Povestea localitatii mele revista

1

-Revista online cu apariţie anuală-

Nicolae Iorga : ,,Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.”

Coordonator: Prof. FOIAGU MARIA Reşiţa, 2016

2

Orice localitate îşi are istoria ei, are o vechime, o întindere în timp şi spaţiu, are personalităţile ei, are OAMENI, LOCURI, FAPTE cu care se poate mândri.

Rolul proiectului Povestea localităţii mele este să le descoperim, să încercăm să le punem în valoare, să-i facem pe elevi să le conştientizeze însemnătatea, să fie interesaţi şi mândri de comunitatea locală. Consider că numai cunoscând istoria locală ne cunoaştem mai bine, învăţăm să fim mai buni, să apreciem valorile neamului, ne dezvoltăm spiritul patriotic. Prin implementarea activităţilor din cadrul proiectului dorim să cultivăm valori de înțelegere și toleranță, de integrare multiculturală subliniere a diversității naționale și culturale care se vor înscrie foarte bine în definirea identității comune europene, subliniind adevărul devizei ”Unitate în diversitate”. Numai cunoscând trecutul oamenii pot înţelege prezentul şi pot anticipa viitorul. Demersul nostru este util pentru cunoaşterea istoriei, geografiei, economiei locale, a oamenilor şi a faptelor acestora.

Prospectarea trecutului istoric al localităţii este o condiţie esenţială pentru siguranţa viitorului acesteia. Dorim să producem o schimbare de atitudine a cadrelor didactice, a părinţilor, a elevilor şi a reprezentanţilor instituţiilor publice faţă de comunitatea locală.

Proiectul urmăreşte dezvoltarea unor atitudini civice legate de respectul faţă de locurile natale şi implicarea în cadrul comunităţii.

3

Proiectul încurajează comunicarea şi colaborarea, promovează competiţia şi cultivarea ambiţiei de a obţine performanţe şcolare. Îşi propune să stimuleze realizarea unor creaţii plastice, literare care să ilustreze frumuseţea localităţii natale, organizarea unei expoziţii de fotografii şi creaţii artistico-plastice: Localitatea mea –un colţ de rai; realizarea unui schimb de experienţӑ între unitӑțile de învӑţӑmânt partenere din judeţ; cultivarea interesului pentru tradiţia şi istoria strămoşilor noştri.

Mulţumiri colaboratorilor: Prof. Borlovan Elena Sevastiana, Şc. Gimnazială Armeniş, CaraşSeverin.

Prof. Zaharia Silvia, Colegiul Naţional Mircea Eliade,Reşiţa, CaraşSeverin. Înv. Nemeşagu Silvia, Şc. Gimnazială nr. 8 , Reşiţa.

Prof. Magheţ Gabriela, Şc. Gimnazială nr. 8 , Reşiţa.

Prof. Ionel Eugenia-Maria, Liceul Tehnologic Halînga, Mehedinţi.

Prof. Ionel Gabriel Adrian ,Şcoala Gimnazială Alice Voinescu, DrobetaTurnu-Severin.

Prof. înv. Vîrtan Magdalena, Liceul Teoretic Murfatlar, Constanţa.

Prof. Chivoiu Onuţa, Şc. Gimnazială Regina Maria, Vintileasca, Vrancea.

Prof.Berbece Lidia, Colegiul Tehnic C.F Unirea- Paşcani, Iaşi.

Prof.Popuş Adina, Colegiul Tehnic Traian Vuia, Oradea, Bihor.

4

Înv. Vencsel Corina Valentina Maria, Şc. Gimnazială Vasile ScurtuParva, Bistriţa –Năsăud.

Prof. Înv. Szabo Maria, Şc. Gimnazială Vasile Scurtu- Parva, Bistriţa – Năsăud.

Prof. Filote Dora, Grădiniţa nr. 1, Fîrtăneşti, Galaţi.

Prof. Bîrleanu Aimee, Şcoala Gimnazială nr. 8 Reşiţa.

Prof. Rădoi Mirela, Şcoala Gimnazială nr. 8 Reşiţa.

Prof. Înv. Nedelcu Corina Emilia, Şcoala Gimnazială nr. 8 Reşiţa.

Prof Pinoşanu Graţiela, Şcoala Gimnazială nr. 8 Reşiţa.

Prof. Baicu Ionela Iadranca, Şcoala Gimnazială nr. 8 Reşiţa.

Biblotecar Gruia Delia, Şcoala Gimnazială nr. 8 Reşiţa.

5

Din creaţiile copiilor…

SATUL MEU COLNICEANU FRĂGUŢA ŞCOALA GIMNAZIALĂ “REGINA MARIA” VINTILEASCA, VRANCEA PROF.COORD ONUŢA CHIVOIU

Vintileasca-I satul meu, Cu el mă mândresc mereu.

Are oameni gospodari, De la ceI mici, la cei mari.

Munţi şi lacuri şi păduri, De toate o să te bucuri; Dacă ne vei vizita, Poate în vacanţa ta.

Oameni simpli, primitori Vei găsi în multe locuri, Dar cu ai mei vintileni, Nu vei putea să-I asemeni

6

Banda Ana-Maria, cls. VI, Şc. Gimnazială nr.8, Reşiţa

Popa Ana-Maria, cls. VI, Şc. Gimnazială nr.8, Reşiţa

7

Reşiţa Pinoşanu Rareş- Gabriel Clasa a IV-a A Şcoala Gimnazială Nr. 8 Reşiţa Prof. Înv. Primar Pinoşanu Graţiela E sărbătoare. Steagurile fâlfâie în tot oraşul. Nenumărate flori zâmbesc soarelui călduros de mai. Copii , bătrâni , tineri , locuitori ai acestui oraş sunt pe străzi. E 1 Mai..... .Toţi sunt fericiţi că trăiesc într-un oraş atât de frumos , dar puţini cunoscut trecutul lui . Un bătrân, cu barba albă spuse: - Eu m-am născut aici ... . Pe atunci Reşiţa era un orăşel aşezat la poalele munţilor . Erau case mici şi răsfirate pretutindeni . Oamenii lucrau din zori şi până în seară la furnale . Era o muncă foarte grea .În văzduh plutea doar fumul negru şi gros al uzinelor . Nici o floare nu creştea pe aceste locuri , ici – colo câte un plop. Dar acum totul s-a schimbat . Muncitorii harnici ai Reşiţei au construit un nou oraş cu blocuri , şcoli , spitale, fabrici. Voi trebuie să vă mândriţi cu oraşul vostru şi să povestiţi urmaşilor voştri trecutul şi prezentul Reşiţei.. Învăţaţi-i să-şi iubească locul natal , să facă totul pentru înflorirea acestuia. Bătrânul făcu o scurtă pauză şi continuă: - Eu voi muri ..... ....., dar să nu uitaţi niciodată vorbele mele .

Cei din jur îl priveau pe bătrân cu admiraţie şi uimire totodată. Un băieţel îi dărui o floare din buchetul său şi îl sărută pe obrajii zbârciţi de vreme . Din ochii bătrânului se scurseră două lacrimi fierbinţi .

Bătrânul privi încă o dată jur-mprejurul său şi plecă mai departe să povestească şi altora despre oraşul în care s-a născut şi a trăit el , Reşiţa.

Popovici Andrada ,cls. VI, Şc. Gimnazială nr.8, Reşiţa.

8

Cosma Andreea “Dealul Ciupreca”,clasa IX, C.T. Traian Vuia, Oradea

Ghirdan Sebastian, clasa IX, Parcul 1 Decembrie, C.T. Traian Vuia, Oradea

9

Paşi prin colbul istoriei Neamţu Florin, clasa a IX-a Liceul Tehnologic Halînga Prof. Ionel Eugenia-Maria

Drobeta-Turnu Severin

este un municipiu, port la Dunăre, reşedinţa judeţului

Mehedinţi. Localitatea s-a dezvoltat în apropierea castrului roman Drobeta, devenind dintr-un punct strategic iniţial un oraş de răscruce a drumurilor pe uscat şi pe apă care duceau la nord şi la sud de Dunăre. În timpul antichităţii romane, a devenit primul centru urban din regiune şi al treilea din provincia Dacia, după Sarmizegetusa şi Apullum. În timpul lui Hadrian oraşul a fost declarat municipiu (în 121), în momentul în care populaţia atinsese 14.000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever a fost ridicat la rangul de colonie (în 193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei.

Biserica latină (ulterior devenită catedrală catolică) a cetăţii medievale a Severinului era, se pare, închinată sfântului Severin de Noricum, un sfânt venerat de călugarii austrieci care au misionat în perioadele când Severinul era sub stǎpânirea Coroanei maghiare. Nicolae Iorga citează în anul 1383 existenţa primului episcop catolic de Severin care a purtat titulatura de „Episcopus Severini” şi care a luat asupra sa întreaga jurisdicţie catolică din Ţara Românească.[4] Diderot a menţionat Severinul în prima ediţie a Enciclopediei sub numele de "Sornum" (de la Szörény), descriindu-l, după Ptolomeu, drept cetate din Dacia.

Stema municipiului Drobeta-Turnu Severin se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, despicat. În dreapta, în câmp roşu, se află un pod de argint susţinut de piloni, deasupra unei ape undate, totul de argint; pe pod trece spre dreapta un leu de aur înarmat şi limbat. În stânga, în câmp albastru, se află un turn pătrat, crenelat, de argint, încărcat cu o cruce aflată deasupra unei semilune, ambele de culoare roşie. Turnul este aşezat pe o terasă verde, ieşind din apă undată de argint. Scutul este trimbrat de o coroană murală de argint cu 7 turnuri crenelate. Podul semnifică podul lui Apollodor din Damasc. Leul aminteşte, pe de o parte, de vechiul însemn al legiunilor romane. Turnul evocă cetatea medievală a Severinului, iar crucea plasată deasupra semilunii aminteşte de luptele purtate împotrivă Imperiului Otoman. Coroana

10

murală cu 7 turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu-reşedinţă de judeţ.

Vestigiile castrului roman Drobeta, Podul lui Traian şi Turnul lui Sever, se pot vedea şi astăzi. La jumătatea sec. III carpii, distrug castrul, dar şi oraşul antic. Refăcut, la sfârşitul sec. al IV-lea, castrul Drobetei suferă distrugeri provocate de goţi iar la mijlocul sec. al V-lea, sunt consemnate alte distrugeri importante provocate de huni. Castrul roman îşi încetează definitiv rolul de garnizoană în anul 602, când triburile avare distrug multe aşezări romane de pe malul nordic al Dunării.

Podul lui Traian a fost construit în numai trei ani (103–105) după planurile celebrului arhitect Apolodor din Damasc, fiind considerat cea mai îndrăzneaţă lucrare inginerească a antichităţii romane. Podul a fost ridicat pe 20 de piloni din blocuri de piatră, fiind lung de 1.135 m, lat de 14,55 m și înalt de 18,60 m, la capete având câte un portal monument, ale căror relicve se văd pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea lemnoasă a construcţiei s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de pădure.

Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi deoarece apele Dunării se calmau după ieşirea din defileul Cazanelor (Porţile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre şi stânci purtate din trecătoarea dintre Carpaţi şi Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susţinerea construcţiei. Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C). Conform scrierii lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri în înălţime şi 12 în lăţime, cât să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marş. La cele două capete ale Podului, sudic (Pontes) şi nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porţi monumentale, expresie a măreţiei şi puterii romane imperiale. O altă descriere a construcţiei podului a fost făcută de Procopius din Cezareea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaştrilor romanii au deviat parţial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă şi azi, în Serbia, la est de oraşul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi sau folosit cofraje din bârne de stejar cimentate şi sisteme de pompe. Apolodor din Damasc a folosit baza a 20 de stâlpi din piatră, aflaţi la o distanţă de circa 50 de metri unul de altul, aceştia fiind legaţi prin arcade arcuite impetuos din lemn din stejar. Picioarele din apele fluviului erau

11

formate tot din blocuri din piatră cioplite, ascuţite în amonte şi în aval, în formă de carouri, pentru a facilita trecerea curentului puternic al apelor Dunării.

Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) este responsabil de distrugerea parţială a podului pentru a proteja sudul Dunării de invazia triburilor roxolane şi iazige.

Distrugerea totală a podului este însă legată de părăsirea definitivă a Daciei (271 d.C), chiar dacă castrul propriu-zis nu este abandonat de legiunile romane pentru încă 300 de ani. În timpul Renaşterii, când interesul pentru operele de geniu ale Antichităţii erau o pasiune în Occident, regele Francisc I al Franţei, a cerut permisiunea Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziţiei cimentului folosit. Ruinele podului au fost studiate amănunţit în perioada modernă în 1689 de către ofiţerul de geniu austriac Luigi Ferdinando, conte de Marsigli, care, ţinând seama de expansiunea Imperiului Habsburgic, dorea (fără sa reuşească) construirea unui alt pod alături de rămăşiţele podului lui Traian.

Termele Drobetei Sunt cele mai complicate instalaţii termale din Dacia Inferioară.

Astăzi, se păstrează mai puţin de jumătate din ruinele termelor. Se pare că au fost utilizate atât de soldaţii ce staţionau în Castrul Drobeta, cât și de populaţia civilă. Au fost construite de soldaţi ai Leg. V Macedonica odată cu castrul, iar la începutul secolului al III-lea au fost refăcute și „modernizate” de un detașament al Cohortei I Sagittariorum, condus de Aurelius Mercurius, magister in Figlinis (maistru cărămidar). Pe lângă dotările obișnuite ale unor terme, cum ar fi camera de foc (PRAEFURNIUM), camera de aburi (LACONICUM), sala de baie (CALDARIUM), camera de apă rece (FRIGIDARIUM) și altele, în partea de nord se găseau săli de lectură și un spaţiu pentru exerciţii și întreceri sportive, PALESTRA. La 5 Noiembrie 2010, alături de castru, au fost descoperite ruinele amfiteatrului roman.

Amfiteatrul este sculptat pe Columna lui Traian. Arheologii îl căutau de mai bine de 100 de ani.

Specialiştii înclinau chiar să considere amfiteatrul Drobetei o fantezie a celebrului arhitect Apolodor din Damasc. Amfiteatrul, de formă ovală, are o deschidere de 36 de metri, însă săpăturile nefiind încă terminate, deocamdată nu poate spune cu certitudine dimensiunile reale.

Este posibil ca acest amfiteatru să fie unul dintre cele mai mari de pe teritoriul Daciei, la ora actuală existând doar trei pe teritoriul României.

Cetatea Severinului a fost zidită de Regatul Maghiar ca centru strategic militar constituit împotriva Ţaratului Bulgar de Vidin, în vecinătatea ruinelor castrului roman al Drobetei.

12

Biserica latinǎ din incinta cetǎţii medievale a fost pusă sub patronajul sfântului Severin de Noricum, de la care, se pare, provine numele aşezării. Cetatea Severinului, clădită de regele maghiar Ladislau I (1040-1095) ca fortăreaţă împotriva pecenegilor şi cumanilor prezenţi în regiune, va fi pricina unor revendicări permanente şi a unui şir de războaie frecvente între coroana maghiară, bulgari şi voievozii din Muntenia, începând cu Litovoi, Bărbat, şi Basarab I. Într-o primă perioadă, cetatea Severinului este un obiectiv de dispută politică, economică şi religioasǎ între principi creştini. Ulterior, atât pentru Ţara Românescă cât şi pentru Coroana Maghiară, cetatea Severinului devine un bastion de apărare împotriva expansiunii Imperiului Otoman. Cetatea medievală a Severinului, în perioada maximă a zidirii sale, număra şase turnuri de apărare fiind înconjurată cu două valuri concentrice de piatră şi un şanţ adânc de apă.

Responsabilii apărării Cetăţii Severinului vor purta numele de Bani de Severin. În anul 1383 este atestat primul episcop latin, Gregorius, intitulat „episcop de Severin şi al părţilor de dincoace de munţi”.

BIBLIOGRAFIE: 

Pajura, C., Giurescu, D. T., Istoricul oraşului Turnu Severin (1833 – 1933), Bucureşti, 1933.



Davidescu M. , Turnu-Severin, Ed. Poligrafica Oltenia, Craiova, 1964.



Patriciu D., Istoria Banatului Severin, Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1899.



Davidescu M. , Monumente medievale din Turnu-Severin, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1969



Chipurici, N., Măneanu, M., Catalogul documentelor privind istoria oraşului TurnuSeverin (1833-1944), Turnu Severin, 1972.



Demetrescu, V., Istoria oraşului Severin, Turnu Severin, 1883.

13

Marinca Lina, clasa V, „Localitatea mea”, Şc. Gimnazială Armeniş

Dragomir Larisa, cls. VI, „Satul meu natal”, Şc. Gimnazială Armeniş

14

Severinul în zorii modernităţii Mustaţă Alin Şcoala Gimnazială Alice Voinescu Drobeta-Turnu-Severin Prof. Ionel Gabriel-Adrian Oraşul Drobeta Turnu Severin reprezintă o bucată din lecţia de istorie oferită de strămoşii noştri daci şi romani. Păşind în interiorul oraşului vei putea observa şi astăzi urmele istorice ale strămoşilor noştri, păstrate la rang de cinste de către locuitori. Un oraş destul de retras, mic şi liniştit, însă cu un farmec aparte – cam aşa ar putea fi descris Drobeta Turnu-Severin. În centrul istoric al acestuia întâlnim cafenelele de altă dată, pline de zumzetul vesel al locuitorilor. Parcul situat în mijlocul localităţii reprezintă una dintre cele mai însemnate atracţii.

Aici copiii pot face curse cu bicicleta, liniştiţi, feriţi de riscul accidentelor rutiere, pe două străzi accesibile doar traficului pietonal. În interiorul parcului mai putem remarca două statui – Decebal şi Traian – stând parcă de pază şi ocrotind meleagurile oraşului port la Dunăre.

Mai jos, spre Dunăre, vom putea observa urmele cetăţii medievale. Ziduri încă bine structurate, de o masivitate impresionantă transformă turiştii în martori activi ai istoriei patriei.

Cetatea medievală a Severinului datează din secolul al XIII-lea, având rol de apărare. Aceasta se află situată foarte aproape de faleza de pe Dunăre, la cateva sute de metri distanţă de port.

Palatul Cultural „Theodor Costescu” reprezintă unul dintre elementele arhitecturale cele mai frumoase ale localităţii Drobeta Turnu-Severin. Ideea construirii sale a venit odată cu alegerea lui Theodor Costescu în fruntea Societăţii „Teatrul oraşului Turnu Severin”. Acesta a reuşit să obţină în câteva săptămâni avizele necesare demarării construcţiei palatului. Clădirea a început să fie construită în anul 1912. Evenimentele tragice din anii 1916 au stopat continuarea lucrărilor. Rămas fără fonduri, Theodor Costescu a recurs la numeroase împrumuturi de la oamenii cu bani ai localităţii, primind împrumut până şi de la Banca Naţională a României.

Palatul Cultural „Theodor Costescu” şi-a început activitatea în teatru în anul 1924 – anul inaugurării sale, oferind în acelaşi timp oraşului o altă înfăţişare, mult mai atractivă. Planurile arhitecturale au fost opera arhitectului Grigore Cerchez care a reuşit să proiecteze înlăuntrul său mai multe săli având destinaţia de bibliotecă, un cinematograf, un restaurant, dar şi câteva săli

15

care au format vreme de câţiva ani Muzeul „Dr. C. I. Istrati”, o sală de teatru şi una de festivităi. În interiorul clădirii putem admira Biblioteca „I. G. Bibicescu”, cu o vechime considerabilă, datând din anul 1925, întreaga colectie de cărţi fiind dăruită de Ion Bibicescu, fost guvernator al Băncii Naţionale.

Biserica Grecescu din Drobeta Turnu-Severin reprezintă unul dintre cele mai vechi edificii de cult ale localităţii, avand o arhitectura ce nu lasă indiferente privirile turiştilor.

Biserica Grecescu din Drobeta Turnu Severin a fost construită în anul 1868, fiind un edificiu construit de familia de boieri Ioan şi Ioana Grecescu, dar şi cu sprijunul lui G. Poenaru, atunci când cei doi nu au mai fost în viaţă. Primind finanţare din partea acestora, regele Carol I a considerat că biserica ar trebui să poarte arhitectura Mănăstirii Curtea de Argeş. Deşi unic în ţară, acoperiţul său din tabla de arama a fost distrus în anul 1917 de trupele germane ce pătrunseseră pe teritoriul ţării. În prezent, astăzi mai poate fi admirată o parte din pictura interioara realizată de Gheorghe Tătărescu la scurt timp de la finalizarea construcţiei bisericii. Odată ce intri în interiorul său, nu ai cum să nu rămâi înmărmurit de frumuseţea, soliditudinea şi structura bisericii. Fiind unul dintre cele mai importante edificii de cult din oraş, aceasta a devenit în anul 1884 catedrală ortodoxă, servind rugăciunilor a mii de localnici. Aceasta mai poarta denumirea de „Biserica Sfântul Ioan Botezătorul”.

Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii româneşti, rod al colaborării româno-iugoslave, a fost inaugurat la 16 mai 1972. Muzeul Hidrocentralei Porţile de Fier I s-a deschis în 1976, prezentând caracteristicile generale ale Dunării, datele hidrologice, mărturii materiale ale aşezărilor umane din zonă. Începerea oficială a lucrărilor la Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I a avut loc la 7 septembrie 1964. Această construcţie este simetrică şi identică, având două centrale hidroelectrice despărţite de barajul deversor, cu o lungime de 441 m şi 14 guri deversoare, înălţimea barajului fiind de 74 m. Lacul de acumulare format are peste 2 miliarde metri cubi apă şi o lungime de 120 km. Trecerea vapoarelor se face prin cele două ecluze construite simetric faţă de axul barajului. Sistemul de ecluzare este în două trepte după principiul vaselor comunicante (diferenţa de nivel a apei este de 30 m). Înainte de construirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier I, Colectivul complex al Academiei Române a făcut cercetări complexe în zona viitorului lac de acumulare Porţile de Fier

16

I. O parte din aceste cercetări au fost valorificate în cadrul expoziţiei. Zona Defileului Porţile de Fier a fost locuită încă din paleolitic. Cercetările au stabilit că aici s-au dezvoltat două culturi arheologice noi: Schela Cladovei în epipaleolitic şi Insula Banului în prima epocă a fierului.

Expoziţia ilustrează faptul că aceste comunităţi umane au locuit această zonă de acum 30.000 de ani până în zilele noastre. Acest lucru este demonstrat de o bogată ceramică aparţinând diferitelor culturi arheologice. Zona aceasta a fost disputată de-a lungul secolelor de puterile militare care au acţionat pe acest segment al Dunării. În epoca romană, această zonă a jucat un rol important. Întărită cu numeroase fortificaţii, aceasta a constituit baza de pornire a luptei împotriva statului dac. Pentru a putea controla regiunea, romanii au construit un drum pe malul sudic al Dunarii, adesea tăiat în piatră, iar pe fluviu şi-au trimis o flotă militară.

Armele de foc prezente în expoziţie sugerează lupta dusă de populaţia locală, ajutată de numeroase fortificaţii împotriva năvălitorilor. Primul aşezământ monahal din Ţara Românească a fost organizat în jurul Mănăstirii Vodiţa. Construită de călugărul sârb Nicodim în secolul al XIVlea, aceasta a constituit un focar al ortodoxiei, care se opunea penetraţiei catolicismului în zonă.

O parte din zona Porţile de Fier a fost disputată de cele două mari imperii ale vremii: Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. În acest sens, austriecii au construit în insula Ada-Kaleh o fortificaţie de tip Vauban, dar insula a revenit Imperiului otoman şi aici s-a stabilit o comunitate turcească. După primul război mondial, statutul acestei populaţii era neclar. În 1923, reprezentanţii comunităţii turceşti au cerut ca insula să facă parte din statul român.

Până la inundarea insulei de lacul de acumulare Porţile de Fier I, populaţia se ocupa cu turismul, cele mai căutate produse fiind dulceaţa de trandafiri şi smochine, rahatul turcesc, ţigaretele. În urma formării lacului de acumulare au fost strămutate 7 localităţi pe malul sârbesc şi 10 localităţi pe malul românesc (Orşova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa etc.). În amintirea Insulei Ada-Kaleh s-a amenajat un interior turcesc cu piese reprezentative populaţiei turceşti ale acestei insule aflată într-o zonă de interferenţă a Imperiului Habsburgic şi Imperiul Otoman. În muzeu sunt expuse costume populare din zona Porţile de Fier şi o moară de apă, considerată precursoarea turbinei modern Pelton.

Diversitatea biologică, complexitatea substratului geologic, la care se adaugă valorile culturale, fac ca zona Porţile de Fier să aibă o reputaţie ştiinţifică internaţională.

17

Defileul Porţile de Fier este considerat un muzeu geologic în aer liber. Aici există o varietate de roci magmatice, metamorfice şi sedimentare. Remarcabile sunt rocile tipice zonei Porţile de Fier, ca: gresia de Gura Văii, calcarele urgoniene din Cazanele Dunării, granitul de Ogradena, gabbroul de Iuti, serpentinite de Tisoviţa şi Plavişeviţa. Datorită bogăţiei avifaunistice, cursul Dunării din zona Porţile de Fier este declarat Sit Natura 2000.

Incursiunea în Muzeul de la Hidrocentrala Porţile de Fier I se încheie cu coborârea în Sala turbinelor, unde se pot admira cele 6 turbine Kaplan, cu o putere instalată a fiecăreia de 194,5 MW. Greutatea unei turbine este de 3680 t. Axul turbinei are o lungime de 18 m şi 71,5 rotaţii pe minut. La capătul inferior al acestuia se găseşte asamblat butucul cu cele 6 pale (20 t fiecare pală). Rotorul generatorului are 600 t greutate şi 14 m diametru. Căderea medie de apă este de 27,5 m, iar debitul necesar fiecărei turbine este de 800 m3/s. Curentul produs de turbine trece la cele 6 transformatoare ridicătoare de putere, apoi este transmis la staţiile de conexiune.

Hidrocentrala de la Porţile de Fier I este cea mai mare din România, producând 50% din hidroenergia ţării.

BIBLIOGRAFIE: 

Tudor, D. (1974a), Municipiul roman Drobeta, Drobeta, 1974, pp. 323–326



Vlahuţă A., România Pitorească, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989.



Butnariu, M., Monografia oraşului Drobeta Turnu Severin, Ed.Prier, Drobeta Turnu Severin, , 1998.

18

Ţuţui Ana, clasa I, „Primăvara în sat”, Vintileasca, Vrancea.

Cazan Mihaela, clasa I, „În natură”, Vintileasca, Vrancea

19

Comuna Armeniş, un loc de vis Vela Ioan Nicolae Nectarie, clasa a VII-a Prof. îndrumător Borlovan Elena Sevastiana Școala Gimnazială Armeniș

Unitatea componentă a ţinutului Carpato-Dunărean, în care au apărut şi s-au format poporul român, partea sudică a Banatului, constituind astăzi teritoriul Caraş-Severin , a cunoscut de timpuriu forme autohtone de organizare social-politică. Armenişul (comuna Armeniş) este formată din cinci sate aparţinătoare de ea: Sat Bătrân, Feneş, Plopu, Sub Margine.

Comuna Armeniş este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti, deşi urme scrise găsim abia în secolul XV, când se găseşte sub denumirea de Armalnich, ca proprietate a familiei Fiat.

Mai precis în 1428 găsim la introducerea lui Macskasy în unele proprietăţi din jur, ca participant în calitate de delegat al regelui Sigismund, pe Ioan , fiul lui Bogdan de Armeniş. Tot acest rege, la 1430, dispune de introducerea lui Wohzan, regele Ungariei Vladislav I din 10august 1440, apare numit om vrednic, de încredere şi mărturie, Nicolae de Armeniş. În anul 1500, Vladislav II al Ungariei confiscă moşiile nobililor Mihai şi Nicolae de Poreca, Poreca se sus şi de jos precum şi porţiunea numită Siminovici, din districtul Mehadia, pentru că au fost de religie ortodoxă. Posesiunile lor au fost donate nobililor romano-catolici, Lidislau şi Ludovic Fiat de Armeniş.

Regele Ioan , la 1534, donează lui Fiat Francisc care poartă uneori şi supranumele de Armeniş proprietăţile:Dalci, Armeniş, Sadova, Feneş, Gropile Valeamare, Secaş, Slatina Larazan, Mestalan. O asemenea donaţie se regăseşte şi la anul 1578. Toate aceste documente din perioada medievală leagă numele acestor familii nobiliare de Armeniş. Sub ocupaţia otomană (1522-1718) din cauza relaţiilor feudale şi a luptelor dintre turci şi austrieci pentru stăpânirea acestor ţinuturi, procesul de dezvoltare economică-socială a fost mult frânat.

După pacea de la Passarowitz (1718) Banatul va intra sub stăpânirea habsburgică, ca provincie autonomă. În conscrierea din 1603 se găsesc a fi aici proprietari familia Fiat. Conscrierea din 16901700 numeşte Ominieyes, iar la 1769 se găseşte sub numele de Armeniş. În războaiele austroungare din 1716-1718, 1737-1739 şi 1788-1791 au luat parte şi locuitorii Armenişului, s-au dat lupte grele pe Câmpul Fomii, în urma cărora au fost luaţi prizonieri armenişeni, printre care şi două femei frumoase (Cătălina Simescu şi Pătruţa Paica) duse de turci pe Valea Almăjului de unde reuşesc să evadeze.

20

Dată fiind vechimea habitatului din locuri întâlnim aici şi o legendă a Armenişului ce ne vorbeşte despre începuturile şi denumirea satului dar şi îndeletnicirea localnicilor. Se spune ca în vremuri , când râul abia se ivise pe pământ, trăia undeva în inima munţilor un voievod. Cetatea de piatră sură a voievodului era luminată de râsetele şi zâmbetele copilei sale Armina. Ea era lumina şi tristeţea craiului. Bucuria pentru că-i lumina bătrâneţile, iar tristeţea pentru că la naşterea sa îi murise scumpa soţie. Şi vremea trecea şi fata creştea şi se făcea şi mai frumoasă.

De frumuseţea sa vorbeau pădurile, şopteau izvoarele, povesteau munţii. Şi-un vânt răzleţ duse vestea dincolo de marginile lumii, pe ţărmul duhurilor şi al zânelor. Un duh sălbatic, trecând prin apropierea cetăţii zării fata şi îi pică atât de dragă încât ar fi renunţat oricând la nemurirea sa.

Luându-şi înfăţişare omenească se duse la crai şi îi ceru mâna fetei. Dar fata nici nu voia să audă.

Inima ei era dată unui păstor ce-şi păştea turma pe crestele munţilor. Prin vrăji numai de el ştiute, duhul îşi schimbă înfăţişarea prefăcându-se într-un bour. Şi la al şaselea ceas al serii, când Armina cobora râul ce înconjura cetatea ca să-şi întâlnească iubitul care-şi adăpa turma, bourul se ivi falnic şi cu priviri înfricoşătoare. Cu o mişcare a capului o aruncă pe Armina în spinare şi urcă spre coama de pădure din faţa castelului. Dar câinele credincios al flăcăului îi dădu de seamă şi de veste acestuia, de vestea nenorocită şi se aventurară amândoi spre a o salva pa aceasta din copitele bourului. Alerga voinicul ca gândul şi într-un luminiş zări pe bour şi pe fata. Întoarse arcul şi săgeata zbârnăi, înfingându-se adânc în coastele viţelului. Bourul îngenunche. A doua săgeată pornii şi îl străpunse. Animalul scoase un muget prelung şi se rostogoli în vale. Fata speriată îşi îmbrăţişă iubitul. Se întoarseră la cetate, unde bătrânul crai plângea jelindu-şi fata.

Cei doi tineri se căsătoriră şi avură mulţi copii. Aceşti copii întemeiară o localitate căreia i-au pus numele Armeniş, după numele mamei lor, iar toţi moşteniră îndeletnicirea păstoritului de la tatăl lor. Şi astăzi se mai poate vedea urma bourului când a-ngenunchiat, iar astăzi localnicii numesc locul chiar ”urma de bour”.

21

Azoiţei Dragoş Gabriel, clasa VII, “Oraşul meu”, C.N. Mircea Eliade ,Reşiţa.

Bachiş Alexandra, cls. I, “Cu oile la păşune”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva

22

Călătorie in localitatea mea Roșeți Simona Florina, clasa a VI-a Prof. îndrumător Borlovan Elena Sevastiana Școala Gimnazială Armeniș Satul românesc este izvorul spiritualităţii româneşti, iar noi, românii, avem în sânge tradiţiile noastre populare vechi, ”zestrea” noastră, cu care ne mândrim. Multe dintre obiceiurile româneşti sunt legate de credinţă şi datini din străbuni. Creaţiile populare româneşti, precum cântecele, dansurile, costumele populare, diferite ocupaţii şi obiceiuri tradiţionale, dar şi natura şi tot ce o înconjoară, reuşeşte să încânte ochiul privitorului.

Acestea sunt specifice şi localităţii mele, Feneş, locul unde m-am născut, am copilărit şi copilăresc. Feneş este un sat din Caraş-Severin, comuna Armeniş, care este amplasat în valea Râului Alb. Se leagă printr-un drum comunal de drumul naţional DN6, care trece la 2,5 km Vest de sat şi se învecinează la Nord-Vest cu Armeniş, la Sud cu Rusca şi la Sud-Vest cu Teregova.

Lăsând la o parte aşezarea geografică, pentru mine Feneş este ”un colţ de rai”, aşa cum îmi place să îl numesc. Deşi pare un sat mic , minunăţiile pe care le prezintă îl fac imens şi cu adevărat special. Noi , ”feneşenii”, ne bucurăm de un aer extrem de curat, de munte, şi de munţi cu păduri dese şi câmpii sau dealuri, unde muncim cultivând diferite legume, plante sau pomi, cu mult drag şi spor. Pentru noi , natura, în special munţii şi pădurile, reprezintă o bucăţică din noi, pe care o îngrijim aşa cum putem noi cel mai bine. În anul 2014, în apropierea localităţii Feneş, a fost reintrodus zimbrul în păduri, lucru ce a sporit turismul zonei noastre. De asemenea, casele, care sunt decorate tradiţional, sunt aşezate liniar, de o parte şi de alta a drumului, şi prezintă gospodării frumoase, mari, pline de animale şi oameni harnici, care îşi dedică timpul pentru muncă, foarte importantă în zona noastră. Satul beneficiază de o biserică ortodoxă superbă, o şcoală primară, de un cămin cultural şi de un centru de informare turistică în construcţie, în apropierea zonei pe care noi o numim ”strajă”, în mijlocul satului.

Natura îţi oferă multe locuri de plimbare şi relaxare. Liniştea profundă care domină mai mereu peste sat se îmbină cu cântecele păsărelelor care zboară vesel în văzduh. Peisajele te liniştesc şi te fac să te îndrăgosteşti de ele încet, dar sigur. Noi suntem foarte ”pătimaşi” şi adorăm muzica şi dansul popular, mereu petrecem din plin, purtând, de obicei, costumele noastre populare.

O călătorie în Feneş înseamnă o vacanţă în ”paradis!

23

Capătă Floarea, cls. III, “Liniştea”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva

Lup Ionela, cls. III, “La plimbare prin poiană”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, BistriţaNăsăud.

24

POVESTEA SATULUI HOMIŢA Florescu Alexandru Rareş, cls. a XII-a Colegiul Tehnic C.F Unirea, Paşcani Prof. coordinator: Berbece Lidia

Numele satului provine de la numele unui prim locuitor “Homiţanu”. Fiind un sat mic şi cu o putere economică foarte redusă, a avut în componenţa sa şi un sat vecin- Broşteni. Acest sat aparţine territorial administrative de judeţul Suceava. După revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, satul Broşteni se desprinde de parohia satului Homiţa şi reintră în componenţa Arhiepiscopiei Suceava- comuna Drăguşeni. Astăzi, parohia numără 82 de familii, dintre care 43 văduvi.

Despre înfiinţarea satului Homiţa nu există nici un document official dar, după tradiţia orală transmisă din generaţie în generaţie, primele aşezări din aceste locuri ar fi aparţinut lipovenilor.

Bătrânii spun că “peste drum de casa preotului” ar fi fost un cimitir lipovenesc dar cu trecerea timpului nu se mai cunoaşte nici o urmă. Se spune că lipovenii au plecat, iar locul lor a fost luat de coloniştii ardeleni, fugiţi de persecutorii religioşi şi politici ai Ardealului ocupat de Imperiul Habsburgic. După întemeierea satului credincioşii şi-au construit o bisericuţă din lemn, distrusă de luptele care s-au dat pe aceste meleaguri în al doilea război mondial.

Parohia ar fi luat fiinţă în 1840 după un document văzut de preotul Vasile Vatamanu, în arhiva parohiei. Acest act s-a pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, când biserica a fost arsă. Locuitorii satului reîntorşi din pribegie, au refăcut casele şi au zidit o nouă biserică, tot din lemn, acoperită cu şindrilă. Cel care s-a ostenit cu ridicarea noului lăcaş a fost preotul Vasile Vatamanu, care a fost persecutat în timpul regimului communist. Obligat să-şi treacă copilul pe numele altei familii pentru ca acesta să poată fi înscris la şcoală. Va muri în chinuri groaznice, fiind înmormântat la Târgu Neamţ.

Biserica reconstruită a păstrat aceeaşi formă arhitecturală, de cruce cu două abside, în formă pentagonală. Pereţii din bârnă au fost căptuşiţii atât în interior cât şi la exterior cu scândură de brad. Pictură nu există şi nici nu8 a existat. Catapeteasma, icoanele, pictate de C. Tudor şi alte obiecte de cult nu au valoare artistic sau documentară, întrucât Biserica este datată la anul 1950.

Nu sunt evenimente legate de istoria acestui sat.

25

Rus Valeria, Cls. III, “Mândria satului”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud.

Rus Nastasia, cls. III, “Poftiţi la noi!”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud.

26

Localitatea mea –comuna Cristeşti Doroftei Cosmin, clasa a XII-a Colegiul Tehnic C.F Unirea, Paşcani Prof. coordinator: Berbece Lidia Cristeşti este o comună în judeţul Iaşi, format din satele Cristeşti şi Homiţa.

Comuna se află pe malul stâng al râului Moldova, străbătută de şoseaua naţională DN2, care leagă Roman de Suceava. Prin comună trece şi calea ferată Paşcani- Târgu-Neamţ.

Conform recensământului efectuat în 2011 populaţia comunei se ridică la 3994 de locuitori, în scădere faţă de 4271 cât număra în 2002. Majoritatea locuitorilor sunt români ortodocşi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Siretuluzi de Jos a judeţului Suceava şi era format din satele Cristeşti, Hereşti, Homiţa, Moţca şi Boureni, având în total 5425 de locuitori. În comună funcţionau 3 mori, 2 şcoli mixte cu 70 de elevi şi 6 biserici, iar principalul proprietar de pământuri era prinţul Gr. M. Sturdza.

Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeaşi alcătuire in plasa Paşcani, având 6197 de locuitori. În 1931 satele Moţca şi Boureni s-au separate pentru a forma comuna Moţca, iar Cristeşti, Hereşti şi Homiţa, formau comuna Cristeşti din judeţul Baia. În 1950 comuna a fost arondată raionului Paşcani din regiunea Iaşi, în 1968 satul Hereşti a fost desfiinţat şi comasat cu satul Cristeşti. În comună se află biserica Sfinţii Voievozi, monument istoric de arhitectură de interes naţional, datând din 1657.

Alte două obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi.

Unul este un sit arheologic, aflat în punctual Cioate, între pârâul Cioate şi şoseaua Cristeşti – Homiţa, lângă tunelul de cale ferată, sit ce cuprinde urmele a două aşezări, una din secolele IV-II î.Hr. ( perioada Letene, cultura geto-dacică) şi una din epoca medieval secolele XIV- XV. Celălalt obiectiv este biserica de lemn Sfinţii Apostoli ( 1853) din satul Homiţa.

27

Căluş Alexandra Maria, cls. IV, „În satul bunicii”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud.

Ordace Vasilica, cls. IV, „Căsuţa de lut”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud.

28

HIDROCENTRALA GREBLA Elev Ianculescu Filip clasa a XI a B COLEGIUL NAŢIONAL MIRCEA ELIADE REŞIŢA Prof. coordonator Silvia Zaharia

Clădirea din beton, piatră brută şi cărămidă, având şarpantă de fier la acoperiş, cu un aspect deosebit de frumos este Centrala hidroelectică Grebla dată în folosinţă în 1905. Au fost montate 3 turbine Pelton, cuplate direct elastic, la generatoare de 1800kw care debitau curent trifazic de 5500 V şi 20,8 Hz. Pentru serviciile interne ale centralei mai existau 2 turbine Pelton de 170 CP cuplate cu câte un dinam excitator de 95 kw la 240 V şi o turbină Pelton de 35 CP care acţiona un dinam de 120 V şi 82 A Reglajul turbinelor se făcea automat, prin servomotoare comandate de regulatoare centrifuge. Instrumentele şi aparatele pentru controlul şi reglarea generatorilor, aparatele de siguranţă (relee) şi conexiunile au fost montate pe un tablou de marmură albă, aşezat separat pe o estradă (camera de comandă).

Clădirea şi staţia de transformare exterioară au fost protejate contra descărcărilor atmosferice prin paratrăznete cu coarne. Energia electrică era utilizată la centrala Ilgner pentru antrenarea laminoarelor reversibile şi de tablă. În 1905 s-a dat în folosinţă centrala de gaz cu 4 motoare tandem, fiecare a 1050 CP, acţionând câte un generator trifazic, fabricaţie Lang. Gazele de furnal se utilizau la preîncălzirea aerului necesar furnalelor, iar restul se utilize pentru producerea energiei electrice. În decembrie 2010 Grupul Ceh CEZ se ocupă de creşterea capacităţii de producţie a energiei regenerabile în România, fapt care a făcut ca sistemul hidroenergetic de la poalele Semenicului să intre într-o renovare majoră, inclusive această hidrocentrală.

Lucrările de retehnologizare din CHE Grebla începute au continuat în ritm susținut. Printre cele mai importante puncte atinse din proiectul de retehnologizare se numără finalizarea structurii de rezistență, turnarea fundațiilor pentru generatoare și a masivilor care susțin conductele forțate și debutul montării dulapurilor de comandă în sala de comandă.

Grupul CEZ în România a achiziţionat sistemul hidroenergetic de lângă Reşiţa, judeţul Caraş Severin, format din 4 microhidrocentrale (Grebla, Crăinicel 1, Crăinicel 2 şi Breazova) şi amenajările hidro aferente de la Trei Ape, Gozna, Valiug şi Secu, având o capacitate totală instalată de aproximativ 18 MW şi o producţie de circa 70GWh/an. Grupul CEZ investeşte în

29

reabilitarea complexului de hidrocentrale de la Reşiţa în scopul creşterii eficienţei; capacitatea de producţie urmând să se ridice la peste 20 MW după finalizarea procesului de modernizare.

Sperăm să se păstreze această bijuterie arhitectonică dar şi tehnică a Reşiţei.

Clădirea şi staţia de transformare exterioară au fost protejate contra descărcărilor atmosferice prin paratrăznete cu coarne.

Energia electrică era utilizată la centrala Ilgner pentru antrenarea laminoarelor reversibile şi de tablă.

Sperăm să se păstreze această bijuterie arhitectonică dar şi tehnică a Reşiţei.

30

Sălăgean Ruben, Cls. IV, “Satul meu”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud

Scurtu Alex, cls.IV, “În livada bunicii”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud

31

Cetatea de foc a Banatului- Reşiţa Bojneagu Cosmina, clasa a VIII-a Şcoala Gimnazială nr. 8 , Reşiţa Prof. Foiagu Maria Reşiţa este situată în bazinul hidrografic al râului Bîrzava. Din punct de vedere geomorfologic, vatra se extinde într-un bazinet, care se încrustează într-o zonă colinară cu înalțimi cuprinse între 400-500 m. Fiind situată în cadul unei văi localitatea este străjuită de numeroase dealuri cu inălțimi relativ medii.

Oraşul are o formă simplă fiind aşezat în mare parte pe dealuri şi văile acestora, urmărind traseul străbătut de râul Bârzava, care provine dinspre Văliug, din Munţii Semenic. Îngrămădită de munţii sobri din jur , de Dealul Crucii, Dealul Golului , este un loc din care orizontul nici nu se întrezăreşte Clima Reșiței se încadrează în clima zonei depresionare a culoarului Bârzavei şi se caracterizează printr-un climat moderat influenţat de aerul umed de pe Oceanul Atlantic şi de aerul cald submediteranian.

Reşiţa a intrat târziu în istorie. Prima menţiune a Reşiţei, sub forma de Reszinitza, se află într-un catastif de biruri turcesc din 1673, este vorba despre actuala Reşiţa Română, cele mai vechi locuinţe fiind amplasate în zona stadionului din Valea Domanului. În 1734, Reşiţa era pomenită ca făcând parte din plasa Caraşova, teritoriu al districtului Vârşeţului.

Oraşul s-a format din unirea a două localităţi Reşiţa Română şi Reşiţa Montană, consemnată în 1757, când s-au stabilit aici aproximativ 20-30 de familii de români veniţi din Oltenia, care fabricau mangalul. Cu această mică colonie de cărbunari începe istoria localităţii care se va mări treptat cu colonişti străini. Pe locul Reşiţei Montane până în 1771 se aflau mlaştini, s-a construit cu greutate un drum prin tăieri de stâncă.

Viaţa Reşiţei avea să fie legată indisolubil, începând cu anul 1771 de înfiinţarea Uzinelor siderurgice.

Uzinele au jucat un rol important în conflictele militare, prin porducţia de materiale de război.

Industria a făcut din Reşiţa mai bine de 3 secole oraşul premierelor: primul centru siderurgic al României( 1771), prima locomotivă cu abur din România (1872), prima maşină cu aburi din România( 1846), primul pod sudat, primul motor naval, prima centrală hidroelectrică românească la “Grebla”- Reşiţa ( 1901-1904).

32

Municipiul Reşiţa găzduieşte astăzi peste 100 de edificii istorice şi arhitecturale reprezentate prin clădiri sau construcţii inginereşti. În apropierea scărilor care duc către Ateneul tineretului, un ansamblu medieval, aflat în zona numită Ogăşele este constituit din ruinele unei biserici de tip sală şi dintr-o necropolă, ambele datând din secolele al XIV-lea – al XV-lea.

Cazinoul german, construit în 1862, este una dintre cele mai vechi clădiri ale Reşiţei (azi sediul Direcţiei Muncii).

Palatul Cultural din Reșița este singura clădire cu influențe brâncovenești din Caraș-Severin, edificiul fiind nu doar un monument arhitectonic impresionant, ci și un reper cultural și spiritual pentru reșițeni În arhitectura bisericilor bănăţene domină stilul baroc, răspândit într-un larg perimetru European încă din secolul al XVIII-lea. Influenţele barocului au atins mai ales vârfurile bisericilor, ale căror bulbi au o formă caracteristică . În perioada interbelică se remarcă efortul programatic de impunere a stilului bizantin.

33

Moisă Lucica, cls.IV, “Satul meu”, Şc. Gimnazială V. Scurtu, Parva, Bistriţa-Năsăud

Bolohan Carlos, cls. IV,” Prima locomotivă”, Şc. Gimnazială nr. 8, Reşiţa

34

Reşiţa-primul centru siderurgic al României Toth Cătălin, clasa a VIII-a, Şc. Gimnazială nr. 8 Reşiţa Prof. Rădoi Mirela

Reşiţa este aşezată pe ambele maluri ale Bârzavei, este cea mai veche aşezare a industriei siderurgice din ţara noastră, cu o suprafaţă totală de peste 200kmp.

Numele de Reşiţa poate proveni din latinescul recitia, care înseamnă ,,izvor rece,, aşa cum Nicolae Iorga sugera odată, presupunând că romanii au dat numele oraşului de la un izvor de pe valea Domanului. O variantă mai credibilă, susţinută de Iorgu Iordan ar fi aceea că numele vine de la un cuvânt slavic, al oamenilor care au trăit în zona Caraşovei la 15 km distanţă, care referindu-se la acest loc, atunci nu era decât un sat, ca fiind,, u recice,, ( la pârâu).

Localitatea s-a dezvoltat treptat odată cu apriţia primelor furnale, în 1771 erau 45 de case şi 300 locuitori, toţi germani şi romano-catolici. În 1779 existau 59 de case şi 490 locuitori, din care 425 germani catolici şi 65 români ortodocşi. Reşiţa a fost colonizată treptat cu lucrători specializaţi în industria fierului populaţia a crescut de la 10.061 în 1891, la 42.000 în 1956, iar în 1989 atinge apogeul numărând 110 000 locuitori.

Ultimul furnal care mai există astăzi în incinta uzinei se află aproximativ tot pe locul furnalelor „Franciscus” şi „Josephus” de la 3 iulie 1771, când a fost aprins focul secular al Reşiţei. Peste drum sunt laminoarele, care şi ele se află în acelaşi loc din momentul în care s-a început ridicarea predecesoarelor lor, în 1845. Acestea prelucrau la început tabla cu ajutorul aburului Bârzava este traversată de „podul de la vamă”, care face legătura între cele două părţi vechi ale oraşului, Reşiţa Română şi Reşiţa Montană. Acest pod a fost construit în 1937, fiind cel mai vechi pod nituit şi sudat din România.

Muzeul de locomotive cu aburi cuprinde 16 modele de locomotive produse la Reșița în decursul a peste 100 de ani (1872-1959), printre care și prima locomotivă din România datând din 1872 dar care a purtat de la data fabricației și până la data puneri ei pe soclu în muzeu, numărul 2. Este amenajat în aer liber și este singurul muzeu de acest gen din România. Este monument istoric și datează din anul 1972.

Regiunea dispune de resurse atractive naturale şi antropice cu valoare turistică ridicată: peisajul carstic, peşterile, domeniul schiabil din Munţii Semenicului, lacurile de acumulare

35

Văliug, Trei Ape, Secu, monumente istorice de artă şi arhitectură, biserici, un inedit patrimoniu industrial-tehnic.

Nu ezitaţi să vizitaţi oraşul de pe Bârzava!

36

Zoane Robert, Lungu Ştefan, cls. IV, Şc. Gimnazială nr. 8, Reşiţa

Stanciu Răzvan, Bîrsan Ionuţ, “Oţel reşiţean”, cls. IV, Şc. Gimnazială nr. 8, Reşiţa

37

SIMPOZIONUL JUDEŢEAN: IMPORTANŢA PREDĂRII ISTORIEI LOCALE Desfăşurat în cadrul Proiectului judeţean “Povestea localităţii mele”

Istoria locală este o realitate a şcolii româneşti din zilele noastre, este de actualitate, dar este şi o necesitate. Este cea de lângă noi, din imediata vecinătate, este cea căreia îi aparţinem, este cea care aşteaptă să fie descoperită şi valorificată.

Curiozitatea, interesul pe care-l trezesc urmele istoriei locale, emoţia pe care o provoacă, imaginaţia pe care o stimulează, constituie o condiţie favorabilă pentru studierea cu succes a acestei discipline.

Galescu Sergiu,cls. VI, Şc. Gimnazială nr.8, Reşiţa.

38

DESPRE ORAŞUL MEU, MURFATLAR

Prof.înv.primar Vîrtan Magdalena Liceul Teoretic Murfatlar Loc.Murfatlar/Constanta

Într-un cadru deosebit, de sărbătoare (miniexpoziţie cu diferite produse specifice localităţii, panouri cu informaţii) elevii claseI a II-a A au sărbatorit ,,ZILELE LICEULUI TEORETIC MURFATLAR”cu un “Congres al experţilor” pe tema – “Despre oraşul meu, Murfatlar”.

Elevii au căutat informaţii despre istoricul şi activităţile oraşului Murfatlar, imagini, desene, obiecte vechi de la bunicii lor, legate de localitatea în care locuiesc şi trăiesc.

Organizaţi pe grupe tematice, fiecare şi-a prezentat materialele în faţa colegilor, discutând pe marginea lor.

Au ascultat melodii populare despre oraşul lor (Elena Roizen - Hai Dunărea mea, Ani Orheanu Stanciu - La Cramă la Murfatlar).

Pe acordurile melodiilor ,elevii, împărţiţi pe ateliere, au realizat desene şi colaje, au creat compuneri şi poezii despre şcoala şi oraşul lor, cu titlul ,,Oraşul meu, cel mai frumos oraş din lume”.

O altă sarcină a fost realizarea unui cvintet cu tema Oraşul meu.

Activitatea s-a finalizat cu o machetă a oraşului Murfatlar şi un portofoliu realizat de elevii clasei a II-a A .

Activitatea s-a dovedit a fi foarte interesantă şi atractivă.

39

40

41

42

CRAMA MURFATLAR Amplasarea geografică a localității Murfatlar este propice cultivării soiurilor nobile de viță-de-vie, permițând concentrarea darurilor pământului, apei și soarelui, în picătura de chihlimbar sau de rubin, ce reprezintă sursa de desfătare a întregii omeniri.

Cu ajutorul dragostei oamenilor care au sfințit aceste locuri, s-a reuși transformarea unui ținut arid, cu un relief accidentat, prin care trecea doar drumul de acces al caravanelor de negustori, în una dintre bijuteriile Dobrogei, a țării și chiar a întregii lumi, numită Podgoria Murfatlar.

Crama Murfatlar adăpostește aproape 40 de ani de tradiție, sticlele prăfuite stau cuminți stivuite pe rafturi în Muzeul Vinului și al Viei, ce adăpostește zeci de exponate valoroase reprezentative pentru domeniul viticol din țară.

La Punctul Turistic se pot degusta multe sortimente de vin, se poate lua o masă tradițională cu muzică și voie bună într-o ambianță specifică.

BISERICUŢELE DIN CRETĂ La sud localitatea este mărginită de dealurile de cretă, cu înalțimea de 100 m, unde a fost descoperit ansamblul rupestru Murfatlar, de o valoare inestimabilă datorită inscripțiilor cu caractere gotice, germanice, grecești și slavone din interior, ce atestă prezența creștinismul pe aceste pământuri încă din cele mai vechi timpuri. Acest ansamblu arheologic este alcătuit din camere și galerii, săpate în dealul de cretă, adăpostind prima biserică și primele chilii ale unei mănăstiri de pe teritoriul României.

REZERVAŢIA ,,FÂNTÂNIŢA’’

O altă bijuterie a localității Murfatlar este Rezervația Naturală Fântânița, unde se găsec specii rare de plate și de animale, din acest motiv a fost declarată monument al naturii, iar aceste specii sunt protejate

43 prin lege. Ca și plante amintim Rușcuța și Bujorul de stepă, Piciorul Cocoșului, Ciulinul și Cărpinița, iar dintre animale: țestoasa Dobrogeană, Șarpele rău, Grivanul, Dihorul pătat și Spârcaciul.

Din activitatea noastră

44

FÎRŢĂNEŞTI-ISTORIE SAU LEGENDĂ Filote Teodora Gr. nr 1 Fîrtănesti Comuna Fârţăneşti este aşezată în Colinele Covurluiului, pe apa Covurluiului, la 43 km nord de oraşul Galaţi, la o distanţă de 12 km de oraşul Tg. Bujor. În componenţa comunei intră două sate : Fârţăneşti şi Viile, acesta din urmă fiind situat în nordul satului Fârţăneşti, la o distanţă de 4 km.

Teritoriul administrativ se întinde pe o suprafaţă de 8746 ha, din care 277 ha suprafaţă intravilan, având următoarele vecinătăţi: la N – oraşul Tg. Bujor şi comuna Băneasa, la S – comuna Măstăcani, la E – comuna Vlădeşti şi la V – comunele Cuca, Băleni şi Scânteieşti.

Denumirea comunei provine de la numele unui păstor Fârţonea, venit cu oile din Carpaţi pe aceste meleaguri. Fârţonea a fost împământenit ca urmare a unor fapte de curaj şi vrednicie, iar moşia răzeşească s-a numit Fârţoneşti ( Fârţăneşti). Cel mai vechi document care atestă numele satului Fârţăneşti este scris la 14 septembrie 1628 cu privire la satul Vornicenii pe Prut, astăzi dispărut, unde este înscris numele unui martor din Fârţăneşti şi anume "Ionaşco vatah de Hănsari". Descălecatul lui Fârţonea împreună cu ai săi, poate fi pus pe seama mişcării de transhumanţă, cât şi condiţiilor din ce în ce mai grele impuse de nobilimea din Transilvania păstorilor români. Dar, la venirea lui Fârţonea pe aceste meleaguri terenurile nu erau pustii.

Documentele atestă din vechime locuitori în vatra satului Fârţăneşti grupaţi în sate, cătune, silişti.

Astfel la 1448 sunt amintite printre altele " seliştea Radului şi a lui Rădici şi iazărul Covurluiului". Această selişte se încadra în suprafaţa funciară a satului Fârţăneşti. Toponimele dealul şi valea Rădiciului atestă acest fapt. În uricul din 1468 emis de Ştefan cel Mare lui Şteful Cernat, printre alte sate este înscris şi " Rădicieşti la Covurlui".

Numele satului Viile este nou, din 1968. Prima menţiune documentară apare în anul 1679 când într-o hotarnică a moşiei Tomuzeni pe valea Suhurluiului sunt prezenţi martori din sat, unde este încris vechiul nume al satului, Puţucuoaia. După explicaţiile localnicilor denumirea ar fi apărut ca urmare a unei întâmplări, cu titlu de legendă. Se spune că pe aceste meleaguri îşi aveau drumul de trecere ciobanii de la Breţcu ce coborau cu oile la baltă. În zona veche a satului se găsea un puţ cu apă unde se adăpau oile. În timpul unei nopţi un cioban şi-a adăpat oile, una din ele înecându-se. Întâmplarea s-a răspândit repede în rândul ciobanilor, iar puţul cu pricina a rămas cu numele "puţu cu oaia". Satul format aici a luat numele sursei de apă. În anul 1945, considerându-se ridicol, numele satului este schimbat în Ignăteşti ( după numele celui care a organizat împroprietărirea); în anul 1947 este schimbat în 30 Decembrie, iar în 1968 în Viile, numele cel mai potrivit, având în vedere că aici se găseau renumitele vii pe dealurile Bujorului.

Relieful se înscrie în cadrul Colinelor Covurluiului, subunitate a Podişului Covurlui din sudul Podişului Moldovei. Climatul temperat-continental se caracterizează prin temperatura medie anuală de 9,5 C. Suprafaţa totală a teritoriului este de 8861 ha, iar populaţia este de 5305 locuitori. În apropierea satului există o plantaţie de salcâm, situată pe Dealul Dălbăneasa, care se întinde pe o suprafaţă de 21 ha.

Bibliografie 1.Filip, Vasile Gheorghe. Contribuţii la alcătuirea Dicţionarului geografic al comunei Fîrţăneşti. Galaţi , 1976.

45

OPTIONAL SUNT ROMAN IN SATUL MEU Prof. înv.primar CHIVOIU ONUTA Şcoala Gimnazialã “Regina Maria” Vintileasca, Vrancea

ARGUMENT Într-o lumea informatizării, a vitezei, a noului , în care , decelemaimulteorisepromovează kith-ul, adevãratelevaloriculturale, comoriinestimabile ale unuipoporîncepsă se piardă, să se uiteşi , asemeneauneilăzi cu zestre, cu toţiiştimcăexistă, daresteacoloîn casa bunicilor.

Câţidintretinerii de astăzicunoscvaloareaunorobiecte , de o rarăfrumuseţe de altfel, pe care le privesc cu dispreţ, spunândcăsunt, “ de când era bunicafată!”Câţi din tinerii de aziazcultă cu plăcerecântecepopulare?

E vinalorcă nu pot selecta, din ce li se oferă, valoroase din punct de vedere cultural şi spiritual sauestevinanoastră, a dascălilor.Mânaţide dorinţa de a le predacâtmaimultecunoştinţe din diferitedomenii, am uitatsăpunem accent tocmaipeceeaceestemaiimportant:lucrurice ne definescpenoicaromâni?

Folclorul face parte din comorileneamuluinostru care, odată cu trecereatimpului ,probeazăincontestabilidentitateanoastrăîntrecelelalteculturi ale lumii.

Dacăuităm de tradiţiileşiobiceiurilenaţionaleputemspunecă nu ne maiştimrădăcinile, actulnostru de identitatecapopor. Şcoalatrebuiesă fie elementul care săconştientizezecopilulasupravaloriicreaţiilorpopilaretransmise din generaţieîngeneraţie , de-a lungultimpului. Eatrebuiesăpăstrezeşisăcultiveinteresulpentrucunoaştereatradiţiilorşiobiceiurilor, de la celemaifragedevârste, casemn de respect pentrutrecutulnostruromânesc.

Copiiisuntcelemaisensibilefiinţe, dornicesăînveţe, săînţeleagã, săsimtã.Vârstalorfragedă nu constituie un impediment înabordareaacesteiteme, ci, dimpotrivă, un avantaj, căcivomlucra cu minţişisuflete “nepoluate” sau “puţinpoluate” de alţifactori.

Vintileascaeste o zonăbogatăîntradiţiişiobiceiuripopulare, care şi-au păstratfarmecul de altădatã.Dinacestmotiv mi-am propussãvalorificaceastăpaletălargă de tradiţiişiobiceiurialegândopţionalulpentruelevi.

Obiectivecadru: 1. Dezvoltareacapacităţii de dezvoltare a mesajului oral 2. Valorificareatezaurului local Obiective de referinţă Exemple de activitãţi de învăţare 1.1.Săasimilezeinformaţiireferitoare la tradiţiileşiobiceiurile -vizite la muzeuletnografic de la locale ScoalaVintileasca -vizionare de emisiuni , materiale cu conţinutadecvat(tv,internet) -prezentãri de albume, fotografii,colaje,filme,etc. care sãevidenţiezeportul popular 1.2.sărealizelecorelaţintreinformaţiileasimilateşiexperienţapro şitradiţiile locale

46

-audiţii de cântece ,obiceiuri, poezii, ghicitori, proverbe, zicitori, strigăturiparticipãrisiprezentări de spectacoleadecvatetemei 2.1.să redeaînmanifestăriartistice , -descriereaunorobiceiurişitradiţii creaţiiplasticetradiţiileşiobiceiurile locale locale la care au participat(colind,pluguşor,nuntă, botez, moarte,etc.)

-realizareaunorobiecte cu specific popular care sãfoloseascãîncadrulmanifestăril or cultural-artistice(măşti, 2.2să-şiexprime interesulpentrucunoaştereadiferitelorforme de ţesături) manifestare a tradiţiilorsiobiceiurilorpopulareromâneşti -iniţiereaunorformaţii de dansuripopulare -organizarea de concursuri, 2.3.să participe la activitãţi de evaluare, autoevaluare a jocuri produselor finite realizateprinactivităţi din -organizarea de spectacole cu cadrulopţionaluluisau din cadrulcomunitãţii ocaziadiferitelorserbăritradiţiona 2.4.săorganizezeinformaţiile in funcţie de le criteriuldat(portofolii, mape, expozoţii) -picturi, desene, colaje,machete, ouăîncondeiate,măşti ,ţesături -completareunorfişe ,decorareaunorobiecte/desene cu ornamente/motive popularespecificezonei -învăţareaunorcântecepopulare locale -reproduceri de versuripopulare, strigături,ghicitori, proverbe -participarea la diferitemanifestãri culturalartistice -vizite la muzeeetnografice , expoziţii cu obiecte de artăpopulară -parteneriate cu alteşcoli -întâlniri cu diverşimeşteripopulari -participări la evenimenteimportante sin viaţasatului -expoziţii cu desene, obiecte,colaje, machete,spectacole prie

47

-concursuri locale, judeţene -spectacole, festivaluri de tradiţiişiobiceiuri

-realizarea de portofolii, mape -expoziţii cu obiestepopulare decorate de elevi, obiectecolectate din casa bunicilor, realizate de elevi -expoziţiipeteme date (Crãciun, Paşte) Conţinuturileînvăţării Modalităţi de evaluare 1.Casa ţărăneascãromânească -vizite la muzeuletnografic -valorificareainformaţiilordobânditeîncadrulvizitelor -observareaobiectelor de decor din casa tradiţionalãvintileană -realizareaunorobiectepopulare locale -ţesături, ouãîncondeiate 2.Costumul popular tradiţionalvintilean -observare costume populare -recunoaştereapieselorcomponente ale costumului popular vintilean -realizarea, prindesen, a costumului popular -ţesăturipentrucostumul popular -purtareacostumului popular la diferiteevenimente 3.Cântece, poezii,strigãturi, proverbe, zicãtori, ghicitori -testareacalitãţilorvocale ale elevilor -infiinţareaunuigrup vocal -învãţareaunorcântecespecificezonei -recitare de poezii,strigãturi, etc.

4.Dansuri populare --înfiinţareaunorformaţii de dansuripopulare -însuşireapaşilor de danstradiţionalvintilean -exersareapaşilor de dans -îmbinareapaşilor de danspentrurealizareaunordansuripopularetradiţionalevintilene -realizareunoe suite de dansuri 5.Datini şiobiceiuri de CrăciunşiAnulNou -colind -pluguşor -mãşti -sorcova,steaua 6.Datini şiobiceiuri de Paşti

Macheta: Casa vintileana -fişeindividuale -desene -obiecte - ţesãturi, ouăîncondeiate -decorareacostumului popular -lucrariindividualeşicolective -realizare de expoziţii -Paradacostumelorpopulare

Şezători Spectacole cu ocaziadiferitelorsărbători locale sauşcolare Memorizări Spectacole de dansuripopulare Serbărişcolare -exersarepaşilor de dans

Datinişiobiceiuri de iarnă Serbare de crãciun

48

-obiceiuri la ÎnviereaşiÎnălţareaDomnului -ouăîncondeiate Legende locale

-expoziţie” Ouăîncondeiate” -participare la slujbereligioase

Modalităţi de evaluare -observaresistematică -probe practice -probe orale -machete -ţesături -măşti - ouăîncondeiate -expoziţii cu lucrări -desene -interpretare de cântece -memorizãri -executarepaşilor de dans -fişe de observaţie -portofolii -mape -spectacole -participări la concursuri -jocuri Bibliografie: 1.Pamfile,Tudor-Sărbătorile la români, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997 Obiceiuri de Crãciun şi AnulNou, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1998 2.Petrescu, Paul- Dicţionar de artă, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1985 SfintelePaşti in datini şi obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi,1994 3,Gorovei, Artur –Ouăle de Paşti, studiu de folclor, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001 4.Studiu de folclor-“Ouă încondeiate în Vrancea

49

Prof. MAGHEŢ GABRIELA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ Nr.8, Reşiţa

MOMENTE DIN ISTORIA ORAŞULUI BOCŞA

Cetatea Bocşei Vatra actuală a oraşului Bocşa a fost locuită din antichitate, găsindu-se vestigii din perioada culturii Coţofeni datând cu 1.800-1.600 ani Î.Hr. O primă menţiune despre existenţa localităţii Bocşa o găsim în anul 1333 în catastihul protopopiatului latin de Caraş referitor la deportarea zeciuielii papale, o menţiune ulterioară fiind făcută în anul 1437 cu privire la localitatea Vasiova din districtul privilegiat Capul Bârzavei. În anul 1534 un document atesta cetatea Bocşa sub denumirea de ex castro Bochzsa. Peste puţin timp cetatea avea să fie cucerită de turci, care o ocupă până în 1595, când banul de Severin George Borbely a eliberat-o. Dar pentru că era o ţintă permanentă a incursiunilor turceşti, a mai fost recucerită de aceştia, pentru perioade scurte de timp, în 1604, 1659. În 1688 paşa Arnot a pus stăpânire fermă pe cetatea Bocşei, ea rămânând pe mâna turcilor până la alungarea lor definitivă din Banat, în 1717-1719. În cadrul Banatului imperial După ce Banatul a ajuns sub stăpânire hasburgică, ca domeniu exclusiv al Coroanei, noua administraţie condusă de contele Mercy a început să pună un aplicare un plan minuţios pentru punerea în valoare a bogăţiilor provinciei. Deja în 1719 la Bocşa este înfiinţată o topitorie, una din primele de pe teritoriul României de azi. Tot în scopuri miniere, în 1720, Mercy aduce la Bocşa Montană colonişti germani, pe care îi aşează pe un teritoriu desprins în 1717 din hotarul Vasiovei. Acum începe exploatarea cărbunelui şi a minelor, precum şi o nouă viaţă a Bocşei sub semnul industrializării. În această perioadă, la Bocşa Montantă se aşează masiv români din Ţara Românească (bufeni), din părţile Mehedinţiului şi Gorjului. Ei îşi vor construi biserica ortodoxă la 1796.

Perioada modernă În anul 1871 începe construirea liniei ferate industriale pe distanţa Reşita - Bocşa Română - Ocna de Fier în lungime de 31,3 km, care a fost inaugurată la 3 septembrie 1873, iar la 3 septembrie 1874 se dă în funcţiune linia ferată cu ecartament normal Voiteni - Bocşa. Fabrica din Bocşa prelucra în 1898 maşini şi unelte agricole. La 28 noiembrie 1908 se dă în exploatare linia ferată normală Oravita - Berzovia - Bocşa - Reşita. Sociteatea U.D.R. se înfiinţează în anul 1920 având, ca principal participant societatea S.T.E.G. (care avea concesionată întreaga industrie din Banat încă din 1854), din care făceau parte şi fabrica de maşini agricole de la Bocşa,

50

fabrica de cherestea de la Bocşa, fabrica de var de la Coltan şi fabrica de acid sulfuric şi gudron de la Bocşa. Fabricile din Bocşa au fost cunoscute în Banat. Societatea S.T.E.G. a avut concesionată din 1854 întreaga industrie din Banat, iar printre unităţile economice erau menţionate Fabrica de maşini agricole de la Bocşa, Fabrica de cherestea de la Bocşa şi Fabrica de acid sulfuric şi gudron de la Bocşa. Tradiţia a continuat la Bocşa, unde în perioada comunistă a funcţionat una dintre cele mai mari fabrici din România: Combinatul de Construcţii Metalice. În oraş au venit ingineri specialişti, bine pregătiţi, care au avut zeci de brevete de invenţii. Poduri metalice fabricate la Bocşa au fost montate în toate colţurile lumii. Însă industria de la Bocşa s-a confruntat după 1990 cu aceleaşi probleme ca toate marile fabrici de stat şi, în 2004, şi-a închis porţile. Între cele două războaie mondiale Bocşa Montana, aflată la 20 km de Reşiţa, pe drumul spre Timişoara , la altitudinea de 189 m peste nivelul mării şi beneficiind de aer curat, a fost declarată staţiune climaterică prin Decizia Ministerului muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale nr.46.731 din 25 iulie 1931.Ea dispunea în acei ani de hotelul "Cerbul de aur", situat in centru şi avănd 30 de camere, restaurant, cazinou, grădină de vară cu popicărie şi sală de dans cu scenă;de restaurantul "Unirea" care avea o sală de dans şi bibliotecă; de ştrandul şi restaurantul "Paradis" care avea o pescărie pentru crapi, popicărie, arenă de tenis şi un parc al rezelor cu muzică de salon şi de jazz. După război, staţiunea climaterică Bocşa Montană a dispărut – situată prea puţin pe harta turistică a Banatului…..

Bocşa a fost declarat oraş în 1960 şi a fost singura localitate din România înainte de 1989, în afara Bucureştiului, care avea patru gări. După 1990 s-a înregistrat un exod al populaţiei germane şi o scădere accentuată a numărului total de locuitori. Cauzele acestui fenomen sunt în general lipsa unei perspective viabile de dezvoltare economico-socială a zonei. Lipsa locurilor de muncă a determinat migrarea populaţiei active către alte zone dezvoltate economic din ţară, precum şi în străinătate. Migrarea în străinătate este constituită, în general din persoane cu vârste cuprinse între 18 – 35 ani.

BIBLIOGRAFIE 1.Mircea Rusnac – Istoria banatului, Cetatea Bocşa, martora unei zbuciumate istorii, 2012 2.Judeţele patriei, Caraş severin, Buc.,1981 3.Ghinea, Dan, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 4.Lotreanu, Ioan, Monografia Banatului, Institutul de Arte Grafice „Ţara”, Timişoara, 1935

51

CONSIDERAŢII PERSONALE ASUPRA IMPORTANŢEI STUDIERII ISTORIEI LOCALE. Colegiul Naţional „Mircea Eliade” Reşiţa Prof. Silvia Zaharia profesor în Centre şi Cabinete de Asistenţă Psihopedagogică “Un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii” Nicolae Iorga

Cultura generală a unei persoane are în “sumar”, “la cuprins”, un capitol important care este istoria.

Formarea unei culturi generale umaniste, modelarea personalităţii acestora, se datorează în mare parte studierii istoriei. Pentru imaginea socială, cunoaşterea istoriei românilor, încadrarea noastră în timpul şi spaţiul devenirii poporului român şi a limbii române este un factor important în formarea sentimentului patriotic, al sentimentului de mândrie naţională, şi nu în ultimul rând sentimentul de apartenenţă A.D Xenopol scria în acest sens: “ Istoria este singurul mijloc să deştepte în sufletul nostru iubirea cea sfântă de ţară, ea ne arată cum popoarele au fost mari când au ştiut să sacrifice interesele pentru bunele comun; tot istoria ne învaţă că moralitatea, respectul datoriei, puternica viaţă de familie sunt condiţiile înfloririi vieţii popoarelor; ea ne învaţă iarăşi că dreptatea este legea ei supremă şi că nici o faptă abătută de la norma de purtare nu rămâne fără a atrage pedeapsa după sine”.

Studierea istoriei locale în fiecare şcoală, duce la a insuflă elevilor dragostea pentru credinţă, tradiţii şi istoria neamului. În mediul rural acest deziderat este foarte important în vederea cunoaşterii, păstrării şi conservării a acelor tradiţii. În mediul urban, se pot căuta poveştile, legendele urbane, personalităţile marcante şi contribuţiile lor la renumele urbei. In cazul Reşiţei formarea acelui puzzel social datorită multitudinii de minorităţi / etnii ce trăiesc din cele mai vechi timpuri în oraş contribuind la zestrea culturală.

Nu numai istoria este un filon de cizelare a minţii, sufletului care oferă personalităţii adevărate lecţii.

Oferirea de modele se poate face prin studierea disciplinei „Sociologie” În cadrul curricumului naţional al disciplinei “Om şi societate” se pot realiza schimbări benefice atât pentru elev cât şi pentru societate în general, prin redistribuirea materiilor în anii de învăţământ ai liceului indiferent de profilul urmat (propunere făcută de mine într-o altă lucrare). La clasa a IX a în locul disciplinei “Logică şi argumentare” să se predea „Sociologie” unul din motive fiind acela că studierea sociologiei oferă o meserie cu largă aplicabilitate în piaţa muncii, pe când “logica” ar putea fi studiată într-o clasă mai mare (a X a sau a XI a, când elevul poate înţelege mai uşor acele noţiuni abstracte şi aplicabilitatea lor în practică.

Aceste schimbări nu ar afecta încadrarea cadrelor didactice pe respectiva arie curriculară.

Cunoaşterea istoriei trebuie să fie esenţială în educaţia tinerilor, dar în acelaşi timp conţinutul programelor trebuie să fie unul foarte deschis, să cuprindă aspectele istoriei culturii şi istoriei politicii, cu accentuarea personalităţilor marcante ale timpurilor. Astfel, oferirea de modele se poate realiza mult mai pregnant.

Contextul în care se realizează educaţia trebuie să fie delimitat la nivel social şi definit în sens pedagogic.

Nu o ierarhizare a importanţei studierii unei discipline indiferent care ar fi aceea este importantă, ci oferirea

52

de informaţii utile pentru o profesie sau o meserie, este importantă aria curriculară „Om şi societate” pentru că are darul de a forma persoane sociale, integrate într-o societate, care doreşte să se perfecţioneze continuu.

Foarte grea misiune, în contextul zilelor noastre când copii şi adolescenţii de astăzi sunt bulversaţi de cultura europeană, de integrare şi păstrarea elementelor specifice. Parafrazând citatul dat din Nicolae Iorga, cred şi susţin cu tărie că istoria, alături de celelalte discipline umaniste sunt cele în măsură să dea adevăratele rădăcini tinerilor de astăzi.

BIBLIOGRAFIE

1. A.D. Xenopol, Studii asupra stării noastre actuale, în Convorbiri literare, 1 871, nr.20, 2. B. St. Delavrancea, Patrie şi Patriotism, Editura Socea, 1915.

3. Frunză Virgil, Teorie si metodologia curriculum/ului, Editura Muntenia, Constanta, 2003 4. Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolara, Editura Polirom, 2003 5. Ştefan Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2007

53

PROIECT DE LECŢIE -VIZITĂ LA MUZEUL DE ISTORIE-

Liceul Tehnologic Halînga Profesor: Ionel Eugenia-Maria Tema: Vestigii istorice din epoca veche Tipul: recapitulare şi sistematizare Clasa: a XII-a B Timpul: 60 minute Obiectivul de referinţă: o Să identifice şi să folosească informaţii provenite din surse istorice; Obiective operaţionale: 01: Să completeze fişele de lucru cu informaţii obţinute în urma interviului luat muzeografului; 02: Să ordoneze cronologic exponatele din vitrine; 03: Să completeze tabelul dat cu cel puțin 3 exponate observate, precizând: tipul de izvor arheologic, data şi locul unde au fost descoperite; 04: Să prezinte propria colecţie de monede şi bancnote, realizată în activitate colectivă; 05: Să selecteze, din portofoliile realizate, pasaje reprezentative pentru fiecare conducător al dacilor sau al romanilor; Resurse: a) umane: elevi, cadre didactice, părinţi, muzeograful de serviciu; b) materiale: fişe de lucru (pe echipe, independent), exponate ale muzeului, colecţia de monede şi bancnote, portofolii; c) procedurale: expunerea, explicaţia, conversaţia, interviul, observarea, lucrul pe echipe, munca independentă

54

PREGĂTIREA VIZITEI 1. Anunţarea vizitei – Se realizează cu două săptămâni înainte de efectuarea ei.

2. Pregătirea elevilor – Se face într-o şedinţă specială de instructaj, în care elevilor li se comunică scopul vizitei, obiectivele ce vor fi urmărite, tipul acestei lecţii.

Elevii vor primi sarcini pe care le vor rezolva anterior, fie independent, fie în echipă, vor fi informaţi asupra materialelor pe care le vor avea cu ei în acea zi (stilouri, fişe de lucru, colecţia de monede şi bancnote, portofolii – „Doi regi daci şi un împărat roman” ). Vor fi împărţiţi în 4 echipe, fiecăreia repartizându-i-se să observe şi să noteze informaţii referitoare la: 1. istoricul muzeului (Anexa 1); 2. numărul de exponate existente referitor la tema urmărită (Anexa 2); 3. condiţiile păstrării exponatelor şi vechimea lor în muzeu (Anexa 3); 4. vestigii daco-romane descoperite în Drobeta Turnu-Severin şi perioada de când datează (Anexa 4).

Se discută probleme de organizare: asigurarea mijlocului de transport, preţul, pliante, vederi.

Elevilor li se vor comunica reguli pe care vor trebui să le respecte pe parcursul vizitei.

Se trezeşte curiozitatea elevilor prin prezentarea de vederi, pliante aparţinând Muzeului de Istorie din Drobeta Turnu-Severin, amintindu-se că la sfârşitul lecţiei-vizită vor avea de completat o fişă de lucru pe baza exponatelor văzute, a explicaţiilor şi a informaţiilor primite în sălile muzeului.

DESFĂŞURAREA VIZITEI În ziua şi la ora fixată, elevii, alături de dirigintele clasei, de celelalte cadre didactice ale liceului, de directorul şcolii şi de părinţi se deplasează, după pregătirea stabilită anterior, la Muzeul de Istorie. Având cu ei toate cele necesare, coordonaţi de muzeograful de serviciu şi de diriginta clasei, desfăşoară lecţia conform scenariului următor:

55

o Vizitarea tuturor secţiunilor muzeului, sub îndrumarea muzeografului de serviciu; o Vizitarea în amănunt a secţiunii vizate:  Interviuri luate de elevi muzeografului (pe echipe); completarea fişelor de lucru cu informaţiile aflate;  

Prezentarea colecţiei de monede şi bancnote (lucrare colectivă); Prezentarea portofoliilor cu tema „Doi regi daci şi un împărat roman” şi lecturarea unor pasaje reprezentative pentru fiecare conducător.

VALORIFICAREA VIZITEI - Elevii completează independent o fişă de lucru (Anexa 5).

TEMA PENTRU ACASĂ - Realizează o comunicare de maxim 10 rânduri despre vizita de astăzi, în care să precizezi ce lucruri (vechi, noi sau deosebite) te-au impresionat, ce mesaj au transmis acestea şi ce impresie ţi-a lăsat vizitarea muzeului.

Anexa 1 FIŞĂ DE LUCRU

Echipa I 1. Când a fost deschis muzeul?

2. Cine a avut o contribuţie mai deosebită?

Anexa 2 FIŞĂ DE LUCRU Echipa II 1. Câte exponate (izvoare istorice daco-romane) are muzeul? Care sunt acestea?

2. Unde au fost ele descoperite sau realizate?

Anexa 3 FIŞĂ DE LUCRU

Echipa III 1. Cum sunt păstrate şi conservate exponatele?

2. Care e cea mai veche piesă din muzeu?

56

Anexa 4 FIŞĂ DE LUCRU

Echipa IV 1. Ce piese existente în acest muzeu sunt descoperite în Severin?

2. De când datează ele?

Anexa 5

Numele şi prenumele:............................................

Data:................................

Muzeul:.................................................................

FIŞĂ DE LUCRU 1. Recunoaşteţi şi încadraţi cronologic cel puţin 3 exponate observate, apoi completaţi casetele libere:

Perioada

daco-geţilor

Exponatul observat

1.

2.

Daciei Felix 1.

2.

Tipul de izvor

Locul unde a fost

arheologic

descoperit

Data descoperirii

57

Importanţa studierii istoriei locale Prof. Borlovan Elena Sevastiana Şcoala Gimnazială Armeniş Localitatea Armeniş, jud. Caraş-Severin La formarea personalităţii elevului, fiecare disciplina de învăţământ contribuie în funcţie de conţinutul ei, prin modalităţi si căi specifice. Prin natura sa, istoria trezeşte si cultiva sentimente, creează acele stări raţionale si afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru a trăi si a-şi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului si cu interesele societăţii. Istoriei îi revine un rol esenţial în formarea personalităţii elevilor .

Istoria nu doar transmite un volum de cunoştinţe în informarea elevilor asupra curgerii datelor sau a desfăşurării unor evenimente istorice ci are rolul important de a forma capacităţi de interpretare, înţelegere si acţiune. Istoria vizează atât laturacognitivă cât si cea raţional-afectivă contribuind la dezvoltarea cunoştinţelor din toate sferele existenţei sociale. Istoria este un exemplu pentru prezent, este o ştiinţa de sinteza, componenta esenţiala a culturii generale, operează cu concepte, noţiuni specifice si altor discipline, constituie fundament pentru cunoştinţele dobândite la discipline ca: limba si literatura româna, literatura universala.

Faptul că istoria este atât de recentă trezeşte interesul elevilor, mai ales când este vorba despre locuri şi oameni sau despre evenimente de care au auzit deja şi adaugă o nouă dimensiune studiului istoriei naţionale, regionale sau internaţionale. Modernizarea predării istoriei se poate realiza, într-o manieră riguroasă, prin elemente de istorie locală care asigură o mai bună înţelegere a evenimentelor naţionale. Avantajele regionalismului educativ sunt evidente: o legătură strânsă cu natura şi cultura locală,o educaţie regionalistă ar stimula forţele creatoare ale tinerelor generaţii În acelaşi timp istoria trebuie predată în termeni de transdisciplinaritate, care presupune întrepătrunderea mai multor discipline pentru a facilita cercetarea istorică, în vederea cunoaşterii adevărului istoric, a cauzelor unor evenimente. Această abordare este foarte importantă astăzi în sensul cunoaşterii unor evenimente dramatice din viaţa unei comunităţi umane ,pentru o viziune globală şi oferă posibilitatea elevilor să se deprindă de timpuriu cu strategia cercetării,situează elevul în mijlocul acţiunii,rezervându-i un rol activ şi principal: să imagineze,să construiască pe plan mental,să investigheze,să creeze,să transpună în practică să găsească mijloacele şi resursele de traducere în fapt a ceea ce a prefigura.

Istoria locală ca parte integrată în cea regională , naţională, europeană şi universală poate fi studiată de către elevi prin diverse mijloace cum ar fi: lecţia, propunere unor CDŞuri,activităţile extracurriculare,concursuri,vizite la muzee,excursii. Locul pe care îl are istoria locală în formarea elevilor este acela de sensibilizare, a captării atenţiei asupra informaţiei şi înţelegerea fenomenelor istorice,la dezvoltarea spiritului de observaţie,a gândirii,a imaginaţiei cât şi la formarea aptitudinilor ştiinţifice ale elevilor. Integrarea informaţiilor despre istoria locală în lecţiile prevăzute în programa şcolară este cu atât mai necesară formării de atitudini ,convingeri şi responsabilităţi la elevii din învăţământul preuniversitar ,cu cât acest

58

demers contribuie la creşterea interesului elevilor pentru tema predată şi activizarea lor în activitatea didactică pe parcursul desfăşurării lecţiei.

Istoria locală trebuie raportată permanent la istoria naţională, la cea universală, evenimentele trebuiesc corelate, stabilite conexiuni.In plan ştiinţific, istoria locala este acea ,,pietricica de mozaic” care compune ,,chipul istoriei naţionale”.

In plan didactic, manualele de Istoria romanilor pentru clasa a IV-a si, evident, programa analitica din curriculum, prevăd teme care se refera la ,,istoria imediata”, adică familia si comunitatea urbana sau rurala unde îşi desfăşoară activitatea elevii. De aceea dascălii trebuie să ţină seama de aceasta realitate, cultivând, să spunem, aşa numitul ,,patriotism local”, cu atât mai mult cu cât, in cazul nostru, este vorba de oraşul nostru. Se cultiva astfel copiilor, încă de la vârsta preşcolară,sentimentul mândriei că s-au născut in acel loc, care este pentru oricine cel mai frumos de pe pământ, aşa cum mama este cea mai draga fiinţa dintre toţi oamenii.

Rostul educaţiei intervine prin Istorie, in procesul complex si îndelungat, prin care copilul conştientizează ca fragmentul de istorie care-l constituie istoria comunităţii face parte integranta din istoria naţionala, ca el însuşi este un creator de istorie. Aşadar treptele educaţiei încep să fie urcate de către elevi încă din clasele anterioare clasei a IV-a, când se studiază Istoria romanilor. Multe reprezentări si noţiuni de istorie sunt deja însuşite şi consolidate atunci când copilul pătrunde tainele istoriei naţionale.

Mândria de a fi roman, respectul pentru valorile naţionale şi universale, se cultiva din aceasta etapa ,moment in care familia joaca un rol de prim ordin in educaţia viitorului adult.Pentru copil, povestirile bunicilor si părinţilor sunt ,,primele cărţi de istorie însuşite, la fel cum monumentele istorice din cartierul sau, oraşul sau,comuna sa, reprezintă un bun de preţ, imaginea lor însoţindu-l toata viaţa, oriunde s-ar afla”.

Credem ca sunt edificatoare in acest sens cuvintele pe care ni le-a lăsat Barbu Ştefănescu Delavrancea, atunci când a scris despre dragostea de patrie:,,Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracţiune, ci dintr-o acţiune concreta, de la ,,pater”, de la ,,patres”, din părinţi, moşi si strămoşi.

Istoria locală are o veche tradiţie istoriografică, de la cronicile tradiţionale care prezentau istoria unui loc sau a unui eveniment, până la însemnări de tip cronică ce povesteau istoria unei localităţi, genul a fost foarte răspândit şi cultivat de istoriografiile tradiţionale. Istoriografia pozitivistă din secolul al XIX-lea, care a codificat regulile şi metodele cercetării istorice spre a-i conferi un statut ştiinţific indiscutabil, au lăsat la o parte aceste cercetări, mai mult, le-au lăsat pe seama societăţilor savante, a erudiţilor locali sau amatorilor şi culegătorilor de fapte istorice mărunte şi povestioare anecdotice.

Evoluţiile istoriografiilor în secolul XX, mai ales în cea de-a doua jumătate a sa, care pun în cauză marile tendinţe istoriografice au restituit în unele istoriografii rolul monografiei locale, locul acestei istorii mărunte dar nu nesemnificative şi minore, ci dimpotrivă, demnă de tot interesul istoricului de meserie. Se vorbeşte tot mai mult în ultimele decenii de istoria locală, istorie recentă, istorie imediată, istorie orală, microstoria sau de alltagsgeschichte, (istoria cotidianului şi a vieţii de zi cu zi). Studiile de istorie locală, asimilate abordărilor monografice se

59

sprijină pe investigaţii aprofundate, la scară mică şi au o tradiţie relativ importantă. Există astăzi un număr însemnat de studii monografice săteşti sau comunale, ca şi numeroase studii monografice dedicate oraşelor sau unor probleme restrânse ca monografii de parohii, monografii ale unor ocupaţii şi meşteşuguri etc. Astăzi, genul tinde să se relanseze cu studiile ce ţin de microstoria italiană sau cu alltagsgeschichte germană.

Cadrul local, ca suport esenţial al vieţii cotidiene, sunt privilegiate şi analiza conduce spre rolul structurilor şi asupra rolului actorilor sociali. Punând accent pe autonomia indivizilor şi pe relaţiile dintre ei, noile tendinţe ale istoriei sociale sunt în legătură cu anumite perspective sociologice. Studiul intensiv, circumscris unui teritoriu dezvăluie o cultură a identităţii locale fondată pe mobilizare politică, organizare agricolă şi industrială, reţele de sociabilitate, politici culturale comune. Baza fundamentală a unui asemenea demers restitutiv este că apartenenţa comună participă la definirea socială a indivizilor, aceştia adoptând cel puţin o parte din stilul de viaţă al acestei zone rezidenţiale. Studiul monografic local oferă avantajul unei poziţii concrete şi descriptive, zona circumscrisă cercetării poate fi studiată precis şi exhaustiv, în singularitatea sa.

Dar aceste atuuri ale cercetării monografice nu sunt ferite de pericole. Uneori cercetătorul se poate ataşa de detalii nesemnificative, poate supralicita rolul unor elite locale, poate impune o definire arbitrară şi neistorică teritoriului studiat. Dar defectul major este generalizarea rezultatelor. Trebuie apoi evitat ca cercetarea locală să nu devină o cercetare definitivă şi cu o structură îngheţată, cu principii imuabile şi rubrici sistematice: religiosul, politicul, rudenia, economicul, culturalul, şi mai ales studiul să nu fie transformat într-un standard imuabil.

Un rol însemnat în susţinerea scrierilor de istorie locala şi zonală l-a avut si-l are Academia Romana, cu filiale in principalele centre universitare din ţara, cele mai cunoscute fiind cele de la Iaşi si Cluj, iar in Romania interbelica s-au adăugat Universităţile din Cernăuţi si Chişinău. Orice tratat de istorie naţională are ca suport istoria locală, domeniu în care sunt antrenaţi istorici , dar nu numai. Contribuţii importante pot aduce intelectualii satelor si oraşelor, mai cu seama profesorii, învăţătorii care cunosc foarte bine realităţile din diverse zone ale ţării.Ei îmbina cel mai bine ştiinţa cu educaţia, de aceea rolul lor social este deosebit si deseori efortul lor este răsplătit pe măsură.

Răsplata revine în primul rând din partea copiilor si tinerilor care îşi formează personalitatea pe băncile şcolii, în strânsă relaţie cu familia. De felul în care sunt educaţi acum, la vârsta şcolară mică, depinde viitorul statut al omului adult, cultura sa, faptul ca îşi iubeşte locul naşterii, ţara, limba materna, credinţa în care a fost crescut.

Bibliografie : A.D. Xenopol, Studii asupra stării noastre actuale, în Convorbiri literare, 1871 Ştefan Păun, Didactica istoriei, Ed. Corint, Bucureşti, 2007 Cristea Sorin, Fundamentele pedogogiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2010 Toader Nicoară, Istorie locală şi surse orale, Bucureşti, 2005

60

Localitatea mea, izvor de linişte şi înţelepciune

Szabo Maria Şcoala Gimnazială ”Vasile Scurtu” Loc. Parva, jud. Bistriţa Năsăud

Istoria este o practică socială prin felul în care este scrisă şi joacă un rol de primă importanţă în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă şi/sau garanţie a judecăţii acţiunilor omului, ea determină interpretările, interacţiunile şi comportamentele sociale prezente şi viitoare ale indivizilor.

Lumea contemporană tinde să trateze cu superficialitate istoria, în general, şi cu atât mai mult istoria unei localităţi neînsemnate care nu este capabilă să influenţeze radical mersul lucrurilor. Cu toate că, orice sătuc, cât de mic ar fi el, îşi poate aduce aportul la conturarea datinilor şi tradiţiilor poporului român.

Istoria ne este calea spre a ne cunoaşte trecutul. Ea nu ne este doar un mijloc prin care ne satisfacem anumite curiozităţi şi necesitatea de cunoaştere, ea ne ajută să ne croim o cale dreaptă, fără a repeta greşelile trecutului.

Respingerea istoriei este un act de mare lipsă de înţelepciune şi responsabilitate, care near costa scump, pe noi şi urmaşii noştri.

Abordarea istoriei locale are o tradiţie îndelungată. Înainte de a avea istorii ale României sau ale românilor, am avut şi avem în continuare istoria Moldovei, istoria Ţării Româneşti, istoria Transilvaniei etc.. Înainte ca tendinţele istoriei unice şi unitare a poporului român să încerce să şteargă identităţile regionale, acestea au fost evident bine valorizate. În timp ce în alte istoriografii, istoria locală (regională) s-a constituit ca un gen specific, la noi, în ciuda faptului că s-a făcut o istorie regională, demersul nu a fost deloc teoretizat datorită faptului că istoria trebuie să aspire la sinteză, obligatoriu naţională.

Pentru un copil, cunoaşterea paşilor şi a transformărilor prin care satul natal a trecut de-a lungul istoriei, îl determină să trateze cu respect şi să prindă drag de tot ce-l înconjoară: natură, oamenii locului, datini şi tradiţii. Fiecare copil trebuie să beneficieze de istoria locului care îl face mare. Noi adulţii suntem obligaţi să transformăm istoria greu de înţeles într-un joc ”De-a satul meu, identitatea mea!”

Dacă noi, dascălii, părinţii, bătrânii satului voi oferii micului învăţăcel ”poveşti” minunate despre locul care ne dă aripi dar în acelaşi timp ne şi leagă cu sufletul, pe veci de el, învăţăcelul devenit adult va spune şi va simţi despre satul său, asemenea marelui nostru povestitor: ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte

61

jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăriei, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie) Să-ţi salte inima de bucurie atunci când te gândeşti, vorbeşti despre satul tău e cea mai mare dovadă a faptului că-i cunoşti istoria.

Cât adevăr în vorbele marelui nostru povestitor. N-am auzit nici un adult să regrete experienţele trăite, în copilărie, la ţară, cu ocazia sfintelor sărbători, fie că locuiesc în prezent la oraş sau au rămas înrădăcinaţi în locurile tihnite ale satului românesc. Datorăm atât de mult acestor locuri şi acestor oameni, păstrători ai tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti.

Blaga spunea că ”Veşnicia s-a născut la sat.” Toţi îi aprobăm spusele, chiar mai mult de atât, în zile noastre simţim tot mai mult acest lucru. În sat se nasc toate frumuseţile Pământului care trăiesc o veşnicie.

Este imperios necesar ca fiecare copil să-şi cunoască istoria nu numai pentru îmbogăţirea cunoştinţelor, dar mai ales pentru a simţi bucurie în suflet.

Trecând de la general la concret, pot spune că mă preocup continuu, fiind cadru didactic în mediul rural, de”plantarea” în sufletele copiilor a dragostei şi respectului faţă de frumuseţea şi puritatea satului lor natal. Încerc să evapor din sufletele lor sentimentul de ruşine atunci când spun că vin de la sat, înlocuindu-l cu sentimente de mândrie şi recunoştinţă.

Activităţile de la nivelul clasei, al şcolii şi al comunităţii privind cunoaşterea istoriei localităţii Parva, precum şi participarea la manifestaţii şi sărbători desfăşurate în localitate îi ajută pe copii să-şi cunoască rădăcinile, tradiţiile, să fie mândrii de satul lor.

Parva este o localitate cu un bogat trecut istoric.

Cunoaşterea istoriei localităţi este de fapt aflarea identităţii fiecărui individ. Ea reflectă trecutul unei comunităţi, cu succese şi eşecuri, cu înfrângeri şi victorii.

Numele de PARVA provine din expresia cezaro-crăiască "SALVAE ROMULI PARVA NEPOS!" rostite de Iosif al II-lea cu prilejul vizitei sale pe Valea Someşului, în anul 1773.

Vechea denumire de LUNCA VINULUI era improprie pentru această localitate şi deriva din apelativele "lunca" (în slavă "loka") şi "vin" cu sensul de "borviz" sau "borcut" (aşa cum localnicii numesc izvorul de apă minerală din localitate), care este de origine maghiară, dar având acelaşi sens. Deşi această aşezare este mult mai veche, confirmarea oficială s-a făcut în anul 1773, după cum rezultă din memoriul (Majestets-Gesuch) înaintat de foştii grăniceri năsăudeni împăratului austriac în 5 octombrie 1862.

Cunoaşterea istoriei localităţi este de fapt aflarea identităţii fiecărui individ. Ea reflectă trecutul unei comunităţi, cu succese şi eşecuri, cu înfrângeri şi victorii. În concluzie, dacă copiii vor percepe cercetarea trecutului, cunoaşterea istoriei ca pe o serie de evenimente documentare ale trecutului fără a le lega de prezent atunci aceasta nu va fi de nici un folos, ea nu va avea rolul de creator al sentimentului de apartenenţă la concret, palpabil de care să fie mândri mereu. Iostoria trebuie să ajute copilul să-şi perceapă localitatea ca pe un izvor de linişte şi înţelepciune.

62

SUNT MÂNDRĂ CĂ SUNT PĂRVEANCĂ!

Bibliografie: Toader Micoară, Istorie locală şi surse orale – suport de curs

63

Pagini de istorie locală - satul LescoviţaGruia Delia Bibliotecar Şcoala Gimnazială Nr. 8 Reşiţa Este satul meu natal ...Acest sătuc este aşezat între oraşele Oraviţa şi Moldova Nouă, pe malul stâng al râului Nera, la poalele munţilor Locvei. Distanţa faţă de Serbia este de aproximativ 2 km. Localităţile vecine sunt Naidăş , care este şi comuna noastră- sat românesc în amonte pe Nera la 5-7 km, şi Zlatiţa - sat sârbesc - în aval pe Nera la 6-7 km Lescoviţa a fost inclusă în rândul localităţilor de graniţă.

Lescovicenii au fost grăniceri, au făcut parte din Regimentul Sârbo-Banatic de la Palanka şi mai apoi de la Bela Crkva (Biserica Albă).Sunt pomeniţi în scrierile lui Griselini, Ehrler etc. Au apărat graniţele împreună cu ceilalţi grăniceri bănăţeni. În vremurile trecute, lescovicenii vorbeau în limba sârbă.

Preotul Vasa Lupulovici, în lucrarea sa "Parohia ortodoxă sârbă Lescoviţa de-a lungul timpului" - prezintă dovezi clare şi certe în acest sens.

Românizarea sârbilor din Lescoviţa s-a produs pe nesimţite şi în timp îndelungat.

Prima măsură a politicii de românizare a fost tăierea învăţământului în limba maternă. Cu toate insistenţele lescovicenilor, autorităţile nu au permis în satul Lescoviţa învăţământul în limba sârbă. Mai mult decât atât, administraţia a fost trecută la Naidăş, comună românească, Lescoviţa fiind în acest mod izolată de celelalte localităţi sârbeşti.

Satul are patru străzi , care, chiar dacă (nici acum!) nu sunt pietruite sau asfaltate (şi poate că e mai bine aşa),sunt sclipitoare,sunt extraordinare, sunt mirifice!… Nu există copil de lescovicean …să nu fi umblat pe aceste străzi desculţ în zile calde de vară, sau să nu se fi „cărat” cu sania iarna. Zăpezile sunt pufose, mângâietoare, iar gerul îţi sărută obrajii înroşindu-i ,ca un părinte iubitor.

Cele patru străzi sunt: PONOAVE, GLĂVIŢA (mare şi mică), PRĂSTOGAŞ (sau Pesteogaş) şi VALEA (mare şi mică).

Casele Lescoviţei sunt cât se poate de alipite una de cealaltă,ca un semn al bunei vecinătăţi,al înţelegerii între oameni.

Căminul cultural este micuţ, cu greu face faţă numărului mare de musafiri care sunt alături de lescoviceni în zilele de sărbătoare ,în special la ruga satului ( nigeia) Biserica Ortodoxă Sârbă a fost şi a rămas reazemul etnic al lescovicenilor.

Ei continuă şi azi să o respecte şi să o preţuiască. Preoţii au fost mereu deschişi ajutându-i pe cei care doreau şă-şi însuşească limba sârbă, contribuind la conservarea datinilor şi tradiţiilor etniei.

Dar şcoala în limba sârbă nu există nici în ziua de azi. Oamenii s-au obişnuit cu şcoala în limba română . Lescovicenii chiar nu înţeleg în totalitate slujba în limba sârbă, dar o simt cu fiecare fibră. În acest sat, se cântă sârbeşte şi se joacă numai jocuri sârbeşti, fii satului fiind cei mai buni dansatori sârbi din România.

Iată că istoria ne arată că o naţie poate exista şi fără limba maternă, în jurul bisericii şi a matricei culturale.

64

Moldova -Nouă - Pagini de istorie....

Prof. Baicu Iadranca Ionela Şcoala Gimnazială Nr. 8,Reşiţa Moldova Nouă este unul dintre oraşele importante din judeţul Caraş-Severin, Banat, România.

Prima atestare documentară a localităţii a fost făcută în anul 1777. Într-o hartă existentă în 1723 localitatea este trecută cu numele de Pesneak, iar în 1761 de Bosneak Zona Clisurii de Sus a Dunării (de la Baziaş la Cozla), unde se află aşezată Moldova Nouă, a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi urme de aşezare omenească sunt din paleolitic şi au fost găsite pe teritoriul satului Gornea (com. Sicheviţa). În perimetrul oraşului Moldova Nouă şi al majorităţii localităţilor din Clisură, arheologii au făcut descoperiri din toate celelalte perioade ale epocii străvechi.

Urmele de locuire descoperite pe teritoriul localităţii (în satul component Moldova Veche) atestă prezenţa omului în această zonă în perioada de trecere dintre Neolitic şi Epoca Bronzului.

Urmele materiale descoperite includ vase ceramice cu lustru negru şi decoraţiuni geometrice.

La Moldova Veche s-au găsit şi urmele unei aşezări dacice nefortificate de tip "promontoriu barat", identificate la Stanca Liubcovei, Pescari, Divici, Socol. În timpul stăpânirii romane, care a cuprins şi Clisura Dunării, Moldova Nouă a fost o aşezare minieră de seamă, fapt atestat de numeroase descoperiri, cea mai reprezentativă fiind cea de la Ogaşul Băieşului. Din minele Moldovei Noi se extrăgeau pe atunci aur, argint, aramă, fier, plumb. În perioada romană, zona minieră a Moldovei, cât şi navigaţia pe Dunăre, erau supravegheate de castrele de la Moldova Veche şi Pojejena. Localitatea este socotită de către istorici ca una din cele mai importante localităţi miniere din timpul romanilor.

La Moldova Veche, în Ostrov, cât şi în zona hotelului din Oraşul Nou, au fost identificate vestigii prefeudale şi feudale timpurii Situată în vecinătatea a doua importante cetăţi de la Dunăre, Pescari şi Pojejena , în timpul stăpânirii ungare, Moldova Nouă cu locuitorii săi şi-a adus o importantă contribuţie la lupta antiotomană.

De altfel şi în zona Văradului unele izvoare amintesc de existenţa unei cetăţi feudale .

Moldova Nouă a cunoscut o dezvoltare deosebită după cel de-al doilea război mondial, când a devenit principalul centru economic din sudul Banatului. În 1950 Moldova Nouă a devenit reşedinţă de raion în cadrul regiunii Banat, iar din 1954 a fost declarată oraş.

Afirmarea economică a Moldovei Noi s-a produs mai ales după 1960, când au fost redescoperite resursele miniere din zonă. Astfel mineritul redevine ocupaţia de bază a locuitorilor. În 1963 s-a deschis mina Suvarov şi apoi alte mine. Anul 1965 a fost momentul înfiinţării Întreprinderii Miniere S.C. MOLDOMIN S.A. Moldova Nouă, unitate în jurul căreia s-a desfăşurat întreaga activitate economică şi socială din zonă.

Din 1976 s-a trecut şi la exploatarea la suprafaţă a banatitelor. Pentru prelucrarea minereurilor extrase s-au construit pe rând două uzine. Întreprinderea Minieră a fost deservită şi de Portul Industrial, inaugurat în 1966. În legătură cu activitatea minieră, s-a construit cartierul "Oraşul Nou" cu peste 3000 de apartamente şi alte utilităţi social-economice (creşe, şcoli, spital, policlinica ş.a.).

65

REVISTĂ ŞCOLARĂ ONLINE

Scoalagimnaziala8resita.blogspot.ro

Profesori colaboratori: Nemeşagu Silvia Bîrleanu Aime Magheţ Gabriela Gruia Delia

Coordonator: Foiagu Maria

ISSN 2501-8647 ISSN-L 2501-8647 Numărul 1-iunie 2016