai pomenit, în vreo lucrare ştiinţifică, despre aceste ciudăţenii, pretinse <<flori-plante>>. Nimeni nu le-a mai văzut, nimeni n-a mai crezut în existenţa lor...Şi, totuşi, ele, „las nicolettes”, există,

undeva, pe cursul superior al, cel puţin, Amazonului – dacă nu şi în alte zone de risc divin, ale eternităţii apelor lumilor! ...Abatele Bernardo n-a minţit niciodată. Duşmanii lui cei mai înverşunaţi îl acuzau doar de frecvente năluciri. “Il Pollaiolo” – eliberatorul zborurilor Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara s-a născut la Toledo (în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu acelaşi nume şi făcând parte din provincia autonomă CastillaLa Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid. A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele, precum şi regii Spaniei - nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere. A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei, încă de la 15 ani şi, ajuns fiind la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz. Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică - nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea1 şi beatificări care aşteaptă canonizarea2”. Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai1605–28 ianuarie1621): “Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte 1

- A beatifica: a trece o persoană în categoria fericiților bisericii romano-catolice, aflați pe o treaptă inferioară sfinților. 2 - A canoniza: a trece o persoană decedată în rândul sfinților.

sintagme literare ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo - Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur. Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând. Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei1 - Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Întraceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate. Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat - pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze. Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! - pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria2. Când a apărut, cu masca lui cea 1

-Henric al IV-lea al Franţei a fost asasinat în 1610 (după încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la SaintDenis, este asasinat de François Ravaillac). 2 -Piazza della Signoria a fost creată în secolul al 13-lea şi a devenit cea mai importantă piaţă din Florenţa, datorită faptului că se afla în apropiere de Palazzo Vecchio şi Palatul Uffizi. Originile acestei pieţe din Florenta pot fi găsite în secolul al 13-lea, când zona respectivă se găsea în proprietatea familiei Uberti, cea mai puternică familie din oraş, la acea vreme. Familia Uberti sprijinea gruparea ghibelinilor (o facţiune pro-imperială), în vreme ce opozanţii lor, familia Buondelmonti, îi sprijineau pe guelfi (facţiunea pro-papală). Cele două părţi s-au luptat pentru control, timp de mai multe secole la rând,, pâna când ghibelinii au avut întâietate. În 1266, după înfrângerea

Prozã roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere. Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii - mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine. Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale - nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…! Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte fulgere mici - aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc - scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, armatei imperial, în bătălia de la Benevento, guelfii i-au alungat pe membrii familiei Uberti şi toate proprieăţtile lor au fost confiscate şi distruse. Ca simbol al victoriei, rămăşiţele rezultate în urma distrugerilor nu au fost curăţate pentru mai bine de un deceniu, după care locul a devenit a piaţă publică. Atât Palazzo Vecchio, cât si Galeriile Uffizi, au fost construite tot pe fosta proprietate a familiei Uberti. Construcţia unui sediu al conducerii oraşului a început la sfârşitul secolului al 13-lea. Terminat în 1322, a fost iniţial cunoscut sub numele de Palazzo Popolo, dar mai târziu a fost rebotezat, cu numele de Palazzo Vecchio. Din secolul al 14-lea, politicienii florentini au început să se adreseze poporului, din balcoanele de la Palazzo Vecchio, ceea ce a făcut ca cetăţenii Florenţei să se adune în piaţă, pentru evenimentele importante din viaţa politică a oraşului. Multe statui se pot găsi în Loggia dei Lanzi, o galerie în aer liber ce datează din secolul al 14lea şi ce a fost construită, iniţial, pentru a oferi protecţie împotriva intemperiilor vremii, în timpul întâlnirilor şi evenimentelor publice. În 1583, acoperişul de la Loggia a fost transformat într-o terasă, legată de Palatul Uffizi, ceea ce permitea membrilor familiei Medici să asiste la evenimentele şi ceremoniile organizate în Piazza della Signoria.

Prozã

sintagme literare toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… - …până când, tot dintrodată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire. Îşi înţeleseseră libertatea - şi-şi marcaseră, printrun gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie... Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate - au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini - decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) - cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti… Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat… Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 - şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <<cazului Il Pollaiolo>>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”. …Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”. O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican. …La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.

„Călătoream prin Italia – singur cu Dumnezeu şi cu gândurile mele. Nu sufeream alai după mine, ca să nu-mi tulbur rugăciunea şi meditaţiile. Poposisem, primăvara devreme, într-un sat (vârsta mea înaintată nu-mi mai îngăduie a-i ţine minte numele, acum), din binecuvântata provincie Emilia-Romagna1, din nordul Italiei. La hanul unde trăsesem peste noapte, hangiul mi-a arătat mare cinstire, când a aflat cine sunt - dar, deîndată ce am coborât (din odaia de la primul cat, pe care mi-o dăduse spre odihnă), să-i cer a-mi face foc (pentru că vremea, noaptea, pe aici, este nefiresc de rece, aproape îngheţată) - am observat că are ceva pe suflet. Şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Îndată ce i-am spus ce doream, el s-a şi aplecat spre mine, cu o şoaptă răguşită, şi mi-a cerut îngăduinţă să-mi vorbească despre ceva tainic. Am întrebat dacă acel lucru nu suferă, cumva, amânare - şi răspunsul său, scurt, a fost că nu. Era vorba despre salvarea unui suflet, care se pregătea de marea călătorie. Hangiul, om de inimă, se pare găzduise, în ziua care trecuse, pe un biet pribeag, extrem de istovit şi cu aparenţă de cerşetor – iar acestuia, spre seară, i se făcuse tare rău. Trăgea să moară - şi l-a implorat pe hangiu să-i aducă, în cămăruţa umilă, unde fusese îngăduit, un preot, să se spovedească şi să primească, de va fi aflat vrednic, şi corpul Lui Crist. Am întrebat unde este omul - iar hangiul m-a şi condus, degrabă, cu un felinar, într-o cămăruţă nenorocită şi întunecoasă, din spatele hanului. Mi-a lăsat felinarul şi mi-a spus că el se duce să facă focul în camera mea. M-am apropiat de un pat, ascuns, parcă, într-un colţ al odăii. Acolo zăcea, acoperit cu o zdreanţă nenorocită, un om - după toate semnele, în vârstă, dar nu atât de bătrân, cât, mai degrabă, îmbătrânit de mizerie şi de o istovire cumplită. Mâinile i se lungiseră, nefiresc de mult, ca nişte gheare iscoditoare, peste zdreanţa cu care era acoperit, şi degetele fremătau, din timp în timp, de parcă ar fi căutat ceva, fără de răgaz ori de linişte. Când mi-a desluşit chipul, în clarobscurul din odaie, şi sub lumina felinarului – şi când i-am spus şi cine sunt, doi ochi enormi s-au luminat, în desişul unei bărbi albe - atât de lungă, încât părea fantastică, revărsată din pat, până pe podele. Cu glas slab şi tremurător, m-a întrebat dacă-i îngădui săşi spună încercările şi ticăloşiile vieţii, aşa cum ştia el mai bine. I-am răspuns afirmativ, şi m-am aşezat pe marginea patului, pregătit, cu o palmă sprijinită de bărbie, să-i ascult destăinuirile. A început şovăielnic, dar, pe măsură ce povestea, ochii i se măreau şi mai mult, dacă cineva îşi poate închipui aşa ceva, despre nişte ochi aproape fără de margini, cu pupile 1

Întâlnirea abatelui cu moartea Scrie abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, în ultima sa lucrare, prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun - „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”:

- Emilia-Romagna este o regiune din nordul Italiei. Are aproape o formă de triunghi dreptunghic, fiind limitată de Marea Adriatică la Est, râul Po la nord și de Apenini la sud. Emilia Romagna este una dintre cele mai bogate regiuni italiene și este în general privită și ca una dintre cele mai frumoase, pentru a trăi în ea. Cel mai important oraș este Bologna, un centru istoric, cultural și de distracție de importanță națională. Alte orașe importante sunt Parma, Piacenza, Reggio nell’Emilia, Modena, Rimini, Ferrara, Forlì și Ravenna.

Prozã

sintagme literare reverberate cosmic, precum lacurile severe şi extatice din Alpi – iar vorba îi devenea tot mai puternică şi mai fermă, dar nu lipsită de intonaţiile stranii, ale bolnavilor de friguri. Spre oarece mirare a mea, omul îmi spuse că era fiul cel mic al unui vestit conte, din Ferrara. Fratele lui mai mare, însă, după ce tatăl lor murise, îl alungase din castelul părintesc – şi, de atunci, devenise o adevărată minge a destinului. I se întâmplaseră atât de multe, într-o viaţă de aproape 60 de ani, încât nici el, măcar, nu mai dădea importanţă evenimentelor pestriţe, ţesute de un destin înflăcărat - un destin în plin delir imaginativ. Am convenit, în sinea mea, că timpul scăpat din hăţuri şi supus fanteziilor sorţii nu reprezintă mare lucru, dacă-l scoţi din câteva matrici fundamentale, cum ar fi naşterea, iubirea, crima, ori propria-ţi moarte. Iubise. Iubise mult şi amestecat, cum orice tânăr sănătos şi neliniştit. Şi ucisese, de câteva ori, când sângele aprins vădise văpăi neaşteptate şi jocul cuţitelor se înteţise, prin crâşme, odată cu fierberea sângelui. Dar dacă de crime se căia (cel puţin aşa mi-a dat senzaţia vagă), de iubirile cele multe nu-şi mai amintea aproape deloc. Aşa că şi-a dat seama (zicea el): de fapt, fusese vorba mai curând de vocea imperativă a instinctului de conservare şi de expresia nemulţumirilor sale, decât de adevărate şi înmulţite iubiri. De aceea, plictisit de povara nesuferită a tot mai aglomeratelor şi ilizibilelor evenimente ale vieţii sale şi bântuit de gândul sinuciderii, s-a îndreptat spre pustietăţi, înspre apele învolburate ale râului Po. Era ziua, dupăamiază. De pe malul apei, însă, şi-a îndreptat ochii către câmpia, de un verde incredibil, linsă de undele râului. Şi, abia atunci, a luat aminte la ce se întâmpla, cu adevărat, înfara sa. Pe cer treceau nori, în turme dese – iar umbrele lor se răsfrângeau pe pământ şi peste ape, ca-ntr-un joc tainic al luminii şi îmbeznării. Deodată, această migraţie aleatorie a norilor încetă. Din fiecare umbră pământească, a fiecărui nor târât, hăt, pe cer - tânărul de atunci văzu cum se întrupează, aici, pe glia romagnolă, câte o lumină intensă, precum un fulger. Apoi, fiecare lumină orbitoare de fulger se potolea şi se modela, într-un corp scânteietor de înger. Sute de îngeri luminoşi împânzeau, astfel, în acel ceas mistic, pământul pajiştii care străjuia apele râului Po. Dar, ciudat, de cum se conturau pe pajişte, fiecare în parte şi toţi îngerii la un loc se aranjau ca nişte piese de şah înfocate, cabalistic dispuse, pe o tablă uriaşă, verdentunecată. Îngerii, foarte curând, se îndreptară unul spre celălalt, radial, şi, mai întâi, formară o horă de văpăi. Apoi, în ritmul şi cu forma horei păstrată, se îndreptară către copacii dumbrăvii, care înconjura, extrem de răbdătoare şi îngăduitoare, dindeparte, atât apele râului, cât şi pajiştea de un verde-smaraldin. Şi tânărul îi auzi pe îngeri invocând ceva sau pe cineva – el nu înţelesese bine, pentru că vorbele îngerilor erau mai curând o dulce cântare, decât o clară articulare de vorbe. Invocaţia angelică îşi făcu efectul, însă, pentru că, de sub coaja celui mai înalt ulm al dumbrăvii, ieşi, întâi ca un abur molatic, apoi, tot mai bine şi clar vădindu-ise mădularele şi chipul - o femeie cu pletele albe, revărsate peste umeri şi ajungându-i până la călcâie. Nu părea să fie

foarte bătrână, dar chipul ei împietrit era, parcă, sculptat în marmură. Şi, deşi împietrirea chipului ei îi stârnea fiori tânărului, totuşi, îşi revelă faptul că trăsăturile feţei femeii erau de o frumuseţe stranie, unică în lume. Tânărul de atunci, chiar dacă nu înţelegea descântecul îngerilor, pricepu că femeia cea cu păr alb şi chip răpitor era moartea. Şi, de cum pricepu acest lucru, se îndrăgosti de acea arătare cumplită şi vrăjită, aşa cum nu-şi închipuise el, vreodată, că ar fi fiind dragostea. Se zbăteau, ca de o furtună cumplită, corzile întinse a cântec mut ale sufletului său - îl dureau corzile sufletului, ca de o boală fără de leac şi-i părea, totul, atât de sufocant important, încât strunele inimii mai să i se rupă, într-un ultim acord, tragic şi maiestuos! ...Moartea cea fermecătoare dansa, cu o frenezie barbară, de multă vreme, de secole, parcă, în mijlocul horei îngerilor-flăcărui, şi, abia într-un târziu, se păru că-l observă, şi ea, la rândul ei, pe îndrăgostitul tânăr. Când băgă de seamă tânărul că a fost luat în seamă, moartea îi făcu un semn tainic, un semn care însemna să se azvârle, şi el, în văpăile horei, fără nicio amânare ori urmă de cugetare. Dar, în aceeaşi clipă în care tânărul se avântă spre miezul de horă, toţi îngerii de lumină se făcură, din nou, lumini violente de flăcări şi fulgere, iar deasupra lor şi a lumii, moartea deveni o flacără atât de înaltă şi izbucnitpătimaşă, încât pajişte, dumbrabă şi ape – explodară, toate, într-un incendiu cosmic, grandios la culme - la culme cumplit! Prima mişcare a tânărului a fost s-o ia la sănătoasa, unde i-or vedea ochii, ca să nu fie pârjolit de limbile de foc ale incendiului iscat - dar, dintr-odată, se opri: în mijlocul flăcărilor nimic nu ardea, ci se lumina şi-şi înălţa văpaia, ameţitor, înspre ceruri! Văzu, cu ochii lui, zeci şi sute de cerbi şi de ciute, zeci de lei, tigri, mii de fiare şi de lighioane, dansându-şi umbre de lumină tot mai înalte şi mai graţioase...La fel de zvelt baletau şi copacii, parcă înviaţi, precum şerpii de foc, ai dumbrăvii de ulmi. Era un adevărat balet al focului, întins peste întreg pământul şi suit cu totul în ceruri – dar flăcările baletului nu ardeau, ci luminau, pământ şi cer, deopotrivă, cu flăcări graţioase şi aproape reci - pietrificată lumină, de atâta înaltă maiestate. Dansatoarea primă şi cea mai extatică şi frenetică era moartea, fireşte! Albă, fascinant de albă, părea a fi un uriaş inorog în flăcări. În fruntea ei, în fruntea miraculosului inorog, chiar deasupra cornului celui alb, tot mai acuţit şi, parcă, tot mai fără de sfârşit (crescut şi mărit-împins, agresiv, în spaţii, cu fiece clipă!) - fulgera, de-ţi lua ochii, un smarald uriaş, de dimensiuni cum nici cea mai incredibilă nestemată a Golcondei1 nu ar fi putut visa, măcar, să aibă ori să ajungă a dezvălui! Tânărul se azvârli, cu trup şi suflet, ca-ntr-o adevărată explozie a fiinţei lui, la pieptul iubitei celei imposibil de 1

-GOLCONDA, vechi oraș și fortăreață în sudul Indiei Centrale (Andhra Pradesh), la c. 9 km de Hyderābād. Capitală (1512-1687) a vechiului regat condus de dinastia Kutb Șah, unul dintre cele cinci regate musulmane din Deccan. Cucerit de Aurangzeb (1687-1688) și anexat Imperiului Marilor Moguli. Celebru datorită diamantelor ce se aflau în regiune.

sintagme literare frumoase, cu plete-albe-de-flăcări, luminând oceanele universului tot. Şi iubita sa funerară îl sărută atât de pătimaş şi de adânc în suflet, atât de afund îi sorbi sufletul, ca-ntr-o ritmică tălăzuire uriaşă - încât pe cer se arătară, dintr-odată, toţi aştrii văzduhului şi Empireului1, deodată – şi aştrii văzduhului şi Empireului prinseră să se rotească, în mareele fluide ale acestui sărut fără de capăt, până ce bietul tânăr îşi pierdu cunoştinţa... ...Leşinat a stat nu se ştie câtă vreme. Vor fi trecut zile şi nopţi, poate veacuri multe. Nu ştia, şi nici nu era nimeni, în acele pustietăţi, care să-i spună cât şi cum zăcuse. S-a trezit din leşin, şi s-a târât până la apele râului Po, să încerce a se răcori şi a-şi limpezi gând, dintre ceţurile minţii vlăguite. În oglinzile apei, însă, nu se mai recunoscu: îl privea, din tremurul undelor, un chip de moşneag, albit de vremuri vechi şi slăbit de orice putere. O umbră de lumină albă, însă, îl însoţea şi-l străbătea, tovarăşă – iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe - ...umbra îl încolăcea, îl străpungea şi-l îngâna, în oglinzile apei, de parcă acolo, în oglinda miraculoasă, ar fi fost întâlniţi, de către puteri diavoleşti, doi copii, jucăuşi şi cruzi, care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă - legică, barbară, tainică şi ucigaşă, precum sunt toate făptuirile lumii... ...Nu ştie cum a ajuns la han. Doar acum, când eu îmi aplecasem, cu totul nesperat, chipul peste zdrenţele patului său, îşi dădea seama că este, încă, pe această lume, cu trupul...” Şi ce urmează scris, în cartea abatelui, este atât de uluitor şi de straniu, încât nu îndrăznim a cita, ci doar ne străduim a sugera, totul (printr-o tălmăcire voit aproximativă, din spaniola arhaică a textului), prin cuvinte cât mai palide şi mai cuviincioase: În timp ce, tot mai scormonitor şi mai aţâţat suna vocea bătrânului dintre zdrenţele patului, abatele zări, însă, ca prin ceaţă, cum se iţea (iscat dintre cărnurile bătrâne şi fleşcăite, fără de vlagă, ale celui din pat - iscat dintre straiele flenduroase ale străinului zăcând în pat) un fum fierbinte, arzător de fierbinte, care se alungea, lunecos şi criminal, spre pieptul şi spre chipul omului bisericii – şi fumul alcătuia, uluitor de repede şi periculos (în valuri şi-n vârtejuri năvalnice, de foc, precum veninul de viperă, prelins spre pieptul şi spre chipul şi ochii abatelui), întruchiparea unui alt trup de om, albicios şi fosforescent – un trup ieşit, cu sfruntare brutală, din primul, dar complet îngemănat cu primul. Acest al doilea trup era iscat şi ieşit din corpul bătrânului („iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe”) şi se desfăşura ameţitor, precum se desfăşoară umbra din trup - ...acest al doilea corp, iscat din primul, era un corp de femeie, însă: cu sâni imenşi, ispititori, obsceni până la teroare... – ...un trup cu zvârcoliri de patimă pârjolitoare, de arşiţă pustiitoare. Parcă din pieptul bătrânului, cel cu dublă întruchipare, de moşneag şi de sirenă ispititoare, ieşeau, acum, nu vorbe - ci sunete pure – tot mai multe şi mai asurzitoare sunete dogoritoare, descântând-disparate, ba ciripitoare, ba parcă gemând-muginde, ameţitoare şi ucigaşe 1

- EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde își aveau lăcașul zeii; reședința zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți.

Prozã sunete... Şi erau sunete ale cântecului unei alte lumi, o lume de pojar inefabil - misterioase şi fascinante sunete-vâlvătăi, care începură să-l încolăcească, pe bunul abate, cu şerpuirile lor de sirene ceţoase, înălbite de începuturile cele bătrâne şi scorţoşat-dogorite-ale lumii...Limbi de foc turbate, roşii şi albe - îngânări ciudate, tot mai ascuţit-şuierătoare, începură să se înalţe, începură să-i lingă faţa abatelui, cu tumorile şi leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit şi întru totul înrobitoare, prin fascinaţie... Abatele abia avu vreme să se smulgă pe uşă, cu veşmintele smucite într-o dezordine indecentă şi de coşmar. În urma lui, se auzi hohotul triumfător al morţii...Şi iată cum îşi termìnă bunul abate ciudata şi obsedanta lui povestire: „Limbi de flăcări îmi interziseră, deodată, calea spre uşa hanului – dar, cu ultima disperare, m-am smuls lor şi m-am azvârlit în ucigaşa beznă...Pe laturile straiului meu negru, flăcările dogoritoare fâlfâiau avântate, parcămi crescuseră aripi de aur. M-am azvârlit, cu avântul deznădejdii, de pe un dâmb de umbră şi de prundiş, din coasta hanului, rostogolindu-mă amarnic de repede, până ce am avut impresia că, în rotaţia mea, devenisem un uriaş fus învârtit nebuneşte, sfârâind de foc, fumegând şi luminând lumea, până în zări şi dincolo de zări, în lumile îngerilor văzduhului. Tot rostogolind, deodată cu mine, roata de foc a straielor mele, am ajuns jos, în iarba răcoroasă, de la poalele dâmbului. Am leşinat acolo, în iarba înaltă - am simţit, în nări, miros greţos, de fum acrit şi stătut... - ...şi nu mai ştiu nimic din ce s-a petrecut, în ceasurile următoare, cu adevărat. ...Hanul a ars din temelii, se zice, timp de aproape o săptămână încheiată. Pe mine m-au aflat, la răscruce de drumuri, mai mult mort decât viu, nişte ţărani. Când, mai târziu, i-am întrebat în ce fel şi-n ce hal m-au aflat, s-au codit a-mi zice multe. Abia după vreun ceas de flecăreală încordată (din partea mea), despre cu totul alte lucruri decât ciudata şi terifianta mea întâmplare - unul dintre ei, mult mai tânăr decât tovarăşii lui de drum şi cu ochi imenşi, s-a întors cu faţa spre mine, m-a privit drept în crucea ochilor şi mi-a spus, sacadat, ca-n delir, dar făcându-mi, viclean şi dulce, cu ochiul, precum ispititorul - că, în chiar momentul care a precedat aflarea trupului meu, de către ţărani, la răscrucea de drumuri - prin ceaţa deasă a unei dumbrăvi de pe coastă, s-a văzut un inorog în flăcări, gata să se topească printre faldurile văzduhurilor invizibile. Şi-n fruntea inorogului, ardea, cu văpăi reci şi atotcotropitoare, un smarald uriaş... Ţăranii ceilalţi s-au grăbit să-i astupe tinerelului gura, cu palma, şi să-mi ceară, umil, iertăciune (mai să dea în genunchi!), pentru vorbirea în dodii a tovarăşului lor celui mai tânăr şi mai smintit. ...De atunci, de la acea întâmplare cu moşneagul cel fantast şi bizar, balaur cu două capete şi cu două trupuri într-unul, şi de la vorbele cele pripite şi enigmatice ale unui tânăr ţăran cu minţile tulburate – au trecut tare mulţi ani. Dar, tot mai des, de la o vreme încoace, am impresia că aş putea, în oricare ceas, să mă transform într-un abur alb şi învăpăiat de inorog, iar cutele frunţii mele se strâng, cu durere perfidă, tot mai des şi tot mai dur şi mai pietros-lunecos: deasupra ochilor, în crucea frunţii, mi se învolburează, tot mai des, o ceaţă de lumină verzuie şi rece, de parc-aş avea, pe frunte, un uriaş smarald...”.

sintagme literare

FLORIN ANGHEL VEDEANU DOXOLOGIE PENTRU GLORIFICAREA LU MARIN A LU CLÂȚU. RUGĂCIUNEA DREPTULUI SIMEON LA UMBRA LUI ATHANASIE CEL MARE - SLAVOSLOVIE Oamenii au trăit liniștiți… până când, la televizor, au început să apară vești care se încrucișau, se contraziceau… diavolul se strecura în oameni… în toată lumea… multă cum era ea… mai ales în soldații cu drag de împușcături în ziduri… se încrucișau certuri zbierate, prezentatori speriați, cu bâlbele gata pregătite, femei bărbate, babe reanimate, urâți de unii singuri, gavroche cu părinții, lacrimi de tot felul, morți stingheriți de atâtea priviri, profeți rătăciți cu drag de avere, decrete și legi marțiale, spioni și teroriști deghizați în babe cucernice, otrăvuri strecurate în apa de băut, dispariții misterioase… fragmente de știri de la BBC News, CNN, Al Jazeera… dar și de la Radio-Șanț-Local prin purtătorii de bârfe poleite cu imaginația prolifică a bârfomanelor legate cu cimberul strâns sub barbă… Asfel, bravul, iubitul, cîrmaciul, soarele, nemaipomenitul, minunatul, nemuritorul Niculae salvatorul, fericitorul neamului, Tovarășul… a fost împușcat, în fiecare seară… și zi de zi după Crăciun, de câte patru-cinci ori… lucru văzut pe viu de toți… priveau uimiți cum se tot chinuiau împușcăcioșii de fiecare dată, ca apoi să o ia de la capăt… câte vieți avea Tăticu?... mai ceva ca o mâțărie… cotoi bătrân cum era… sau erau mai mulți Tătici?! eeee… asta e! poporul avusese resurse… își făcuse mai mulți dumnezei locali cu aprobarea Dumnezeului Mare, desigur… unii le ziceau „sosii”… În marea zăpăceală, uitase lumea de rostul ei… televizoarele funcționau zi și noapte ca niște uzine cu foc continuu… fabricile înlocuiau directorii cu Revoluționari… la sate păsările și animalele cârcâiau, crăoneau, gâgâiau, măcăneau, grohăiau, zbierau, lătrau, mieunau, - ca în Ferma Animalelor a lui G. Orwell - după care se culcau flămânde… oamenii înșiși uitau să mănânce, de-abia de mestecau câte ceva din mers, cu ochii mijiți, pironiți, în sclipiciul ecranelor care aduceu vorbe și oameni mulți… dar nu zicea niciunul „noapte bună!” țineau lumea de vorbă zăpăcind-o cu vești! Timpul plângea de sărbători! - ‘Mneața fa Mario! Las-o fa dracu dă mătură… la tilivizor la voi nu-i dă p-ăștia cu… p-ăștia fa cu… n-ai văz’t cum vine toți dracii dă spune toate alea? ne-a zăpăcit dă cap… barem Aguda… i s-a roșât ochii-n cap… nu mai poci s-o mișc dă lângă cutia asta a dracu… i-am zis ieu: fă o să ia dracu foc… hai s-o mai oprim, uite cum s-a încins! știi ce-mi zise afurisita? cică „lasă măi Ioane, e bine că nu mai băgăm lemne pă foc!” Ptiu drace! - Păi nu vezi bă că parcă sântem dăscântați? ne-a loat mințili… ieu nu înțeleg ce e nebuneala aia… cine șî ce vrea… mi-e să nu dea șî piste noi, p-acilea… că uite, doar cu vorbe șî ne-a stricat rostu’… c-ai dracu altă treabă n-are… dăcât să

Prozã orotească!... - Făi fată, veni pă la noi asta, a lu Stan a lu Buciman, aldă Strănutu fa… Petra… e! dac-o asculți p-asta nu-ți mai trebuie tilivizor… e mai a dracu ca cutia… d-aia ișîi afară că-mi vâjâie capu’… șî ea, șî Aguda și ăștea… Auzi ce spuse? că cică Marin a lu Clâțu aldă ăsta… a lu Clăpăcitu, dă stă pă linia cimitirului fa, lângă Mitică a lu Beregată, auzi tu… cică Marin samănă fix cu pingelitoru, ca-n poză… când erea mai tânăr… acu, ieu mă gândeam mereu că-l asemuiesc cu cinevașâlea… da uite că nu știam iczact cu cine… auzi tu a dracu Petra… i-a găsit tiparu! Cică Marin erea pregătit pă furiș dă ăștea dă la București… să fie loat la ceceu… ce te uiți fa mirată? îî? păi dacă zicea el într-o dimineață: făi muiere, vezi fa că plec la piață la Smărdioasa… e?! erea plecat, șî gata! cine-l mai cunoștea pă el când ișa la tilivizor? așa șî cu ăialanții… Șî mai ceva, că până să plece, să știi că cică s-a vorbitără mai mulți să-l puie premar acilea, în locu… adică să-l dea jos p-alu ăsta, pă Radu a lu Ion Jumară… că toți e cu curu spre el dă când îl bătu p-alu Bufancea dă-i scoase ochiu’… Că cică dacă-l pune Premare pă Marin acilea… o să puie ăștea asfalt taman pânăacilișa, și pă liniili noastre… chiar o pune fa, tu ce’șci, aaaa?! - O pune, dracu știe?! Băăăă… da ce le știi șî tu… da Petra dă un’e le știe, ăăă? - Știe… că ea dă tot satu la răscol, d-aia zisei… e mai a dracu dăcât tilivizoru… zău! După mai mulți ani, Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu era, încă, primarul ales cu majoritatea de voturi fiind singurul candidat. Radu a lu Ion Jumară nu mai candidase, considera că îi ajungeau patru mandate… avea de toate în casă, pe lângă casă și… copiii la facultate ultimul an… a votat și el cu Marin. Vestea că există o sosie, mai tânără, a conducătorului iubit, s-a răspândit ca fulgerul de august… reporteri cu care de reportaj și echipe întregi, alții doar cu reportofoane modeste, se aglomeraseră în comuna care cu grijă păstrase o copie, - sau cine știe… poate originalul- unicului și neprețuitului exemplar pe care savanții omiseseră să-l cloneze… iar împușcăcioșii să-l împuște… Mioara Dolly și purcelușa Peggy își duceau genele clonate prin televiziuni celebre… Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu le făcea, - fără să-și propună - , concurență… se urcase pe val descoperit de… Petra! Era mai important decât CPUNeul, mai tare decât Guvernul Provizoriu, decât minerii din valea Jiului, decât carnea care a umplut galantarele și OUGeul care înapoia Părțile Sociale… ce mai… era mai tare decât Gelsorul sau… Caritasul… UNESCO se agita pentru a-l declara Momument de Unicitate… BBCul, CNNul, Al Jazeera, Allgemeine Zeitung au fost primele agenții de presă care au venit cu chartere de nu mai aveau loc pe islazul comunal… mare forfotă… interes major… Marin a lu Clâțu era limbut!... și nici clasele nu se așezaseră la locul lor toate… dar avea Marin acel ceva pe care numai oamenii speciali puteau să-l aibă! Putea fi EL Grande Comandante!... Si dincolo de asta, era charismatic! Știa să tacă filosofic… Pentru a se putea dedica treburilor obștii, Marin a lu Clâțu, divorțase amiabil… doar cu două–trei reprize de bumbăceală… muierea lui, Fănica fiind o făptură plăpândă!... Au apărut propuneri de înfrățiri cu diverse localități din alte țări, chiar cu orășele și orașe porturi, de prin Anglia, Franța, Spania, Portugalia… și chiar din America și Australia… Marin le semna, cu litere mari, pe toate… ca mai mare, ca primarul! Grija pentru ținerea de minte a frățiilor cu străinii

sintagme literare o avea Sița Pistrița, steno-dactilografa, secretara cea nouă… care o rupea colțuri din engleza rătăcită pe uliță… mai mult de când făcuse pe sora la dispensar, cam un an, unde venise doctor un negru necăsătorit… Au apărut investitorii. S-a construit un aeroport. S-a săpat un canal de la Dunăre până la marginea comunei pe traseul râului… forfotă! Locuri de muncă! Bunăstare! Fabrică de bulion ecologic! Fabrică de pufuleți bio! Comerț maritim! Calea ferată s-a prelungit peste noapte până lângă Port. Turme de oi, cirezi de vite, milioane de rațe, gâște și găini plecau vii sau abatorizate… fabricile de mezeluri și preparate din carne au fost solicitate la maximum fiind nevoite să-și mărească permanent capacitatea… prosperitate maximă! Prin Decret Unic, Primărial, Biserica veche a fost declarată muzeu. Au răsărit patru catedrale. Popii bătrâni au fost detașați în Brătianca unde oamenii mai și mureau. Era prevăzut în Decret ca cei care vor muri de fericire, sau din cauze necunoscute, să fie zidiți întru trăinicia zidurilor… știa legenda ce știa… În Conțești, de când cu fericirea, nu mai voia nimeni să moară… se puseseră lacăte la cimitir să nu cumva, să iasă morții să mai ia pe careva… era nevoie de toți… și încă de mai mulți… femeile nășteau la foc automat… s-au adus popi, potropopi, epitropi… până când unul mai popos decât toți s-a proclamat… Preafericit! Un frate al lui, tot popă, a găsit de cuviință că trebuie și un Papă având în vedere populația diversă… în consecință adventiștii, penticostalii, greco catolicii, protestanții, musulmanii, hindușii, budiștii și… și multe alte alea… au venit la PrimarulPreședinte să ia aprobări de ființare și de liberă practică… în Sala de Consiliu, Petra a lu Stan a lu Buciman alde Strănutu ducea toate tratativele, Sița Pistrița făcea procesele verbale și aducea cu brațul acte internaționalizate, mondializate, la semnat. Multe religii. Dacă s-ar face una singură? Chiar așa! Decret!... Marin a lu Clâțu, alde Clăpăcitu, PrimarulPreședinte, a chemat toți reprezentanții credincioșilor și cu autoritatea conferită de funcții, le-a expus planul său religios. O să fie un dumnezeu Local. Un Dumnezeu care știe locurile, obiceiurile, nevoile și… păcatele oamenilor. Cine vine trebuie să i se închine… dacă nu din credință, măcar din respect! O să se facă toate bisericile cu turle cubice și vor fi obligatoriu cu fața spre sud… să nu se mai mucegăiască… lumânările vor fi electrice, tămâia va fi înlocuită cu bețișoare chinezești… sfinții și îngerii nu vor fi nici albi, nici negri, nici galbeni, nici grași nici slabi… vor fi invizibili, așa cum sunt ei… bilbliile se vor contopi sau dacă nu se poate… se vor desființa!... Se va face o altă Biblie, Nouă, în care Moise, Iisus, Dumnezeu și Sfântul duh se vor întrupa în Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu… lumea se va închina cu patru dește! Sfânta Fecioară va fi baba Gherghina, mama Primarului care-l făcuse pe Marin cu Sfântul-Duh, jucându-se prin... Flori! În vechea biblie erau prea multe povești, de aici și atâția necredincioși… cum să învețe oamenii atâtea alea... cu nume întortocheate?… oricum, muriseră toți! ce mai… morții cu morții, viii cu viii! Decret de Mare Importanță! Steagul Republicii Sud să existe! și să fluture zi și noapte! pe toate casele, instituțiile, fabricile, mașinile și în cocardele agățate fiecărui cetățean sau vizitator pe timpul șederii! Marin se simțea epuizat. Mai angajase prin concurs patru secretare tailandeze, asistente de manager, pe care le rânduia cu dragoste… le educa zi și noapte cu toate forțele… le sprijinea în carieră vorbindu-le graseiat cu particularitățile specifice ale arhaismelor locale promovate și în actele oficiale pentru a putea fi semnate în Limba Locală, de EL… Unicul… Domnul Doctor PreședintePrimar, Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu! Presa Mondială vuia! Agențiile de știri obosiseră de atâtea Breaking-Newsuri…

Prozã Un Mare Fost jurnalist la Scânteia Tineretului, Victoriannus Athanatos, venea cu mașina de lux a celebrului, acum, cotidian, - mai tare decât Le Monde și Le Figaro la un loc, vestitul și dărâmătorul de firme și instituții, de guverne și alianțe politice și militare, de persoane, personalități și personaje, ghimpe în somnul de frumusețe al găinilor negre, pestrițe, roșii și albe… ziditorul de lume heteroclită, nouă, expolozivul și implozivul, expansivul, novativul… Evenimentul Zilei!... Lumea ființa doar pentru că acest ziar veghea la liniștea ei… cu armata lui de jurnaliști și reporteri celebri, năimiți pe măsură, - „foarte celebri și foarte năimiți” - precum vârful de lance inspirațională, Victoriannus Athanatos… care era Șeful-Șefilor, Abilitat World Press cu Promovarea Celebrităților și Autentificarea Recordurilor Masculine, Femenine și Transexuale… Rurale sau Urbane… Noaptea sau Ziua… Cu sau Fără Aprobare… Stocator de vești pentru Guinness Book. La intrarea pe teritoriul Republicii Sud, Popasul Hefaistoșeanu se lățea peste o zonă mlăștinoasă, lăcoviște, smârcuri sulfurogene, ochiuri tulburi de apă rogozite… În fața stabilimentului, din spinarea a două statui gigantice de bronz… doi măgari, - aproximativ de zece metri înălțime fiecare, unul de o parte și altul de partea cealaltă a șoselei -, țineau în spate, aruncată peste șosea, în semn de graniță cum era… o mare arcadă cu înscrisuri, în șapte-opt din limbile locale, care gâlgâiau în babilonul rudimentar. Raiul paludismului era ornat cu berze, stârci albi și cenușii… cârduri de rațe și gâște… dar și cu turme de porci mistrețiți, moștenitori ai stră-stră-strămoșilor lor în care se ascunseseră înfricoșați diavolii! Cu obiceiuri grohăitoare, stră-stră-străurmașii își așteptau râmând… rândul la grătar… întru pedepsirea necuraților! Se asigura la vedere imaginea jertfelnicului de ispășire… purificarea prin foc, pârlirea, autopsierea cu amănuntul și frigerea… evitându-se arderea de tot… Bunăstarea invita vizitatorii să primească ofrandele ritualice la mese pantagruelice… prin mirosul de fleici grase cu seu berbecos încins, frecat pe grătar… fumul sacrificării pleca peste dealul Frumoasei, ca peste muntele Ararat… și Dumnezeu râdea până seara!... Limuzina a oprit cu stil de mare vedetă în parcarea verde, fără parcagiu, lăsând să se vadă ieșirea la lumină a siluetei cu nas subțire, de diplomat grec, plăsmuit de Fidias, care stătuse sechestrat după geamurile fumurii… inconfundabilul urcat în pantofii cu scârț, lustruiți, cu toc italian și cioc de rață leșească… Cuceritorul de suflete nubile, Victoriannus Athanatos! Idolul femeilor gravide, vindecătorul de patimi juvenile trecătoare, vrăjitorul cu chip angelic dar cu sufletul înrobit de șerpoaica fertilă a păcatului… satirul în trup și chip de Zburător… Marele Victoriannus… „in person”, călca sigur pământul virgin sfințit de investitori, cu dreptul celui ce știe că este întregitorul ideii de mai bine! Condeiul lui fericea cititorii Ziarului… El fericea femeile pe unde trecea… cu vorbe meșteșugite, cu promisiuni rupte din raiul darnic al iluziilor prospere… din amorul pe furate… Geniul își intra în rol!... Terasa hotelului era populată ca în zi de sărbătoare, dar nimeni nu observă acel țunami al respirației de semizeu coborât în mijlocul simplirespiratorilor… La recepție o blondă cu toți dinții la vedere, cu trăsături suedeze, i-a urat bun venit cum și clădirea avea pe frunte un: „Welcome!” nemțit… De unde să știe blonda că Victoriannus era francofil prin tradiție… și francofon prin vocație?! El băuse însetat apă din Sena! în zori… cu două parizience flotante… spaima paturilor… și a taluzurilor… dar nu se conformase bunei tradiții dacice de a lua o piatră în gură înainte să intre în hotelul paludic de opt stele, în spatele căruia se adunase o colină înaltă ca o piramidă conică care-l strivea pe Keops…

sintagme literare tainică precum muntele sacrificiului Moria… pe care sta încă înarmat cu un cuțit lung, nehotărât dar amenințător asupra fiului său Isac… bătrânul Abraham!… muntele ridicat numai din pietrele scuipate de noii veniți se înălțase cu celeritate… acum făcea umbră turnului hotelului… Spiritul Muntelui era agitat… un afront? era vizibilă greșeala! Ghinion sec. Ghinion de ziarist celebru! - Mademoiselle… sunt Ziarist… de la E punct, V punct, Z punct… și doresc să mă cazez aici pentru trei nopți și, mai vedem… Aș dori ceva, „Lux”! cu „L” mare vă rog!... - Da. În Pavilionul Roșu… cu all inclusive… privirea ei de suedeză în concediu a avut darul să-l provoace… sânii incitanți se uitau și ei curioși de după decolteul generos… ecusonul era formal… aproape nebăgat în seamă… dar începea cu „Doctor de Protocol Filica Fănica Floarea Fleașcă!…” - Ceva cu servicii exclusive aș dori… tailandezii au „tailandeze”… aici ce-aș putea admira? ceva exotic… care să meargă cu trufe de pădure, de Dunăre… sau de …mlaștină… adică niște picioare lungi care să plimbe doi sâni sălbatici cu rouă de seară, un abdomen plat și o zonă fierbinte… cu igienizare completă… - La bară, sau la pat?! cu… sau fără partener? Permanent, sau episodic? - La pat… permanent… fără animator, și… vreau două începând cu orele 16.oo! clar? poți veni și tu după program… te vei alege cu o poză șic în EVZ… Parcarea din fața primăriei era plină. Un parcagiu în uniformă de general de Geniu și-a scuturat eghilleții salutând Mercedesul cu geamuri fumurii… enigmaticii ochelari de soare ai mașinii cu număr de Capitală, și cu permis de liberă trecere, impuneau precauție și un maxim respect… Șoferul a coborât și, conform uzanțelor, a deschis protocolar ușa personajului prețios, Victoriannus! acesta l-a abordat frontal pe generalul purtător de ecuson cu înscrisul de „Doctor în Parcare Gogu Gheorghe a lu Ghiță alde Ghergheață”… avea și poză în capul gol! - Doresc să merg la primar! Acum!... Mă grăbesc „dom’le… doctor”… - Se poate… da nu se poate! - Și cum se poate, ca să se poată?... zise băgând sugestiv mâna în buzunarul de la piept hainei. - Păi cu aprobarea Doamnei Profesor Doctor Docent Petra a lu Stan a lu Buciman aldă Strănutu… treceți mai întâi pe la Cabinetul dânsei și dacă dânsa consideră că este cazul… o să vă programeze la Unicul, Honoris Causa, Domnul Doctor, Președinte-Primar Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu… - Doamna Petra… în ce domeniu și-a luat doctoratul? pare oarecum… așaaa… - În Comunicare. Este Profesor Doctor Docent în Comunicare și Arta Cauzală… dar pentru a fi primit la dânsa, treceți mai întâi pe la Comisia de Drepturi și Priorități, care se întrunește după ce pleacă delegația NATO și cea a UE… este mare fierbere și cu instalarea ambasadelor, în legătură cu locurile cele mai… centrale! Știți… este un milion de dolari metrul patrat chiria pe lună… Dar știe Dânsa… este și Ministră de externe… d-aia zic… o să mai așteptați o săptămână… două chiar… da, măcar aveți ce vedea… aici e toată lumea Lumii… toți ne vor… China și Rusia, Iranul, Afganistanul… toți!... insistă să facă tratate de neagresiune… delegațiile lor stau aici de mai bine de trei săptămâni… ne-au consumat tot orezul și vodka! au dat-o pe sarmale și RDVeu… d-aia zic… e dă stat! - Domnu Doctor în Parcare… doamna Petra… n-are timp liber? - Vă atrag respectuos atenția că eu sunt : Doctor în Parcare

Prozã Gogu Gheorghe a lu Ghiță alde Ghergheață… iar Doamna Profesor Doctor Docent în Comunicare și Arta Cauzală, Petra a lu Stan a lu Buciman, aldă Strănutu… îmi e superioară… cu respect precizez: Titlurile și cum ne cheamă… toate, da toate!... e cu Litere Mari! Rețineți?! Așa e la Noi! Scuzați-mă, dar am treabă!... - Dar nu e nimeni… ce treabă… - Presimt că va veni! Trebuie să elaborez o strategie adecvată!... Generalul Doctor… … … a redevenit statuie… parcă gândea! Străzile asfaltate păreau linii groase trase cu tuș de un geometru tipicar. Victoriannus se aștepta să vadă oameni forfotind, umblând ca oriunde în lume… cu sau fără treabă. În Republica din Sud oamenii fie erau invizibili, fie o molimă lucrase cu poftă! Nimic. Ordine. Liniște. Pustiu. Rai. Din partea dinspre port se deslușeau zgomote specifice… porturilor… pescăruși, sirene răgușite care spuneau pe limba lor că vin sau pleacă… scurt-lung-scurt-scurt-lung! totul rămânea pitit după perdeaua pomilor dintre case. Mercedesul a plecat șovăitor pe una din șoselele netede și îmbietoare. Ieșind în câmp, Victoriannus a avut senzația unei eliberări din cămașa de forță… vastitatea verde făcea bine ochiului, imaginației și, mai ales, sufletului. În liniștea însorită, stoluri de ciocârlii cântăcioase trilureau o simfonie divină… pitpalacii aplaudau când și când octavele căzute între ei… Pe marile tarlale lucrau de zor, ca-n desenele animate, utilaje nemțești, olandeze, italiene, franceze, americane… „iată de unde bunăstarea!” Din loc în loc, umbrare, corturi cu aer condiționat, automate cu bere, cafea, alte băuturi… și gustări… cabine de dușuri la margine de drum… nori artificiali, deasupra fiecărei tarlale, cu telecomandă senzorială sectorială… drone harnice survolau silențioase măreția mării verzi și raportau existența intruziunii unei autovehicul conținător de doi umanoizi curioși, nedumeriți, care privesc totul ca pe o fantasmă… Ca trezit din vrajă peisajul s-a schimbat… Brusc șoseaua asfaltată s-a prefăcut în drum plin de gropi, având de o parte și de alta mărăcinișuri, ciulini, scaieți, tărtălaci, cucută… pământ întărit de secetă… câmp dezolant… o turmă de măgari bătrâni își masau burțile cu măciuliile date la maxim, la comandă, arătându-și dinții pătrățoși… au dat ora exactă! Era ora patru. - Oprește măi maestre. Ne-am minunat destul. Privește măgarii și oftică-te că nu faci parte din gașca lor… nu la noi râdeau nemernicii… se masturbau… era o măgăreață peste drum… Oprește și întoarce că se rupe mașina, vrei să plecăm pe jos? Hai la hotel…. cel puțin acolo găsim… oameni! Dacă ți-e dor de „Boema” poți să pleci… să vii să mă iei peste trei zile. Spune-i lui T.J. că-mi lipsesc înjurăturile lui… cum și lui, ale mele! Să aibă grijă de nevasta „noastră” până mă întorc!... Nu cred că ești atât de dobitoc să-i spui toate astea! Spune-i ceva care să-l bucure, să-i dea speranțe… și de nevastă și de reportaj. Clar? Aici va fi foarte greu, ai văzut cum se pune problema… concurenței? Singur o să mă strecor mai ușor prin labirintul ăsta demențial. Hotelul, asemeni unui castel din povești, aștepta leneș, ca un balaur sătul la siestă prelungită, visa cu ușa deschisă… să i se aducă un transport de Ilene-Cosânzene pentru așteptătorii Feții-Frumoși neconvenționali din depravatele-i intestine. Ruși cu bărbi patriarhale și kalașnicoave pe masă lângă pădurea de sticle cu vodkă dezvirginată; Arabi în albul tradițional cu turbane albe sau în mătăsuri colorate, cu turbane idem, dotați cu săbii și pumnale încovoiate de atâtea bătălii prin deșerturi; Nemți cu dreapta-n aer, spilcuiți, cu ochi de pește fiert, scorțoși cu fălcile încleștate… mein

sintagme literare herz! mein gott!!!; Englezii distanți, aroganți la maximum în redingote, sfidând fracul… cu meloane și lulelele reci, gen Sherlok Holmes… ; Francezii cu horboțele și gesturi specifice dansatorilor de menuet și gavote, fanfaronarzi și plini de lumina Ludovicului XIV, și a Ludovicului Cel Mult Iubit, (le Bien-Aime’) vestit pentru mobilele sale.. cu umbra Imperialului Napoleon agățată în cuiul istoriei… Generalii și Mareșalii, în frunte cu Mareșalul Michel Ney, duce de Elchingen, Prinț de Moskova și Pair al Franței triumfând prin fumul și flăcările atacurilor sale dezlănțuite… toți visau și își zăngăneau decorațiile, și-și fluturau eghileții; Americanii își purtau cu mândrie trabucele, de captură, cubaneze! și pălăriile de texani… chinuindu-se să meargă în blugii prea strâmți și cu ciocatele cu pinteni… mulți americani, de operetă, așteptând să înceapă spectacolul de… rodeo; Italienii care deja pustiiseră lacurile, bălțile, mlaștinile încât poporul batracian ajunsese pe lista UNESCO a rarităților protejate… fabricile locale de macaroane lucrau la foc continuu și benzi rulante deversau producția direct în oalele gigantice unde tomatele fierbeau clocotind… pizzeriile duduiau iar curierii rapizi se încrucișau, necontenit, tamponându-se în graba lor de a se face utili pofticioșilor; Chinezii cu zâmbetul lor larg, cu plecăciunile lor, pe care europenii le luau drept slugărnicie, cu pașii lor mărunței… purtau pe dedesubt spiritul lui Confucius, Lao Zî, Zhuang Zhou… ochii lor înguști nu se lăsau cercetați… țineau în siguranță secretul medicinii naturaliste și al prolificității în progresie geometrică!… Tot acest iarmaroc mondializat a amuțit ca la comandă, și, ochii aceia, atât de diferiți, priveau spre același om: forma elegantă de viață numită Victoriannus! Se privea cu proprii săi ochi… pentru că toți puteau fi copiii drumurilor sale… se privea cu proprii lui ochi dinspre posibilele odraslele maturizate anticipat… parcă avea un deja-vu programat, o reluare din tinerețea năzbâtioasă plimbată pe strada Crucea de Piatră, privind clădirea, acum decrepită, care avea pereții îmbibați cu povești de dragoste plătite cu mărunțiș… dragostea răstignită a disperării… dragostea rănii pentru o altă rană… plăcerea la suta de grame… blenoragii rebele… povești neterminate... ofițeri cu pistolul la tâmplă…patimi ce se voiau înecate în fluidele sterile ale curtezanelor sterpe… parcă privea prin cei adunați la Babilonul ocazionat de comuniunea adhochiană și se simțea topit de măreția plăcerii… se mișcase pe dinlăuntru șarpele puterii stăpânitoare… Delimitarea Eului de lumea exterioară devenise incertă… se externalizaseră unele percepții, - gânduri, sentimente -, și reveneau străine, degringolate cu tendința negării originii… Eul se altera iar limitele lui deveneau inconstante… - Ave Victoriannus! moriturii te salutant! se simțea cotropit de propria victorie, emoția degaja o căldură de vulcan ce da semne de erupție… trebuia să spună ceva pe măsura situației speciale. Observă că pe pereți erau puse postere cu portretul lui, din urmă cu zece ani, pe care se lăfăia urarea Welcome home! Inima i s-a potolit, a revenit la pulsul normal al ziaristului-crocodil, la 40 de bătăi pe minut… oxigenul necesar rațiunii s-a lăsat absorbit prin hilurile conectate la branhiile obrajilor rămași impasibili așa cum stă bine marilor personalități. Știa lecția. Cine vorbește mult spune și prostii… trebuia ceva scurt… ceva de substanță și de efect… bine ar fi fost să le fi cunoscut slăbiciunile… dar nu cumva ele erau afișate? Privirea lui tăcea numărând pașii rămași până la cer… - V-a ispitit un diavol? Vă iartă un om!... Vă împrumut cu norocul meu… Amin! Generozitate. Colocvialitate. Clinchete generalizate. Solouri răzlețe… Coruri răgușite. Gălăgie!... O pereche de iepurașe… cu picioare luuungi… lungi și goale, de alergărețe rasate pe meridianele amorului liber, cu codițe

Prozã semețite și urechiușe antenoase… - Dinescu le-ar fi numit „icoane cu picioare lungi!…” - l-au încadrat conducându-l la o masă aproape de Orchestra Lăutărească Simfonică Locală, „Arcușul”, în al cărei repertoriu erau incluse toate melodiile posibile din reprtoriul internațonal… coveruri… muzici tribale… gipsi, solicitatele și solicitantele manele!... un aspirator „Taifun” trecea grăbit și umplea două-trei tomberoane, standard, cu dolari în hârtii de 100 dollars sau echivalent, bacnote locale de 10 Marrins!... în fața cărora Rubla se înclina cu mare deferență, Lirele și Francii făceu temenele cu respect… one Marrin, împreună cu one Yuan, tocmai înghesuiau într-un colț mai umbros o zăpăcită de Marcă… care în graba ei de a ceda, se devalorizase la prima atingere… Victoriannus privea toate acestea cu înțelegerea omului superior… deja Articolul Celebru prindea contur… Can-Can-ul ritmuia pasiunile, aducea speranțe și… mai ales iluzii alunecoase în, și printre, depravații de serviciu chemați matern de viciile internaționalizate, unde termenii nu trebuiau studiați, traduși, adaptați, omologați… ci doar tranzacționați negustorește între păcătoși și păcătoase prin intermediul codoșilor de lux care taxau deopotrivă, cu aceleași tarife, plăcerile dar și dezamăgirile… Cassa avea doar cărți câștigătoare!... Orgia generală se fragmenta, dar, arareori se mărunțea până la perechi… omul rămânea și în dragoste o ființă socială, și… sociabilă… regnul inferior nu-și retrăsese toate instinctele… reflexele jubilau! Marea Pace, între nații, se plămădea din ADNeuri tari! Victoriannus, un mare timid, își ascundea slăbiciunea bravând!… experimenta pe viu metodele elevate ale evantaiului cuprinderii în domeniul socialului… pentru el amorul încorona existența! Gregaritatea amoroasă? împreunarea fără prejudecăți? defineau relația umană, era apogeul frumosului… natura! Păcatul? doar o barieră socială artificială... Lumina roșie făcea corpurile să pară ireale. Trei trupuri de naiade unduioase pline de șoapte sexoase, de multe ori neinteligibile, cu nurii dați la maximum, îl ispiteau cu sexapealul din dotare la cel mai profesional mod… Masculul feroce din el le devora cu privirea, le gratula cu un zâmbet reflex, tremurat… arareori le atingea ușor, ca o adiere… cu reținere, extaz și dezertare… peisajul se lărgea cu ajutorul imaginației care comanda noi și noi desfătări… biciul de catifea drapa în surdină și făcea deliciul artei amorale! Soarele a pătruns intempestiv în raiul iadului dând la o parte decorul butaforic și dezvelind până la real personajele… Victoriannus se simțea teleportat în mijlocul unui coșmar.. Un interior primitiv… o laviță și două scaune joase, cu câte trei picioare, păreau fixate de rogojina tocită… pe care el, gol complet, întins, mângâia trei brunete țigănatice, reprezentante a trei generații… universul făcuse implozie! - Unde sunt?! Ce caut aici? privea disperat după hainele pierdute… - Ești acasă gagiule, frumosule… mincinosule șî vrăjâtorule!... ne-ai promis o viață dă iubire… numai noi șî raiu… păi aici e… niminea nu face dragoste ca rudăresili… - Și Marin a lu Clâțu? Primarul-Președinte… unde este… este real? eram la Hotel, ce caut aici, cum m-ați adus aici? - Păi… gândul tău te-a adus în fugă… era să ne dărâmi ușa… cât e Marinică acasă, toată lumea vede ce vrea… doar ce vrea Iel, Marinică, să arate… când pleacă, cum a plecat acuma la București, își ia cu Iel șî puterea… că să ține dăpă Iel, ca cățelu… unde este Iel acolo să mută șî frumușațili închipuirii… e dăruit… e vrăjât, a băut apă dân lacul Rudarilor la miez dă noapte cu lună plină, când umblă strigili… atunci ori… ori! …păi altfel cum?! Da ce nu-ți convine, ăăăă? că t-am omenit, t-am iubit pă rând șî cu migală… că miroși

sintagme literare frumos cocoșălule! Las’că să-ntoarce Marinică… noi îi facem dăscântice dă viață lungă… Dumnezău să-l țână!... - Și „suedezele”… cum de s-au evaporat?! Vreau să merg la Doamna Petra… Profesor Doctor Docent în Comunicare și Arta Cauzală…. adică nu!... mai întâi la Comisia de Drepturi și Priorități să mă înscriu, că timpul trece… eu trebuie să scriu despre… - Ce e aia „timpu trece”? dă când e Marinică Premare nu să mișcă timpu’… n-a mai murit niminea… e Trumesu dă Sus… cică să pregătește să învie toți morții dân cimitir, da mai întii să vază cum îi cazează, că e vechi cimitiru’… ieu te văz om cetit… știi că să iczistră Dumnezău, nu?! - Tu vorbești serios sau mă iei de prost?! Cum dracu să faci oameni din putreziciunile alea? Ori aici sunteți toți demenți, ori eu am un coșmar și nu știu cum să mă trezesc… vreau la Comisia… - Nu să iczistră nicio Comiție, nimica… Marin, Petra șî cu Sița… atâta… restu’ Dumnezău! Iel pune toate alea la locu lor… uite, pă tine t-a pus la locu potrivit amorelule... - Dați-mi hainele că plec! Gata cu aiureala asta, ajunge! Victoriannus gesticula, defilând gol, căutându-și hainele în admirația totală a pofticioaselor rudărese care-l sorbeau din priviri, îl și mângâiau din mers ca pe un sfânt… cu supunere, cu evlavie... - Eeeee! păi nu e așa vânosule șî amorosule… t-oi fi săturat tu bogatule, da’ noi nu! s’tem abia la început cu poftili… hai fa să-l dăscântăm… ia stăi tu colea, că nu pleci până când nu lași acileașa câțiva puradei să samene cu tine… dăștepți șî fromoși! hai că mai aducem nește rudărese… că sântem neam mare… pregătește-ți daravela că ai dă cioplit! O să ne pomenești… ia nește fiertură… să tă pomenim șî noi, tot neamu’!... - Auziți, da voi n-aveți bărbați?... țiganii voștri ce au? sau n-au… - Țâganii e oameni dă afaceri. Mai pân străinătățuri… mai pân pușcării… da noi tre’să facem copii dăpă obicei, să ni să bucure sufletili… mai ales dă cân’cu Marinică… ni s-a luminat dînaintea! nici cân’ fumam cânipă nu erea așa bine! Marinică e Dumnezău Viu! Hai! ia dă bea dăscântătura… toată, toată!… mai încolo o să mănânci scoici șî raci pă săturate… face bine la dragoste… vei fi harmasariu’ nostru… doar atâta tre’să faci! Rudăreasa cea mai tânără îl îmbia, aplecată… își plimba sfârcurile bonțate atingându-i ușor gura întredeschisă… toată mirosea a iarbă, a rogoz, a dragoste și a uitare de sine… Marincă se apropia de casă… radiația lui divină se propaga… și lucrurile intrau în normal. După câteva evadări în necunoscut, Victorianus s-a trezit gol pușcă în mijlocul unui pat imens, șifonat la maximum… sfinte-mirosurile izvorâte de la subsuorile Domnului se înstăpâniseră dominatoare… cu arome de mosc și lămâiță, micșunele și trifoi cosit, bețișoare chinezești și briză de mare spumată… alături, căzute la datorie, ”suedezele” invitau la amorul matinal în poziții incitante… diferite… chemătoare fertilitatea era un dar de nerefuzat… ficțiune sau realitate?! Chiar vis de-ar fi fost, și tot merita trăit cu maximă intensitate… Un reportaj unic despre trăiri unice… T.J. va face pauză de un fum de țigară pentru a zâmbi în colțul gurii lui spurcate, conform obiceiului… odată pe an! asta va însemna și o primă specială cu care să achite nota de plată la Boema într-o seară de sâmbătă… o sâmbătă de sfântu-așteaptă… Marele Victoriannus A. se gândea să ceară cetățenie… sau chiar azil politic dacă altfel nu se putea! De jurnaliști, de oameni ai vorbelor, este mereu nevoie… un consilier, un purtător de cuvânt… de ce nu? Meșteșugul vorbelor întrece orice alt meșteșug. Numerele sunt cărămizi, vorbele sunt liantul. La primărie locurile ar putea fi ocupate, dar la Cabinetul Doamnei Petra… sau chiar la al dactilografei

Prozã Sița… nici Parcagiu nu era rău! Pe când pe altarul ziarului, pentru o seară la Boema… lua în cur, un an întreg de șuturi cu bombeul… și câte priviri ucigătoare… T. J. era un monstru creat pentru funcția de șef… să rămână singur… așa!... să se alerge prin birou și să-și dea singur șuturi în turul lustruit al pantalonilor locuiți de Păroșenia Sa… Cur-Șef! Muzica spațială pătrundea vaporoasă pe holuri parcă venită din altă lume… era caldă, liniștitoare, mângâietoare, menită să readucă treptat sufletele, plecate în țara viselor, la locul păcatului neimpozitat… Victoriannus redevenise omul de lume, omul de succes, omul etalon… arbitter elegantiarum… precum Gaius Petronius la curtea lui Nero! Urmele nopții se închideau fără semne în acest matinal Dorian Gray. Gladiatorul condeier avea în față o lume de cucerit! Palatul Prezidențial, - ca toate bisericile, clădirile, casele -, avea fața spre sud… și era scăldat de lumina soarelui prietenos. La geamurile și balcoanele generoase, valurile de flori colorate, strigau simbolul Drapelului Național și înviorau peisajul chemând la zâmbete și voie bună… dar oamenii păreau a nu se fi inventat încă… totul era într-o armonie desăvârșită… inclusiv fluturii zglobii cu jocul lor de dragoste, ca o tornadă nebunească… Victoriannus credea că s-a rătăcit într-n vis profund… „cum să nu fie măcar un portar?!” nici nu și-a terminat gândul, când un general ceremonios a răsărit ca de când lumea în capul scărilor… „cum să apere un singur om ditamai Instituția?!” …observă că de-a lungul fațadei erau din trei în trei metri, Pretorienii… soldați din Trupele Speciale echipați de parcă urma un asediu… Armonia Gândului... atributul Divinității… „…și a zis să se facă și s-a făcut!” Victoriannus s-a ciupit de mână… da, era real! Ca într-o joacă a imaginat o scară rulantă de-a lungul aleii, pe scări, până la intrarea în Palat …și scările, în mișcarea lor, deja, aruncau reflexe metalice ca o invitație într-o aventură unde se putea orice, unde nu erau limite în a imagina… chiar nu erau limite?! Asaltat de uimire a constatat că era potrivită zicerea „…ai grijă ce-ți dorești!” ! Totuși… era prea mult!… cum putea realitatea să se rupă brusc… ca și cum s-ar da pagina unei cărți?… Ca în Alice în Țara Minunilor! Victoriannus pășea spre scara rulantă imaginând holul… bonsai cu flori, bonsai de interior, varietate mare de bonsai… - cu precădere ginseng - și asparagus, - plante ornamentale -, lămâi înfloriți… iar pereții populați cu mari personalități ale istoriei, savanți, oameni de cultură, gânditori și artiști, oameni care au schimbat soarta lumii, sub fiecare portret cu un înscris vizibil numele și prenumele… și neapărat cu cifre mărite, anii în care au fost vii… aproape că nu s-a mai mirat când intrând în clădire, holul era exact cum presupusese… larg, primitor, cu aerul de grădină botanică a raiului în care portretele iluștrilor lumii așteptau… Învierea! Mergea încet inspectând cu satisfacție expoziția propriei imaginații. Din loc în loc, uși masive de stejar făceau holul mai misterios… cu atât mai mult cu cât rămâneau cu ostentație, închise. În capătul holului un spațiu de formă circulară, ca un sens giratoriu, se lăsa străjuit de trei Portaluri… cel din centru, între doi Sfincși… cel din stânga, între două Bufnițe… iar cel din dreapta între doi Atlași… Victorianus a vrut să intre printre cei doi sfincși, dar s-a lovit cu fruntea de un perete transparent… pipăia ca într-o pantomimă obstacolulgardian… era clar o barieră! A încercat la portalul dintre Atlași, același rezultat! A mers, ușor dezamăgit, descumpănit, spre Bufnițele gemene, gigantice, care se prefăceau a nu fi observat că erau luate în considerație ultimele… s-a apropiat, ușa s-a deschis fără zgomot și un interior primitor a fost lăsat la vedere. Pe un ecran luminat era configurată

sintagme literare o palmă, deasupra scria: AICI! Victoriannus s-a conformat. După câteva zeci de secunde s-a afișat: Intrați la Cabinetul nr. 6! Ușile capitonate erau într-adevăr numerotate cu cifre romane. Instinctul, și curiozitatea de ziarist, erau date la maximum. „Sub orice banalitate se află o semnificație!” suspiciune profesională… căuta cu privirea camere de luat vederi, găuri făcute în pereți, în uși, în plafon… nimic! cine cărase atâta tehnologie aici? …și era o curățenie fără fir de praf, totul pus în ordine… ori fără oameni, cum să fie posibil? Ușa Cabinetului nr. 6 s-a deschis larg, primitoare… peretele de fundal era decorat cu picturi sugerând progresul societății umane… un lanț fără pauze, secvențe de timp alăturate cu îndrăzneală… mai mult schematice decât artistice, sau o artisticitate a la’ Picasso, o pictură de atitudine și reprezentativitate gestuală, cu abundențe coloristice din familia roșu-ocru, conturate cu negru. Un birou, de o lungime excesivă, era decorat cu boluri de cristal în care pluteau petale de trandafiri… fiecare bol cu altă culoare… La distanțe împărțite egal, pe lungimea biroului trei busturi vii, generoase… de doamne tinere cu sex-appealul în clocot, cu feromonii dați la maxim… vâjâind prin spațiu, decorau și umanizau interiorul creând o atmosferă de relexare ca o muzică de tango la care domnișoarele urmau să invite... Surprins, Victoriannus, făcea eforturi de concentrare pentru evaluarea frumuseților … îi era greu de a alege… între Gigliola Cinquietti, Gina Loloobrigida și Ursula Andress… dar și mai greu de a renunța! „A alege… înseamnă a renunța la restul!” îi șoptea Goethe… desigur, nu acesta era obiectul vizitei, dar circumstanțele veneau să completeze o cazuistică cu perspective de suplimentare a scopului în sine… Cum putuse Atoateziditorul să creeze amatorii de părți dosnice și solitarii… cum putuse să accepte degenerescența… până și la Curtea Regală… când avea asemenea frumuseți făcute pentru dragoste? De ce să fi dat cu banul și, mai ales, de ce să fi căzut banul așa!… când putea să cadă cum voia Creatorul? Făcuse o glumă… dar tot răul spre bine… se micșora concurența, rămâneau doar cei cu simțul consumatorilor de frumos… lumea se micșora pe măsură ce universul se expanda… dilema e gata… simțurile se degringolează… ochii trebuie să se obișnuiască… chiar trebuie?... percepțiile adevărului emoțional sunt singurele care vor trece depărtarea riscând ca îndrăgostiții să devină contemplativi… Pentru cine se consumă frumusețile? …mulți aleargă să-și prindă din urmă sicriile… mai ales cei care au făcut un pact cu bătrânețea… majoritatea locuiesc pe o navă hidrografică, albă, și toată viața îi freacă alămurile cu periuța de dinți… fără grabă… fără pauză… fără speranță… fără…! Unde este prezentul pierdut? „Aici!” răspund în cor cele trei întrupări zeiești… Acum zâmbeau cuceritor Ava Gardner, Monica Bellucci și Sophia Loren… „Noi suntem prezentul tău! Încearcă să te concentrezi. Stabilizează-ți preferințele! Bine, în locul Avei Garder… uite Sofia Vegara!... Pofticiosule iei tot Hollywoodul acasă! Nu-ți căuta vorbele… nu e nevoie… vom comunica numai cu gândurile, e mai rapid și mai sincer… mai mereu între gând și vorbă intervine… ipocrizia! Omul gândește ceva, spune altceva și face cu totul și cu totul altceva! Să rămânem la gând!” Victoriannus era cu gândul încolțit… ca un șoarece de trei pisici! Trăia un atașament nevrotic cu secvențe nereale… ca și cum ar fi primit o carte poștală de la străurmași… lângă el apăruseră încă doi „Victoriannus”… identici până la confuzie! Se suprapuneau gândurile, de fapt, era unul în toate cele trei capete… lucrau simultan… percepuse gândul celor trei forme de viață, trei grații în vacanță; și ele identice cu: Gigliola Cinquietti, Sofia Vegara și Gina Lollobrigida… numai că Gigliola se metamorfoza în Claudia Cardinale… privirile făceau lucrurile să se întâmple…

Prozã Victoriannus constata că are tendința să atribuie femeilor calitățile pe care el ar fi dorit să le aibe fiecare… Un drum în doi rezolvă realitatea dintre două realități! dar în contextul dat mai putea fi valabil? îndoială sau temere, oricum s-ar fi numit avea iz de rahat… Gigliola/Claudia avea un identificator pe o plăcuță de bronz scrisă cu pantograful: SIȚA Pestrița Doctor în Stenodactilografie Mondializată. „Te afli în fața Comisiei de Drepturi și Priorități… timpul nu contează; motivul, da! Articolul pe care vrei să-l scrii va fi redactat de comunicatorul nostru robotic de presă și îl vei lua fără să schimbi nicio virgulă, îl vei trimite redacției spre publicare ca articol de fond. Nu-ți face griji va fi de nivel… senzaționalul este specialitatea noastră!... Scopul vieții este fericirea. Ea trebuie lăsată să vină la noi… pentru a facilita relația, tu vei fi în trei exemplare pentru a te ajuta să percepi toată esența unei trăiri cu înlăturarea peliculei protectoare atenuatoare de senzualitate… vei trece dincolo de iluzii… realitatea va depăși ficțiunea… rămâne doar să-ți recunoști iluzia ca pe un punct de referință inițial… uite, ateii, - libercugetătorii, aurul iadului -, își caută independența față de soartă privind-o ca pe o multitudine de holograme cu creierele legate la un computer central care transmite realitatea de serviciu… - un punct pe care l-a marcat și Biserica Scientologică -, cu țintă directă pe frumosul care inspiră simțurile și impresionează percepția… eroare sau adevăr? Ce răspuns dă religia scopului vieții? Simplu. Ne naștem pentru a-L iubi pe EL! Se scurtează drumul spre fericire. Se simplifică totul… dispar zbaterile, grijile… în El stă tot ce ne trebuie, ce căutăm, ce ne definește… Pari cam vexat! Este necesar să punem bazele unei înțelegeri. Te solicităm să rămâi atașatul permanent de presă al EVZ, cu sediul în World Trade Centerul nostru. Ai dreptul să refuzi sau ai libertatea de a ne fii alături.” Victoriannus, în postura sa de trei exemplare, normal, privea minunea din trei puncte… insuficiente însă pentru a realiza dimensiunea întâmplării. Gândurile ce-i erau transmise le percepea în tonalități joase, ca un tors molcom de pisică mulțumită care-și lingușeșete stăpâna… Dacă formele și numărul doamnelor erau create de puterea gândului… de ce nu și partea de comunicare… să fie și aceasta rodul aceleiași stări de părăsire a normalului? ,,Ciudat! gândi Victoriannus, parcă nu erau îndeajuns dilemele obișnuite… sunt asaltat și de una din lumile paralele… ce-o mai urma?” Sița Pistrița Doctor în Stenodactilografie Mondializată își continua cameleonizările pliindu-se pe imaginația Celebrului Ziarist cu o viteză care devenea amețitoare... ca un film dat pe f.f. repede înainte… Cutremur! Urlete animalice! Cădere în prăpastia fără fund!… - Victoreeee!!! Confunzi redacția cu hotelul? Lumea așteaptă s-o informăm! Cu ce?! Cu somnul tău de frumusețe?! Unde trebuia să fii tu acum? Știi că te așteaptă nebunii ăia care au declarat Republică o amărâtă de comună… sat, cătun ce dracu o mai fi… dacă mai întârzii pleacă și primarul cu dactilografa și femeia de serviciu în Spania la căpșuni, nu mai găsești pe nimeni! Victore! Pleacă oamenii Victore, noi despre cine dracu mai scriem? - T.J. … ce dracu dom’le… țipi de parcă ai putea opri lumea… ești violent și încă la un mod total gratuit… parol! Ziaristul e intelectual… nu doarme niciodată! EL concepe! - Gratuit zici? dar de indolența ta nu amintești nimic? tinzi să devii iresponsabil!... atâta ai în cap! femei, femei, multe femei... și băutură… ce lume frumoasă ți-a dat Bunul! Concepi?! Bineeee! - Boss, tu as raison… atâta tapaj… zău! Într-un ceas, un ceas și jumate ai articolul de prima pagină… succes garantat! Hai că vin după aceea să semnez pentru prima… aia… - Viiiictooore! Până unde… - T.J…. nu-mi mai consuma timpul… trebuie să rezerv și masă la Boema!

Prozã

sintagme literare

IRINA ALEXANDRESCU Zânca Mi-o amintesc şi astăzi! Avea părul lung şi şi-l împletea în cozi groase, apoi le răsucea cu meşteşug spre creştetul capului...parcă avea o coroană . Îşi punea flori albe în împletitură, nişte flori mici...nu le mai văd astăzi pe niciunde... O chema Zânca şi era cea mai frumoasă din sat...nu doar din satul copilariei mele, ci din multe altele din jur. Era ţigancă, dar dacă o vedeai prima data , nu credeai! Nu aveai cum! Înaltă, cu ochii mari şi verzi, cu pielea transparentă parcă... părea venită nu ştiu de unde! Se purta în alb, o cămaşă albă, cu mâneci largi, din pânză de iie, dar...fără cusături. Albă! Atât!...şi fuste lungi, tot albe, încreţite...Jos, la poale, le cosea ea un fel de valuri...aşa...ca o panglică îngustă...roşie! Zânca! Ieşea să ia apă şi ne opream toţi din joc s-o privim. Îi jucau sânii plini sub camaşă şi i se zăreau pulpele picioarelor lungi, în soare! Râdea rar...şi atunci, doar cu fraţii ei foarte mici. În rest, stătea pe scările casei lor ţigăneşti şi-şi sprijinea bărbia în palmă, privind pierdută.... Nu ieşea vreodată în sat singură. În faţa şi-n spate mergeau doi câte doi, fraţi sau veri mai mari. Dănacii întorceau capetele cu jind, dar ea mergea cu capul ridicat, nu privea în jur...Doamne, ţiganca asta, fata asta tânăra avea o călcătură nobilă, un umblet de alt fel ! Să tot fi avut 17 ani, de nu mai multişor, atunci...Tac-su, Bălteanu, o tocmise de mică pentru Valter, un văr de-al ei... dar ştii cum? parcă era făcut pentru ea: înalt şi blond( cum rar e întâlnit pe la ţigani), dar cu ochii negri şi-o căutătură ...!!! Fetelor tinerere, ba şi fomeilor mai netrecute li se făcea pielea de găină când trecea pe uliţă. Zânca ieşea la poartă. Noi ne pitulam te miri pe unde, ne suiam pe garduri...să-i vedem! Ea...se uita în jos! Numai în jos...nu scotea un cuvânt ! El îi vorbea încet, o sorbea cu patimă din ochi, încerca s-o prindă de mână. Atunci, ea intra în curte, trântind uşa şi chipul ei atât de curat , liniştit, lua o întorsătură ciudată....o paloare...o, nu ştiu ce...dar părea moartă, părea ceva “”dat răului””, diavolesc ! O singură dată am auzit-o zicându-i ca...un şuier, ca un blestem, încet...o singură dată, privindu-l în ochi : - Tu n-o să-mi vezi faţa asta vreodată. Tu o să fugi când o să mă vezi! Tu o să verşi fiere, atunci! El incepu să râdă şi dădu s-o ia de mana, crezând-o înduplecată... Ea plecă iar în curte, dar cu un zâmbet pe faţă , un zâmbet ...aşa..de parcă îngheţarăm toţi pitacii suiţi pe garduri. Era atât de frumoasă în ziua aia! Se gătise altfel... cu trandafiri roşii în părul despletit, cu fusta şi cămaşa ca

macul.La glezne îşi pusese nişte mărgele... Nu o mai văzusem aşa vreodată! Şi ne mirarăm...că ştiam noi...ţigăncile nemăritate nu se despletesc în drum... ...Zânca!O găsiră prinsă în năvod, în balta Bistreţului, cu gura deschisă larg, cu faţa umflată, cu ochii ficşi şi răi...şi diavoleşti ! Lângă, prins de mâna ei, era Toader al lu tanti Lica, cel mai frumos flăcau din sat...dar el avea un zâmbet aşa...parcă... împăcat, pe faţă... Nu pot sa uit în viaţa asta cum la mal, Valter ţiganul, în genunchi, vărsa ceva verde...apoi se ridică şi fugi...dând din mâini... Zânca! Doamne, urât blestemul tău , ţigancă frumoasă !

Venii acasă ! Iubito, azi am fost acasă! Am găsit gardul vechi de cățăratul meu după dude! Poarta nu mai avea zăvor ...cum îi sta fără la dada Lița care striga de adus de lapte ... sau nea Vasile când venea la un țoi cu ăl bătran. Acum e deschisă...că oricum...mai vine..cine? Buruianu’...cât casa ! M-am așezat pe prispa unde mâncam mămăligă...la masa rotundă cu colac din împletitură sub fund... Mă simt și eu bătrân, iubito! Nu mai e copilul din mine nicăieri! Mai știi când te-ai supărat că mă obosești jucându-te cu mine sau aiurea? M-am dus să mă întorc de aici copil...dar nu! Mă întorc mai plecat din toate zâmbetele normale, mă întorc aplecat și gârbovit ...după ce mi-am văzut paragina veseliilor inocente... Geamurile stau cu tocul crăpat de ploi... sau zăpezi nepândite de mine...am uitat gâldaiele cu picioare goale și țurțurii mâncați de sub streașină! Inăuntru mai e un scaun căzut și masa din odaia de la drum...sobele au căzut sub timpuri... Plâng... iubito! Plâng nedusul la ai mei...în cimitir nu le mai găsesc mormintele... - Al cui esti ,maică? - Al lu’ tanti Leana din deal... - A...al lu’ Buzatu...De mult nu te-am văzut..Tineri muriră ai tăi !Și ...veniși la ei? Las’ că-ți arăt eu...colea, după dudu mare...da’ nu mai au cruci...Pune-le maică...păcat de ei...eh! voi cu trebi..că și ai mei nu mai trecură de doi ani ! Or veni la vară...dacă or putea... Am dat “sarumana” bâlbâind ceva...m-am uitat în urma ei...gârbovită, cu broboada pe cap și cojocul pe spinarea adusă! Îmi dădură lacrimile! Plânsei sub dud pe mama...plânsei pe tata...fără cruci... Eu nu mă mai întorc... La ce? La ce bun? Sunt mort demult! Le făcui cruci aseară…la nea Florea...și mâine fac groapă boltită...și pentru mine... Rămân aici ! Tu...vezi de tine! De mâine...oi pune să le care apă...măcar atât! Iartă-mă...sau nu mă ierta!

sintagme literare Se ruga lui s-o omoare ! Se întorcea mereu la el. O bătea câteodată până uita de toate. Se arunca atunci în abisul copilăriei ei, unde tot așa trăise. Aproape că nu știa altfel... Fusese fată de litere și scria...și -o minune pentru atâția bărbați... îi călca pe suflet sacadat și pleca în delirul ...de neputință , de frisoane și nebunie, de tremurat și ochi adânciți în nesomn.Iubea stările duse în extrem și ura gri-ul ...și cum nu era făcută pentru simțuri fericite , se adâncea în iad...de pe la 16 ani. Pe la 17... deja murea în reprize și-o vegheau părinții să nu se ducă de tot în alte lumi...Când intra în ruptura de viață...se scufunda în transe de rece și tremura cu apa pe față și-și alerga mâinile în pumni...pictând unghii vinete în podul palmei... Avea câteodată un râs în cascade, copilăresc și rămânea și ea mirată de copilăriile -i contrastante cu negrul din suflet, negrul organic ce-o stăpânea. Obosea des.Atunci se ducea singură prin parcuri cu cărțile după ea...până uita de toate... și se întorcea cu moartea în ochi. Știa că nu va avea scăpare... Se căsători mai târziu...nu mai voia să caute...i se părea o luptă zadarnică...ce să găsească în lumea asta în care se târa... cine ar fi înțeles plecările și luptele ei și căutările și adâncirile în stări și jocul straniu al cuvintelor...neuronii veșnic treziți și în stare de încordare...cine? Era sigură! Nu exista așa ceva… Făcu deci ce face toată lumea...și muri! Muri în ea...Când a rămas însărcinată a început fericirea ei...o fericire străină, pe care a adunat-o nouă luni în ochi, și-a umplut sufletul cu ea, a adulmecat-o ca să și-o imprime... amprentă totală pe cordul ei aruncat mai tot timpul din vârful unui munte de durere...Au urmat câteva luni de temeri pentru adusul ei pe lume, de pândă noaptea să nu-i moară, de revenire a fricilor și durerilor...le poseda pentru adusul ei, dădea cu ea și cu ele de pereți...fugea rar în colțuri...dar se întorcea...până cădea! O luau și o punea pe coji de nucă- morale. O făceau “ mamă rea și iresponsabilă” fără să se uite unul măcar în ochii ei sau să-i vadă tremurul mâinilor și spasmele umerilor aduși.. Începuse să-i creadă. Începuse să vrea să dispară...să nu mai fie o mamă rea ! Se duse pe sine odată... se așezase noaptea pe traverse... de-a latul ...și se uita... asculta... nimic. Simțea șina caldă... semn că trecuse un tren... și mai avea de așteptat... văzu stelele și-și aminti de adusul ei … de părul lui negru... de ochii moșteniți de la ea. Se întoarse iar în «mama rea»! Se luptă așa 5 ani... până când tatăl ei plecă de tot într-o prapastie... iar soțul și el... la mama lui ! Copilul era deja înstrăinat...că nu putuse decât așa să împace lumea...se ducea și-l vedea cu trenul în fiecare săptămână... la munte... la socrii... Apoi, n-au mai lăsat-o... și-l luă prin «legea strâmbă»... dar copilu-i semăna... și nu-l putu ține când văzu că mintea lui mică pleacă în abisuri... fugi cu el la toți doctorii de suflet: “- Dați-l Doamnă,înapoi! E păcat... l-au înstrăinat... și vi se va îmbolnăvi... Știu că e greu... dar faceți-o pentru el !” Când a semnat asta...datul adusului ei pe lume...s-a dus

Prozã prima oară să fie bătută și călcată în picioare...și-a simțit-o ca pe-o izbăvire. O lovea crunt, cu sete și-o chinuia în fiecare zi...ea se bucura...atunci nu mai simțea vina groaznică din suflet...Se mutase-ntr-o mahala...Nu cunoștea nimic...nu înțelegea lumea asta...dar așa trecea ea prin durere...cu durere. Și-o avea mereu! I s-au răsucit mâinile în cruci și rupt degetele...i s-au cusut buzele rupte...una dupa alta...s-a tencuit cu farduri pentru a merge în lumea ei de altădată... unde era Doamnă...zilnic! Adormea lovită și cu pantofii cu toc în plasă...mergea la birou...unde era altcineva... Nu avea voie să mănânce decât atunci când voia el și să doarmă tot atunci...după ce cădea lângă ea mort de aburii alcoolului...molfăia o coajă de pâine...dusă după adusul ei...nu se mai ruga, nu mai simțea , nu mai spera... Îl ruga uneori...când simțea ura lui mai adânc, îl ruga s-o omoare...dar nu...el o păstra pentru chinul voluptos...zilnic! N-am mai auzit de ea! Ce o fi făcut?

Scrisoare despre o fereastră, iubitul şi Maitreyi Îţi mai aduci aminte iubitule cum îmi înţepeneau ochii in fiecare dimineaţă pe gândul vederii tale? Mă adormeam cu tine şi albeam în zorii în care nu te mai găseam…Atunci , mi te posedam cu sufletul , cu mainile , cu trupul încordat, rugându-mă sorilor să nu-mi pleci vreodată …O făceam in gând, sângerându-mi obrajii de ruşinea celor 17 ani …de îndrăzneala visului de noapte… Ţi-aduci aminte când ţi-am “spus” pe o poză :”îmi simt sufletul un copil bolnav…orice capriciu îi este îngâduit “…Ai suferit şi ştiam urmarea, dar eram mică şi deja femeia care te-a facut să dori işi scotea capul de după pletele mele de fecioară… Iubitule, unde-i fereastra pe care o vegheam în fiecare zi? A ramas în capătul scărilor unui liceu vechi, foarte vechi,” Bastilia” noastră şi a multor altora…De ce am lasat-o acolo? Oare tu ce mai ştii de ea? Ţi-a rămas în vreun colţ de suflet ? Fereastra tăcerilor, încruntărilor, sărutului pe inimă, fereastra în care aveau întâlniri ochii noştri … Tu iţi mai aminteşti cât m-am speriat când am crezut că nu ma mai iubeşti ? Da, iubitule , m-am speriat…dar ţi-am ascuns…Erau începuturile noastre, un februarie supărat şi eu te priveam şi tu erai nevorbind, îţi lăsasei mâinile orfeline pe lânga trup şi parcă îmi fugisei …Şi ce extaz când am aflat că-ţi era groază că Eu am plecat, că Mie mi-au ingheţat “te iubesc-urile..”! Şi ne-am sărutat şi Doamne…de ce n-am murit atunci ? Atunci când în faţa Bălcescului m-ai privit cu un soi de mânie hotarâtă …”Eu nu pot trăi fără tine!” miai spus… Şi am plecat frumoşi şi nebuni şi râzând, era vară iubitule, fugise februarie de bucuria noastră ! Iubitule , tu iţi mai aminteşti de Maitreyi ? Iată că şi-n iubire sunt două păreri…Am aflat asta pe banca din

sintagme literare părculeţul Prefecturii, într-o seară de vară când ochii noştri citeau în tandem aceeaşi carte…Şi-am tăcut apoi, parcă supăraţi pe ea, care parcă murdărise iubirea lor, fugind-o în nerecunoaştere…Şi am plecat tăcuţi acasă atunci…fiecare la el…dându-ne de gandit…că dacă…poate…şi noi… Acum e prea târziu ! Am aflat că putem trăi unul fără altul…Aşa am vrut eu ATUNCI …Iubitule, ACUM…eu doar exist …Nu pot să te întreb ce faci tu …Tu iartă-mă doar…sau nu mă ierta !

Zbor Ea este Miruna. Azi a aflat că are cancer la stomac. Nu reuşi să iasă din clinică decât târziu. Este iarnă şi ninge. Miruna are păr lung şi negru, ochi mari şi o caciulă “love story” . Îşi îndesă mânuşile cu un deget...în buzunare şi se găndi ce să facă ...În pielea ei intrase o străină fără reacţii... (ea care durea spontaneitatea şi-o scotea din colţurile fiecărui bar, fiecărei camere de cămin...fiecăruia...). Plecă pe drum ...Văzu fulgii în felinare şi un moment uită...Se gândi la albul de mâine şi zâmbi...De mâine? Mda... îşi aminti...ce va face ea de mâine cu moartea asta pe cap ?! A, pe cap ...urmau toate chinurile impuse de mamă-sa şi renegate de ea. Nu voia să moară dupa toate regulile medicinei... Ajunse acasă şi se uită în jur...Doamne, ce de fulare şi haine şi poze şi cărţi, rochii, bocanci negri capsaţi... Luă nişte saci , îi umplu...aruncă tot! Îl aruca şi pe Mihai , cu rame !!! ÎL SUNĂ ŞI-I SPUSE că face sex cu altul...Să-şi ia totul mâine ,de la ea !Păi ce rost? Două luni? hahahha, două luni... SE uită în oglindă... “Nu, nu sunt rău deoc! Cel puţin mutra nu spune ceva de putregaiul din pântec...” Luă foarfecele şi-şi tăie părul ..Îi dădură lacrimile. Se opri! Se uită direct în ochii oglinzii... “Hei , tu! Esti bine? “ Rase tot părul şi-şi atinse scalpul cu un fior orgasmic. adormi... Noaptea o smulse brutal din cerul care se evapora. Se regăsi picătură cu picătură...golită de sânge... Se duse în balcon. Ninsese mult. Era gri şi gri şi fulgii ! Zbură cu ei de pe marginea balustradei. În gând îi veni o durere de dor de iubire....

Căderea în iad! Pentru că iadul este cădere în gol. Mai întâi , o săritură într-o groapă mică, de cât e nevoie pentru un mormânt. Pământul se îndepărtează de tine ca de leprosul sau bolnavul de ciumă din timpurile lui Caragea. Atunci când tu chiar credeai că-l atingi, o face! Și gata!...începe neînceputul. O prăpastie fără pereți, care pe tine te strânge inexplicabil ca pe Ana lui Manole...perfect cilindrică. Te duci și-ți pleacă

Prozã lumina din ochi până doar un punct îți mai amintește că a existat. Și deodată ești ca o pisică...începi să vezi prin întuneric ...așa ..ca un soare, marea în repetate răsărituri . Cazi în gol cu viteza luminii. Abia acum ai dat de pereții din cărbuni...o turbă de doi lei ca balega din care ți-ai construit cu chirpici viața fostă... Durerea crește cu fiecare strat ce-l traversezi ,ți se înfige în mâini, le despica podul palmelor și te întreabă :” Te poate ajuta cineva? Ești singură?” Și tu plângi...ești singură! În abis! Ca și în viața ta de până acum...Începi s-o alini fixând imagini –ești fetița bălaie cu sandale pline de praf . Ești doar o secunda cufundată în Ea, plângând de plăcere. Ești victorioasă doar a zecea mia parte dintr-o secundă...și n-ai timp să-ți recunoști nici copilul la facerea lui..când ți l-au arătat și-ai plâns de bucurie...»De ce plânge?» a întrebat doctorul?» -» De fericire,lăsați-o să plângă- a răspuns o asistentă...femeile plâng așa rar de fericire...!» Și revin urâțeniile vieții tale, tâșnesc sub forma unor lipitori teribile, aninate de inimă ca plasturii pe răni...Răul pe care l-ai făcut altora se scurge pe tine ca smoala , greu, tot mai greu! Cazi! Va fi o cădere mută...veșnică...tu nu mai ai gura...dar simți unde a fost ...Pielea aia s-a și cicatrizat! O!ce vei tânji după o atingere ,dar doar lipitori verzi te năpădesc ca bojii mormintele părinților tăi...când uitai să treci pe la ei... Trupul tău va purta greutatea tuturor păcatelor și pruncilor duși!În veșnicie...în pământ! - Stai!Nu de du! te rog...spuse bărbatul acela cu ochii plini de lacrimi!E mult prea dureroasă viziunea ta! Era un bărbat înalt și slab, cu ochii înfipți în inima ta... - Oprește-te, striga!Nu poate fi așa...până în iad vin să te iau ! Iubire! Auzi...iubire!!! Eu m-am lasat moale pe patul alb, respirănd. M-am uitat în jur...era camera ta! Cu cearceaf peste jaluzele crem deschis...Tu mă țineai de mână ...întrebător. -Iadul, oftai- iubirea...Pleoapele căzură peste ochii mei vii și nu se mai zbătură.Tu îmi sarutai fruntea încrețită de spasmele întunericului și m-ai acoperit. Bărbatul părăsi încet încăperea abandonând un trup prea prea chinuit de propriul suflet...

sintagme literare

IRINA LUCIA MIHALCA Fata din vis Noli foras ire, in interiore homine veritas! ( Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!) „ Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.” – Shakespeare „ Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.” – din scripturile antice tibetane În serile calde de mai, prin fereastra camerei, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă. În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor. Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică, în tăcere reflectată. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi. Îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni, chiar şi o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute. Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate? Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină. Încet, un glas suav îl chema: «- Vino, hai vino! ”. Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii. La vederea lui schiţă un zâmbet şi-i spuse: - Ai venit! Sunt eoni de timp printre timp de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino, vino în Oraşul Solar, Heliopolis! Păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti! Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca în transă, începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară

Prozã spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură. Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i îi spuse: - De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp! O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya! Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi îi scânteia o tainică lumină. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei largi, spre ţinutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni, peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe. Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară „o lacrimă pe obrazul timpului”, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare. Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse. Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici, Shanti Ramya porni spre templu însoţită de tânărul cu ochii negri, strălucitori. Intrară în templu, aprinseră okoro, beţişoare parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioare de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii, făcură câţiva paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână. Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei poveşti, povestea vieţii lor. Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate în viteză. În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui. [ Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie. ] Ieşiră din templu, scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare. Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea. - Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbeşte, Chanchala Sarvaga. Ştii că ţi-am înţeles frica, te-am înţeles şi

Prozã

sintagme literare te-am iertat, trebuie să te ierţi, să fii liber, singur va trebui sa descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi şi-o vei repeta până o vei parcurge. Te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni! Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără să-şi dea seama, se trezi la masa de lucru, în camera sa. Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima aceasta curgându-i pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul să fie doar vis? Pe masă o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie în care, caligrafic, era pictat cu cerneală, asemeni unei ideograme: Ne trezim amândoi dintr-o altă realitate, încercând să oprim clipa, continuarea unui alt timp, în acest timp. iar dedesubt completase: Oare ne vom întoarce? Oare ne vom regăsi, mai tineri decât moartea ce ne-a chemat, despărţindu-ne, mai curaţi decât cerul primăverii? Copil plutind în lacrima timpului, ţipând după mireasma gândului tău! Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea? Te văd alergând lângă mine cu surâs de mărgele, cu privirea ta caldă, întinzând mâna să-mi prindă suflarea, să-mi alunge întristarea. Oare vom mai fi NOI? Oare, visele, trăirile, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele? Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor! Preţioase fragmente cu care poţi întregi tot. O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci sa le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu. Toate alcătuiesc comoara de absolut necesară unui suflet. Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată printr-o întâmplare de un lucru simplu care a concretizat-o... şi, când nu le mai ai, toate acestea, e greu să te regăseşti. Ca-ntr-un obscur subteran, cobori în sufletul tău, proiectând lumini ca să poţi afla ceva. Te-apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate în ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pământ ca să auzi din depărtare un zgomot surd. Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat. Culori, arome, sunete şi forme. Văzul şi auzul urmează să le păstreze. Scânteia aceea ce a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte. ( povestea, poate, va continua )

ELEGIA I pe firul gândului călător Dincolo de graniţele acestei lumi, un val plesneşte-n noapte şi un câmp se bucură de apă după arşiţa unei vieţi... - E cineva pe aici sau doar lumina lumânării? te întrebam… - Bine te-am regăsit lumina păcii! mi-ai răspuns. - Viaţa implică destinul şi factorii de destin! Se poate ca tu să-mi fi influenţat radical acum ceva, posibil eu să-ţi influenţez emoţional şi definitiv o parte a senzitivului tău, poate într-un mod aparte! îmi spuneai cândva... - Viaţa poate să fie deviată, asemeni unei corăbii, dar tu, cel de azi, cel din momentul Acum, ce-ţi doreşti? îţi spuneam. - Sunt aici, astăzi, îţi aparţin, sunt exact pe structura ta, îmi dai un centru de greutate, adică mă înfig bine în pământ cu picioarele! Ai grijă de lumina păcii! Contează atât de mult, oriunde! Sunt fericit că mă primeşti în fiinţa ta intimă şi vulnerabilă, nu în sensul de slăbiciune, ci în sensul de sensibilitate, de fragilitate! spuneai tu... - Cred că spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viaţă şi situaţiile ei! îţi spuneam. - Două zile de şoapte şi atât a durat până a plecat pe acel drum! De atunci încerc să găsesc o definiţie lucrurilor! mi-ai scris... - În acele clipe ţi-a spus totul, privirea a contat mult. În vis vă regăsiţi! ţi-am răspuns printre litere. - Ai plecat? te întrebam... iar tu: - Timpul nu curge într-o singură direcţie pentru toţi! Mai presus de toate există ceva. Nu ştiu ce este, dar există. O energie pozitivă, ceva ce te face să pluteşti şi să te desprinzi uşor de tine. - În spatele pozei sunt eu, uşor decopertat acum. M-ai văzut rău şi amnezic în unele situaţii, nu-i aşa? mă întrebai… - Rău? Nu, dragul meu. Doar voalat, o mare durere şi temere, aşa percepeam. Dincolo e adevăratul suflet. Poate că, sufletul meu e sufletul tău. Eşti Tu sau sunt Eu? Privindute, simţeam cum pătrund tot mai profund dincolo, în planul nevăzut, în adevăratul Tu! îţi răspundeam. - Te-am bulversat rău, ca să vezi ce reuşesc! Scot tot din adâncul omului! ţi-am spus… - Ştiam! Sufletul unui om este mai mare decât fundul unui ocean! îmi răspundeai. M-ai întrebat: - Accepţi să citeşti trei rânduri scrise cândva, o mică scrisoare?... ţi-am răspuns: - Da! şi, “fără titlu”, mi le-ai redat: ” Privesc la cel ce-mi stă înainte, la planul lui atât de stupid şi amar, la dorinţa lui de a mă apleca într-o zonă noroioasă şi crudă. Am nevoie de timp, de toată puterea şi lumina din mine, pentru că el este prea sigur de reuşită. Îl privesc încruntat pentru că am gustat prea viu din primejdie. Vreau să-l contrazic, dar, ridicându-mi ochii, mă izbeşte expresia privirii lui. Cineva mi-a spus odată, că în schimbul durerii se pregăteşte întodeauna ceva, mă gândesc că, poate, ar trebui să accept durerea şi să o las neatinsă, ca pe o taină.” Ai completat: - A scrie, nu înseamnă a avea încredere că poţi s-o faci! Aş posta un tablou alb, aş scrie ceva şi aş fi eu: „ Nu ştiu să scriu scrisori, ştiu doar să le citesc!”.

sintagme literare Scrisul implică altele, apare momentul de gândire cu sufletul, doar spiritul aşezat în inimă să-l ai. Destinul? Rămâne nota lui ca individ, rămâne stabilită de Sus. Nimic nu schimbă nota Do. Este Do de sus sau de jos. Nu ştie nimeni unde va trăi în nota respectivă! Viaţa înseamnă destin, iar cei din jurul nostru - peisajele, decorul şi întâmplările - sunt influenţate de factorii de destin! - Până la un punct contează mult, dar putem schimba decorul, de încercăm. Prin voinţa fiecăruia păşim peste o graniţă, chiar dacă atâtea împrejurări au dus spre acea direcţie. Omul e pus într-un complex de împrejurări, dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situaţii limită acţionează surprinzător. Pas cu pas învăţăm. Ai uitat că şi mersul, doar cu încredere, ai reuşit? Lasă-te purtat pe aripile visului tău interior şi adu, la suprafaţă, lumina din tine! ţi-am spus. (Pe firul undelor, un cântec transmis în poarta viselor. Ecoul lui doar revine în dansul lunii, prin umbra chiparoşilor. ) - Închide ochii şi spune-mi ce simţi ascultând cântecul? te întrebam... - Frunze pe alei, asta am simţit şi eu, o frunză pe alee purtată de vânt! îmi spuneai. - Erai frunza sau zefirul ce purta frunza în zbor?... - Nu ştiu ce eram, eu asta am văzut! - Frumos erai tu, acolo! Liniştit, luminos, cel real. Păstrează-ţi amintirea să bată, acolo, în piept! îţi spuneam, privind pe fereastra timpului... - Mereu sunt aşa! îmi spuneai... Te-am întrebat: - Ce părere ai despre toate - viaţă, lume, univers?... - Nefiind în comuniune cu tine, nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti, şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! mi-ai raspuns. Glasul meu îţi scria: - Mă bucur! Nu toţi reuşesc să redea clar asta, ecoul răsună tot mai adânc. Înaintăm în propriul labirint, ghidându-ne după cântecul lăuntric. Visele subterane vor umfla izvoarele ce ne conduc printre anotimpuri. Glasul tău îmi îngâna: “Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău”. Eu îţi spuneam: - Da!... - Nu! îmi spuneai. - Este un contrast divin acest “Da” al tău cu acel “Nu” al meu! Ce se ascunde, se vede! Am fugit din mâna morţii, rămân aici! ai şoptit pe unda vântului stingher… - Undevacândva! am şoptit. - Da, chiar! O vibraţie te înalţă sus, pe scara cerului! Te aştepta momentul. Dorul implică o poveste, o stare, un sentiment, un vis! Trăindu-le într-o armonie, în urmă rămâne dorul! În vis suntem noi! mi-ai spus... - Un zburător, zburătorul meu cel luminos şi divin de frumos, cel care m-a dus sub marea oglindă, în fundaţia petalelor de maci care ne-aşteaptă, în cerul nostru interior de un albastru pur! ţiam spus. - Doar, pur şi simplu! mi-ai zâmbit... Drumurile recuceresc câmpia mlădioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul! îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit.

Prozã ELEGIA II pe firul gândului călător El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului, are culoarea ochilor ei, culoarea liniştii, cufundat în umbra ei cu acelaşi contur nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu. Prin oglinzi, aerul multiplică singurul lor cântec, visele ei evaporă, în abur, lumina solară. Îl fac să uite de el, să râdă, să vibreze, să simtă şi să vorbească, pur şi simplu să fie. - O, privighetoare a inimii şi sângelui Lui! - Eşti Tu sau sunt Eu? Propagăm aceeaşi emoţie! Nu am cuvintele potrivite pentru simţirile mele. Aş vrea să-ţi scriu ce simt, dar nimic nu se aseamănă cu trăirile mele. Îmi dai un sens deosebit emoţiei! continuă El... - Hai, lasă-te purtat, dragul meu, pe aripile visului şi readu lumina din ploile înlănţuite, în spaţiul ce se mistuie, oprinduse în preajma inimii, dincolo de ochiul insinuant aţintit asupra noastră! Peste noi sunt desfăcute larg aripile delicate ale fluturelui Regina Alexandra (Ornithoptera alexandrae). Un fluture ce ne călăuzeşte drumul prin simple bătăi de aripi, apărându-ne inima mai puternic decât orice alt scut! i-a răspuns Ea. Prin puntea dintre maluri, în trecerea de dincolo de cuvânt, prin umbrele oculte ce-şi caută lumina, printre lianele sufletului ce par să respire aceleaşi miresme ale paradisului sau infernului, cine o înţelege, înţelege tot! - Am gura plină cu litere sângerânde şi ce mai lipseşte din normalitatea scrisului, a gândului exprimat! i-a spus El... şi Ea a scris, stângace: - În cântec şi-n amintiri se apleacă trestia iubirii, prin vârtejurile ceţii. Am venit aici să visăm, şoapta ecoului vibrează adânc în noi! - Ceaţa este o stare, nu te scoate nimeni din ea. Artificiile nu îmblânzesc vremea nimănui! a spus El... - Oare, ce este iubirea? l-a întrebat Ea. - Acel punct de topire sau atingere a luminii şi-a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza tuturor stă străfulgerarea. Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare. Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul nostru intim! a redat El. - Da, energia iubirii e vitală, mai ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea. - Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu. Singura moarte dulce, este din iubire! a răspuns El… - Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea. - Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până aici. Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au curajul să dărâme un zid. Acolo unde-i libertate este motiv de creaţie a sufletului. Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei! i-a răspuns El... - Un vis! În rest, suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea. - Nimic nu influenţează spiritul omului. Ce este aşezat în el nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta, dar acesta este adevărul! a urmat El, pe firul emoţiei... - Poate că scenariul a fost de toţi trasat şi aici avem

sintagme literare libertatea opţiunii, a schimbării! a continuat Ea. - La ceas de seară, luminiţa ta pâlpaie, încă. Ce frumos când apuci să zici, iar, azi! rosti El pe unda gândului... - Să simţi intens clipa, fiecare clipă! îi răspunse Ea. - Acum sunt o baladă a durerilor negre, dulcea ei asperitate, pentru a-i simţi atingerile de catifea, umbroasa mea! Da, un om cu umbră, un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui ce te cuprinde definitiv, ce este în tine, cu tine! îi şopti El.... - Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternitatii vom respira nemărginirea universului! i-a şoptit Ea. - Ştii ce este cel mai greu? întrebă El... - Spune-mi, suflete drag! spuse Ea. - Să ascunzi ce se vede! Nu există spaţiu pentru a ascunde acolo câte ascunde un om în sufletul lui. Unde te-am întâlnit eu pe tine? Frumoasă eşti! Ai carismă de duci omul pe urmele viselor! Umbroasă eşti şi porţi omul în visare! îi spuse El... - Cum sufletul unui om e adânc, multe pot fi depuse acolo, de-a lungul vieţilor. Totul e să căutăm. Şi pierderea ce este? îl întrebă Ea. - Să nu poţi să mai spui “pur şi simplu”, adică fără pur şi fără simplu, fără natură şi naturaleţe! Toate-s iluzii. Mâine vei constata că ai pierdut ziua de astăzi. Iată adevărat pierdere! Pierderi mai sunt anii din viaţă trăiţi condiţionat, timpul neîmplinirilor, tot ce trece şi nu ne mulţumeşte, pierderea naturii tale, a celor dragi! răspunse El... şi Ea a completat: - Mare adevăr, dar toate au un rost! Pierdem timp pentru a învăţa. Asta-i pierderea! Atunci când vom fi întrebaţi: „ceai făcut cu timpul acordat” ce vom răspunde? Şi una, şi alta! - În ce constă lecţia dorită? Cine a pus subiectul lecţiei?... - În ceai dorit, tu! Ţi-ai dorit experienţa asta! - Cred în destin. Ştiu că putem influenţa partea negativă a lucrurilor prin voinţă şi dorinţa de a a face acel bine, dar mai mult nu putem! a spus El… - Şi totuşi, la nivel interior, ai dorit să experimentezi acel ceva. Tu ai ales condiţiile şi scenariul, hazardul pluteşte în verticala stelei! a zâmbit Ea. - Dar în momentul trimiterii mi s-a şters tot, nu am venit cu notiţe de acolo!… - Altfel nu mai aveai liber-arbitru! Scenariul a fost scris dinainte cu alţii şi apoi aprobat de toţi. Aici trebuie să alegi o direcţie sau alta. De aici se vor tot modifica planurile. E posibil să-ţi aminteşti frânturi, acel ceva ştiut lăuntric, un ecou! - Să lăsăm atunci predicatul să dea viaţă subiectului, deja sufletele ne sunt uşoare! Cei mai mulţi oameni habar nu au ce-i cu ei!... - Se vor trezi ei. Dincolo de lumea materială e adevărata viaţă! - Omul poate, omul nu poate! A rezona înseamnă să poţi, dincolo de trup este adevărul! a continuat El... - Să-ţi deschizi inima, taina ei se va risipi din adâncuri prin lumina difuză! completă Ea. - Este o primăvară gândul tău! Între uitare şi taină alerg spre tine! îi şopti El... cu glas stins, Ea îi răspunse: - Eternitatea clipei! În veşnicia rece, doar piatra zâmbeşte! Suntem piatra dintre izvor şi cer. În adâncul amintirilor, doar copacii mai ştiu frunzele scuturate în liniştea absentă! Mâine e doar inscripţia piatrei din deşertul tăcerii: BANA IASTI ICI TIVA, CA BRUMA DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA! Iar pe verso doar două litere – I.L.!

Prozã ELEGIA III pe firul gândului călător Ai vrea să vii , dacă ai şti ce îmi doresc, ce eu gândesc că tu poţi fi?! - Ai vrea să vii? Ai vrea să ştii? De ce nu vii? ............................................................................. - Sunt aici lângă tine, sunt acolo în lumea noastră! ( O undă-oglindă a sufletelor diafane lunecă lin... ) La chemarea zidurilor adormite, din depărtări, ecoul ne propagă respiraţia, unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa. Pe drumul început din nostalgie devenit pas, devenit dans, devenit zbor şi timp, devenit tăcere, zi, noapte, trecutul uimeşte aburul prezentului unui timp de amintire, unui timp de regăsire, unui timp de uitare. Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii pe pietre, pe frunze, petale, pe drumul unde zefirul le risipeşte. - Bucuros de oaspeţi, dragul meu? întrebă Ea... - Tu un oaspete? Eşti a mea! îi răspunse El. - Oaspete de prânz cu monopol de suflet? zâmbi Ea… - Vedem noi de ce se-agaţă monopolul, la stat nu te dau! zâmbi şi El. - Gândurile mi se-oglindesc în tine. Este o primăvară gândul tău! Cine-mi redă acest parfum tainic, acest dar fără rădăcini? Unde te-am mai întâlnit eu pe tine? o întrebă El... - Poate ne-am întâlnit în cer şi-n vis continuăm firul început! îi spuse Ea. - Adolescenţa este primăvara omului, a o păstra este a te numi un om fericit! Oare să fii adolescentă este mai greu? întrebă El... - Nu ştiu! Poţi să rămâi aşa la orice vârstă, tu alegi. Să simţi mereu în suflet primăvara, tremurul de cireş cu zăpada florilor ce te-nfăşoară, să te bucuri de lumina soarelui lăuntric! Nu-ţi şterge amintirile, lasă-le acolo, singure, să-ţi bată în piept! răspunse Ea. - Tu, doar tu, ştii cum poţi fi un om total! Vând maturitate, păstrez copilăria şi adolescenţa! spuse El... - Să păstrezi mereu copilul din tine, dragul meu! Când pleacă începem să îmbătrânim, cu adevărat! îi spuse Ea. - Ce înseamnă drag? întrebă El... - Drag? Cineva pe care-l simţi apropiat, pe aceeaşi lungime de undă, cineva la câte ţii mult! E bine sau prea lungi explicaţiile? surâse Ea... - Cam lungi. Îmi placi şi gata ~ drag! răspunse El. - Copilul meu este bebe înfăşat, se uită la lumea asta nebună! Ce este mai frumos decât un bebeluş!? Eu îl conserv aşa! zâmbi El... - E bine, îţi zâmbeşte, privirea lui ţi-aduce lumina! îi spuse Ea. - Sper să-l păstrez, uneori, când îl las şi plec de-acasă, fac nebunii! spuse El....

sintagme literare - Ei, se mai întâmplă să mai şi creşti! zâmbi Ea. - Copilul tău câţi ani are, draga mea? întrebă El ... - Eu ştiu?! Variază în funcţie de stări! răspunse Ea. - Asta trebuie să ştiu, dacă sunt şanse să se joace cu copilul din mine! spuse El... şi Ea, zâmbind, spuse: - Prin joc învaţă! De noi depinde să rezonăm, să ne deschidem inima! - Dincolo de trup este adevărul! Este o muzică de mare supleţe. Foarte rar întâlnim oameni cu un limbaj al trupului, o propagare a sufletului, un om cu carismă... Îmi place să arunc cu pietre în mare, pietre verzi, roşii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi încânt sufletul! spuse El... iar Ea: - Undele se propagă în multe cercuri concentrice! - Toate pornesc de la un punct spre centru! adăugă El... iar Ea: - Dincolo de marginea vieţii mereu e una nouă, cu graniţe necunoscute, un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspăt. Orice desprindere naşte un început uluitor! - Eşti scump, dragul meu, ştiai asta? întrebă Ea… - Nu a pariat, încă, nimeni pe mine! Nu-mi ştiu valoarea, pornirea, prima strigare, sau cum se zice, n-o ştiu! spuse El. - Pariez eu toţi banii, de vrei, dar nu e nevoie, îţi cunosc lumina! spuse Ea... - La cât poate fi ultima strigare chiar nu ştiu. “N-ai nici tu nici împăratul bani să-mi cumpere băiatul!” răspunse El. - Tu trebuie doar să fii, chiar dacă nu te ştii! îi spuse Ea... iar El : - O să mă aflu! Zâmbind, Ea îi spuse: - Eu nu te cumpăr, eu constat, te apreciez!... - Nu am remarcat asta până acum, deşi am avut mare răbdare! Cine mă apreciază, care din voi două, tu sau Fata din Vis? întrebă El... - Toate. Nu spuneai că toate te iubesc? spuse Ea. - Am spus doar, că toate ajung să mă iubească, căci pe ce pun mana începe visarea! spuse El... iar Ea zâmbi : - Aşa este! - Şi Fata din Vis unde este, cum o cheamă? întrebă Ea... - Îi construiesc fundaţia unde să vină. Pentru asta trebuie să-i pun un câmp de petale la temelie, orice act implică un pretext. Pentru Catrinel, Fata din Vis, fata fără vârstă. Acolo sufletele nu au vârstă, au doar lumină! - De ce-ţi trebuie flori? întrebă Ea... iar El: - Un câmp de flori, un câmp de petale, aşa simte şi-mi cere sufletul! Să dorm pe petale într-un timp adormit, în turnul lui, pentru totdeauna! Poate că nu ai dormit, încă, pe petale şi nici apele curgătoare nu au stat din cursul lor să-ţi asculte trăirile! - Catrinel este acolo? întrebă El... - Da! şopti Ea, zâmbind. - Transmite-i un gând luminos! O aştept! îi spuse El... iar Ea: - L-a primit instantaneu, îţi mulţumeşte! Timpul de culoarea liniştii nopţii fixează eternitatea în orizonturi noi, peste uriaşa lună! - Aceasta-i temelia de flori! Sub clarul de ceas al liniştii

Prozã albe, construcţia din petale nu se poate dărâma, aici, pe pământ! spuse El... - Mulţumesc pentru lumina ta, o simt instantaneu. Ce frumos! spuse Ea. - Vezi? În candela timpului nu există distanţă între suflete. Intrând pe poarta lunii, în foşnetul clipelor avem un tărâm aparte. Undeva lăuntric, pe drumul acela, toate florile îşi deschid petalele când intrăm! Mângâie petalele răsfirate de vânt, pe aici inima va trebui să treacă, pe aici! Tu unde eşti? întrebă Ea... iar El: - Aici cu Catrinel, aşezăm petalele răsfirate, uitând de noi! Catrinel poate vrea pe pământ, îl consider o oportunitate! - Probabil că îţi ascultă bătăile inimii, purtând-o pe aripile viselor. Pe pământ ce faci? întrebă Ea... - Investesc. Sper să fie o investiţie bună, căci, draga mea, pământeanul vrea să simtă materia. Când văd un pârâu mic intru cu picioarele în el, când văd unul mai mare îi urmez cursul pe alături! - Vorbeai de rai? întrebă El... şi Ea: - De lumea creată, poţi să-i spui rai, vis, scara pe care urcăm spre noi! Călătorim, prin oglinzi de cristal, pe cărări nesfârşite, spre stele izvorâte din scoici de lumină! - Ca să ştii cât de frumos este raiul trebuie să ştii şi cât de aspru este iadul, florile nu-s doar petale! spuse El... iar Ea răspunse: - Suntem atât de orbiţi încă, nu reuşim să vedem dincolo de perdeaua acestor simţuri. După trezirea a noi simţuri vom începe să ne trezim la viaţă! - Bravo! Acum ai sensul cuvintelor mele. Astăzi punem interzis iubirii şi dăm acceptul sălbăticiei, dincolo de percepţia fizică şi reacţiile animalice! Nu-s legi scrise pentru asta, totul este ca o provocare! spuse El... - Gândul, o mare forţă, de care omul nu este conştient! răspunse Ea. - Tu eşti? întrebă El... Eu? Poate că, involuntar, produc cataclisme. Ştiu, te-am cam zdruncinat, ieri! spuse Ea. - Da, uneori eşti cam posesivă, dar fondul tău este din petale! Ai grijă de visele tale, ai grijă de Catrinel!... - Dincolo de fiecare oglindă, un copil doarme şi steaua care-l însoţeşte îi multiplică-n aer visul-evantai! răspunse Ea. - Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni acolo! Nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! spuse El... iar Ea: - Ne vom continua drumul. Cât timp în sufletul meu va fi universul, după sute sau mii de ani, ne vom revedea. Pe cărarea albastră, arc peste timp, cu un nufăr în palme, prin umbrele stelelor, te voi întâlni. Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu, tu, zburătorul nopţilor mele!

sintagme literare

RADU-ILARION MUNTEANU Bercu Leibowitz - după Al. O. Teodoreanu - Scoală, Pinkălă, sunt şapte ceasuri dija, scoală, se agită Malka, frumoasa nevastă a micului funcţionar de bancă. Nu-i era ei teamă că Pincu o să întârzie la servici, aşa ceva nu se întâmplase niciodată în cele 207 săptămâni de când se măritase cu el la sinagoga din Lereşti. Dar ardea de curiozitate s-o întrebe soţul, după obicei, cu un ţoc pe buzele încă nerujate, înainte să-şi pună pălăria de fetru pi cap, ce-o să-i gătească ea bun de prânz. Căci Malka frisona de o săptămână pregătindu-i surpriza unui soufflé di ţelină cu mere. Pe care să i-l ducă plocon în sufertaş, la băcănia lui Pop, unde funcţionarii băncii Silbermann îşi luau prânzul zilnic şi unde specialitatea casei era coadă de vită cu sos. De bătuse Pincu capu luni de zile să-i facă şi lui, după shabat, mâncare de goi. Altfel Pincu Abeles, cu prietenul lui Iankălă, descoperitorii săliţei din dos de la băcănia lui Pop, unde se mai încurcau la un ţoi cu clienţii micilor gheşefturi în particoler, îl instruise pe cumsecadele băcan Pop să gătească kasher, numai pentru clienţi de soiul lor. De se lăuda băcanul Pop că merge special la abatorul din Buhuşi să cumpere carne de vită sacrificată special pentru clientela lui simandicoasă, din Lereşti, de un haham băştinaş, tocmit anume. Acuma, deh, Pincu se făcea că-l crede, ce-i bunul comerţ cinstit dacă nu o mână care spală pe alta, şi amândouă obrazul, pfuia, că se goise Pincu Abeles cu atâta clientelă de mocani, cu care mai învârtea şi el un car-două de lemne livrate pe preţ bun unde mocanii nu ajungeau cu marfa… Ei, şi se puse Malka pe treabă, îşi legase şorţul cel nou, conabíu, care dădea aşa bine cu coama ei roşcată şi ochii de culoarea florii de nu-mă-uita. Ochi asemănători cu ai vărului şela îndipărtat, care le sosise în vizită o singură dată şi-i furase o firtală din inima ei de aur… o firtală am spus? Cum o să gândească Malka Abeles din Lereşti ca o ungureancă de piste munţi, ce-o fi în capu’ meu de povestaş? Şi după ce puse ceasul dişteptător să sune după taman doauăzeşi di minuti, să scoaţă sufleul rumen din cuptor, luă Malka telefonul şi sună banca. Cu Pincu Abeles, vă rog. Se auziră voci ascuţite şi un Pincu neaşteptat de nevricos se auzi în şel aparat: şe vrai tu, nu ţi-am spus să nu mă deranjezi din serviciu? Află că nu-i a bună, e zece făr-un sfert şi Bercu n-a sosit la bancă! Intimidată, Malka închise cu grijă, par’că să nu contribuie cu zgomotul receptorului pus în furcă la dezastrul bănuit la bancă. Abia apoi ştirea o trosni drept în moalele capului, fix între zulufii ca para focului. Bercu, să nu sosească la bancă până la zeşe făr-un sfert? Trebuia mai mult decât să deraieze axa polurilor, cum îl auzise pe unchiul Saul, care citea toate ziarele şi asculta radio Londra, ca să se întâmple aşa ceva extraordinar! Doar Bercu Leibowitz era, fără să

Prozã ştie, bietul de el, folosit de tăt oraşul drept ceas elveţian. Deschidea Bercu uşa băncii, erau nouauă ceasuri fix, o închidea el ultimul, după directăru’ Silbermann, erau şăsi ceasuri după nămiezi. Poati doar rabla din turnu primăriei să fi ‚târziat douauă-trei clipite. De-ar fi trecut expresul de Liov prin Lereşti, precis ar fi fost nevoit să-şi regleze pufăitul după ceasul din creierii bercului, cum îşi permiteau prietinii câte un nevinovat spirit de glumă, căci doamne fereşte să spună Bercu snoave vânătoreşti cu coada vulpii, a de-o agiuns bearcă la trasul de mânecă al povestaşului. Bercu Leibowitz nu deschidea gura decât ca să spună sentinţe inatacabile, casaţie, ce mai. Căci nu punctualitatea proverbială a lui Bercu îl deosebea aşa de net de tovarăşii lui, ci dreapta judecată. Bercule, di şi nu ti-ai făcut tu rabin? Pintru câ nu vrau sâ-i iau buc’ţicuţa di pâini di la gurî lu’ dişteptu’ di Sawel Goldenblum, mormăia Bercu simulând neatenţia. Aista era singurul lui cusur, îl cârtea pe rabinul Lereştilor, da şi asta numa puţintel. Altfel respectuos cu toată lumea care merită respect. Începând cu Doctorul Adolf Silbermann, directorul băncii care-i dădea lui buc’ţicuţa de pâne. Cam neagră. Dar, suflet de aur, Bercu era modest. Şi, acuma, de-odată să nu ajungă Bercu la bancă la zeşi făr-un sfert? Malka îşi ţinu respiraţia săşi ascundă şi sieşi sentimentul de catastrofă ce-i tăia picioarele. Căci planul era genial. Pe când Pincu ar fi trebuit să savureze sufleul de ţelină cu mere, în odăita din dos a băcăniei lui Pop, cu colegii de bancă, ungându-l cu tămâioasă de Huşi, în zâmetele deocheate ale şelora, făcând aluziv cu ochiul la numele legumei, de-şi râdea sub musteaţă Pincu, care ştia el ce ştia şi câte parale făcea, de se înălţa roşcata malcă pân’la cer, în timpul aşelui ziafet nevinovat, ea, Malka, s-ar fi întâlnit, cu şini oare? Ei, da, cu Bercu. Că pi cât era Pincu di zdravân, pi atât nu-i ajunjea ei, fată di cârciumar din Mitocoşeni, fost arendaş al boierului Lae Cantacuzen, procopsit cu temei. Şi atunşi, în şini să aibi încredere, di nu în prietinu’ şel mai bun al Pincului, a cărui vigoare o aflase di la Raşeluţa farmacistului, la o dulşe bârfă di cocoani. Bercu cel sfânt, să-şi înşele prietenul cel mai bun? Cine-ar putea crede, dacă întărzierea de acum mai bine de o oră, că zece făr-un sfert fusese când dăduse Malka telefon la bancă, n-ar fi smintit minţile. Păi tocmai aici o brodise deşteapta, frumoasa şi focoasa Malkă, o fată de cârciumar, crescută printre vulgarităţile surugiilor, samsarilor şi altor muşterii: ştiuse să vadă dincolo de aparenţe. Apele limpezi îs adânşi, îi spunea mereu granmama, înăbuşită de aburii cârciumii, ea, fată de rabin, cu pensionul la Lemberg. Măritată de familie, nici cu de-a sila, nici din dragoste, cu cumsecadele cuntabil Pincu Abeles, pe care, făcuse Malka ce făcuse, numai ea ştia cum, şi reuşise să-l angajeze la banca Silbermann. Fata cârciumarului din satul vecin şi nepoata fiicei de rabin din Lemberg se lăsa greu scoasă în lume. Pincu nu îndrăznea să-i sugereze să-l ajute pe partea socială, precum personajul maiorului Brăescu, apoi nu numai că era mulţumit cu slujba lui la bancă, dar nici nu bănuia cum ajunsese el acolo. Dar mai ales era mulţumit de micile petreceri cu clienţii goim în odăiţa din spate la băcănia lui Pop. Ocazii de a-şi mai unge cu unt buc’ţicuţa lui de pâne. Pincu avea mare admiraţie pentru bunul lui prietin Bercu Leibowitz, pe care ar fi fost în stare să-l pună cruce de-nchinat de s-ar fi născut creştin. Chiar îl întrebase pe rabbi Sawel din Lereşti dacă expresia etalon de virtute, pe care-o găsise într-o terfeloagă a unuia Didro,

sintagme literare sau aşa ceva, se poate folosi de un credincios mosaic. Căci gândea că nimic nu i se potrivea lui Bercu mai abitir. Rabbi Sawel zâmbise înţelept, trecându-şi degetele spatulate, de pianist, prin barba rară şi-i răspunsese că dacă nu găseşte în Talmud o expresie la fel de potrivită, nu calcă legea lui Moşe dacă ia ceva bun de la goim. Pincu pricepu ironia, lecturile lui întâmplătoare treceau la distanţe cosmice de Talmud. În vremurile nepoţilor pe care spera să-i aibă ar fi citit mai degrabă Viaţa economică, iar în cele ale celei ale stră-strănepoţilor ar fi fost abonat la Capital. Omul trebuie să-şi ştie măsura, repeta Pincu prietinilor, colegilor şi chiar unor clienţi mai selecţi, crezând că întâlnise vorba în gura altui înţelept, făr-a şti că se apropia în gândirea lui de vechii greci, doxarii. De unde să bănuie el că rabbi Sawel era cu un picior, dacă nu cu ambele, cu mult înaintea vremurilor, preacticând discret un ecumenism sui generis. Căci, Doamne apără şi păzeşte, dar legea lui Moşe nu prevedea spovedirea credincioaselor. De ce? Doar şî ele sunt fiinţe sîmţitoare… Între timp Malka sfârşise pregătirile prânzului de gală pe care-l fabricase pentru a face concurenţă băcanului Pop, pusese operele de artă culinară în sufertaş iar acu îşi punea pălăria pe-o sprânceană, cu voaleta de plasă pi deasupra. Tocmi muscalul cu trăsura cea de cupărie până la băcănie, cu gând să mearga pe din dos, pe străduţe numai de ea ştiute, până la cuibuşorul de nebunii unde era decisă să-l aştepte pe Bercu până la orele când Adolf Silbermann avea să se întoarcă de la cabaret. O veni, bine, o fi bolnav, ori ce ştie ea, o să afle. Seara, târziu, avea să ajungă cu un sfert de ceas înaintea lui Pincu, de la jurul ei fix cu cocoanele, vezi doamne. În vremea asta, clopoţeii de la intrarea băncii Silbermann sunară ca un sobor de mâţe zgornite din pod de un porc zburător. Era aproape de vremea prânzului. Uşa se deschise la perete, jamurile se cutremurară şi un Bercu aşa cum nu şi l-ar fi închipuit niminea, cu pălăria pe ceafă, cu gravata strâmbă, cu jiletca deschisă şi cua lucire nebunească în priviri îşi făcu intrarea. Şăpti funcţionari ridicară capetele speriate din registre, iar uşa de vis-à-vis, ce dădea în sfânta sfintelor, se deschise nu mai puţin autoritar, făcând loc unui Adolf Silbermann crunt, ca un Jupiter tonans de provincie. Ciocnirea promitea să fie un turnir medieval, dacă în minţile strănepoţilor lui Moşe ar fi fost loc pentru aşa o comparaţie. Întârzierea lui Bercu era prin sine însăşi o enormitate mai ceva decât ar fi început pietrele să curgă şi apele să se împietrească, ţinuta lui de neînchipuit era başca. Directăru› îşi stăpâni sfânta mânie, convertind-o într-un gest de suprem dispreţ: A, Leibowitz, vreau dosarul Nathansohn. O să-ţi scad din salar paguba întârzierii cu care-l rezolv, de o să plătească şi strănepoţii tăi, zise şi-şi răsfrânse buza de jos, cu nesfârşită scârbă. Bercu se aprinse din nemică, prinse a bălbărăsi neînţeles, se făcu roşu ca zulufii Malkăi, ajunse din trei paşi în mijlocul sălii şintr-o apoteoză rivuluţionară zmulse călimara de pe birăul unui Pincu siderat şi-o aruncă drept pe plastronul cămeşii directărului. Stropii violeţi se risipiră peste chelie, pe pantofi, pe registrele a juma› din colegi, ce mai, pisti tăt. Măreţul Adolf dispăru sub zbaterile agitate ale şăsi din cei şăpti coleji, ale căror braţe semănau cu nişte mori di vânt apucate di streche. Umblând să-l cureţe, mai mult îl mânjiră, ceea ci faci ca ieu, povestaşul di sirvici, să înşep a bănui că di mult aşteptau aşa ocazie, dar n-ar fi îndrăznit nici să-i pici cu ceară di sijil. Exit Silbermann. Bercu rămasa stăpân pi câmpu di bataii, o clipă iluzorie. La jumatatea căreia Pincu, grijuliu, spuse cu voce sugrumată: - Da şi ti-a apucat, Bercule, ai bolunzît? În uimirea lui, încurca vorbele, folosind aiurea câteva di la clienţii di pisti

Prozã Carpaţi. Acu o să ti deie afarâ, auzi tu? - Ei, şi? Ieu am contract că pintru orişi m-ar da afarâ afarâ di furt, îi obligat să-mi plătească leafa pi şăsi luni înainti. - Şi pisti şăsi luni, ce-ai sâ faşi dija? - Pisti şăsi luni oi fi dija angajat di trii luni la banca Sofocles, di pisti drum. - Cum, ti angajezi tu la goim? Pincu uită să intrebe esenţialul, cum ajunsese Bercu la aşa o socoteală. - Da şi, banii goilor nu umblă? Nu-s buni? Apăi di undi ştii tu dacâ grecoteiu’ o fi taiat împrijur ori ba? - De, ştiu ieu? Prea îi în concurenţă cu banca noastrâ. - A noastrâ? Aibi tu, frati Pinkălă, şiva acţiuni la bancâ? Am ieu acţiuni? Îi banca lu’ Zilbărman, nu l-ar mai răbda pâmântu’ di iecscorc. - Şi zâşi Bercule, nu-i prea tari cuvântu’? - Îi prea zlab cuvântu’ Pinkălă frati, îi palid. Nu se există iescroc aşa ca Zilbărman, ştiu bini şi spun, zău. Aprins, Bercu împrumuta şi el, fără să vrea, din juruinţele goilor. - Cum aşa, Bercule? Şi Bercu îşi şterse sudoarea cu ştergarul unuia din colegi, se aşeză, da nu pe locul lui, şi povesti. Nu numa’ că Silbermann îi exploatează ca pe câinii de circ, asta era vorba lui, nu numai că petrece nopţile cu şantance la cabaret, dar se bucură să-i ia lui Bercu buc’ţicuţa lui de pâine de la gură. Îşi aruncase antenele în câteva mici afaceri ale lui, pe care Pincu le şi ştia, că nici el nu era sfânt, băcanul Pop să trăiască. Oferise, de unde, de neunde (din exploatarea lor, a sărmanilor funcţionari), un preţ mai bun, îl scosese pe Bercu pe margine. Azi aşa, mâni aşa, da dacă se ducea buhu până-n Buhuşi că Bercu nu-i om serios, nu seca izvorul? Metresa lui, de care abia acum aduse vorba, cu fereală, de se miră Pincu, îi fată cu pretenţii şi cu temperament. Ceea ce-l scosese din sărite fusese bănuiala că escrocul de Silbermann se dedulcise la bucurii cu aceeaşi damă fără de care viaţa Bercului şi-ar fi pierdut din haz. Pi bănişorii lui, deturnaţi cu mişelie. Şi atuci se puse de-l lucrase pe onorabil. Cu carneţelul din care avea să-i facă parte cu ţârâita lui kir Sofocles, fântâna de aur a porcului de câne va seca încet. Dijaba numele de argint. Aşa că ia seama, frate Pinkălă, pune-ţi lacăt la gură şi catăţi servici. Cap ai, meseria-i brăţară de aur. Aicişa se împute treaba, ascultă ce-ţi spun eu, păţitul. - Şi di când ştii, Bercule, rămase Pincu agăţat de esenţialul mecanismului. - Păăăăi, cam tăt di şăsi luni. Preocupat de neaşteptata răbdare a prietenului său, lui Pincu nu-i trăzni să facă alte legături, deşi undeva, en arière pensée, cum spunea nevestica lui cea dulce, păstra uimirea de-al fi auzit abia acum pe Bercu vorbind fără fereală de o metresă. Că era aceeaşi cu cea la care se dedulcise Adolf Silbermann cel văpsit cu cerneală violetă era limpede, dar cine-o fi aşa o cocoană în mica urbe a Lereştilor, asta devenea ceţos. Reacţionă la primul şoc, uluitoarea răbdare a celui ce-o făcea pe ceasornicul urbei: - Şi cum ai tăcut atâta vreme, Bercule? - Păi ce, vrai să mă supăr când vra el? Mă supăr când vrau ieu. Pincu Abeles rămase tăcut, digerând profunda înţelepciune pe care-o auzea întâiaşi dată şi prima oară în viaţa lui. Apoi, glăsui ca un cor antic: - Bercule, eşti un filuzof. - Filuzof pi drakku, şini nu-i filuzof pintru dânsul îi un dubitoc pentru ceilalţi.

sintagme literare

VERONICA BACIU Plouase peste sat Plouase două zile la rând și acum totul mustea de apă. Peste sat se așezase o pâclă cețoasă și din când în când norii mai scuturau stropi mărunți și reci, cernuți cu îndărătnicie, ca și când n-ar fi fost de ajuns atâta ploaie. Silvia se uită în susul și-n josul străzii, așa cum mai făcuse acum câteva minute, doar-doar o zării pe cineva, o figură de om, că de cunoscut cunoștea pe toată lumea. Cum stătea ea așa așezată pe băncuța din fața porții, cu mâinile așezate cuminți pe lângă ea, i se părea că se trezise pe altă planetă, că lumea se scursese și ea într-un loc neștiut, în cele câteva ore cât lipsise. O sfârșeală ciudată o cuprinsese cum se trezise dimineața. Se uitase pe geam și-și dăduse seama cum va fi ziua ei, așteptase să-i treacă nodul dureros pe care-l simțea în gât și-i aluneca încet până-n stomac cam odata cu primul gând prin care lua cunoștință de propria-i existență și de faptul că poartă răspunderea unei noi zile în care trebuie să-și rânduiască treburile. Nu-i rămăseseră așa multe pe cap, dar acum decând nu mai era Ștefan, nu mai știa cum să le înceapă și să le poarte în rânduiala lor. Ieșise în curte și privea indiferentă trandafirii scuturați sub greutatea apei, frunzele de viță de vie vrășuite pe poteca ce ducea spre poartă, prunele pârguite căzute din abundență pe pământul clisos, nimic n-o mai atingea, ca și când acum erau de prisos. Era suficient că se avea pe ea în propria-i grijă, celelalte erau în plus, erau prea mult. Intră în casă și se așeză pe marginea patului cu mintea vraiște. Era prea mult loc gol în jurul ei. Ce să facă cu o nouă zi ? Privirea-i căzu pe cutia cu medicamente aflată pe noptiera de lângă pat, știa că trebuie să le ia și că mai trebuie și să mănânce ceva după ele. Înghiți medicamentele cu dificultate după care se așeză în pat, cu gând să mai stea puțin, obosise deja. Apele somnului o luară ușor. Căzu în același somn greu ce-o purta prin mâlurile unei vieți prin care răzbise greu. Trecea prin vălurile minții ei ca printr-un tunel și de o parte și de alta se amestecau ca niște cioburi colorate frânturi, imagini din evenimentele trăite. Mintea ei încerca să le adune, să le dea un sens, care de fiecare dată îi scăpa, și după mai multe încercări dintr-o dată se desprindea – era ca o cădere în gol. Îi era teamă, dar îi și plăcea, ca o ispită la care nu putea rezista. Atunci se vedea de cele mai multe ori pe holurile pustii ale unui spital, rătăcea fără sens, mânată de frică, prin încăperi aglomerate de tot felul de obiecte printre care se amestecau obiecte de-ale ei, care-i aparținuseră cândva și pe care acum le recunoștea speriată. Căuta o ieșire dintr-un spațiu în care oamenii dispăruseră sau îi era teamă să nu dea ochii cu ei. Un sentiment de vinovăție, ca și când dezordinea în care se amestecau toate i s-ar fi datorat , o

Prozã obliga să caute o ieșire încercând toate ușile până când una, în sfârșit, îi aduse eliberarea. Se trezi într-un oraș străin, era noapte și înainta pe străzi orbită de farurile mașinilor care-i aruncau dușmănos pale de răcoare în obraz. O fericire secretă încolțise în mintea ei:aici trebuie s-o găsesc pe Nadia, ea stă în orașul ăsta mare și străin din care nu m-a mai căutat nuciodată . Însuflețită porni pe străzi, se împotmoli în noroi, trecu peste niște ape, se îndepărtă, locurile începură să-i devină cunoscute, parcă nu mai era în orașul ală în care o aștepta prietena ei cea mai bună din tinerețe, ci la marginea satului, pe drumul ce duce spre vii. În lumina tulbure, nici noapte, nici zi, îndepărtată, pierdută pe drumul din ce în ce mai subțiratic, ca un fum, zări silueta mamei. O privea cum se pierde printre mlaștini, fără să întoarcă capul, fără să-i pese de prezența ei. O striga, încerca s-o ajungă până ce silueta ei intra cu totul în negura viilor. Îi venea să plângă: de ce mamă nu m-ai luat cu tine ?cum stai tu acolo separată de mine ? Încercând să pătrundă negura care o înghițise parcă îi mai zări odată fusta înflorată cum se legăna petrecută când peste un picior când peste altul. Atunci îl văzu și pe Ștefan, atât de aproape, de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo și n-a vrut să-i acorde atenție. Ștefan stătea pe banca de lemn din fața unei porți, cu mâinile sprijinite pe genunchi, îngândurat, cu privirea căzută într-o parte. Întoarse capul, o privi, îi atinse ușor respirația și pieri ca o apă ce ți se prelinge prea repede printre degete. Tanti Silvio , tanti Silvio, unde ești bre ? Pentru că nu-i răspundea nimeni, Adela, nora Olimpiei, de care o despărțea doar gardul, intră de pe holul mic de la intrare, prin bucătărie, direct în camera unde știa că stă Silvia. Silvia era întinsă pe pat, îmbrăcată așa cum stătea de obicei pe-acasa, cu față ușor umbrită, parcă liniile feței erau mai adâncite, fruntea făcea mai multe cute și părul ei frumos, ușor grizonat, se odihnea încadrându-i răzleț fața. Era o femeie încă frumoasă și mult mai îngrijită decât alte femei, dar chipul ei nu mai iradia bucuria de altădată. Pe Adela o strabătu un fior ca un impuls electric. Se apropie și observă mișcarea accelerată a pleoapelor, de parcă din spatele ochilor închiși Silvia urmărea cele mai captivante scene. O atinse ușor, cu teamă, pe umărul ce ieșea de sub cuvertură, și o mai strigă odată. Abia atunci, pleoapele încetară să se mai miște și ochii învăluiții în tot felul de cețuri se deschiseră încet, cu precauție, de parcă ar fi vrut să testeze lumina pentru prima dată. Silvia se trezi ca de pe altă lume, cu mintea năclăită de urmele somnului și de resturile atâtor vise ce-i strabateau acum și zilele, nu numai nopțile. Doamne tanti, ce mă speriași ? Ce faci bre, dormi în amiaza-mare ? Uite, mă trimise mămica cu ceva pentru mata, că n-ai mai trecut pe la noi și noi, știi cum suntem, cu treabă, cu ăla micu’… Silvia luă act de prezențaei, o recunoscu, fără să audă nimic din sporovăiala ei, și încercăsă se ridice din pat. Din plasa albastră de plastic a Adelei ieșeau câtiva porumbi galbeni și curați ca aurul. Se făcuseră porumbii de fiert, semn că miezul verii trecuse și urma nu peste mult timp perioada culesului când satul viermuia din toate părțile. Numai pentru Silvia zilele nu-și mai urmau succesiunea, ci erau o baltă vâscoasă prin care pierduse dorința să mai alunece.

sintagme literare

ADRIAN DINU RACHIERU PROFIL GABRIELA ADAMEŞTEANU, O MARE PROZATOARE (I) Puţini vor fi bănuit că la „frontiera anilor romantici”, cum zice însăşi autoarea (adică după seismul decembrist), Gabriela Adameşteanu va trece printr-o incredibilă metamorfoză; prozatoarea, negreşit, din prima linie valorică, fără ambiţii sociale sau zel ideologic, fără aderenţă, aşadar, răzbătând cu o încăpăţânare timidă, estompându-şi – resemnată – prezenţa, se va arunca, peste noapte, în înverşunarea centrifugă a anilor ‚90, uitându-şi, în turbionul acelor „ani de balans”, „apolitismul de o viaţă”. Era în joc o uriaşă miză politică. Activismul civic, dincolo de entuziasmul facil, de exaltările clipei, încurajând risipa gazetărească, veghea ca o nouă dimineaţă pierdută a României să nu se mai repete. „Muta” de altădată, figurantă, apatică, străină de retorica şablonardă a şedinţelor, iese la rampă, alături de atâţia alţii, care, după ‚89, s-au apucat, febricitant, de altceva, simţinduse în misiune. Cobaii „democraţiei originale”, condeie de felurite calibre, încercând a risipi, în plin haos, dilemele unei istorii zbuciumate, s-au dăruit unor preocupări acaparante, de regulă „în afara vocaţiei”, jertfind anii scrisului şi timpul „luat celor dragi” suportând, desigur, valul de incriminări şi insulte. Fără a se lansa în politică, Gabriela Adameşteanu s-a vrut, în febra acelor ani, un soldat al cauzei, slujind logica de front. Adică un partizanat afişat, la o revistă militantă, „pachistă” (22); un job care o pasiona, fără a se mai gândi la literatură. De unde, în mai 2005, va pleca „la timp”, printr-o „demisie silită”, salvându-se ca scriitoare. Dar în acel început de lume, exersând libertatea, făcându-şi ucenicia în jurnalism, bătăioasa Gabriela Adameşteanu a risipit, ca atâţia alţii, speranţe şi idealism. Încât, peste ani, examinându-şi cu severitate „fructele devotamentului”, va încerca, fixând în pagină amintiri şi gânduri, ca datorie a trecutului recent, să propună, într-un text fragmentat, o depoziţie sinceră, detaşată („versiunea mea”), dezvăluind, fără o cronologie lineară, „misterele negre” ale unei perioade confuze, haotice, maniheismul unei epoci seismice, aducând preţioase nuanţări şi corective. Fiindcă Anii romantici (Polirom, 2014), volum scris cumva împotriva voinţei, cu bogate ramificaţii, refuzând, însă, puseele vindicative, modifică, sub presiunea Istoriei, însăşi relaţia cu literatura. Era, recunoaşte autoarea, „o victorie a realităţii contra ficţiunii”. De fapt, teama definitivului, dorinţa unor rescrieri, amendări, reveniri etc., definesc provizoratul ca supratemă a preocupărilor ei scriitoriceşti. Acolo unde prozatoarea, primită cu entuziasm la debut, a ajuns, mărturisea, „după multe dibuiri”. În

Atelier critic pofida atenţiei faţă de cotidian, perceput cu acuitate senzorială, Gabriela Adameşteanu are obsesia Istoriei; acuză „apăsarea” istoriei, călătorind prin vieţile altora şi „descoperind”, prin filtrul rememorării, trecutul; adică vieţile lor, contorsionate, deturnate, oferindu-le „o transfuzie de sânge”. Altfel spus, realizând iluzia de viaţă. Pare ciudată această fixaţie faţă de personaj dacă ne reamintim că, pregătindu-şi licenţa, Gabriela Adameşteanu se arunca în „fluviul proustian”, interesată, în lucrarea de diplomă (sub conducerea lui Silvian Iosifescu), tocmai de disoluţia personajului. E drept, fără ambiţii teoretizante şi nici măcar dorindu-se scriitoare (o meserie nesigură, cugeta). Era momentul dezgheţului, pătrundea la noi, după seceta proletcultistă, noul roman, decretând, prin vocea lui Alain Robbe-Grillet, tocmai tradus (1963), că „romanul de personaje”, aparţine definitiv trecutului, încât proaspăta absolventă, cu entuziasmul diletantului, ataca tema cu „vocaţie de outsider”. Producţia sa prozastică, chiar „înceată la scris” fiind (observa I. Rotaru), demonstrează altceva. Marile sale personaje, de la Letiţia Branea (cu transparenţe autobiografice), trecută prin „trilogia vârstelor”, odată cu Fontana di Trevi (în lucru) la memorabila Vica Delcă, se dovedesc, nota Alex Ştefănescu, martori incompetenţi, nepricepând, în epopeea cotidianului, în rememorări „neideologizate” (salvatoare pentru cauza literaturii), sensul evenimentelor. Drumul egal al fiecărei zile (1975) era un debut tardiv, s-a spus, „remarcabil în multe privinţe” (cf. N. Manolescu), premiat (de Uniunea Scriitorilor, Academie). După ce, cu ajutorul Sânzianei Pop, debutase în Luceafărul (ianuarie, 1971) şi se bucurase de mentoratul Norei Iuga. Lucra, în acei ani, conform repartiţiei, la Editura politică (unde nu era dorită, venind dintr-o familie de intelectuali burghezi) şi pornise pe drumul profesionalizării, fără a se considera mai mult decât un „literat român de duzină”. Totuşi, Drumul (premiul ex aeqou, 1976, cu Grigore Zanc) anunţa altceva. În căutare de sine, locuind în identităţi provizorii, purtând o vină veche, Letiţia, aşteptând ceva „deosebit”, încearcă să părăsească o lume, să se „sustragă”, să se elibereze; o „spaimă grea”, sub ameninţarea pericolului, vestindu-şi semnele nereuşitei, se instalează în orele nesigure ale singurătăţii, în zilele înnecate în obişnuinţă, curgând cu o ritmicitate egală. În „golul rotitor al speranţei”, Letiţia îşi colorează dimineţile aşteptând, amânând, convinsă că va începe, cândva, şi viaţa ei, intrând într-o lume îndepărtată. Suspectată de carierism, taxată, de unele voci critice, drept personaj stendhalian, chiar „un parvenit stilizat”, bovarica Letiţia Branea deschidea, printr-o nemiloasă autoscopie, de analiză clinică, tema provizoratului, obsesivă pentru prozatoare. Complexată, naivă, „aeriană”, cu un tată absent (închis), făcându-şi studenţia în Capitală, Letiţia se zbate între două posibile modele: fie a unchiului Ion Silişteanu, refuzând orice compromis şi căruia „nu-i ieşise nimic”, fie a fostului său elev, Petru Arcan, ambiţios şi răzbătător. Unchiul Ion, înconjurat de fişe de lectură, afişa „o prudenţă temătoare”, în aşteptare, dibuind cu greu „înţelesul nou”; trăia ca şi când „îl mai aştepta o viaţă”, deşi, învins de Istorie, avea drumul barat. Iubirea pentru Petru

sintagme literare Arcan, alături de care va naufragia conjugal (în Provizorat), devine o şansă pentru această „Cenuşăreasă în comunism” (cf. Gabriela Gheorghişor), ieşind din visătoria autistă. Fiindcă Letiţia trăieşte în neodihna dedublării: privinduse, din afară, cu o „curiozitate sătulă” sau explorându-şi corpul („ascultându-şi trupul”, cum scrie, mai nimerit, Sanda Cordoş), pendulând între luciditate şi senzorialitate. Îşi face educaţia sentimentală cu speranţa salvării, pregătindu-se pentru un nou eşec (Sorin, în Provizorat, cum vom vedea). Ca personaj fascinant, Letiţia va fi eclipsată de apariţia Vicăi (în Dimineaţă pierdută), idee deloc pe placul autoarei. Aici, tandemul mama-Niculina prefigurează cuplul Ivona-Vica (anunţată şi prin Zoica); prin Letiţia, în schimb, „oarecum adormită”, în adaptare apatică, Gabriela Adameşteanu intră victorioasă pe lista observatorilor faptului mărunt, alături de M. Sin, Al. Papilian, D. Dinulescu, cultivând realismul fotografic, plonjând în cenuşiul existenţial (neorealism). La curent cu metamorfozele prozei (îndeosebi proza scurtă), nu se mai închină Evenimentului, refuză (voalat) dimensiunea politică, invocând „apăsarea” Istoriei, colecţionând fişe de observaţie (comportamentistă), de concreteţe obiectuală. Ceea ce va dovedi, strălucit, prin prozele adunate în Dăruieşteţi o zi de vacanţă (1979, cu trei nuvele) sau în eteroclitul volum Vară, primăvară, zece ani mai târziu. Sunt, spuneam, studii de observaţie morală, culegând „micile incidente ale zilei”, cu psihologii confuze, ceţoase, departe de tezismul scorţos. Fiindcă Gabriela Adameşteanu absoarbe ideaţia prin epic (sărăcuţ), devoalând viaţa sufletească; o proză analitică, cu simţul monstruos al nunanţelor, dintr-o perspectivă „mioapă”, cum s-a tot spus, dezvăluind vidul afectiv, meschinăria, existenţele fade, atmosfera dezolantă. Şi întreţinând, păgubos, o dispută virilă în tagma criticilor, unii văzând în romanele Gabrielei Adameşteanu un „lanţ nuvelistic”, alţii dezvăluind, în volumele de proză scurtă, „faţa romanescă”, virtualitatea sfărâmată, „mărunţită”, pulverizată etc. Odată cu Dimineaţă pierdută (1984), fără a curma gâlceava, popularitatea Gabrielei Adameşteanu a explodat. Roman polifonic, aparent tradiţional, savant construit, alternând monologul interior cu dialogul şi glisând planurile temporale într-o amplă retrospectivă, cu personaje memorabile, el învie o lume scufundată şi propune, deschizându-se spre trecut, confruntarea a două lumi, condensând istoria României într-o zi, cum sesizase Valeriu Cristea (v. O dimineaţă de o sută de ani, în România literară, 6 septembrie 1984). Sub un titlu interpretabil, Dimineaţă pierdută poate fi citit ca „un cumul de romane” (cf. Şerban Axinte) prin versiunile protagoniştilor, de un polemism implicit. Comentat elogios, propunând, în presa suedeză, „un Ulise românesc”, el aducea în prim-plan pe Vica Delcă, „adevărat Leopold Bloom în fuste”. Bătăioasă, rea de gură, madam Delcă pleacă zilnic în „turneul” său bucureştean, plimbându-şi faimoasa „ţoaşcă”. Mereu „pe drumuri”, picându-i „mucul pe la uşile altora” (cum spune omul ei), Vica este o femeie muncită, căzând (ca musafir nepoftit) în vorbărie. Deopotrivă resoneur şi observator, într-un seducător argou muntenesc (mahalagesc), Vica, un personaj bogat, sonor, epuizat, amestec de comic şi tristeţe, reprezintă

Atelier critic o clasă socială şi, s-a spus, o singură vârstă. Personaj de contrast, „vulpea de Ivona” respiră nobleţe; delicată, neajutorată, indecisă, devotată, ea, fată bună, ascultă „la poveşti”, îl iubeşte pe „bietul Papa” (profesorul Mironescu, om învăţat) şi justifică „zminteala” lui fiu-său. Ivona Scarlat şi Vica Delcă sunt, categoric, personajele privilegiate. Sub coaja pitorescului, mustind de autentic, descoperim, prin jocul oglinzilor (pluralitatea perspectivelor), varietatea punctelor de vedere, coborând într-un „trecut prezent” şi într-o actualitate îndepărtată. Vizita bătrânei mahalagioaice, căzând la taclale, ar însemna, în ochii Ivonei, o dimineaţă compromisă, irosită, un timp cheltuit fără rost. Dar titlul ascunde un mesaj subversiv şi pune în lumină defectele naţiei: o ţară mângâiată de boarea balcanică, cu atâtea începuturi ratate, iubind zeflemeaua şi făcând din „filosofia răbdării” o virtute etnică, spulberând, într-o istorie vitregă, iluziile. Adică frumoasele dimineţi (pierdute) ale Istoriei noastre. Supravieţuitoarea Ivona Scarlat reprezintă o lume sub ameninţarea uitării, o istorie răsfrântă în cotidian, aflând în Vica Delcă un martor al destrămării. E cel puţin curios că Monica Lovinescu, „descoperind-o” (ca o revelaţie) pe Gabriela Adameşteanu, e drept, după Dimineaţă pierdută, încerca să-şi drămuiască epitetele, subliniind, prudent, că n-ar fi vorba, „în nici un fel”, de un roman politic. Evident, nu avem de-a face cu un roman anticomunist, atât de aşteptat în exilul parizian, dorind cărţi teziste, „pe invers”, impunând o anume presiune tematică, notase fair chiar autoarea. Critica noastră, lăudând cu îndreptăţire acest roman retro, a greşit, la rându-i, făcând din Dimineaţă pierdută o carte-etalon, mai cu seamă după spectacolul „canonic” al Cătălinei Buzoianu. Încât, noii veniţi, prin vocea lui Şerban Axinte, amendează „greşeala criticii şaizeciste”, cea care, prejudiciind percepţia coerentă a Operei, a impus „complexul capodoperei”. Bineînţeles, nu e vorba de a minimaliza alte scrieri, văzute doar ca „exerciţii pregătitoare”. Ceea ce, negreşit, chiar au fost. Ideea, însă, a făcut carieră, chit că forţa descriptivă, cruzimea realistă, capacitatea analitică, montajul iscusit etc., au fost subliniate, fără economie, de exegeţi. Până la urmă, miza acestei nezgomotoase polemici priveşte supremaţia Vicăi Delcă, contestată de mulţi, în „rivalitatea” (nedeclarată) cu Letiţia Branea. În plus, monografia lui Şerban Axinte, cu ambiţii corective, nu scapă de reproşurile lui N. Manolescu, cronicarul de altădată al României literare, evidenţiind o „egalizare forţată” şi un paradox: Gabriela Adameşteanu urcă în popularitate, dar acuză, crede criticul, un declin valoric, Întâlnirea sau Provizorat-ul fiind „neînchegate epic”, vădind „secătuirea imaginaţiei”. Sigur, reluări (nu chiar „palide”) de motive, personaje, situaţii erau inevitabile, Gabriela Adameşteanu gândind, prin Letiţia Branea, un posibil ciclu romanesc, entuziasmând critica tânără. Plus deschiderile inovatoare, ca strategii narative (precum, de pildă, „practica interactivă”). Din fericire, odată cu apariţia romanului Dimineaţă pierdută la Gallimard, în 2005, putem saluta reîntoarcerea Gabrielei Adameşteanu la literatură!

sintagme literare

CAMELIA ARDELEAN DANIEL MARIAN – la graniţa dintre tristeţe şi cuvânt (Daniel Marian - Revelaţii. Resuscitări. Regrete, Ed. eCreator, 2018) Am avut norocul să-l cunosc pe Daniel Marian cu patru ani în urmă, la unul dintre evenimentele culturale hunedorene, şi pot afirma cu certitudine şi bucurie că mi-a devenit un prieten statornic pe tărâmul poeziei, rămânând la fel până astăzi. Dacă la început mi s-a părut un neînţeles, un refugiat în lumea propriilor gânduri, acum pot spune că nu e deloc aşa, ci din contră, este un extrovertit care împarte cu dărnicie din preaplinul sufletului său, celor ce vor sau au curiozitatea să-l guste. Când spui Daniel Marian, spui nonconformism, originalitate şi sinceritate, spui optimism, zburdălnicie şi răzvrătire, sau spui Revelaţii. Resuscitări. Regrete. Omul-poet ne trece, în versurile sale, prin toate stările de “agregare” ale fiinţei, ale sufletului, mai bine-zis, de la unul îngheţat sau pietrificat, la un altul pe care bagheta iubirii îl topeşte sau îl vindecă, făcându-l de nerecunoscut. Adept al versului liber neomodernist, redactat fără majuscule ori semne de punctuaţie (pentru a da cititorului şansa de a interpreta mesajul în manieră proprie), microsau macropoemele sale sunt esenţe tari cu arome puternice, inedite. În aceste creaţii, care abundă de metafore de mare forţă şi expresivitate, el plăsmuieşte o lume aparte, încărcată de sensuri, ce nu se află la îndemâna oricui. Poezia, pentru Daniel, este un joc de puzzle, în care el aşază fiecare piesă (cuvânt sau vers), cu precizie de chirurg şi rafinament de artist, acolo unde trebuie. Nimic nu este în plus sau în minus! Versurile sale curg de la sine, debarasate de balast, ca un râu limpede, dar vijelios. El face cu poezia sa ce vrea, o

Atelier critic metamorfozează în armă sau pansează cu ea răni de suflet, după cum îi spune intuiţia. Muza este o prietenă de nădejde a poetului, care nu îl dezamăgeşte niciodată, chiar dacă viaţa a făcut-o de multe ori. Daniel rămâne un visător, pe tărâmul căruia “pomii pământului sapă cu îndârjire”, singura realitate palpabilă fiind “sucul din caisele pumnilor” iubitei (nocturnă 1). “Cerul” său “stă în picioare”, chiar şi atunci când în “tălpile” sale cresc “ghimpi” sau când sufletul ţipă de durere (urlet). În versurile sale, poetul se simte „liber ca şi când/ n-ar fi trebuit să se nască încă” sau “ca şi când/ ar fi trebuit să moară deja”. Propriul univers are culoare albastră, prin el întrezărinduse un Eden paradisiac, nelocuit (poemul de duminică). Dacă nu (se) poate zbura cu aripi frânte, Daniel nu se descurajează, ci merge călare spre ţelul său, fie şi numai ca să asculte “simfonia/ pietrelor fugite într-o noapte de sub copite” (jocul cu zarurile). Pentru lipsa de aripi există, în viziunea sa, un “antidot”, aflat, din fericire, la îndemâna oricui, pe care el ni-l împărtăşeşte cu mărinimie şi impetuozitate: “pentru numele lui Dumnezeu/ legaţi-vă un sentiment de tâmple” (un sentiment). Ideea de zbor îl obsedează, ea revine şi în poezia miza, unde, într-un mod magistral, afirmă: “pe păsări era zugrăvit zborul”, în timp ce “pe pajişti” “se zugrăvea cu privirea poetului…/ cuvântul”. Nostalgia autorului transpare în poezia noiembrie, întrun anotimp în care singurătatea este resimţită mai mult decât oricând. Aflat “între golul zilei şi golul nopţii”, el vede cum “mânerele întunericului s-au rupt”, iar “oraşele sunt prea departe”, ca să-i fie auzit pulsul inimii ce “zgâlţâie/ trage cu putere către realitate”. Sentimentul de neputinţă, eşec şi îngrădire (auto)impusă a orizontului (poetului) este descris cu fidelitate: “în capul meu se sparg toate cioburile”, “capul meu e cuşcă” şi “e aşezat pe locul/ unei sfere de aer/ nepotrivnic” (elegie fundamentală). Daniel nu ezită să se autopersifleze, în postura de îndrăgostit (de viaţă şi nu numai), cu o nonşalanţă de invidiat: “cu lanţurile unui sentiment eram tras/…/ înspre prăpastie – dacă nu cumva/ eram spânzurat” (poem simplu de toamnă). Echilibrist “pe muchia dintre stânga şi dreapta” (instabilitate), el susţine că “absurdă e fuga de sine” (fuga de sine) şi că, “înainte de a învăţa ceva despre viaţă”, trebuie “să ne căutăm naşterea şi moartea” (şcoala modernă – generalizare).

sintagme literare În joc reflex, autorul menţionează întocmai ce spuneam mai devreme despre suflet şi stările sale de agregare (figurativ vorbind): “…piatra poate substitui orice/ ar putea fi un fel de materie primă/ şi pentru construcţia stărilor sufleteşti”. Într-un dialog imaginar cu iubita, el o îndeamnă să ghicească “la ce oră atacă astăzi ploile”/ …/ la ce oră atacă astăzi tristeţea” (septembrie). Pe malul de vest al adolescenţei, poetul se vede “cocoţat pe verbele stupide/ …/ parcate de-a lungul poemelor”. Zbuciumul sufletesc se resimte acut, ca o explozie de mari dimensiuni: “prea mult sânge/ sub dungile acestea subţiri de cerneală/ …/ prea multe cicatrici/ …/ prea mult frig” (subversiuni). “O tristeţe ca iarba ne-nfăşura la glezne”, spune el (prin univers cu asteriscuri în braţe), amărăciunea sau dezamăgirea fiind haina îmbrăcată de multe din poeziile lui Daniel Marian. Singurul remediu eficace este (tot) poezia, desigur, pe care eul liric o defineşte într-un stil propriu, original: “herghelii de cuvinte/ scăpate de la carele zeilor/ muşcau ca o lacrimă/ secunda rezervată creaţiei/ până se îngrăşau de înţelesuri/ nechezau întruna apoi/ dădeau din copite şi aspru se duceau/ către fântâni cu orgolii/ pierdute de zei –/ să le adulmece” (poezia – hai-hui). Aceeaşi tristeţe “stătea în capul mesei” şi “umbla desculţă” (odată), tristeţe a cărei “armură” autorul doreşte să şi-o “desfacă”, pentru a scăpa definitiv din lanţurile

Atelier critic acestui sentiment chinuitor, care îl macină (eu, tu). De remarcat faptul că multe poezii au ca sursă de inspiraţie anotimpul toamna, ce face analogia cu toamna din sufletul greu încercat al poetului. Este dificil de crezut că, la umbra unui simţământ atât de dureros, se poate naşte sau poate supravieţui iubirea, şi totuşi acest lucru se întâmplă (cel puţin în imaginaţia autorului): “ne învârtim între cer şi pământ/ între ceva şi altceva…/ între tăcere şi cuvânt” (nu e fals acest tablou cu toamnă şi îndrăgostiţi). El face eforturi să iasă “din întunericul foamei de sentimente”, ce aproape îl devorează. Timpul mi-a permis, din păcate, să aleg doar câteva poeme, în periplul (meu) prin slovele noului volum al lui Daniel Marian, lansat acum, dar sunt sigură că fiecare vers ce şi-a găsit sălaşul în paginile acestei cărţi musteşte de lirism şi înţelepciune acumulată de-a lungul anilor şi materializată în cuvânt. Volumul de faţă reprezintă doar un mic colţ din universul interior al poetului, ce afirmă: “lumea curge liniştită prin mine” (pastel sentimental). De sub calmul său aparent răzbate o energie inepuizabilă şi o voinţă pe măsură, puse definitiv şi irevocabil în slujba scrisului, datorie de onoare pe care sunt convinsă că o va îndeplini cu toată fiinţa sa, atâta cât timpul îi va îngădui! Mult succes pe mai departe, Daniel, ştiu că mai ai încă multe de spus, în poezie şi nu numai!

Atelier critic

sintagme literare

DANIEL LUCA

rezista tuturor încercărilor. Scrisorile adresate aceleiași Iubite cu care am făcut cunoștință în precedentele volume ale lui Ioan Romeo Roșiianu sunt un cântec de viață și moarte, plin de iubire pentru umanitatea de azi aflată în derivă, dar înzestrată cu voință și capacitatea de a regăsi adevăratele valori, cele spirituale.

Iubita, mama și bunica Volumul de versuri Scrisori de dragoste expediată de Ioan Romeo Roșiianu (Editura Grinta, colecția eCreator, Cluj-Napoca, 2017) este unul bilingv, traducerea în engleză, foarte bine realizată, fiind semnată de Patricia Lidia din Timișoara. Acesta conține un număr de 48 de poeme, dintre care 26 sunt preluate din volumul Scrisori de dragoste neexpediată. Suntem, practic, în prezența unei mini antologii de autor, al cărei scop principal constă în deschiderea spre cititorul necunoscător de limba română, cu atât mai mult cu cât conceptul „eCreator”, deși tânăr, a depășit granițele țării. Sufletul pus pe tavă se află în centrul volumului de față. Cu bune și rele, cu bucurii și necazuri, cu speranțe și deziluzii pentru că doar prin trăire se poate ajunge la starea de a scrie („stăteam de vorbă cu mine și răvășeam cuvinte-n poeme / ca nisipul timpu-n secundare”). Ori cu pendularea între credință și necredință, cu tentația prefăcătoriei, a aparenței înșelătoare, în dauna simțirii („Dumnezeu ne apără greu dacă întoarcem spatele / sfinților cu ochii plânși în altare e greu să descoperi și / să-nțelegi lumea când vocea preotului abia răzbate până / la tine ca-ntr-un pelerinaj spre nicăieri treceam / căutându-l pe Dumnezeu / deși nu ne cunoaștem pe noi / căutăm izbăvirea prin vorbă dar păcatul ne trage / în jos”). Pe de altă parte, aici este mai pregnant accentul pus pe lumea pură a copilăriei față de volumul anterior, imaginea bunicii fiind mult mai bine conturată („în inima bunicii încăpea o lume întreagă / și alta stătea la rând”). De altfel, se poate vorbi aici de trei ipostaze ale femeii: iubita, mama și bunica, trei vârste pe cât de diferite, pe atât de apropiate prin tandrețe, luminozitate și feminitate, capabile de a trezi bărbatului (iubit, fiu, nepot) bucuria de a trăi, pe cale de a fi pierdută („numai tu ai venit și-ai trezit în mine pentru o vreme și-o / vreme plăcerea durută de viață”; „Dumnezeu l-a făcut pe om când era trist / de aia femeia a ieșit mai frumoasă din coasta lui”; „atâtea lacrimi n-am mai văzut decât atunci / când mama și-a plâns mama”). Bucuria de a trăi trebuie găsită și regăsită pentru că trebuie să știi să te ridici întotdeauna în urma căzăturilor ce, inevitabil, vor apăra în drumul tău („am să mă ridic de fiecare dată și am să merg mai / departe poate plângând în ploaie”). Chiar dacă omul moare câte un pic începând din clipa nașterii („în sângele meu s-a dat alarma de moarte / din ceasul nașterii mele”), trebuie, așadar, să afle o cale de a

Hoții de timp (Nicolae Nistor)

Volumul de poezii al lui Nicolae Nistor, intitulat Elefantul din vitrina de cristal (Editura Ecreator, Baia Mare, 2018), poate fi asemănat cu un... elefant, la propriu, având, nici mai mult nici mai puțin, 348 pagini. E însă un volum care, în pofida dimensiunii sale... generoase, nu plictisește. Este viu, se desfășoară în fața ochilor cititorului ca un film, îndemnându-l spre meditare ori visare. Pentru că suntem în prezența unui volum al exteriorizării trăirilor interioare, al devoalării sinelui. Lungimea poemelor riscă, uneori, să reducă impactul lor asupra cititorului. De pildă, poemul ce dă titlul volumului degajă forță la început și la sfârșit, dar aceasta se estompează la mijlocul lui. Ori primele trei versuri din poemul Să fii deștept este prea puțin ?!, care sunt foarte puternice, spre deosebire de restul acestuia („haina de intelectual nu se potrivea / la clasa business, / era cam invizibul și la mesele cu ștaif unde se împărțea frauda”). Pe de altă parte, pot fi identificate în volum patru linii călăuzitoare: socialul, iubirea, credința și timpul. În ceea ce privește socialul, autorul remarcă pervertirea teatrului ca instituție („Este singurul loc unde se adună / opulența indiferenței, / luxul intelectual amestecat cu parvenirea”) și mutarea lui în viața de zi cu zi („Cine a mai văzut un tip în frac, cerșind / dreptul la fericire?”). Este o continuare a teatrului absurd al comunismului, cu paradele și spectacolele sale grotești, grandioase ce au deturnat până și semnificația zilei de 1 Mai („Ziua aceea sfântă devenea o propagandă slută, / întreprinderile defilau după puterea noastră”). Comunism trăit în frică („Ce viață ovaționată de frică!”). În prezent, există un teatru al politicienilor (clasa politică nu există), ce își văd doar propriul interes, într-o societate întoarsă pe dos, unde valorile se remarcă prin... lipsa lor („Poți ocupa o funcție publică / dacă ai școala sub copac ca Socrate,/ nu cu damigene în weekend, / tabla înmulțirii pe casă / și diploma ascunsă sub pat”). Frica s-a inversat, devenind o boală a politicienilor („Există o boală a politicienilor, / lovirea de obiectele dintr-un spațiu / închis, / care le creează spaime”), învinsă totuși de narcisism, de plăcerea lor de a se auzi vorbind și de a fi văzuți pe micul ecran („Numai telefoanele sunt cu mobile, / televizoarele fiind imagini narcisiste / unde le place să apară chiar / și în cămăși de forță”!). Iar faptul că acum suntem cetățeni europeni nu înseamnă,

sintagme literare din nefericire, nicio schimbare în bine („Sunt cetățeanul european / care intră pe ușa din spate la rudele bogate, / am atâta libertate, încarcerat fără lacăte...”). Pentru că, într-adevăr, libertate înseamnă și opreliști, poate chiar prea multe („Libertatea are încătușarea ei”). Însă în lumea aceasta cu culori estompate, mai persistă, totuși, speranța, ecourile din decembrie 1989 răzbătând peste vremi, sângele vărsat atunci fiind martor pe veci al acelor zile („Decembrie în lacrimi de bucurie și tristețe, / eroii uitați, părinții cu mâinile tremurânde, amintind / ce viață ar fi vrut să aibă ei și cei plecați la stele!”; „Uneori se aude muzica bucuriei, a speranței”). Totodată, autorul pune în antiteză lumea satului, cea adevărată, pe cale de a renaște din propria cenușă („Semn că satul e salvat, / se întorc nepoții acasă”) cu orașul vorace, devorator, unde până și iubirea își pierde din însușiri („Nu poți meșteri cuvinte / când betonul atârnă de picioare”; „Orașul în noaptea neterminată, / răscolită de transpirații, / numai igrasie ascunsă, mult frig, multă singurătate în pereți, / străzile pline de voci ascunse, girofaruri ștrangulate, mizerie, / în tomberoane uitate”). Iubirea își are și ea spaimele ei, care de obicei își fac simțită prezența la ceas de noapte („Și ce știi tu, femeie, ce gânduri / macină mintea unui însingurat, / răstignit pe o roată de moară insomniacă, / care macină, macină nopțile fără lună, / prea înghețate să doară”). Dar în această neliniște rezidă tocmai farmecul iubirii („Părăsită și slăbită / inima tot mai dorește / o noapte înnebunită, / chiar dacă se prăbușește”). Este o recunoaștere a miracolului numit femeie. De către bărbat și de către întreaga omenire, datorită darului ei de a fi mamă („femeia este pântecul acestei lumi / este placenta de nemurire / este o neterminată povestire”). Iubirea adevărată nu are sfârșit, ea dăinuie și dincolo de moarte prin poveste, prin urmele lăsate, stând temelie unui nou (altfel) început („iar noi vom fi statuile din piața / unde îndrăgostiții vor face legământ / să nu se piardă niciodată-n vânt / poveștile ce pleacă triste în pământ...”). Iar copiii sunt rodul cel mai de preț al iubirii, însemnând viață și un picur de dumnezeire („Când mama a strigat / Dumnezeu ne-a dat / întâlnire cu viața”). Pentru că iubirea îl leagă pe om de Dumnezeu, prin credință, conștient fiind de sacrificiul suprem, din dragoste, al lui Iisus Hristos. Din moarte se naște, așadar, viață și speranță („răstignirea învierii pe cruce / numai el o poate duce”), iar iubirea se revarsă din cer înapoi, spre pământ („Am rugat cerul să nu te șteargă / când plânge, / l-am rugat să mă așeze lângă tine / când voi fi pregătit...”). Dar credința este și o cale spre autocunoaștere („Dumnezeu este un evantai / ce alină ochii stelelor / să vedem mai bine / cine suntem”). Curgerea timpului nu poate trece neobservată, fiind (re) simțită de toți, însă aproape nimeni nu își dă seama că timpul își are răbdarea sa („Ar trebui să ne oprim din alergare / să ascultăm a timpului răbdare... / Să ne ascultăm pe sine, / pe ea, pe el, pe tine...”). Spun aproape nimeni pentru că îndrăgostiții sunt excepția, ba mai mult, îi pun crâncen la încercare răbdarea, ajungând și să îl... fure, fiind adevărați hoți de timp, păstrându-l numai pentru ei („furăm timpul cu desfătarea crudă / și multă dragoste ce ne inundă”). Conduita poetului nu este și nu poate fi una contemplativă, ci participativă, de a observa, dar și de a analiza, de a trăi,

Atelier critic de a simți, de a se manifesta („Casa mea nu are ieșire prin spate, / prefer intrările prin față, / o tribună unde să-mi exprim opiniile”), de a trece totul prin filtrul său, cu riscul de a cădea pradă oboselii („Băncile sunt pentru poeții care au obosit / de atâta povară a lumii, / atunci ei desenează cărți pe caldarâm / și joacă șotron cu cei mici”) și de a se revolta în fața nedreptăților („stau pe calea ferată / dintre mine și spaime / pregătit să risc”). Poezia lui Nicolae Nistor creează o punte între generații (copii – părinți – bunici), dar și între etapele vieții (copilărie, maturitate, senectute), realizată cu înțelegere, cu înțelepciune. Într-o lume măcinată de derizoriu, de lupta pentru putere cu orice preț, uităm adeseori, din păcate, că suntem înzestrați cu iubire. Iar iubire înseamnă speranță.

Avalanșa iubirii Daniel Marian revine în forță în viața literară cu volumul de versuri Revelații, resuscitări, regrete (Editura Ecreator, Baia Mare, 2018), care depășește bariera tirajelor „conspirative” (cum afirmă, pe bună dreptate, Ioan Romeo Roșiianu în postfață) ale volumelor anterioare și îl așează mai temeinic în atenția cititorilor. Asistăm la o beție de cuvinte, o adevărată babilonie a logicii, fiecare cuvânt fiind o piesă a unui puzzle al Poemului („dintâi din urmă alergarea cu care respir / de foametea de sete și de rost / pe când viu ori am fost”), fiind create imagini percutante și reverberante („îmi fac / un culcuș pentru seară / din frunze moarte / mirosind a tine”). Un puzzle fragil, la fel ca realitatea, fie ea reală ori imaginară („sucul din visele pumnilor tăi / realitate fragilă”). Pentru că și realitatea închipuită este... reală, fie ea și de-andoaselea („case suspendate de stele / stele cu rădăcinile-n case”), poetul nefiind o ființă oarecare [„(...) – sala de arme / îți era dată în seamă ție / și chipul iubitei și sentimentele”], ci un chemat, un ales [„copii de-o șchioapă care învață literele (...) // și vin să-mi spună nenea / și ce e mai grav – vin să-mi spună / că sunt chemat de doamna poezie / din balconul 19 al vieții”] ce se ia la trântă cu destinul („ține minte lupta cu destinul ca un balaur în flăcări”; „o mie de drumuri blestemate / și doar o singură sfântă potecă”). Autorul creează, așadar, o lume proprie, cu speranța de a fi mai maleabilă, mai prietenoasă decât cealaltă. Ceea ce nu se întâmplă („orașul acesta închipuit mi se desface în memorie”). Poetul rămâne un căutător neistovit de sensuri, fremătând de trăiri, sentimente și idei, între viață, moarte și nemoarte („nemurirea e aproape / precum viața de moarte”), un propovăduitor al libertății („liber ca și când / n-ar fi trebuit să mă nasc încă / liber ca și când / ar fi trebuit să mor deja”) și al iubirii. Iubire care nu vine treptat, ci năvălește de-a dreptul, ca o avalanșă („tocmai dăduse / peste noi / o avalanșă – iubirea”), producând adevărate seisme în viața eroilor („tu erai corabie în mâinile mele / eu catargul cel mare legănat de beție”). Iubirea, ca și credința, produc dileme existențiale, întrebările

sintagme literare neputând primi răspunsuri general valabile („din când în când un sfânt / îmi dădea cu mânerul spadei / în cap”). Iar viața poetului e strâns legată de cea a poemului („vineri la ora 13 am încercat să mă sinucid / tăind gâtul unui poem de-al meu”), trupul fiind un obstacol ce trebuie depășit („eu caraghios în timpul acesta / care mă strânge pe la colțurile gândurilor”). În acest volum autorul aduce un adevărat elogiu nopții, când ce este ascuns iese la iveală și totul devine posibil („noaptea e făcută de Dumnezeu restul e o pierdere de vreme / dragostea poezia veșnicia se pierd la lumina zilei”). Poezia de față este o căutare a echilibrului interior într-o realitate abruptă, vitregă, dar și un îndemn spre iubire (singurul reazem adevărat, dincolo de suferință și tristețe), dar și pentru încrederea în forțele proprii.

Senin pe drumuri de munte Ion Rășinaru trece de la poezie la... drumeție în volumul Cu zâmbetul prin Munții Banatului (Editura Tim, Reșița, 2016), dar fără a-și părăsi cu totul vocația, cu ironia și autoironia în desagă (rucsac). Bunăoară, comentariile ilustrațiilor ce însoțesc textul („Ultimul străjer – trec veacuri după veacuri fără alarmă”; „Limpede cerul – necuviincioasă umbra goală pe plajă”; „Liniște în jur – caiacul desenează cercul vacanței” etc.) ori fragmente întregi („Aud șuierul locomotivei electrice cu șapte tunete pe un singur fulger, scăpătat din roți pe joanta dilatării timpului după formula lui Albert, vestind apropierea viitorului”) sunt o dovadă în acest sens. Ar fi fost binevenită însă o detaliere mai precisă a locațiilor pitorești prezentate aici, pentru cei neacomodați cu acestea. În Unduind pe malul Dunării, o expediție de pescuit ratată în apele Nergarului, lângă Baziaș, prilejuiește o întâlnire cu istoria: castrul roman Becunis. Și în Babakaia istoria își face simțită prezența (o trecere prin satul Coronini, dealul Cula, cetățile Dracului și Golubaț), dar și legenda ciobanului pământean îndrăgostit de favorita lui Golumb Pașa (care au fugit împreună, fiind ajunși din urmă și uciși de pașă și eunucii săi, ale căror luntrii aveau să fie răsturnate la întoarcere de vântul Coșava). În Gaura cu muscă este narată o excursie cu bicicleta la peștera lui Iovan Iorgovan („Asta-i o simplă gaură pentru siguranța șoarecilor zburători”). Villa Rustica este o ocazie de a prezenta facerea, după toate regulile artei strămoșești, a adevăratului lapte acru și bătut („atribut”) și a adevăratului lapte acru și stricat

Atelier critic („predicat”), la Gornea: „Laptele dulce de vacă se pune în oale de lut la acrit, după ce s-a închegat se pune în bădâi, se bate cu un piston sub formă de disc prevăzut cu găuri pe două diametre, prin mișcări de du-te vino. Smântâna se transformă în unt, prin găurile din disc se ridică la suprafața bădâiului, de aici, cu lingura de lemn se culege și se pune pe o frunză de hrean. Laptele bătut măr se numește zară, bună de băut ori de frecat cu ea pe spinare dacă... te-ai pârlit la soare”. În La Bivoli aflăm că, de fapt, bivolii sunt trei pietre (Piatra albă, Piatra neagră și Piatra lungă), dar și despre existența ruinelor cetăților istorice Dranco și Tri Cule (Tricule, Tri-kule) În Ora astrală facem cunoștință cu fața lui Decebal, Cazanele Mici, Cazanele Mari și Izvorul Fetei, iar în Ultimii boemi suntem informați care este temperatura optimă a berii: „Berea e bună, așa cum îmi place mie, la temperatura soacrei în așteptarea... dricului”. Pelerinajul la Mănăstirea Călugăra (Călugăra), printre minunății ale naturii („Ninge cu priveliști ce încântă ochiul”), relevă și cumințenia limuzinelor unor potentați ai zilei în așteptarea sfințirii („Acestea, limuzinele, stau la rând în modul cel mai pios cu putință”). O tabără de creație (Tabăra de vară) se lasă cu o miniexcursie pe coama Rolului cel Bătrân, la Piatra Rolului cel Nou (ctitorită de Dumnezeu, dar care pare a fi o fortăreață ridicată de mâna omului), la Cabana șapte brazi (unde în realitate sunt doar trei), la Șușara și la Beușnița, pentru ca la final să se ajungă la poezie (unde „Iconaru îmbogățește colecția de caiele cu rebuturile penelului său”). În Pe valea Aninei este prezentată o călătorie a naratorului cu drezina lui moș Premtz, alături de o mână de „pișicheri gălăgioși”, pe valea Aninei, până la vechea moară de apă abandonată, iar în Excurs de plăcere în veacul al XIV-lea – cucerirea treptată a cetății Grat prin poteci întortocheate și pline de mărăcini. Nunta de argint dintre autor și Antonela la cabana Buhui este o ocazie de a descrie valea pârâului Buhui, care a fost zăgăzuită spre a se asigura apa de spălare a zăcământului negru, rezultând un lac extrem de... romantic, iar Băile Herculane (Să ne vedem sănătoși...) încă pot face vindecări miraculoase. Ion, Ion și... atât este o mărturie a curgerii timpului și a vieții înainte, chiar și atunci când cel mai punctual om din sat (Ion – omul cu numele primit de la localnici) dispare pe neașteptate. Cartea de față este o carte senină, luminoasă, plină de amintiri, despre bucuria de a hălădui liber prin frumusețile patriei, fie ele și uitate ori ignorate pe nedrept, pentru că niciodată nu e prea târziu.

sintagme literare Prin amintiri spre ... Amintire În volumul Prin ceața amintirilor (Editura Agata, Botoșani, 2008), Dănuț Pădurariu repovestește, în stil reportericesc, întâmplări din timpul celui de-al doilea război mondial aflate din gura unor veterani de război de pe plaiuri moldovenești (precum Jan Pădurariu, Pădurariu Vasile, Luca Ioan, Matei Mihai, Constantin Ionescu, Chișcă Ion, Berescu Mihai etc.). Prins de râvna scrierii, se întâmplă ca autorul să folosească termeni nepotriviți (de pildă cuvântul „ireparabilul” din propoziția „Astfel, ireparabilul s-a produs”, ținând cont de context, trebuia înlocuit cu „inevitabilul”), însă amprenta acestuia asupra narațiunii este evidentă, reușind să creeze chiar și imagini poetice în plin teatru de război („Au apărut ca din senin cu vuietul lor sinistru, s-au repezit ca vulturii în picaj spre ele, după care au dispărut tot așa precum veniseră, ca niște năluciri ale nemărginirii”). Accentul este pus pe faptele eroice ale ostașilor armatei române, începând cu frontul de răsărit, alături de armata germană, și terminând cu întoarcerea armelor și înaintarea alături de armata sovietică până în Munții Tatra. Totuși, spre finalul volumului nu mai este respectată ordinea cronologică a acțiunilor militare purtate. Faptele narate sunt pline de dramatism și încărcate de semnificații, iar soldații români și comandanții lor sunt adevărați eroi. Indiferent de frontul pe care au luptat, rămâne sentimentul datoriei împlinite. Prețul plătit este imens: pierderi de vieți omenești („Doamne, mormane de cadavre stăteau peste tot pe unde se dădeau atacurile” – caporal Macovei Costică), răni sufletești și trupești de neuitat ori de nevindecat (de pildă, Matei Mihai a rămas cu o mână inertă) ori tinerețea petrecută în prizonierat (cel mai lung a fost suportat de Strugaru Constantin din Brăești – 11 ani în Dombas). Războiul își are propriile reguli, dar nu întotdeauna sunt respectate, animalitatea fiind dusă adeseori la extrem (enervați că ofensiva a rămas pe loc, comandanții germani au dat ordin să se incendieze Râșcanii: „Astfel, furia oarbă

Atelier critic a dușmăniei, disprețului și urii muritorului de rând față de semenii săi își spusese cuvântul”). În același timp, ungurul este frate cu românul în alungarea cotropitorilor, ajutându-l cu informații prețioase [„D-apoi, domnule dragă (...), noi de când ne știm suntem ai pământului și țării ăsteia, din tată-n fiu. Ei vin, ne jefuiesc și pleacă, dar noi tot cu dumneavoastră rămânem. Așa că...”]. Este surprinsă și arestarea mareșalului Ioan Antonescu (un „șiretlic cu minuțiozitate pregătit”) care nu anunță nimic bun (soldatul Vașniuc Pavel: „Sunt sigur că de trăia el, Basarabia și nordul Bucovinei erau redate de mult țării și semințiile neamului nostru ce trăiesc acum între Prut și Nistru nu mai îndurau batjocura străinilor, așa cum se întâmplă astăzi”). Dar ostașul român conștientizează că granița propusă a fi atinsă în est a fost depășită și respectă ordinele, dar fără a fi de acord cu ele [soldatul Melniciuc: „N-au decât! (...) Dacă nu vor să pună umărul (nemții – n.n.), să fie sănătoși! Noi Basarabia ne-am recăpătat-o. Ne oprim aici și gata!”]. Rușii nu stimează ostașii români nici după ce are loc înfrățirea și nu își respectă cuvântul dat („Mai rar așa prieteni!”), luându-i prizonieri, prizonieratul fiind bântuit clipă de clipă de spectrul morții („Doar cei buni de muncă găsiți în urma marii trieri, care a avut loc după o oarecare perioadă, au fost trimiși să lucreze la mina de cărbuni Cornicov. Doar aceștia s-au putut numi oarecum norocoși, deoarece au fost singurii care au rezistat, în rest toți ceilalți s-au prăpădit chiar din prima groaznică iarnă rusească”). O întâmplare aparte este redată în Vrăjitoarea, unde o vrăjitoare este ucisă din întâmplare, chiar înainte de a-și duce la capăt intenția malefică („De reușea să înfigă și pana ce o are în mână, aici, în mijloc, unde a dat o gaură cu dăltița asta de fier, răsucită sub formă de frigare, femeia respectivă se pierdea”). Credința este cea care însuflețește în luptă ostașul, reușind să-l facă să reziste în tranșee, în bălțile de sânge de pe câmpul de luptă, când distanța de la victorie la înfrângere nu e decât de un pas („Acest oștean fiind om foarte credincios și cu smerenie în fața celor sfinte, a fost salvat” – Strugaru Constantin). Volumul de față este un strigăt al eroismului, dar și al patriotismului, pentru că faptele de arme ale ostașului român nu trebuie uitate, din amintirile fiecăruia dintre participanți închegându-se Amintirea lor, a Eroilor, pentru că aceștia nu vor muri niciodată, fiind niște supraviețuitori.

sintagme literare

DANIEL MARIAN Geo Galetaru Mâine vom fi cei de ieri într-o oglindă concavă (Geo Galetaru – Iarna cireşelor amare – Ed. Eurostampa, 2017) Întâmplarea fiind că se succed anotimpuri niciodată repetitive. Dacă a fost o primăvară cu un buchet de raze roz, data viitoare ne putem aştepta la un concert al luminii lila. Vara, toamna, oricum culorile se amestecă şi se schimbă între ele de câte ori au chef, fără să ne ceară voie şi fără ca măcar să ştim. Cu iarna e puţin altfel, se poate ca sufletul să adaste la acelaşi foc în aceeaşi vatră; doar scânteile dansează diferit iar flacăra se smulge semeţ sau abia dacă pâlpâie miraculos. Iar cum pe la noi nu mai prea ninge, retrăim zăpezile din altă parte de timp sau poate fi şi de lume. Atunci când vine vorba despre poeţi şi poezia lor, intervin ecuaţii niciodată lejere iar deseori imposibile. De la Geo Galetaru mă aştept mereu la construcţii vibraţionale înalte, el are un dar categoric, acela de a fi enigmatic chiar şi atunci când e aproape translucid. Anotimpurile trăirii sale pot fi ţâfnoase, puse pe harţă, ca şi cum s-ar realcătui perpetuu, gram cu moleculă, sprânceană cu gând. „Iarna cireşelor amare” este iarna lui Geo Galetaru, aceea în care se petrec nebănuitele dar aşteptatele contrapuneri ale elementelor din garderoba şi din arsenalul sorţii sau/şi din reserve entropice. Astfel, ne prinde simbiotic, ca întrun mecanism rafinat, „O sărbătoare fără semne”: „un concept desuet/ un copac care ştie totul// câte degete are singurătatea/ câte morţi într-un pahar abandonat/ cu faţa la perete// dimineaţa trec păsări/ părăsim galantarele în vârful picioarelor/ cineva învaţă să meargă/ în teritorii interzise// linia abstractă/ ne distrage atenţia/ un aer pentru zilele ce vin/ capacităţi în cele din urmă// peste tot o zăpadă recognoscibilă/ vino să vezi lucrurile/ care au plecat de acasă/ copii înşurubaţi în tăcere/ o sărbătoare fără semne/ şi fără glas// hotarul se mută/ în viaţa noastră de ieri”. Pornind de la o bază de calcul imagistic în complexul sentimentelor, se porneşte tăvălug un retorism existenţial profund, în întâmpinarea excursului inedit, iar în asociere explicită venind îndemnul înspre imediat, şi nu la cheremul

Atelier critic vreunui eventual târziu, care însă trebuie pregătit din vreme. Aşa cum pare încât şi este, o întoarcere necesară într-o notă personală punctată în registrul poetic dorit şi întâlnit universal. Mă aflu tentat a spune şi a susţine cum la Geo Galetaru există un tipar de creştere, de urcare, de tot mai departe, cum ar fi trecerea personalizată dintr-o viteză în alta într-o cursă care nu e făcută să se termine. Acest lucru se simte la fiece pas în periplul său liric, exclus euclidian, ar fi culmea cu atâtea dimensiuni! Despre următorul poem nici nu prea am ce zice, doar atât, că acesta este un poem nici remarcabil, nici zdravăn, ci de referinţă, iar ca să se ştie: „să punem lucrurile/ unul peste altul/ mâna mea peste mâna celui ce pleacă/ aici cresc pietre şi uneori cântă/ uneori un val vine spre noi/ o realitate impenetrabilă/ vedem soluţia şi numim totul cu un singur cuvânt/ durerea începe în grădinile tale înalte/ acolo aşteaptă sălăticia silabei/ ca un înger cu plânsul retezat/ mişcarea şi densitatea fără contur/ şi lucrurile unul pe altul/ cum aducem războiul mai aproape/ cum construim oraşe care călătoresc în noi/ ca păsările ca distanţele tăcute/ mâna mea peste mâna celui ce pleacă/ acesta este adevărul şi oboseala de după adevăr” (ca distanţele tăcute). Ar fi în zadar să ne gândim care este acel un singur cuvânt, el este!; sămânţa care justifică metalimbajul şi care lasă frâu liber înspre conclusiv şi consecvent. Întreaga carte curge fără oprelişti şi chiar fără maluri, undele ei ar înnebuni până ar sfărâma orice noţiune de acest fel care i-ar fi împotrivă, asta în cazul în care ar nimeri şi ar putea accesa frecvenţa cu totul ieşită din comun. Pentru astfel de carte nu există algoritmi, ci doar dorinţa de a fi scrisă în sine!

„E toamnă şi lămpile ard ca gutuile” (Geo Galetaru – Fotografia unei duminici amânate – Ed. Eurostampa, 2018) Duminica fascinează întotdeauna, fiind acea zi în care doar aparent nu facem nimic, când de fapt facem totul; noi cu noi, căutându-ne şi uneori mai rar găsindu-ne. Pentru mine, fascinaţia duminicii a apărut pe la douăzeci de ani, atunci când manuscrisul/dactilograma „Fragilitatea unei duminici” mi-a fost dăruit de către femeia visurilor de la douăzeci de ani. Doar că în vâltoarea nebună ne tot amânăm duminica dintr-o săptămână-n alta până la capăt de calendar, după care reîncepem travaliul. Să ne trebuiască undeva o staţie, o haltă, sau să tragem semnalul de alarmă? Sau mai bine să ne fixăm noi aşa: duminica este într-un anotimp care chiar se întâmplă să fie însuşi. Însă ciudat de tot nici nu mai ştim foarte bine pe unde ne

sintagme literare sunt anotimpurile. Acum s-ar zice c-ar fi un fel de toamnă mai devreme, pentru că e nevoie de toamnă. Precum a fost nevoie de vară, de primăvară, de iarnă. Dacă au mai şi fost, of, of... Geo Galetaru a fotografiat duminica, rară ipostază şi stampă, a prins-o undeva şi asta a făcut foarte bine cu enigmatica duminică, pentru a nu se pierde cu totul. Atât de mult amânată, încât am fi putut ajunge să ne gândim cum ar fi să nu mai existe; totuşi în metamorfoză vedem iată ceea ce contează: „plânsul e un pământ fericit/ în care mă nimeresc din când în când/ cu bocancii mei de dincolo de copilărie/ pe când istoria se dă în scrânciob/ la mijloc e o albină fără memorie/ ea trece prin toate terapiile veacului/ ca un slogan al utopiilor însângerate/ dar întâmplarea face/ ca albul acela din visul miresei/ să învie într-un alfabet târziu/ precum o cană de somn pe pragul celui plecat/ astfel ne întâlnim şi noi/ prin sofisticate oraşe agăţate de cer/ unde vorbim zi şi noapte/ despre grenade şi fluturi” (Astfel ne întâlnim şi noi). Ai zice că ar putea fi o perfectă binevenită linişte duminicală, dacă nu s-ar ivi prăpăstiile inerente vieţuirii pe astă lume. Un grafic ambiental ne urcă şi coboară ca până la urmă să ne lase undeva pe o dungă a orice-posibilului. Dar nu e nimic grav atâta vreme cât ne învârtim aici, de fapt unde altundeva, decât în tabloul viu deschis pentru a face noi parte din el. „Fotografia unei duminici amânate” nu este deloc statică, o fi ea fotografie, dar atâta umblet şi larmă...: „aici/ nu se fumează/ aici apocalipsa întârzie mereu/ suntem antrenaţi să mergem în două picioare/ ba chiar în trei sau patru/ (la nevoie)/ obosiţi de atâta metafizică/ stăm zilnic la coadă/ pentru un jil de lapte sau de lehamite/ vecinul recită din rilke/ cu ochii daţi peste cap/ apoi iese în curte/ şi alunecă/ pe aceeaşi coajă de portocală”. Iar poetul (re)vine şi întăreşte obiectual, cu bine dozată parafrază, până la convingere, teza dinamicităţii: „păi da/ lucrurile se mişcă/ am fost acolo şi nu mai suntem acolo/ în locul nostru aceeaşi supă metafizică/ un măr ca o religie inventată ad-hoc/ iarna trecând prin dicţionare/ când ocolim terapiile neantului/ şi ne afundăm în mici improvizaţii de cartier/ un final de stagiune sub streaşina singurătăţii/ plus regimul alimentar afişele cu îngeri decapitaţi/ totul în ineluctabila rostogolire a globulelor albe/ da/ lucrurile se mişcă/ cineva intră mereu într-o ecuaţie perdantă/ cineva îşi numără bătăile inimii la marginea/ hazardului/ asta e lumea/ adormim cu uneltele ei la căpătâi/ din când în când vorbim prin somn/ despre grenade aeroporturi şi păsări” (Lucrurile se mişcă). Şuvoi metafizic aş zice de-a dreptul! Aici ne aflăm! Scânteiează duminica, astfel. Se întreţine focul vieţii. Nimic nu se duce pe apa sâmbetei înaintea duminicii, chiar dacă elemente vitale în plan existenţial se întâmplă să treacă în undergound dincolo de limita obişnuinţei, a firescului. Duminica lui Geo Galetaru este chiar duminică vie!

Atelier critic Daniel Luca Pe aici se trece cu aripa de gând! (Daniel Luca – Teritoriu ocupat, Ed. ECREATOR, 2018) Obiectualizarea materiei se face după propriul zvâcnet din spirit. Poetul e convins până la încrâncenare, cum esenţializarea e singura cale a cuvântului spre idee. Este sau o fi... „Teritoriu ocupat” dar care rămâne în posibilul unui excurs iniţiatic al cititorului. Dacă nu l-aş cunoaşte pe poet, aş zice că lexicul ar putea sta din cine ştie ce pricini, la semafoare precum la limbile ceasurilor; dar nu e deloc astfel. Daniel Luca se află în acea zgârcenie/economie a cuvintelor, tocmai pentru a puncta mai bine şi a creşte în faptul semanticii. Mă gândeam că mi-ar fi de folos să preiau şi eu (dacă n-am făcut-o încă) acest obicei al clarităţii. Iată cum vine: „Ai căzut în ceaşca mea/ plină cu cafea/ şi te-ai topit./ Sorb încet din ea,/ la intervale mari de timp./ Nu aş mai vrea să se golească vreodată.” (Cafeaua). Ehei, cum dulceaţa nu se consumă dintr-odată şi umbli cu botul plin de miere...; până când? Pânăăă cââând... Aici e emblema, ori blazonul de fapt, al dăruirii convinse şi exclusive...: „Te-ai adăpat/ la izvorul meu/ până am secat.” (Izvor). Iar în contrapartidă... „Mi-am rătăcit limba/ între sânii tăi blonzi./ de atunci sunt călător.” (Limba). Păi, Dane prietene, eşti năucit de iubire şi aşa să rămâi în fără graniţele-i... Găsesc, ceea ce chiar îmi doream, despre un loc de suflet, unde oameni cu suflet, şi mi-e ciudă că eu dacă am scris despre acesta, a fost fulgerător prin toiul nopţilor, dar nu aşezat... „La pensiunea Panorama/ muntele a coborât în mine/ încetul cu încetul/ mă ia cu răcoare/ cu fiori/ capu8l mi se preface/ întrun vârf înzăpezit/ ce se topeşte uşor/ înapoi în pahar/ altcineva mă soarbe/ cu tot cu pălinca înzăpezită” (Panorama). Ce aş putea eu zice despre: „Pădurea/ strânge vântul/ în cătuşe” (Cătuşe); nu zic, pentru că e de ajunsă expunerea. Altceva: de câte ori am încercat să definesc eventualitatea poeziei, am fost aruncat drept în zbor, iar de astă dată Daniel Luca pare-se întocmai pe acolo: „Te-am urmărit/ desfăcându-ţi aripile/ şi pornind în zbor/ incapabil de-a schiţa vreun gest.” (Zbor). Ar fi cazul unui poem existenţial: „Pe partea aceasta/ de drum/ e tăcerea pruncilor/ ce se joacă/ cu praştia.// Pe partea cealaltă/ gura copiilor e legată/ cu fermoar/ şi tăcerea lor urlă/ sărind coarda.// Pe partea aceasta/ îmi arunci/ din ochi o stâncă.// Pe partea cealaltă/ ochii tăi mă ard/ la o sută de grade Celsius.// Pe partea aceasta/ un zmeu mă loveşte/ cu tâmpla de copac./ Pe partea cealaltă/ toate zmeele mă înconjoară/ şi îmi leagă strâns/ picioarele.// Pe partea aceasta/ mâna ta/ mă îngheaţă.// Pe partea cealaltă/ mâna ta/ mă topeşte.” (Aici şi acolo).

sintagme literare După care, inevitabilul poem de dragoste... dar nu cumva chiar a fost?... Felul poetului şi acela al poeziei, sunt astfel încât Daniel Luca să se adape din consonanţă, iar poezia sa din inevitabila tresărire. „Teritoriu ocupat”. Un exerciţiu reuşit, despre care sunt sigur că în continuare se va scrie.

Octavian Mihalcea Romantic din devreme străveziu şi sur (Octavian Mihalcea – Bărbatul artei sângerează fluturi – Ed. Societatea Scriitorilor Militari) Se tot spune că poetul nu are vârstă, vârsta lui este însăşi poezia. Ipoteza asta am tot verificat-o şi pare-se că dă în axiomă. Cum ar fi: la mine, o verific până la ultimele zecimale dinaintea celor în perioadă (de gestaţie înspre altă perioadă) de câte ori sunt pe un mal sau altul al cernelurilor. La voi care unduiţi din condei, de la un vers la altul, de la un poem la altul, de la o carte la alta – şi tot aşa îmi iese: influx fără tăgadă şi care nu are nevoie de fundamente sau explicaţii. Nu era neapărat necesar să verific dacă funcţionează la toată lumea veşnicia asta a trăirii fecunde. Dar iată-mă în faţa volumului de debut din anul (?) al lui Octavian Mihalcea, poet ’greu’ în timpul de acolo încoace. Cu un titlu licorit exotic, „Bărbatul artei sângerează fluturi”, ne trezim sau adormim la fel de frumos pe o undă de plăcerea de a fi a undei... „În dimineaţa asta nu mă mai duc, plec.../ Afară, ploaia îneacă vinovăţia stoarsă deja noaptea trecută,/ când şubreda claritate se ascundea prin fumul începutului./ Ştiu că trădez alte încrederi, verific tărâmul încercărilor insurgente,/ mă întorc spălat de temeri şi plec.../ Plânge ascuns lacrima cerului plumbuit ce pare că fixează inima,/ nimeni în faţă sau în spate, sunt afară din lucruri, în sinele meu./ Până să ajung la poartă, ziua de ieri şi cea de mâine şoptesc persuasiv/ că le voi repeta până nu voi mai fi./ Azi e permis, am voie, afară plouă şi la noapte va îngheţa,/ dar mâine trebuie să suport totul într-o nouă lumină.../ Acum vin spre tine; ştiu că nu trebuie să mă primeşti, oriunde ai fi./ Am atins pentru o clipă locul în care sângele s-a făcut pământ,/ niciodată nu te voi mai iubi aşa,/ dar iată că ştii totul şi ierţi...” (Tărâm cu mine). Am exemplificat cu acest exerciţiu reuşit incipient, pentru a putea bifa anduranţa şi consecvenţa din zilele pe care tocmai le trăim şi în care poetul aşa cum îl ştiu, merge pe esenţializare, descriptivitatea rămânându-i undeva în underground, dar simţirea, patosul, încrederea în secunda dorită şi nu neapărat aşezată, fiindu-i la fel. Pe bună dreptate o să vă-ntrebaţi, şi n-aveţi decât

Atelier critic pe bună dreptate, unde văd eu romantismul în pură sclipire simbolistică... De aceea, îmi rămâne obligaţia de a vă spune că a iubi frunza nu ţine de niciun canon, ci doar de iubire şi de frunză. Aş zice aşa, la următoarele versuri: ’prieteni, cândva am mai fost şi tineri?’: „Te rog să mă mai laşi o dată/ Din lume-n tine eu să fug,/ Să văd cum inima-ţi tresaltă/ Şi să mă simt ca pe un rug.// Va fi un început reluat/ Cu biciuiri în ritm divin,/ Când totu-i demn de sărutat/ Iscat de mult doritul chin.// Iar visul acesta despre viaţă,/ Parfum de nimfe şi satiri,/ E pentru mine o povaţă/ Făgăduind noi nemuriri.” (Angelică). Iar „Peste vreme”: „Te cheamă verbul meu,/ Strigat oceanului plebeu/ În noaptea plânsului ateu,/ Te cheamă verbul meu./ Îţi dăruiesc zâmbet de zeu/ Sculptat în soare mai mereu,/ Te cheamă verbul meu,/ Strigat oceanului plebeu.” Octavian Mihalcea, bătându-se neostoit cu timpul, încât nicio săgeată a lui să nu-l nimerească. Astfel – vreau şi eu! În final, o sugestie prietenească: Volumul acesta merită reeditat!

Gabriela Ana Bălan Între o jumătate de măr şi o livadă întreagă (Gabriela Ana Bălan – Ochii leului berber – Ed. Grinta, 2018) Fie cum o fi, dar cât mai aproape de dorinţele ascunse, realitatea şi visul se amestecă până la urmă reglându-şi rosturile după cum se vrea sufleteşte înainte de trupeşte, poate-trăit sau/şi până la meta-trăit în loc de chiar-trăit dinspre aproape-trăit. Valenţele trecerii prin viaţă până la urmă le determinăm noi, nu venim cu ele de-a gata ambalate cu fundă şi etichetate şi cu cod de bare; eu aşa ştiu că e bine, sănătos şi frumos... Gabriela Ana Bălan ştie ea ce ştie, arunci când se aruncă-n liber-magnetismul încercărilor existenţiale, fără a ţine neapărat cont dacă se prevede vreun flux ori reflux (in)conştient. Ea poeta, îşi dă silinţa să fie clară şi arunci când nu e deplin convinsă de ce parametrii are pentru a se scălda în voie, claritatea; se produce-n val sau în avalanşă şi în văzul lumii, călcând linia continuă, nestând la stopuri şi agăţând cu oglinda retrovizoare semnele de trafic. Uneori, imaginea creată nu se supune niciunui sistem omologat de axe, ci doar răspunde nevoilor imaginaţiei. Ceea ce e foarte bine! Să nu ai nimic fixat atunci când procedezi la un arround necesar înspre esenţial, având drept motor de căutare explicit şi exclusiv, după cum spuneam, dorinţele ascunse – care devin vizibile. Hotărâtă în jocul ei, Gabriela Ana Bălan nu cred că îşi propune nimic algoritmic, ci merge pe intuiţia firerască umană. De aceea... „Am visat”: „eram un singur mal/ acolo unde se întâlneau trei ape/ izvor ocean lacrimă/ le arătam fotografia ta nu te recunoșteau/ se ascundeau în sticluțe/ visau că pentru mine Dumnezeu/ le va preschimba în cerneală/ abia așteptau să le mângâi cu pana/ să storc din fiecare picătură poezie/ parcă știau că dorm și numai în vise

sintagme literare pot scrie/ de teamă am șoptit și s-au evaporat/ întâi oceanul pe urmă izvorul/ nu m-am trezit eram mal altei lacrimi/ în zori mi-ai daruit un toc/ din lemn de trandafir/ o călimară o coală de hârtie/ găsite-n cufărul salvat din foc/ ai visat că încerc să îți spun te iubesc/ și nu aveam cu ce scrie.” Bineînţeles că nu voi sta de nicio culoare, să calculez de cei trei ape, care dintre acestea ar fi cu aur, care cu pietre, care cu zgură; bine că vine supra-imaginea izvor ocean lacrimă, care tunde orice tentativă explicativă. În rest, ce zic, e binevenit alegoric momentul în care eşti sau nu eşti tu, celălalt este sau nu este însuşi... Poemul e unul făcut, nu dres, şi asta contează! Am mai întâlnit-o pe poetă în vâltoarea răbufinirilor, revoltelor, dar aici din declarativ pare-se dând la o parte perdeaua inevitabilului, cu moţ de axiomatic, fără chinurile vreunor demonstraţii teoremice stufoase, care ar risca să se înece în faşă. Astfel, din câte văd, „a venit vremea/ să scoatem la tarabă,/ în piața centrală,/ fiecare poet, o carte,/ să ne plătim secunda de eternitate!/ poeții, puii cuiburilor din rai,/ au așteptat răbdători pe pământ/ până s-au vândut frigiderele,/ televizoarele color,/ piscinele gonflabile/ până când săbiile împlântate în litere/ s-au transformat în câmpuri de maci/ în spațiul dintre două cuvinte/ au privit foamea în ochi/ până când foamea planetei a explodat/ și s-au hrănit cu așchii/ din versul lor mușcă/ răniții pe frontul luptei cu ignoranța,/ plimbați în limuzine, ascunși după termopane/ la umbra lor se întorc sinistrații/ de pe frontul războiului de eliberare/ a conștiinței/ la preț de o poezie/ azi vin în fața voastră,/ vând o carte/ la preț de o moarte/ și strig: nu-mi numărați bolile,/ averile, copiii din flori,/ citiți-mă, va fi pace/ sunt doar un poet/ f e m e i a care scrie/ pe o cruce mai grea.” (Poeţii). Ce pot, într-un final, a vă mai spune despre Gabi – e Gabi aceea pe care ea se defineşte cel mai bine; deci... citiţi-o, va fi pace!

Luminiţa Zaharia Atunci când e de glumit cu pianul pe scări (Luminiţa Zaharia – Bogaţii nu visează niciodată scoici – Ed. SITECH, 2018) În ritmuri de vals şi de rock, alcătuind un revigorant mozaic scenografic. Totodată, intonând imnuri şi ode, nu toate de stat precum nu neapărat ale bucuriei. Învârtind ca pe titirez viaţa după ce ai încetat să o mai măsori în lung şi lat, luând-o drept pajişte pasageră între munţi şi văi. Venind cu roua în toiul arşiţei şi făcând baloane de săpun în plină tornadă, ca şi cum ai fluiera prin biserici. Cam în felurile acestea, nehotărât fix în care, poate fi descris ceea ce urmează... Avem o poetă care crede ea că s-ar juca, dar fiind de fapt chiar foarte serioasă. Luminiţa Zaharia se înscrie pe traiectoria imprevizibilă unde timpul se revoltă-n calendare iar spaţiile toate curbate nu înseamnă mare lucru, eventual piese de rezervă pentru un carusel încă imprecis, dar conştient prognozat. „Bogaţii nu visează

Atelier critic niciodată scoici” e concluzia bine argumentată a unei experienţe produse tactic ţinând cont de condiţiile vremurilor. Astfel de poezie are darul de a te trezi în miez de noapte, în ciuda cocoşilor care trebuie să se recunoască întârziaţi la programul lor comunitar obişnuit. „vino mamă să mă vezi/ sunt expertă în cai verzi!// vorbesc cu florile pe stradă/ uit să-mi înşiretez pantofii/ ciulinii ţin loc de paiete/ în trena fiecărei rochii// nu am uitat nimic din ce mi-ai spus/ să scot capul din nori, ochii să-i casc/ bani albi să strîng pentru zile mai negre/ cînd ninge să îmi pun fular şi basc// dar norii se-asortează cu poetul/ ochii de-i casc, îmi intră anofelul/ eclipsele sunt rare, iar cînd ninge/ musai să-mi simt mai proaspăt cerebelul// că am luat calea scrisului? ce dacă?!/ şi Fiul a luat calea lactee/ că am uitat cum se produce banul/ să fiu şi cetăţeancă, şi femeie?!// je ne regrette rien, aşa să ştii/ rămîn în cuşca mea cu poezii!” (vino mamă să mă vezi). Mai limpede autobiografic de atât, spuneţi şi voi... Odată instalată starea de rezonanţă cu pintenii destinului, poeta nici nu mai trebuie să se aşeze la masa de scris, nici pe bancă, nici în tramvai... Ea scrie ca simplu efect al faptului că respiră. Într-un fel de preludiu apocaliptic, „vine o vreme/ cînd te lasă toate electrocasnicele/ ca la un semn divin/ probabil Apollo se plictiseşte pe munte/ şi aruncă pietricele scînteietoare/ în televizor în frigider în maşina de spălat// vine o vreme/ cînd te lasă toate articulaţiile/ genunchiul şoldul umărul cotul/ rizartroza se instalează nonşalant/ la mîna cu care scriai poezii// vine o vreme cînd nu mai ştii/ unde ţi-ai lăsat ochelarii/ ce zi e azi ce an va fi mîine/ sau care sunt paşii de urmat/ într-o procedură de sistem// o vreme cînd nici nu-ţi mai pasă/ de praful din vasta bibliotecă – mîndria ta cîndva!/ de facturi restante de idiosincrazii/ de phylloxera vastatrix/ (cum s-ar spune, te doare în pix/ ca să facem o rimă pe seama ta)// iei pisoiul în braţe/ îl pupi pe botic/ vă pregătiţi ritualul de nani pui/ şi eşti fericit” (vine o vreme). Revolta instalată cu nonşalanţă îşi produce declicul la fiece pas, în felul anume caracteristic, clar original. Revoltă împotriva a ce? Chiar nu contează deloc. Motive sunt atâtea încât nu e loc de panică din astă pricină. Să zicem că ntenţionat nu voi cita din poezia care conferă titlul volumului, uite-aşa că nu vreau eu, în acelaşi spirit de glumă cu al autoarei, rămâne s-o citiţi în carte, astfel are mai mult farmec. Aşa pricep eu să vă recomand o carte bună!

Elisabeta Bogăţan Simbolistica asumată pastelat retoric (Elisabeta Bogăţan – Idile – Ed. Timpul, 2017) Toate cele de căpătâi sunt deopotrivă chemate să lămurească universalitatea. Evident că domniasa nu poate fi lămurită. Însă tot rămâne frumuseţea străduinţei. Deloc eufemistică, întâmplătoare sau intenţionată, doar programată atent înaintea expresiei, această străduinţă se îmbracă de gala poetică. Elisabeta Bogăţan îşi aduce de acasă albul destinat pentru a fi alb, chiar şi un mai alb, alb de tot, gata de

sintagme literare a primi culorile – asta în accepţiunea idiomaticii transpuse cromatic. Dar ce vorbesc, de unde atâta curcubeu pentru întreg alfabetul gândirii... Probabil că nu vom merge la definitoriu precum nici la finalitate, totuşi ceea ce este rezonant cu fenomenologia vieţii se face să fie bine ancorat, timp în care, graţie relativităţilor fecunde, e şi pe val. Dacă tot veni vorba de timp: „sus pe-un plai/ cânt de nai/ soare-n scai// râd şi-mi place/ să m-alungi/ timpule/ cu plete lungi/ râd şi-mi place/ să m-ajungi/ să mă prinzi/ şi să mă strângi/ mai-mai oasele să-mi frângi// râd şi-mi place/ că mă ştii/ timpule/ cu ochii vii/ şi cu gene neguroase/ bântuite de vântoase” (Timpul). Un colier elegant şi un medalion fabulos întregesc o garderobă vibrantă în zi şi în noapte, pe când cuvintele ies cu mieii, cu ierburile, cu cerurile, la cununa sărbătorilor de oricare anotimp. Iar doinita timpului e o cunună de rouă aici, rămânând celorlaţi din poezie, să le fie de spini. Imediat, din pândă erupe „Drumul”: „hai la fugă/ ah m-ai prins/drumule de doruri nins/ şi cu mijloc subţirel/ nu te potoleşti defel// din hârjoană/ în hârjoană/ o adevărată goană încropim/ stai un pic să zăbovim/ la izvoarele din crâng/ unde paşii ni se frâng// hei mă lasă un’mă duci/ mă cuprinzi şi mă dezmierzi/ parcă-ai vrea să nu mă pierzi// am scăpat/ oh iar m-ai prins/ drumule de visuri nins”. Păi chiar aşa, fără drum ce te faci, cel mult ai fi fost o stampă sau o scrijelire pe o monedă de schimb în liberul târg al vieţii cu neviaţa. De altfel, văd eu bine oare, timpul şi drumul se configurează într-o binevenită similitudine, au cam aceeaşi nuanţă spre percepţie, se împacă bine până la urmă, până într-a se identifica întru confuzie. Şi urmează, câte sunt de cuprins aşa din prima zvâcnire... ce nu urmează. „Vântul” – era neapărat nevoie de vânt, pentru un drum înălţat la rangul de timp: „vântule/ ce braţe reci/ peste mijloc îmi petreci/ şi cu ce fiori mă-ncânţi/ cu ce foşnete-mi descânţi/ când cu degete subţiri/ visele mi le resfiri// şi mă salţi/ de subţioare/ să mă treci/ peste hotare/ necălcate nici în gând/ tot mai pătimaş strângând/ carnea mea de trecătoare/ cu răcoare să mă bucuri/ cu albastru să mă miri”. Ei bine, n-o să las tocmai „Cercul” în afara geometriei minunate chiar dacă imposibile: „cerc/ de reazem/ îmi ești// numai tu mă iubești/ și mă prinzi/ și mă strângi/ de mă mir/ că mai pot/ să respir// numai tu mă iubești/ și-mi dăruiești/ iată/ cărare/ după cărare/ făcute inel/ la picioare”. I-am zis acestei geometrii cum că ar fi imposibilă... iertare!; erată: posibilă poetic, chiar dacă o omologare ar dura câteva veşnicii din acelea încă neajunse-n şiragul veşniciilor şi asta tot neomologate. Ce ne vom face cu celelate repere meta-cardinale; le gustăm şi rămânem cu ele în nesaţ, până la „iubirile” care vor veni curând să-nceapă şi credeţi-mă că nu va fi deloc uşor cu ele... Dar asta urmează, după celelalte urmări care par a nu se încheia, la Elisabeta Bogăţan.

Camelia Ardelean Inevitabila continua dispută cu tine însuţi (Camelia Ardelean – Ecouri din tenebre – Ed. Armonii culturale, 2018) Întotdeauna când ţi-e foame ori sete de tine te întrebi ce-i din tine de mâncat şi de băut. Cu ce să te hrăneşti, ai cu ce? Dar chiar eşti sau e doar aşa o adiere cu nume, cu prenume, cu poza din buletin cam aburită? Eşti cu un pas, cu un gram, înaintea părerii? În fuga asta degringolată după tine, există posibilitatea exact a fugii de tine. Deci eşti sau nu eşti? De la o vreme, remarc cum tot mai mulţi poeţi se îndoiesc ba chiar se tem de

Atelier critic condiţia lor, se tot răresc rândurile celor care îşi asumă cu subiect şi predicat imperfecta stare de poet. Aşa cum am am întâlnit recent la Raul Constantinescu, la Andrei Caucar, este recunoscută greutatea nedreaptă a poeziei în balanţă cu moartea, poate fi asta o explicaţie viabilă pentru câteodată abordarea în dungă a sinelui. Sau, ar mai putea fi şi acea frumoasă dar intimidantă sintagmă a lui Nichita Stănescu: „Nu există poeţi, doar poezie”. Bine, până te hotărăşti tu, Camelia Ardelean, hai să-ţi reamintesc ce spui în ale tale „Ecouri din tenebre”: „Nu sunt poet, cel mult un trubadur/ Al zărilor foșnind arar sub pleoape, Un rătăcit pe-al sorții abajur,/ Ce-și ia răgaz din lună să se-adape!// Nu sunt poet, ci un refugiat/ Pe marea găzduită de foneme;/ Din timp în timp, la nori afiliat,/ Îmi dezvelesc azurul prea devreme.// Sunt un golumb ori poate-un albatros,/ Când zborul mi-e votiv, ce mai contează?/ În orologiul meu de vânturi ros,/ Tic-tacul se apropie de-amiază.// Cu astrolabul vechi la purtător/ Și mintea împânzită de menhire,/ Mi-am semănat noi vise pe ogor,/ Sperând cândva să recoltez safire.// Nu sunt poet, de patimă exult,/ Din paradigme mi-am făcut un cult...” (Nu sunt poet). Un lucru e sigur: n-o să apel nici în ruptul capului, la DEX, DOOM, doar pentru a vedea justeţea dincolo de preţiozitate, atunci când mă trezesc scrijelit în viziune de „golumb”, „astrolab”, „menhire”. În rest da, poţi fi sau nu poetă, dar poezie e sigur. Mai mult, încăpăţânarea-ţi caractestică ştiută, de a te înscrie în fixe tipare, nu e în detrimentul ideii, imaginii, spiritului liber. Şi mai mult nu te laud încă. Iar dacă-i s-o fac, atunci abia la a doua răsucire a cărţii pe cotor. Unde te recompui după ce te reconsideri şi cât pe ce să te reinventezi. Iar aici bănui că ai putea să convingi pe oricine merită convind. Aşadar: „Povara pietrelor din noi/ Întipărită-i pe retină;/ Cu simțăminte-n carantină,/ Greblăm păcate-n mușuroi./ Deschisam poarta la noroi,/ Sperând la izul de rășină;/ Povara pietrelor din noi/ Întipărită-i pe retină./ Purtăm, cu fițe de eroi,/ Sub noul văl, aceeași mină,/ Pe-o scenă care se înclină,/ Împiedicați ades de ploi./ Povara pietrelor din noi...” (Rondelul pietrelor din noi). Deci se poate şi astfel, elegant, curgător limpede. Iar ocolind ceva prin univers, nepotrivindu-mi-se „În galaxia gândurilor vii”, ce bine că ajung la o confirmare a capacităţilor tale poetice. Construcţie soră cu cealaltă deschisă mai sus: „În poala stelelor ce mor,/ E răsăritul o scânteie,/ La margine de curcubeie,/ Unde apusurile dor.// Tristețea-ncalecă pe nor,/ Nemărginirea stă sub cheie;/ În poala stelelor ce mor,/ E răsăritul o scânteie.// Din fantomaticul decor,/ Desprinse-s ludice crâmpeie,/ În rătăcirea lor de zmeie,/ Ce izbăvirea nu o vor. În poala stelelor ce mor...” (Rondelul stelelor ce mor). În ansamblu, e după cum spun iluştrii Gligor Haşa şi Christian W. Schenk, în prezentările lor. Iar în încheiere, de drag dar şi de-ami da tu dreptate, dacă vrei, asupra celor considerate, citez cu tot cu finalul unde ai ştiut bine să pui referinţe explicative: „Rondelul ploilor de jad”: „Dezmățul ploilor de jad În ceața minții, subterană,/ Reduce porția de prană, Deschide-accesul către iad.// Scăpați de ultimul jihad, Înțepenim în vreo asană – Dezmățul ploilor de jad În ceața minții, subterană//. Când simțămintele ne cad Precum cuțitele în rană, „Vânăm” Nirvana dintr-o strană, Unde păcatele au „grad”.// Dezmățul ploilor de jad... Prana = forţa vitală, psihică şi spirituală, care susţine deopotrivă atât acţiunile şi manifestările corpului, cât şi pe cele ale minţii (chinezii o numesc Qi).// Asana = postură statică realizată cu o concentrare specifică. Ea este mai mult decât un exerciţiu fizic, este o modalitate de integrare psihosomatică, care se bazează pe reeducarea posturală şi are drept scop ca, prin intermediul corpului, să conducă la trezirea spirituală.// Nirvana = noțiune care desemnează în budism, precum și în filosofia indiană, repaosul absolut (eliberarea definitivă de suferință), dobândit cu ajutorul contemplației și al ascezei.” Cam asta ar fi despre o lectură până la urmă plăcută. Succes, Camelia!

sintagme literare

DANIEL ONACA Recuperarea realului în poezia Mioarei Anastasiu În mentalul colectiv, atât al străinilor cât și al nostru, al românilor, mahalaua reprezintă un mediu puțin atractiv. Amestec de sat şi oraş, populată de oameni săraci, inși aflați la marginea societății acest mediu se remarcă prin mizerie. Prin mizerie dar și prin aspectele lui pitorești,insolite,grotești ș.a.m.d.Mahalaua trezește concomitent reacții de respingere și compătimire, deamuzament și dezgust. Aşa au văzut-o târgoveţii de altădată, așa o văd orăşenii de astăzi, așa o vede și poeta Mioara Anastasiu în plachetade versuriintitulată ”Genuinul: poeme dramatice”. Volumul său bilingv (român/ englez) a apărut anul trecut (2017) la editura Vital Prevent Edit. Mahalaua despre care e vorba în aceste stihuri este un cartier mărginaș dintr-un oraș de la Dunărea de jos din anii 60 dar și din vremea noastră. În vers după vers aceasta se dezvăluie ca fiind un univers strict delimitat, suficient sieși; un spectacol al existenței, orchestrat de legi carejalonează viața comunitară.Poeta introduce, rând pe rând, personajele în scenă apoi le dă chiar lor cuvâtul pentru a povesti despre viața, durerile și visurile lor: Așa de exemplu în poemul de deschidere, intitulatJour Fixe: „S-a întors Veta țiganca din Polonia/ De la muncă,/ De la cerșit/ A venit cu bani pe ea de putea să cumpere/ Până și conacul sașilor din sat (...)/ Lui fi-su, Himi, i-a adus nevastă/ De cum s-au întors:/ ”Blondăiam luat, vecină,/ Că blonde vreatoți,/ Dar dacă nu e bună să facă copii/ O duc înapoi!”.” Se realizeză în acest cadru o resemantizare a elementelor, procesce conducespre o nouă structurare valorică a existenței. Cât despre vorbirea localnicilor aceasta este redată prin mijlocirea limbajului simplu, umil al străzii, agrementat cu invenții lingvistice (o nimicură de fată frumoasă), expresii colorate și vocabule argotice. Autoarea reînvie în acest felvarietatea de voci a colectivității. În volumul Teoria literaturii, Wellek și Warren descriu două tipuri de individualitate: cea subiectivă, în care poetul își etalează personalitatea, dorește să-și facă autoportretul, să se mărturisească, să se exprime pe el însuși, și cea obiectivă, reprezentată de poeți precum Keats sau TS Eliot, care, ascunzându-și propria personalitate, se orientează spre lumea exterioară.Majoritatea poemelor cuprinse în această plachetă se încadrează neîndoios celei de-a doua categorii, pe care teoreticianul literar Gheorghe Crăciun, în studiul ”Aisbergul poeziei moderne” o numește poezie a cotidianului. Așa cum am menționat anterior, cotidian este și limbajulales de autoare. El estepropriu personajelor în momentul și locul experiențelor iar poreclele lor sunt măști insolite, ce dobândesc o expresivitate aparte.Extragem câteva exempledin poemul intitulat Les femmes toujours les femmes:Ce-ar mai fi râs alde Miloșani de el, alte Șerpălău,/ alde Rimbuț... sau: Iubja-inginerul agricol, curvarul satului/

Atelier critic Patrichioaia, directoarea școlii... Imaginile care prind viață sunt variațiuni carnavalești pe teme fundamentale ale vieții comunitare. Mahalaua este evocată și prin redarea relațiilor familiale, aocupațiilor cotidiene, ca în Eclipsa: „Morghit, unguroaica, nevasta lui Rik,/ Strecura laptele dintr-un vas într-altul printr-un tifon.”, dar și prin credințe și ritualuri precum în poemul Deslegarea: ”Păr de la voi, de jos?...”/ Femeile îi întinseră două ghemotoace de hârtie./ ”Punețî-le pă pat că trăbe să cădeți la așternut !”/ Cele două se priviră cu înțeles, adică: ”E o treabă !”/ ”Brava! Acușicălea, dăzbrăcațî-vă dă tot/ Și puneți-vă în fața oglinjilor!”. Conflictele și relațiile dintre actori sunt redate din perspective diferite astfel încât, nu de puține ori, chipul adevărului oscilează, așa cum reiese din poemul Jour fixe: ”Ăstacine-i fă?” a întrebatunul din frațiiVetei,/ ”E una fără bărbat d-acilea din sat!”/ ”Di ce, fă, n-are roche pă ea?”/ ”Are , mo, așa-i la ei, aia scurtă e rochia ei...”/ Doina, care-i auzise, răspunse cu gura plică de mâncare:/ ”Nevastă-ta nici chiloți n-are pe ea, ha, ha, ha !”. Autoarea surprinde evenimentul și procedează la transcrierea brută a faptelor; viața se rostește singură, fără intervenția ei auctorială.Maniera sa de a descrie lumea fără să o interpreteze presupune inregistrarea documentară a faptului de viață și eliminarea sentimentului. Acest principiu al obiectivității este respectat pe parcursul întregii culegeri de poeme cu excepția unuia care se face remarcat tocmai prin subiectivitatea declarată deschis. Este vorba de cel intitulat, pur și simplu, Tata, a cărui tonalitate elegiacă transmite și cititorului gama de sentimente încercată de autoare în momentul elaborării lui. Mioara Anastasiu apelează la un limbaj natural, din care însă nu sunt excluse ironia fină ori parodia. Cititorii dotați cu urechi ”fine” vor aprecia poate că acest tip de discurs poeticsună vulgar pe alocuri. Această din cauză că se ignoră criteriul autenticități, un principiu din care poeta face literă de Evanghelie, dacă mi-e permisă și mie această metaforă.Ilustrative sunt aceste versuri extrase dinpoemul care dă titlul întregului volum: „Dădeam o raită pe la poarta lui Artur/ Și strigam în cor:/ ”Uite-l, mamă, pe Artur,/ Zboară cu motor la cur,/ Pufăie și scoate fum/ Afu, afu, afu!”. Grave, dramatice, grotești sau comice, întâmplările prezentate compun o lumeîn care orice eveniment se poate transforma in spectacol. Membrii comunității sunt înzestrați cu un ascuțit simț al observației, gata să facă haz de semenii lor, precum în poemul Lae: „După ce își dezbrăca treanța,/ O lega cu mânecile în jurul brâului,/ Ca să nu i se vadă rușinea./ ”Bă, Lae, ți se vede curu’!”/ Strigau marinarii din port./ ”Cumpărați voi mie semene!”/ ”Dar ce suntem noi, mă, frații tăi,/ Ca să-ți cumpărăm izmene ?”. Zeflemeaua devine, în mod manifest, filosofie de viață la aceste personaje. Tot o filosofie de viață emană șidin sentențe precum: „... Ca să vadă toți cum e fără soare/ Și fără credință în Dumnezeu, la o adică... (Eclipsa). ”Văleu, taci! că focul șel veșnic te-a arde,/ N-ai voie să vorbești di rău pi popă...” (Sminteala). Tot un fel de înțelepciune – una oarecum pe dos – reiese și din argumentația preotului zugrăvit înSminteala: ”Ăăă, hă, hă ! a făcut popa, bând cu sete din cana cu rachiu,/ Ii cunun, dă-i în grijania mă-sii,/ Las’ că-i cunun, că doară/ Călindarul noi popii l-am făcut, hă, hă!”. Cultivând o anume spontaneitate a notației poeta absoarbe în spațiul poeziei gesturi și întâmplări dintre cele mai banale. Banalul și exoticul însăstau la aceeași masă precuminginerul Iubja și Petru țiganul când aceștia

sintagme literare discutădespre pocalul de aur, aflat în posesia celui din urmă: ”Povestea paharului face valoarea, dom’ injiner,/ Povestea, adicătelea de unde se trage hahtaiu’/ Și prin câte a trecut, că pentru tahtai țiganii face moarte de om,/ Că el este fala ăluia de-l are, cu spre ixemplu îl am io!” (Jour fixe). Din cadrul detaliilor mărunte, se înfiripează o lume care își inventează propria-i mitologie. Chiar și tragicul aparține acestei lumi periferice, așa cum reiese din poemul Lae care începe pe un ton șăgalnic pentru evolua mai apoi spre un final ce lasă un gust amar: „Lae nu maiarăta a om./ Se bălăbăni o vreme pe picioare,/ Apoi căzu în mijlocul drumului/ De parcă orașul l-ar fi scuipat cu ură:/ ”Dar cine te credeai mu, mă Lae ?”. Preocuparea pentru varietatea existențeio face pe poetăsăacorde atenție nu doar detaliilor pragmatice ale vieții, ci și unor aspecte sociale sau politice.Tocmai un astfel de aspect transpare din versurile poemului Sminteala, de exemplu:Și se plângeau, săracii, că nu vrea popa să-i cunune,/ Din cauză că-i post.La fel și din Eclipsa, unde, exact în momentul dispariției soarelui pe cer, își face apariția un erou cu atitudine de frondeur: „Deodată, când toți și-au pus ochelarii ăia pe nas/ Ca la o comandă, după ce Marin le arătă ceasu’/ Bătând cu deștu’ arătător în el, pe muteasca,/ Apăru hodorogind de pe pod o căruță/ Și când ajunse în dreptul lui Marin Feraru,/ Al din căruță îi strigă cât îl ținea gura: ”Bol-șe-vi-cu-lee! Aha!”. Poate că ar merita insistat asupra meșteșugului sofisticatpe care Mioara Anastasiu îl folosește în elaborarea poemelor sale atât de simple și directe în aparență. Pentru că în spatele banalităților cotidiene, surprinse cu atâta fidelitate, se ascunde miraculosul.Am putea aplica aici observația lui Gheorghe Crăciun care, în studiul menționat mai sus, notează: ”Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei și a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o realitate feerică; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului.” Pun stavilă tentației de a mă înscrie pe această traiectorie analitică pentru că vreau să mă refer și la alte personaje pitorești ce se ițesc din poemele culegerii. Astfel, din galeria lor se detașează ființe memorabile precumbaba Gherghina în poemul La clică, Laie,în poemul omonim, spălătoresele Fila și Natalița înDeslegarea, Costache, băiatul justițiar înSminteala (Dar io, o știam pe-a mea: Că trebuie să-mi râz de pochi./ Cum îi prinz, cum îi belesc!/ Și nu mă las, până nu-i fac de râs.)ori eroul care dă titlul întregii plachete: Artur genuinul. Detaliile de mediu și cadrul în care se manifestă acestea oglindesc nu doar psihologia, ci și condiția lor socială. În Jour Fixe, unul dintre ele își face apariția astfel:Petre s-a îmbrăcat cu cămașă albă românească, Cu blăjău și izmeană... Fie că reînvie imagini și experiențe autentice, fie că, pur și simplu, doar imaginează situații în sensul lor, impresiile de natură vizuală ale autoareisunt dublade de instantaneele auditive. Prodigioasa materialitate lingvistică livrată de locuitorii aceastei Cuțaride a zilelor noastre, e locul să o spunem, se situează pe linia unei tradiții care trecând prin Ion Barbu și Arghezi Miron Radu Paraschivescu și Marin Sorescu, începe de la Anton Pann și ajunge până la ”Levantul” lui Mircea Cărtărescu. Pe de altă parte, recurgând la modalități discursive ce aparțin genului epic ori dramatic, poeta realizează o sinteză seducătoare prin care granițele poeticului sunt extinse în spiritul liricii moderne contemporane. Prin cultivarea poeziei vizualului și cea arostirii Mioara Anastasiu stabilește o relație directă cu cititorul. Să nu ne lăsăm înșelați însă. Oralitatea la care apelează autoarea este

Atelier critic o convenție, o mască stilistică.Prezentarea întâmplărilor din mahalanu este doar imitativă, teatrală (mimicry în clasificarea Iui Roger Caillois) în sensul că ea nu tinde să copieze, ci să transforme realitatea surprinsă. Imaginile selectate sunt tratate astfel încât să exprime stări lăuntrice foarte precise. Ducând raționamentul la extrem s-ar putea spune că ele sunt, mai ales, un suport, un vehicul, un pretext pentru revelarea propriei viziuni despre existență a autoarei. Oricât de banalear fi faptele surprinse, transcrierea lor nu este aseptică, indiferentă. Detaliile cotidianului, chiar fidel și naturalist redate, nu suntînregistrate mecanic, nu compun un bazar de obiecte echivalorice. Alegerea unei astfel de mod de scriere nu înseamnă reducerea la amorf și nesemnificativ. În poezia realului, practicată de autoare, sunt reținute numai acele elemente care au o anumită încărcătură de semnificații, fapt ce presupune adoptarea unei anumite atitudini față de real. Atitudine estetică, dar și etică. Abordând subiectul poeziei realului, Simona Popescu (poetă aparținând valului doi al generației 80) este de aceeași părere când scrie: ”Nu înțeleg prin această poezie colectarea de recuzită contemporană (televizor, tramvaie etc) de decoruri și obiecte, contabilizare apoetică, ci un efort vizionar de înțelegere a lumii ca organism viu, și nu doar în anatomia ei, ci mai ales în fiziologia sa, la nivelul funcțiilor și relațiilor.” (Sensul poeziei astăzi) Două sunt metodele prin care Mioara Anastasiu se apropie de lumea mahalalei: fie observând-o din afară, fie integrându-se ei într-un mod subtil. Prima modalitate poate fi ilustrată cu câteva stihuri dinSminteala: ”Și i-am cântat mamă, o romanță, două, trei,/ Și popa bea și iar bea, până s-a îmbătat pleasnă,/ A adormit cu nasul în blide,/ Și cu mâinile atârnându-i, blană, pe lâncă corp.”. Poeta este aici simplu martor-spectator al colectivitatii și redă vorbele localnicilor folosind semnele citării. Când recurge la cea de-a doua metodă, comentariul ei împrumută vocabule folosite chiar de personajele din cadru. Așa se întâmplă, de exemplu, când este descrisă reacția femeii din Jour fixe:Veta și-a pus mâna la gură,/ O știa pe nebună și îi venea să râză. În Eclipsa: pot fi găsite ambele modalități: ”No, mă, că o vinit ăsta și ne-a distrus atenția!”exclamă unul dintre personaje. Maniera folosită în pasajele următoare însă au darul de a sugera un fel de identificare a poetei cu mediul descris: „Ieșiră la porți cu ochelarii ăia de carton între dește/ Gata să și-i pună la ochi ca să nu-i radeeze feromenu’”. Sau: „Rik, în capul trepților, strigă către unu de pe drum:/ ”Măă, ia ascultă! Hai încoace să vorbim ceva...”. Contactul nemijlocit cu misterul existenței empirice o face pe poetă să devore realitatea ca o veritabilă prozatoare realistă. (Mioara Anastasiu este și autoarea excelentului romanViața ca o ciornă.)Poezia realului,practicată în această culegere, împrumută dialogul, narațiuneași descrierea mediului gospodăresc din domeniul prozei, abandonând astfeltonul confesiv, propriu poeziei bazate pe sugestie și ambiguitate. Spontaneitatea, inteligența și emoția sunt puse în slujba unui discurs poetic care pune frâu exuberanței intimiste. În volumul de față, Mioara Anastasiu reabiliteazăși o anumită modalitate lirică și un anumit grup etnic. Ea aduce un omagiu sufletului atât de bogat al mahalalei, zugrăvinduiprofilul,asemenea ucenicului iconar, care, în spatele umilei dorințe declarate de a copia arta maestrului său, își ascunde avânturile fanteziei întru exprimarea propriului univers spiritual.

sintagme literare

IONEL BOTA Idila cu lumea, antologarea memoriei și regăsirea naturii iconoclaste a poemului. Alte configurări ale eului auctorial în poezia lui Geo Galetaru Orice apariție editorială purtând marca Geo Galetaru e un motiv în plus să fii interesat de starea poeziei române. Și astfel să ai îndrăzneala să constați, periodic, la fiecare nouă carte, răsfățul altor momente insolite de vibrație ale acestei lirici, alte nuanțe citabile, consacrând argumente că poezia autentică eclozează cu noi valențe. El, Geo Galetaru, nu este un rebel și nici un anticalofil rebarbativ sau foarte zgomotos, nu este un orgolios al faimei juvenile care să se fi uitat pe sine în cartea amintirii gloriei de ieri; nu, el este pateticul și gravul personaj al întâmplărilor de peste zi ale Poetului, el este superlativul ființei care scrie spre a se dărui celuilalt prin cuvântul care vindecă și întemeiază, este cel care ne inițiază în arta bucuriei de a primi darurile sale, poemele sale, figurările și configurările eului auctorial. Citind noua sa carte, „Fotografia unei duminici amânate” (Timișoara, Editura Eurostampa, 2018, 246 p.), ai dintr-odată sentimentul plăcut al respirării aerului auroral, simți ca pe un declic grațios că admiri deodată ideea de sens, noțiunea de hermeneia ți se pare o cunoștință veche de când lumea, te miști într-un spațiu spiritual ca la tine acasă, în auraticul spațiu al bucătăriei de vară, între epifanie și simbolici regăsite în varii nuanțe semantice simți deodată că merită cultura, literatura sacrificii aproape de un martiraj al eminenței acestei ființe care scrie. Poemele de-acum, fotografii ale chipului surâzătorlăuntric al omului, adeveresc jalonarea destinului între lumină și jertfă. Fanfara celorlalți, din cotidian, e asurzitoare, poetul își vede de treabă, idila lui cu lumea nu e ficțiunea de serviciu a monocordului („ce se știe despre fulger/ va fi scris în cărțile oamenilor fericiți/ care cad din balcoane în cercul silabei/ ca niște păpuși ascultătoare/ dar eu/ trăiesc aceste revelații/ cu toată respirația mea involuntară/ cu toate cuvintele suspendate/ ca niște păsări sub norii invizibili”), el este menhirul peste care intemperiile trec fără să smulgă nimic din statura imperială a visătorului și lucidului, a grațiosului și cerebralului, a eului explorând în memoria destinului tainele altor forme de sacrificiu. El ispășește pentru noi, este destin și flacără, sărbătoare a ființei și rug, își poartă aura fie pe scara către cer, fie umblând pe apele oceanului mundan și săvârșindu-și minunile. Antologarea metamorfotică a destinului și a memoriei, cred eu că este ideea care fundamentează aceste poeme,

Atelier critic iar cele două secvențe/cicluri desenează o fotogramă a esențialului, mântuirea. În prima secțiune, „Momentul zero”, ceremoniile crepuscularului ori funebralului, falii precipitând „lectura” ideală a ființei omului captiv în povestea lumii justifică, oarecum, dicteul unei realități peste care eul în levitație se redescoperă pentru a descoperi celuilalt, lumii, fie și prin delicate notații autoreferențiale, efervescențele inițaticului în marele templu al consacrărilor misterului: adevărul și arcanele armoniilor lumii. Omul crede și s-ar izbăvi, poetul spune, scrie, crede și se jertfește pentru că forța lui interioară, astfel revărsată în poeme, devine un elaborat privilegiat al voluptății de a atinge perfecțiunea în formele expresiei. Asta pentru că sincroniile, expresia, stil, funcție, metodă, racursii ale ingenuului și rod al explorărilor sub carapacea lumii-experimentale, generează un magnetism acompaniat de reverberări, uimiri, meditații, un onirism deghizat în liminalitatea unei ficțiuni: „am așteptat să vină cel care nu mai vine/ din altă depărtare și din alt timp/ un semn în duminica oglinzilor rebele/ ca și când întâmplarea ar fi luat-o razna/ pe un câmp sau într-o cameră de la marginea memoriei/ acolo am vorbit cu oamenii aceia ciudați/ despre care se spune că își caută aripile/ în zilele lăsate ca niște păsări pe pământ” („Acolo am vorbit”, p. 73). Radiografia poemului, la Geo Galetaru, aduce noi și noi revelații, „jocul secund” este cel care construiește sensurile, turația discursului e pliată cu o constanță obsesivă pe decantări ale magiilor clipei, nu aș zice demitizări și nici distopii. Un fluid stilistic e un antidiluant perfect în al doilea ciclu al cărții, „În afara memoriei”, împreună cu noi poetul deschide poarta grădinii precognitivului, domnișoara Ilusia se adeverește în visul despre oameni, evenimențialul, ca să zicem astfel, dacă ne îngăduie autorul, e condiționat de liniaritatea temporalului. Pe malurile râului heraclitean, eul auctorial e un decident fervent, apăsat („trupul tatonează imperfecțiunea morții/ dincolo de inexorabila oxidare a limitelor,/ o coerență a spasmului genetic,/ a înghețului din spatele pupilelor rănite./ adulmeci aerul tânăr/ ca un animal fosforescent/ de care nu mai are nimeni nevoie./ o șoaptă barbară naște o nouă voință,/ natura proclamă fericirea în zorii trufași/ ai unei vieți cu brațele retezate:/ miezul adânc al utopiei ce-ți încălzește destinul.”), carapacea nișei e spartă, fărâmițată, poezia omagiază vârste și etape, silabe și anotimpuri, umbre și momente de grație, dă foc incertului și contaminează. Labirintul, non sequitur, nu e final nici început, este oglinda visceralității sac rificiului, echivalentul explorărilor trebuie să fie aceeași regăsire a naturii iconoclaste. El, Poetul, e obedient, firesc, cuvântului. Sunt și detalii peste care ar merita să zăbovim, nostalgia mixată în paragina reverberațiilor, un spectacol jucat cu un tragism al inflexiunilor și al memoriei afective, cu experimentarea unor inducții ale senzorialului marcate într-o monografiere a poeticității limbajului. Iconografia acestor adorații este vastă, eul eretic va fi convertit în viziuni de decontaminare a sa, resacralizarea survine în tonuri plăpânde ca să irumpă în variabilul conotațiilor. Germinațiile evocă o simbioză miraculoasă, vrăjește dintotdeauna poezia, asta știm. Dar

sintagme literare aluziile sibilinice, căușul de lumină demantelând întunericul, invazia inefabilului și puternica încărcătură de efect emoțional arată constituența unei dimensiuni noi, lumea ca referință sieși ostilă, a contradicțiilor, ipocriziilor, abdicărilor, vizibilă în experiențele realului refugiat în descripțiile minuțios-obsesive ale eului care elaborează categorial scenariul învingătorului: „N-am nevoie de acte/ inima mea se rostește singură/ într-o limbă doar de ea cunoscută/ limba păsării fără stăpân/ a firului de iarbă pornit să cucerească lumea/ cu inocența lui tremurătoare/ n-am nevoie de acte/ e de ajuns această mână cu cinci degete/ care lasă pe hârtie/ conturul unui copac/ care-mi seamănă/ până la epuizare” („Fără identitate”, p. 221). Noua carte a lui Geo Galetaru împărtășește același magnetism al aparițiilor sale editoriale, încă de la debut. Ispita lecturii se află chiar în magma poemelor, în arhitectura unei lirici puternic personalizate, care te îmbie mereu la un popas explorator, chiar dacă statutul ei nu e unul de enclavă, ci unul derivat din stările de acalmie sau de resurecție ale poeziei române contemporane.

Clocotul febril al poemului și ceainicul surdinei dodecafonice în distopie. Lirica lui Eugen Barz Cu timp în urmă, prieteni clujeni îmi semnalau un poet. Urma, la sugestiile lor, să iau cunoștință, prin presa literară, tipărită ori online, de latura cel puțin interesantă a acestei lirici. Apoi Emilia Poenaru Moldovan, harnica și inspiratul editor din orașul studenției noastre mi-a atras atenția asupra aceluiași univers liric. În adevăr, în aglutinantul rulaj, tacit ori zgomotos, al scrisului liric, mai poți întâlni autori care au nu doar imaginație dar și simț artistic, în așteptarea cititorului ideal. Experiența lor, mod/modalitate de examinare a vieții reale, prin de-ficționare, marșează spre masa cititorilor interesați ca spre o conexiume intimistă, spațiu de empatie, cu volume de poeme în care fascinația versului nu vine din coincidențe stranii, reflecțiile imprimă o funcțiune utilă mitului vechi sau de-mitizării, creuzetul cuvintelor dă în clocot febril (valoric vorbind), totul e scris și re-scris cu asumarea unei răzvrătiri a eului, chiar și perisabilul provoacă acele grațioase „insubordonări”, introspecții le acestor „nesupuneri” re-calibrând vraja iluziilor, demantelând frustrările, prejudecățile ori chiar anulându-le provizoriu. Eugen Barz ia parte, așadar, la marea procesiune a poeziei române, își trăiește secunda revelației și fructifică privilegiul de a se lăsa contaminat de transcendentul austerei impresiuni a ființei în spectacolul universului iar volumul său, Iarba din ceainic (Cluj-Napoca, Editura Colorama, 2017, ilustrat de Vlad Ciobanu și o copertă inspirată a lui Marin Arsene) ne oferă, dincolo de satisfații estetice (și stilistice, bref!) față cu maculatura lirică de azi, bune recomandări pentru celebrarea vieții, a cotidianului, unde meditația are prioritate și unde infuzarea de imagism dobândește funcție regizorală, ordonatoare genezică a unei lumi fascinante. Poezia e această lume a traversărilor („Aleluia, strigă ca evreii când au trecut Marea Roșie,/iată granițele timpului lor sunt pe rod,/înainte de a începe recolta de sânge au învațat/cum

Atelier critic să strângă pumnii de fluturi din venele înțepate./Umerii lor îmbătrânesc înainte de vreme,/înalță statui pentru reginele nopții,/până li se usucă gurile,/cârciumi scorojite îi așteaptă să se așeze pe scaune ca pe sicrie,/lângă ochii de sticlă ai farurilor furate din porturi,/ ce luminează colțul misterios de cânepă proaspătă.”), un realism fetișizat devine prilejul unui periplu numinos, dansul ideilor și în general grația unui eu erijat ăn zeitate tutelară a spectacolului liric, generează pulsiuni și adicții, arată zidurile nude ale umanității în plin proces de re-cunoaștere, efectuează autopsia unor experiențe ale conștiinței abrutizată de conjuncturalul pernicios, foarte alunecos ca discurs ontologic. Sunt deliberări interesante aceste poeme pe teme/tematici care conectează pasionări bufonarde sau duc masca zilnică până la limita grotescului. Eul auctorial nu e adeptul sugestiilor instant, evită retorica găunoasă din lirica multor confrați, descifrează pervers alertele veacului, zugrăvește umanitatea ca mesaj simbolic al adiacențelor, angoasa e această grimasă, sfredelitoare ca întrebare supremă, despre gesturile categorice inspirate de lirica unor euritmii catalogate, aici, ca nuanțări ale decupajelor din această realitate ingrată, a infidelităților dar, totuși, a efluviilor de entuziasm al agoniei și „noilor” expieri. Totul e sub control, fatidicul e tumefiere a perenului dar vindecarea survine din însăși recitirea (și recitarea) materiei. Impactul este, sigur, identitar, chiar și sentimentalul se re-vizitează, nu-i așa?: „Stăpânesc cu ușurință toate simbolurile și lucrurile,/pot ține împărățiile lumii în palmă/și toate temeiurile/pe care le-ați spintecat de nu știu câte ori,/forfecând orice gând,/orice promisiune./Am să vă dăruiesc/buzunarele mele burdușite de perle cu gust de soare/și casa mea,/inimă cu mai multe încăperi./Nu vă temeți.” (Nu vă temeți ) Un fel de muzică dodecafonică, în surdină recognoscibilă, e această poezie, glorificare a ființei vulnerabile, la urma urmei. Dar exhibările hard, impunitatea metaforei evocând în acest loisir al spiritului trista „cangrenare” a lumii care ne-a fost dată nu ca să-i demantelăm fericirile, nu are scăpare decât în singurul refugiu autentic, salvator, eliberator, al cărții („O lamă ascuțită/sub razele soarelui/trezește muzele/din somnolență,/scoate fibrele apei/din nisip,/un sărut cât un gât subțire/îmi ține coloana drept,/gunoaiele luate de vânt/se așază cuminți/ca într-o oboseală densă:/eu deschid o bibliotecă.”), simbolul care asigură procesul selectiv al memoriei universale. Cuvintele sunt verdict, fiecare în agoniseala forței metafizice de a le de-sacraliza în vederea noilor experiențe de re-sacralizare. Omul sfâșietor nu îmbibă elegiac contextul acestei lirici dar un suflu nostalgic se simte în nimbul unei creații apofatice. Fiindcă resimțirea aceasta, de alt fel de ospăț euharistic, îngemănează spiritul poeziei cu al meșterului de cuvinte, el se desfată în înțelesuri și ni le oferă și nouă. Dublul raționalist (eul față cu tainele vieții) și intuirea traversărilor scripturalului trimit la natura contextuală a inocențelor prime („Mă cheamă lătratul câinelui de curte/și glasul mamei/dintr-o altă copilărie,/când lucrurile mari mă sufocau,/iar lăutul în copaia strâmtă/era bucuria cea mai de preț.”), de-figurează și configurează experiența exilului interior, decodică revelația contrapunctului. Regimul acestei poezii pe care o scrie Eugen Barz nu este componenta identitară ci dobândirea priveliștii iconostasului auratic din sinele nostru cangrenat de îndoieli, ironia și autoironia arată mai degrabă finețea unui spirit rebel dar consolator în reper-

sintagme literare toriul senzorial-ardent, amorsarea ductusului prin de-construct. Un generic cu aiguranță acablant dacă n-ar fi ideația atașamentelor mustind de inspirație, asezonând mental clișeul postoptyecist de marasmul manipulărilor fanteziei. De fapt, fascinația/fascinatoriul sunt prelevările acestor explorări, lirica lui Eugen Barz însemnând o insolită expresie a existenței omului în spectacolul reconstituirilor din interior. Eul, deci, povestește dar nu e un narator, citatul sinelui reifică, radiografiază, mimetismele, pe alocuri, devin instantanee. Până și iubirea-sentiment se poartă în cuirasa grației, in gloriam: „Îmbrățișarea noastră/păstrează gustul gurii tale/ de pară coaptă în fân,/aprindem sălbatică vrere,/inventăm dorinți nemaiexersate./Tu desfaci scutecele timpului,//unul câte unul.” (Scutecele timpului). Despre poet și poezia lui voi mai scrie. Acum, salutăm o carte de lirică autentică și, în carențele axiologice în care bălăcărim în căutare de diamante, cred că ne putem îngădui o zăbavă abordând, dincolo de jocul complex al variabilelor socialului și relaționărilor dintre oameni, o creație pe care autorul ei știe să o scaneze perfect atunci când o trimite de pe scena afirmărilor sale spre publicul larg.

Ana Kremm Spectacolul omului, nevralgiile lumii contemporane și terapia prin poezie. În paradisul poeziei, fascinația, dincolo de specia estetică, devine mit adoptiv al luminii din afara dar și din lăuntrul ființei care îmbie astfel la alte vizionări ale realulului. Nu doar simțul ludic, al visării țesând din firele nostalgiei podoabe stilistice și conexiuni, fac totul în lirica noastră de azi. Ba chiar, surprinzător, regăsirea în mesajul unor recuperări care aduc mai ales cu o reinventare de sine caracterizează ruptura de clișee și o nouă mentalitate lirică. Convivialitățile eului adastă „la umbra nuanțelor în floare”, adieri neoclasiciste, ca un parfum de lavandă în explozia naturii-binecuvântare, sunt în priza multor autori de-acum, sălășluind ei între sepia fotogramelor de ieri și jocurile grațios-grave ale coincidențelor și noilor inițeri de astăzi. Fiindcă azi, tema succesiunilor nu mai poate fi un manierism, iar marile imersiuni într-un real decodat ca țesătură sentimentală, enclavă a intimității, subtilizează decoruri melancolice și eu se refugiază cel mai adesea în sensuri deși nu rămâne doar un bon-viveur. Cazul poeziei Anei Kremm e unul cât se poate de limpede. Și foarte interesant. Grefa existențială nu e de contestat însă nu toate aceste abordări tematice din volumul de-acum, Visul pietrei, consacră o imagine exactă. Mai degrabă evantaiul stilistic, meditațiile asupra omului și destinului, ritmurile temporalului, frenezia decelării teribile a cotidianului în imagini așa-zicând ambientale plus melancolia, ca de obicei nevindecabilă, fac din noua carte, aidoma unui plan sintagmatic de adâncime, un insolit

Atelier critic teritoriu al explorărilor generice în care grija artistică a unor astfel de detalii primează, este netraductibilă în tonul ei oracular, e un senzorium de reverențe frumosului vieții. Sau,desigur, și tragismului/tragismelor ei. Poezia Annei Kremm explorează nevralgiile lumii contemporane dar și credința în durabilul atașamentelor omului, nici o resemnare în fața implacabilului dar insolite radiografieri sentimental-grațioase ori revelații tulburătoare ținând de toposul senzorialului și al seninătății. De altfel, Testimonium feminae/ Mărturia femeii, e titlul primei secțiuni. Poemul nu e, la urma urmei, un construct identitar dar imagismul, aici, proiectează și discerne („În adâncul mâlului/ şi-n suflet/ mai sunt seminţe de nuferi./ Au înflorit însă spinii,/ păsări călătoare/ se împerechează,/ tresăririle căutătorilor/ de comori afişează speranţe./ Lumina, mireasă refuzată,/ aşteaptă la orizont/ trezirea/ nuferilor cutremuraţi/ de apa sfinţită a ochilor.”), superlativele eului țin de emoțiile cosmetizate (estetic vorbind) genezic, hedonismul, însă, nefiind un efect ci o stare. Propozițiile ființei evocă o viziune a vulnerabilului deși demitizarea artificialului e la ea acasă și conotările de efecte moderniste certe energizează toate resursele unei lirici fundamentată pe o ciudată „ecleziologie” a mirajului. Templul omului e viața raportată la cert dar și la himera abisalului, frenezii frivole întârzie în sintagmă descifrările gândului de a se refugia în lumenul elegiacului, obsesia limitei cu un accent mesianic reformulează, oarecum, mitologia poetică. Iubirea, matrice spirituală, viața și moartea, omul epigon divinului, ființa pe piedestalul enclitic, discursul aderențelor, cum îl intuim în poemele ciclului Saxum volutum/ Piatra care se rostogolește, toate reiterează un imagism colat dar nu radical/ radicalist o viziune regizorală a eului despre moduri de a supraviețui: rămâne frumosul peren, memoria „înscenează” impresivul, spectacolul nu are nevoie decât de o singură partitură, omul, mereu omul tuturor celor previzbile și ale celor imprevizibile: „Sub umărul meu stâng/ ai simţit aurul/ fulgera însingurat/ lumina zilei/ mersul cadenţat al vremii/ îl estompau/respiraţia îl face să palpite/ lacrima îl spală/ bucuria îl înnobilează/ rătăcitor printre cuvinte/ îl cauţi/ţărâna este proprietara/ împrumuturile se restituie/ la ceasul stabilit.” (Țărâna) Structural, re-citirea inocentă a realului perfuzează consonanțe diptice, umanul e restaurat, de-compoziția și re-compoziția edificiului sensului sunt vizibile în efortul elaborărilor. Un soi de graffiti contopește mizele („Soldaţi pe acelaşi câmp/ construim tranşee/ le lăsăm în urmă/ rănile noastre/ afişează/ poziţia stelelor/ mişcarea astrelor/ doborâm sau ocolim/ obstacole/ cu ochii la ceruri/ pe acelaşi câmp/ soldatul/ află/ că trâmbiţa păcii celei mari/ se aude/o singură dată.”), simbolici matriciale exprimă exprimă o tentație sincronă inoculării meditativului de a restaura, cum spuneam, între identitățile ființei, enunțul de lirism, care nu exclude intenția persuasivă, prin care, umanul își poate reprima constrîngerile convenționalului. Un fel de recurs la metodă, cu grația în statusul de concept emergent, inoculează ori chiar excede utopii. Încărcătura lirică e pozitivistă, descifrările sunt în chiar ludicul de limbaj, ternul e

sintagme literare ocultat prin detașarea de amănuntul relativismelor. Poemul Anei Kremm decodifică stilistic-estetic trăirea în ficțiune, cum s-ar zice (...situație auctorială), cu mesajul aforistic la purtător, contrafactualul în afecte, eliminând corect riscul calofiilor inutile. Și lustruiește valoric efigia unei poezii care definește, cu destule argumente, o voce interesantă în peisajul liricii actuale pe care o propune istoriei literaturii noastre contemporane Banatul de munte: „ningea deja şi/ crinii mei credeau/ că-i alăptez/ să şterg am vrut/ tabloul/ de zgura călătorului// să văd ce n-am văzut/ când alergam prin iarbă/să pironesc/ în ochii aţipiţi/ curcubeul/ ca norul alb etern/ să nu mă-ngheţe” (Peisaje 10.)

Omul, viața, dragostea sau despre mizele supreme în lirica Ioanei Burghel E mult, foarte mult lirism în poezia Ioanei Burghel, autoarea aceasta, interesantă încă de la debutul ei în presa literară, știind foarte bine că dacă lirism nu e, nici poesie nu e. Ea este, deci, o învingătoare, scrisul ei, o viziune absolut personală și foarte originală asupra omului, lumii și evenimențialului dintr-un cotidian agrest iar paranteza ei biobibliografică, o fișă exemplară de care trebuie să țină de-acum seama orice alcătuitori (fie ei chiar și simpli ori banali băsnuitori) de bilanțuri, podiumuri și trofee. Astfel că un dicționar al poeziei române postdecembriste, oricât de restrictiv în selecția cutărui (mai mult sau mai puțin) constipat realizator, trebuie neapărat să ia în seamă, cu mare atenție și multă seriozitate, argumentele pe care le aduce literatura Ioanei Burghel. Vibrații (Timișoara, Editura Eurostampa, 2017, 124 p., cu o copertă de reținut și ea ca idee și reprezentare, a lui Florin Preda Dochinoiu) e o carte de atitudini îndrăznețe, de confesiuni directe, o viziune ptolemaică a lumii care ne-a fost dată. Volumul bifează axiologic o altă ieșire din pluton fiindcă viața personală a poetului nu există decât în cazarma acestui lirism dedicatoriu ca un dar făcut, atât de copleșitor, lumii, enunțului uman din paradisul provizoriu al mefiențelor noastre când ne ocupăm cu tot felul de nimicuri și uităm că esența înseamnă poesia omului ca exercițiu al dragostei fără sfârșit („Nu pierde lumina de la/ capătul degetelor. Într-o zi,/ o să fim copacii aceleiași/ păduri/ pentru care/ va bate un clopot ca/ o inimă în/ pustiu.”), ritualul desperecherii secundelor pentru o altă combinație câștigătoare. Tensionarea e sibilinică (good vibes, ar zice comilitonul arheu) și tragismul acrobatului eu e un detaliu de seducții la purtător, antologând și astfel viața de toate zilele. Ioan Burghel e autoarea unei de-compoziții cuminți, de grație a picturalității, de aceea nuanțele semnificativului ies în evidență mult mai lesne decât la alți autori. Asta nu înseamnă că disciplina sa de soldat autentic și fidel curentelor actuale, la modă în lirica europeană, ar avea fisuri. Dimpotrivă, mie îmi place să cred că disponibilitatea la inventarierile identitarului și apetența la recuzita auratică din vastul laminor al poeziei sale, unde se prepară metafore de-a dreptul surprinzătoare și unde un imagism de panoplie a unui senzorial mărturisind

Atelier critic că altele sunt, mereu, mizele supreme ale umanității, decât anostul, trivialul, deprimarea ori melancolia suicidară, arată un surrealism de „vibrări” duios-tragice, o invazie de vizual, o ciudată metempsihoză prin care numai ideea de iubire spală toate greșelile. Altminteri ne citim cu toții viața mai mult decât am ști să o trăim: „Niciodată în șosetele altcuiva!/ Mereu desculță./ Mereu în umbra unor cuvinte/ încrucișate./ Ca iedera îmbrățișez copacul cel mai înalt/ și mă bucur./ Îmi lipesc obrajii de scoarța lui,/ aspră.// Nimic nu-mi aparține!/ Îmi limpezesc privirea/ în punctul zero,/ acolo,/ unde iarba desenează,/ fără profesor/ o viață/ numai/ a/ ei.” (p. 51) Poezia Ioanei Burghel desenează cu tenacitate în jurul dominantei ludice. Jocul e structurare a spectacolului din unghiul refracției duios-amare, realul distrugător de magii este disimulat ca traumă a repetitivului ontologic. Toate viețile seamănă una cu alta („lumina mea/ nu poartă măști/ dacă mă împiedic/ din sângele pierdut/ reconstruiesc/ Arca lui Noe”), precaritățile destinului sunt deraierile de la ritmul reveriilor fascinante și de la ordinea partiturii inflamate a eului, amestecul de umilință și orgoliu ale eului nu devin poncife ci arată elemente care compun stratagema unui insolit cosmocentrism în care privirea nu face decît reiterează, din perspectiva ucenicului neascultător, dilatarea spațiului și timpului în fascinatoriu și ireversibil. Același eu pilotează arca poemelor într-o utopie de exprimate reverențe la adresa biograficului, vârstele „mieilor primi”, adolescența, apoi nostalgiile toamnei ca un sigiliu pus veacului iremediabil, părinții, prietenii, peisajul sufletesc, peisajul uman. Umanitatea colorată în gri murdar ori prea tragic, neliniștile eului față cu inocența aproape scandaloasă a lumii, aleatoriul și mimesisul, exprimă din frânturi lirice (poeme în tiparul haiku, mai mult decât lăudabile), exhibă voința de reprezentare a sacrificialului, rictusul intimizărilor survenind ca un fel de autopedepsire a volubilității ficționare. Frustrarea naște radicalitate. Dar aici „frigul materiei” e demonstrație a unui spectacol intruziv, evidențiind că nuanța epidermică a realului resorbit în cuvinte face diferența: „ești ca o sete/ îmi spui când mă îndepărtez// apele tale/ cărare tulbure/prin seninul din mine// nu te strig/nu te mai strig/ doar amarului pe care îl respir/ îi desenez un deșert/ fără nicio noimă// la marginea frigului/ doi străini/ ca niște sfinți agonizând/ respiră otrava unor amintiri contrafăcute” (p. 117) Lirism sensibil, într-o carnație a metaforei aducând cu resurecția fizionomiilor de vignetă de incunabul din trecute vremi care și-au pliat, în scrisul literaturii, striurile nevinovate între aparență și esență, poezia Ioanei Burghel are o priză remarcabilă la ceea ce am numi, nu întotdeauna convingător, dinamica literaturii contemporane. Nu-i sunt străine aspecte ale evoluțiilor liricii, modalităților lirice, modelor și curentelor, grupărilor și „fracturilor”. Iar că ne aflăm în etapa unui prelungit răsfăț al autoarei, e și promisiunea certificată valoric, cu acest volum, că vor urma curând noi argumente.

Tinerețe fără bătrânețe. Un basm versificat sau despre discursul arhaic-modern și noile orizonturi ale experienței culturale tradiționale Tema basmului versificat începuse (cam demultișor poveste) să cadă în desuetudine. Generațiile foarte tinere au fost, imediat după 90, de-a dreptul copleșite de invazia de maculatură livrată ca povești, basme, snoave, intitulații

sintagme literare care, doar ele din păcate, ar respecta o anumită tradiție. Altminteri, textele sunt „inovații” de-a dreptul obraznice, raportându-ne noi, conform principiilor și regulilor genului în culturile lumii, nu doar în etnologia și etnografia românilor, „băsnuiri” hilare, cu umplutură narativ-lirică iscată din ambiția deșartă a unor autorași să creadă că pot răsturna canoane și se pot impune ca „personalități” numai așezându-și numele pe coperta unei cărți. Ei, aș, tocmai în acest gen fie și conjuncturalul arată că întotdeauna sau aproape deloc istoria nu se repetă. Doar părțile așa-zicând revocabile precum decorul de epocă, tipologia personajelor, motivațiile și ținta acestor texte ar mai suporta „modificări”. Structural, basmologia stabilește parte din reguli și principii ca și cum o arhivă a memoriei identitare pentru fiecare din națiunile lumii evocă un descensus antropologic. Dar omul e darul divin pe pământul atâtor edificatorii înfăptuiri divine. Palierele culturilor lumii, uneori atât de fragile, nu au depășit, totuși, forma colocvială și asta e bine, important e ca în acest sector să păstrezi, să nu modifici, ba chiar să fugi ca dracul de tămâie atunci când ispitiri de modernizare îți dau ghies și te îmbie la niscai coafări și adaptări la te miri ce mode contemporane. De pericolul unor astfel de tentații care, dacă nu ai prudențe înnăscute ori însușite prin educația culturală, te aduc la faza nefericitelor elucubrații,de falsă literatură și de întemeieri fals eseistice, știe bine a se feri Adrian Erbiceanu, atunci când versifică Tinerețe fără bătrânețe (București, Editura Anamarol, 2013, cu prefața atent elaborată a lui Ion Roșioru), forma, aici, fiind granița deschisă dar fondul fiind matricea învederând stăpânirea tuturor nuanțelor în așa fel încât ambiția originalității nu deranjează nici măcar cu un rictus de capricii canonul. Subtitlul, Povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu, justifică, așadar, efortul unei atari restaurări în complenta unei teme fundamentale din folclorul nostru, înțelegînd noi acest original excurs imagologic pe care ni-l propune Adrian Erbiceanu.. Strategia autorului dă roadă bună și devine cu adevărat literatură ce asigură, cum ar spune comentatorul specializat, generare de sens, aglutinarea ireproșabilă de pasaje de recunoaștere a tiparelor arhetipale trimițându-ne la corpusul de variante ale basmului în folclorul nostru, și de fragmentarism asumat ca acoladă creativă/creatoare, în sensul corect estetic al termenului, recursul la aceste strategii pigmentând cu rețetar modern/ modernist/ modernizant narațiunea astfel versificată. Vreau să spun, altfel, că autorul acesta se mișcă destul de eficient între discursurile arhaic-modern și evită destul de bine perspectiva integralei unui hybris. Se pot da numetoase exemple: „Filosofi din lumea largă/ Se tocmiră să-l înveţe/ Ce să spună, cum să meargă/ Printre semeni, cu nobleţe./ Iară, taica, împăratul,/ Nu-şi mai încăpea în fire,/ Și-nţelept, vedea băiatul,/ Drept urmaş la moştenire.// Dar, de la o vreme, prinse,/ Frământat de gânduri sumbre,/ S-ardă „foc pe vetre stinse”/ Aruncând în juru-i umbre,/ Între rugi pierdut... când, iată,/ Surd – când întâlni unchiaşul –/ Auzi o voce: „Tată,/ I-a sosit Ursitei Ceasul!”; „Dar ulciorul gol nu merge/ De prea multe ori la apă!/ Fulger, care-n cale şterge/ Orice urmă de hârtoapă,/ De pe cal, ţintind şerpoaica,/ Cu săgeţi porni să plouă,/ De rămase Zgripţuroaica,/ Din trei capete, cu două.// Sângerând, înspăimântată,/ Când văzu că Fătu’-nstrună/ Arcul, iar cu o săgeată,/ Un alt cap să îi răpună,/ Scorpia porni a plânge,/ Precum soră-sa, pe glie,/ Şi-i dădu înscris, cu sânge,/ Oaspete că-i... pe moşie.” Sunt foarte rare secvențele unor exagerări dar ele nu sunt doar ușor reperabile ci și reparabile, simple coroziuni ale smalțului arhaic. Or, arhaitatea nu e neglijată, nici măcar

Atelier critic ignorată iar efectele, interșanjabile, se pot distinge separat. E un text, așadar, conjugând inserțiile arhaității temei și construcțiile algoritmului impregnat cu tehnici și prosodii ale momentului actual, acela indicând stadiul, dinamicile, evoluțiile liricii de la noi. Dncolo de calupuri narative în versuri, ne aflăm într-un interstițiu de retorică (în sensul corect al termenului) a basmului tradițional. Fără convertiri exagerate ale textului-matrice, autorul recurge la funcția de sugestie poetică limpezită într-un rodaj al unor devoalări de originalitate și mai clară atunci când asistăm și putem citi asemenea dezvoltări ale temei într-o manieră proprie. Amprenta personală, foarte bine însoțită de ilustrațiile interioare ale lui Adrian Popescu, realizator al copertei, de altfel, este chiar perspectivarea acestei narațiuni, etapizarea ei, ca să folosim un termen ruginit deja de atâta rodare a sa. Colocvialul și procesiunea poveștii la nivelul implicațiilor simbolice arată și o adâncime a propriilor explorări, autorul evocând o supratemă, relevantă și ea, vraja lumii pierdute, grădina din vis. Asimilările temei acesteia, fie și numai în sinteza lui Andrei Oișteanu, ca să recurgem la un exemplu al abordărilor științei etnoistorice dar cu deosebire ale etnografiei, etnologiei și folclorului, nu știm în ce măsură l-au inspirat pe Adrian Erbiceanu. Dar insolita exegeză în versuri, literatură pură în anvergura incitantei re-povestiri, trebuie nu doar salutată dar și încurajată prin promovarea acestui op. Experiența aceluiași autor în spațiul cultural oferă și ea argumente și sporesc încrederea noastră că poemul Tinerețe fără bătrânețe reușește să rămână o temă recurentă glisând între elegia timpului și tragedia ființei umane de a resimți tectonicile paradigmei fatalului ca jaloane hermeneutice și marcând, cu fiecare generație intelectuală, noi orizonturi ale experienței culturale.

Viziuni-spectacol și apetitul explorator al discursului epic. Despre fantasticul prozelor Angelei-Dina Moțățăianu Nu e întotdeauna corect să vezi povestirea fantastică numai o enclavă estetică și astfel să te apleci asupra evanescențelor epice doar cu detașarea necesară într-un comentariu în care să redai ariei de interes a cititorului cealaltă realitate. Însăși epicitatea, document ficțional la urma-urmei, vine în descendența conceptuală a unui context iar ceea ce am numi sublimul extatic, o reverență a oricărui eu auctorial în fața narării expresive, metaforice, aduce în discuție antinomiile. Adina Dinițoiu, în cuvântul de escortă de pe copertă și Aureliu Goci, în prefață, recomandă o prozatoare ale cărei prestații, în volumul Cum am retezat stupul (București, Editura Betta, 2017, 168 p.), arată o înzestrare mult peste normă, o bună povestitoare pe claviaturile unui demers artistic-estetic foarte personalizat, cu o gesticulație autentică. Angela-Dina Moțățăianu e în adevăr, o voce interesantă, care nu refuză, cu fiecare text, efuziunile necesare unui proiect de interior, cu un mesaj vibrant, coexistând cu ritmul echilibrat al narațiunii, elaborarea extremă, fantezie și vis deopotrivă. Sunt, firește, mai multe nivele temporale, imaginea lumii și omului e viziune și numai viziune, universul textului reclamă o relație de „conviețuire” eu narator/narativ și eroi ai supratemei ficționalului. În Captiv, fetița conferă spectacolului epic o dimensiune spirituală, în Graffiti,

sintagme literare investigările eroului evocă particularizarea umorilor personale în disjungerea voinței cu imaginarul excesiv voluntarist. În aceste „povestiri fantastice” ale Angelei-Dina Moțățăianu, supremația intelectului e peste tot, până și atunci când ființa care gândește, visează, face, e la un pas de pierzanie: „Erau ai lui, mama și tata, ultimele imagini ale dragilor părinți, implorând ca el să stopeze expulzarea lor, risipirea ultimelor zile în afara Enclavei ori sacrificarea după cum decisese Reviz-ul, transferul în proteinele impuse de grozavul experiment devenit unic mijloc de perpetuare a speciei lor. Pe loc trăi cumplita senzație că lăuntrul său i se transformă într-un funest recipient în care toracele și vintrele își golesc organele adăpostite. Astfel, plămânii, inima, ficatul colcăie dezintegrându-se într-o goanî, prefăcânduse într-o pastî densă ce-i blochează glota, asfixiindu-l! Ignorând pericolul semnalizat de simțurile exacerbate, insistă să survoleze, vizual și auditiv, chinurile.” (p. 92) Însă în narațiunea care dă și titlul cărții, capcana regizorală a autoarei e un deghizament față cu această suprarealitate invocată cumva anapoda, trimbulind și foarte previzibil. Nu abundă în povestirile de față universurile insondabile, nici ființele nepământene. Curiozitatea cititorului nu e una de bazar sf dar imaginația e uzurpată constant fiindcă priza la fantastic a autoarei indică un eu cu apetit explorator și dincolo de limitele epicului din cotidianul nostru ultrabanal, convertirile într-o astfel de realitate semănând cu secvențele unui vals sacadat în care partenerii trebuie să fie pe fază la schimbarea registrelor. Ai putea vorbi de un scaun de execuție a realului în narațiunea Manga, exotismul fiind doar prestația despre care se povestește dar știința compozițională și candoarea scrisului ori mai degrabă a scrierii netezește imperativul joncțiunilor real-ireal. Totul stă sub presiunea disperării și în Ea, cealaltă, numai că prin umori personale nu poți stabili perfect diferența între ora fatală și ora astrală. După cum un decor fabulos, din Bloodhound, o poeticitate a ludicului contorsionant în Jocul de cărți, descifrările liantului unui spectacol de vindicativ și hiatusuri în jocurile lumină și umbră pe canavaua temporalului, episoadele unor traversări psihologice interesante în Lacătele adeveresc și această inteligență activă a eului într-un demers epic al cărui discurs evocă un suprematism al esențialității, al convergențelor. O dublă „răzbunare”, a povestitorului împotriva timpului sagace, a decorului uman invaziv în cercul utopiilor ca primejdii ale ființei de a fi manipulate în discreția vălului alegoric fără interfața conotărilor, se exercită în Bradul ori în Paradoxul lui Zenon?!, în Nevăzutele fire și în Mișcarea de rezistență, în Cutia și în Visul fetei lui Batukhan, excesele experimentale fiind ameliorate în fabula epică, paradoxul iradierilor epicității, fie și la modul neșlefuit, grosier, fiindcă așa impune tempoul povestitorului și al povestirii, arătând cu deosebire în cazul autoarei noastre o riguroasă disciplină a scrisului. Volumul indică mai degrabă un cronicar al destinului, traversând o realitate a grosierului și intemperanței, a noastră, în suprarealitatea pândei existențiale din notațiile lui Kierkegaard într-o înfrigurată căutare, dramatică cel mai adesea, a umanului. Omenescul e, de fapt, conceptul cheie într-o montare absolut particulară a unor viziuni-spectacol. Prin aceste povestiri, destule prezentate acum într-o ramă insolită, Angela-Dina Moțățăianu adeverește aprecierile de până acum la adresa prozei sale și arată că a depășit de mult faza maturității, epicul său fascinând în continuare printr-o dozare axiologică a potențialului artistic și talentului nativ de care dispune.

Atelier critic Diafanul, grațiosul și eul frenetic. Despre poezia Marinei Dirul În vacarmul bilanțurilor promoționale, spectacolul axiologic are numai de pierdut, podiumul e adesea unul fals, numele astfel livrate trezesc nedumeriri, fiindcă, nu-i așa, și suspiciunea naște monștri. Există poeți ai unei curiozități acerbe de a se prevala de vis și de a închide brusc supapa melancoliei calpe, pavoazând cu intenții bune aleea dintre vechi și nou, dintre scuarul romanței stărilor de reverie și modernitatea altor inițieri în edificarea poemului. La Marina Dirul verosimilul e punctul de observare, marginalitateaconcept trage linie și potențialul alegoric cu ireversibilele seducții arată o bună stăpânire a strategiei contrafactualului. Nu am putea spune acum dacă volumul Răsărituri între două ape (Arad, Editura Mirador, 2017, 72 p.), prezentat de mai experimentații confrați, Nicolae Pătruț și Nicolae Irimia, dezvoltă acest sindrom al îndepărtării de calpul melancoliilor remanente din mode apuse deja și care, în excesul refolosirii lor, aduc daune, ca un cancer galopant, clarviziunii în promovarea poeziei novatoare de azi, dar insolitul, radiografierea șocantă a realului, inocența jucată ca discurs al empatiilor și prospețimea netrucată a experienței atrag atenția asupra unui univers liric interesant. Între emancipări greșite, poezia e singurul recul vindecabil iar ființa care scrie, aici, un eu vaticinar perfuzat de candori și uimiri, de neliniști și voința desacralizării organice a anatomiei degenerării cotidianului, exultă în discursul liric prin care sensibilizarea celuilalt asșteaptă în subtext să înceapă asaltul marilor „împotriviri” la cuvinte. Cartea face și reface începutul și deznodământul firii („Cum să-și deschid lacătul ruginit/ ce atârnă de sufletul tău?/ Cum să te fac să râzi în hohot când e apus de soare, dar e/ răsărit De stea?/ Spune-mi ești viu?/ Sau rănile te dărâmă?/ Ți le oblojesc cu sângele cald din inima mea,/ Ți le bandajez în duiosul voal al iubirii.../ Vrei?/ Știu că vrei!/ Dar taci, pentru că e greu, lacătule,/ E prea groasă ruginaaaaa!”), dragostea evocă tumultul forței ambigue din subteranele , clocotul straniului e adiacență la dorința schimbării legilor și regulilor lumii, parfumul femeii, o lectură agreabilă a ființei. Graficul relației eu-text aduce cu o modelare contrastivă, eul frenetic se dezice brusc de praful idilic și redevine capricios, generativ, cerebral. În amfiteatrul lumii, textul-energumen sfidează timpul, gramatica zilelor întrunește recenzia unei vieți adăpostind sub crusta „secretelor” iubiri eșuate și ratări de destin, umilințe și renașteri, sinusoida unui spectacol pervers în care fatalul e luat în captivitate iar eul auctorial atinge elogiul suprem, facsimilează documentele vieții. Și scrie poezie, poezie bună, participă la credința impersonală că totul poate fi regenerat și totul este citabil numai în partea stângă a ființei: satul cu poveștile, părinții și copilăria, țara și elanurile, visul și realitatea mincinoasă. Adeziunile autoarei sunt, așadar, mizele computării cu perifraza nefastei excentricități a numirii decorative. Până și senzualul e un parcurs mutilant din panoplia tuturor supraviețuirilor: „Plouă în inimi.../ Și plouă în gând,/ Plouă pe față/ Și pe pământ.../ Stai așezatyă/ Aproape de geam,/ Moartă-n privire/ Și vie-n chin.../ Ești preacurată,/ Un înger senin.../ Eu te privesc,/ Te admir și suspin:/ „Doamne, ajut-o/ Să iasă din chin!...”/ (copilei care nu poate simți zborul mișcărilor)” (Plouă, p. 51) Vitalismul acestei poezii e unul cu deosebire particular,

sintagme literare prin poezie omul salută lumea, sentimentul e mângâietor dar nu de-ajuns să lege lumile, a ființei intime și a omenescului. Resursele externe ard în mojarul unui imagism de context. Asta nu scade din valoarea liricii Marinei Dirul dar o face cumva firavă la competițiile, fie ele cât de falsificate, cu instituția poeziei postmoderne, vocea autoarei nu s-ar descurca în vacarmul atâtor nulități care, știind să-și mimeze strigătele și să le transforme în „poezie”, tropotesc încă șiși livrează orgolii în intimitatea lor dizgrațioasă de coterii de cuib și gașcă. Spun asta pentru că poezia Marinei Dirul are diafanul drept temei și discursul limpede-grațios drept supapă de respirație. Altminteri, cartea aceasta reprezintă o mostră clară de autentic liric iar geamantanul surprizelor, spațiu inițiatic, poate oferi, suntem siguri, și alte tichete pentru marea călătorie. Da, spre podiumul meritatei afirmări.

Poesia și iubire, un narcotic de inițieri. Despre ceremonialul tuturor „destrămărilor” în lirica Mihaelei Roxana Boboc Dacă, în lumea aglomerată a literaturii care se scrie la noi, nu te mai prizezi la orgolii și capricii, mai toate având drept cauză invidia care sapă mereu la edificiul dedicat monumentului relațiilor corecte între atentatorii la glorie culturală, ajungi să constați că, totuși, o evoluție pozitivă are loc în aceste dinamici ale spiritului. Apar poeți, prozatori, eseiști, mișcându-se dezinvolt între contestații și revolte, invidia profesională, falsul elogiu și determinarea flamei libertare prin talentul scrisului. Nu sunt adeptul comentariului în siaj, nu e obligatoriu să urmez spuselor altcuiva despre cutare autor ca să-mi placă efectiv cum scrie acesta. Argumentul cărții ca atare funcționează pentru mine și în privința Mihaelei Roxana Boboc, autoare a unui limbaj liric mult simplificat dar deloc cuminte, de apetențe nonlimitative și vituperând o mentalitate a insolitului. Dorința șocului insolvabil e mare și în volumul Spovedania oaselor, poeme nerostite (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 98 p.), prefațat de Marin Ifrim și escortat pe copertă de o frază binevoitoare sub semnătura temutului Daniel CristeaEnache, carte unde multe din poeme îți induc impresia unei puteri autocratice emanând pe alocuri din versurile bine clădite pentru proiectul unei ample manipulări a înfățișării tuturor lucrurilor. Vreau să spun că joaca dominantei cuvintelor, o grațioasă „crime story” din perspectiva unui vizionarism sever, perturbat de calchieri postoptzeciste ascunse sub eșarfa din selva de azi a tuturor experimentelor și experimentalismelor, arată că autoarea noastră știe codurile de comportament în structura neomiturilor, probează un devotament absolut pentru canonul poeziei noi, și mai ales știe să prefațeze sincronizări de reenergizare în operațiunea (obligatorie) de dezlipire de hedonismele mimetismelor sterile postdecembriste cu care s-a aglomerat, ziceam, piața literară până la a deveni un bazar de figuri și opere impasabile ca și cum noi, ceilalți, am avea vreo vină că se scrie mult și prost dar că asta e pedeapsa providenței și trebuie să o acceptăm, suportăm, suferim. Poezia Mihaelei Roxana Boboc este una de impulsuri impredictibile, versurile par să articuleze un libido al scrisului care impune, propune, dispune, investește. Sub

Atelier critic greutatea tăcerilor, inquietudinea intermediază gesticulații și comportamente, metafora e prizată la modul mimat pauper, doar inflexibilitatea e devastatoare („într-o lume a bărbaților,/ femeile îngroapă pe morții lor,/ în zori aprind liturghii de rouă,/ cuvântul se rostogolește pe obrajii pământului/ din care am fost luați,/ iar ele, femeile aceluiași anotimp,/ tămâiază regrete,/ adună bănuți de afecțiune și împodobesc cu ei copilărie,/ când mama era o punte între cer și țărână/ și nimeni nu se întreba de ce/ din părticele de memorie/ femeia mea devine liturghie.”) și un tremolo ivit dintr-un ceremonial distopic, fiindcă se poartă acum, visceral dacă îl raportăm la tema tuturor destrămărilor, inclusiv destrămarea clipei maștere dintr-un război al sinelui cu lumea „respirând” melancolie și meditații. Eul auctorial caligrafiază, așadar, delicat spațiul, deșertăciunea ancestrală indcă un poem cinematic dar toate acalmiile, numai că disjungerile sunt tot atâtea propuneri de perrspectivare melancolică. Aplici fiindcă te dezici, ar suna butada. Aici, însă, încărcătura de tonusuri flamboaiante ale spectacolului liric conduce la o identificare majoră. Intervalul liber e interiorul, lăuntrul semnificărilor, poezia documentează stări, senzații, sentimente, răsfățul eului le finisează în iubire, iubirea aceasta ritualică, emoție, fericire, fascinație, narcotic de inițieri: „Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite? în atriile poeziei/ ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/ și te strig deși am murit înainte să te nasc/ țineam peretele acela în brațe și sângele curgea din mine/ te-am strâns apoi la piept fără să mă doară nimic/ odată cu tine lumea devenit o fărîmă de dumnezeire/ și trupul tău plăpând mai sfânt decât aș putea scrie/ totuși dorm cu mâna în părul copilăriei, dorm și mi-e frică/ de absența ta/ nimeni nu învață mamele să trăiască/ nu-mi spune: iată, Dumnezeu s-a împărțit din trupul tău într-o/ mie de spaime/ să le duci cu tine la râu și să te lepezi de singurătate/ în liturghia dimineții/ îngenunchez, orele se duc ușor pe obrazul verii/ desenez corăbii și iubesc, cu fiecare șoaptă, copilul din mine/ își vindecă rănile/să mă ierți când din poezia mea va rămâne doar lampadarul/ unui vis/ să nu plângi/ mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mâinile pline de iubire.” (În liturghia dimineții, p. 81). Seducție se numește efectul plonjării în memorie, poemul e partea din arta seniorială a domolirii instinctuale. Devitalizarea are loc într-un sound arhaic dar imagismul e unul contrapunctic, fără a fi nevoie de mutații stilistice. Conceptual, mixajul sacru/profan, arhitectura unor „liturghii” de castitate convențională, impunerea senzației de finit („voi sufla cerului diminețile și ce rămâne aduc în pomeul/ dintre noi,/ e cineva aici!/ primăvara se așterne peste bezna zilelor și nu mă tem.”) imprimă un rafinament simfonic organizărilor imaginarului. Dar eul liric nu este o figură abstrusă și infernul impulsiunilor pervertește și el în țintă „opera deschisă”. Iată, așadar, extincția vitalității epuizând efectele și coborând ân mitul ancestral dar pe un culoar modernizant ca reconstituire. Dar tot eul e acela care dă soluțiile scenografice și infirmă stereotipiile. Până și căderea cortinei e amânatăî, spectacolul poate continua, poezia Mihaelei Roxana Boboc nu e doar agreabilă și încadrabilă liricii remarcabile a ultimelor promoții dar îi oferă autoarei șanse potențiale să realizeze evadarea din pluton. Fiindcă, nu se poate contesta aserțiunea, Mihaela Roxana Boboc este o voce puternic personalizată în peisajul poeziei contemporane de la noi.

sintagme literare Deconstructivism, artificii ale pariului existențial și despre un radicalism osmotic în poezia Mihaelei Meravei În epoca post-structuralistă, ne adăpostim foarte des sub mantia sitagmelor iar actul lecturii pare a fi adânc viciat în chiar intenția designențelor lectorului de a spune ce gândește, ocolind paradisul conceptelor salvatoare. Despre poezie numai bine, ar suna sugestiile chiar dacă un truism e și acesta. Zelul estetului de a explora discursul liric poate însă reinventa metode sau inova un spectacol de teorii efemere, bune, deci, cât le consumi la fața locului, cu fața de masă gata pregătită a fi înlocuită de carte. Cu cartea pe masă mai există o șansă, a elimina eventuale elucubrante opinii, a regurgita pentru demonstrație însăși realitatea poemelor, a te confrunta în patrulater cu dezinvoltura celui răstignit între dorința comentariului exact și aplicat și evitarea unui derapaj. Am mai spus-o și cu alt prilej, poezia, între genurile literaturii, dă cel mai limpede seamă de evoluțiile acesteia. O carte accesibilă, în pofida deconstructivismului generic practicat nu ca artificiu sofist ci ocultat de un eu inchizitor este volumul-antologie Cinci degete (Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, 206 p.), al Mihaelei Meravei, autoare comentată cel mai adesea, cum o face și Ovidiu Dunăreanu în prefață, din perspectiva răscumpărării prin scris. Cartea are fundament, abilitățile eului întrețin încărcătura spirituală și viața, prin poeme, e abordată cu idealitate ontologică. Vreau să spun că luxul memoriei poate reinventa omenescului traseele spre valorile aproape intangibile, adevărul, bunătatea, dreptatea. Până la declicul situațiilor-limită, însă, poezia rămîne singura cronică autentică a lăuntrului nostru de vindecări developate în imagismul polifoniilor ființei care suntem. În afară e lumea de imagini și parabole, de narcisisme și oglinzi mincinoase, de paradoxuri apăsătoare. În transa realului e scrisă și cartea Mihaelei Meravei. Tirul cvasi-hipnotic al discursului ține de spaima vulnerabilității, cele cinci secțiuni evocă o succesiune a binomului eu-lume. Viața pe verticală (secțiunile cărții au titlurile volumelor anterioare) e un ciclu al lumii pe dos. Eul fragil transformă în pastă grunjoasă realul alterităților și spoiește vitrinele dramei într-un timp și un spațiu comun („suntem vecinătățile aceluiași timp/ pe care îl comprimăm/ tu din stânga eu din dreapta/ alungirea lui ne apropie sufletele// rupem viață în bucăți/ apoi le împărțim/ frați de pâine și sare/ încercăm să ne potolim foamea de/ cunoaștere și adevăr// plutim deasupra așteptărilor/ într-un ocean de aer/ păsări Ibis strângem între aripi apusul/ pentru a ne regăsi răsăritul/ în poezie”), smuls cauzalităților disperă monocord. Disiparea, variantă mentală, a pariului existențial e magnific reinterpretată în ductul atracției irezistibile a miracolului scrisului, poezia e văzută atipic, o chemare de identificare, un semn. Până și sentimentul trece printr-o revizie, cutia cu ofrande a ființei stă pe aliniamentele temperamentale ca și când ancorarea tainei poemului în azurul serii-miraj, de pildă, ar îngenunchea radicalismul osmotic al contragerilor sensului. E o nuanță ontologică, deci, poemul, poezia, exemplu de ardere în retorta fumigațiilor ascensionalului. Tema o aflăm și în poemul care dă titlul ciclului: „încolăcită pe un lujer/ din pădurea cu suflete cățărătoare/ urc...// de la un timp m-au încolțit corbii/ îmi ciugulesc pielea/ până în măduvă ămi pătrund/ flămânzii...// închid ochii să nu mi se reverse teama din gând// în alt timp păsări albe/ ridică pânza de

Atelier critic ceață/ din colțuri// nu știu câte noduri mai am până sus/ nici câți nori de trecut/ totuși...urc” (viața pe verticală, p. 36) Simțiri elementare, a doua secțiune, include poeme ale „remanierilor” durabilului, angoasa existențială e subminată aproape grobian, dar acesta e jemanfișism iute trecător, instalarea componentelor fiind proteiformă: poetul constructor de lumi, demitizarea și desacralizarea, descendența paremiologică a versului/ versurilor. Parodicul timid e dezinhibant dar ordonarea magiei lucrurilor și întâmplărilor poate fi socotită metodă („uneori poetul visează/ inorogi despletiți cum caută oază/ de rugăciune,// prin fiecare logodnă a cuvintelor sale/ poetul e un Christ,/ se naște și ia asupra sa povara iernii/ căzute pe lume.// poetul iubește,/ împărțindu-și sufletul/ în douăsprezece aripi/ câte una pentru fiecare dintre noi/ și pentru fiecare trecere a lunii”), după cum în ciclul al treilea, Cu inima lipită de fereastră, o infuzie de fantastic subțiază stratul mitic dar gesticulația autoarei încântă prin recursul la aceleași subtilități parabolice. Ochiul minții invadează spațiotemporalul, înființează și desființează, ridică și demolează, construiește și de-construiește. Locul metaforei e zidit, aici, în temperamente, ba chiar în senzorial, în panorama vieții și a morții. Sevrajul eului e meta-textual, dragostea zidește până la cer, și dincolo de al nouălea cer iar ironia/autoironia desface în lamele de cercetat așteptarea, efectul controlat al imaginarului: „dimineața s-a trezit înaintea mea și cască precum o felină,/ sătulă de întuneric, îmi dă brânci,/ mă întorc pe cealaltă coastă a adevărului/ să-mi recuperez sufletul,/ cearcăne liliachii mi-l mumifică în tăcere,/ iau perna de subțiori transformând-o în inimă,/ dimineața asta e de-a dreptul impertinentă cu hohotele de râs,/ ce-o fi găsit ilar în globul de cristal care ne-a încarcerat?!/ locul din stânga mea are forma unei raze/ o modelez la nesfârșit, cu speranța stelei/ îngân capitole din vis,/ tot mai mioapă de trecerea timpului,/ nu mai gust culorile niciunui anotimp,/ îmi deschid pleoapele grele de așteptări,/ pregătită să o iau de gât,/ dimineața îmi mușcă buzele cu dinți de primăvară/ până la mirare” (când dimineața devine mirare, p. 79). Sub un sarcofag ermetic de semantici și conotații, poezia înluminează, vindecă. Spectrul terapeutic pare să fie angrenajul imaculării în secțiunea a patra a cărții, Duminica păpădiei, un epos particular sangvinizând toate resursele poeziei, anulând gustul amar al proximităților temporalului. Timpul vorace duce la convertiri și bruma de ficțional („într-o bună zi se vor răsfira/ pe malul acestei mări/ din care respir/ unde am crescut/ vlăstar din mugur mut/ așa încât toate păsările se vor aduna/ ca la împărtășanie să-ți ia porția de viață/ într-o primăvară-rugăciune”) iar în secțiunea ultimă a cărții, Semantica luminii, examinările eului au în vedere modul dezideral, vanitate ultragiată, de a contamina insolitul cu histrionismul instalării fanteziei în citatul poematic, în altitudinile spirituale spre care tinde sau pe care deja le-a atins lirica Mihaelei Meravei, în pledoariile ardente pentru teme, motive și nuanțe ale existenței, toate situând în albia aceluiași crez, iubirea cu toate fațetele ei, o lirică de bună calitate. Antologarea propriului efort editorial de până acum arată o autoare consecventă cu sine, mult îndepărtată de categoria etanșă a unei literaturi cu morgă pretins elitistă. Muncind cu discreție, stilul și verva Mihaelei Meravei au așezat pe piedestalul cuvenit unui talent matur, personalizat, autentic între vocile noului val, o autoare a cărei evoluție trebuie urmărită în continuare pentru că mai are încă multe de spus și de scris. Pentru o întregire corectă a bilanțurilor literaturii noastre contemporane.

sintagme literare

MARIA BOLOGA Solia privirii sau impresionismul orfic... Sub zodia unei modernități târzii, Ion Oprișor se distinge, în volumul recent apărut( Ultimul solstițiu, Editura Eubeea, Timișoara, 2018) prin osmoza între o anumită fațetă a orfismului și puterea de a dezvolta semnificații inedite, a artelor plastice. Viața interioară rămâne astfel ascunsă, dar grafismul imaginii se hrănește din ea, într-o carte adusă la zi, importantă pentru destinul său poetic discret. Mai întâi însă, orfismul poetului se reliefează prin starea curată (am spune - clasică), a unui limbaj - instrumental, muzical - prin care lucrurile sunt îmblânzite, ocrotite, într-o solitară chemare: în vis/ erai o mare a sunetelor de fluier (id.- Suntașternuturi din sunet de flaut (p. 51) - Conexiunea orfică, în planurile lumii, duce spre o dizolvare a notei personale, spre spații mai largi și oarecum atemporale, la limita înstrăinării de propriul destin, stare orfică modernă, pe care însă poetul nu o analizează, nu-i revelează psihismul, menținându-se la suprafața unei stranii și alunecoase beatitudini (nu sunt aici/ sunt acele plecări spre niciunde/ .../ ați ascultat vreodată un tulnic/ însuși rătăcit în lumine plăpânde ( p. 53). Totuși, această mare temă a literaturii, spaima de a nu (se) comunica, înstrăinarea - este enunțată, la pag 21, drept poem confesiv și un fel de ars-poetica, pentru acest volum un fel de penitență. Spre sintagma din titlu (ultimul solstițiu) - poetul nu ajunge de la început, e nevoie de o transpoziție temporală (vezi și orologiul), de o lăuntrică lectură a unui simbol , cum este solstițiul de iarnă (timp al nașterii zeilor, ritual dyonisiac etc). Și cum poetul își economisește mijloacele și își drămuiește izvoarele, acesta pare de departe textul cel mai„ermetizant” al cărții sale: am crezut că nu pot destăinuinimic/ .../ mult mai târziu/ am scris despre toate acestea/ revendicând într-un fel/ timpulfoștilor zei. Dar în curând e copleșit de semnele orfice, care se reîntorc în structura poemelor, din Ultimul solstițiu: păsările (ca o încrucișare de aripi zvonind deasupra umbrelor/ .../ văd lumea de dincolo/ uneori te visez/ deschizi ferestrele și în loc de aer/ intră păsări cu gheare mari scurmându-mi ochii/ uneori se apropie de tine/ cu firimiturile mâinilor mele în gheare... Pentru semnificațiile ulterioare ale orficului, se știe moartea și simbolul sângelui - reprezintă sensuri ale sfâșierii de sine. E un ritual, prin care trece șipoetul Ultimului solstițiu (mă nasc și mor în același timp// respirându-mi pătimaș sângele) - însă, datorită febrilității mâinii care desenează imaginar, datorită spontaneității grafismului, întrevedem

Atelier critic altceva, o anumită schițare a unui adevăr fulgurant, clipa aceea - care ne scapă fără încetare, pe care conturul plastic dorește să o plieze pe vis, în încredințarea poetului, că a surprins o imagine interioară, înainte de a fi „amprentată de trecere” (expresia îi aparține) e mâna ta de departe împletind nălucirea ființei/ cu liniștea diafană a cerului ( p. 42). În culoare, poetul vede cu ochiul mărit, o himeră vie, în mișcare, înaintând în sumbră liniște, amurgul, simbolizat printr-o corabie: vedeam pulsul sângeriu alamurgului/ desprins ca o corabie de mal. În jocul de linii și înnegreli, motivele orfice (iubita pierdută, iarna, umbra, cealaltă lume, erosul, absența, moartea etc) fuzionează cu stări existențiale, întregind arsenalul bântuirii - (năzărirea) și - după metamorfozele privirii impresioniste, atunci când strălucirea de suprafață, inefabilă, a clipei surprinse, se șterge - ceea ce e dedesubt își arată, chiar fugitiv, filonul sumbru. Înainte de toate însă, poetul intuiește că, prin golurile de lumină ale unui peisaj/ portret-poem - pot să iasă la iveală, din colțul cel mai singular al sufletului, emoțiile reîntâlnirii cu ceea ce, mult iubit cândva, sosește acum dintr-un loc necunoscut. Astfel estebenefică și creatoare de stil, apropierea dintre arta plastică și cuvântul scris. Acest aspect îi dăruiește o anumită formă de cunoaștere (și, cum scria Gabriel Marcel: nu există taină decâtîn cunoaștere): – printre zidurile nopții o simt în aer plutind/ știam că nu va întârzia/ e ora când ferestrele lumii se deschid/ .../ și o văd prin ciobul de sticlă ca pe o fantasmă subțire; id. În râul ei/ simt eucel mai bine iarna. Picturale, hieratice, Inimi negre și roșii se deseneazăpe pânza iluziilor - „nisipuri mișcătoare”, efect al unui curent subteran. Pregnantă îndeosebi este imaginea îngropării în mișcare a formei: zborul lor sălbatecîți trece până desupra de umeri/ apoi și tu te prefaci în pasăre zburând. Nu este un poet al dramatismului, ci al tramei. Zbuciumul existenței pare o suprafață înnegrită cu un cărbune, hașurată, cântec al penumbrei interioare, cumva exilat din vizibil: noaptea în care trebuie să intru; ochiul orb; corbii flămânzi; o otravă mai tare decât viața; un sinucis întors săși strângă lucrurile; un cerșetor în fața unei catedrale; o mie de aripi au rămas atârnate de geamuri. Ruptura existențială - spirituală, a sufletului modern, se produce în acele străfulgerări, aruncate aparent la voia hazardului, prin majoritatea poemelor, însoțind, fără preget, chiar sentimentul iubirii. În centrul lor stă dangătul de bronz/ al zilei pe care/ nimeni nu o chemase (p 20) - Cu o anumită luciditate, poetul își asumă, ca timp uman, cunoașterea interioară, ochiul artei, între dicibil și interdicție: va rămâne totuși/ jocul fascinant alluminii/ în chenarul oglinzii/ ca un moștenitor al lui (p. 20) - Timpul poemului este numit, în consecință, timpul târziu al mărturisirii, al destăinuirii; totuși, contactul cu aceste teme e abia numit, un fel de oglindă a unei alte vieți, prin care trec instantaneu și demonii resemnării (spre ex.: răului i se cedează o altă parte din realitate, ca să lase din gheare victima, procedeu magic).

sintagme literare Țărâna se strecoară amețitor în visele poetului (îngeri cu aripi de țărână; nu mai locuiește nimeni; regina trecea prin camera goală; stea căzută stins/ în brațele pământului). Chemat să celebreze noaptea sfâșiată a lupilor, ultimul solstițiu, noaptea erosului, cumpăna sângelui, așteaptă îndelung la marginea unui timp mitic, oarecum refuzat (o mare/ în care trebuie să fii nebun/ să te încumeți să înoți - p. 18), Ulise fără ape învolburate, resimțind catargul putrezit la margine de timp (ultimul solstițiu), rece precum pielea deșarpe, zeu de bronz în surpare, din care se aude doar dangătul celebrării, și se aud clopotele - scrie poetul- „ ruginite în carne”; și se văd - cenușa, nisipul, scrumul, boaba de nisip, iluzia: zeul însuși e o pată. Și tot fulgurant, cu una din tristețile calme ale unui alt Ulise fără plecări (L. Blaga) – poetul ascultă preludiul morții și al frumuseții. Spectacolul e dat de aripile unei păsări „care nu vrea să mai zboare”. Înclinarea spre mit părăsește natura, pentru a se mărturisi pe baza realității (irealității) cotidiene, înregistrând filmul mut al existenței, printr-un un corp interior (nu mai vezi cu ochii/ și pipăi cu pieptul întunericul; pe străzile acestui burg; mâinile mele obosite; măsor timpul trecut prin mijlocul încăperii/ nu știe cine sunt). Cumva - arghezianul dangăt de bronz, care se întreabă pentru cine să mai anunțecelebrarea (poate timpul zeului de lut, al zeului tatuat cu vinovăție), este compensat, de către Ion Oprișor, în acest nou volum de poeme, prin liniștita privire spre un dincolo de ferestre, ceea ce susține, dinlăuntru, pregnanța unui principiu expresiv-și a unei inedite, fulgerătoare, luminoase viziuni, a zeului necunoscut: și zeul însuși va săgeta văzduhul/ împărțindu-mă în două jumătăți. Rămânând în domeniul artei, se spune că pentru Giacometti bronzurile sarde au avut importanță, când își concepea statuile sale, printre care, deșirata Pasăre a Serii. Nu te uimește anxietatea (cei o mie de ochi, care stau atârnați ca scoicile pe țărm), așadar, fără de care nu mai putem trăi (mă aleargă pe străzi umbre și/ fără nicio vină mi se-ntunecădrumul), ci așteptarea, în care nu mai poți fi inocent, decât dacă îți asumi tăcut toate păcatele lumii (p. 39). În lumea astfel reconstituită, din acest volum, prea puține sunt ecourile furioase, care ar răzbate din afară: trebuie să ții lumina numai în fața ta, e strigătul lui mut, căci orice poet, chiar dacă visul lui e tăcerea „trece strigând”. Umbrele, pe care ochiul pare să le protejeze, sunt o trezire prematură, într-o limpezime care a avut deja locsau va fi cândva,și uneori (sau mereu) totul nu e decât o privire printr-o apă stranie, asemănătoare sticlei, pe care nu arînțelege-o nici fluturii- îngeri; ceața din fața ochilor interiori, când se estompează orice arătare de viață, și se presimte, nu forma, ci doar atingerea surdă a esenței sau nimic: aici vin îngerii să plângă apoi/coboară într-o rostogolire surdă/ fără

Atelier critic să li se distingă trupul (p. 38.) Cheile inconștientului, zaruri rostogolite, scormonind miresme, de fapt, par să nu existe. Nu se poate preface că nu presimte și fuga „blestemată și mută”, lăsată de treceri demonice, urmele lor cel puțin, care transformă imaculatele zăpezi, în guri flămânde, legănânduse ca un clopot de bronz (p. 17). Poate cel mai straniu motiv al cărții sale este nălucireacăutare, fantasmatica locuire într-un spațiu ce nu-i mai aparține, decât ca bântuire, reîntoarcere a umbrei (într-o zi vei spune că am fost aici/ căutând foile albe – p. 52) - umbră altfel suspendată, într-un zbor, pe care nu-l mai poate defini, decât printr-un eufemism: euaștept la capătul mâinilor Tale/ o otravă mai tare decât viața. Am lăsat la urmă un alt aspect, acela al relaționării poetului cu timpul magico-mitic, nostalgia inițierii tradiționale (Sânzienele, timp al iubirilor mute și al logodnelor; blestemul, umbrele, daemonologia morții, tămâierea, exorcizarea, crucile de lemn, pasărea suflet, seria femininelor: viața, mama, iubita, luna, moartea, țărâna ș.a.), un arsenal relevant, extrem de concentrat, expus între ramele de sidef ale lui Octavio Campo și imaginea unei nopți „aprinse de fulgere” (semănând unor amintiri totemice, mai degrabă). Poetul nu cedează unui folclorism ieftin, ci se menține în planul substituției magice. Astfel, himerele sale se apropie cu o tristețe camuflată, de fruct interzis, care poate să transpună și coșmarul deziluziilor (o parte și a mitologiei eline, era de factură impresionistă, de aparență romantică - himerele), dar și daemonologia morții: vor veni probabil și demoni urlând/ cu ghearele princenușă să-mi scurme (p. 48) c.f. Paul Anghel, transpusă în timpul magic, suferința este aruncată precum o piele de șarpe- interpretare pe care o înțelegem mai bine, azi, prin cultură: în noaptea de sânziene/ mi-e frig/ sunt rece ca o piele de șarpe (p 41). La fel, pasărea, fereastra, cea din urmă deschisă fiind și în amfora funerară, plină cu cenușă (- transpunere a ochiului). Din eresuri nu-l frământă povestea, ci mai mult imaginea. Poetul își pune de probă masca Ultimului solstițiu, și a unui romantic, dar nu-și poateascunde chinuitoarea voluptate, chiar fulgurantă, a emoțiilor, cuprinse într-un suflet din modernitatea târzie (râsul înfrățit cu alcooluri, zăpezile sufocante, deșirate, agresive; efebul care își bea vina; „și-au otrăvit ochii”; ferestre cu ochii scoși, bîntuirea prin acea odaie secretă, unde se întoarce precum Dorian Gray, să vadă surparea liniilor de pe chip etc). Totuși poemele sale cresc dintr-o generozitate orfică (lăsându-mă pradă zvonului fiecărei aripi), din concentrare și simplitate: și cea mai mare spaimă a sa (după cealaltă, cea a plecării) este aceea de a nu mai surprinde imagini, ca în acest fantasmatic, schițat abia, portret al artistului: mă așez și încerc să văd/ ce se petrecedincolo de ferestre.

sintagme literare

OCTAVIAN MIHALCEA Imprevizibilele date ale ființării Cartea lui Constantin Kapitza, Năluci (Editura Betta, București, 2018), conține versuri încadrabile într-o ecuație cu accentuată amprentă meditativă, aspirațiile find puse sub semnul unor nedisimulate ecouri ale purității. Misterele evocate influențează pregnanța lirismului, unul apropiat incandescenței, cu foarte generoase intenții întru dezvăluire. Este remarcabilă conștiința de sine a poetului. Acesta e sigur pe el și acționează în consecință, însoțit fiind de asumate încercări. Amintirile, cu funcție deosebită la Constantin Kapitza, generează puternice energii care accentuează transfigurările. Complexitatea imaginarului ia valori la limită: „Rătăcim cu ochii după stelele ascunse,/ Nopțile par tuneluri de întuneric unse,/ Demențe, schizofrenii și alte boli albastre/ Își caută locuri, ascunzișuri sihastre,/ Cel ce încearcă înțelepciunea s-o guste/ Trimis va fi să înghită praful din puste,/ Căci modelarea vieții va fi o floare/ Pentru un vis acostat lângă o mare,/ Refugiu nu va mai fi de găsit,/ Nici clipe nu vor mai fi de pornit.” (Refugiu). Interiorizările determină accesul spre anumite zone cu fior luxuriant, gânduri în expansiune, totuși purtând semnele incontestabilelor drame.

Atelier critic Suprarealitatea s-ar putea dovedi salvatoare, chiar „rostogolind ochii în stele spre țeluri necunoscute”. Sunt evidențiate constant imprevizibilele detalii caracteristice ființării. Adeseori, verdictele „umbrei” au implicații dintre cele mai atipice. Constantin Kapitza manifestă o accentuată solidaritate cu toți cei ce slujesc Poezia, ființe cu destin aparte, manifestând tendințe evazioniste radicale: „Am mușcat înc-o vară,/ semne mă tatuează, mă taie/ cu raze de soare./ Nălucile îmi sorb porii/ de apă veche din mine,/ ce mai, sunt Timp treaz,/ infinitezimale lovituri mă-ntorc/ spre trecut, îl măsor dintr-o privire/ și fug.” (Năluci). Abisalul, omniprezent, conferă acestor texte diverse valențe. O tușantă nostalgie stă de multe ori la originea textelor din prezentul volum: „Caldă cameră a tinereții,/ pătrunsă de șuierăturile anilor,/ zburătorii pereți s-au uscat,/ un praf roșu de sânge-nvechit/ te-a desenat, lungi fibre pocnesc/ din secretele umbrelor trecute/ ocolind soba de teracotă a uitării/ și nașterile luminoase erau căile Domnului,/ îți purtau din primele clipe/ nebănuitele bătrâneți,/ și, sus, pe umerii ei,/ încolțită mereu, moartea.” (Pereții din Strada Smârdan). Problematica accepțiunilor adânci ale vieții constituie una dintre dominantele versurilor. Intervine tentația descinderii în eterogenul univers al oglinzii, ceea ce presupune ipostazieri fecunde. Cuvintele reevaluează datele unei temporalități semnificative. Persistă interogațiile despre mereu incitantele temeiuri. Privitor la ceea ce va fi, metaforele lui Constantin Kapitza vorbesc despre un incognoscibil cu nuanțe sceptice, însă gata să facă față oricăror provocări: „Toți ne amintim de o țară muntoasă,/ podișuri și câmpii nesfârșite pentru ochi/ deschiși de orice lăcrimare,/ știm ce a fost, ce a mai rămas din trecut./ Mănușa viitorului nu poate fi găsită,/ căutătorii de tăblițe, cu semne săpate în aur,/ au rătăcit drumul,/ oricare drum se deschide/ ca un evantai/ și convoaiele de năzuințe/ nu se vor întâlni vreodată.” (Mănușa viitorului).

sintagme literare

RALUCA FARAON În căutarea luminii prin cuvânt: Sonete II – ale luminii, de Gabriel Gherbăluță Moto: „Întunecând întunericul am deschis porțile luminii” (Nichita Stănescu) Aflat la al zecelea volum individual și la al doilea volum de sonete (apărut în septembrie 2018, la Editura Minela, București), Gabriel Gherbăluță dovedește cu prisosință că este un poet îndrăgostit de și stăpân pe versul clasic, pe care îl omagiază duios, dar căruia îi oferă, în același timp, șansa de a configura un univers poetic deja recognoscibil din volumele anterioare. Poetul nu-și asumă rolul demiurgic al creatorului de „lume”, nu aduce nimic nou în toposul poetic, mai degrabă este un arhitect inventiv care, cu puține resurse, propune eșafodaje pe care cititorul să își construiască propriul univers imaginativ volatil. Sonete II – ale luminii, titlul volumului de față, aduce în prim-plan un motiv literar de notorietate, lumina, aproape obligatoriu prezent în poezia lumii; Eminescu, Blaga și Nichita Stănescu sunt doar trei nume covârșitoare din lirica românească, date ca exemple elocvente în ceea ce privește axiologia unui parcurs poetic identitar, prin căutarea absolutului/ luminii. Și tocmai de aceea, asocierea acestui motiv literar versului clasic al sonetului mi se pare o ocazie potrivită pe care o creează Gabriel Gherbăluță atât pentru omagierea versului consacrat, cât și pentru a propune o viziune originală despre rolul poetului și al cuvântului, în contextul urbanizat și oarecum cinic al poeziei contemporane. Ne vom referi așadar la cele mai importante semnificații pe care acest motiv literar important le relevă la o lectură atentă, fără a avea pretenția că interpretarea adusă textului literar ar putea fi exhaustivă. Lumina este un laitmotiv în creația literară a poetului gălățean, dar și legătura dintre cele două volume de sonete, apărute la trei ani distanță. În primul volum (Despre cub și iernile din el), lumina este, în general, o aluzie literară la imaginarul romantic („Să-ți fie lună, ia-o de pe ape,/ închide-o în poem, lumină lină”; „… lumină-n pătratul de cer/ ce-mi deschide iar ziua”; „lumina din stele ce pier”), cu antitezele specifice („nici în lumină nici în gri de noapte”; „nesupușii demoni îmi mușcă din lumină”) sau o aluzie la imaginea sacrosantă a femeii ideale, cu aceleași antiteze specifice romantismului („de ce să negru când tu știi că albă/ lumina ta irumpe împrejur?”; „lumina ta îmi încălzește mână/ … lumina ta mă arde greu pe mână/ te tot aștept sunt rob îmi ești stăpână…//”). Deși este des invocat în tot volumul întâi (la singular – sublimat, la plural – bagatelizat), motivul luminii nu are conotații neobișnuite,

Atelier critic ci este asociat ritmului vieții, iubirii, fericirii etc. O asociere deosebită însă, care se va desăvârși în volumul al doilea, este între lumină și harul poetic, asociere care problematizează ingenios rolul mesianic al poeziei, așteptate ca revelație prin cuvânt, care ar putea sublima existența: „visezi lumina ca să te hrănești/ mort e cuvântul sufocat de nor/ nu îndrăznești la soare să privești// nu sunt poet m-a părăsit cuvântul/ mult mai departe-i cerul ca pământul//”. Primul sonet din volumul al doilea trădează pe de-o parte intenția poetului de a ambiguiza semantic motivul literar al luminii, care dobândește o anvergură expresionistă, (străbătând o geografie a unui rău insidios, neclasificabil, întrun univers în agonie, natural și erotic), iar pe de altă parte, transgresează limitele impuse de o receptare limitativă a binomului întuneric-lumină, prin tulburarea voită a apelor: lumina neagră (inspirația poetică, să îi spunem) este „sânge spurcat”, iar din această pricină, „poezul meu abia de mai respiră”. Fără să mărturisească în mod explicit, sonetul de început are alura unei arte poetice, cu elemente care vor fi dezvoltate ulterior de-a lungul volumului: 1. harul creator este ambiguu și ambiguizează, în manieră modernă, este lumină neagră, adică un întuneric luminos care poate fi asociat deopotrivă atât haosului de dinainte de creație („lumina mea se scurge pe zăpadă”), cât și destabilizării eshatologice, creatoare de „lume nouă”, în forma explicită a poezului/ poetului („el e cuvântul versului din urmă”). 2. Poetul folosește tehnici ale liricii postmoderne: fie referința culturală explicită („chansoneta plânsă de jacques brel”), fie pastișa involuntară (după Bacovia – „lumină rea a otrăvit amorul”). 3. La nivelul instanțelor poetice, se observă folosirea concomitentă a mai multor persoane (tu, el, ea, eu), ceea ce produce o oarece confuzie, atât timp cât se păstrează și configurarea la persoana a treia a unui topos alienant și straniu („o aspidă moare în oglindă”), cu un ambient natural personificat: „demonul iernii stă acum să cadă/ din haină albă-n straie cenușii”. Dacă în primul volum de sonete, ambivalența luminii ca semn deopotrivă al lumii create și al celei reconstituite chinuitor prin strădania poetică era abia configurată, în volumul acesta, ideea este adâncită, nu neapărat clarificată. „Tu” rămâne în aceeași coloratură incertă, dar dacă acceptăm ideea că poeta faber este un demiurg care zdruncină granițele dintre realitatea concretă a limbajului și cea a re-codificării prin emoție, atunci înțelegem că doar el poate să spargă „lumina risipind-o-n cioburi”, fără ca această fragmentare să rămână definitivă. Ceea ce este însă o constantă meritorie în problematizarea lui Gabriel Gherbăluță despre rolul poeziei rămâne suspiciunea, o rezervă în a accepta rolul salvator al cuvântului până la capăt (pe linia trasată deja de Tudor Arghezi). Lumina atârnată „noaptea pe la porți” este cumva garanția că imaginarul poetic păstrează amintirea unei realități concrete, dar pe care poetul o personalizează întrun peisaj deja individualizat (un no manʼ s land „autohton”, cu lună, fluviul fără întoarcere, pescăruși, împăratul/ regele pește, lycantropi, lupi, trolli etc.); cu toate acestea, amărăciunea provine din catastrofa unui univers interior dominat de demoni, suferință fără sens, lehamite sau tristețe copleșitoare: „cu întuneric ai pictat poezul/ doar curcubeu de negru cenușiu”. Poezia, cu toată frumusețea ei, e o palidă umbră a amintirii paradisului, a cunoașterii primordiale: „și a rămas doar coaja fără miezul/ din fruct al cărui gust nu îl mai

sintagme literare știu”. Cu toate acestea, poetul speră ca poezia să fie generată de lumina adevărului, a autenticității: „cobori, lumină peste tot și toate/ (nu pe furiș ca furul într-o casă)/ printre cuvinte pasul ți-l abate/ chiar de te uit căldura ta ți-o lasă”. Finalul sonetului subintitulat al miezului definește admirabil esența poeziei, așa cum și-o dorește fiecare poet, până la urmă: „și din lumină de îmi coc poezul/ mănânc doar coaja, ție îți las miezul”; cu alte cuvinte, dacă poezia înseamnă strădania amintirii Logosului, cu toată durerea și prăbușirile interioare implicite ale creatorului, ea se străduiește să promită cititorului miezul unui cuvânt nou, al unei noi experiențe la nivelul cunoașterii și emoției. Și în Sonet – al bulgărului de lumină, lumina păstrează conotația blagiană a cunoașterii, „lumina e glob râvnit în pom”, dar poezia își dovedește limitele în această privință: cuvântul este sângele care se scutură din aripa unui înger ce s-a înțepat în gardul cu crengi, gard care străjuiește un paradis pierdut, cu un adam fără evă. În altă ordine de idei, poetul, cu tot elogiul clasicilor, încearcă, în manieră postmodernă, să recreeze un univers ficțional propriu, prin oglinda savantă a transtextualității, după terminologia lui G. Genette. Spre exemplu, în poezia numită Sonet – al luminii povară, poetul este conștient de rolul ingrat al creatorului contemporan care duce în spate povara unei magistrale mărturisiri poetice, desăvârșite până la el. Cum mai poate realitatea inspira un nou avânt creator în aceste condiții, fără teama unui eșec inevitabil? Literatura este nevoită să devină sursa de inspirație aproape obligatorie ( un al treilea tip de mimesis, după cum explică Paul Ricœur în Temps et récit, adică lumea de după literatură care a trecut prin literatură), în încercarea configurării originale a unui nou traseu poetic. De aceea, în acest sonet, poetul este asociat lui Shylock (întrezărim omagiul adus de sonetist Marelui Will și încercarea de detașare implicită de modelul absolut): „lumina strâng cum shylock mărgărite/ ca el o strâng fărʼ să o risipesc”, lumina fiind, până la urmă, în acest caz, nu o irumpere spontană a harului creator, ci inspirația livrescă, oarecum controlată. Tocmai de aceea, conștient de limitele inspirației sale, poetul se dorește „paznic luminii”, care să despartă, ca Iisus, lumea veche de lumea nouă, cu povara crucii asumate. Ca în mai toate volumele de versuri ale lui Gabriel Gherbăluță, femeia este cumva un arhetip (redimensionată aici în manieră expresionistă: „din păr îi zboară stol de mierle,/ albit în apa rece de izvoare”), care generează și ordonează impulsul creator (îl umbrește sau îl iluminează) și este firească asocierea luminii prezenței feminine: „asta e ea, femeia din hotare/ vameș luminii, preoteasă – soare” (Sonet – doar al ei). Tendința de idealizare romantică a femeii din primul volum de sonete este adusă aici la apogeu, femeia deține lumina creației în cel mai profund și autentic mod posibil și este asociată vieții elementare, capabilă să întrețină sublim viața omului: „ lumina ta lumina a dintâie/ ca țipătul copilului dintâi/ rogu-te acum mai las-o să rămâie/ în locul tău de nu poți să rămâi//”. Femeia este pentru poet și lumină înșelătoare, din cauza nestatorniciei în dragoste, umbrind fericirea acesteia: „lumina ta mai dulce-i decât mierea/ lăsată de albină-n urdiniș/ și mistuie cu zahărul din fierea-i/ privirii aruncate pe furiș//”. Întrucât lumina femeii este inspiratoare, muză ideală, doar atunci poetul poate, ca Dumnezeu din coasta lui Adam, să o nemurească în vers, născută din cuvânt: „te nasc lumină dintr-un alt cuvânt/ de-

Atelier critic mi luminezi cuvânt lumină-ți cânt//”. Dacă femeia este elogiată ca o făptură divinatorie a unei mitologii proprii, cuplul este o instanță poetică vulnerabilă, ca și în primul volum; îndrăgostiții sunt „păsări lumină prinse într-un laț”, al căror „vis neterminat” este făcut captiv de un păsărar în colivie, ceea ce generează absoluta singurătate: „și se făcea că mă trezeam și parcă/ eu eram noe, singurul în arcă//”. În schimb, în Sonet – al soarelui prealuminatul, cuplul este definit prin sensul luminii (tot în tonalitate exaltant expresionistă). Bărbatul este activ, solar, descendent, dar cu alură cosmică: „lumina mea o am primit din soare/ topește săbii rupe zeci de suliți/ se scurge-n cioburi pe oglinzi de mare/ și aur e în colbul de pe uliți//”. Femeia e Eva eternă, ispita perpetuă, cumva bagatelizată prin imagine domestică: „lumina ta o am primit cu mărul/ ce mi-l întinzi ca să mă-nfrupt din roș/ se naște iar când îți învolburi părul/ când te apleci să furi un măr din coș//”. Totuși, lumina rămâne tributară creației biblice, cuplul este primordial (în ciuda frivolității și nestatorniciei femeii), aceeași aluzie a paradisului pierdut care străbate ca un laitmotiv sonetele acestui volum, dar și o dorință nemărturisită de regăsire a unei iubiri absolute: „lumina noastră-i doar un ciob din toată/ clipirea primă a lui Dumnezeu/ când spre adami privești câteodată/ tot un adam atunci mă simt și eu”. Motiv recurent în creația lui Gabriel Gherbăluță este și orbul, ca semn distinctiv al limitelor cunoașterii, dar și al vulnerabilității căutării identitare, amenințată mereu să nu își găsească sensul din cauza greșelii firești omului: „deschis-a orbul ochiul spre lumină/ … prin adierea aripii de-albină/ încet deschis-a ca să nu îl doară”; „ți-s ochii orbi deși iubești culoarea/ în arc-en-ciel când te călătorești/ mai oarbă tu când iar greșești cărarea/ și strângi din pleoape ca să mai greșești//”. Sonet – al mereu orbilor prezintă lumina ca semn divin al cunoașterii cu care toți suntem înzestrați („că e deschis sau nu tot ochiul o primește/ lumina caldă pumn în catifea”), dar scoate în evidență natura noastră căzută, limita aceleiași cunoașteri în plan contingent: „ni-s ochii orbi și nu avem vreo vină/ din întuneric nu naștem lumină!//”. Dar lumina pierdută de orb poate fi și din cauza unei culpabilități asumate în manieră ludică, chiar ironică, un amestec de recunoaștere a seducției feminine cu atașamentul livresc, iremediabil față de literatura clasică; orbirea, în acest caz, reprezintă abandonul creației benevol, de vreme ce există „vechii greci”: „mi-am rătăcit pe după colț lumina/ o am pierdut chiar fără să clipesc”; „își râde-acum de mine micul orb/ marele orb îți cântă odiseea,/ îmi torni cucută în pahar și torni/ că bun paharnic este ea femeia//”. În alt sonet, tot un elogiu adus vechilor greci – al unei elene ce și-a ales paris-ul – lumina de la începutul sonetului se transformă-n lumini la sfârșit, ca o oglindă a cunoașterii care se sparge în cioburi; ca o istorie a lumii care se fragmentează continuu, până la opacizarea totală, tocmai prin „orbirea” cuvântului care azi pare a nu mai spune nimic, de unde și rolul neputincios al artistului: „trădat de cuvânt de lumină trădat/ orb șade puțin sprijinit în toiag/ să-și șteargă sandala de praful lăsat/ pornește apoi poticnit pe-un drumeag//”. Poate de aceea, în alt sonet, al vămuitorului luminii, poetul simte o lehamite existențială generată de tulburarea ordinii lumii, care îi oprește parcă și elanul creator: „și nu mai am de dat lumină și culori/ căzut e curcubeul în margini de hotar/ am lepădat de soare sămânța de la flori/ de poezia

sintagme literare vieții nu mai aveam habar//”. Orbul Homer al poeziei (un ideal pe care și-l dorește în permanență creatorul, dovadă aluziile livrești constante în toată creația poetică a lui Gabriel Gherbăluță, nu numai în acest volum) se confruntă mereu cu teama că poezia nu are, din cauza decadenței universului, puterea de regenerare, devenind, dimpotrivă, devoratoare a artizanului cuvântului: „și nu mai am cuvântul pe drum l-am lepădat/ sandala prăfuită lăsat-am în cetate/ cu-aceleași ploi acide poezul m-a udat/ ștergându-mi din retină iubirea despre frate//”; „și nu mai am nimic de dat sau de primit/ e-nchisă vama iar și am rămas pe-afară”. În multe sonete, ca și în primul volum, lumina este premisa existenței unui univers poetic personalizat, în care fiecare anotimp (cu excepția verii) se configurează în funcție de intensitatea acesteia: poate avea tușe marine în aprilie, nuanțe delicate, în alt sonet, în care „regina-buburuză” este plimbată cu o caleașcă trasă de licorni; poate fi asociată tristeții blânde de toamnă, lumina fiind responsabilă pentru trecerea ireversibilă a t impului: „mai cade o toamnă lumina-i de vină/ o am adunat-o în mierea de-albină//”; iarna, firesc, lumina este „mincinoasă”, poetului îi este frig și doarme, „de tine nu-mi mai pasă”. În (pseudo) sonet al ploii colorând lumina, lumina transfigurează în culoare apa fluviului (care generează un fel de mitologie a tristeții poetice): „ploua cum nu plouase niciodată/ pe fluviul de lumină colorată//”. În alt sonet, într-un peisaj apocaliptic, lumina pare o divinitate capricioasă care „închis-a poarta soarelui neașteptat”, ceea ce duce la dezechilibrul lumii create, suficient motiv pentru poet de a deveni la rândul său un blestemător al lumii cunoscute, pe care o reneagă, în speranța că poezul său va fi un nou început, prin lepădarea de întuneric: „din noaptea mea polară te-am blestemat lumină/ și lacăte mai grele pe soare eu am pus/ până gustat-am mierea din zborul de albină/ și-am ridicat privirea din groapa spre în sus//”. Interesant e când lumina este asociată suferinței („lumina doare”, în sonet – cu o lună pătrată absentă) sau când este sinonimă cu moartea („caii luminii”); atunci, paradoxul zboruluicădere configurează un peisaj dezolant – un fel de apocalipsă a poeziei gherbăluțiene. În sonetul numit al nimănui și al oricui, din nou ne confruntăm cu o suspiciune postmodernă a rolului literaturii, peisajul creionat fiind o negare a celui care tocmai s-a configurat până la el: creatorul îi cere iubitei/ cititorului/ propriei persoane sub forma unui tu obiectivat să alunge în stradă „sălbatici licorni îmblânziți de neșansă, observă că „mor verile-n veri”, „mor toamne pe iarnă”, „ai rupt ce-am țesut – nevăzutele punți”, lumina îngheață. Există în tot volumul referiri biblice, fără ca poetul gălățean să fie unul mărturisit religios. Cu toate acestea, ni se pare importantă asocierea luminii cu Harul Divin, prin care se face elogiul Celui care este, prin excelență, Lumină și creator de lumină, chiar dacă tonul este revoltat, ca al psalmistului arghezian. În sonet – al nimănuiului simțindumă, i se recunoaște lui Dumnezeu puterea creatoare („lumina Ta însuflețește viață/ usucă sarea-n colț de ochi ce plânge/ îi spune nu urâtului în față/ și dă culoare roșului din sânge//”), dar și omului – măsura neputinței sale: „de-i neagră-acum e că așa-i să fie/ prea mult de alb orbește nelumină/ și scribul Tău nu te mai poate scrie/ din cubul lui în somn ce stă să vină//”. Semnificația luminii ca sursă a poeziei, dar și ca poezie în sine este cea mai importantă din tot volumul, chiar și atunci când nu este numită ca atare. Universul exterior poeziei este

Atelier critic în degradare, suferă, este neliniștit, cu toate atributele sale și cu toate elementele constitutive: fenomene ale naturii, anotimpuri, ciclul noapte-zi, geografii plauzibile sau de inspirație mitologică, oamenii și sentimentele lor. În această situație-limită, este firesc pentru Gabriel Gherbăluță să facă din cuvânt o oglindă a acestui univers care înregistrează suferința lumii până la agonie: „din tristețe făcut-am un poem”, „poezia doare”, „poezul doare/ rană cuvânt în carne tipărită”, „poeme acrite de atâta ură”, „poez stă să moară”, „poezul meu abia de mai respiră/ pulsează greu silabele din el”. Poezul „vătămat” avertizează despre faptul că uneori cuvântul poate fi „prăpădit prin păduri”, după ce a fost „cioplit în da și nu” și că lumina poeziei este doar ea „neprețuită”, cât timp nu e turnată în matricea strâmtă a poeziei materiale (sonet – al poezului nepoezit). Dacă volumul începe cu o tonalitate amară, a luminii negre, se termină la fel de amar, cu timpul care are ultimul cuvânt, cu imaginea orbului ce caută lumina „ascunsă ca rima-n poezie”. Ceea ce ne îndreptățește să credem că motivul luminii este aproape organic asociat pulsului viu, cu toate tensiunile specifice, ale creației literare. În ceea ce privește arta poetică, se pot observa următoarele aspecte. Există o unitate la nivel tematic și stilistic cu primul volum de sonete, chiar cu celelalte volume de poezii (în care sunt presărate oricum sonete). Poetul reia, de fiecare dată într-o lumină nouă, motive recurente: cuplul, iubita idealizată, peisajul selenar sau mitologic, gingășia miniaturalului, toamna, fluviul, lupul/ lupoaica alfa etc. Deși natura este sălbatică, există și elemente citadine, mai mult ale unui oraș răsărit din autoritatea cuvântului. Stilistic, i se poate reproșa poetului o anumită monotonie dată de repetabilitatea motivelor fie din sfera semantică a cuvântului, fie a naturii, fie a aluziilor livrești (biblice sau mitologice); cu toate acestea, imaginile create sunt proaspete și picturale, cu o tensiune a curgerii versului ce clarifică intenția poetică pentru o viziune unitară. Ceea ce este deosebit în acest volum de sonete, la nivel stilistic, este amestecul de limbaj nobil, curat, care atemporalizează versul, cu elemente voit colocviale sau regionale, ori total nepotrivite contextului („corason”, „buletin”, „zombies”, „troll”, „spaț” etc). Ceea ce înseamnă că poetul, în ciuda unui aer oarecum dramatic, se ia și nu se ia pe sine în serios, de unde și accentele ludice ale unor sonete; poate nu întâmplător, singurul text care nu este sonet (Old norse) reprezintă o joacă în cadență populară, ca formă, dar în manieră postmodernă concepută, ca un fel de punere sub semnul întrebării a clasicismului omagiat. Tot stilistic, se poate observa un amestec (intenționat sau nu) de curente literare (vag romantic, accentuat expresionist, postmodern), ceea ce îi asigură o tușă distinctă. Prin acest volum II de sonete – ale luminii, Gabriel Gherbăluță nu numai că nu dezminte valoarea primului (Despre cub și iernile din el), dar reușește să ofere profunzime deosebită și complexitate unui motiv literar, la prima vedere, bătătorit, care nu ar mai fi putut surprinde cu nimic. Volumul descoperă cititorului valențe complexe ale luminii și, cu toată neîncrederea în rolul salvator al poeziei, poetul continuă să scrie, întru desăvârșirea cuvântului.

sintagme literare

STAN BREBENEL Un alt mare scriitor uitat şi o monografie excelentă Literatura română a intrat, în ultimii 25 de ani, prin unii scriitori clasici, într-un con de umbră. Cât va dura? E greu de spus în era internetului şi a altor mijloace moderne. Este, totuşi, remarcabil faptul că o serie de autori încearcă să (re) aducă la lumină unele creaţii şi pe autorii lor, pe nedrept uitaţi. Cu atât mai meritorie este demersul unor tineri. Din ce în ce mai mulţi. Un astfel de tânăr este profesoara Silvia-Ioana Sofineti, din Slobozia, care ne propune, într-o analiză lucidă şi pertinentă, nu o reabilitare ci o incursiune în opera lui Zaharia Stancu, tot eşafodajul realizânduse pe romanul „Desculţ”. Cartea publicată, „Desculţ în mileniul III” a apărut la Editura Editgraph din Buzău, în anul 2017. Încă din „Argument” tânăra autoare ţine să ne atenţioneze: în lucrarea de faţă vom încerca să descoperim care sunt motivele acestei decăderi, pornind de la o altfel de structurare şi aranjare a faptelor narate, de la găsirea unei logici interne în acest univers amalgamat creat de Zaharia Stancu. Misiunea noastră nu e deloc uşoară, având în vedere lipsa unui fir epic (principal sau secundar), a unei structuri demne de un roman realist. Zaharia Stancu a fost un personaj controversat. Pornit din satul Salcia din Teleorman, judeţ făcut celebru de Marin Preda, în lumea mare a reuşit să o cucerească. După anii 90 a fost blamat deoarece s-a raliat cu totul ideilor noii orânduiri ce se prefigura. Şi nu a fost singurul care a făcut pactul cu diavolul. Graţie acestui demers a ajuns la unele dintre cele mai mari demnităţi: director de teatru, academician, preşedintele Uniunii Scriitorilor, deputat în MAN. Despre omul Zaharia Stancu , despre caracterul său, nu trebuie să ne pronunţăm atunci când analizăm opera. Iar ca preşedinte al Uniunii a făcu mult bine obştii scriitoriceşti. O faţetă mai puţin cunoscută şi deloc măgulitoare despre caracterul său circulă de mai mult timp. Iată despre ce este vorba: În anii imediat de după război, în plin avânt comunist, la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost prezentă toată floarea scriitoricească din ţară. Subiectul era Octavian Goga. După cum ştiţi Octavian Goga a avut chiar un guvern, extrem de naţionalist. Avea să intre în dizgraţia hahalerelor şi a celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat ce nu are legătură cu fascismul, cu xenofobismul, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau naţii ci populaţii. Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar

Atelier critic lovind cu tot ceea ce a putut în distinsul Goga care nu mai putea să se apere. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent şi cel mai negativist neaprobând reabilitarea lui Goga. La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute în a spune şi el ceva. Iată ce a spus: - Eram în iarna anului… la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră nişte bătăi în uşa conacului. Goga, s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mână. Îl rugă pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr, luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Goga le citi pe îndelete şi concluzia era clară. Tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i-a dat un acont tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu. Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment. A concluzionat Arghezi spunând: Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau …desculţi. (Apropoul era vis a vis de romanul lui Stancu „Desculţ”). Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir. Octavian Goga era reabilitat, iar Zaharia Stancu părăsea sala jenat vădit de adevărul spus de Arghezi. Revenind la volumul Desculţ în mileniul III al Silviei-Ioana Sofineti putem observa structura bine articulată a cărţii. Autoarea ne propune cinci capitole, cu întinderi diverse. Dacă în primele trei ne propune o sumară introducere în istoria universului Zaharia Stancu – poezie, publicistică, roman – iar în al cincilea trage concluziile necesare, în al patrulea analizează la rece tot ceea ce ţine de romanul Desculţ. În paisprezece subcapitole se pronunţă asupra structurii romanului, personajelor, conflictelor, şcolii, obiceiurilor, elementelor de folclor şi umorului specific. Mă opresc asupra câtorva dintre temele preferate ale lui Zaharia Stancu şi surprinse destul de corect de autoarea monografiei. În ceea ce priveşte tematica conflictelor interumane, care capătă aspecte tragico-comice din bătăliile pentru pământ, sunt relevate acele conflicte din sânul familiilor. Un exemplu concludent şi convingător este acela din familia lui Alisandru Nasta. Acesta are „mari necazuri cu băieţii săi, cărora nu le ajunge că li s-a dat case şi pământuri şi vor să-i ia bătrânului şi ce i-a mai rămas”. Nu reuşesc să-l convingă pe bătrân aşa că hotărăsc să-l omoare. Invitându-l la masă îi dau să bea şoricioaică. Un nepot cu un spirit de observaţie ieşit din comun intervine şi-l salvează pe bătrân. Un alt exemplu este a lui Ispas Capră. Acesta se judecă cu nişte rude pentru ceva pământ, nu mult. Pământul nu a rămas nici la Capră, nici la rude, ci la avocat pentru că „l-a apărat pe împricinat de lăcomia rudelor”. Dincolo de burlescul şi umorul negru rămâne tehnica de creare a atmosferei acelor ani. Un alt aspect abordat de autoare se referă la relaţiile dintre sexe care pigmentează romanul „Desculţ”. Din naraţiune rezultă că „desculţele” sunt cam rele de muscă.

sintagme literare După ce dă câteva exemple autoarea are o concluzie tranşantă: „Spre deosebire de Liviu Rebreanu, de exemplu, Zaharia Stancu, în ciuda limbajului adeseori împănat cu crudităţi, trage o perdea pudică peste scenele de sex, mulţumindu-se fie să le sugereze, fie să vorbească despre ele după ce s-au consumat”. O altă analiză se referă la conflictele cu autorităţile care sunt mai rare decât între săteni, dar sunt mai crâncene. Toate au cam acelaşi motiv: bogăţia contra sărăcia lucie. Între cele două pături apar jandarmii care, uneori, o mai încasează şi ei de la câte un ţăran pe care l-au lăsat nervii. Un ultim aspect pe care vreau să-l abordez este acela al religiei. Aceasta naşte şi ea conflicte. Dacă „raporturile cu divinitatea sunt confuze, în schimb cele cu biserica şi cu preoţii se remarcă cu agresivitate „şi batjocură. Preoţii, departe de a fi văzuţi ca «luminătorii satului», sunt prezentaţi caricatural, în tuşe voit grosolane; începuse deja moda ateismului de tip marxist-leninist”, constată cu tristeţe autoarea. Concluziile sunt cele care dau valoare analizei operei lui Zaharia Stancu, atât de bine şi temeinic analizată. Afirmaţia cu care încheie „Argument”-ul, ce sună ca o sentinţă, pare că a tranşat definitiv, pentru tânăra autoare locul autorului romanului „Desculţ” în istoria deloc confortabilă a literaturii române: „În final, vom vedea cum este receptat astăzi Desculţ şi de ce un autor ca Zaharia Stancu nu mai este de actualitate”. Ca apoi, în ultimul capitol, să tragă concluziile definitive. Dincolo de aspectele pozitive, care nu sunt menţionate, lipsurile par evidente. Acestea ar fi: -„Desculţ” nu are o construcţie solidă, cum au, de pildă, romanele lui Liviu Rebreanu; - Cititorul postrevoluţionar are tendinţa de a pune sub semnul întrebării autenticitatea faptelor povestite; - „Cititorul se revoltă uneori în faţa atitudinii pasive şi a masochistei văicăreli colective; desculţii nu fac nimic pentru a schimba soarta, revolta lor verbală rareori este urmată de acţiune, iar, când acţiunea există, este relatată sumar, cu o

Atelier critic mare stângăcie la nivelul firului epic: - Referitor la eroul Darie autoarea conchide: „Psihologia copilului este surprinsă rudimentar, de pe poziţia adultului care-şi măsluieşte trăirile, crezând că astfel dă dovadă de empatie”; - „O altă scădere a universului construit de Zaharia Stancu în Desculţ este modul de abordare a folclorului”. Unele dintre tradiţiile şi obiceiurile locului par invenţii ale autorului, dar sunt total neconvingătoare. - Scăderile văzute de autoare sunt şi la nivelul conturării personajelor: „Nediferenţiate prin limbaj, personajele lui Zaharia Stancu au consistenţa umbrei, sunt schiţate sumar, cu accent pe portretul fizic, iar acesta este limitat la câteva elemente nesemnificative”. Şi ar mai fi. Cea mai interesantă concluzie, şi care îi dă Silviei-Ioana Sofineti un certificat de autentic spirit critic şi-l reabilitează întrucâtva pe Zaharia Stancu, apare pe la începutul studiului. Citez: „De cele mai multe ori, simpla utilizare a unui cuvânt poate deschide drum spre o altă povestire, ceea ce duce, într-un fel, la absenţa unui fir epic, dar la o proză modernă, totuşi, în contrapunct, ca la A. Huxley, sau de-a dreptul proustiană, atunci când un element involuntar declanşează memoria afectivă a scriitorului. Romanul se alcătuieşte, astfel, dintr-o înşiruire de povestiri şi de povestiri în povestiri, într-o tehnică a «sertarelor» nu îndeajuns elaborată”. Pentru un personaj destul de controversat, adulat şi hulit în acelaşi timp, romanul Desculţ a fost capodopera sa, umbrind celelalte producţii, ceea ce l-a făcut pe Alex. Ştefănescu să exclame cu admiraţie: „Desculţ străbate Pământul în sandale de aur”, după ce a fost retipărit de 12 ori şi a fost tradus în cel puţin 24 de limbi. Întrun fel, desculţul din Teleorman care a obţinut şi premiul Herder, se vede răzbunat post-mortem cu toată ignoranţa contemporaneităţii.

sintagme literare

VALENTINA BECART ”atât de nefiresc am rămas în lucruri” Poetul Nicolae Vălăreanu (Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie ”Poeme pentru mai târziu”, volum apărut la editura Lindenfeld, Bucureşti (2012). Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă şi să mediteze - mult mai profund - asupra existenţei, asupra efemerităţii lucrurilor.”Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii,/ Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea./ Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:/ Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?” (Omar Khayyam). Referitor la titlul ales... n-am putut să nu mă întreb: ”Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu după volumul de versuri ”Romanţe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?” Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ”parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înţeleagă”... Nu ştiu care i-au fost (îi sunt) intenţiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul ”Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare şi meditaţie. Cultivând versul liber, din care nu lipseşte armonia şi profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reuşeşte să confere stil şi sensibilitate estetică întregii expresii poetice. Prefaţatorul cărţii, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmaţie: ”Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreaţa de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme şi de suflet, totul începe de la el. Măştile multiple se dezbracă până la esenţă.” Cunoscând, destul de bine, aş spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca şi cum ar picta, ca şi cum ar respira, ca şi cum ar fi veşnic urmărit de ”clipa cea repede”. Fiecare vers îţi aduce în faţa ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu mai variate şi incitante.Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja... atunci când se naşte. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simţire şi ”sângele neamului”. Conştiinţa poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El ştie că totul vine, că totul trece... ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ”aminteşte-mi că sunt/ un mănunchi de gânduri/ în toate culorile/ care se vor sfîrşi.” (Aminteşte-mi că sunt). Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle

Atelier critic într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferinţă. Negăsind soluţii în afară..., cu paşi uşori, îşi caută drumul către regăsirea de sine. Şi cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca şi clipele care nu cunosc stăvilare. Tristeţea, cu braţele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, şi-o dăruie singurătăţii, ca pe-o ofrandă. Imaginaţia are un rol important în creaţie. Fecundă şi iscoditoare, ea ”smulge” spaţiului infinit taine şi semne ceşi aşteaptă ”naşterea” în vers. Trasând o axă ”între două puncte imaginare” poetul ne poate spune (cu aproximaţie) ”unde a rămas iubirea,/ neliniştea şi teama.” Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat ”Izvor” atunci când ”adâncul meu” e gata ”să dea pe dinafară”: ” Împătimit c-o inimă de sânge/ cu chei de flori să îţi deschid iubirea,/ Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea.”... Actul poetic capătă consistenţă în momentele de revelaţie. Aşezarea cuvintelor în versuri nu se face oricum, ci cu multă implicare şi ardere lăuntrică. ”aşez în cuvinte, fior tremurat de glas”; ”plâng vocalele umilite-n lacrimi”. Ca întrun adevărat ceremonial ”o aglomerare de semne prin vise,/ cerneală de gând în nuanţe şi forme” – aşteaptă să prindă contur în lumina semantică a poemelor. Lirismul acompaniază scrierea poetului Nicolae Vălăreanu, când în tonuri suave, când încărcate de tumult şi nelinişti. Iată câtă delicateţe în versurile ce urmează: ” Adună cuvintele-n căuşul palmelor,/ şi suflă peste ele un praf de adevăr,/ pune-n înţelesul lor ce vrei să spui,/ ca pe-o sămânţă-n pământ/ şi-aşteaptă să germineze în auz/ sunete învăluite de crin.” (Cum curge apa neîncepută). De multe ori, poetul invocă piatra, acest simbol al statorniciei şi durabilitaţii, conştient fiind că nicio clipă nu se mai întoarce. Trecerea inexorabilă a timpului îi smulge o lacrimă la ceas de înserare. ”Aş împrumuta pentru un timp o inimă dură/ să nu-mi bată neregulat clipele,/ moartea să n-o oprească,/ timpul să-i absoarbă lacrima rece.” (Inima pietrei). Temele predilecte din volumul ”Poeme pentru mai tîrziu” sunt: trecerea timpului, singurătatea, dorinţa, iubirea, teama, dorul, moartea, visul, nostalgia etc. Exemple elocvente: ” Timpul stă să rupă-n ochii umezi/ şi clipele de nelinişte îmi sfâşie teama”; ”acum noaptea-i tristă, grădina părăsită,/ nu mai păstrează aroma visului pierdut”; ”noaptea e împărăteasă ştiută de morţi,/ pe criptele lor plâng ofiliţi trandafirii”; ”sunt lângă tine – îmi şopteai cu-n surâs/ şi vântul se înteţea lovind în copaci,/ iar tu erai frumoasa cu părul fluturând.”; ”trăiesc retras în cochilia vieţii,/ ca într-o închisoare liber consimţită,/ condamnat la nesiguranţă”; singurătatea plânge şi-o să moară/ tot lăcrimând la porţile închise”; ”vom rămâne aici pe marginea zilei/ să ruinăm tăcerea frumoaselor femei/ într-o cascadă de zâmbete pe umerii goi”; ”mă împrospătezi cu dragoste,/ ca pe un trunchi, ramurile,/ arborii îmi cres pe suflet/ cu păsări cu tot”; ”nu mai sunt singur/ sub paşii mei vine dimineaţa/ cu un soare rostogolit peste umeri/ şi plec fluierând” etc. Atunci când iubirea, ”ca o flacără pictată”, îţi iese în

sintagme literare cărare simţi cum ”prea multă frumuseţe curge-n freamăt”, că undeva se aprind candele în noapte şi totul înfloreşte în lumină. Sufletul cântă cuprins de mirare, în timp ce ”femeia rosteşte un descântec”, şi iată declaraţia poetului: ”Tu eşti floarea-soarelui,/ Te roteşti numai după lumină,/ Cu dragostea mea se coc seminţele,/ Cu uleiul tău mă sfinţesc.” (Floarea-soarelui). Adesea, poetul face incursiuni ”înlăuntru fiinţei”, acolo unde stau cuibărite o infinitate de temeri, acolo unde se întâlneşte cu ”munţii cu piscuri ninse”, piscuri bătute de vânturi, curtate de furtuni. Accederea pe verticala spiritului nu se face cu uşurinţă, dimpotrivă, mereu însoţită de nelinişte şi zbucium. ”De-acum singurul scop e ascensiunea/ dar cui îi voi mărturisi lupta/ şi modul cum există în noi teama de înălţime”... (Întotdeauna ploile mărunte). Atunci când somnul este păzit de ”îngeri” gândurile poetului caută lumina împăcării cu sine, cu efemeritatea clipelor care nu cunosc decât un singur drum: cel al stingerii, lăsând doar nişte ”urme ca nişte paşi pe zăpadă”. Poetul scrie despre tot şi despre toate câte se perindă prin faţa ochilor, mânat parcă de o alarmă interioară, fiecare întâmplare, fiecare fenomen din natură este surprins de gândul inscoditor... ca, mai apoi, să fie stilizat şi prins în cuvânt, ca într-o pictogramă – înainte de a ajunge la ”marginea disperării„... înainte de a fi învins de îndoială ”când în mine se dau lupte”... Chiar dacă, de multe ori, se simte un ”condamnat/ închis în tăcere ca-n bezna / prin care nu trece nimeni”..., nu poate să nu constate că-n suflet mai există o flacără şi ” o sete obsedantă în sângele meu”, determinându-l să caute noi şi noi căi de salvare, de înălţare spre oazele însorite. Această înălţare este mai blândă şi mai revigorantă atunci când ai alături fiinţa dragă. ”Cea mai fioroasă spaimă/ o pot învinge/ împreună cu tine./ mă îmbărbătez să stăpânesc umbrele/ şi cu inima/ îţi încălzesc sufletul. (Frumoasă ca o furtună). De câte ori s-a simţit ca o ”corabie bântuită de furtună” şi-a îndreptat gândul către fiinţa iubită, ”femeia de lângă mine”, aceasta insuflându-i încrederea de care avea şi are nevoie. ”Zilele şi nopţile curg ca apa,/ tu eşti inima care mă fereşte de vâltori,/ te voi urma îndeaproape/ ca pe un înger.” (Te voi urma). În goana trenului vieţii, poetul Nicolae Vălăreanu surprinde clipe şi trăiri care-i marchează existenţa şi îşi pun amprenta asupra expresiei poetice; zborul păsărilor, băncile goale, florile de liliac şi crin, dangătul unui clopot, curcubeul,

Atelier critic luna, seara, frigul, o fereastră, duminicile la biserică, lumina ochilor verzi, florile de cireş, adâncul fântânii, ziua pârguită de soare, dealuri şi râuri, toamnele tîrzii, albul zăpezii, umbrele lungi etc. Toate aceste lucruri îi smulg câte o tresărie de gând..., gânduri cubărite în ”cutele nevăzute ale minţii”, acolo unde se află întreaga informaţie a devenirii noastre. Contururi, forme, culori, aflate mai departe sau mai aproape de sufletul poetului, sunt imortalizate în poezie. Într-un ritm allegro..., adesea! Poetul pare a fi într-o permanentă veghe, pentru a nu pierde din miracolul care se perindă prin faţa ochilor. Melancolia, o trăsătură specifică firii poetice, îşi face loc în sâmburii amari ai amintirii sau a trecerii timpului, dar emoţia nu erupe peste malurile gândului, este bine temperată, estompată, în cele mai multe situaţii: apare, uneori, ca o adiere lină, în preajma cuvîntului aşternut în vers. ”Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt” (F. Hölderlin). ”Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiinţei.Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămîne sărăcit de poieticitate.”( Ioan.F.Pop). În volumul ” Poeme pentru mai tîrziu”, semnat de poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), metafora este liantul care asigură profunzime scrierii. Aceasta recrează universul poetic, stabilind legături noi între lucruri. Iată câteva exemple relevante: ”în cochilia ovală a somnului”; se desţelenesc câmpiile timpului”;”mă doare gândul sărutării arse”; ”îmi aud sufletul cum flutură cuvinte”; ”să nu-ţi lăcrimeze ochii mirării ascunse”; ”e o linişte ascuns-n ruină” etc. Am selectat, pentru încheiere, un poem cu încărcătură gravă, poem care cuprinde în structura semantică un întreg destin, o întreagă trăire care-şi rememorează existenţa: Nu ştiu câtă lumină a rămas în gând;/ ochiul se roteşte cu mirare pe drumul parcurs./În neliniştea mea e ceva nestăpânit;” ” Văd anii cum mi se desfrunzesc pe sub paşi, /Caut melodiile cântate cândva/ Prin întunericul în care am rămas ostatic;” ( Te aştept).

Interviu

sintagme literare

ELISABETA BOȚAN ÎN DIALOG CU

ROXANA IRIMIA Roxana Irimia este originară din orașul Pașcani, trăiește de 13 ani în Madrid și îmbină cu succes pasiunea pentru pictură și creație vestimentară. La numai 32 de ani se poate lăuda că lucrările sale au fost expuse în galerii de artă din mai multe orașe ale Spaniei, cum ar fi: Madrid, Barcelona, Málaga, Granada, etc., în orașe din România, ca: Sighișoara și Alexandria, dar și în alte mari orașe ale lumii, cum ar fi: New York, Paris, Roma, Stochholm, Los Angeles, etc. E.B.: Cum te-ai apropiat de pictură, care au fost primii pași? De la ce vârstă ai început să pictezi? R.I.: De când mă știu mi-a plăcut să desenez, am început cu pereții casei (spre disperarea părinților mei), și, în general, pe tot ce aveam la îndemână, pe orice petec de hârtie. În timpul școlii am participat la cercul de pictură, de la Clubul Copiilor de la Palatul Cantacuzino din Pașcani, iar profesorii pe care i-am avut m-au încurajat. La fel de mult m-au încurajat și expozițiile de desen organizate în cadrul școlii și al clubului. Totul a început ca o joacă, dar, cu trecerea anilor, am fost tot mai fascinată de pictură și am căutat să mă perfecționez. E.B.: Dar pasiunea pentru creația vestimentară? R.I.: Când mergeam în vizită la bunica o vedeam mereu cosând la mașina de cusut. Eu luam bucățile de material care rămâneau de la ea și confecționam haine pentru păpușile mele. Cum ea un mă lăsa să mă apropii de mașina de cusut, începusem să lucrez pe ascuns, când rămâneam singură în casă. Bunica a observat și a văzut că mă descurcam foarte bine, iar, pe când aveam 12 ani, mi-a dăruit mașina sa de cusut. Mai târziu am început să cos haine pentru mine sau pentru prietenele mele. E.B.: Care a fost următorul pas spre împlinirea viselor tale, pentru că totuși tablourile tale au ajuns să fie expuse în galerii de artă din mari orașe ale lumii și, în același timp, ai reușit să faci și prezentări de modă, aici, în capitala Spaniei? R.I.: Sanșa mea a fost că am ajuns în Spania. După căsătorie am început să studies dreptul, dar am renunțat, pentru a face ceea ce îmi place cu adevărat. Am început să urmez cursurile de artă plastică la Estudio de Pintura Morándin Madrid, cu maestrul José Morán, care este primul pictor contemporan

ale cărui lucrări au fost expuse alături de cele ale lui El Greco la muzeul din Toledo, care poartă numele marelui pictor. La scurt timp am avut prima expoziție de grup, cu alți colegi de curs, în Centro Dotacional Integrado de Arganzuela. Au urmat alte expoziții de grup și expoziții personale, dar drumul însolitar este foartea nevoios. Norocul meu este că soțul meu mă susține și mă încurajează în tot ceea ce fac. În anul 2013 m-am înscris la Academia ISA, Escuela de Diseño y Modadin Madrid, unde am învățat tóate tehnicile de elaborare ce țin, atât de croitoria de lux, cât și de proiectarea vestimentară industrială la copii, femei și bărbați. În 2014, am fost selecționată, împreună cu alți colegi de la academie, pentru o colaborare cu televizunea Tele 5, la o prezentare de modă, în emisiunea “Sálvame Deluxe”, o ediție specială, în direct, după care au urmat și alte colaborări în domeniul modei. E.B.: Care dintre expozițiile tale ți se pare a fi cea mai importantă? R.I.: Toate expozițiile mele mi se par importante pentru dezvoltarea mea personală și profesională. Dar, totuși, dacă ar fi să mă las furată de sentimente, aș alege cele trei expoziții, două de la Muzeul Județean Teleorman (2016-2017), și cealaltă expoziție care a fost inclusă în agenda Festivalului Sighișoara Medievală 2017, care au însemnat pentru mine ”o revenire acasă”, unde am expus alături de artiști plastici români și spanioli. De asemeanea, mi-ar plăcea să amintesc, tot dintr-un motiv sentimental, expoziția de la Galerie Artes, 11 Rue Frederic Sauton, o stradă din apropierea Catedralei Notre Dame de Paris, unde am fost prezentă cu tabloul ”Femeie în port național”, iar la inaugurare, o doamnă din public mi-a mărturisit că venise la expoziție pentru că tabloul meu i-a atrás atenția în mod deosebit și voia să stea de vorbă cu mine. E.B.: Dar dintre prezentările de modă? R.I.: Prima și ultima, bineînțeles. Prima (2015), fiind una de grup, cu alți creatori de modă spanioli, alături de care am realizat o colecție de costume de spectacol, ceea ce a însemnat o mare provocare pentru mine, fiind primul contact direct cu publicul, colaborare ce durează și în ziua de astăzi. Cea din urmă (2017), a fost și ea foarte importantă,

sintagme literare deoarece pot spune că am lucrat la ea, de la început până la sfârșit, la tot ceea ce ține de organizare: alegerea manechinelor, muzică, coregrafie, machiaj și coafură. Ambele s-au desfășurat în Madrid. E.B.: Mi-ar plăcea, dacă dorești, să amintești numele unor personalități cu care ai colaborat în creația vestimentară. R.I.: Încă din primul an de studiu am avut parte de provocări, și, mărturisesc, că îmi plac provocările. Am avut ocazia să lucrez cu Karmele Marchante, pentru emisiunea “SálvameDeluxe”, de la Tele5, apoi cu Maria Luisa Funes, care este foarte apreciată în lumea modei internaționale și este autoarea cărții Estilo Letizia, cu care am lucrat pentru o ediție specială de modă de Crăciun a ziarului ABC. În general, am avut colaborări cu spanioli, dar un mai puțin importantă mi se pare colaborarea cu Excelența Sa Ambasadorul României în Regatul Spaniei, doamna Gabriela Dancău. Propunerea fiind de departe una din cele mai mari provocări de până acum, pentru că am avut onoarea să confecționez rochia pe care a purtat-o doamna ambasador la recepția organizată de regii Spaniei, la Palatul Regal din Madrid, pentru corpul diplomatic străin din Spania. E.B.: Dar în domeniul picturii? R.I.: În ceea ce privește pictura, am avut o colaborare cu doctorul spaniol Guillermo Álvarez Calatayud, pentru care am realizat o lucrare care a fost folosită ca ilustrație a copertei unui manual de pediatrie semnat de el, împreună cu alți medici specialiști, tablou care este expus în actualitate la Spitalul General Universitar Gregorio Marañondin Madrid.

Interviu duc dorul, m-a apropiat mai mult de cultura românească și cred ca acest lucru se reflect în multe din lucrările mele. E.B.: Există vreun pictor care te inspiră? Care este pictorul pe care îl admire cel mai mult? R.I.: Nu cred ca există un pictor care să mă inspire în mod direct, dar sunt mulți pictori pe care îi admir, cum ar fi: Rembrandt, El Greco, Rubens, John Singer Sargent, Joaquín Sorolla, etc., iar dintre pictorii români îmi place Adrian Ghenie, care în actualitate se bucură de un mare success și mi se pare un exemplu demn de urmat. E.B.: Ți-ar plăcea să te întorci în România pentru a-ți desfășura activitatea profesională, să ai aceleași șanse care ți se oferă în Spania? R.I.: În acest moment, nu prevăd nicio schimbare în această privință pentru viitorul apropiat. Oricum, pentru mine, Spania, înseamnă tot un fel de ”acasă”. E.B.: Ce planuri de viitor ai? R.I.: Am foarte multe planuri de viitor, și, deși un sunt o persoană superstițioasă, prefer să un vorbesc despre proiectele mele, decât după ce s-au realizat. E.B.: Ce ai dori să transmiți cititorilor revistei „Sintagme literare”? R.I.: Apreciez în mod deosebit calitatea revistei „Sintagme literare” și aș dori să mulțumesc pentru interesul manifestat pentru activitatea mea, iar cititorilor le transmit gândurile mele bune și, dacă ar fi să le dau un sfat, le-aș spune să un renunțe niciodată la visele lor.

E.B.: Faptul că trăiești în Spania a influențat în vreun fel creația ta artistică? Dacă, da, în ce fel? R.I.: Cu siguranță! Faptul că trăiesc departe de țară, și îi

sintagme literare

AMARJI AMARJI (Rami YOUNESS pe numele adevărat) e un poet și traducător sirian, născut în Laodicea în anul 1980. A publicat patru cărți de poezie: N (Mawaqef 2008 - Beirut, Liban), Perugia: Textul – Trupul/ Perugia: Il testo - Il corpo (Mawaqef 2009 - Beirut, și Bidayat 2009- Damasc), Navigări erotice/ Navigazioni Erotiche (Mawaqef 2011- Beirut, și Bidayat 2011- Damasc), Trandafirul animalului/ Rosa dell'animale, cu Maria Grazia Calandrone (ediția arabă: Attakween 2014 Damasc; ediția italiană: Zona Contemporanea 2015 - Roma). Premiul I pentru poezie la cea de-a XVIII-a ediție a Festivalului de poezie pentru tineri - Siria, 2011; Premiul I pentru poezie la Concorsul Internațional de Proză, Poezie și Fotografie, lansat de Mișcarea Artistică Recuperarea Identității Culturale (M.A.R.I.C.) de la Salerno, 15 aprilie 2018ș Premiul literar internațional „Magna Graecia Poesia“, secțiunea „Aforisme” – Genova, 21 iunie 2018: locul al doilea. A tradus în arabă: Giacomo Leopardi, Pensieri (Parola 2009- Abu Dhabi: Abu Dhabi per cultura e eredità); Leonardo Da Vinci, Scritti Letterari (Attakween 2013- Damasc); Dino Campana, Canti Orfici e gli Inediti (Attakween 2016- Damasc); Gabriele D’Annunzio, La Città Morta (Tuwa 2012 - Londra). Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve, stabilită împreună cu Maria Grazia Calandrone (L’Altro 2012- No.3, Beirut și Damasc); Pier Paolo Pasolini, Carne e Cielo (Ninawa 2016 - Damasc); Antonio Gramsci, L'Albero del Riccio e Nuove Lettere (Attakween 2016 - Damascus); Michele Caccamo, Chi mi Spazierà il Mare (Attakween 2016 - Damascus); Hölderlin, Pane e Vino e Altre Poesie (Attakween 2016 - Damascus); Alessandro Baricco, Oceano Mare (Almutawassit 2017 - Milano); Luigi Pirandello, Uno, Nessuno e Centomila (Almutawassit 2017 - Milano); Giuseppe Tomasi di Lampedusa, I Racconti (Almutawassit 2018 - Milano).

* (Să fie oare crinii negri în soare… / Che i gigli neri nel sole) Să fie oare crinii negri în soare niște bucățele de noapte? Să fie oare gerberele galbene-n noapte tandre atingeri ale soarelui?

* (Nu știu dacă ochii tăi sunt căprui… / Non so se sono nocciola o marrone…) Nu știu dacă ochii tăi sunt căprui sau de culoarea cafelei: știu doar că inima mea, în fața lor, saltă aidoma unei veverițe.

Universalia * (Cine se tânguie-acolo în vale?... / Chi geme laggiù nella valle?...) Cine se tânguie-acolo în vale? plopul mușcat de vânt ori vântul, căruia i s-a plantat un plop printre dinții cei dalbi?

* (Există două ferestre… / Ci sono due finestre…) Există două ferestre pe a căror sticlă se condensează aburul cald al suflărilor tuturor făpturilor muribunde, două ferestre pe care le văd de fiecare dată când îmi privesc ochii în oglindă.

* (Acum prin fereastra-mi… / Attraverso la mia finestra ora…) Acum prin fereastra-mi întreaga noapte năvălește-năuntru iar întregul meu trup se revarsă-n afară așa încât voi veți auzi zornăitul ciocnirii stelelor cu oasele mele și nu veți ști care e craniul meu și care e luna.

* (Cum se numește izvorul… / Come si chiama la fonte…) Cum se numește izvorul înainte de-a țâșni? Grangurul cum se numește atunci când e numai un puiuț verde? Cum se numea culoarea mov înainte de prima floare purpurie? Iar fără toamnă cum se numește arțarul roșu?

* (Se rotește odată cu noaptea și mă bântuie / Si rotola con la notte e mi tormenta) Se rotește odată cu noaptea și mă bântuie ideea de lumină în lămpile stinse.

* (Cum de nu vedem… / Come mai non vediamo…) Cum de nu vedem că există o strânsă legătură între căscatul unui copil și înflorirea unei floricele de ochiul-boului? (Prezentare și traducere: Costel DREJOI)

sintagme literare

ANTONIO MARTÍNEZ i FERRER Poetul Antonio Martínez i Ferrer (Alzira, Valencia, 1939), a lucrat, de la 15 ani, în domeniul artelor grafice. A publicat șase volume de poezii, o carte cu memorii și în numeroase antologii și reviste literare internaționale. În 2011 a obținut premiul „Aintzinako Bihotz”, (Corazón Arcaico) și mențiunea specială la concursul Premio de poesía “Julio Tobar” (Santa Cruz de Tenerife, 2004).

Poeme *** Cărările se cufundă în universuri de lut. Furia rachetelor se plimbă prin piețele rațiunii. Nimeni nu pune porți, limbile de foc aleargă și sublimează nedorite ambiții ale mielului cu lână întunecată.

*** Din toate zările, vin păsări cu foame de sânge. Fabricile de teroare Nu se odihnesc. *** Copac al dulcilor îmbrățișări. Dans de licurici în vântul vorbelor tale.

își satisfac apetitul și râd, de toată foamea, de toate lacrimile, de toate morțile.

*** Amazoana dulcilor răzbunări Furtună fără milă strigăt și absențe.

*** Din copiii de nisip cu râsete frânte,

Singurătate. *** Spiriduș al singurătăților în depărtările tale manifestul sosirilor se îmbracă în zdrențe de vânt De miros, sunt drumurile. *** Spațiu și întâlnire, noapte de dimineți absente cu suflare de veșnicie.

Îmbrăcat în goane țip

Voi aștepta.

*** Am visat că cerșeam nebunii în locul unde lacrima le face pe plac așteptărilor.

*** Ei hotărăsc cheile viitorului;

Accent și îmbujorări ascunși în oaza mierii care-ți fecundează buzele.

*** Citesc tăceri, în colț.

pe cărarea de brumă neagră.

Universalia

*** Ascult țipătul liniștii. Recunosc acordul plânsului ce nu adoarme,

din glasurile ce cheamă din neliniștea pântecelor și a trupului legat al domnului frigurilor, vor rămâne doar pagini albe în cărți fără nume. *** Aerul scrie metafore pentru a ascunde teama. Fugi copile de nisip unde să nu te vadă invadatorul. *** Amintirile se gândesc să fugă pe șinele întâlnirii. Lutul albastru care cunoștea sărutul nu mai e. (Traducere: Elisabeta BOȚAN)

în timp ce cuvântul omului e strivit pe un drum fără destinație.

Universalia

sintagme literare

GATA CATTANA Ana Isabel GARCÍA LLORENTE, mai cunoscută după pseudonimele artistice Gata CATTANA și Ana SFORZA (11 mai 1991, Adamuz, Córdoba – 2 martie 2017, Madrid) a fost o artistă, cântăreață de rap, poetă, militantă feministă și politoloagă. Stilul ei muzical se caracteriza printr-un amestec de rap și flamenco. În 2016 a publicat volumul de poeme LA ESCALA DE MOHS (SCARA LUI MOHS) – de altfel și singurul – la Homostultus Ediciones, alături de EP-ul intitulat „Inéditos“. Gata Cattana era una din marile speranțe ale rap-ului spaniol, printre titlurile cele mai importante din discografia sa numărându-se „Anclas“ („Ancore“) – 2015 și „Banzai“ – 2017. A murit în urma unui șoc anafilactic provocat de o alergie alimentară.

Ordinea factorilor (El orden de los factores) Să-ți ucizi tatăl. Să-ți ucizi fiul. Ordinea factorilor da alterează produsul. Spun bătrânii, cărțile, filosofii… toate sursele de cunoaștere pe care le știu spun că e esențial ca mai întâi să-ți ucizi tatăl și apoi să-ți ucizi fiul, dacă îl ai. Eu am avut mulți mulți, atât de mulți încât nici măcar nu-mi mai aduc aminte numele pe care li le-am dat. nici măcar ceasul nașterii, nici ceasul

morții. Atât de mulți încât niciunul nu mi-a fost favorit, niciunul nu mi-a fost drag, atât de mulți încât din cauza atâtor caini și abeli a fost un război civil. Iar eu stam aici, cu figura serioasă pe care trebuie s-o aibă Yahve văzând totul, lăsându-i să moară… luând parte activă la a câtorva: - tu quoque mater mii*? - ego quoque, ego quoque**, fiule, cu mâinile mele cu același pumnal ca și pe frații tăi a trebuit să te ucid în nume propriu și chiar și-așa continuă să-mi iasă tirani din pizdă și până-n cap de la vârful degetelor până-n vârful limbii, în fiecare timp ics și-n fiecare timp ics sângele ne stropește casa. Toți psihologii, bibliotecarele, poeții, toate sursele de cunoaștere pe care le știu precum și farmaciștii insistă: e esențial să-ți ucizi tatăl şi apoi să-ți ucizi fiul. Dar am avut atât de mulți, am fost mamă atât de mult încât pentru-a fi copilă mi-a mai rămas vreme doar atâtica iar tatăl meu e încă viu. Dar am numai unul. * și tu, maica mea? (în lb. latină, în original) ** și eu, și eu (în lb. latină, în original)

Universalia

sintagme literare Să nu te păcălească (Que no te engañen) Să nu te păcălească. Vor veni, sigur vor veni toate posibilele alternative pe care nu le-am ales. A-ntâia plural. Punct. Sigur vor veni. Vor avea apariții stelare sub formă de oaze, de delirium tremens, de paradis fiscal și opulență. Vor veni sub diverse forme, toate rafinate, aproape gratis, suculente, hipnotice imagini ale unor hotare fără zei și fără reguli, toate drumurile scoase din uz, toate greșelile nesăvârșite vor veni să ceară lămuriri. Și vor purta de gât limbi aidoma unor lațuri și retorici implacabile și discursuri triumfaliste îndemnând la pocăință. Vor juca tare, vor ridica miza. Când asta se va-ntâmpla, cheamă-mă. Dublu sau nimic. Noi vom câștiga. Să nu te păcălească.

El par de dos (Cuplul) O caut, pe ea, metafora, dar știu unde e, știu foarte bine unde se-ascunde, putoarea. O caut, dar n-am de gând să merg până nu știu unde pentru ea,

să vină ea, dacă vrea. Căci sigur vrea. Sigur vine îmbrăcată în altele, să-mi vândă motociclete și viței de aur, să-mi ofere haremuri babiloniene și banchete romane și piatră funerară de marmură în Poblenou * așa cum face mereu. Dă, Doamne, să am muză normală, așa cum au toți ceilalți, o frumusețe armonioasă, o cântare-nchinată speranței. Dar a mea nu, a mea niciodată insurgenta și talibana mea din „versul sau viața” „discursul sau viața” „partida sau viața” căci în felu-ăsta nicicând n-ai s-ajungi nicăieri (vie cel puțin) va fi mai bine s-o omori, îmi spun toți. Halal duet! Scriitoarea incendiară cu ochii de tigroaică și muza neputințelor isterice cuplul, foamea și pofta de mâncare fără chef. Mulțimea murmură spre mine: Te va devora cu totul. Și e-adevărat, nici măcar nu sunt oarbă, văd și consimt să mă devore încetul cu încetul și mă las dezmembrată în acest proces suav și oniric, mă las să pier sub porunca ei și nu mai știu când vorbește ea, nici când vorbesc eu în cazul în care nu vorbim în același timp și ne declarăm război și adunăm victimele

Universalia

sintagme literare împrăștiate prin tot capul meu. Trebuie să mă desprind de ea. Am mai scris: „Versul sau viața” „Versul sau viața” Am ales viața my darling. Am ales viața și-am ales și arma, pierderea mă va durea mai mult decât pe ea. Îi voi pune capăt clădind un panteon în Poblenou.

* (El) Poblenou – cartier în Districtul 10 (Sant Martí) al Barcelonei

Madridului (A Madrid) Această duminică de împăcare și scurgere, de dezarmare, acest armistițiu de-o clipă pentru numărătoare și descurajare… să nu servească drept precedent. E-adevărat că erai mai frumos ca niciodată, cu traficul tău, cu luminițele de Crăciun aprinse încă din august, cu zorii tăi extrem de seducători prin portocaliul și contagiunea lor. Îți șade bine contagiunea, azi-dimineață îți ședea bine, filtra lumina precum foaia de ceapă iar galbenul acela întunecat scotea și el în evidență albastrul ochilor mei. Diminețile tale sunt ca și ale mele, cu urma asta de vopsea neagră pe contur și acest violet timpuriu, al cearcănelor, pe urmele obositoarei nopți. Oare eu sunt cea care-ți seamănă sau tu ești cea care m-a ispitit până când m-a prefăcut în ceea ce dorea?

Sacul acesta de cearcăne și de oase ce rătăcește prin canalele tale așteptând să-ți dau ceva ca să mă scoți de-acolo și să-mi plătești ceea ce-mi datorezi. Asta arată că n-ai nici cea mai căcăcioasă idee despre locul de unde vin, asta arată că habar n-aveai cine sunt până să mă aduci în canalele tale, de-ai fi știut m-ai fi așezat altundeva. Dar nu mai contează. Fiindcă excentricitatea mea a fost de neprețuit pe lângă a ta, mândria mea a fost o marmură pe lângă a ta și de aceea mereu m-am simțit confortabil sub loviturile biciului tău, fiindcă nebunia-mi și cruzimea treceau neobservate și, prin comparație, aici eu eram David, iar tu – Caligula. Ești atât de cinic, ești atât de-al dracului de cinic nenorocitule ce pari însuși Dumnezeu te crezi chiar Dumnezeu, așa e? Atunci am venit să-ți dau din propria-ți doctorie. Crezi că tu gestionezi și-mparți pâinea din arborele-de-pâine dar asta arată că habar n-aveai cine eram eu înainte de-a mă aduce aici, iar cel care seamănă cu mine ești tu, cel care-ar vrea să semene cu mine puțin, ar mai vrea. În duminica asta ai fost foarte aproape. Dar atât. Să nu servească drept precedent. N-am de gând să-ți dau niciun minut de odihnă.

(Prezentare și traducere: Costel DREJOI)

Universalia

sintagme literare

GUADALUPE GRANDE Guadalupe Grande (Madrid, 1965), poetă și critic literar. Publică cinci volume de poezii, dintre care unul primește premiul Rafael Alberti (1995) și în antologii. Colaborează cu numeroase publicații dintre care amintim: El Mundo, El Independiente, Cuadernos Hispanoamericanos, El Urogallo, Reseña, Nayagua, etc. Parte din poemele sale au fost traduce în franceză, italiană și română. În actualitate coordonează activitatea poetică și editorială la Centro de Estudios de la Poesía la Universidad Popular José Hierro (San Sebastián de los Reyes-Madrid) și ateliere de creație poetică la Ateneo Primero de Mayo de Comisiones Obreras.

Fuga Am fugit, e drept. Mai apoi... Fuga e un naufragiu, 0 mare în care, îți cauți, degeaba, chipul, Până când te transformi într-un naufragiat de sare, cristal în care nostalgia strălucește. Fuga are mirosul speranței miroase a cert și a trădare, se simte păzit, e pierdut, și nu există o călăuză care să-i îndrume nechibzuitul pas migrator. Fuga pare să se hrănească cu timp, respiră distanță și privește, de foarte departe, un orizont de dărâmături. Fugii îi este frig în pielea pântecelui său răsună cuvinte grave curaj uimire ploaie. Fuga vrea se vrea a fi un pește abisal ajuns la suprafață: după atâta întuneric, înecat în adânc de atâtea secole, strălucesc primele picături de lumină peste spinarea-i albă de făptură osândită. Dar fuga e un naufragiu iar chipul tău un pumn de sare dizolvat în trecerea orelor. Treaba nufragiaților misiunea exploratorilor Și acum marea nu ne mai ajunge iar viața are gust de puțin

Clipă Ești o fisură în timp, Părinte: nimic în tine nu durează dar totul rămâne.

Rostirea primului cuvânt și venirea dezastrului a fost tot unul, în clipa ceea când ți-am desenat chipul zilelor. N-a fost să fie, niciodată n-a fost să fie, niciodată n-ar fi putut să fie, și, totuși, umbrele sunt tenace în vocația lor de sânge, suflarea lor îndârjită iar vorba insistentă. Viața nu are nume. Îngrijitori de ruine păstrători ai timpului numărăm pietrele reconstruim templele Suntem fiii uitării.

Meditație Încă o lingură de praf, și alta de nostalgie, numai o lingură. Deschide gura, copilă, mănâncă și taci. Crud aliment e nostalgia, dezolat naufragiu al vieții, oglindă nesătulă și nedreaptă. Încă o îmbucătură, copilă, mestecă și înghite. Lacrimile noastre sunt de ceață pașii noștri astăzi ajung târziu glasul ne e rupt precum vasul acela ce a adăpostise tot misterul setei

Carte poștală IV (Colonia calendarului) Cantitate de deșeuri, luminate de gaz. În cutia cu fotografii înfloresc migdalii de ieri, pentru noi, pentru cei ce trăim descoperind și uitând acest dulce obicei în care s-a transformat urmărirea dârei umede a melcului până la porțile orașului. Cum se intră, unde se iese. (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

sintagme literare

ION CÃLIMAN

Strigarea peste sat – obicei justiţiar tradiţional (II)

Despre vechimea şi semnificaţia străvechiului obicei al Strigării peste sat s-au exprimat aproape toţi cercetătorii care l-au consemnat de-a lungul vremii, pornind, în primul rând, de la formulele standard de începere şi alternare a secvenţelor pe parcursul strigării. Astfel, savanţi de renume precum Bogdan Petriceicu Hasdeu ori Aron Densuşianu, plecând de la etimologia lui alimori, consideră, primul, că ar proveni din terminologia cultului morţilor la români, iar al doilea, că forma cuvântului este absolut romanică. Alţi cercetători au încercat explicarea cuvântului făcând trimiteri la diferite limbi din spaţiul balcanic: bulgara, sârba, croata, albaneza, bazându-se pe existenţa interjecţiilor măre, ale, ali în aceste idiomuri, dar ele, tot atât de bine, dacă nu chiar mai în firescul rostirii, se găsesc şi în dialectele aromân, dacoromân, vorbite în spaţiul balcanic înainte de venirea slavilor. Tocmai de aceea avem toate motivele să credem că bulgarii şi celelalte popoare de la sud de Dunăre au fost aceia care au preluat aceşti termeni de la băştinaşii cu care au venit în contact, după aşezarea lor în aceste ţinuturi, băştinaşi între care se numără şi românii, şi nu invers. Explicaţiile (cinsideraţiile) încercate de Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Aron Densuşianu trebuie privite cu rezervă (circumspecţie), la fel şi cele care văd originea lui alimoli (alimori, animoli) în alte limbi balcanice, întrucât etimologiile populare sunt deosebit de frecvente în idiomurile acestui spaţiu de locuire. Astfel, în ceea ce priveşte cuvântul silito s-ar putea foarte bine ca la el să se fi ajuns printr-o etimologie populară, pornind de la siliţ-o, cum susţine Alexandru Philippide, din sintagma „Haide, măi, siliţ-o, măi!”, luând în calcul valoarea de imperativ a verbului a sili, ceea ce este în intenţia formulei pe care o strigă tinerii, adică aceea de a zori, a mâna, a grăbi, a presa, a constrânge pe cei vinovaţi ca să se îndrepte. Ideea de constrângere a lui silito era şi mai evidentă la grupurile de tineri strigători din jurul Blajului, care, când mergeau să facă strigarea peste sat, spuneau că merg să sâlească, denumind şi hodăiţele sâlitoare. Din punct de vedere etimologic este greu şi, totodată, riscant de precizat originea denumirii obiceiului, căci este recunoscut faptul de către specialişti că etimologiile populare au dat naştere de multe ori unor cuvinte curioase, chiar bizare pentru noi astăzi, dar care, în mentalitatea şi graiul tradiţional, îşi aflau motivarea firească şi au funcţionat şi s-au păstrat cu rigurozitate, chiar dacă aura semantică iniţială şiau pierdut-o (fenomenul, de altfel, mai poate fi constatat şi în unele balade, colinde, oraţii ori descântece din zona etnofolclorică a Făgetului). Interesant este că ele (etimologiile populare) au produs multe cuvinte curioase, care nu mai pot

100

La curtile dorului , fi explicate (chiar de către cei care le folosesc), dar care se păstrează şi pe cale scrisă (cum am descoperit de-a lungul anilor în câteva colecţii şi caiete ale unor informatori, mai ales din domeniul colindei). Unul dintre exemplele cele mai concludente şi mai des exemplificate de specialişti ar fi din piesa de teatru popular Constandinul, din Maramureş, în care personajele istorice Cantacuzino şi Văcărescu au devenit în rostirea populară Condacoznic şi Văcăreţu’. Un alt exemplu, din zona Făgetului sau din imediata apropiere, este dintr-o variantă de colindă a Mioriţei, în care cei doi veri primari, ciobanii care se hotărăsc să-l omoare pe al treilea, Strienel, au devenit doi vespei mari (la colindătorii din comuna Birchiş) sau doi veri pămari (într-o variantă de baladă mioritică din satul Jupâneşti). Şi încă un exemplu credem că ar putea fi edificator în acest sens, de data aceasta dintr-o baladă aparţinătoare zonei, din culegerea lui Corel Veselău1, în care Apa Nistrişorului a devenit dapanistrusoarelui, după cum explică Alexandru Amzulescu în prefaţa culegerii folcloristului şi rapsodului făgeţean. Dar în speciile folclorice cu format fix (descântecele, bocetele) fenomenul etimologiilor este mai frecvent, el explicându-se, în aceeaşi măsură, şi la formulele Strigării peste sat. În privinţa etimologiilor populare sesizate în cadrul obiceiului în discuţie, este edificator citatul: „Nemaiînţelegând ce înseamnă, nu alimori sau silito more, dar nici măcar Audz, măre, audz!, un informator din Marga, raionul Caransebeş, spunea că asta trebuie să fi însemnat pe vremuri Audz, Măria-Ta!. Astfel că transformarea vechilor interjecţii ali, alei, alelei şi more, măre, mări, ca şi a îndemnului siliţ-o, more, mări sau măi!, în silito more, ale more, ali mori, ali moli, cât şi în aure maure, maure paure sau aleli mauli, mauli pauli, pe calea etimologiilor populare, ni se pare firească şi justificată. Ea ne mai şi vine, încă o dată, în sprijinul ideii că interjecţiile iniţiale de la care s-a ajuns la mai recent cunoscutele formule ale Strigării peste sat sunt extrem de vechi în limba noastră, fiindu-ne proprii din perioada formării poporului român şi a limbii române şi provenind – ca şi în neogreacă, albaneză şi vechea germană (mai apoi intrând şi în limbile slave de sud) – din vechiul fond indo-european. Problema ar merita să intre în atenţia lingviştilor noştri, mai ales că s-ar putea arunca, astfel, o lumină şi asupra vechimii unora dintre creaţiile noastre folclorice, în care alei, alelei şi măre, mări sunt foarte frecvente”2. Studiind termenii întâlniţi în câteva obiceiuri între care şi Strigarea peste sat, Nicolae Drăganu3 arată că mulţi dintre aceştia noi îi avem încă din vremea fiinţării vechiului „drept valah”, denumit în documentele în limba latină „lex antiqua”, iar în cele în limba slavonă „staryi zakoni”, lege care a dăinuit la noi până la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea, adică „lex antiqua districtuum valachiralum universorum” (legile vechi [nescrise] ale tuturor districtelor româneşti – trad. mea, I.C.), „ius valachicum, ius et consuetudo valachorum” (dreptul valah, dreptul şi obiceiul valahilor – trad. mea, I.C.). Există, însă, şi o mărturie scrisă care nu lasă loc de îndoială asupra obiceiului, încă de pe atunci. Este vorba despre o atestare a prezenţei lui în Franţa, iar similitudinile dintre obiceiul românesc şi cel practicat acolo, cât şi în Italia, sunt evidente, toate având nu numai aceeaşi configuraţie, ci şi, ca substrat, aceleaşi credinţe, rituri şi practici străvechi. După cum ne informează Bogdan Petriceicu Hasdeu, în Franţa

sintagme literare obiceiul Strigării era atât de înrădăcinat, vieţuind atâta vreme până atunci, încât „Colegiul provincial din Toul, la 1663, se crezuse dator a stigmatiza pe calea bisericească pe aceia care «font de jeux dits Fassenottes, esquels ils designent à hauts cris des époux et épouses à tous les fils et filles du village»”4. Asemenea atitudine Biserica a mai putut lua probabil şi în alte locuri, şi înainte şi după aceea. Cum a procedat şi la noi, în Ardeal, Biserica Catolică, în unele localităţi, cu colindele, considerându-le pe acestea „cântece drăceşti” şi interzicând obiceiul, sau, mai aproape de zilele noastre, Mitropolia Banatului, chemând preoţii să împiedice practicarea obiceiului Strigarea peste sat, prin articolul Rituri păgâne creştine5, ca şi cum presiunea regimului politic al vremii instaurat cu tancurile sovietice la noi n-ar fi fost îndeajuns. Aşadar, concomitent cu stabilirea perioadei din care cultura noastră tradiţională dispune de aceşti termeni, Nicolae Drăganu susţine şi faptul că ei erau proprii unor instituţii (desigur, şi obiceiuri) pe care „românii le aveau când au venit în contact cu slavii”6, încă din acea vreme îndepărtată a formării poporului român şi a limbii române. Între acestea trebuie să se fi numărat şi obiceiul Strigarea peste sat, cum o demonstrează atât dovezile lingvistice de mai sus, cât şi prezenţa în obicei a unor elemente de o şi mai mare vechime. În primul rând este vorba despre practicile care ţin de Strigarea peste sat, de la care au pornit şi alte încercări de stabilire a originii şi semnificaţiilor obiceiului, în afară de cele care s-au bazat pe studiul etimologiei denumirilor şi formulelor, care în bună parte coincid. Considerând că obiceiul reprezintă o rămăşiţă din vechiul cult al morţilor la români, Bogdan Petriceicu Hasdeu avea în vedere credinţele şi practicile legate de sărbătoarea Lemuria sau Lemuraria, pe care romanii o ţineau în zilele de 9, 11 şi 13 mai, pentru a-i îmblânzi pe lemuri7. Din ceea ce comunică unii scriitori antici (precum Varro, Ovidiu, Senneca), informaţii reproduse de Hasdeu, precum şi de ceea ce susţine Al. M. Marienescu, informându-se şi el de la aceştia, se poate reţine ideea că în credinţa romanilor lemurii veneau în nopţile celor trei zile de primăvară şi tulburau liniştea urmaşilor lor. Pentru a-i alunga, capul familiei de romani se scula în miezul nopţii, gesticula, făcea zgomote cu talgere de aramă, apărându-se astfel de lemuri, după care arunca în spate, fără să se uite înapoi, boabe de fasole neagră, ţinute până atunci (pe timpul ritualului) în gură. Repeta toate acestea de 9 ori şi de fiecare dată spunea: „Cu boabele aste-aruncate Eu îi răscumpăr pe-ai mei ca şi pe mine acum”, iar apoi: „Mani părinteşti, ieşiţi!”8 Cultul strămoşilor, fie divinizaţi, fie, mai adesea, promovaţi la rangul de intermediari între om şi Dumnezeu, apare, printre altele, în riturile morţii şi în cele funerare şi se manifestă prin invocaţii verbale adresate morţilor, prin ofrandele individuale sau familiale, prin libaţii şi sacrificii savârşite în locuri determinate, toate în scopul de a le câştiga bunăvoinţa de pe lumea cealaltă. Acest cult se înscrie într-o concepţie care implică ideea continuităţii trunchiului social şi a unei reînnoiri ciclice a vieţii. De altfel, din acest punct de vedere, strămoşilor li se atribuie trei funcţii principale: - de regeneratori biologici ai stirpei, prin intervenţia lor asupra naşterilor şi printr-o acţiune benefică asupra

La curtile dorului , fertilităţii solului; - de garanţi ai ordinii morale şi sociale, adică ai datinilor, tradiţiilor şi valorilor, pe care ei înşişi le-au elaborat şi codificat în timpul vieţii, prin aceea că sancţionează după moarte abaterile ce ar prejudicia interesele comunităţii; - de protectori ai urmaşilor lor, cărora le dăruiesc pace, bunăstare şi pe care îi avertizează prin prevestiri sau oracole în legătură cu uneltirile duşmanilor familiei. Condiţiile pentru ca cineva să aibă succes la ancestralitate sunt: o viaţă trăită exemplar, integritate fizică şi psihică, cât şi o moarte socotită naturală. Dintre morţii care îndeplinesc cerinţele sociale şi religioase ale ancestralităţii sunt invocaţi îndeosebi aceia care au însărcinări de conducător, aceia ale căror presupuse binefaceri indică o contribuţie importantă la viaţa de familie. Comunitatea spirituală dintre vii şi morţi se stabileşte însă nu atât cu comunitatea defuncţilor, despre care se ştie doar ceva vag şi abstract, cât şi cu câţiva dintre principalii strămoşi ai familiei, a căror amintire dăinuie încă. Revenind la consideraţiile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi făcând o legătură între ritul practicat de romani la Lemuralia şi unele din practicile care ţin de obiceiul Strigării peste sat, merită să fie reţinute câteva dintre componentele (elementele) ritualice ale celei dintâi: gesturile, zgomotele şi aruncarea de obiecte, cu care se încerca alungarea spiritelor rele (malefice) ale strămoşilor, pe care le întâlnim atât la noi, cât şi în Franţa şi Italia. Savantul român chiar socotea că „Roata de foc din Alimori este un fel de alungare de aceeaşi natură, dar mai energică”, iar „prin cercul de flăcări împrejurul corpului românul se apără pe sineşi, iar prin cercul rostogolit la vale prăvăleşte pe duşmanul cel închipuit, în care însă recunoaşte pe un moş sau strămoş al său, şi tocmai de aceea îi face totodată priveghiul (= lat. pervigilium) şi aceasta mai ales într-o zi de sâmbătă consacrată la noi anume cultului morţilor”9. Consideraţiile lui Hasdeu nu sunt lipsite de temei, pentru că existenţa unor rămăşiţe ale vechiului cult al morţilor în practicile Strigării peste sat este vădită. „Numai că – susţine profesorul Gabriel Manolescu – nu trebuie să o asociem doar cu cultul morţilor la romani”10. Teama de moşii şi strămoşii care, datorită unor variate cauze, nu-şi găsesc odihna în Lumea de Dincolo şi vin să-i tulbure pe urmaşi, a generat la toate popoarele, încă din perioada primitivă, menţinânduse la popoarele sau la triburile din America de Sud, Africa, Australia şi Oceania, până astăzi, o mulţime de rituri care au menirea de a linişti şi de a închide sufletele morţilor în morminte. De aceea, originea practicilor legate de cultul morţilor din obiceiul Strigarea peste sat trebuie căutată nu numai în riturile Lemuraliei romane, ci şi în acelea pe care le-au putut moşteni românii de la străvechile populaţii autohtone şi de la acelea cu care ele, iar apoi poporul român, au venit în contact de-a lungul istoriei. Practici de acest fel mai există şi astăzi la noi, chiar dacă în mentalitatea oamenilor din mediul rural s-au produs transformări importante şi tot mai puţini oameni mai cred în existenţa strigoilor. Cu toate acestea, însă, practicile menite a opri transformarea sufletelor decedaţilor în strigoi sunt prezente până în zilele noastre în obiceiurile de înmormântare din diferite localităţi din zona Făgetului, dar şi din alte ţinuturi bănăţene, cât şi din alte spaţii locuite de români, mai ales la generaţiile mai vârstnice. Aceste practici sunt susţinute de formulele (sintagmele, stereotipiile)

101

sintagme literare tradiţionale: „aşa e datul”, „aşa e bine”, „aşa ne-am pomenit”, „aşa o lăsat Dumnezeu” etc. Cinstirea înaintaşilor dispăruţi se păstrează în mod firesc şi fără întrerupere şi pretutindeni se obişnuieşte punerea de pomeni cu ocazia diferitelor sărbători, cât şi la sărbătorirea zilei morţilor, dar şi cinstirea moşilor şi strămoşilor, la diverse praznice. După cum s-a văzut, însă, practicile întâlnite mai pot avea şi alte semnificaţii, ele putând fi privite prin raportarea la acele zone geografice în care obiceiul se leagă strâns de cultul morţilor, chiar prin datele şi locurile consacrate în care se desfăşoară (se practică) secvenţele ritualului. Astfel, în satele zonei Făgetului, în Ţinutul Pădurenilor şi în unele sate din judeţul Hunedoara, cât şi pe Valea Bistrei din judeţul Caraş-Severin, Strigarea peste sat se practică în seara (noaptea) de Miercurea sau Joia Sfintelor Sărbători de Paşti, uneori în ambele seri (ca la Drăgsineşti), iar în alte localităţi (Margina, Coşava) se practică la Lăsata Secului (punerea postului marii sărbători de Înviere). În unele sate din zona Făgetului (Fârdea, Băteşti, Gladna Română, Sinteşti, Brăneşti, Drăgsineşti, Bucovăţ, Mâtnicul Mic etc.), obiceiul se desfăşoară după aprinderea de lumânări pentru cinstirea morţilor şi împărţirea pomenilor în cimitir, iar „jocurile de artificii” şi aruncarea torţelor aprinse („feşciloane”, „moroleuci”, „paraşute”, „rachete”) se produc chiar acolo, peste morminte sau într-o parte mai izolată a cimitirului, să poată fi observate de întreaga comunitate, cât şi de satele din jur. Alta este semnificaţia practicilor respective în alte părţi, faptul fiind firesc, întrucât în folclor gândurile şi năzuinţele oamenilor apar aşa cum s-au închegat şi s-au cristalizat în condiţiile concrete de viaţă, situaţia geografică oglindind dezvoltarea istorică, întrucât cultura populară s-a închegat şi s-a dezvoltat în timp pe baza dezvoltării comunităţilor tradiţionale specifice locurilor. O altă semnificaţie deosebită a obiceiului Strigarea peste sat este aceea de purificare trupească şi spirituală (sufletească). Aceasta se realiza fie prin trecerea prin foc, sărirea peste foc, cât şi prin cercul de foc (torţa aprinsă) purtat (condus) în jurul corpului, obţinut prin rotirea cu tăciuni aprinşi în mână sau cu hodăiţe deasupra capului, iar în zona etnofolclorică a Făgetului cu acele torţe numite „feşciloane”, „moroleuci” (iar după anii 1950, „paraşute” sau „rachete”, la Fârdea, Gladna-Română şi în alte sate, ca urmare a tehnologiei contemporane), care, mai târziu, în anumite zone, au rămas doar ca un simplu şi spectacular joc de artificii, sau cu aruncarea de torţe peste morminte, precum şi purificarea prin udare cu apă (lustratio per ignum et per aquam) practicată în Crişana, Hunedoara şi în nordul Banatului (similar ritualului Paparudei). În alte locuri practicarea obiceiului a avut menirea de a înlătura acţiunea malefică a vrăjitoarelor şi strigoaielor care fură laptele sau mana laptelui de la vite, mai ales în preajma sărbătorii de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), când se închide iarna şi se deschide vara şi când se crede că puterea acestora creşte nemăsurat. Cu această ocazie se aprind focuri pe dealuri şi râpe, ori în cimitire, de lângă acestea făcânduse până în zilele noastre şi strigarea. Rostul apotropaic al acestor focuri nu mai este acelaşi cu al acelora aprinse la Lăsatul Secului, în Miercurea sau Joia Mare, ori în Sâmbăta din Săptămâna Mare a Paştilor, ci menirea lor este de a apăra comunitatea de vrăjitoare, în gândirea mitico-magică

102

La curtile dorului , tradiţională socotindu-se că acestea nu se pot apropia de foc şi lumină, spaţiu în care forţa lor malefică dispare. În acelaşi timp şi cu acelaşi scop se produc diferite zgomote, sunete de bucium, de corni, de goarne ori de tălăngi, în credinţa că vrăjitoarele nu se pot apropia decât până acolo unde se aude sunetul buciumului şi al celorlalte instrumente, elemente legate de tărâmul omului şi ocrotitoare ale acestuia. De asemenea, concomitent, se uzează şi de anumite practici magice cu funcţie de purificare: jocuri de artificii, rotirea torţelor, trecerea prin foc, afumatul vitelor şi udarea. Dar purificarea simbolică nu priveşte aici doar persoanele care participă la aceste practici şi animalele (vitele) care sunt afumate, ci este vorba şi despre purificarea aerului, a locuinţelor, a gardurilor, sălaşelor şi poieţilor de pe dealuri, rol pe care îl îndeplinesc şi sunetele însoţitoare, pentru a anula astfel eficienţa acţiunii vrăjitoarelor şi strigoaielor. Mai trebuie ştiut faptul că în unele locuri Strigarea peste sat se face trei seri la rând, focurile arzând neîntrerupt în acest timp. Focul este ţinut aprins nu în deplină vâlvătaie, ci jarul este acoperit într-o vatră săpată în pământ, având două răsuflători, în mod foarte asemănător cu tehnicile consacrate aprinderii şi întreţinerii focului viu, fapt care poate conduce la concluzia că în aceste locuri (sudul Munţilor Apuseni, judeţul Hunedoara) obiceiul a existat, fiind mai răspândit în trecut. Practicile însoţesc şi se îmbină cu strigarea, conducând la un obicei folcloric global, prin concomitenţă şi sincretism. Prin strigări se dau în vileag faptele femeilor vrăjitoare sau strigoaie (foarte rar se putea vorbi de vrăjitorie în rândul bărbaţilor), atenţia tuturor fiind îndreptată asupra lor şi în acest fel ele nu mai puteau acţiona. În acest caz se poate vorbi despre funcţia magică a cuvântului, după cum reiese şi din descrierea făcută obiceiului de către Ion Pop-Reteganul: „Atunci strigoile la care li se strigă numele nu mai pot de năcaz pe feciori şi aleargă după ei, dar atunci nu au putere”11. Practic, după strigarea numelui li se anihilează puterea prin darea maleficului în vileag, împlinindu-se astfel o exorcizare a răului prin puterea cuvântului. Practicile prezente în cadrul obiceiului sunt multiple şi variate. De-a lungul timpului ele au migrat de la un obicei la altul, mai ales în cadrul aceluiaşi ciclu, dar studierea lor ne poate confirma marea vechime a Strigării peste sat, în care s-au păstrat rămăşiţe ale unor credinţe şi rituri datând de dinaintea formării poporului român şi stând mărturie, în acelaşi timp, vechimii şi continuităţii noastre în spaţiul carpato-danubiano-pontic. „Dar dacă din studierea practicilor acestora se poate conchide doar că obiceiul Strigarea peste sat conţine rămăşiţe ale vechiului cult al morţilor, ale riturilor de purificare, ale vechilor credinţe şi practici păstoreşti privitoare la pierderea laptelui, sau a manei laptelui de către vite – cu pondere diferită în zonele de răspândire a obiceiului, determinată de condiţiile social-istorice în care au trăit băştinaşii şi de ocupaţiile acestora – pentru stabilirea originii obiceiului şi pentru o cuprindere mai deplină a semnificaţiilor lui e necesară mai ales studierea actului central al manifestării, strigarea, mai precis obiceiul strigării”12. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre trei tipuri de strigări peste sat, aşa cum susţine şi profesorul Gabriel Manolescu13: 1. Strigarea prin care se realizează supravegherea normelor tradiţionale privitoare la căsătorie, care se ţine la

sintagme literare Lăsatul Secului; 2. Strigarea care urmăreşte demascarea strigoaielor care fură laptele ori mana laptelui de la vite, spre împiedicarea acţiunii sau eficacităţii acţiunii malefice a acestora şi care se face de Sfântul Gheorghe; 3. Strigarea care are drept obiect menţinerea unei vieţi sănătoase în sânul comunităţilor tradiţionale, conformă normelor etice însuşite de colectivitatea respectivă. Din cercetările pe teren realizate până în prezent am constatat că în satele zonei Făgetului, cât şi în imediata apropiere din judeţul Hunedoara (vezi Bretea Mureşană) doar acest tip a dăinuit cu precădere până aproape de zilele noastre şi se organizează în Săptămâna Mare a Sfintelor Sărbători de Paşti (Miercurea sau în Joia Mare), cu mici excepţii (Margina, Coşava). În comunităţile săteşti tradiţionale nu întotdeauna poate fi întâlnit unul dintre aceste tipuri în formă pură, nealterată, ele îmbinându-se în multe situaţii câte două, sau chiar ţintele celor trei, prin strigările specifice, fiind atinse printr-o singură manifestare. Dar, întotdeauna, câte un tip este preponderent, aşa încât acesta poate fi luat drept bază în cazul unei catalogări. Pentru toate cele trei tipuri de strigare caracteristic este faptul că obiectul strigării nu apare şi nu este urmărit în modul direct, ci se recurge la arma eufemistică a satirei. Dar nici prin / cu aceasta nu se merge direct la ţintă, ci pe calea ocolită a aluziilor sau prin tehnica aluziei, aşa cum în cadrul colindelor de fată mare (de măritat), de june sau de nevastă, îndem nurile la căsătorie se fac în mod alegoric, indirect, prin refrene, ori formule finale. Astfel, prin strigarea de primul tip nu li se adresează tinerilor un îndemn direct la căsătorie, ci sunt satirizaţi („strigaţi”) cei necăsătoriţi la vreme (fetele după 20 – 22 de ani erau considerate bătrâne, „stătute”, iar feciorii după 27 – 28 de ani erau consideraţi bătrâni în cadrul comunităţilor de tip tradiţional). În mentalitatea tradiţională erau norme bine statornicite cu privire la vârsta potrivită pentru căsătorie, pentru întemeierea unei familii, conform cărora cei trecuţi de aceasta erau numiţi fete bătrâne sau stătute, respectiv flăcăi stătuţi sau tomnatici. Pentru aceasta, fata vizată de strigări era demascată ca întreţinând relaţii de dragoste cu vreun bătrân sau cu vreun tânăr pocit, ori prost din sat. La fel, sunt demascate şi vrăjitoarele şi strigoaiele, fiind numite mai ales strâje, moroane sau moroniţe, muroniţă. În satele zonei Făgetului, cercetate în ultimii ani, (Fârdea, Gladna Română, Mâtnicul Mic, Drăgsineşti, Bucovăţ, Margina, Băteşti, Brăneşti, Sinteşti, Zorani etc.), cea mai răspândită este strigarea prin care se realizează supravegherea normelor tradiţionale privitoare la căsătorie. Această situaţie este explicată pentru că înspre zilele noastre (a doua jumătate a secolului al XX-lea) au scăzut numărul şi efectele malefice ale strigoaielor, dar instituţia căsătoriei este privită în popor ca absolut obligatorie pentru fiecare membru al comunităţii ajuns la vârsta propice, ea stând la temelia organizării sociale din vremi imemoriale. Comunităţile tradiţionale n-au acceptat în nici un chip ocolirea acestei instituţii de către componenţii săi, iar pe cei care, totuşi, au îndrăznit, din diferite motive, să se sustragă acestei îndatoriri, i-au supus

La curtile dorului , oprobriului public „îndepărtându-i” inclusiv prin această formă a demascării prin strigare. De asemenea, trebuie avută în vedere şi perioada din an considerată ca fiind propice pentru întemeierea căsătoriilor, aşa cum arată profesorul Mihai Pop: „...dacă astăzi de multe ori nunţile se fac în orice perioadă a anului, faptul denotă o ieşire din rânduiala tradiţională a obiceiurilor care organizau viaţa oamenilor atât pe plan gospodăresc cât şi pe plan familial, într-un sistem de datini, ceremonialuri şi rituri (...) şi are motivări economice. Toamna, după strângerea recoltei, nunţile se pot face cu mai mult belşug”, dar în trecut nunţile se făceau, „de veacuri cu multă chibzuială în câşlegi (...) ultima secvenţă a lungului ciclu al obiceiurilor de iarnă (...) când sărbătorirea trecerii de la anul cel vechi la cel nou s-a încheiat şi când nu au început încă obiceiurile şi muncile de primăvară”14. Aşezarea nunţilor în Câşlegi este determinată de faptul că acestea urmează celor două prime secvenţe ale ciclurilor obiceiurilor de iarnă, care oferă posibilitatea cunoaşterii între ei a tinerilor în vederea întemeierilor unor viitoare familii, prin şezătorile frecvente organizate în această perioadă, cât şi a colindatului „cu urările lui de viaţă fericită şi îmbelşugată, de căsătorie pentru feciori şi fete, şi prevestirile pentru anul ce vine”15, marcând intrarea tinerilor într-o altă categorie de vârstă, în cea a „fetelor de măritat” şi a „feciorilor de însurat”. Bibliografie şi note: 1 Cornel Veselău, Sub poale de codru verde, Ed. Facla, Timişoara, 1987 2 Gabriel Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi tipologia unui obicei străvechi: Strigarea peste sat, în „Folclor literar”, vol. I, Universitatea Timişoara, Facultatea de Filologie, Timişoara, 1967, p. 119 – 120 3 Nicolae Drăganu, Cuvinte şi obiceiuri, în Anuarul arhivei de folclor, II, 1933, p. 1 - 19 4 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol I, Bucureşti, 1887, p. 878 5 În revista Mitropoliei Banatului, Timişoara, anul XI, nr. 5 – 6, 1962, p. 269 6 Nicolae Drăganu, op. cit., p. 4 7 Lemurii reprezintă spiritele strămoşilor deveniţi strigoi, din cauza morţii în condiţii neobişnuite sau din cauză că nu au avut parte de mormânt, care tulbură viaţa urmaşilor, spre deosebire de larii, care sunt strămoşii cei buni, şi de mani, care sunt cei de mijloc (cf. B.P. Hasdeu, op. cit., p. 876) 8 Publius Ovidius Naso, Fastele, Bucureşti, 1965, p. 157 9 Bogdan Petriceicu Hasdeu, op. cit., p. 876 – 877 10 Gabriel Manolescu, op. cit., p. 122 11 Ion Pop-Reteganul, foileton din „Gazeta Transilvaniei”, an L, 188, p. 75 – 76 12 Gabriel Manolescu, op. cit., p. 125 13 Ibidem, p. 126 14 Mihai Pop, Câşlegile, un ciclu al obiceiurilor de iarnă, în revista „Albina”, 12 ian. 1966, p. 2 15 Idem, ibidem

103