Supliment PULS - LZR

Editorial

Editorial la patru mâini Iniţial am privit acest proiect ca pe un simplu schimb interregional pe tema jurnalismului. În doar câteva zile, s-a transformat într-o veritabilă experienţă, atât profesională, cât mai ales de viaţă. Dincolo de workshop-uri sau de faptul că am stat de vorbă cu jurnalişti de seamă la o conferinţă de presă, dincolo de noile cunoştiinţe dobândite, în doar cele 97 de ore petrecute împreună am legat prietenii, ne-am distrat şi am dat startul unei colaborări ce sperăm că se va transforma într-un exemplu, atât pentru elevii acestor două licee, cât şi pentru ceilalţi la care sperăm că va ajunge mesajul nostru.

Cuprins Pag. 4 - Să cunoaştem Şaguniştii Pag. 5 - Vizită la Casa Radio Pag. 6 - Marea defilare din microcosmosul lăzărist Pag. 7 - Training-Workshop Pag. 7-8 - Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş” Pag. 9 - Şi... cum se face jurnalism de calitate?

Pag. 10 - Treptele succesului: Mihai Petre Pag. 11 - Un cocktail revitalizant Pag. 12 - Muncă, muncă, muncă şi... o distincţie!

Pag. 13 - Şi... din nou muncă Pag. 14 - Jungla bucureşteană Pag. 15 - Pauza de cafea Pag. 16 - Când cade cortina Pag. 17 - Farsă în două acte Pag. 18 - Portretul lăzăristului Pag. 19 - Să vorbim despre oglinda în care te priveşti.

PAg. 20 - „... nu mai plânge, Dragoş!”

Motivul întâlnirii noastre a fost descoperirea jurnalismului adevărat, a celui de calitate. Interesant este că nu s-ar fi ajuns la această întalnire dacă presa nu s-ar fi degradat până la nivelul ,,zeflemelii”. Chiar dacă o să par egoist, mă bucur de această decădere, deoarece am avut ocazia să-mi fac prieteni noi.

Vrem, nu vrem, televiziunea, radioul şi Internetul ne influenţează felul în care gândim şi sunt singurele modalităţi prin care aflăm ce se întamplă în zone îndepărtate ale lumii. Jurnalismul este o armă puternică ce trebuie folosită cu grijă şi de care trebuie să te protejezi dacă nu o stăpâneşti cu adevărat. Totodată este şi un drog, deoarece poate crea dependenţă. Este un câmp minat, deoarece nu se poate spune tot, iar oamenii nu sunt pregătiţi pentru schimbări bruşte. Se panichează uşor pentru că le place să trăiască într-o lume guvernată de legi; dacă vreo lege se schimbă brusc, atunci se produce haos. Este greu de spus cum ar trebui schimbat jurnalismul, deoarece riscăm să cenzurăm informaţii importante, însă trebuie să existe o limită a decenţei. Şi tocmai despre această limită am învăţat noi în aceste zile, despre inflaţia de opinie din presa românească şi despre importanţa unui jurnalism de calitate.

Proiectul nostru a ajuns la final, dar ,,sfârşitul nu-i aici”, iar acesta este cu siguranţă începutul unei frumoase colaborări ce sperăm că se va transforma într-un proiect de amploare.

Octavian Movilianu, Puls Ana Maria Iwada, LZR

Proiectul

Valori, practici şi norme ale jurnalismului de calitate Un proiect este întotdeauna o provocare asumată pentru lăzărişti, iar un proiect pe teme de jurnalism a constituit chiar o piatră de încercare pentru tânăra echipă redacţională a revistei LZR. Constatând însă interesul elevilor de liceu pentru jurnalism şi, de asemenea, pentru întâlniri de lucru cu ziarişti şi studenţi la Jurnalism, am invitat la Bucureşti profesori şi elevi din colectivul de redacţie al revistelor „Puls” şi „Muguri” ale Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov. Oaspeţii noştri au fost elevii Octavian Movilianu, Alexandru Şolot, Delia Costan, Ştefania Domintean, Laura Irincu, Ana Simina Stoian, Antonia Alexandru, Ioana Chiva, Miruna Ciura, Silvia Boldeanu, însoţiţi de doamnele profesoare Cornelia Stroe, Lorena Spuderca şi Ioana Clara Enescu.

A fost cu siguranţă un schimb de experienţă fructuos şi plăcut. Programul a cuprins atât observarea „pe teren” a activităţilor şi proiectelor lăzăriste (parada de 9 Mai, Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş”), cât şi activităţi specifice jurnalismului: vizita la Casa Radio, două work-shopuri susţinute de Mihaela Georgescu şi Liviu Ardelean, studenţi la Jurnalism (relatare / reportaj şi interviu), conferinţa intitulată chiar „Valori, practici şi norme ale jurnalismului de calitate”, la care au participat Grigore Cartianu, redactor-şef la „Adevărul”, Ovidiu Şimonca, redactor-şef adjunct la „Observatorul cultural” şi Horaţiu Pepine, corespondent „Deutsche Welle”. Cadoul nostru pentru şagunişti a fost concertul Voltaj de la Sala Palatului din 11 mai, dar şi incursiuni în Bucureştiul vechi al negustorilor de pe Lipscani şi al artiştilor de la Hanul cu Tei. Credem că scopul proiectului, deprinderea unor valori şi norme ale jurnalismului de calitate, a fost atins. Elevii celor două echipe redacţionale au editat un supliment cuprinzând teme şi subiecte de interes pentru elevii şi profesorii ambelor licee, dar şi un jurnal al proiectului comun; de asemenea, şi-au dezvoltat spiritul de iniţiativă şi abilităţile de a proiecta şi desfăşura în echipă activităţi de creaţie. Lăzăriştii şi şaguniştii au lucrat împreună şi s-au distrat împreună, iar produsul final al acestui schimb de experienţă este o frumoasă metaforă a prieteniei între adolescenţi inteligenţi şi creativi, o demonstraţie a faptului că nu e deloc întâmplător că ei sunt elevi a două dintre cele mai bune şcoli din ţară.

Le mulţumim oaspeţilor noştri şi îi asigurăm că vom păstra în suflet „bucata” de Braşov pe care ne-au dăruit-o!

Prof. Anca Roman

Ușa deschisă Orice uşă separă două lumi. Trecerea pragului echivalează cu intrarea întrun univers străin, cu legi specifice şi un cod comportamental necunoscut celui care pătrunde în acest spaţiu.

Orice uşă înseamnă, indirect, o interdicţie şi, în consecinţă, o tentaţie.

Există uşi orgolioase, uşi ostentative, uşi ... zdrobitoare, uşi etichetate cu sigle aurii, uşi grele, „infernale” (G. Călinescu), „interzise” (G.Liiceanu), uși de biserică. Noi, românii, trăim astăzi într-o lume în care adesea ni se trântește ușa în nas, suntem purtaţi din ușă-n ușă şi uneori vorbim ca la ușa cortului; disperaţi, încercăm să deschidem ușa cu capul şi arareori li se deschide o portiță celor care stau ca vițelul la poarta nouă. Parcă nu întâmplător limba română a dezvoltat o asemenea bogăţie frazeologică ...

Cu atât mai surprinzător este momentul în care, intrând într-o instituţie şcolară despre care în mod convenţional ştim că păstrează rigo-

rile, descoperim o uşă, nu una oarecare, ci chiar cea mai importantă, larg şi permanent deschisă. Trecerea pragului nu mai este o încercare iniţiatică stresantă, mai ales că te întâmpină şi o voce puternică, dar caldă, care îţi aduce aminte, dacă ai uitat cumva, că ai venit „din cel mai tare oraş, de la cea mai tare şcoală!”. În cele câteva zile petrecute în Colegiul Lazăr, am înţeles că această uşă larg deschisă reprezintă o expresie a întregii atmosfere lăzăriste. Pe această uşă intră la fel de firesc tanti Victoriţa, Gabriel Liiceanu, Mihai Petre şi elevul X. Intră, în felul acesta, idei valoroase, diverse, care se concretizează acolo, ca într-un laborator de creaţie, în proiecte spectaculoase şi compun caleidoscopul inimitabil al acestei şcoli.

Uşa deschisă îţi dă libertatea să intri şi să ieşi când vrei, însă întrebarea este dacă, odată ajuns aici, mai vrei să pleci sau ţi-ar plăcea să devii o

parte componentă a acestei lumi într-o permanentă şi seducătoare transformare.

Prof. Ioana Clara Enescu, Cornelia Stroe, Lorena Spuderca

3

Jurnal de proiect - Ziua I

Să cunoaștem Șaguniștii (Întâlnire cu un vechi prieten)

Te ridici din pat mai repede decât de obicei. Deschizi geamul, tragi draperiile. Te rogi să nu plouă. N-ai noroc. Cu puţin mai mult optimism decât ar trebui, te rogi să nu plouă mâine. Te uiţi la maldărul de haine de pe pat. Şi de pe birou. Şi de pe jos. Şi la cărţile de sub şi peste ele. Te gândeşti că, deşi acesta e habitatul tău natural, poate că invitatului n-o să-i placă. Te apuci să faci ordine.

Te aşezi în faţa calculatorului şi îţi propui să faci ceva, orice.

Oricum nu are importanţă, gândul tău zboară spre trenul care o să ajungă în gară cât de curând. Pleci de acasă mai devreme decât ar trebui. Nu mai ai răbdare. Ajungi la McDonald’s-locul de întâlnire, şi începi să faci ture. Te întâlneşti cu colegii tăi de la redacţie. Cu toţii sunt nerăbdători. Trenul soseşte şi va îngrămădiţi pe peron.

4

Oamenii încep să apară, mari şi mici, bătrâni şi tineri, grăbiţi şi plictisiţi. Numai cei pe care-i aştepţi nu ajung. Vă aduceţi aminte că aţi uitat aparatul foto.

Speraţi să nu observe nimeni. Şi iată-i că vin, un grup de adolescenţi la fel de speriaţi ca şi tine, ce se apropie. Ajung lângă voi. Nu ştii care e « al tău ». Şi iată-l, îţi face cu mâna, te-a recunoscut. Se prezintă, te prezinţi, vă luaţi la revedere de la ceilalţi. Şi o luaţi împreună spre casă.

La început, emoţiile sunt mari, conversaţia vine mai greu, dar până ajunge metroul deja pare că vă ştiţi de mult. Te oferi să o ajuţi să care valiza. Nu te-ai gândit că o să fie mare, de fapt, nu te-ai gândit la valiză deloc. De ce nu aţi luat taxiul? Dar nu pare deranjată.

Zâmbeşti şi mergi mai departe.

Ajungeţi acasă. Îi arăţi camera ta, spune că îi place. Descoperi că

citiţi acelaşi tip de cărţi. Şi că vă place aceeaşi marcă de ciocolată.

Vă aşezaţi la masă. Umpli farfuriile, te întrebi pentru a zecea oară dacă ai pregătit tot ce trebuia. Îi place. Încă o uşurare.

Se schimbă şi plecaţi spre Lipscani, la un suc. Să vă cunoaşteţi şi cu ceilalţi. Îi arăţi împrejurimile, începi să povesteşti. Vă întâlniţi cu ceilalţi şi vă aşezaţi într-o cafenea comodă. La început, vorbeşti doar cu cei cunoscuţi, dar încetîncet, conversaţia se leagă.

Sună telefonul. E mama, care îţi aduce aminte că e 12 noaptea şi mâine trebuie să mergeţi la şcoală. Îţi anunţi colega că trebuie să plecaţi, vă luaţi la revedere şi o porniţi spre casă. Însă nu doar colegi, ci prieteni.

Georgiana Caramihai, LZR

Jurnal de proiect - Ziua a II-a

Vizită la Casa Radio Casa Radio este centrul de difuzare a posturilor radio de stat, este zona de unde pleacă informaţiile în toată ţara. Totuşi într-o asemenea masă densă de posturi de radio private mai este nevoie de unele ale statului?

Am auzit multe persoane care se întreabă de ce să plătească taxa de radio-televiziune. Avem zeci de posturi de radio pe care le putem asculta gratis, iar dacă acestea nu ne satisfac putem apela la sutele de posturi de radio online.

De admirat la posturile de stat este că nu au (de)căzut în foamea după audienţă. Totuşi această demnitate nu este motivul principal pentru care ar trebui să fim de acord să plătim taxa. Infrastructura pentru transmisii pe unde radio este foarte simplu de reparat şi întreţinut, iar raza unei antene radio este foarte mare. De asemenea, radiourile se găsesc sub diferite dimensiuni şi pot fi alimentate pentru un timp îndelungat cu baterii.

Versatilitatea radioului îl face ideal pentru informarea publicului în cazuri de urgenţă cum ar fi cutremure, războaie, pandemie etc. Clădirea nu poate funcţiona însă fără oameni care să o administreze. Instinctul oamenilor după o calamitate este de a-şi contacta familia imediat (telefonic sau personal, în caz că prima eşuează), deci majoritatea radiourilor private ar rămâne fără oameni care să lucreze. „După cutremurul de acum 7 ani primul lucru pe care l-am făcut a fost să vin repede la radio”, ne-a spus Mihai Dulgheru, gazda noastră, prezentator al emisiunii România devreme de la ora 5 la Radio România Actualităţi.

Nu este singurul din această instituţie care gândeşte la fel.

Aceasta este o dovadă de conştientizare a nevoii populaţiei de informaţie, mai ales în momente de panică.

Suntem o generaţie de oameni dependenţi de informaţie şi socializare. Să presupunem că se întâmpla un dezastru în care se distruge infrastructura. Şoselele sunt impracticabile, televiziunea nu funcţionează, iar de Internet nici nu mai spun. Radioul rămâne singura sursă de informare. Fără informaţii ne-am panica, am fi ca nişte oi rătăcite într-un oraş devastat şi ne-am agăţa de orice informaţie presupus adevărată, pe care am putea s-o credem în acea nebunie ce s-ar risca, deci putem fi influenţaţi de zvonuri şi/sau ştiri false, deoarece anumiţi oameni doresc să ne manipuleze.

Postul de radio al statului devine sursa oficială a informaţiei, informaţii creditabile ce vin de la sursă, statul fiind în contact cu majoritatea punctelor ţării şi cu echipele de intervenţie prin diferite metode de comunicaţii mai sofisticate (telefoane satelit etc.).

Aceşti oameni din spatele microfonului sunt nişte eroi în aşteptare, fiind calea de comunicare între autorităţile statului şi concetăţenii noştri. Până la o nefericită calamitate, ei îşi respectă promisiunea de a ne oferi emisiuni de calitate şi muzică pe toate gusturile prin diferite posturi de radio, atât pe unde radio, cât şi pe Internet. Acestea sunt o dovadă de adaptare la noua tehnologie a societăţii de azi, fără a pica în capriciile tot mai numeroase cauzate de dezvoltarea acesteia.

Octavian Movilianu, Puls

On air – asta era scris pe becul de deasupra uşii de la intrarea în studioul de emisie al secţiei aromâne din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, Radio România Internaţional. Aşa că am făcut linişte şi am păşit unul câte unul, îndrumaţi de curiozitate. Dar vizita noastră la Casa Radio nu a început de acolo.

Odată ajunşi în holul principal am fost întâmpinaţi de unul dintre moderatorii de la Radio România Actualităţi, Mihai Dul-

gheru, care ne-a făcut un scurt istoric al Societăţii Române de Radiodifuziune. Prima oprire a fost într-un studiou de înregistrare, unde am aflat informaţii foarte importante despre benzile magnetice, despre procesul de fonotecare, dar şi despre prima înregistrare făcută pe un cilindru din lut. Şagunistul Octavian Movilianu, invitat de domnul Dulgheru, a înregistrat o simulare a unei emisiuni. Drăguţ, nu?

Următoarea uşă deschisă a fost cea a Studioului de Teatru unde am descoperit tainele diversităţii sunetelor auzite la postul de radio. Într-o singură cameră erau reunite peste 20 de sunete: suprafeţe din lemn, din ciment sau nisip. Dar nu vorbim numai despre suprafeţe lăcuite sau mate, dar şi despre diferite obiecte cum ar fi uşi, geamuri, scări şi nu în ultimul rând despre instrumentul preferat al domnului Liszt, un pian.

Glumiţe nevinovate, zâmbete şi iar zâmbete şi iată-ne ajunşi la alte studiouri de înregistrare unde am făcut cunoştiinţă cu renumitul „ochi de ciclop”. Dornici să vedem şi mai multe, am urcat la următorul etaj unde are sediul Radio România Internaţional, în cadrul căreia sunt în jur de 15 secţii de limbi străine ( portugheză, spaniolă, italiană, chineză, arabă, franceză, engleză, rusă , aromână etc. ) şi unde ( cum vă ziceam şi la început) un moderator vorbea în direct pentru ascultătorii aromâni.

Ultima noastră oprire a fost la studioul de emisie al Radio România Muzical unde am observat câtă seriozitate este acordată pentru fiecare acţiune şi decizie. Vizavi era o uşă întredeschisă şi ghidul nostru păşeşte înăuntru să ne prezinte sediul celor de la Radio3.net. O doamnă foarte jovială ne-a povestit un pic despre playlist-urile celor de la Radio3.net şi ne-a spus că vor transmite live cele trei zile de festival al lăzăriştilor (Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş”).

Am coborât scările care ni se păreau acum aşa de puţine...Am ieşit afară şi deodată Flash! Flash! Flash! Da,da… uitasem să facem poze de grup!

Cristina Bucea, LZR

5

Jurnal de proiect - Ziua a II-a

Alors les chansons commencent, Déchirent la silence, [...]

Les musiciens s'avancent, Et les chansons commencent.

Marea defilare din microcosmosul lăzărist

Ne pudrăm nasul pentru ultima dată, tragem umerii-napoi, pieptu'-n faţă, luăm o gură bună de aer şi plecăm unduindu-ne şoldurile în văzul tuturor (mă rog, asta dacă suntem Turcia). „Toate-s vechi şi nouă toate” ar spune Eminescu (mă rog, chiar spune). În fiecare an e la fel, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.

Actorii se schimbă, dar costumele rămân de obicei aceleaşi (vreau să cred că sunt spălate între timp). Întrebarea existenţială este: pentru ce atâta zarvă? De ce atâtea repetiţii, vizite la ambasade, plimbări la Angst după bratwursti (adicătelea cârnaţi) şi la Fornetti după prăjituri cu mac? E simplu: pentru a scăpa de ore şi pentru a sărbători cum se cuvine ziua Europei.

Anu' ăsta, spre deosebire de ceilalţi ani, nu ne-am mai topit ca o îngheţată în mijlocul deşertului, ci am dansat ca boşimanii în ploaie. Ne-am întins după o gustărică specifică, pregătită după buget, coane Fănică, degustând delicii precum: bruschete unse cu brânză Brie (adică pâine prăjită atinsă de brânza topită de la Hochland, bucuria gustului), bomboane de ciocolată (ohlala!), polonezi şi bineînţeles nelipsitele-alte-delicii-de-la-Fornetti (deja simt că fac propagandă).

Zarvă, bifat. Panică, bifat. Mâncare, bifat. Muzică, parţial bifat. Regrete, bifat pentru cei de clasa a 11-a care vor duce dorul zilelor în care, cu 2 ore înainte să înceapă defilarea întreabă profesorul de istorie „Da' ce-i specific Poloniei?”, iar în ultimele 5 minute face o coregrafie cap-coadă, demnă de Lady Gaga, dar care oricum nu va fi respectată. Lacrimă în colţul ochiului.

Răsuflăm adânc şi trecem mai departe, nimeni nu ştie că în fond suntem nişte melancolici anonimi (da, suntem aroganţi, nu vrem să recunoaştem), cărora le va fi dor să mai danseze o polka în faţa profesorilor şi întregii şcoli.

Cristina Cărcănescu, LZR

Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș” seara de muzică În timp ce noi stăm cuminţi în sală şi aşteptăm, în spatele cortinei se fac ultimele pregătiri pentru reprezentaţia ce va avea loc. Publicul se agită, se aprind reflectoarele şi apare în prim plan băiatul simpatic şi puţin emoţionat pe care îl văzuserăm şi înainte, gazda noastră, Gabriel Fereşteanu, care ne prezintă spectacolul şi fuge înapoi în culise.

Cortina se ridică şi în faţa publicului se află acum un Cosmin şi o Cosmina, doi tineri bucureşteni ce vor să ne încânte cu reprezentaţia lor. ReAgula concursului este aceea de a interpreta două melodii diferite, una trebuind să aparţină lui Florian Pittiş. Aceştia, alături de toţi ceilalţi concurenţi, se supun regulii şi ne oferă un spectacol inedit.

Se pare că melodia preferată a concurenţilor de anul acesta a fost Sfârşitul nu-i aici, fiind cântată de nu mai puţin de patru ori.

Ordinea în care participanţii au apărut în faţa publicului nu a fost una aleatorie, primii fiind cei care au format un duet, urmaţi de cântăreţii solo, iar la final atmosfera s-a schimbat, în scenă intrând trupele.

Vreau să le mulţumesc colegilor lăzărişti pentru că mi-au dat ocazia să asist la un spectacol minunat. A fost seară memorabilă, care mi-a dat ocazia de a-mi îmbogăţi cultura cu noi informaţii referitoare la Florian Pittiş într-un mod plăcut şi o atmosferă prietenoasă. Le urez succes şi pe viitor şi fie ca spectacolul să prindă cât mai multe ediţii.

Silvia Boldeanu, Puls

6

Jurnal de proiect - Ziua a III-a

Training-Workshop Ziua a doua, ora 10 dimineaţa, sala CDI. Mihaela Georgescu, redactorşef al revistei studenţeşti Stud-Life şi membru fondator al Asociaţiei Studenţilor la Jurnalism şi Comunicare (ASJC) s-a oferit să ne destindă la ora aceasta matinală cu un training deosebit de interesant şi informativ despre „Cum să ne jucăm cu textul: obiectiv versus subiectiv”.

Ne-a introdus, în urma unui dans revigorant, în lumea jurnalismului lipsit de aparenţe şi prejudecăţi, în chintesenţa lui, pe baza unor reguli, norme, practici care au ca scop valorificarea articolelor în sine, a jurnalismului şi a reprezentanţilor săi în general. Am aflat mai multe despre piramida inversată, relatare şi reportaj, Mihaela relaxându-ne, pe tot parcursul training-ului, cu jocuri de psihologie facilă, cu rolul de a ne cunoaşte doar printr-o singură privire. La sfârşitul training-ului, am fost împărţiţi în „portocale” şi „banane” pentru o temă, legată de festivitatea lăzăristă de 9 Mai: portocalele au avut de scris o relatare, iar bananele un reportaj.

Ora 15. După o binemeritată pauză de masă (şi de cafea, de ce nu?), revenim la cel de-al doilea eveniment important din această zi: workshop-ul „Tehnici de realizare pentru diferite tipuri de interviu”, condus de Liviu Ardelean, student la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj. O lecţie simplă, interactivă, pe alocuri amuzantă. Pe un ton relaxat, Liviu ne-a explicat reţeta pentru un interviu cât mai bun, etapele care trebuie parcurse în realizarea unuia, secretele din spatele acestei meserii riscante, dar frumoase, şi întâmplările neplăcute care pot surveni şi cum le putem evita într-o manieră cât mai politicoasă, fără a fi ameninţaţi de periclitarea carierei.

Pe scurt, două evenimente pe cât de captivante, pe atât de relaxante, nefiind deloc percepute obositoare sau cu un grad de plicitseală prea ridicat. Cu toţii am socializat, am dezbătut probleme sociale de factură (dacă nu strict, măcar aproape) jurnalistică şi am petrecut jumătate din zi ca nişte adevăraţi jurnalişti în biroul lor de redacţie.

Eliza Raicovescu, LZR

Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș” seara de teatru Cea de-a doua seară a Festivalului de Arte Pentru Liceeni „Florian Pittiş” a fost, ca şi prima, de altfel, una memorabilă. Trebuie să recunosc că am fost reticentă la început în a merge la seara de teatru a festivalului, dar trupa celor din Botoşani a făcut ca fiecare moment să merite.

Spectacolul a început la ora 19, după cum era programat (!), cu prezentarea lui Gabi Fereşteanu, gazda festivalului, care a avut emoţii teribile din cauza fricii de bâlbâieli (deşi nimeni nu a auzit acele greşeli).

Seara de teatru a început cu o adaptare a unei piese a lui Vasile Alecsandri, pusă în scenă de trupa „The Hooleelogans” din Timişoara. Interpretarea a fost bună, a surprins esenţialul şi s-a încadrat în timpul acordat, de 30 de minute.

Acum, pentru o viziune mai mult sau mai puţin critică, eu, adică celălalt autor al articolului, trebuie să menţionez că trupa „The Hooleelogans” din Timişoara, m-a dus cu gândul la melodia celor de la Atomic Hooligans, „Thief”, dar poate doar din cauza iniţialelor. Desigur, a fost o cu totul altă treabă. Dacă aş putea ataşa melodia, aţi pricepe că piesa şi piesa de teatru sunt un fel de nord şi sud al artei. Sceneta celor din Timişoara a fost o adaptare după „Sânziana şi Pepelea”, dar cu lămpi din Ikea, păpuşi, şi, inevitabil, actori. În orice caz, fluierul fermecat al lui Pepelea nu a reuşit să calmeze întru totul ceata de domnişoare îmbrăcate în negru, care pe tot parcursul piesei a bătut din nişte bârne ameninţătoare din lemn. „Brainstorming” te-ar duce cu gândul la un fel de agitaţie teribilă, dar nu la agitaţia unui ipohondru.

7

Jurnal de proiect - Ziua a III-a

Aşadar, a doua piesă din concurs a fost pusă în scenă de elevii Colegiului Naţional Bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti. Ipohondrul din „Expresul de noapte” a lui Slawomir Mrozek este deranjat în timpul călătoriei „impecabile” cu trenul de o individă, drăguţă, de altfel, dar complet neadecvată cerinţelor lui în materie de igienă. Asta şi faptul că s-a urcat încălţată în pat. Respectivul are câteva tentative de a comunica, nu, de a o călca pe nervi pe domnişoara. Cea mai eficientă metodă de a stresa personajul feminin a fost însuşi laitmotivul scenetei, care a făcut şi finalul mai morbid decât ideea în sine de a strangula pe cineva. Da, e tragic să te strângă cineva de gât în timp ce îţi cântă la ureche, în tren, mozartian, „Fluturaş nu mai ai aripioare, domnul conte ţi le-a retezat...”

O să păstrez ce e mai bun pentru sfârşit.

Timp de mai bine de o oră am avut timp să mă gândesc la veşnica problemă „A-l urî pe Shakespeare sau a nu-l urî pe Shakespeare?”. Trupa OKAUA de la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti a reuşit, în final să îmi răspundă la întrebare într-un mod cât se poate de evident: nu da vina pe Shakespeare pentru nerespectarea timpului acordat. Case closed, Oberon!

Trecerea în sfera modernităţii a făcut-o o fetişcană poreclită Facebook (bucuria secolului 21), care ne-a asigurat că este imposibil ca profa de chimie să-ţi moară în sufragerie fără ca tu şi alţi 8-9 să se panicheze.

Tehnici de supravieţuire la o petrecere cu efecte speciale: nu ieşi din casă, nu suna la poliţie şi nu-ţi pierde portfardul pe stradă. A, şi să ai grijă să ai pe cine cotonogi (preferabil, un tip simpatic, cu gura mare - garantăm o atmosferă detensionată şi un premiu!).

Concluzia faptului că profa de chimie de fapt nu murise, a fost faptul că „Internetul nu te face mai prost, ci iţi face prostia mai accesibilă. Go figure sau dă-i Like”.

Revenim la partea bună a serii, cea mai bună s-ar putea spune. Botoşaniul ne dă clasă în ceea ce priveşte punerea în scenă şi coloana sonoră. „Atelierul de teatru” al Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” a prezentat o adaptare după „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, asezonată cu, în mare parte, de toate. A avut totul, de la Janis Joplin, tonomat, o micuţă replică blondă a Margaretei Pâslaru (îi urăm acelaşi succes), „my baby shot me down”, glumiţe şi ceapă. Vrem şi noi să vină vara şi să avem vaporul nostru în care „lenea e forma supremă de libertate” şi orice problemă e treaba noastră şi se rezolvă cu pistoale cu apă. Garantez că noi, toţi cei prezenţi, am fi vrut să fim în locul lor, să jucăm şi să ne jucăm pe scenă. Trebuie sa scoatem la iveală hipiotul din noi. A, da, şi ... „Io-s din Rahova, băi!”.

Ce mai pot spune după opinia critică a colegei mele de redacţie? Tot ce mai pot adăuga este ... dacă aveţi talent participaţi şi voi la Festivalul Pittiş şi daţi-ne o lecţie de ce înseamnă dedicare!

Miruna Ciura, Puls Ioana Chiva, Puls

8

Jurnal de proiect - Ziua a III-a

Şi... cum se face jurnalism de calitate? În cea de-a IV-a zi a proiectului interregional „Valori, practici şi norme ale jurnalismului de calitate”, în sala Amfiteatru a Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr, s-a ţinut conferinţa cu numele omonim proiectului, ce i-a avut ca invitaţi pe Horaţiu Pepine (corespondent Deutsche Welle), Grigore Cartianu (redactor-şef Adevărul) şi Ovidiu Şimonca (redactor-şef adjunct Observatorul Cultural).

Dacă domnul Horaţiu Pepine ne-a vorbit cu aerul unui filosof grec despre tendinţa din ultima vreme a jurnalismului românesc, despre stilul zeflemesitor şi batjocoritor pe care l-a căpătat în ultima perioadă media şi care se impune prin aroganţa de a-i anula orice drept de răspuns celui care este atacat, domnul Cartianu a încercat să destindă atmosfera şi să prezinte dedesupturile meseriei de jurnalist cu ajutorul unor anecdote (din experienţa personală). Domnul Ovidiu Şimonca are încredere că, viitorii jurnalişti (începând cu cei din generaţia noastră) vor intra pe un teren curat şi că jurnalismul are viitor, chiar dacă în ultima vreme are loc o adevărată emigrare a creierelor. Întrebările au fost multe, iar timpul puţin, dar invitaţii au avut amabilitatea de a răspunde tuturor curiozităţilor (repet, atât cât timpul a permis) nerefuzând nicio întrebare (chiar dacă unele i-au pus în dificultate).

Deşi „conferinţă” sună a ceva sobru şi plictisitor, întâlnirea cu jurnaliştii menţionaţi mai sus a fost una fructuoasă (clişeu, ştiu). Am aflat că suntem încă la început, că mai avem multe de învăţat, dar că startul este promiţător, că un jurnalist bun nu trebuie să facă concesii şi să se lase influenţat de jocurile politice sau de alţi factori, că trebuie să prezinte publicului ceea ce este cu adevărat important, chiar dacă acest lucru va reprezenta un minus la numărul de publicaţii vândute, că trebuie să se documenteze şi să verifice informaţia, că revistei LZR i-ar trebui şi o platformă virtuală, că domnul Horaţiu Pepine este absolvent al Colegiului Naţional Andrei Şaguna, din Braşov şi fost colaborator al revistei Muguri şi că, poate cel mai important, capul plecat nici sabia nu-l taie.

Cristina Cărcănescu, LZR

9

Jurnal de proiect - Ziua a IV-a

Treptele succesului: Mihai Petre Recunosc de la început că, atunci când m-am oferit să scriu despre Mihai Petre, nu aveam o idee prea bine conturată despre cine este el sau ce face mai exact... în lipsa unei culturi media prea dezvoltate în sfera emisiunilor de tip divertisment. În mod normal, mi-aş fi ales un subiect despre care să vorbesc cu lejeritate, dar cu Mihai Petre este o altă treabă. În urma dialogului pe care l-a ţinut în Sala de festivităţi a Colegiului Gheorghe Lazăr (discurs la care bineînţeles că am întârziat, aşa că am prins-o exact în momentul în care a fost atinsă esenţa-esenţelor) mi s-au deschis brusc ochii spre „o lume nouă şi frumoasă”, o lume a dansatorilor de salsa, a prezentatorilor TV, a implicaţiilor pe care le presupune succesul.

Nu am avut niciodată intenţia să vorbesc despre cum a ajuns el atât de cunoscut (zicea la un moment dat că l-au ajutat enorm dansatoarele cu care a făcut echipă - asta doar în sfera muzicală). Şi nici nu o voi avea, cel puţin nu în articolul acesta. Aşa că dacă sunteţi curioşi despre viaţa publică – dar şi privată – a lui Mihai Petre, daţi search pe măreţul Google. Găsiţi chiar orice, de la culoarea căpruie a ochilor până la câte kilograme are.

Lăsând deoparte toate prejudecăţile legate de îngâmfarea sau, mai bine zis, de exigenţa lui, Mihai Petre a avut un discurs bun. Bun în sensul că a avut toate elementele necesare pentru a stimula atenţia publicului, pentru a purta o discuţie liberă - a glumit, a avut doza recomandată de sarcasm, a ascultat cu foarte mare atenţie toate întrebările care i s-au adresat şi, spre deosebire de alte personalităţi contemporane, nu a evitat niciun răspuns.

Singura întrebare care i-a ridicat o oarecare dificultate în rememorare a fost: "Care a fost cea mai mare dezamăgire a ta?", dar, după o clipă în care, efectiv, s-a lăsat tăcerea în sală (toţi în aşteptarea unui răspuns cât se poate de spectaculos), acesta ne-a mărturisit că cea mai mare dezamăgire a lui a fost în momentul în care a ieşit la un concurs pe locul 2, şi el era ferm convins că merita locul 1- „Atât de mult am plâns atunci, încât nu îi mai dădeam drumul antrenorului, de ruşine că mă vor vedea ceilalţi cum plâng”(Mihai Petre). Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această conferinţă, a fost că mi-a lăsat impresia că Mihai Petre chiar s-a deschis în faţa publicului... mai ales prin răspunsul dat la o serie cât mai variată de întrebări, care mai de care mai creative, venite din partea lăzăriştilor.

Tot cu ocazia acestei conferinţe, mi-am dat seamă că Mihai Petre este un om „simpatic”. Folosit în acest context, cuvântul are o valoare sentimentală, ca să o numesc aşa, foarte pronunţată. Ce să nu fie simpatic atâta timp cât el şi-a încurcat de fiecare dată când a vorbit despre, piciorul stâng cu cel drept. Dar toţi o mai dăm uneori „cu stângu-n dreptu'”.

După ce toate întrebările s-au epuizat, acesta a fost rugat să ne arate nişte paşi de salsa. Efectul? Toată sala a fost ridicată în picioare, şi deşi niciunul dintre noi nu s-a descurcat nici măcar să prindă ritmul, am stat şi l-am admirat pe Mihai Petre cum dansează. Şi chiar se pricepe. Şi acum vă voi face şi eu o mică dezvăluire: motivul care m-a deteminat să scriu acest articol a fost poză pe care mi-am făcut-o la finalul conferinţei alături de Mihai Petre.

Dacă aţi şti ce fericită am fost...

Ana Simina Stoian, Puls

10

Jurnal de proiect - Ziua a IV-a

Un cocktail revitalizant O zi obositoare, ultimele evenimente, adunăm impresii, începem redactarea…dar, înainte de asta mai avem parte de o surpriză!

Gazdele noastre de la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” ne-au pregătit o surpriză şi pentru această a IV-a seară. Murmure, şoapte, priviri persuasive, încercări eşuate de a afla surpriza… În ciuda dorinţei braşovenilor de a afla ce li s-a pregătit pentru seara de miercuri , lăzăriştii nu s-au lăsat convinşi, astfel că singurele indicaţii primite au fost : fără tocuri, să ne îmbrăcăm drăguţ-dar prezentabil şi să ne pregătim sufleteşte pentru că vom sta în picioare.

Ce să fie oare, ce să fie?Mmm…dacă e o întâlnire cu o celebritate ? Dar de ce am sta în picioare atunci?Dacă…o să facem ceva aventuros?şi o să facă sărituri cu coarda elastică şi doamnele profesoare?!Nuu! Imposibil! Ceea ce a făcut deliciul nostru ulterior, după aflarea surprizei, a fost faptul că noi vorbiserăm despre surpriză fără să ne dăm seama:D (şi acum fac o paranteză pentru că trebuie să o laud pe gazda Mirunei şi a mea , Ioana Bărbulescu, care a ţinut secretul cu sfinţenie şi care, în ciuda “ameninţărilor” noastre nu a cedat!); văzând afişele din oraş, subiectul fusese dezbătut cu ocazia primei vizite la liceul Lazăr.

Deeeci care e surpriza???

Surpriza a constat în primirea unui bilet…la concertul trupei Voltaj-una dintre cele mai cunoscute trupe de muzică din România, care a concertat la Sala Palatului din Bucureşti pe data de 11 mai.Nu pot spune că sunt o fană înrăită a celor de la Voltaj, dar îmi place muzica lor şi cu siguranţă concertul a fost genial!

Muzica autohtonă , artiştii, trupele, din dorinţa de a fi comerciali, de a vinde, pierd din vedere, un aspect foarte important, şi anume,calitatea muzicii pe care o cântă şi pe care o promovează.Voltaj, zic eu, este una dintre puţinele, foarte puţinele trupe care a reuşit performanţă de a cânta muzică de calitate şi comercială în acelaşi timp.De asemenea un alt lucru impresionant în ceea ce îi priveşte, este faptul că repertoriul lor cuprinde

piese preponderent în limba română, pare-se totuşi că şi versurile în română prind la public . În deschiderea concertului au cântat Deepside Deejays acompaniaţi de Alex Velea şi Grasu XXL.Chiar dacă începutul nu a fost unul promiţător, în ceea ce mă priveşte cel puţin, ce a urmat a fost o explozie de energie.

Cei de la Voltaj şi-au început reprezentaţia cu melodia „Albinuţa”, unul dintre hiturile trupei, şi au continuat timp de două ore în această manieră, ridicând publicul în picioare cu melodii precum „Hai sus”, „Iarna”, „Povestea oricui” şi aşa mai departe.

O nouatate în concertul trupei a fost melodia „Crede” cântată cu ajutorul lui Horia Brenciu. Această piesă a fost aleasă de fanii celor de la Voltaj, pe Facebook(!), iar trupa le-a respectat dorinţa şi ne-a surprins pe toţi cu o interpretare uluitoare.

De-a lungul celor două ore, Sala Palatului a prins viaţă datorită publicului incendiar, care a cântat fiecare melodie alături de Călin, a aplaudat, s-a ridicat în picioare şi a făcut ca spectacolul dat de cei xurmătoarele concerte din cadrul „I wanna be free tour”, care se vor desfăşura în oraşe precum Iaşi, Constanţa, Alba-Iulia etc.

Concertul s-a înceheiat la fel cum a început, cu o melodie care i-a consacrat pe Călin & Co. şi anume, „20”, piesă cântată de cei de la Voltaj după ce publicul a cerut un bis, şi bineînţeles, pe care trupa l-a oferit!

Nu mă aşteptam la o atmosfera aşa frumoasă şi la un concert atât de bun, dar mie cel puţin, Călin mi-a dovedit că ştie cum să ridice un public în picioare. A meritat fiecare moment petrecut în picioare, fiecare bătaie din palme şi fiecare strigăt de bucurie!

O seară de vis, două ore de nebunie vitalizantă.

P.S. Doamnele profesoare au participat de asemenea, şi s-au integrat în atmosfera concertului, ridicându-se în picioare, aplaudând şi cântând versurile atât de cunoscute de noi toţi.

Ioana Chiva, Puls

11

Jurnal de proiect - Ziua a V-a

Muncă, muncă, muncă şi... o distincţie! „Munca este o activitate specific umană ce implică efort fizic şi mental, realizată în scopul satisfacerii nevoilor”-cam aceasta este definiţia ca la carte a unei activităţi anevoioase pe care, programaţi genetic fiind, tindem sa o evităm.

La nivelul unei instituţii, munca este şi mai grea decât la nivel individual, pentru că implică relaţionare, colaborare, coordonare, multă răbdare. Cu toate acestea, muncim motivaţi de satisfacţia ulterioară.

Lazărul munceşte la unison, de la cel mai mare până la cel mai mic, iar bucuria reuşitelor este mare.

Cu toate acestea mândria şi fericirea cresc în intensitate când munca iţi este recunoscută şi de alţii. Începând cu 12 mai, acesta este şi cazul Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr. În cadrul unei ceremonii oficiale, liceului i s-a înmânat ordinul „Meritul pentru învăţământ în grad de ofiţer” din partea administraţiei prezidenţiale. La festivitate au fost prezenţi reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în frunte cu ministrul Daniel Funeriu, dar şi membrii ai Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Prin dibăcia organizatorilor a fost posibilă îmbinarea acestui eveniment cu un alt proiect reprezentativ liceului-„Treptele succesului”. Astfel publicul, reprezentat dintr-un număr considerabil de elevi şi profesori, a avut ocazia de a interacţiona cu domnul ministru într-un cadru nonformal şi de a afla detalii (unele nemaiauzite până acum) din viaţa acestuia, de a primi sfaturi aplicabile în viaţa de zi cu zi şi în carieră, dar şi de a-i adresa întrebări.

Antonia Doncilă, LZR

12

Jurnal de proiect - Ziua a V-a

Și... din nou muncă

Iată că ne-am apropriat şi de finalul proiectului, în aceste ultime două zile fiind nevoiţi să elaborăm un supliment în care să prezentăm activităţile desfăşurate în aceste zile.

Prima şedinţă ce a avut ca subiect publicaţia noastră a fost cu scopul de a ne organiza şi a stabili sarcinile fiecăruia. Pe lângă acestea, am făcut un brainstorming pentru a căuta un nume potrivit proiectului nostru şi cum nu am reuşit să ne decidem asupra unuia singur, ne-am hotărât să le păstrăm pe toate.

Ziua a cincea a fost una productivă! Ne-am adunat cu toţii dis-de-dimineaţă, înarmaţi cu laptopuri, pixuri, foi, cafele, dulciuri şi multe idei de aşternut în documentul word. Atât lăzărişti, cât şi şagunişti am scos tot ce am avut mai bun din noi, astfel încât munca noastră să fie cât mai apreciată şi frumoasă.

Pe parcursul orelor petrecute în interiorul redacţiei am avut parte de momente plăcute şi discuţii care mai de care mai interesante: „cu câţi i se scrie cuvântul acesta?”, „cum se numea ultima melodie de la festival?”, „brainstorming, brain storming sau brain-storming?!”, „aici dau enter sau nu?” etc.

Le mulţumim gazdelor noastre pentru că ne-au aprovizionat cu prăjituri, covrigei, sărăţele, sucuri şi cafea, aceste gustări făcându-ne orele de muncă mai gustoase. Zilele petrecute la Bucureşti au fost speciale, am descoperit o multitudine de lucruri noi despre oraş, despre viaţa liceenilor de aici şi despre jurnalism.

Laura Irincu, Puls

13

Pagini rătăcite

Jungla bucureșteană O plimbare prin aşa-numitul „Mic Paris” făcută chiar şi în grabă, printre două schimbări de metrou şi închideri rapide de uşi, îţi oferă oportunitatea de a fi prezent în aglomeraţia zilnică din Bucureşti. De la traficul infernal, cablurile întortocheate prinse greoi de stâlpi şi oamenii mereu puşi pe fugă până la cafelele băute încă fierbinţi, toate pot fi puse sub acelaşi nume: junglă.

Nebunia de pe şosele se continuă, rotindu-ne ochii 360 de grade de oriunde am fi, cu cea de pe scările staţiilor de metrouri şi-aşa suprapopulate, cu cei care se grăbesc şi urcă sau coboară şi care de altfel uită că, de fapt, cu răbdarea se trec munţii. Ciocnirile inevitabile prin mulţimea agitată sunt urmate de injuriile spuse printre dinţii încleştaţi; afară, culoarea roşie de la semafor nu prea are cine-ştie-ce semnificaţie pentru pietonii nerăbdători, căci oriunde te-ai uita, mai vezi câte o persoană pe zebra consacrată a străzilor, străduindu-se să nu se lase luată pe sus de câte vreun şofer vitezoman. În schimb, pentru aceştia din urmă, limitele de viteză sunt inexistente, pentru că nici măcar în junglă nu le găseşti ... nu-i aşa?

Populară este Piaţa Victoriei, unde un kilometru pătrat este supraponderat de persoanele matinale, care-şi duc în mâini nelipsitele cafele de la Starbucks şi unde străzile prăfuite ţes în Capitală o gigantică pânză cenuşie plină-ochi de claxoane înnebunite.

Jungla Bucureştiului ... poate sună prea dur, dar din perspectiva celui care vizitează pentru prima dată timp de o săptămână marele oraş, dezinvoltura ,,capitaliştilor” pare a fi o leoaică înfometată în plină acţiune. Dar toate aceste păreri, pentru noi braşovenii, sunt diminuate de parcurile răcoroase, arhitectura impunătoare şi atmosfera încărcată cu evenimente de mare anvergură.

Antonia Alexandru, Puls

14

Pagini rătăcite

Pauză de cafea Cuando tomes tu café, toma tu café en Bucarest” Bună. Eu sunt cu lapte şi un cub de zahăr. Poate şi cu îngheţată, dacă e după-amiază şi plouă torenţial. Espresso lung dacă nu dorm o noapte. Scurt dacă nu dorm două. Frappé când ies cu prietenii. Capuccino când ies cu prietenul. În 4 culori înainte să scriu, pentru că beau doar două şi celelalte mă inspiră. Irish când nu dorm acasă. Simplă când sunt tristă.

Sunt un produs al generaţiei Think Pink, dar aparţin generaţiei Think Coffee. Da, suntem cafegii, nu îmi spune că tu nu eşti. O bei cu frişcă sau fără? Irelevant, eram doar curioasă. Îmi place să ghicesc ce fel de cafea beau oamenii, aşa, fără să îi cunosc, doar trecând pe lângă ei pe stradă. Domnul acela din faţa ta, de exemplu, da, cel cu pălărie, e jumătate lapte. Tipa cu căşti în urechi e moccacino. Sora ta e vieneză, nu? Bine, ştiam că e din Braşov, nu mai contează.

Tu eşti tot de acolo? Drăguţ. E frig tare? Nu-i nimic, îţi pui mănuşi şi îţi iei cafeaua la pachet, ca să te încălzeşti.

Apropo de asta, te-am văzut în pauză, o faci dublă, nu? De fapt te-am văzut şi la cafenea, o bei întotdeauna la fel.

Eşti tipicară, asta e bine câteodată. Eu mă plictisesc repede şi încep să amestec lucrurile, aşa, în general. Nu prea e bine, asta înseamnă că râd când nu trebuie şi spun orice îmi trece prin cap. Când se satură lumea să mă asculte, iau o cafea şi încep să scriu. Atunci parcă e mai bine, îmi dau seama că ar trebui să urmeze un punct şi mă opresc. Şi tu scrii? Noaptea, pe multă cafea? Ştiu, şi Eliade făcea aşa şi ai văzut ce bine a ajuns. Obosit, dar bine. Chiar, îmi place ce scrii. Ar trebui să scriem împreună odată. Facem o întâlnire într-o zi, cu 3-4 pauze de cafea. Întâlnirea scriitorilor cafegii. Bine, poate găsim pe cineva să pună un titlu mai inspirat, eu acum sunt după o noapte de somn şi nu funcţionez fantastic.

Când am început să bem? Cafea? Nu cred că am avut un moment anume, sincer. Presupun că într-o zi chiar a început să ne pese de ceea ce auzisem de atâtea ori despre noi. Bine, nu ne spunea nimeni direct, dar auzeam, să nu crezi că nu auzeam. Că suntem lipsiţi de ambiţii, că nu muncim destul...Şi brusc am avut mai multe vise decât ore şi timpul a devenit prea mic, prea neînsemnat, aproape mai scurt decât un espresso. Aşa că ne-am aruncat ceasurile de la mâini şi am făcut din noapte zi, doar că fără lumină. Apoi din altă noapte şi încă una şi în final am spus hei, dacă am rezistat atât ar trebui să ne punem o cafea cu redbull şi să mergem să sărbătorim. După o săptămână au început să ne placă, şi munca şi nopţile şi cafeaua.

Nu ţi se pare amară, nu? Am eu o prietenă care nu bea pentru că e amară, aşa că am învăţat-o să îţi facă macchiatto. Nu s-a mai oprit de atunci şi scrie şi mai bine. Doarme mai prost, într-adevăr, dar o să dormim destul peste nişte zeci de ani. O să ne cumpărăm yachturi şi o să navigăm în jurul lumii, o să dormim pe punte şi o să ne ardă soarele. Dar nu încă. În orice caz, mă bucur că te-am cunoscut. Pauzele de cafea sunt întotdeauna binevenite. Şi niciodată prea multe.

Ioana Bărbulescu, LZR

Plimbări matinale Un mic obicei pe care l-am dobândit în zilele petrecute în Bucureşti sunt plimbările matinale. Pentru acestea va trebui să îi mulţumesc Georgianei, gazda mea pe perioada acestei săptămâni. În cele câteva zile petrecute aici, în fiecare dimineaţă, înainte de şcoală, ea mi-a fost ghid şi mi-a arătat câteva dintre locurile cunoscute din centrul vechi al oraşului.

Prima dimineaţă petrecută împreună, primul loc vizitat. Acesta a fost Parcul Cişmigiu, care este atât de aproape de liceu, încât pare o grădină a acestuia, o grădină imensă prin care să te plimbi într-o zi plăcută de primăvară. Următoarea destinaţie a fost Palatul Parlamentului. Am luat rapid metroul o staţie până în Piaţa Unirii (neavând metrou în Braşov, călătoria în sine a fost o distracţie), am mers un pic pe jos, ne-am făcut o poză şi am fugit către şcoală pentru a nu întarzia. Ultima plimbare matinală nu a avut o destinaţie anume, am vizitat mai mult străzile Bucureştiului şi am trecut şi pe celebra Calea Victoriei.

Au fost nişte dimineţi plăcute, în care am gustat din farmecul oraşului; m-aş putea chiar obişnui cu câte o plimbare în fiecare dimineaţă într-un loc nou, plimbare însoţită de o cafea bună şi de o companie plăcută.

Laura Irincu, Puls

15

Pagini rătăcite

Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș” Topul redacţiei Deşi Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş”, ediţia a IV-a s-a terminat, iar premiile au fost decernate, lăzăriştii şi şaguniştii au hotărât să conceapă propriul lor top, bazat pe impresii „la faţa locului”: Secţiunea Muzică LOCUL I - IMPERIUM, Bucureşti; LOCUL II - DIEZ, Liceul de artă „Hariclea Darclee”, Brăila; LOCUL III - MIHAELA PAVEL ŞI LIVIU TEODORESCU, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti; Cea mai bună voce masculină - LIVIU TEODORESCU, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti; Cea mai bună voce feminină - MIHAELA PAVEL; Cel mai bun instrumental - FREE WAY, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Bucureşti; Secţiunea Teatru LOCUL I - „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, ATELIERUL DE TEATRU, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Botoşani; LOCUL II - „Sânziana şi Pepelea” de Ion Creangă, HOOLEELOGANS, Timişoara; LOCUL III - „Expresul de noapte” de Slawomir Mrozek, BRAINSTORMING, Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc”, Bucureşti; Cel mai bun actor - Bogdan (Alexandru Voicu) - „Jocul de-a vacanţa”; Cea mai bună actriţă - Corina (Sabina Bălan) - „Jocul de-a vacanţa”; Cea mai bună coloană sonoră - „Jocul de-a vacanţa”; Cel mai bun decor - „Sânziana şi Pepelea”; Premiu special pentru costume - „Vis”, de William Shakespeare, OKAUA, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti; Cel mai bun scenariu - „Jocul de-a vacanţa”; Cea mai bună regie - „Sânziana şi Pepelea”;

Când cade cortina Probabil toată lumea se întreabă ce se întâmplă când reflectoarele se sting, liniştea se aşterne şi tensiunea creşte în aşteptarea următorului moment, nu-i aşa?

Munca din spate este, după părerea mea, cea mai frumoasă, deşi stresul e permanent şi fugi dintr-o parte în alta pentru a te asigura că toată lumea e pregătită pentru scenă.

Nu o să vă ascund că, deşi în culise totul e aranjat, când ajungi în faţa publicului nu se ştie niciodată dacă va ieşi aşa cum era planificat.

Acum, la ediţia a patra a Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni ,,Florian Pittiş”, în calitate de gazdă am avut ocazia, mai bine ca niciodată, să verific cele spuse în introducere. Trebuie să vă povestesc cum în prima seară am făcut cunoştinţă cu trei dintre pereţii scenei Teatrului Bulandra. Reflectoarele se aprindeau şi spuneam ,,Bine v-am găsit la cea de-a patra ediţie a festivalului”, cinci minute mai târziu când lumina se stingea, din cauza emoţiilor, am făcut cunoştinţă cu pereţii.

Următoarele seri nu am mai avut emoţii, şi din fericire pereţii s-au ţinut la distanţă. O ultimă peripeţie a fost în ultima seară, când publicul a invadat culisele, dar am reuşit să ţinem totul sub control.

Gabriel Fereşteanu, LZR

16

Pagini rătăcite

Farsă în două acte

sau

Din febra Bucureștiului

Actul 1: Se trage cortina. Semi-întuneric, în surdină se aude sunetul ploii și forfota Bucureștiului. În partea dreaptă a scenei se vede clădirea teatrului Bulandra, intrarea secundară, a actorilor de regulă. Un felinar luminează clar trotuarul.

Se va ieși din partea dreaptă a scenei, de undeva de langă zidul clădirii.

Personaje: -elevii lăzăriști; elevii șaguniști; Ioan Gyuri Pascu. Șagunist 1: Pittişul e foarte fain! Eu una mă simt perfect acum. Aş putea să fac orice. Haaaa!

Lăzărist 1: Eşti foarte, foarte fericită, nu?

S1: Da, într-adevăr. Bine că s-a oprit şi ploaia, nu mai plecăm la Braşov!

L2: Câţi suntem?

O lăzăristă înaltă numără grupul cu voce tare.

L2: Unu, doi, trei, pat..,ci..şas..şapte. Aaa, zece suntem! Tu mergi cu noi?

S2: Nu ştiu, frate! Cred că trebuie să plecăm. Dar eu stau, ce are?

L2: Nu o lua aşa, nu e bine, noi trebuie să avem grija voastră! Şi cum faci dacă ea pleacă acasă şi tu rămâi?

S2: Hai mai departe să vorbim.

Cele două fete se depărtează de grup şi pe parcursul piesei se vor agita şi vor da telefoane. În grup, se scot ţigări, câţiva fumează, se râde. Din Bulandra iese un tânăr foarte cochet şi destul de vesel.

La întamplare: Bravo băi! Ai fost foarte tare . Au fost ceva emoţii, dar astea au însemnat ceva. Binee!

L3: Am stricat şi începutul prezentării, îmi tremura şi mâna. Terminaţi! M-am calmat greu, greu.

S3: E şi cald. Unde mergem acum?

S4: Nu ştim, ei să ne spună, unde sărbătorim?

Din Bulandra iese un bărbat scund, mai scund decât toţi din grup. Poartă o şapcă verde cu o ilustrată galbenă, greu descifrabilă. Identitatea nu este de la început aflată. E Ioan Gyuri Pascu.

Gyuri Pascu: Măi băieţi, aveţi un foc?

La întamplare: Stai să caut. Imediat!

G. P.: Brrr! Cam frig afară.

L4: Oare cum e la Braşov?

G. P.: Ohoo, acolo e sigur mai frig. Frumos, frumos la Braşov!

S1: Nu, nu cred că e mai frig, câteva grade mai puţin, dar nu mult. Ha, trebuie să vă strâng mâna şi să vă felicit!

G.P.: Stai o secundă să îmi aprind bricheta! Ba da, e sigur mai frig. Cât o fi ceasul?

L4: Vă duce undeva. Vine şi ea cu noi sau are probleme?

G.P.: Nasol cu problemele astea. Mă gândeam să mă duc la meci, mă mai gandesc.

S1: Gata! (se strânge mâna cu Gyuri) Vă mulţumesc!

G.P.: Pentru ce să îmi mulţumeşti?

S1: Pentru că sunteţi!

G.P.: E, toţi suntem. Nu-i aşa? Gata, mă duc şi eu. V-am lăsat, distracţie faină şi merci mult!

Aleator: Super omul! Nici nu mi-am dat seama că e el.

L2: Mergem?

Gyuri intră în Bulandra și elevii ies prin spate. Se trage cortina.

Actul 2: Se trage cortina. Două bănci în parcul Cișmigiu, poziționate central pe scenă, un copac în spatele și de-

17

Pagini rătăcite

asupra lor. Forfota parcului.

Personaje: 3 eleve șagunsite, 3 sau 4 eleve lăzăriste-așezate pe bănci; 3 tineri.

Prin partea stângă apare un tânăr cu o cămașă în carouri și o căciulă modernă. Caută cu privirea.

S1: Ce tip draguţ! Iubesc cămăşile astea, de fapt, cămaşa e frumoasă.

L1: Care tip?

S2: (indică) Şi mie îmi plac cămăşile.

S1: Se şi uită aici! Care sunt şansele?

L2: Cât e ceasul? Trebuie să ne întoarcem imediat în şcoală.

S1: Aşa de repede? Nu pot să cred, dar de ce ? A trecut aşa de repede. Program încărcat!

S2: Şi frumos! Îţi dai seama.

Ștefania Domintean, Puls

Portretul lăzăristului Un şagunist despre un lăzărist Lăzăristul...hmm...greu de descris! Poate putem să spunem că este prototipul persoanei complexe sau elevul cu multiple faţete, unele ascunse după zidurile vetuste ale Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr”.

Văzut din perspectiva şagunistului braşovean, lăzăristul este elevul care are parte de toate posibilităţile, are de unde să aleagă şi nu suferă de complexe.

Dacă vrea o plimbare în parc pentru inspiraţie sau...mmm...pauze neprevăzute în program, Cişmigiul este la o distanţă de ....un gard sau, dacă Cişmigiul este prea aproape, va exista întotdeauna parcul din faţa Palatului Parlamentului, Izvor.

Cu multiple mijloace de transport la dispoziţie, tânărul bucureştean poate ajunge în orice colţ al Micului Paris în câteva minute, de altfel poziţia centrală a liceului îl ajută foarte mult.

Fără uniforme, reguli prea stricte şi cu băieţi mai numeroşi :D, lăzăristul este încurajat să îşi exprime creativitatea în cele mai diverse moduri posibile.De la fotografie, graffiti şi teatru la trupa de majorete, liceul Lazăr le are pe toate.

Lăzăristul este extrovertit, liber, deschis la noi experienţe, creativ, şi pe deasupra mai şi învaţă!

Mai pe scurt lăzăristul se apropie cu paşi repezi de cum ar arăta liceanul ideal: se distrează, socializează şi cel mai important învaţă de plăcere.

Pentru detalii de culise, vă rugăm contactaţi elevii braşoveni.:D To be continued...

Ioana Chiva și Delia Costan, Puls

18

Pagini rătăcite

Să vorbim despre oglinda în care te privești.

Să vorbim despre oglinda în care te priveşti. Să permitem ochiului să vadă de undeva din spatele ei pentru ca acela de dincolo să te poată observa. S-o transformăm în sticlă, e drept, cu ceva ajutor şi să ne surprindem!

“Cu bliţ sau fără? Poate iese mai bine fără...

Mare e Lazărul, cum să-l cuprinzi?!” Credeam că e indicat să începem cu fotografia: vom avea timp să desluşim, informaţia trebuie doar capturată. Totuşi, imaginea obţinută nu dă startul.

Vedem limitarea timpului şi sistematizarea programului rezumate la acest unghi din care credem că putem surprinde întregul curţii şi imensitatea clădirii. Unghiul privit detaşat e un geam încăpător doar pentru ochiul ce ţinteşte cu aparatul şi palma dreaptă.

Un prim tur al liceului a fost până la urmă o goană ilustrată de statura omului din spatele obiectivelor.

Incapacitatea de a pătrunde în totalitate în spatele imaginii lăzăriştilor, pentru a realiza în final un articol verosimil este realmente o replică, aşteptată poate, la amplitudinea care ne-a curpins. Diversitatea ne măsoară aici, pentru noi braşovenii e mult mai greu să definim. Certitudinea ne spune, da, e nou. O conservare a tradiţiei asociată tradiţiei de «acasă este sesizabilă. Sonoritatea numelui “Gheorghe Lazăr” era un ecou cu mult înainte, dar clădirea descoperită din afară a redus din lunga distanţa. Carcasa izoleaza lumea colegiului de fluxul ameţitor al urbanismului. şagunistul a descoperit legătura şi asocierea celor două licee, aleatorie iniţial.

Deschiderea porţilor a fost cea care a învăluit în mister şi o uşoară intangibilitate universul lăzărist.

“A fost odată ca niciodată” distinct strigat, povestea ţesută cândva în liceu se ţese în continuare, mereu

cu un plus de imaginaţie. Explozie de culoare şi zgomot, adresată exclusiv sufletului tânăr şi schimbării veşnice. Agitaţia este o componentă de bază, fără de care mersul lucrurilor nu este posibil. Haosul se evită, astfel, în prea puţine cazuri. Libertatea acordată deplin şi încrederea că elevul poate face şi reuşeşte au generat un echillibru de-a lungul vremii şi haosul a “degenerat” în ceva constructiv. Stimularea apare evident acolo unde egalitatea se măsoară în vârstă şi interese, ce se pune pe picioare din iniţiativa adolescentului oferă siguranţă şi confort, continuitatea fiind fără dubiu asigurată. Lejeritatea şi siguranţa lucrului bine făcut se rezumă la o ţigară stinsă, o piruetă, o ultimă modificare a costumului ales, o chitară cu un etaj mai jos. Aşteptarea evenimentelor ce vor urma pare una a profesioniştilor devotaţi muncii lor.

Am decis sa dăm colegiului funcţia de instituţie importantă, mereu în dezvoltare, a întreprinderilor, ceea ce în limbajul şcolar ar fi un liceu cu pauza continuă. Mereu se întâmplă ceva, undeva, extra şi din afară privind, pare o reţea unică ce nu ar accepta exteriorul decât atunci când energia ar fi egalată. Se amestecă graţios stiluri şi preferinţe, care oricât de contrastante ar fi, se complac şi se expun. Furnicarul ne pare productiv, tocmai datorită integrităţii tuturor, a sferei care se formează şi a interdependenţei.

Să dăm şi sticla la o parte, să lăsăm încărcătura emoţională să deschidă noi orizonturi şi să căutăm a ne regăsi, a ne cunoaşte şi a cunoaşte. Ștefania Domintean, Puls

19

Pagini rătăcite

„... nu mai plânge, Dragoș!”

Unii nu vor crede povestea ce urmează, dar noi ştim că tot ceea ce noi am simţit a fost real. Am legat alături de Liviu o prietenie frumoasă şi de durată, iar cel mai mare regret al nostru este că a trebuit să ne despărţim atât de curând.

Agitaţie.

Pe peronul gării treceau grăbiţi călătorii şi trenul se pierde în zare. Îl vedeam pe Dragoş cum îi dădeau lacrimile şi mă străduiam şi eu să îmi păstrez calmul.

Plecarea m-a luat pe nepregătite, căci sperasem întro nouă zi împreună. „Da’ păi noh”, lucrurile frumoase ţin puţin şi acum cred că am simţit asta cel mai bine.

-Nu mai plânge, Dragoş! I-am întins o ţigară şi am tăcut amândoi.

O văd pe Ana venind grăbită să-i cunoască pe şagunişti, iar atunci decid să i-l prezint şi pe invitatul meu, Liviu, studentul care urma să ne ţină un atelier marţi. Şi de aici a început totul... Am fost inseparabili, mereu în spatele grupului, mereu glumind şi chicotind, de parcă am fi fost prieteni dintotdeauna. În prima zi eram ceva mai timizi toţi trei, dar încet-încet am început să ne apropiem şi totul a venit de la sine.

Am fost la Casa Radio, unde ne-am băgat capul prin toate studiourile. Ana a început să-i salute cu nonşalanţă pe toţi de pe acolo, iar eu cu Liviu chicoteam şi încercam s-o potolim. De aici am plecat pe Lipscani unde, în misiunea noastră de recunoaştere, am căutat „acel local perfect” care să aibă triada divină a berii (a se citi Ursus-Stela-Redd’s). Cu siguranţă că nu doar ploaia şi vântul ne-au rămas în amintire, ci atmosfera veselă de la masa noastră.

ironic şi îmi spunea „gâdilă-mă ca să râd”, dar nimeni nu ne putea opri pe noi din cârcoteli. Şi de cele mai multe ori nu apucam să termin o frază, căci mi-o lua el înainte şi cu plăcere observam că gândim la fel.

Acesta era Liviu al nostru, de care ne-am ataşat foarte mult. Şi atunci mi-am dat seama că cele mai frumoase momente sunt cele la care chiar nu te aştepţi. El a fost o astfel de surpriză.

Cu accentul specific ardelenesc, ne-a povestit despre viaţa lui de student în Cluj-Napoca, de marea lui pasiune pentru radio, de călătoria în Italia şi de drumul spre Bucureşti. Apoi i-am povestit şi noi de indezirabila noastră viaţă de lăzărist, de pasiunile şi de şotiile noastre. O să pară un clişeu, dar de la o discuţie la alta, remarcam faptul că, deşi ne ştiam de puţin timp, aveam încredere să ne destăinuim toate cele. Şi incontestabil s-a format un fel de legătură strânsă între noi, eram precum „cei trei muschetari”, toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Nimeni şi nimic nu părea să ne stea în cale şi timpul curgea asemeni unui ritm de blues. Ne-am plimbat seara pe străzi arătându-i oraşul şi desigur, căutând ceva de mâncare. Ne-a salvat o şaormerie, evident. Ne era atât de foame, încât nu ne mai păsa de ce credeau trecătorii despre noi, flămânzii de la colţul străzii. Dar eram fericiţi în dubioșenia noastră şi asta era tot ceea ce conta.

Marţi au urmat workshop-urile, primul al Mihaelei Georgescu, apoi cel al lui Liviu. Ne-am poziţionat strategic în spate, ca să ne putem manifesta în toată splendoarea noastră. Chicotelile, glumele subtile (sau nu!) şi micile noastre ironii, zic eu, i-au readus aminte de viaţa de licean. Tot atunci ne-am făcut portretele unul celuilalt şi a aflat şi Ana că „nonconformismul nu înseamnă piţiponceală”, iar Liviu că „la De partea cealaltă a mesei îl aveam pe Liviu, pe vară va avea musafiri (subsemnaţii) şi vom merge cu care abia îl cunoscuserăm. Şi totuşi, acest „străin” ne el la Grădina Botanică din Cluj”. A urmat apoi şi rânfăcea să râdem şi să ne povestim tot felul de lucruri. dul lui la catedră, iar Mihaela nul-a iertat de la nişte Energic, glumeţ şi mereu pus pe şotii, ne-a fermecat mici ironii. A avut emoţii, dar nici noi nu l-am ajutat din prima zi cu felul său deschis de-a fi. Nu cred că prea mult, cârcotind întruna şi făcându-l să râdă. Săam stat mai mult de zece minute împreună fără să răcuţul, şi-a dus misiunea cu bine până la capăt, izbucnim toţi în râs. Dar ne şi tachinam (căci deh, era reuşind să ne implice în tema atelierului. Mai pe dragoste cu năbădăi) şi atunci Liviu devenea un pic seară, o tot vedeam pe Ana dând telefoane. Aveam

20

Pagini rătăcite să aflu că de fapt, încerca să-l mai ţină în Bucureşti măcar o zi. Undeva acolo, cred că şi eu voiam cât de puţin să mai rămână, dar programul era deja stabilit, camera de hotel trebuia eliberată a doua zi şi el era chemat înapoi la Cluj. Miercuri, Ana avea să se întristeze mai mult decât aş fi crezut. „Urâciosule!” am tot strigat supărată la el, căci nu voiam să ne despărţim atât de curând. Eram „cei trei care au speriat Vestul” şi ne înţelegeam atât de bine, încât nu voiam să se termine. Recunosc, mă ataşasem de el şi de mica noastră gaşcă de dereglaţi care râdea întruna. Dragoş a plecat cu el să-l ajute săşi facă bagajul, iar eu am rămas la conferinţa de presă. M-au sunat când era totul gata şi am pornit grăbită să mă întâlnesc cu ei. Eram supărată şi furioasă în acelaşi timp. Odată ajunşi în gară, şi-a luat bilet şi l-am condus pe peron. Linia 6, Intercity-ul 531, vagonul 5, acolo ne-am oprit şi ne-am aprins o ultimă ţigară.

Aveam o senzaţie ciudată de nelinişte, la capătul acelei ţigări era despărţirea şi undeva în suflet îmi doream să dureze cât mai mult. S-a urcat în vagon după o ultimă îmbrăţişare de grup şi trenul s-a pierdut în zare. Îl vedeam pe Dragoş cum îi dădeau lacrimile şi mă străduiam şi eu să îmi păstrez calmul, ca să nu mă cuprindă şi pe mine emoţiile. Plecarea m-a luat pe nepregătite, căci sperasem într-o nouă zi împreună. Miam aprins o ţigară ca să mă liniştesc.

-Nu mai plânge, Dragoş! I-am întins o ţigară, deşi ştiam că nu fuma şi am tăcut amândoi.

Poate că ,,sfârşitul nu-i aici”, iar acesta este „începutul unei frumoase prietenii”. Căci nicio distanţă, indiferent cât de mare, nu ne poate ţine prea mult timp departe. Am fost şi vom fi toţi pentru unul...şi unul pentru toţi. Gen.

Ana-Maria Iwada și Dragoș-Robert Neagu, LZR

21

Pagini rătăcite

Miss Brașov: Simina 22

23