Cartea „Lumina Cuvantului si Marea Taina a Crestinatatii” editia a IV-a 2011 by Alex DB

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Referent ştiinţific: conf. univ. dr. Vasile TIMIŞ

Corectura: prof. Laura STROESCU Tehnoredactare computerizată: inf. Alexandru Constantin DĂSCĂLETE-BURTEA Grafică computerizată: inf. Alexandru Constantin DĂSCĂLETE-BURTEA

Layout: inf. Alexandru Constantin DĂSCĂLETE-BURTEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STROESCU, LAURA; MATEIESCU, PETRE Lumina Cuvântului şi Marea Taină a Creştinătăţii / Laura Stroescu, Petre Mateiescu; Râmnicu-Vâlcea: 2010 Index ISBN: 978-973-7743-75-6 821.135.1-2

Tipar executat la Casa Corpului Didactic Vâlcea Editura NOVA DIDACT Râmnicu Vâlcea Bulevardul Nicolae Bălcescu, nr. 30, Râmnicu Vâlcea, tel./fax: 0350/421398 e-mail: ccdvalcea@yahoo.com 2

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

prof. Laura Stroescu pr. prof. Petre Mateiescu Lumina Cuvântului şi Marea Taină a Creştinătăţii

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

„Suntem făptura lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, suntem copiii Lui care greşim pentru că haina pământească a sufletului nostru etern, e prea greoaie şi nevrednica de cer, dar cu avânturile noastre spre frumos şi adevăr, suntem lumină din Lumină” Vasile Pîrvan

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

SIMBOLURI PASCALE prof. GABRIELA ANA ENE inspector școlar general Inspectoratul Școlar Județean Vâlcea

umânarea de Înviere – în noaptea Învierii, fiecare gospodar sau gospodină, fiecare ins, mic sau mare, tânăr sau bătrân, care ia parte la Înviere trebuie să aducă cu sine şi o lumină pe care o aprinde şi o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii Sfintei Învieri. După Înviere, fiecare se intoarce cu lumina aceasta, numită în cele mai multe părţi „lumina Învierii”, aprinsă acasă. După ce păşesc peste prag, se închină, iar apoi sting lumânarea în grindă, afumând–o pe aceasta în semnul crucii. După numărul acestor cruci se socoteşte numărul anilor de când e casa sau câţi ani s-a trăit în ea. Lumânarea e păstrată cu cea mai mare sfinţenie tot anul pentru a o avea la îndemână şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase. În unele zone, cu lumina Învierii se afumă vitele. În Banat există datina să se folosească lumina aceasta şi de către fetele cele mari pentru a fi bine văzute când se duc la jocuri. Când rosteşte preotul întâia oară cuvintele „Hristos a Înviat!”, fetele bătrâne care asistă la Înviere şoptesc: „eu să joc înainte”, pentru a se mărita. Tot atunci, vânătorii zic: „vânat prind”, iar pescarii: „peşte prind”, în credinţa populară existând tradiţia că, rostind cuvintele, vor avea în decursul anului spor la vânat şi la pescuit. Crucea – este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Iisus Hristos pentru salvarea omenirii. Crucea a fost declarată ca simbol al creştinătăţii de către împăratul Constantin, în cadrul Sinodului de la Niceea, în anul 325 după Hristos. Pasca – gospodinele coc, o singură dată pe an, de Sfintele Paşti, pască. Aceasta are o formă rotundă, pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. Mielul – Îl simbolizează chiar pe Iisus Hristos, care S–a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul al VII-lea. Ulterior, mielul fript a devenit un fel principal pe masa de Paşti a tuturor creştinilor. În Europa sunt foarte populari şi mieii din unt, paste sau zahar.

SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR – NUME ŞI ISTORIE prof. ION GAVA inspector școlar general adjunct Inspectoratul Școlar Județean Vâlcea Hristos a înviat! Adevărat a înviat? acă Hristos a înviat, premisă a propriei noastre învieri, aceasta ne priveşte pe toţi, credincioşi şi necredincioşi, bogaţi şi săraci, bolnavi şi sănătoşi, toate rasele şi toate neamurile.” A pune această întrebare, oricât de ezitantă ar fi ea, nu înseamnă deja o întredeschidere a uşii inimii, o încercare de a întrevedea luminoasa privire a Celui Înviat? Înseamnă, în orice caz, a scăpa de reproşul marelui învăţător duhovnicesc Isaac Sirul (secolul al VII-lea), pentru care „toate păcatele nu sunt decât praf în faţa lui Dumnezeu; singurul păcat adevărat este acela de a fi insensibil faţă de Cel înviat”. La ora la care credinţa în reîncarnare are succes, când multe persoane de origine creştină îşi caută identitatea şi când o parte tot mai mare respinge Învierea şi rescrie viaţa Mântuitorului, finalitatea

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

existenţei omeneşti nu poate fi trecută sub tăcere. La ora la care omul respinge şi maschează moartea, când consimte să facă eforturi enorme pentru a refuza scadenţa, deşi o ştie inevitabilă, afirmarea Învierii lui Hristos şi a învierii celor morţi, adică a învierii noastre în lumea ce va să fie, merită cea mai mare atenţie! Câţi oameni botezaţi nu se îndepărtează astăzi de creştinism fără să ştie că se dezrădăcinează, că mutilează o parte esenţiala a moştenirii lor? Putem totuşi înţelege unele refuzări, roade ale unor blocaje despre care nu vom vorbi aici. Ce înseamnă „a fi creştin”, care este piatra unghiulară a creştinismului, prea adesea perceput caricatural? Nu e suficient să punem întrebarea pentru a descoperi o profundă neînţelegere? Mărturisirea Învierii, punctul de convergenţă şi inima tainei credinţei creştine, nu încetează să surprindă. Epicentrul creştinismului, Învierea îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă fără egal. Aici întreaga viaţă liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, Sărbătoare a sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, „căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt”. Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate converg, centrul din care radiază şi jurul căruia evoluează Praznicile Împărăteşti şi icoanele acestora. Învierea lui Hristos „este un eveniment care se petrece în meta-istorie, dincolo de istorie, dincolo de realitatea palpabilă. Hristos cel Înviat trece pe un plan de viaţă inaccesibil experienţei noastre sensibile de astăzi. Sfinţii Evanghelişti nu relatează evenimentul Învierii în sine, Mântuitorul cel Înviat arătându-Se doar după Înviere, unor oameni concreţi, care au putut depune mărturie despre Învierea Sa din morţi. Totuşi evenimentul Învierii ţine de istorie, noi putându-l situa în timp şi loc. Pentru realitatea şi adevărul Învierii Domnului avem două categorii de mărturii, fiecare cu aportul de necontestat, la acest eveniment care a împărţit lumea:- până la moarte - şi - întru viaţă.” Când în joc se află credinţa, trebuie să vorbim, nu să tăcem. Acestea fiind spuse, cum să vorbim despre Înviere fără să resimţim în mod dureros boldul propriei slăbiciuni, al opacităţilor şi al contradicţiilor? Ca vameşul, facem a noastră rugăciune dinaintea Sfintei Împărtăşiri din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, Cel ce ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” Bibliografie:

1. Michel Quenot, Învierea şi icoana, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, ed. Christiana, Bucureşti, 1999 2. Olivier Clément, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I , Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, ed. Deisis, Sibiu, 1997 3. Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei – o însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005

Lumina Cuvântului şi Marea Taină a Creştinătăţii Prof. Daniela Ionescu Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea, Jud. Vâlcea

l regăsim pe Hristos în bucuria Învierii Sale, în vindecarea deplină şi definitivă a întregii noastre fiinţe. Cu fiecare respiraţie, recapitulăm drumul spre El într-o ascensiune fără sfârşit, în care este mereu prezent, cu îmbrăţisarea Sa atotcuprinzătoare şi unică pentru fiecare dintre

noi. Credinţa reprezintă lumina ce mângâie floarea vieţii în orice clipă iar spiritualitatea este hrana acesteia, dându-i putere să trăiască, să se bucure de lumina divină. 6

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Adevăraţii trăitori transformă picătura de credinţă din inima lor într-un ocean pur, calm, ce inundă întreg corpul omenesc, sfinţindu-l. Acest ocean oglindeşte gândurile şi sentimentele candide, cât şi imensa dorinţă de mântuire a persoanei respective. Spiritualitatea ortodoxă presupune o viaţă nouă, trăită sub legile lui Dumnezeu, într-o perfectă comuniune cu El. La această masură nu putem ajunge fără credinţă, fără renunţare la cenuşiul iraţional al vieţii, la tot ce ne întunecă existenţa pentru că „omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor”(Iov 5,7). Odată trecută această bariera, drumul spre împlinirea duhovnicească este deschis oricărui dreptcredincios. Faptele sunt oglinda sufletului nostru şi vorbesc clar despre modul în care noi ne unim cu Dumnezeu. Ele sunt ca o carte deschisă din filele căreia citim gândurile şi sentimentele fiecăruia. Căci ceea ce este înnăscut în noi este acea aspiraţie, acel dor de înalt, de infinit, de necondiţionat, acel impuls care-l mână spre veşnic, spre care tinde sufletul. Înălţarea duhovnicească ne face ca prin glasul pocăinţei să-L vedem mai bine pe Dumnezeu printre lacrimi, prin curăţirea sufletească la Sfânta Taină a Spovedaniei care reprezintă un eveniment deosebit în vederea înnoirii sufleteşti şi a sporirii virtuţilor. Prin ea, la poarta sufletului nostru coboară liniştea atât de mult dorită, acea linişte la care năzuim atunci când purtăm poveri care sunt gata să ne doboare. Astfel vom putea elimina iraţionalitatea vieţii care se manifestă atât în răul pe care-l facem cât şi prin binele pe care nu am ajuns să-l împlinim. Sufletul omenesc are profunzimi nebănuite dar ele pot fi explorate prin rugăciunea care ne arată drumul adevărat ce se cere a fi parcurs pentru a ajunge la lumină. Trebuie, însă, înarmare cu multă forţă de renunţare şi de luptă cu inerţia, luptă clădită pe iubire curată de Dumnezeu pentru a ajunge la înalţimi şi profunzimi de viaţă creştină. Trăirea în spiritualitate ortodoxă înseamnă dragoste, voinţă şi fapte. O comunitate alcătuită din oameni credincioşi şi iubitori de Dumnezeu este o comunitate unită, armonizată, care, prin credinţă şi nădejde poate învinge obstacolele cotidiene. În viaţa noastră, a tuturor, legatura permanentă cu Dumnezeu este esenţială, influenţând pozitiv viaţa comunităţii. Slujbele bisericeşti sunt expresia celei mai profunde, mărturisite, simţite, cântate, transformate în rugăciune şi întărite prin comuniunea cu cei vii şi cu cei morţi, cu întreaga Biserică. Jertfa şi dăruirea fac clipa să devină veşnicie. Nu împărăţia omenească ci împărăţia cerească este cea care ne duce la împlinire fiindcă bucuria în Ortodoxie vine pe măsura curaţiei sufleteşti. Într-o lume secularizată, plină de obstacole, de piedici în planul duhovnicesc, să pornim pe drumul Luminii Cuvântului, pe drumul spiritualiăţii ortodoxe cu încredere în Dumnezeu căci aceasta însăşi este o rugăciune tainică neîncetată care atrage fără zgomot puterile lui Dumnezeu acolo unde trebuie.

LUMINA ŞI CUVÂNTUL prof. ELIZA-RALUCA NEAGOE, Grup Şcolar Corbeni, Județul Argeş

n izvor de lumină este un simbol cu multe tălmăciri pentru suflet. Ajunge o licărire pentru a lumina nu numai în preajmă, ci până înăuntrul fiinţei privitorului. De aceea o lumină întreţinută cu scumpătate reprezintă însăşi persoana, starea sa în raport cu 7

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

celelalte, pe care le poartă în cuget din latura celor vii sau a celor adormiţi. De asemenea, este simbolul sau realitatea unei prezenţe tainice ce chezăşuieşte comuniunea dorită. Drept pentru care, se aprinde lumânare nu doar ca jertfă pentru trebuinţele imediate, ci şi spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea celor ce au strălucit prin părtăşia din lumina cerească. Curăţirea de patimi, iluminarea lăuntrică apropie de Lumina cea mai presus de fire, Lumina adevărului de care doreşte fiecare să se împărtăşească, în ziua cea neînserată a împărăţiei lui Hristos, cum intonează imnul Bisericii. Pentru ca oamenii să poată să înainteze fiecare spre cuprinderea şi spre prezenţa tot mai adânca a Creatorului lor, El I-a făcut pe oameni ca făpturi cuvântătoare şi, prin aceasta, ca făpturi sociale ce au nevoie să comunice întreolaltă. El îi uneşte, prin aceasta, pe toţi cu Sine însuşi, chiar daca ei nu simt aceasta, întrucât nu sunt existenţe singulare, sunt existenţe cuvântătoare. Aceasta arată unirea lor în fiinţă, în continuă şi veşnică îmbogăţire în Dumnezeu, care trebuie să se manifeste şi să se dezvolte prin comunicare reciprocă în sens larg, care are, mai ales, forma cuvântului. Omul nu e o existenţă închisă în ea însăşi, statică, nici nu se comunică numai în mod neclar, prin fapte sau prin alte mişcări. El este în mişcare continuă de autodescoperire şi de căutare sau întrebare, în modul cel mai inteligibil al cuvintelor şi, în acest sens, este făptură cuvântătoare, fiindcă niciodată nu sfârşeşte de a se autodescoperi deplin. E mereu în mişcare spirituală de autodescoperire şi îmbogăţire prin căutare, pentru că e mereu o taină inepuizabilă şi în aspiraţia de a se îmbogăţi în cunoaştere, în înălţare morală şi în taină. Oamenii îşi comunică astfel şi prin cuvinte lumina inepuizabilă sau, mai ales prin cuvinte, raţiuni comune în care adună lumina raţiunilor lucrurilor şi persoanelor cunoscute de ele, care şi ele îşi au un izvor, niciodată deplin definibil în Dumnezeu. Căci cuvântul ne luminează cu adevărat sensul vieţii este cel care ne duce la veşnica viaţă fericită în comuniune cu Dumnezeu. Şi ce ne luminează mai mult decât cuvântul Lui, şi ce cuvânt ne arată mai mult iubirea, iubire care ne luminează ţinta spre care trebuie să înaintăm spre fericirea veşnică, şi ne scoate din nesiguranţa rostului existenţei noastre, decât Cuvântul dumnezeiesc? De aceea, orice cuvânt, care ne arată iubirea adevărată şi ne îndrumă spre viaţa deplină şi veşnică, este cuvânt al luminii supreme. Dar cuvântul, care este cu adevărat aşa, este Cuvântul Celui ce este prin fire Cuvântul adevărat sau izvorul cuvintelor. El este Cuvântul suprem ipostasiat, ipostasul vieţii depline comunicate în forma înţeleasă de noi. Ca atare, El este Lumina prin excelenţă, Lumina prin Sine din eternitate. Şi dacă este peste tot viaţa fericită, comunicată prin Cuvânt, nu poate să nu existe un izvor suprem al vieţii, care se comunică prin Cuvântul prin excelenţă.

ARGHEZI- UN POET RELIGIOS prof. STELA BÎRGHIŞAN, Şcoala generală nr. 2 făgăraş - structură Școala generală nr. 4, Județul Braşov

na din marile teme - cea mai complexă şi mai tensionată - ale operei argheziene este religiozitatea, prezentă într-o amplă şi deconcertantă varietate de texte. Pentru exegeza critică a fost şi continuă să fie o problemă dificilă, energic disputată, generând puncte de vedere contradictorii, Arghezi fiind numit când poet mistic, când poet de inspiraţie religioasă, când poet nereligios. De fiecare dată criteriul hotărâtor a fost optica interpretului, opera oferindu-i din abundenţă probe pentru a susţine ipoteze ce se exclud. Divergenţa de păreri să fie 8

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

cauzată de neputinţa descoperirii unui „nucleu statornicit” al operei? Să existe, într-adevăr, un centru armonizator? În eseul său, Tudor Arghezi -poet religios, Marin Beşteliu crede că există. Pentru a ieşi din impas, el consideră că este necesar să se abordeze religiozitatea „dintr-o perspectivă ordonatoare”, în care scop oportună ar fi „o grilă de lectură care să se bazeze pe observaţii oferite de filosofia şi psihologia religiei”. Acestea îi pun la îndemână idei, sugestii, concepte utile unei explorări şi interpretări „mai coerente” a problemei, cu intenţia - subliniată polemic - de a dovedi amploarea, tensiunea şi autenticitatea poeziei religioase a lui Arghezi. Despre religiozitatea operei argheziene s-a scris mult şi divergent, însă nimeni nu şi-a propus până acum să analizeze, cu o extinsă desfăşurare de probe, procesul de constituire şi consolidare a „fiinţei religioase” a poetului.Înainte de a putea vorbi de o „fiinţă” cu adevărat „religioasă”, autorul scrutează cu atenţie „date” şi „repere” culese din biografie şi operă cu efect hotărâtor în configurarea şi devenirea personalităţii în sens religios. Îndeosebi copilăria, adolescenţa şi tinereţea, marcate de experienţe radicale cu repercusiuni adânci de ordin afectiv, moral şi spiritual, sunt obiectul unor observaţii pătrunzătoare. Religiozitatea se mai poate dovedi printr-o nouă abordare a ,,gîndirii poetice” a lui Arghezi, adică a poeticii. Comparativ cu alţi exegeţi, Marin Beşteliu reciteşte aceleasi texte dintr-o perspectivă prevalent teologică, descoperind ,, semnificaţii mistice” şi „stare extazică”. Poezia, ca „semn al divinităţii în univers”, nu-i altceva decât „o variantă trăită (...) a Revelaţiei”. Ceea ce omul n-a putut dobândi prin credinţă, chiar monah fiind, i se oferă prin creaţie ca iluminare şi „compensaţie izbăvitoare”. Frecventele similitudini şi paralelisme împrumutate de poet din sfera religiosului, numeroasele apropieri între textele sacre şi creaţia lui artistică, între starea de poezie şi starea de rugăciune, între etica monastică şi rigorile actului creator etc., descoperite abundent în operă şi comentate cu mult suflu participativ, îl îndrituie pe autor să afirme tranşant: „Arghezi este un poet funciar mistic, aspirând spre arta exemplară înţeleasă ca revelaţie”. De la latenţă şi aspiraţie la împlinire se consumă drama facerii operei. „Harul poetic” este, desigur, „precumpănitor”, dar fără „caznă” ar rămâne pururi steril, o vagă „turburare”. Arghezi a făcut frecvent apologia meşteşugului, înţeles de unii ca simplă îndemânare verbală. Eseul nu-i refuză gravitatea implicită, cu toate acestea susţine că el „aparţine nucleului al doilea al poeticii argheziene”. „Meşteşugirea” harului ar implica riscul degradării lui, fiindcă tensiunea mistică a clipei de graţie, o dată „coborâtă” în meşteşug se pierde ori se estompează, pentru a face loc „elaborării lucide”, voinţei de virtuozitate şi de performanţe. BIBLIOGRAFIE: 1. Marin Beşteliu, Tudor Arghezi - poet religios, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999

DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI RELIGIOS prof. DELIA – NICOLETA POPARADU Colegiul Tehnic „Aurel Vijoli” Făgăraş, Județul Braşov

reşterea copiilor sănătoşi din punct de vedere moral presupune şi o educaţie religioasă în spiritul celor mai curate tradiţii moral-religioase, astfel încât „reîntoarcerea religiei între disciplinele care contribuie la formarea personalităţii umane trebuie salutată”. Prin conţinutul educaţiei religioase înţelegem totalitatea cunoştinţelor religioase selecţionate şi a intenţiilor şi valorilor comportamentale desfăşurate după anumite criterii, pentru a forma profilul moral-religios al copilului şi al tânărului. Profesorii trebuie să dispună de suficientă mobilitate şi autonomie în adecvarea permanentă a conţinuturilor, stipulate prin documentele şcolare, la trebuinţele elevilor. Profesorii de religie trebuie să 9

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

intervină creator în materia de predat pentru a adecva conţinuturile la copiii cu care lucrează. Dată fiind lipsa manualelor la toate clasele, profesorul de religie este nevoit şi interesat să găsească materiale didactice, precum şi diferite metode care să suplinească manualul sau caietul special (aici trebuie subliniat faptul că aceste caiete speciale nu pot fi procurate de toţi elevii din cauza lipsei de posibilităţi materiale ale familiilor din care provin, fiind vorba uneori de clase întregi de elevi care nu pot dispune de aceste caiete din acest motiv). Abordarea unor lecţii apelând şi la instituţia Bisericii este utilă profesorilor şi plăcută elevilor, împletindu-se astfel aportul profesorilor (şi implicit al şcolii) şi al Bisericii în educaţia moral-religioasă a elevului. Între metodele de instruire şi metodele de cercetare ştiinţifică există o diferenţă de utilizare, de destinaţie. Metodele reprezintă căi de urmat în vederea atingerii unor scopuri şi obiective specifice acestuia. Opţiunea profesorului pentru o anumită metodă de învăţământ constituie o decizie de mare complexitate. Alegerea unei metode se face ţinând cont de finalităţile educaţiei, de conţinutul procesului instructiv, de particularităţile de vârstă şi cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor şcolare, de natura mijloacelor de învăţământ, de experienţa şi competenţa didactică a profesorului. Metodele de învăţământ se clasifică după anumite criterii, în diferite moduri: vechi şi noi, tradiţionale şi moderne, informative şi formative, pasive sau neparticipative şi creative sau participative. Potrivit unui prim criteriu, acela constând în scopul didactic urmărit, reiese gruparea metodelor pe cele două mari categorii: metode de predare-învăţare şi metode de evaluare. Mijloacele de învăţământ sunt instrumente didactice auxiliare, care uşurează transmiterea şi asimilarea informaţiei didactice, înregistrarea şi evaluarea rezultatelor obţinute. Ele nu se substituie activităţilor de predare, învăţare şi evaluare, oricât de performante ar fi. Mijloacele de învăţământ sunt o componentă importantă a tehnologiei didactice, care împreună cu metodele de învăţământ contribuie la eficienţa întregului proces instructiv-educativ. Vin în sprijinul activităţii de predare activităţii de predare a profesorului, deoarece îi ajută pe elevi să înţeleagă, să aprofundeze şi să sistematizeze mai bine cunoştinţele predate. Mijloacele de învăţământ, în timpul orei de religie, au rolul de a emoţiona, de a convinge, de a facilita însuşirea cunoştinţelor şi formarea sentimentelor religios-morale. Ele au o mare influenţă emoţională, făcându-i pe elevi să preţuiască şi să accepte anumite valori, să-şi formeze anumite convingeri, să-şi organizeze, interiorizeze şi conceptualizeze sistemul de valori religios-morale. Toate aceste obiecte devin mijloace de învăţământ numai în momentul în care răspund unei finalităţi pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, acestea trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive şi cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientaţi referitor la observarea şi folosirea lor. Profesorul de religie îşi va proiecta activitatea didactică în limitele posibilităţii de a procura şi confecţiona mijloace de învăţământ. Ceea ce interesează apoi, este modul în care se utilizează.

FORMAREA ŞI INIŢIEREA COPIILOR ÎN RUGĂCIUNE prof. ILEANA PANDREA Colegiul Tehnic ,,Aurel Vijoli” Făgaraş, Județul Braşov

ormarea şi iniţierea copiilor în rugăciune reprezintă una din cele mai importante sarcini ale învăţământului religios, şi nici o catehizare teoretică nu o poate înlocui. Noţiunile dobândite prin catehizare sunt importante, dar nu suficiente pentru a face din copil un creştin. Creştinul nu este o fiinţă teoretică, care „cunoaste" lucrurile teoretic, ci mai ales cel ce „trăieşte" învăţătura primită. Rugăciunea nu se învaţă prin conferinţe şi lecţii. Copilul pătrunde în ea şi crede în ea prin participare la viaţa părinţilor săi pe care nimeni nu-i poate înlocui 10

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

vreodată pe deplin. Aici, mai mult decât în orice alt domeniu, puterea exemplului este hotărâtoare pentru copil. Ar fi de dorit ca părinţii şi profesorii de religie să nu uite că menirea lor principală este de a-i insufla copilului dragostea sinceră pentru Hristos şi pentru Maica Domnului. Dacă un copil creşte cinstind pe Hristos şi pe Maica Domnului ca pe nişte fiinţe preaiubite, această dragoste îi va aşeza inima întru Domnul, şi chiar dacă mai târziu va fi bântuit de îndoieli sau, mai rău, va părăsi Biserica, cel puţin nu va fi împotriva lui Hristos în inima sa, ceea ce i-ar putea fi de ajuns mântuirii sale. Educaţia religioasă a copiilor se face în primul rând prin exemplul personal al părinţilor şi al celor din jur, prin întreţinerea în casă a unei atmosfere de dragoste şi rugăciune. Inima copilului este atinsă; fără multe explicaţii, el ajunge să-şi facă rugăciunea ca pe un lucru firesc şi, fără să aibă nevoie de argumente logice, începe să cunoască prezenţa lui Dumnezeu. În vieţile sfinţilor remarcăm adeseori cum destinul acestora a fost puternic înrâurit de câte un om care le-a oferit pildă de sfinţenie şi pe care 1-au văzut pur şi simplu. Sfântul Nectarie îşi amintea mereu de dragostea bunicii sale şi de felul cum se ruga înaintea icoanelor. Dragostea, rugăciunea şi exemplul sunt mult mai convingătoare decât cuvintele — de fapt, tocmai aceste trei calităţi dau valoare cuvintelor atunci când e vorba să-i aducem pe copii la credinţa în Dumnezeu. Ceea ce facem ca părinţi sau profesori de religie este adeseori o lucrare ascunsă şi ne dă prilejul de a face experienţa aspectului „înfricoşător" al libertăţii omeneşti: acela că nimeni nu poate impune altuia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. N-am vrea-o altfel, vrem să-L iubim pe Dumnezeu în mod liber, lucru pe care-1 dorim întregii umanităţi. Numai că rugăciunea pentru copiii noştri mult iubiţi stârneşte în noi o continuă durere lăuntrică; căci e mai uşor să vorbim decât să ne rugăm.

INSTRUCŢIE ŞI EDUCAŢIE RELIGIOASĂ ÎN ŞCOALĂ prof. ANCA NICOLETA BOIER Colegiul Tehnic ,,Aurel Vijoli”, Făgăraş, Judeţul Braşov A căuta sensul existenţei înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în interiorul său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simţurile sunt porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai propice pentru educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este posibilă numai dacă Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la desăvârşirea sa.

ÎNVIEREA DOMNULUI, SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR înv. LENKE COSTĂCHESCU Şcoala Generală nr. 27 „Anatol Ghermanschi” Braşov, Județul Brașov

aină şi bucurie duhovnicească, Învierea Domnului este, de departe, evenimentul ce a schimbat destinul vieţii umane. Ieşind parcă de sub piatra pecetluită a mormântului Domnului, cultul nostru liturgic poartă în miezul cuvintelor şi al cântului lor sclipirile de bucurie şi laudă aduse minunatei Învieri a Fiului lui Dumnezeu. Slujbele şi cântările noastre ortodoxe s-au făcut, cu fiecare clipă din curgerea vremii, purtătoarele credinţei în Înviere, binecuvântând sufletele credincioşilor cu prospeţimea acestui „izvor de viaţă nouă”. Noaptea de Paşti ascunde în sânul ei clipa naşterii vieţii celei noi pentru omul credincios, aşezându-l „în lumina cea neapropiată” a dumnezeirii lui Hristos cel Înviat. Mormântul s-a preschimbat în „purtător de viaţă, mai înfrumuseţat decât raiul”, făcându-se „izvorul vieţii noastre”. Prin Înviere, timpul, ca şi condiţie existenţială a vieţii umane în starea de păcat, îşi regăseşte sensul şi plinirea. El devine un timp al învierii, iar ambianţa pascală a Bisericii, în dimensiunea sa liturgică, oferă fiinţei umane posibilitatea regăsirii destinului ei hristologic. Întreg cultul divin ortodox poartă o aură pascală. Şi aceasta datorită, în primul rând, Sfintei Liturghii, mărturia deplină şi reală a Învierii lui Hristos. Laudele bisericeşti relevă nuanţa pascală a cultului prin rolul lor de pregătire a Sfintei Liturghii, prin modul realizării lor liturgice, în raport cu Sfânta Euharistie. Sfintele Taine şi Ierurgii ale Bisericii, prin împărtăşirea Sfântului Duh, fac prezentă în noi înşine Învierea Lui Hristos, ca „putere” ce ne conduce spre Înviere. Toate aceste rânduieli devin, în Duhul Sfânt, căi şi mijloace de comuniune cu Hristos cel mort şi Înviat, prezent real în dimensiunea eclesială a vieţii. Pregătit de-a lungul anului de toate celelalte sărbători împărăteşti, praznicul Învierii este precedat de pregătire prin înfrânare şi pocăinţă, pentru o deplină receptare duhovnicească a bucuriei Învierii. Imnografia pascală, ne descoperă şi nouă, „oamenilor moderni”, fantastica aventură a sfinţeniei interioare, a trăirii cu Hristos cel înviat în ambianţa pascală din sfera liturgică a Bisericii. Nimic din lumea aceasta nu se compară cu o dimineaţă de Paşti, în care Tatăl îşi regăseşte fiii întorşi la masa Împărăţiei. Este o singură masă: a bogatului şi a săracului, a celui adormit în Domnul şi a celui viu. E masa invitaţilor.... Bibliografie: 1. 2. 3. 4.

Sfînta Scriptură, Eibmbor, Bucureşti, 1994 Triod, Ediţia A Vii – A, Eibmbor, Bucureşti, 1988 Penticostar, Ediţia A VII – A, Eibmbor, Bucureşti, 1988 Liturghier, Eibmbor, Bucureşti, 1956

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a 5. 6. 7. 8.

Moliftenic, Eibmbor, Bucureşti, 1997 Octoih Mic, Eibmbor, Bucureşti, 1997 Ceaslov, Ediţia A II – A, Eibmbor, Bucureşti, 1993 Tipicul Bisericesc, Eibmbor, Bucureşti,1976

MATEI 13, 1-52 ÎN CONTEXTUL ACTIVITĂŢII MÂNTUITORULUI prof. MIHAELA GABRIELA TURTUREANU Şcoala Generală nr. 2 Codlea, Județul Brașov

uvântul parabole-parabola.i, apare în Evanghelia după Matei de mai multe ori. În LXX substantivul parabolh, traduce ebraicul ‫משל‬, „care desemnează toate speciile de învățături sub forma comparațiilor, adeseori enigmatice: cărturarul înțelesul ascuns al pildelor îl va căuta și în tainele proverbelor va pătrunde (Sirah 39,3)”. Sfântul evanghelist înțelege parabolele ca povestiri adresate de Iisus mulţimilor, ascultători sau opozanţi, care fără o tălmăcire din partea Lui rămân ascunse şi fără supunere, rămân „neroditoare”. Prin intermediul lor devine evidentă distincţia între Biserică şi Israelul neascultător, între ucenici şi „spectatori”, între „cei dinăuntru” şi „cei din afară”. Sfântul Apostol Matei grupează parabolele Evangheliei în trei „blocuri” şi astfel le aflăm în: 13,3-52; 21,28-22,14 şi 24,42-25,30. Fiecare secţiune are un rol bine stabilit în cadrul naraţiuii, iar două dintre ele, 13,3-52 şi 21,28-22,14, sunt cuvântări ale lui Iisus adresate mulţimilor, pentru ca în drumul spre Ierusalim, mesajul să fie adresat exclusiv ucnicilor. Din capitolul 13, prin parabole se face separarea între popor, care nu înţelege, şi ucenici, care primesc prin tălmăcire, pricepere ca să le înţeleaga și rod în fapte bune să aducă. Împreună formează o unitate: „în cea dintâi parabolă, a Semănătorului, Domnul descrie pricina pentru care cuvântul lui Dumnezeu nu rodește în sufletul unor ascultători, dar rodește în sufletele altora. În parabola neghinei și a năvodului, Domnul exprimă ideea că aici pe pământ, oamenii buni și evlavioși trăiesc amestecați cu cei răi și vicleni, dar va veni clipa când între ei se va face despărțirea definitivă și desăvârșită. În celelalte două parabole, cu Bobul de muștar și cu Aluatul, Domnul arată că Sfânta Sa Biserică, care avea să ia ființă prin propovăduirea Evangheliei, deși la început nesemnificativă, are atâta putere, încât va avea o dezvoltare foarte mare și va fi triumfătoare. În sfârșit, în parabola cu Comoara ascunsă și cu mărgăritarul de preț, Iisus ne arată că este neapărată nevoie ca fiecare om să-și câștige Împărăția cerurilor în sufletul său, cu orice jertfe”. În capitolele 21 şi 22, parabolele au un caracter polemic şi descoperă adâncirea separării ucenicilor de restul poporului, iar Iisus judecă Israelul pentru împietrirea în primirea cuvântului Său. Auditoriul din 24,42-25,30 este diferit, întrucât este „o pareneză judecată” adresată Bisericii, ucenicilor care Îl ascultă şi Îl înţeleg pe Hristos, celor care li se cere lucrare dreaptă şi răbdare, până la „sosirea Mirelui”. Colecţia de parabole din Mt. 13 o vom putea înţelege numai dacă înţelegem situaţia exactă în care au fost rostite de Iisus, ca şi plasarea lor în acest moment al naraţiunii de către Sfântul Evanghelist Matei. O situaţie anume pe parcursul vieţii lui Iisus, constituie cadrul istoric original al parabolelor, iar imaginile folosite şi felul în care sunt spuse contribuie la veridicitatea lor. Ținem cont și de faptul că, înainte de a primi formă scrisă, acestea au trăit în Biserica primară prin „propovăduire, predică şi învăţătură (…), în activitatea misionară a Bisericii, în adunările ei, ori în instrucţia ei catehetică. Ea a adunat şi a aranjat spusele lui Iisus pe teme, a creat un cadru pentru ele, modificând adesea forma lor, când lărgind, când alegorizând, totdeauna în relaţie cu propria-i situaţie, între Cruce şi Parusie”. BIBLIOGRAFIE:

1. Piere BONNARD, L Evangile selon Saint Matthiew, Commentaire du Nouveau Testament, Editions Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1963 2. Charles Harold DODD, Les paraboles du royaume de Dieu, ed. Le Seuil, 1977 3. Joachim JEREMIAS, Parabolele lui Iisus, ed. Anastasia, Bucureşti, 2000 4. Ulrich LUZ, Matthew 8-20: A Commentary, Hermeneia: A Critical and Historical Commentary on the Bible, Minneapolis: Fortress Press, 2001 5. Serafim PAPACOSTA, Parabolele Domnului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

MESAJUL PARABOLELOR DIN EVANGHELIA DUPĂ MATEI prof. ELENA POPA Inspector de specialitate Inspectoratului Şcolar Judeţean Braşov

esajul parabolelor Evangheliei după Matei îl surprindem corect dacă avem în vedere contextul în care au fost rostite de Mântuitorul. Trebuie aduse în atenție spiritul și circumstanțele istorice în care evanghelisul Matei, ca Apostol și ucenic al lui Iisus, scrie și învață: pe de o parte sunt ucenicii Bisericii siro-palestiniene din anii 80, căreia și Matei îi aparține, pe de altă parte fariseii (sau cărturarii și fariseii) ceea ce numim iudaismul ortodox, din aceeași regiune și același timp, cu care „tânăra” Biserică creștină este permanent în discuție. Demersurile didactice ne îndeamnă ca în interpretarea parabolelor să ținem cont de două aspecte: Imaginile tradiționale din mediul evreiesc trebuie păstrate și astfel aduse în atenția cititorului; tot elementul pictural al parabolelor este extras din viaţa de zi cu zi a Palestinei Apoi parabolele nu ilustrează adevăruri generale, aceesibile oricui, ci realități despre Împărăția lui Dumnezeu întemeiată prin Iisus, iar „taina parabolelor e taina Persoanei și activității lui Iisus”. Ucenicilor le explică de ce slava Împărăției lui Dumnezeu nu se arată încă în toată deplinătatea sa și în ce măsură refuzul de a crede în cuvântul și slujirea lui Iisus, face parte din taină. Mesaj mântuitor şi plin de învăţăminte mântuitoare: cititorii Evangheliei recunosc în metafore precum sămânţă, seceriş, podgorie, slujitor, socoteală (calcul), lucrări sau fapte mântuitoare. Parabolele cu un astfel de conţinut le găsim plasate în naraţiune ca să tălmăcească sau să accentueze întreaga istorie mântuitoare a Domnului. Din 13,36-52 este deschis orizontul judecăţii, continuat apoi progresiv în 21, 28-22,14 prin respingerea lui Ioan şi a lui Iisus, în alegoria lucrătorilor la vie (judecata este anunţată), respectiv prin parabola nunţii fiului de împărat (mântuirea precede judecarea lumii). Mesaj cu valoare parenetică: parabolele pun pe ascultător, respectiv cititor în situaţia de a se decide în legătură cu exigenţele Împărăţiei cerurilor (25, 1-13), deşi toţi sunt chemaţi să se împărtăşească din bucuriile ei (18, 12-14). Multe alegorii îşi descoperă scopul parenetic: 13, 19-23 sau 13, 37-39 sau „datornicul” (ovfeile, thj) din 18, 24, cf. 6, 12 sau „lucrătorii cei răi” (evrga, tai avrgoi,) din 20, 1-3,6, cf. 9, 37-38; 12, 36; 5, 12; 6, 1-18. Parabolele Judecăţii: ideea judecăţii este deosebit de frecventă în parabolel Evangheliei. De cinci ori (13, 42, 50; 22, 13; 24, 51; 25, 30) citim despre „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” ca realitate a Judecăţii din urmă, atunci când cei răi vor fi pedepsiţi. Astfel, de la Iisus, întreaga Biserică primeşte prin scrierea Sfântului Matei, un avertisment. De cele mai multe ori, despre Judecată se vorbeşte în parabole. Excepţiile sunt 7, 21-23 şi 10, 32-33, iar parabolele din cap.13 se încheie cu această temă: 13, 40-43; 49-50; la fel se întâmplă şi în cap. 22, 1114. Al treilea bloc de parabole este dedicat exclusiv acestui aspect: 24, 42-25, 30. BIBLIOGRAFIE: 1. Piere BONNARD, L Evangile selon Saint Matthiew, Commentaire du Nouveau Testament, Editions Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1963 2. Charles Harold DODD, Les paraboles du royaume de Dieu, ed. Le Seuil, 1997 3. Joachim JEREMIAS, Parabolele lui Iisus, ed. Anastasia, Bucureşti, 2000 4. Ulrich LUZ, Matthew 8-20: A Commentary, Hermeneia: A Critical and Historical Commentary on the Bible, Minneapolis: Fortress Press, 2001

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

TRADIŢII CULTURALE ORTODOXE FĂGĂRĂŞENE OGLINDITE ÎN VIAŢA MONAHALĂ prof. VERONICA SIMU, Liceul Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu”, Făgăraş, Județul Brașov iecare perioadă de stăpânire străină în spaţiul românesc a însemnat încercări de ştergere din conştiinţa românilor a tot ce înseamnă identitate naţională. Două elemente definitorii ale identităţii românilor sunt limba şi religia ortodoxă. Habsburgii au încercat, în Transilvania şi Bucovina, să-i germanizeze şi să-i catolicizeze pe români. Nereuşind să-i determine să treacă la catolicism, au încercat un compromis: crearea Bisericii Unite sau Greco-Catolică, cu promisiunea că le vor recunoaşte românilor drepturile politice. Actul semnării unirii i-a nemulţumit şi pe reformaţii maghiari din Transilvania, cărora le convenea mai mult menţinerea Ortodoxiei românilor, pentru că prin unirea celor două biserici, ei vedeau întărirea catolicismului. Au început represiunile împotriva românilor ortodocşi din două direcţii: din partea austriecilor şi din partea maghiarilor. Preoţii români, monahii şi credincioşii din biserici şi mănăstiri au fost arşi de vii, schingiuiţi, spânzuraţi, aruncaţi în fântâni. Au fost arse sau distruse de tunuri 200 de biserici şi mănăstiri din Transilvania. Maria Tereza l-a trimis pe generalul Buccow ca să-i convingă pe români să treacă la Biserica Unită. Nici tunurile, nici focul, nici săbiile nu au reuşit să-i convingă pe răzvrătiţi. Care a fost soarta lui Bucow? A murit, pe o stradă din Sibiu, zdrobit de copitele cailor. Două mari evenimente a consemnat istoria, când creştinii au omorât alţi creştini pe criterii religioase: Noaptea Sfântului Bartolomeu şi vânarea românilor din Transilvania. Ambele măceluri au fost săvârşite de Biserica Catolică. Oare în numele cui? Prin toată lucrarea lor culturală şi duhovnicească, mănăstirile sunt visterii ale frumoaselor tradiţii spirituale monahale ortodoxe româneşti, de rugăciune împletită cu munca şi cu păstrarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional. Cei dedicaţi acestei vieţi ascetico-contemplative şi-au înţeles menirea lor ca pe o prezenţă mărturisitoare alături de fraţii lor de credinţă, în momentele critice ale istoriei noastre. Mănăstirile noi, multe dintre ele deschise în amintirea celor de mult dispărute, constituie alături de cele mai vechi, redeschise şi ele, dar mai ales restaurate, valoarea actuală a vieţii mănăstireşti, menită să facă inevitabil, legătură cu trecutul. Monahismul românesc în general şi cel al Ţării Făgăraşului în special, poate să îşi scrie nestingherit istoria, la care sunt chemaţi să participe nu doar monahii şi monahiile, ierarhia Bisericii şi autorităţile statului, ci şi credincioşii Bisericii strămoşeşti, ataşaţi de acest mod de viaţă creştină.

TAINELE DE INIŢIERE ÎN VIAŢA SPIRITUALĂ prof. ANA BANAC Liceul Teoretic „Traian Lalescu” Reșița, Județul Caraș Severin

ntreaga viaţă creştină - sub toate aspectele ei - este „viaţă în Hristos”. Ea se temeiniceşte pe Hristos şi izvorăşte din Hristos, care sălăşluieşte în noi, lucrează în noi, este unit cu noi, care ne crează din nou şi cu care conlucrăm la mântuirea, la desăvârşirea noastră. în consecinţă, şi viaţa morală creştină este viaţă în Hristos, prin care - în necontenita conlucrare a noastră cu harul divin - sfinţenia lui Hristos ne pătrunde, ne transformă mereu după asemănarea Lui. 15

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

a) Botezul începutul „vieţii în Hristos” îl realizează botezul, în botez ne unim cu Hristos şi devenim o „creatură nouă”, mădulare ale lui Hristos, mădulare ale Bisericii. De aceea viaţa morală a creştinului îşi are rădăcina în sfânta taină a Botezului, care ne dăruieşte „zestrea” pe care să o fructificăm de-a lungul vieţii noastre pământeşti. Legătura strânsă dintre Botez şi viaţa morală a credincioşilor o afirmă Mântuitorul, o explicitează Sf. Apostol Pavel şi o aprofundează Sf. Părinţi ai Bisericii noastre. Noi ne limităm la învăţătura Sf. Apostol Pavel despre relaţia dintre Botez şi viaţa morală creştină. în această învăţătură sunt cuprinse şi concentrate toate elementele pe care Sf. Părinţi Ie vor dezvolta şi le vor aplica în conformitate cu viaţa Bisericii din vremea lor şi care constituie şi pentru preoţii şi credincioşii de azi temeiuri de orientare în viaţa lor morală, în aplicarea Evangheliei lui Hristos la cerinţele morale actuale . După Sf. Apostol Pavel, Botezul este începutul unirii noastre cu Hristos: prin el suntem scoşi din sfera existenţei adamice, robită păcatului şi ridicaţi în sfera existentei lui Hristos. Apostol Pavel, spre a exprima realitatea tainică a unirii cu Hristos, a asimilării la viaţa lui Hristos, întrebuinţează diferite expresii; a boteza „în Hristos”, „Nu știți că toti câţi am fost botezaţi în Hristos am fost botezaţi în moartea Lui?” (Romani 6, 3); a boteza „în numele Domnului Iisus Hristos” , „Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” (I Corinteni 1,13); „A boteza: „baptizo” înseamnă etimologic „a scufunda în apă”. A boteza „în Hristos” sau „în numele Domnului Iisus Hristos” este: a fi scufundat în Hristos” ca într-o atmosferă spirituală, care ne învăluie toată fiinţa. Aceasta o exprimă şi simbolismul ritului, care constă în afundarea în apă şi scoaterea din apă, de trei ori. Ceea ce este apa pentru trup este Hristos pentru existenţa noastră supranaturală : suntem scufundaţi în El şi viaţa Lui ne pătrunde toate mădularele. Prin intrarea în sfera lui de influentă si de viată, nu ne mai aparţinem nouă, nici nu mai aparţinem păcatului şi morţii, ci aparţinem lui Hristos, care locuieşte în noi. Botezul crează existenţa în Hristos”: prin el „suntem în Hristos”. De aceea în loc să zică: „Andronic și Junia au fost botezați înaintea mea, apostolul zice: „Andronic și funia au fost înaintea mea în Hristos” (Romani 16,7). Aceeaşi idee o exprimă şi Jim Bracarea lui Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Hristos e ca o îmbrăcăminte care ne dă o nouă formă, nu numai pe dinafară ci mai ales lăuntric. Îmbrăcarea în El înseamnă participarea la fiinţa Lui: ea exprimă „unirea cea mai strânsă cu Iisus Hristos”, în aşa fel încât avem „forma lui Hristos”. Astfel ne-am făcut „împreună odrăsliţi” cu El, adică noi şi Hristos suntem ca doi copaci crescuţi împreună, care se hrănesc din aceeaşi sevă sau suntem mlădiţa ce viază prin butucul Hristos: prin botez devenim o unitate cu El, sevele vieţii Lui ne hrănesc fiinţa, creştem împreună cu EI. Comuniunea cu Hristos e asa de reală, asa de adâncă încât „nu e concepută ca o participare liniştită la fiinţa spirituală a lui Hristos, ci ca o reală împreună trăire a morţii si învierii Lui”.

DUMNEZEU, LUMEA ŞI OMUL. BAZA CREAŢIONALĂ A SFINTELOR TAINE ŞI A IERURGIILOR prof. Elena Ramona Ghiţă Şcoala cu cls. I-VIII Nr. 36 „Gheorghe Bibescu” Craiova, judeţul Dolj

fânta Scriptură ne învaţă că toate cele inteligibile şi sensibile au fost create de Dumnezeu: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea I,1) prin Fiul Său sau Logosul divin: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3). Raţionalitatea creaţiei inteligibile şi sensibile se explică prin originea ei în Logosul divin ca Persoană supremă şi absolută. „Sensul fundamental descoperit de noi în raţionalitatea lumii este că ea vine de la Persoana Supremă şi este adresată ca unei alte persoane, adică faptul importanţei cu totul 16

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

deosebite pe care o acordă Dumnezeu persoanei umane. Raţionalitatea este modul inteligibil al unei persoane de a se comunica altei persoane, pentru realizarea şi dezvoltarea comuniunii între ele”. Logosul divin coboară prin creaţie suscitând lumea şi timpul prin crearea lor din nimic, dar imprimându-le ceea ce este propriu Adevărului şi anume raţiunea existenţei şi sensul ei precum şi o raţionalitate intrinsecă structurilor inteligibile şi o raţionalitate plasticizată structurilor sensibile. Lumea cu structura ei raţională, înţeleasă ca raţionalitate plasticizată este înrudită cu lumea inteligibilă prin originea şi baza lor comune, bifurcarea lor reprezentând „fondul[ constituţiei dihotomice a omului care vine la existenţă prin creaţie. Omul, în calitate de coroană a creaţiei, intră ultimul în existenţă evidenţiindu-se prin aceasta că lumea a fost creată pentru el şi nu el pentru lume. Bifurcarea lumii create în inteligibil şi sensibil pune în lumină pe de o parte bogăţia inepuizabilă a lui Dumnezeu exprimată prin crearea lumii din bunătate sau iubire şi pe de altă parte evidenţiază calitatea omului de microcosmos sau sinteză a celor două lumi. Existenţa lumii create inteligibile şi sensibile explică iubirea lui Dumnezeu manifestată prin creaţie. Bunătatea se cere împărtăşită în mod liber. Nu se putea ca iubirea absolută să nu fie împărtăşită şi altor fiinţe care să se împărtăşească de ea, să se înalţe şi să se unească cu ea. Lumina nu poate să rămână ascunsă, ea ţâşneşte şi luminează neantul. Dumnezeu îl creează pe om din nimic prin atotputernicia Sa. Nimicul nu este un principiu, nu are fiinţă şi nici existenţă. Cuvântul nimic arată faptul că lumea nu se afla într-o legătură ontologică cu Dumnezeu, nu este din Dumnezeu şi nici nu este coetemă cu El ca principiu. Tradiţiile populare oricât de vechi, oricât de etnic-naţional sunt ele, oricât de răspândite şi practicate, chiar dacă pornesc de la o natură cu o structură raţională ca dar al lui Dumnezeu, dacă sunt îmbibate de o concepţie magică nu pot fi acceptate de Biserică. Existenţa şi practicarea unor datini, obiceiuri sau sărbători populare sunt acceptate şi binecuvântate de Biserică în măsura în care nu sunt opozabile adevărului şi frumuseţii creştinismului. Din perspectivă metafizică, dar mai ales teologică, frumosul nu poate fi despărţit de adevăr. Frumuseţea fără pecetea adevărului poate deveni malefică şi distructivă. Sfântul Vasile cel Mare spune că „frumosul este ceea ce-i făcut în chip desăvârşit şi serveşte bine scopului pentru care a fost făcut”. Există şi o estetică a binelui unit cu frumosul dar există şi o estetică a urâtului unit cu răul. Din perspectivă creştină nici un adevăr nu este superior adevărului Evangheliei lui Hristos. De aceea toate preocupările oamenilor, toate manifestările şi eforturile vieţii lor integrale şi întreaga lor disponibilitate trebuie să fie îndreptate spre realizarea scopului suprem al vieţii şi anume mântuirea şi unirea cu Hristos.

VIAŢA SPIRITUALĂ ÎN ORAŞUL SLATINA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ A BISERICII prof. dr. DANIELA ILIE Şcoala cu cls. I-VIII „George Poboran” Slatina, Judeţul Olt

latina, a fost un puternic centru al ortodoxismului românesc, prin numeroasele ctitorii de cult, ridicate majoritatea prin bunăvoinţa locuitorilor ei şi actele filantropice ale acestora. La începutul secolului al XX-lea, populaţia oraşului număra 8028 locuitori, din care 4563 bărbaţi şi 3465 femei. Cetăţenii români erau în număr de 7128 (4064 bărbaţi şi 3064 femei), iar cei străini erau 900 (din care 499 bărbaţi şi 401 femei). După religie, populaţia Slatinei se împărţea astfel: ortodocşi: 7611 (4357 bărbaţi şi 3254 femei); Procentul era de 94%; catolici: 183 (92 bărbaţi şi 91 femei); mahomedani: 14 (7 bărbaţi şi 7 femei); mozaici: 219 (106 bărbaţi şi 113 femei);alte religii: 1. 17

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

În 1924 populaţia oraşului crescuse la 12500 (din care: 5320 bărbaţi şi 7230 femei), fiind 98% români ortodocşi. O prezentare mai amplă asupra populaţiei oraşului aflăm din Recensământul populaţiei după naţionalitate şi religie, realizat în 1930: total populaţie: 11.243; Din care: români: 10400; unguri:276; germani: 95; greci: 41; evrei: 170; sârbi: 52; cehi: 22; polonezi: 12; etc. Ortodocşi: 10582; greco-catolici: 28; reformaţi: 168; armeno-gregorieni: 2; baptişti: 1; mozaici: 184; mahomedani: 6; fără religie: 2; nedeclaraţi: 15. Bisericile din oraş depindeau de Eparhia Argeşului; la nivelul ţării fiind 18 eparhii, păstorite de Patriarhul Miron Cristea (din 1925). Episcop al Eparhiei Argeşului era Nichita Duma şi vice-vicar Evghenie Humulescu Piteşteanu. Eparhia Argeşului fusese înfiinţată în 1793, în timpul domniei lui Alexandru Moruzzi şi al păstoriei Mitropolitului Dosoteiu Filitis, pe scaunul Ungro-Vlahiei. Motivul înfiinţării acestei episcopii era depărtarea judeţelor Argeş şi Olt de scaunul mitropolitan, ceea ce îngreuna păstorirea lor. Episcopii de Argeş din perioada interbelică au fost: Evghenie Humulescu Piteşteanul: 1 iunie 1917- 17 septembrie 1918; 1 aprilie 1920 – 1 aprilie 1921; 18 aprilie 1923 şi 18 noiembrie 1923; Teofil Mihăilescu: 7 septembrie 1918- 6 noiembrie 1918; Vartolomeu Stănescu: 1 ianuarie 1919- 1 aprilie 1920; Visarion Puiu: 11 aprilie 1921 – 18 aprilie 1923; Nichita Duma: 18 noiembrie 1923.4 Grigorie Leu: 1936 – 1940. Lunar se desfăşurau cercurile religioase, care funcţionau pe baza regulamentului votat de Adunarea Eparhială în 1928. În Eparhia Argeşului erau 45 de cercuri, între care şi cel de la Slatina. În oraş îşi avea filiala şi Societatea Eparhială „Frăţia” (cu scop cultural şi filantropic ce ăşi avea sediul la Curtea de Argeş şi care mai avea o filială la Piteşti). Vicepreşedinte al acestei societăţi era preotul Gabriel Dumitrescu şi ca membri: pr. Ioan Marinescu şi doi preoţi din mediul rural. Preotul Ioan Marinescu, alături de V. Alimăneşteanu erau şi membri ai Societăţii anonime creştine „Înfrăţirea”, cu sediul la Curtea de Argeş, care în 1930 avea un capital social de 3000000 lei. Protopopi ai Protopopiatului Slatina, în perioada interbelică, au fost: Gabriel Dumitrescu, Ioan Marinescu, Dumitru Ceauşescu. Lăcaşurile bisericeşti care au funcţionat în perioada interbelică în oraş au fost: Sfânta Treime; Adormirea Maicii Domnului; Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe; Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Nicolae – numită din coastă; Sfântul Nicolae denumită din târg; Sfântul Nicolae din Obrocari; Sfântul Nicolae din Clocociov. Bibliografie: 1. George Poboran, Istoria oraşului Slatina, Ed. a II-a, 1908, Slatina, p. 129 2. Anuarul Judeţului Olt – 1924, Slatina, 1924, p. 36 3. Recensământul General al populaţiei României, din 29 decembrie 1930, vol.II, p. 330 4. Anuarul Eparhiei Argeşului pe 1929, p. 28

MOARTEA- INVIEREA DOMNULUI PRINCIPIUL DINAMIC AL TENDRISMULUI prof. Angela Hoban Liceul Teoretic Negreşti Oaş, Judeţul Satu Mare

devărata viaţă pe pămant începe tocmai de la Învierea Mântuitorului, pentru că este o viaţă care nu se sfârşeşte cu moartea, fără Învierea lui Hristos, viaţa omeneasca nu este altceva decât o agonie pasiva ce se sfarşeşte inevitabil cu moartea. Dumnezeu Tatăl a creat viata, Iisus Hristos S-a întrupat ca să salveze si să slujeasca viata, iar Duhul Sfânt, S-a coborât ca să sfinţeasca şi să umple de har viaţa. Patimile, jertfa şi moartea Domnului au rodit şi izvorât viaţa lumii, iar prin înviere Iisus Hristos a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei. Viaţa noastră fără Iisus Hristos ar fi sortită întunericului veşnic. Pentru că viaţa este viaţă adevărată numai în Dumnezeu, aici este o viaţă sfântă şi de aceea, o viaţă nemuritoare. Aşa cum în păcat se găseşte moartea, tot aşa în sfinţenie se găseşte nemurirea. 18

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Numai prin credinţa în Hristos Cel Înviat omul trăieşte cea mai hotărâtoare minune din viaţa lui: trecerea de la moarte la nemurire, de la marginire la nemărginire, de la vremelnicie la veşnicie, de la iad la rai. Numai atunci omul se găseşte pe sine însuşi, cu adevarat veşnic: „pierdut a fost şi s-a aflat”, pentru că „mort a fost şi a învia”(Luca 15,24). Oamenii L-au condamnat pe Fiul lui Dumnezeu la moarte Dumnezeu însă prin Învierea Lui îi „condamnă” pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oameni, El îi îmbrăţişează, în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântare, în locul morţii El dă viaţă. Nicicând oamenii n-au arătat atâta ură faţă de Dumnezeu, ca atunci când L-au răstignit şi niciodată Dumnezeu n-a arătat atâta iubire faţă de oameni, ca atunci când a înviat. Omul e readus la viaţa veşnică prin jertfa adusă lui Dumnezeu de Fiul lui Dumnezeu Însăşi, care e totodată şi jertfa omului făcut fiu, adusă Tatălui „în jertfa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat se străvede toată Lumina iubirii mântuitoare a Tatălui lui Dumnezeu, sau toată iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi. Însuşi Tatăl trimite pe Fiul Său să se facă om şi să se jertfească Lui pentru a face, prin Duhul Său de Fiu, fii iubiţi pe oamenii pentru care se jertfeşte Fiul Său făcut om”. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Romani: „Fiul lui Dumnezeu a primit ca om patimile vremii de acum, sau ale morţii de bună voie, pentru a se ridica la slava, sau biruirea acestora. Iar de ne însuşim şi noi cu răbdare şi cu credinţa în El, pătimirile Lui, ne vom împărtăşi şi noi de slava lui în veşnicia viitoare. Căci, prin această patimire cu Hristos devenim şi noi fii a lui Dumnezeu împreună cu El, deci şi moştenitori ai puterii Lui, nemaifiind robi. Şi aceste pătimiri sunt prea mici faţă de marea slavă la care vom ajunge prin ele. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ne şi slăvim. Căci socotesc că patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi (Rom. 8, 17-18). Prin păcat omul a devenit muritor şi mărginit prin Învierea Domnului el devine nemuritor şi veşnic. Omul se naşte cu adevarat nu atunci când îl aduce pe lume mama lui, ci atunci când crede în Mântuitorul Hristos Cel Înviat. Pentru că atunci el se naşte la viaţa cea nemuritoare şi veşnică, în timp ce mama îl naşte pe copil spre moarte, pentru mormânt. Învierea lui Hristos este mama noastră a tuturor creştinilor. Prin credinţa în Învirea Domnului, omul se naşte din nou, se naşte pentru veşnicie. Iar cel ce crede este cel care trăieşte cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa lui după Evanghelia Domnului Iisus Cel Înviat. Pentru că Evanghelia este chiar Iisus Hristos Cel întrupat, este cuvântul vieţii şi cuvântul se împlineşte în Euharistie pentru aceea aflăm: „Învăţătura noatră e conformă cu Euharistia şi Euharistia o confirmă” spune Sfântul Irineu. Evanghelia fiind însăşi Hristos care ne calăuzeşte spre El şi ne pune în prezenţa Lui. În centrul Sfintei Evanghelii e Hristos înviat, în centrul vieţii morale se află minunea învierii vieţii în Domnul. Întreg creştinismul se află în bineţele din dimineaţa învierii. Această bună vestire are menirea de a fi crezută şi primită. Principiul teandric al mântuirii cuprinde pe omul întreg cu gândurile şi manifestările lui în fiinţa singuratică sau în comunitate: „Dumnezeu intră în unire cu omul întreg”. „Să fi un singur duh cu mine, neamestecat şi fără stricăciune”. Dar Dumnezeu e iubirea pură, iubirea acesta exclude orice limitate, acordă omului posibilitatea de a se determina pe sine prin participare. Relaţia dintre Dumnezeu şi om nu e în afară de iubire. Refuzul la participare, refuzul la iubirea lui Dumnezeu e păcat. Credinţa noastră este biruinţa prin care învingem moartea şi anume credinţa în Domnul Cel Înviat „Unde-ţi este moartea boldul”? „Iar boldul morţii este păcatul (I Cor. 15, 55-56)”. Prin învierea Sa Domnul „a tocit boldul morţii”. Moartea este şarpele, iar păcatul este acul lui. Prin păcat moartea varsă otrava în sufletul şi în trupul omului. Cu cât omul are păcate mai multe, cu atât mai multe sunt acele prin care moartea îşi varsă în el veninul ei. „Trebuia ca Dumnezeu să Se facă om şi să moară, ca 19

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

noi să putem trăi din nou. Nimic nu se poate asemui minunii mântuirii: câteva picături de Sânge reconstituie tot Universul”. Hristos a luat asupra Sa firea noastră, El s-a supus de bună voie tuturor urmărilor păcatului, El a luat asupra Sa răspunderea pentru vina noastră rămânând totuşi străin de păcat, pentru a dezlega tragedia libertăţii umane, pentru a depăşi ruptura dintre Dumnezeu şi oameni, introducând ruptura în sânul Persoanei Sale, unde nu avea loc pentru nicio sfâşiere, pentru nicio contradicţie interioară. După Sfântul Maxim, Hristos vindecă tot ceea ce ţine de oameni şi înainte de toate, voinţa, care a fost izvorul păcatului. În Kenoza Sa de negrăit, Dumnezeu-Omul Se integrează în realitatea stricăcioasă istovind-o, dând-o afară dinăuntru prin voinţa Sa nestricăcioasă. Această integrare de bună voie în condiţia omenirii căzute trebuia să aducă la moartea sa pe cruce, la coborârea Sa în iad. Astfel toată realitatea firii căzute – dimpreună cu moartea – toate condiţiile existenţiale care erau rezultatul păcatului şi ca atare, aveau caracterul de chin, de pedeapsă, de blestem au fost prefăcute, prin crucea lui Hristos, în condiţii pentru mântuire. Locul pătimirii se făcu Rai. Crucea care trebuia să marcheze ultima decădere, devine o temelie de nezdruncinat a universului. Crucea dătătoare de viată, putere a împăraţilor, tărie a drepţilor, măreţie a preoţilor.” Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru ca să ne însuşim şi noi iubirea şi Lumina Lui, manifestată în jertfa Lui pentru noi. Aceasta o spune prin cuvintele: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26. 26, 27) „Trupul şi Sângele Domnului aduc în noi asemănarea cu El, prin unirea cu ele. Prin ele lucrează în noi Persoana Lui. Şi aduc în noi iertarea Tatălui, Căruia S-a adus El jertfa ca Fiul Lui, făcut om, arătând Tatălui iubirea Sa de om şi împărţind-o şi în noi, ca să câştige şi pentru noi iubirea Tatălui ceresc. De aceea, prin Trupul şi Sângele Lui suntem sfinţiţi şi noi, ca jertfa primită cu bucurie de Tatăl ceresc. Jertfa adusă adusă de Hristos Tatălui ca om, care este totodata Acelaşi şi Fiul Unul Născut al Lui, cu iubirea de Fiu al Său, ne aduce şi pe noi Tatălui prin faptul că ni se întipăreşte şi nouă, ca să ni se întipărească şi răspunsul de Tată iubitor al Tatălui Său. În acest înţeles jertfa lui Hristos de care ne împărtăşim ne îmbracă în lumina de Fiu a lui Hristos şi deci, în lumina Tatălui în care este îmbrăcată El”. În asemănarea cu Dumnezeu e plinirea vieţii. În Taina Sfintei Euharistii, care este mai mare decât oricare dintre Taine şi totodată desăvârşirea celorlalte, întrucât le conduce spre culmea bogăţiei spirituale, Hristos Domnul Însuşi este Cel care opreşte „săgeţile vrăşmaşului” lansate din afară asupra celor credincioşi ocrotindui şi apărându-i din toate părţile. Mai mult decât atât, pe cei ce se unesc cu El în Taina Nunţii îi desăvârşeşte. Orice imperfecţiune întâlnită înlăuntrul vieţii conjugale este înlăturată, neînţelegerile dintre miri şi soţi sunt îndepărtate, distanţele nepotrivirilor dintre ei sunt suprimate. „Cuminicându-se cu Hristos euharistic, mirii nu dubândesc doar ceva de la El, ci pe El însuşi, nu primesc doar câteva raze de lumină, ci primesc Soarele Întreg, nu se învrednicesc doar de un dar din mulţimea de daruri ale Sfântului Duh, ci de Sfântul Duh însuşi odată cu Trupul şi sângele lui Hristos. Căci Trupul Domnului nu provine din viaţa omului, ci din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.” Această primire a Duhului lui Hristos nu rămâne fără urmări în noi, puterea înoitoare pe care ne-o oferă Iisus Hristos e puterea Duhului Sfânt, putere creatoare şi edificatoare. Prezenţa divină, pretutindeni e creatoare. Noi creem şi ne edificăm pe noi înşine. Omul e creator în modul deplin al cuvântului. Hristos creează cu noi cer nou şi pământ nou. Tot ce săvârşeşte Hristos cu noi realizează în lume, în biserică şi prin biserică. Aşadar Învierea Domnului a deschis calea spre cer pentru toţi oamenii, iar viaţa noastră nu este umbrită de spaima morţii, noi nu suntem nişte fiinţe pierdute, ce rătăcesc într-o lume fără speranţă şi fără scop, ci ne aflăm pe un drum ce duce spre lumină, spre fericire, spre viaţă fără de moarte, spre 20

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Dumnezeu şi Tatăl nostru; Dar trebuie să te lupţi tu însuşi ca Hristos, Hristos să fie în tine şi tu în El, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), iar în altă parte, tot ca o poruncă: „Cugetaţi în voi la fel ca şi Hristos Iisus” (Filip 2, 5). Dar ca să învieze împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El şi să trăiască viaţa lui Hristos, ca şi cum ar fi viaţa lui proprie. Dacă face aceasta, atunci în ziua Învierii va putea spune împreună cu Sfântul Grigore Teologul: „Ieri m-am răstignit cu Hristos, astăzi sunt slăvit împreună cu El, ieri am murit împreună cu El, astăzi înviem împreună cu El”. Bibliografie: 1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1991 2.Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1992 3.Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1943 4.Vieţile Sfinţilor, Editura Artemis, Bucuresti, 1992 5.Dumitru Staniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Editura Anastasia, 1993 6.Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Bucureşti, 1995 7.Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia 8.Iustin Popovici, Arhimandritul, Omul şi Dumnezeul Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997 9.Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova,1994 10. Ilie Moldovan, Teologia Iubirii, vol. I şi vol. II, Alba Iulia, 1996

REALIZAREA EDUCAŢIEI MORALE PRIN ACTIVITĂŢI CU CONŢINUT RELIGIOS ed. KARINA DINICICĂ Grădiniţa PP CFR Timoşoara, Județul Timiş ed. MIHAELA MATEI Grădiniţa PP CFR Timoşoara, Județul Timiş

ducaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape şi vizând o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii. Educaţia religioasă este importantă întrucât în lumea modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de exigenţele religiei. În trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care pot determina pe om la fapte morale, în conformitate cu imperativele divinităţii. Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă de la vârstă fragedă, deoarece primii ani ai copilariei sunt cei mai importanţi şi de cele mai multe ori, hotărâtori pentru întreaga viaţă, iar aceasta se face în primul rând prin exemplul personal al părinţilor, al cadrelor didactice prin găsirea acelor mijloace prin care copilul să devina cuviincios şi credincios. Pentru îndeplinirea obiectivelor educaţiei religioase, este necesar să desfăşurăm cu copiii activităţi, jocuri, poezii, povestiri, convorbiri cu participarea preotului: „Postul Naşterii Domnului”, „Patimile şi răstignirea Domnului”, „Învierea Domnului”, cu un pronunţat conţinut moral- religios, care sensibilizează afectiv copilul. Creaţiile literare, povestirile, basmele au încântat copilăria întotdeauna; acestea scot în evidentă trăsăturile personajelor, dându-i copilului posibilitatea de a deosebi frumosul de urât, binele de rău, adevărul de minciună, posibilitatea să fie alături de cei buni şi milostivi, confecţionarea de podoabe specifice diferitelor sărbatori creştine: „Pregătire de Craciun”, „Ornamente pentru Paşti”, „Cizmuliţa lui Moş Nicolae”;desene: „îngerul păzitor”, „Ce vrem să ne aducă Moş Nicolae”, „Felicitări de Paşti”. Participarea cu copiii la slujbele religioase ale marilor sărbători, emoţionează copiii. Aici au luat contact cu o atitudine de pietate, de linişte, iconografia în dimensiuni aproape de normal le-a creat o atmosferă de ceva sfânt, dorinţa de a mai participa la asemenea activităţi. O coordonată importantă a formării personalităţii, strâns legată de cea morală, o constituie educaţia religioasă, adică implementarea şi asigurarea valorilor religiei în conduita socială a persoanei.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Începută în familie, continuată în grădiniţă şi şcoală şi desăvârşită ulterior printr-o autoinstruire şi prin practicarea unui cult religios, educaţia religioasă îl fereşte pe individ de stridenţele şi adversităţile unei vieţi corupte şi imorale.

CUVÂNTUL –SEMNIFICAȚIE SI SENS prof. ELENA GABRIELA PREDA C.N.I. Matei Basarab Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

uvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice. Din această cauză, cuvântul pare ceva bine cunoscut, dar interpretarea lui nu este simplă. Identitatea cuvântului este constituită din mai multe elemente: o formă, un sens şi o categorie gramaticală. Se apreciază că un cuvânt este înainte de toate o structură fonică şi grafică stabilă, pe care învăţăm să o recunoaştem şi să o reproducem. Mai mult chiar, un cuvânt poate fi recunoscut ca parte din limba română chiar şi când unii vorbitori nu ştiu ce înseamnă el. De aici rezultă că indicii de formă sunt mai puternici decât cei de conţinut (înţeles). Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri (din mai multe puncte de vedere): 1. Cea mai simplă definiţie, dată de lingvistica tradiţională, dar şi de statistica lexicală este: grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă), aflat între două spaţii tipografice (flancuri). Decupajul enunţului în cuvinte considerate astfel pare să fie evident; 2. Cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme (unităţi minimale cu sens), de exemplu: cas-ei, cas-e, căs-uţă etc. Fiecare formă a unui cuvânt apare, pe de o parte, ca purtătoare a unei valori care o plasează în acelaşi grup cu celelalte forme, iar, pe de altă parte, a unei valori care îi îngăduie să se combine în mod propriu cu formele altui cuvânt. Un subiect la persoana a III-a singular (el, ea, Ion, Maria) cere anumite forme gramaticale ale verbului (învaţă, citeşte, etc.) şi anumite combinaţii lexico-sintactice (de exemplu, un anumit obiect), cum ar fi în enunţul: Ion (Maria) învaţă (citeşte) o carte (bună, de chimie …). Rezultă că fragmentul autonom de enunţ denumit cuvânt este un ansamblu (o mulţime) de forme şi de valori condiţionate unele de altele şi legate între ele. 3. Pe baza caracteristicilor de mai sus, se consideră că un cuvânt este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee: a. permutarea – se referă la faptul că o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ. Se poate spune: Ion învaţă bine, învaţă bine Ion etc. Menţinerea înţelesului global este principala condiţie a valabilităţii unei permutări; b. substituţia – se referă la faptul că în locul fragmentului analizat putem pune altul de acelaşi tip. În enunţul de mai sus, înlocuind pe învaţă cu cântă, doarme etc. se ajunge la alt înţeles global al mesajului; c. distribuţia – este strâns legată de asocierea termenului analizat cu alţi termeni, în enunţul de mai sus, verbele se asociază numai cu nume de fiinţe sau chiar numai cu nume de persoană (învaţă, studiază). În urma aplicării celor trei criterii, se apreciază autonomia cuvântului şi se obţine următoarea definiţie: numim, cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este permutabil. 4. Una dintre cele mai importante definiţii ale cuvântului (din perspectiva lingvisticii moderne) este cea de semn lingvistic. Semnul lingvistic este o entitate fizică cu două feţe, reunirea solidară şi 22

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

arbitrară a imaginii obiectului numit, căreia i s-a spus semnificat (fr. signifie), cu imaginea corpului fonetic al semnului, numită semnificant (fr. signifiant). Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a putea trimite la obiectele lumii exterioare, numite referenţi. Prin aceasta, cuvântul se poate referi la realitatea extralingvistică, despre care comunicăm în mod obişnuit. Complicaţiile interpretării semnului lingvistic vin tocmai de la raporturile dintre semn şi realitatea extralingvistică, care e ceva diferit de semn. Cuvântul trimite la o clasă de referenţi şi nu la un obiect singular; numai prin intermediul enunţării semnul permite locutorului de a desemna un obiect unic. Această interpretare a semnului are în vedere cuvintele denominative, pentru că o denumire fixează o relaţie constantă între denumit (referent) şi numele său. Deşi realitatea extralingvistică nu este obiectul lingvisticii, nu se poate face abstracţie de ea. Relaţiile dintre diversele aspecte antrenate într-un semn lingvistic au fost reprezentate printr-un triunghi. Semn lingvistic Imagine

Imagine

Corp fonetic Obiect Prin această reprezentare se subliniază ideea că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic şi obiect nefiind un raport cauzal, ci unul uzual, de deprindere socială consacrată istoric. Nu ne putem referi la corpul fonetic sau la obiect ca realităţi fizice decât prin intermediul imaginilor asociate cărora le-au dat naştere. Într-o altă interpretare a triunghiului semiotic, cu săgeţile orientate în jos, se pune în evidenţă funcţionarea semnului. După ce s-a produs asocierea, semnul îşi subordonează reprezentarea obiectelor reale, care nu apar în mod necesar cum sunt, ci cum au fost gândite de colectivitatea lingvistică. Semn lingvistic Imagine

Imagine

Corp fonetic Obiect Această interpretare a semnului lingvistic explică posibilitatea unor necontenite corectări, modificări în reprezentarea lui. Se ajunge astfel la evoluţia sensurilor sau la polisemie. Semnificaţie şi sens (denotaţia şi conotaţia) Semnificaţia şi sensul apar de numeroase ori ca termeni (cvasi)sinonimi pentru a desemna procesul care asociază un obiect, o fiinţă, o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce; prin această interpretare se desemnează corelaţia sistematică a unui obiect-semn cu un număr de obiecte reale. Unii autori disting însă semnificaţia ca valoare stabilă în limbă, de sens, care depinde de contexte şi de situaţiile de comunicare concrete. Dincolo de aceste diferenţieri, vorbitorii trebuie să folosească semnele în aceleaşi condiţii pentru a se înţelege între ei; pentru aceasta este obligatorie generalizarea caracteristicilor unei clase de obiecte, ceea ce se reflectă în semnificaţia/sensul înregistrate în dicţionarele monolingve, care acţionează ca un filtru pentru a asigura caracterul convenţional acceptat şi utilizat de vorbitorii unei limbi în anumite condiţii social-istorice. Semnificaţia/sensul coincid cu latura semnificat a semnului şi alături de valoarea lexicală exprimă şi o valoare gramaticală. În ansamblu, prin semnificat se redă imaginea mentală ataşată semnificantului care îl exprimă.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Numeroase lucrări propun tipologii diverse ale sensului: sens fundamental (sau de bază), sens primordial, sens principal, sens propriu ş.a. Unele dintre aceste categorii corespund semnificaţiei, în interpretarea generală. Cea mai convenabilă distincţie este cea dintre denotaţie şi conotaţie. Semnificaţia/sensul au numeroase definiţii în Dicţionarul de ştiinţe ale limbii. Cea mai simplă definiţie a semnificaţiei este considerarea ei ca însuşi obiectul denumit: semnificaţia cuvântului creion este însuşi obiectul creion. Dar, pentru aceasta, e necesar să existe o imagine generalizatoare care să ne scutească de a avea în faţă obiectul propriu-zis. Imaginea generalizatoare este numită de unii lingvişti semnificaţie. Sensul este un concept ambiguu, greu de definit, care coincide în mare măsură cu semnificatul, obiect de studiu al semanticii, dar şi al altor discipline lingvistice şi nelingvistice. Sensul este raportat la unitatea lexicală izolată de enunţ şi se compune din sensul lexical (denotaţie şi conotaţie) şi din sensul gramatical. Sensul este aşadar o grupare ordonată de unităţi semnificative. Lingviştii sunt de acord că sensul este propriu sistemului lingvistic al oricărei limbi naturale şi că sensul cuvântului se leagă în mod particular de specificul fiecăreia din aceste limbi. Distincţia dintre semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca o imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale pur şi simplu. În situaţia din urmă, procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte, privite sub una din înfăţişările lor sau printr-una din însuşirile lor posibile cuprinse în mod virtual şi global în semnificaţie. Aducerea uneia dintre aceste înfăţişări sau însuşiri în centrul atenţiei a fost numită sens sau o semnificaţie actualizată. Denotaţia (denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru, eveniment, fenomen, fiinţă, idee, acţiune) i se atribuie un nume. Problemele pe care le pune actul denotării sunt complexe şi complicate şi nu angajează numai zona lingvistică. Desemnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui cuvânt, denotaţia are un caracter stabil, reuneşte elemente semantice non-subiective, identificabile în general în afară de context. Prin această interpretare denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de semnificaţie şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a vorbitorilor. Fiind una singură, în ansamblul valorilor unui cuvânt, denotaţia asigură echilibrul semantic al cuvântului. Conotaţia (sau conotaţiile) exprimă valori secundare, eterogene ale semnificatului unui cuvânt, care se pot delimita în diverse feluri şi, dacă admitem diferenţierea făcută mai sus dintre semnificaţie şi sens, corespunde celui din urmă. Dată fiind multitudinea posibilă a interpretării laturii semnificat a cuvântului, se admite valoarea aproximativă, chiar la nivelul redării într-un dicţionar monolingv explicativ. Bibliografie: 1. Bidu-Vrănceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu, L., Dicționar de ştiințe ale limbii, Ed. Nemira, 200 2. DSL, Ed. Nemira, 2005 3. Coteanu, I., Limba română contemporană. Vocabularul, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Bidu-Vrănceanu, A., Limba română contemporană. Lexicul, Ed. Humanitas Educațional, 2005

CUVÂNTUL - LUMINĂ ŞI HRANĂ PENTRU SUFLET! înv. CONSTANTINA DUMITRIU Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

uvântul, fizic, este o vibraţie purtătoare de mesaj a aerului dintre cel care vorbeşte şi cel care ascultă... dar... cuvântul este mai mult decât atât...Cuvântul este şi Lumină şi hrană pentru suflet! După cum noi românii ne afirmăm identitatea culturală între celelalte popoare prin: Eminescu, Enescu şi Brancuşi... (în ale căror lucrări se regăsesc atât elemente de 24

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

specific românesc cât şi elemente cu valoare universal acceptată), tot aşa avem şi particularităţi ce ţin atât de naţional cât şi elemente de valoare universală în ceea ce priveşte credinţa noastră creştină. Nicolae Iorga spunea: „Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam”. Trebuie mai întâi de toate să ne cunoaştem noi cât mai bine spiritualitatea pentru a ştii ce putem oferi celorlalte popoare cu care convieţuim acum, înţelegând specificul fiecăruia de ordin geografic, social şi istoric...Să înţelegem şi să aplicăm întâi pentru noi zicala care spune că: ... „Avem din Ortodoxie atât cât înţelegem!”... „... Poporul român - popor romanic, aşa cum o dovedeşte şi limba, în toate elementele ei - este singurul din Europa de Est ce aparţine popoarelor latine. Parafrazând înţelepciunea populară care spune că: „Totul fără sănatate nu valorează mare lucru...!”, sau „Omul când e sanatos nici nu ştie ce bogat este!” - trebuie să afirmăm întotdeauna cu credinţă, iubire, fermitate şi speranţă de mai bine că: „Europa fără creştinism nu are nici o valoare!” În acest sens, al dorinţei de a construi o lume mai bună şi de a ne preţui valorile Ortodoxiei Româneşti, Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie afirma: „Nu trebuie să aşteptăm de la Occident totul ...trebuie să ştim că avem şi noi ceva de oferit ... ortodoxia are toate potenţele desăvârşirii relaţiilor dintre oameni în ea!...” Activitatea de educator presupune, pe lângă disponibilitatea de a învăţa pe alţii, existenţa unei stări afective şi mentale specifice şi capacitatea continuă de a învăţa! Putem afirma că un adult, ca şi un copil, învaţă atâta timp cât încearcă să îşi răspundă la întrebările ce apar tot timpul vieţii, şi care întrebări, de cele mai multe ori încep cu: ...„De ce?...” Psihologia vine în sprijinul acestei afirmaţii. Calităţile native ale fiecărui copil trebuie recunoscute şi cultivate cu afectivitate, tact, înţelegere şi mult suflet! Deprinderile cognitive, afective şi voliţionale se fixează şi se dezvoltă la potenţial maxim dacă sunt însoţite de un cadru afectiv şi emoţional pozitiv! Copilul trebuie să se simta protejat, util, iubit şi înţeles!

DESPRE DRAGOSTEA DE DUMNEZEU prof. MARIA NĂSTOIU Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

nțelepciunea are două capete, după Sfinții Părinți. La capătul de jos stă frica de Dumnezeu, iar la capatul de sus stă dragostea de Dumnezeu. Toată fapta bună se începe cu frica de Dumnezeu și se termină în dragostea de Dumnezeu, că dragostea este legătura desăvârșirii, treapta cea mai înaltă a vieții. În drumul acesta, de la frica de Dumnezeu până la dragostea de Dumnezeu, multe ispite și scârbe avem în lumea asta. Dar, având frica de Dumnezeu, ne păzim de păcate, ne păzim cu limba și cu mintea de gânduri și înaintăm mereu cu frica de Dumnezeu, lucrând faptele bune. Însă înaintăm cu osteneala. Ca să postesc, trebuie să mă lupt; ca să dorm puțin, trebuie să mă lupt; ca să mănânc trebuie să mă lupt, ca să trăiesc și să fiu înfometat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să mă lupt și mai mult, să fiu mereu atent ca sufletul și inima mea să fie îndreptate către El, dar această luptă după părerea mea este singura care merită cu adevarat pe acest pământ, iar cu Dumnezeu mai aproape în suflet, lupta va fi mult mai ușor de dus pentru că atunci El este în noi și noi suntem în El. Și oricât va fi lupta de grea vom reuși, și mare ne va fi plata, așa cum a spus Iisus. Și a mai spus odată că „indiferent pe unde mergeți și indiferent ce faceți lăsați lumii să creadă că am fost și am trecut Eu”, pentru asta, indiferent ce vor înțelege ceilalți oameni, merită să ne luptăm, 25

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

pentru că El ne dă multă, infinita dragoste și noi la fel trebuie să - I dăm, pentru că și El are nevoie. A investit mult în noi și noi trebuie să fim roadele dragostei, credinței pe care El a revărsat-o asupra noastră. Ca să rabd o asuprire din partea cuiva, o nedreptate, o durere, la toate trebuie răbdare multă, cum zice Apostolul Pavel: în lupta aceasta grea și mare, avem nevoie de răbdare. Câtă vreme ne însoțește frica de Dumnezeu, noi facem fapte bune, dar nu fără osteneală. Cu multă răbdare lucrând la poruncile lui Hristos, ne trebuie răbdare; iar când a câștigat omul dragostea lui Hristos nu mai sufera osteneala. Nu mai știe ce este aceea osteneală, cum zice Sfantul Apostol Pavel: Știu și a flămânzii, știu și a mă sătura. Când a câștigat omul dragostea desăvârșită în Dumnezeu, este ceea ce spune Apostolul: Roada Duhului este: dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, blândețea și celelalte. Are roadele Duhului Sfânt și, având dragostea de Dumnezeu, pe toate le are ușoare. Și a posti, postește ușor; și a răbda ocară; și a răbda mucenicia; și a răbda chinuri și sărăcie; și a răbda orice greutate în lumea aceasta, Lui îi vine ușor; că dragostea nu știe de osteneală, că dragostea niciodată nu cade, cum zice Apostolul. O mică scânteie din dragostea lui Dumnezeu îl face pe om să călătorească în lumea aceasta foarte ușor și să dobândească toate virtuțile. După ce a câștigat dragoste lui Dumnezeu, nu știe osteneala și nu știe cei-i acela necaz. Toate le rabdă, toate le suferă, la toate are nădejde, toate le crede foarte ușor. Dar până câștigă dragostea, se luptă cu frica lui Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie: Cel ce a ajuns să fie desăvârșit în iubire, a ajuns culmea nepătimirii. Cine s-a atins de dragostea lui Dumnezeu desăvârșit, a ajuns la culmea nepătimirii; a ajuns cel mai desăvârșit om din lume. Dar, Bunul Dumnezeu ne însoțește cu dragostea Lui și pe drumul acesta al mântuirii, când călătorim cu frica lui. El ne lasă dragostea Lui în inima noastră. Acum îl iubim pe Dumnezeu, apoi mai puțin, apoi deloc, acum iubim lumea, acum iubim trupul, acum iubim slava veacului de acum. Ai văzut, pofta inimii, pofta ochilor și trufia vieții, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Când se biruiește omul, fiind în luptă continuu, biruințele și căderile se repetă mereu în viața noastră, câtă vreme călătorim cu frica lui Dumnezeu. Iar când a ajuns omul la dragostea lui Dumnezeu și este totdeauna pe poziția faptei bune, o face ușor, nu cunoaște osteneala, nu cunoaște îndoiala, nu știe nimic. Ajunge ca marele Apostol Pavel, care zice: „Ce ne va despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, sau supărarea, sau răbdarea sau mucenicia. Că sunt încredințat că nici veacul de acum, nici stăpânirile, nici puterile, nici domniile, nimic nu ne va despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu. Hristos trăia în om și era încredințat că nimic nu-l desparte de dragostea lui Dumnezeu. Și spunea el: Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și toate le biruiesc prin Hristos, Cel ce mă întărește. Ba încă a îndrâznit să zică și mai mult: Așadar, noi avem mintea lui Hristos. Cum avea mintea lui Hristos, dacă Hristos trăia în el? Când ajunge omul într-o așa treaptă a desăvâririi, nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el. Iartă-ne Doamne MARILE noastre păcate și ajută-ne măcar de acum să mergem pe drumul pe care Tu ni l-ai ales. DRAGOSTEA pe care Tu mi-ai dat-o și de care am fost înconjurat nu o meritam deloc, pentru că din tot ceea ce am făcut prea puține lucruri am făcut să fie bineplăcute înaintea Ta, chiar dacă știu că nu merit dragostea Ta, am să mă lupt de acum înainte pentru ea, IARTĂ-NE TATĂ, toate greșelile pe care le-am făcut până acum și ajută-ma Să merit dragostea pe care Tu mi-ai dat-o. Te rog să mă ierți și să-mi luminezi calea, să Te ascult, să-mi ascult sufletul și să fiu robul care Tu dorești să fie. Te iubesc mult și sper măcar de acum să recuperez timpul pierdut și să-ți arăt prin tot ce fac dragostea mea.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

EDUCAREA ŞI DEZVOLATEA CARACTERULUI RELIGIOS-MOARAL înv. ELENA BECȘENESCU Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

aracterul omului trebuie educat şi dezvoltat în acord cu individualitatea sa. La această acţiune contribuie omul însuşi, precum şi societatea în mijlocul căreia trăieşte. La educarea şi dezvoltarea caracterului religios-moral contribuie credinciosul prin puterile proprii, apoi contribuie Biserica prin aspectul ei văzut şi harul lui Dumnezeu. În educarea şi manifestarea caracterului religios-moral, viaţa are o însemnătate mai evidentă în raport cu funcţiunile sufleteşti, dar nu înseamnă că voinţa acţionează fără considerare la latura afectivă a persoanei. Educaţia caracterului religios-moral este o acţiune de care se leagă o mulţime de probleme esenţiale pentru viaţa individului şi aceea a comunităţii, probleme a căror dezlegare au implicat mulţi membri din elita spiritualităţii umane şi din întinsul câmp al vremurilor. Educaţia acţionează în mod constant şi continuu, realizând o legătură organică între tot ceea ce poate contribui la perfecţionarea omului. Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate care dirijează apoi în mod statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează caracterul religios-moral. Factorii esenţiali care se fac şi rămân purtători de putere într-un asemenea raport moral sunt: iubirea. Încrederea şi libertatea. Iubirea este sufletul educaţiei, creează mediul cel mai potrivit pentru modelarea omului, pentru desăvârşirea lui. Din dragoste izvorăşte încrederea; aceasta are un rol covârşitor în educaţie, numai încrederea procură statornicie şi continuitate în drumul omului către desăvârşirea lui morală. Din iubire şi încredere izvorăşte libertatea, adică putinţa omului de a urmări nesilit atingerea unui scop moral; fără libertate nu poate exista nici un fel de viaţă morală. Libertatea trebuie înţeleasă şi ca un climat lăuntric, în căldura căruia structura umană se dezvoltă spontan şi în toată plinătatea ei. În educaţie libertatea nu stă în contradicţie cu disciplina; între libertate şi disciplină se stabileşte dintru început o întrepătrudere, care le face să convieţuiască în procesul educaţiv aproape inseparabil. Având în vedere premisele expuse până aici, caracterul religios-moral creştin poate fi înţeles astfel: unitate spirituaă religios-morală realizată şi dezvoltată în dependenţă de idealul creştin al desăvârşirii, prin efort individual liber, prin lucrarea Bisericii şi prin asistenţa harului divin şi care unitate se manifestă constant, ferm şi hotărât prin trăsături voluntare raţionale încălzite de sensibilitatea curăţită de patimi şi egoism. Bibliografie: 1. Călugăr, pr., D., Caracterul religios-moral creştin, Ed. Reîntregirea, Sibiu

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – DIMENSIUNE SPECIALĂ A EDUCAŢIEI GENERALE prof. ANASTASIE CONSTANTIN PAPUZU Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

in cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică, educaţia se făcea în vederea vieţii de aici în sensul şi în măsura în care această viaţă devenea un instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte. Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viaţa veşnică. Educaţia profană pregătea şi pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real folos societăţii printr-o viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi profesională. Educaţia din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca trepte care duc la mântuire. Virtutea şi desăvârşirea 27

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioasă. Educaţia avea ca scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi. Elaborau, deci, o educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educaţie. Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor informant mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe. Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină – ca acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă. Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu. În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin ea se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită implicarea responsabilă în viaţa activă şi în social. Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă într-un mod foarte succint, numind această educaţie consolidarea Botezului, un fel de Botez prelungit. Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească. Ca orice tip de educaţie în general şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor şi necesare pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normelor religioase. La întrebarea: ce se urmăreşte prin educaţia religioasă?, părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios moral-creştin. În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru un anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale sufleteşti pentru a-şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei religioase este formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite. Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină. Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate. Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor. În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul dintre elementele constitutive ale întreitei activităţi desfăşurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfinţirea vieţii şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar katihein care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18; Galateni 6,6.). De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub forma învăţământului pe clase şi lecţii. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu-şi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune. Bibliografie: 1. Coman, I., G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988 2. Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001 3. Gordon, Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, 2001 4. Micle, V., Iniţieri catehetice, Eparhia Râmnicului, 1988

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, PARTE COMPONENTĂ A MISIUNII BISERICII prof. LAURA STROESCU Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

iserica este o comunitate a oamenilor reuniţi în jurul unor valori comune pentru a le celebra, întări şi transmite mai departe. Biserica este Trupul lui Hristos prezent în lume; este forma instituţionalizată a manifestării religioase care se raportează la un timp istoric şi la un spaţiu cultural. Misiunea Bisericii în lume constă în propovăduirea Evangheliei lui Hristos şi în vestirea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos. Misiunea creştină are ca finalitate integrarea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugrată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt. Împărăţie care se va în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă. Această misiune face parte din planul lui Dumnezeu referitor la mântuirea lumii ea se întemeiază pe universalitatea mântuirii şi desăvârşirii în Hristos şi participarea la trimiterea lui Hristos în lume. Misiunea de educare a copiilor nu se limitează doar la sfera sau mediul familiei, aceasta trebuie continuată atât în şcoală cât şi în biserică. Aşadar biserica are rolul de partener al familiei în promovarea întregului proces educativ, cu o atenţie specială asupra educaţiei religioase şi morale a persoanei. Rolul educaţional al Bisericii nu este unul oarecare, ci este în primul rând o datorie deosebită, acest lucru se cuvine nu doar pentru că este capabilă să dea educaţie ci şi pentru faptul că ea a primit misiunea de a purta pe credincioşi spre viaţa dumnezeiască, prin împărtăşirea vieţii lui Isus Cristos. Educaţia însăşi este o condiţie a mântuirii, a atingerii deplinătăţii vieţii dumnezeieşti. 29

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Biserica îşi poate manifesta misiunea educativă asupra copiilor, în mod direct prin cateheze şi prin omilii, dar şi în mod indirect prin formarea celor care la rândul lor îi vor educa pe copii, adică părinţi, profesori şi laici care în vreun fel sau altul au contact cu procesul educativ. În ceea ce priveşte cateheza, aceasta a fost întotdeauna considerată de biserică una dintre datoriile sale fundamentale, deoarece Iisus Hristos înainte de a se înălţa la cer a dat poruncă Apostolilor Săi: mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Cateheza în activitatea pastorală şi misionară a Bisericii reprezintă o educare la credinţă a copiilor, tinerilor şi a adulţilor prin care se înţelege în mod special o învăţătură a doctrinei creştine, dată în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia spre deplinătatea vieţii creştine. Pentru copil, odată cu creşterea la vârsta de 10-12 ani se lărgeşte şi sfera intereselor sale din afara familiei, apare curiozitatea şi dorinţa vie de a descoperi lumea în care trăieşte. Cateheza adaptată acestei vârste are rolul de a satisface copilului această sete de cunoaştere. Făcând legătura între interesele şi experienţele copilului ea poate să-i descopere sensul religios al lucrurilor şi al vieţii. Apare la această vârstă, momentul propice dezvoltării unei cateheze care să-l introducă în mod organic pe copil în viaţa bisericii. Această cateheză trebuie să cuprindă şi o pregătire imediată pentru celebrarea sacramentelor, trebuie să fie îndreptată spre mărturisirea credinţei, spre descoperirea misterelor de credinţă şi a importanţei lor în viaţa moral religioasă a copilului. Mă refer aici în mod special la sacramentele botezului, mirului, pocăinţei şi al euharistiei, taine cărora copilul începe să le descopere importanţa şi în acelaşi timp să le trăiască şi să le primească, să vadă roadele pe care acestea le aduc în viaţa sa trupească, dar mai ales în viaţa sufletească. Descoperind valoarea şi importanţa tainelor, copilul descoperă bucuria de a fi mărturisitor al lui Hristos. O cateheză bine organizată şi bine structurată, împreună cu un educator într-adevăr creştin, reprezintă o şcoală permanentă de credinţă care educă şi îşi pune amprenta pe marile etape ale vieţii tânărului, tot aşa cum un far luminează drumul copilului, adolescentului şi tânărului. Influenţa pedagogică a Bisericii poate fi deosebit de importantă. Ea ne face părtaşi la tainele vieţii, la manifestarea în lume a divinităţii. Biserica completează opera educativă începută de părinţi şi se dovedeşte o modalitate complementară şcolii în materie de formare spirituală. Realizarea educaţiei religioase presupune respectarea principiilor educaţiei şi folosirea metodologiei didactice corespunzătoare. Principiul eclesiologic cere profesorului de religie să transmită cunoştinţele conform învăţăturii Bisericii noastre şi în legătură cu viaţa Bisericii. Conform principiului hristocentric, educaţia religioasă se orientează în jurul lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Bibliografie: 1. Bel, V., Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Premise teologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004 2. Bel, V., pr. prof. dr., Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006

IUBIREA – ÎNTÂIA ŞI CEA MAI DE PREŢ ÎNDATORIRE CREŞTINĂ prof. ANA AMZA Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Bălcescu Drăgăşani, Judeţul Vâlcea prof. MARIA DRĂGUŢ Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Bălcescu Drăgăşani, Judeţul Vâlcea „[…] Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu tot cugetul tău. Aceasta este marea si intâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22,37-39)

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

oată viaţa noastră se construieşte si poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire. De iubire sunt legate toate poruncile lui Dumnezeu”. Cum orice credincios îndeplineşte voia lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile Sale şi cum toată legea şi proorocii se cuprind în iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine (Matei 22, 35-39), spunem că datoriile creştinului sunt îndreptate spre Dumnezeu, spre sine, spre semeni, spre biserică, spre patrie şi spre întreaga creaţie. Fiecare om este framântat de gândul dragostei. Dragostea ni se descoperă măreaţă şi gingaşă în persoana mamei, deci ne naştem în dragoste şi suntem însoţiţi de dragoste de-a lungul întregii vieţi. Suferim de fiecare dată când simţim că dragostea lipseşte. Cred că am simţit cu toţii acel sentiment dureros când mama spunea la supărare: „pleacă de la mine, nu te mai iubesc”. Sufletul nostru atunci era pustiu, era iadul inimii noastre, asemenea iadului în care s-a pogorât Adam după ce a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Însă acea suferinţă înceta doar la îmbrăţişarea mamei însoţită de cuvintele de iubire. Nimic nu există fără dragoste. „Tot ce există, există din dragoste şi pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu” din dragoste. „Dragostea pe care o revărsăm asupra celorlalţi este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaştem şi vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să ştie ce înseamnă să fie văzător cu Duhul, trebuie să ştie că asta înseamnă să iubeşti.” Prima îndatorire creştinească este de a-L iubi pe Dumnezeu „cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul” (Matei 22, 35). Astfel, intrăm în comuniune cu Dumnezeu şi pe măsură ce creştem în iubire, devenim una cu El. Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cunoaşterea şi cinstirea adusă Lui. Ea porneşte din credinţă fiindcă „fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). Se continuă apoi prin nădejde,care asemenea unei ancore ne ţine statornici în comuniunea Părintelui ceresc (Evrei 6, 19) şi se împlineşte în iubire, care este „legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14). Credinţa, nădejdea şi dragostea ca forme interioare ale cinstirii lui Dumnezeu, se exteriorizează prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine pentru primirea harului divin, precum şi prin participarea la slujbele bisericeşti în duminici şi sărbători, concretizându-se în faptele creştineşti orientate după cuvântul lui Dumnezeu şi rânduiala Bisericii. Datoriile faţă de sine reprezintă ceva firesc şi natural, căci „nimeni nu şi-a urât vreodată trupul” (Efeseni 5, 29), adică viaţa sa. Există însă o formă adevărată a iubirii de sine, care dezvoltă tot ceea ce reprezintă valoarea în noi înşine, precum şi o falsă iubire de sine, ca o cădere a iubirii de sine în egoism, când grija firească de sine se preface în pofte şi păcate (Romani 13, 14). Datoriile faţă de sine au un dublu aspect: a) Datoriile faţă de suflet se manifestă prin cultivarea înţelepciunii, a voinţei şi a simţirii în direcţia desăvârşirii vieţii duhovniceşti. b) Datoriile faţă de trup se referă la întreţinerea vieţii biologice, în armonie şi echilibru cu cea duhovnicească. Asigurarea condiţiilor de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, muncă, odihnă, îngrijirea sănătăţii, toate acestea reprezintă satisfacerea nevoilor naturale ale omului. Datoriile faţă de aproapele: Din Pilda Samarineanului Milostiv (Luca 10, 25-37) reiese că orice om este aproapele nostru, fiindcă orice om poartă în sine chipul lui Dumnezeu şi reprezintă o valoare. Iubire faţă de aproapele trebuie să fie sinceră, dezinteresată, jertfelnică, universală (nu se uită la sex, neam, stare socială) şi creatoare, vizând întotdeauna salvarea şi desăvârşirea semenului. Iubirea faţă de aproapele se manifestă în mod concret prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti Datoriile creştinului au o sferă foarte largă. Ele se leagă între ele prin forţa iubirii. „Astfel, iubirea adevărată faţă de sine se împlineşte totdeauna prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii 31

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

noştri, cu prelungire în iubirea faţă de familie, Biserică, patrie şi firea înconjurătoare. Numai singură sau ruptă de acestea, iubirea de sine devine egoism şi nu este ducătoare la scop”. „Întru aceasta cunoaştem că suntem fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui şi poruncile Lui nu sunt grele.” (I Ioan 5, 23) „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24). „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Deci, „să ne iubim unul pe altul că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu”. (I Ioan 4 ,7 ) În concluzie, Sfânta Scriptură defineşte dragostea ca cea dintâi virtute creştină, astfel: „ De aş grăi în limbile oamenilor sau ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată[…]”. ( I Corinteni 13,1-8 ) Aşadar, „căutaţi dragostea. Râvniţi însă cele duhovniceşti […]” (I Corinteni14, 1) căci „[…]Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” ( I Ioan 4, 16) Bibliografie: 1. 2. 3. 4.

Baştovoi, ierom., Savatie, „A iubi înseamnă a ierta”, Ediţia a doua, Editura Cathisma, Bucureşti,2006 Bercea, pr., Porfirie, „Antologie de sfaturi şi îndrumări”, Editura Bunavestire, Bacău; Cosma, pr., prof., Sorin, „Cuvinte ale dreptei credinţe”, Editura Arad, 1992; Sfânta Scriptură.

LOCUL ŞI TIMPUL ÎN CARE SE SPUN POVEŞTI- ROLUL EDUCATIV AL POVESTITULUI prof. MARIANA LELIA STANCA C.N.I. „Matei Basarab”, Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

atorită funcţiei artistice pe care o îndeplineşte,povestea este legată de complexitatea existenţei sociale a oamenilor. Din acest motiv, poveşti se spun în locuri cu o mare diversitate, neexistând un loc sau un timp prestabilit cu exactitate pentru desfăşurarea acestor naraţiuni. Mărturiile despre povestit din trecutul îndepărtat au arătat că naraţiunile, „îndeosebi cele cu caracter legendar, au avut un rol cultic, superstiţios sau religios”. Avea de asemenea şi o funcţie sacră, astfel obţinându-se prin povestit anumite realizări. Dacă poveştile erau spuse în timpuri sau locuri oprite, potrivit concepţiilor arhaice, povestitorul putea fi chiar provocator de calamităţi. S-au păstrat şi la noi, până în acest secol, urme ale rolului superstiţios al povestitului. Astfel, în anumite zone a existat credinţa că în locuinţele izolate trebuiau spuse în fiecare seară câte trei poveşti ce alcătuiau un fel de horă împrejurul locuinţei împiedicând astfel pătrunderea fiinţelor vrăjmaşe să intre peste oameni.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Povestitul nu a avut doar un rol cultic sau superstiţios. Trebuie subliniat faptul că încă din cele mai vechi timpuri el a avut un rol artistic, poveştile fiind spuse pentru a le gusta frumuseţea lor ca atare, pentru partea lor captivantă, de artă vie. În urma unor cercetări, s-au arătat împrejurările de viaţă în care se povesteşte. Locul unde se spun poveşti este destul de variat, astfel, ele se deapănă la sate (la culesul porumbului, în şezători, la tors, la tăiatul de lemne în pădure) şi mai ales în lungile nopţi cu vreme rea când cei adunaţi în jurul focului povesteau. Povestea avea rolul ei: „de a umple un gol, delectând pe ascultători, fiecare din ei întrecându-se în a spune în fel şi chip, poveşti fabuloase, licenţioase, anecdotice”. Dintre locurile exterioare satului se pot menţiona cazărmile (unde se organizau seara adevărate întreceri de povestit), închisorile (din dorinţa de a evada dintr-o existenţă mai grea, mai apăsătoare decât cea obişnuită) sau spitalele. Aceste ocazii arată că povestitul are o funcţie importantă în viaţa colectivităţilor folclorice şi explică, alături de alţi factori, bogatul şi variatul repertoriu de povestiri al folclorului nostru. Se spun poveşti şi în familie cu scopul de a capta atenţia şi imaginaţia copiilor, povestitul având în acest caz şi un rol educativ. Spre deosebire de cântece, care pot fi interpretate de oricine, poveştile se spun doar de anumite persoane deoarece nu oricine ştie să povestească. Există povestitori cu un mare talent interpretativ şi înzestraţi cu spirit creator care prelucrează deliberat materialul tradiţional într-o formă pronunţat originală. Alţii însă se limitează în a reproduce repertoriul învăţat. Într-o colectivitate există mulţi cunoscători ai basmelor, aceştia formând, de fapt, publicul cel mai fidel al ocaziilor de povestit, contribuind activ la actualizarea discursului narativ. „Povestea, îndeosebi basmul, este preţuită şi iubită pentru că lumea ei nu cunoaşte îngrădiri, pentru că în basme totul apare natural şi de la sine înţeles, pentru că nu lasă neîmplinită niciodată nicio aspiraţie”. În basme aspiraţiile poporului spre o viaţă fericită şi mulţumită sunt împlinite. În perioada modernă s-a remarcat declinul basmelor, oamenii maturi (exceptând snoavele şi anecdotele) nu le mai apreciază, lăsându-le pe seama copiilor. În folclorul european se disting două categorii de naraţiuni: a) legenda – cu subspeciile ei, mitul, tradiţiile etc., b)basmul despre animale, basmul fantastic,snoava. O primă clasificare sistematică a basmelor la o culegere greco-albaneză, o face I. G. Hahn. Acesta împarte basmele în trei mari secţiuni: prima se referă la legăturile de familie, a doua este de natură mixtă iar ultima, dualistă. Hahn subordonează acestor trei secţiuni un număr de patruzeci de grupe, fiecare purtând numele principalului personaj, fie din mitologia antică, fie din şirul poveştilor moderne. Lazăr Şăineanu face o clasificare mai amplă şi mai evoluată în studiul său „Basmele românilor, în comparaţiune cu legendele antice clasice” (1895). El grupează materialul în patru secţiuni urmate de cicluri, fiecare cu mai multe tipuri: ex. Ciclul păsărilor sau omului animal cuprinde tipuri ca: Amor şi Psyche, Melusine, Nereida, iar fiecăruia dintre acestea, Şăineanu îi identifică basmul românesc respectiv, cu variantele sale. A doua secţiune: Poveşti psihologice are cicluri precum: Celor trei fraţi, Celor doi fraţi, Animalele recunoscătoare etc. A treia secţiune cuprinde Poveşti religioase, iar a patra, Poveşti glumeţe. „Învăţatul român Şăineanu vedea în proza folclorică nu numai mitologie, rădăcini adânci cu legenda antică, dar şi straturi profunde de ordin psihologic, uman, concepţie religioasă şi fabulă animalieră. Tuturora le identifică o existenţă în proza românească, raportate la basme caracteristice, urmărite în variaţiile lor. Concepţia şi-a găsit o totală acoperire în numeroasele materiale româneşti”. 33

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Un alt cercetător, danezul Arthur Christensen, propune ca proza fantastică să fie orânduită după: 1.temperament; 2.fineţe; 3.nebunie; 4.eroare; 5.destin; 6.consecinţe, acestora subordonându-le mai multe motive. Clasificarea propusă de Anti Aarne şi întregită de Smith Thompson este acceptată de folcloristica generală şi destul de apropiată de ceea ce propusese şi Lazăr Şăineanu. Astfel: 1.Basme cu animale; 2.Basme propriu-zise; 3.Snoave. Acestea au mai multe subdiviziuni, precum: basme cu animalele pădurii, cu animalele pădurii şi domestice, cu oameni şi animalele pădurii, cu păsări, cu peşti. Gheorghe Vrabie are o clasificare asemănătoare: 1.Basme propriu-zise(cu zmei şi zâne); 2.Basme nuvelistice; 3.Basme sau poveşti cu animale; 4.Povestiri: a)anecdotice; b) legendare. Referindu-se atât la folclorul european cât şi la cel românesc, B. P. Hasdeu face distincţie între basm şi poveste şi delimitează şi alte categorii. Povestea este „orice fel de naraţiune, fie legendă, fie snoavă, fie anecdotă… în care nu se întâmplă nimic miraculos sau supranatural” iar în basm „supranaturalul constituie un element esenţial”. I. C. Chiţimia afirmă că delimitarea speciilor făcută de Lazăr Şăineanu este viciată de inconsecvenţa terminologică, el acordând termenului poveste o sferă mai cuprinzătoare decât termenului basm. Chiţimia distinge basmul (ca poveste fantastică, neadevărată), cu o anumită morfologie şi structură stilistică de poveste (naraţiune cu un caracter realist, nepredominată de fantastic), apoi legenda (structură literară, scop popular didactic), fabula (naraţiune scurtă, alegorică) şi snoava (naraţiune scurtă, de ocazie, cu scop glumeţ sau satiric). Ovidiu Bîrlea face o delimitare între legendă ca naraţiune cu caracter didactic, povestire despre fapte din viaţa contemporană săvârşite de către povestitori sau la care aceştia au fost martori, basmul despre animale care se deosebeşte da fabulă pentru că nu prezintă analogii conştiente, voite, în domeniul uman, snoava, strâns înrudită cu basmul despre animale, şi basmul propriu-zis, ca specie complexă, care cuprinde basmul fantastic şi basmul nuvelistic. Bibliografie: 1. Bîrlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.15 2. Vrabie, Gheorghe, Basmul cu soarele şi Fata de împărat, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, pag.XI 3. Propp, Vladimir, Morfologia basmului, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.17

OBICEIURI ȘI SIMBOLURI DE SFINTELE PAȘTI prof. VASILICA LIVIANA PINTEA Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

uăle simbolizează mormântul purtător de viaţă al Mântuitorului, care s-a deschis la Învierea sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle, prin ciocnire, creştinii işi spun „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”. Culoarea roşie simbolizează sângele lui Iisus, care a curs de pe cruce, colorând ouăle aduse într-un coş de Maica Domnului, pentru a-i îmbuna pe soldații care îl păzeau pe Hristos. O altă legendă prin care se încearca o explicaţie despre culoarea ouălor aminteşte despre neîncrederea cu care vestea Învierii lui Iisus a fost primită de unii. Se spune că o precupeaţă care vindea ouă în piaţă ar fi zis: „Voi crede că a înviat când ouale astea se vor roşi”. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat... Ciocnitul ouălor se face „cap” la „cap” și „dos” la „dos”, existând credinţa că aceia care ciocnesc se vor întâlni pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul celuilalt are voie să i-l ia. O singură dată pe an, de Sfintele Pasti, gospodinele creștine fac un fel de cozonăcel din aluat dospit, umplut cu brânza de vaci, stafide și smântână: pasca. 34

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Aceasta are o formă rotundă, deoarece se crede că scutecele pruncului Iisus au fost rotunde. Având pe centru o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. În acele localităţi în care încă se mai păstrează obiceiurile şi mai există cuptoare zidite, gospodinele respectă un ritual străvechi înainte de a pune pasca la copt: fac semnul crucii cu lopata pe pereții cuptorului şi spun „Cruce-n casă / Cruce-n piatră / Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precista pe fereastră”. Și despre originea pascăi există o legendă, care spune că, în timp ce mergea să predice împreună cu apostolii săi, Iisus a fost găzduit de un om foarte primitor. În noaptea de Înviere, toţi creştinii merg la biserică. Fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din Lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Dumnezeu împotriva păcatului. Mulţi păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după slujba Învierii şi o aprind în cursul anului, dacă au un mare necaz în familie. La sfârşitul slujbei, preotul împarte tuturor credincioşilor sfintele pasti, adică pâine sfinţită, stropită cu vin şi cu agheasmă. După tradiţie, în familiile creştine, în zilele de Paşti, carnea de miel nu trebuie să lipsească de pe masă. Mielul jertfit îl simbolizează chiar pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.

PERSOANA UMANĂ – DESTINATAR AL EDUCAŢIEI prof. CORNELIA PAPUZU Grup Școlar Sanitar „Antim Ivireanul” Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

ersoana este individul uman aşa cum apare el în ochii altuia, capabil să gândească raţional şi să acţioneze în concordanţă cu valorile normale. Persoana este forţa internă umană a personalităţii. Chipul lui Dumnezeu în om este dat, iar asemănarea este un postulat. Omul face ceea ce este şi devine ceea ce face. Sufletul este o componentă specifică a fiinţei umane şi principiu formator unitar şi dinamic al personalităţii. Elementul substanţial şi raţional ce dă forma individuală şi personală a fiinţei umane prin care se distinge atât de Dumnezeu, cât şi de celelalte creaturi. Actualitatea este o categorie opusă acestora. Persoana este personalitatea în potenţă. După Dumnezeu, omul este existenţa cea mai tainică şi enigmatică din toate lumile cunoscute gândirii omeneşti. Nici una din definiţiile date omului nu dezleagă misterul marii enigme microcosmice, care concentrează în sine întreg universul creat. Omul însumează toate funcţiunile, instinctele şi o seamă de comportamente similare animalului, el este infinit mai profund şi mai originar decât psihologicul şi biologicul din el, diferenţiindu-se de celelalte vieţuitoare tocmai prin acel ceva absolut – conştiinţa de sine, care, de altfel rămâne inexplicabilă pornind de la lumea naturală şi rămâne o taină pentru această lume. Numai omul poate fi educat duhovniceşte, pentru că el este purtător de duh şi de cuvânt, după icoana Creatorului, care i se adresează prin Duhul – Care a grăit prin prooroci – şi prin Cuvântul Său – în zilele mai de pe urmă (Evrei, 1,2). Cu Iisus Hristos ca model al Învăţătorului Suprem, prin lucrarea Sântului Duh în Biserică, s-a dezvoltat pedagogia creştină. Educaţia este un dar, o acţiune specifică omului. Numai omul se educă, animalul se dresează. Dacă educaţia este specifică omului, atunci ea începe o dată cu omul. În acelaşi timp, putem spune că şi religia s-a născut o dată cu apariţia omului, spunea savantul Ivan Paulson, în anul 1963. O teologie a persoanei umane porneşte de la afirmaţia biblică: omul este chipul lui Dumnezeu, deci incomparabil cu elementele creaţiei. Persoana nu se poate defini nici pornind de la trup, nici de la suflet, nici de la inteligenţă; ea este o realitate absolută care transcende elementele care subzistă în ea. 35

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Omul ca persoană transcende evoluţia şi recapitularea în Dumnezeu. Persoana are o funcţie unificatoare în creaţie, în care ea exercită demnitatea sa de preot, de mediator etc., demnitatea de a aduce pe toate în unire cu Dumnezeu. În ea se unifică lumea, fiind puntea, mijlocul dintre creaţie şi Dumnezeu. Moralismul pune scopul vieţii în împlinirea datoriei, în aşa numitul imperativ categoric. Datoria împlinită se cheamă virtute, iar virtutea postulează fericirea, care dacă nu se ajunge în această viaţă, va fi dobândită neapărat în viaţa de dincolo de mormânt. Moralismul nu are însă temelie sigură deoarece legea morală, căreia trebuie să se conformeze viaţa omului, ca să-şi împlinească datoria şi să devină virtuos este ceva subiectiv, adică un produs al voinţei omului. Şi voinţa se ştie că este schimbătoare şi nu are destulă putere ca să împlinească ceea ce ea porunceşte. Pentru ca voinţa să aibă această putere, omul ar trebui să renască sufleteşte, adică să dobândească noi puteri sufleteşti. Tradiţia patristică preferă o concepţie personalistă despre subiect şi ipostas. Astfel, personalismul ortodox afirmă că persoana nu este echivalentă cu conştiinţa care este o proprietate a naturii umane, pe de o parte, iar pe de altă parte, ea păstrează toate semnele şi caracteristicile umanului în special condiţia de moralitate naturală, ca o consecinţă a separării dintre om şi Dumnezeu. O pedagogie creştină fără Dumnezeu este o absurditate; consecinţele unei educaţii pur seculare se resimt la scară mondială: omul ajunge să se teamă de propria-i umbră, devine sclavul propriilor cuceriri ale tehnologiei şi civilizaţiei, ca o consecinţă a gustării din roadele ambiguităţii binelui amestecat cu răul. Bibliografie:

1. Popovici, arhim I., Omul şi Dumnezeu – Omul, trad. Pr. prof. dr. Ioan Ică şi diac. dr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997 2. Berdiaev, N., Sensul creaţiei, trad. A. Oroveanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 3. Jurca, pr. dr., E., Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, Editura Marineasa, Timişoara, 2006

ROSTIRI NELITERARE ÎN LIMBAJUL ELEVILOR DIN CICLUL PRIMAR prof. FLORENTINA SACERDOȚIANU Școala cu clasele I – VIII nr. 10 Râmnicu Vâlcea, Județul Vâlcea Grija esenţială, în procesul comunicării, a fiecăruia dintre noi este, pe cât posibil, evitarea greşelilor atât în exprimare, cât şi în scris.

proape la tot pasul întâlnim formulări incerte şi/sau discutabile sub raport gramatical şi lexical ce încalcă cu bună ştiinţă normele exprimării decente, civilizate, corecte. Unele dintre greşeli, fie ele de natură lexicală, fie de natură gramaticală, sunt greşeli curente, altele scot în evidenţă anumite preferinţe ale vorbitorilor, care sunt în contradicţie cu norma literară. Cunoaşterea normelor ortoepice şi prevenirea încălcării lor constituie un domeniu important al cultivării limbii române. 1. Substantivul - în cazul substantivului, abaterile de la norma literară sunt legate de gen, număr, caz şi pronunţie: a.Genul - în cadrul genului vorbitorii au o reacţie de respingere a variantelor feminine, când este vorba de anumite profesii, funcţii sau titluri. Aceasta se manifestă în mod diferit în funcţie de mediul profesional, nivelul socio-cultural, contextul lingvistic etc. În limba română actuală există o puternică tendinţă de neglijare a distincţiei de gen (sex) între numele de persoane, ceea ce se oglindeşte în folosirea numelor de persoane cu anumite ocupaţii sau titluri în forma de masculin cu referire la femei, chiar atunci când există femininul corespunzător. Uneori, unul şi acelaşi substantiv masculin 36

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

are corespondent feminin într-un sens şi în altul, nu: de la doctor ‹‹medic›› există derivatul feminin doctoriţă, dar de la doctor ‹‹persoană care are doctoratul›› nu s-a creat un feminin paralel, deşi sunt multe femei cu acest titlu. Acolo unde substantivele au numai formă de masculin este neliterară folosirea formei de feminin. Multe substantive neologice şi-au creat forme paralele de plural. b.Numărul- confuziile se întâlnesc la desinenţele de plural. Elevii confundă, la plural, substantivele terminate în –e cu cele terminate în –i (şi invers). De multe ori îi auzim spunând bări în loc de bare; căpşuni în loc de căpşune; coperţi în loc de coperte; îngheţăţi în loc de îngheţate; sacoşi în loc de sacoşe; coale în loc de coli; şăibi în loc de şaibe; plapume în loc de plăpumi etc. O altă confuzie o întâlnim în cazul substantivelor de genul neutru, în cazul cărora elevii folosesc desinenţa –e în locul desinenţei –uri: aerodroame în loc de aerodromuri; albuşe în loc de albuşuri; bazare în loc de bazaruri; chibrite în loc de chibrituri; coniace în loc de coniacuri; festivale în loc de festivaluri; furtune în loc de furtunuri; hotele în loc de hoteluri; macate în loc de macaturi etc. c.Cazul - de multe ori elevii din învăţământul primar folosesc greşit formele de genitiv-dativ pentru unele substantive: bării în loc de barei; cazarmei în loc de cazărmii; ceţei în loc de ceţii; dezordinei în loc de dezordinii; gâştii în loc de gâştei; mătuşei în loc de mătuşii; oastei în loc de oştii; pieţii în loc de pieţei; soartei în loc de sorţii etc. 2. Adjectivul – greşelile întâlnite la adjectiv sunt legate de acord şi de sensul unora dintre ele în anumite contexte. Adjectivele propriu-zise sau adjectivele provenite din participii trebuie să aibă acelaşi gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină, iar în cazul unui grup, acordul se realizează cu întregul grup nu numai cu ultimul constituent al grupului. De asemenea, se manifestă tendinţa de slăbire a acordului cazual al adjectivului. O altă greşeală este combinarea formei sintetice cu cea analitică a adjectivelor care arată cantitatea nedefinită sau folosirea gradelor de comparaţie la unele adjective al căror sens nu admite grade de comparaţie, deoarece indică o valoare absolută. Mulţi elevi folosesc unele adjective cu alt sens decât cel corect. 3. Articolul – în cazul articolului greşelile întâlnite sunt omiterea articolului, folosirea articolului hotărât proclitic lui la numele proprii de persoane feminine terminate în a, omiterea articolului hotărât -(u)l de la toponimele simple, omiterea articolului posesiv atunci când se coordonează mai multe genitive, începând cu al doilea, lipsa acordului în gen, număr şi caz a articolului demonstrativ cu substantivul determinat. Exemple: Din punct de vedere al notelor, clasa noastră ocupă un loc fruntaş. (corect: Din punctul de vedere al notelor, clasa noastră ocupă un loc fruntaş) Studierea limbii engleze a deschis şi mai mare orizont elevilor. (corect: Studierea limbii engleze a deschis un şi mai mare orizont elevilor.) Lui Dana, lui Maria, lui Ioana în loc de Danei, Mariei, Ioanei I-am acordat elevului cel mai bun premiul I. (corect: I-am acordat elevului celui mai bun premiul I.) 4. Numeralul – cu toate că numeralul are o flexiune mai săracă, ridică numeroase probleme în ceea ce priveşte folosirea corectă: tendinţa de generalizare a formei de masculin, chiar atunci când determinantul este un substantiv feminin, rostirea şi scrierea greşită a numeralelor cardinale, tendinţa de trecere de la numeralul ordinal la numeralul cardinal. Exemple: E ora doisprezece. (corect: E ora douăsprezece.) Anul are doisprezece luni. (corect: Anul are douăsprezece luni.) Douăşdoi, patruşpatru, şapteşcinci, optisprezace în loc de douăzeci şi doi, patruzeci şi patru, şaptezeci şi cinci, optsprezece.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

5. Pronumele – flexiunea bogată şi varietatea formală a pronumelor, existenţa formelor neaccentuate alături de cele accentuate sau de anumite dezacorduri la diferite categorii de pronume creează dificultăţi în folosirea corectă a pronumelor. Exemple: I-am cerut dânşii o carte despre animalele sălbatice. (corect: I-am cerut dânsei o carte despre animalele sălbatice.) Tu însuşi, ei însuşi, ei însăşi în loc de tu însuţi/insăţi, ei înşişi, ei înseşi. Exerciţiul care l-am rezolvat nu era corect. (corect: Exerciţiul pe care l-am rezolvat nu era corect.) Sunt oameni care nu le place muzica clasică. (corect: Sunt oameni cărora nu le place muzica clasică.) Cine ştie nu-i e frică de examen. (corect: Cui ştie nu-i e frică de examen.) Am oarece rezerve pentru cele afirmate. (corect: Am oarecare rezerve pentru cele afirmate.) 6. Verbul – trecerea unor verbe de la o conjugare la alta, folosirea desinenţelor din paradigma conjugării, necunoaşterea modului de construcţie a unor verbe în combinaţie cu alte părţi de vorbire şi sensul anumitelor verbe dau naştere celor mai întâlnite greşeli legate de această parte de vorbire. Exemple: Mi-ar place să merg duminică la film. (corect: Mi-ar plăcea să merg duminică la film.) Urmele nu vor dispare aşa de repede. (corect: Urmele nu vor dispărea aşa de repede.) Profesorul îţi va scade nota pentru că ai scris urât. (corect: Profesorul îţi va scădea nota pentru că ai scris urât.) Trebuie de verificat toată lucrarea. (corect: Trebuie verificată toată lucrarea.) Uitaţi ce mi-a făcut! (corect: Uitaţi-vă ce mi-a făcut!) Se mai întâlneşte şi o greşeală numită cultism rezultată din înlocuirea unui cuvânt vechi, considerat „banal” printr-un neologism parţial sinonim cu acesta, înlocuire care presupune neglijarea diferenţelor existente între cele două sinonime şi al cărui rezultat îl constituie folosirea neologismului cu un sens mai larg decât cel care îi este propriu. Exemple: Am servit o friptură la grătar. (corect: Am mâncat o friptură la grătar.) Am servit masa la restaurant. (corect: Am luat masa la restaurant) Dimineaţa servesc un ceai. (corect: Dimineaţa beau un ceai.) 7. Adverbul – în cazul adverbului, se întâlnesc greşeli legate mai ales de tendinţa de adjectivizare, aşezarea adverbului mai înaintea formelor verbale compuse, omiterea repetării în faţa fiecărui element al unei enumerări. Exemple: Copii noi-născuţi, colege noi-venite în loc de copii nou-născuţi, colege nou-venite. Elevii slabi pregătiţi nu au promovat examenul de capacitate. (corect: Elevii slab pregătiţi nu au promovat examenul de capacitate.) Mai a spus şi colegul meu. (corect: A mai spus şi colegul meu.) Nu cam mi-a plăcut. (corect: Nu prea mi-a plăcut.) Am fost decât noi la film. (corect: Nu am fost decât noi la film.) 8. Prepoziţia – cele mai frecvente greşeli ale elevilor din ciclul primar legate de această parte de vorbire sunt înlocuirea sau confuzia unei prepoziţii cu alta. Exemple: A căzut după scară. (corect: A căzut de pe scară.) Te sun după telefonul unui prieten. (corect: Te sun de pe telefonul unui prieten.) Problema a fost analizată de Mircea. (corect: Problema a fost analizată de către Mircea.)

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Geantă de piele, masă de lemn, vază de cristal în loc de geantă din piele, masă din lemn, vază din cristal. Câţiva colegi i-am ajutat la matematică. (corect: Pe câţiva dintre colegi i-am ajutat la matematică.) Le-am dat la colegi temele. (corect: Le-am dat colegilor temele. 9. Conjuncţia - și în cazul conjuncţiei, cele mai multe greşeli apar atunci când se înlocuieşte o conjuncţie cu alta. Exemple: Şi-a amintit căci mai citise cartea. (corect: Şi-a amintit că mai citise cartea.) Este bine ca să le mai spunem. (corect: Este bine să le mai spunem.) Mi-a spus ca să citesc lecţia de mai multe ori. (corect: Mi-a spus să citesc lecţia de mai multe ori.) 10. Construcţii pleonastice - Pleonasmul este o greşeală de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcţii sau propoziţii cu acelaşi înţeles. Este de fapt repetarea aceluiaşi semnificat prin semnificanţi diferiţi. Foarte des auzim la elevii din ciclul primar următoarele construcţii pleonastice: avansează înainte, coboară jos, urcă sus, continuă mai departe, geam de sticlă, icre de peşte, miere de albine, mujdei de usturoi, sumă de bani, undiţă de peşte, mai superior, cel mai principal, enorm de mult, cel mai formidabil, iarăşi din nou. Greşelile, mai rare sau mai frecvente, mai grave sau mai puţin grave, pot reprezenta tendinţe de evoluţie, de modificare a structurii lingvistice în genral sau de schimbare a configuraţiei limbii literare. Norma limbii este stabilită de către specialişti pe baza legilor de evoluţie a limbii. Laxismul (nejustificat) nu trebuie încurajat, dar nu trebuie să se ajungă la încorsetarea de tip ‹‹purist››, care ar contraveni flagrant dezvoltării libere ‹‹naturale›› a limbii noastre. Şcolii îi revine misiunea de a asigura într-un cadru organizat sub forma unui proces dirijat, o pregătire corespunzătoare a elevilor în conformitate cu cerinţele normei literare. Bibliografie: 1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti, 1986 2. Graur, Alexandru, Tendinţele actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 3. Graur, Alexandru, „Capcanele” limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 4. Graur, Alexandru, Dicţionar al greşelilor de limbă, Editura Academiei, Bucureşti, 1982 5. Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Versiune nouă, Editura Humanitas Educaţional, colecţia Repere, Bucureşti, 2000 6. Hristea, Teodor, Probleme de etimologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 7. Hristea, Teodor, Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984 8. Ţibrian, Constantin, Rostiri neliterare în limba română actuală, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2005

TRADIŢII POPULARE DE SFINTELE PAŞTI prof. MARIA CORNEA Şcoala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea

n săptămâna patimilor sau săptămâna neagră, se crede că spiritele morţilor ies din morminte; de aceea, se fac pomeni spre a-i îmbuna, dar spre a le asigura hrana trupului nevăzut, din cealaltă lume, în Joia Mare, morţii vin la fosta lor casă şi stau, de regulă, conform concepţiei populare, până la Moşi – sâmbăta dinainte de Rusalii. Pentru ei neamurile pregătesc colaci, oale, de împărţit, dar şi scaune pentru odihnă şi foc să se

încălzească. Pentru partea feminină, Joia Mare este importantă, întrucât atunci se termină torsul cânepii şi lânii, precum şi cusutul iei pentru Paşti. Dacă aceste lucrări nu sunt isprăvite la soroc, joimăriţele, personaje din mitologia populară, urâte ca aspect, având rol justiţiar, le vor pedepsi aspru pe femei şi fete.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

„Strigătul peste sat” este un obicei păstrat în unele regiuni, având şi o semnificaţie folclorică. Flăcăii dintr-un sat se adună, îşi aleg un fruntaş – în unele zone numit „voievoda ţiganilor” – iar aceasta dezvăluie o serie de întâmplări reprobabile, bineînţeles, după ce faptele urâte au fost comunicate de consăteni. Alesul flăcăilor se urcă în Sâmbăta Paştilor, fie într-un copac, fie pe un loc înalt ce domină comuna şi dezvăluie, în întuneric sau în văzul oamenilor, încălcări ale normelor morale, de convieţuire, ca: beţia, bătutul nevestelor, lenevia, neţinerea postului mare. În regiunea Năsăudului era ales un „Crai nou”, flăcău învestit cu atribute crăieşti, desigur simbolic şi în prezenţa întregii colectivităţi săteşti dispuse concentric – flăcăi, fete, neveste, bătrâni, copii – urma judecarea şi pedepsirea celor căzuţi în greşeală, de regulă doar flăcăii. Se practică „bricelatul”, vinovaţii fiind bătuţi la tălpi, nu cu vrăjmăşie, ci blând, dar aplicarea pedepsei în sine însemna o mare ruşine pentru tineri. „Paştele Blajinilor”, o sărbătoare uitată, amintită astăzi doar într-o proză sadoveniană, cădea imediat după Înviere, la o săptămână după Paştele ortodox. Se presupune că ar avea şi un substrat mitic, îngemănat cu cel religios. În această zi, luni, după Duminica Tomei sau a Orbului, oamenii credincioşi zvârleau în cursurile de apă coji de ouă, frimituri de cozonac ca să ajungă la cei blajini din lumea de dincolo. O credinţă străveche în lumea celor retraşi după „apa morţilor”.

TUDOR ARGHEZI – MAGIA INEFABILULUI, DINCOLO DE CUVINTE prof. ALINA MIHĂILESCU C. N. I. Matei Basarab Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea

pera argheziană reprezintă un reper fundamental în dezvoltarea şi modernizarea limbii noastre literare. Imensul talent al scriitorului a regenerat substanţial resursele expresive ale limbii obşteşti, dând inovaţiei stilistice o amploare excepţională, cu subtilităţi de construcţie frapante la fiecare pas. Lucrarea poetului asupra limbii a fost însoţită, ca și în cazul lui Eminescu şi Sadoveanu, de reflecţii originale în privinţa limbajului poetic. Arghezi vedea în munca artistică a scriitorului puterea de înnobilare şi de restructurare a limbii, dincolo de tiparele comune, uzate, inexpresive ale comunicării curente: Limba tinde la calăpuri, scriitorul e chemat să le sfărâme, să dea cuvintelor orientările sale, să le dozeze cu fantezie, să cioplească din nou calapoadele după pasul cugetării lui. (Tablete de cronicar, 1960). Aspiraţia spre înnoirea limbajului, îmbogăţirea mijloacelor de exprimare ţineau de progresul literelor româneşti, pe care poetul l-a evocat mereu în publicistica sa dinamică şi colorată stilistic. Un plan radical de înnoire era formulat poetic, încă din 1910, în Rugă de seară: Să-mi fie verbul limbă / De flăcări ce distrug, / Trecând ca şerpii când se plimbă;/Cuvântul meu să fie plug./Ce faţa solului o schimbă./Lăsând în urma lui belşug. Cuvântul lui Arghezi a intrat, într-adevăr, foarte adânc în graiul românesc, şi-n brazdele lui adânci a răsădit sămânţa unei arte poetice de cea mai autentică noutate. Poetul era conştient că rosturile limbii comune pot fi regenerate prin inspiraţie şi muncă fără răgaz: Cuvântul îmi vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă săngeră fraza, mă doare. Ceea ce desigur nu se vede în structura operei publicate, dar înnoirea construcţiilor e un fapt evident în fiecare pagină a poetului. Creşterea semantică a cuvântului vechi prin asocieri metaforice noi, cizelate cu pasiunea pentru frumuseţea unică a „cuvintelor potrivite”, a dat frazei lui Arghezi adâncime şi noutate plastică de mare 40

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

strălucire. în cuvintele adormite trebuiesc trezite văpăile avântate - spunea poetul, comentând prelucrarea inspirată a limbajului comun. Cuvântul căutat şi lucrat, mărturisea Tudor Arghezi în conferinţa sa despre Eminescu, în 1943, la Ateneu, a fost elementul major al meşteşugului literar. Esenţa acestui meşteşug a deprins-o de la marii artişti ai cuvântului, din cărţile vechi, de autoritate recunoscută - Dosoftei, Anton Pann, Eminescu, Caragiale, despre care a scris pagini memorabile în legătură cu arta lor inefabilă în volumul Tablete de cronicar. De la articolul Vers şi poezie din „Linie dreaptă” (1904) la ultima Tabletă despre limbă din 1967, anul dispariţiei sale, comentariile lui despre stil şi limbă au însoţit creaţia literară atât de originală şi modernă, mulţi critici şi literaţi aşezându-1 alături de Eminescu. O sinteză a ideilor sale se află în interviul publicat în revista „Luceafărul” sub titlul Despre arta literară: Scriitorul nu se poate împăca, n-ar trebui să se împace cu pierderea şi urgisirea cuvintelor vechi, cu izgonirea unor vorbe din popor sau regionale, plastice. Nici neologismul nu e de prisos când poate da precizii inexistente în tezaurul vechi. Aţi observat ce noutăţi splendide a scos Eminescu din aliajul de vechime şi noutate, turnat în poeziile lui? Dar îndărătul jocului aparent uşor, cu vorbele parcă sculptate în marmură, stă o muncă dărză de adunare, de asimilare, de studiu şi discernământ a formelor şi a sensurilor. E un lucru primejdios să te încrezi şi să te mulţumeşti cu ceea ce ţi separe că ştii din limba pe care o vorbeşti. Adevăratele câştiguri ale expresiei poetice stau în densitate şi exactitate... Versul cioplit o dată, de două ori de o sută de ori, trebuie să vină în lume ca o vestire nouă, ca un strigăt de triumf şi de eliberare. Fără sentimentul însufleţirii materiei şi fără bucuria descoperirii unui zăcământ sufletesc neştiut şi încă nerostit, nu văd cum poate exista poezia adevărată." Zăcăminte sufleteşti de mare strălucire au scos la lumină poezia şi proza lui Arghezi printr-un limbaj poetic care nu cunoaşte rezistenţele cuvântului ori aproximaţiile frazei învăluite pentru că geniul său verbal, cum spunea Vladimir Streinu, preface materia amorfă a limbii uzuale în cristale metaforice de cea mai pură poezie. În conferinţa despre poezia lui Eminescu (1943), Arghezi s-a arătat uimit de puterea de invenţie a înaintaşului său într-un vers ca acesta: în cuibar rotind de ape peste care luna zace (Călin), cu sintagma insolită: cuibar rotind de ape, pe care a demontat-o în elementele lexicale componente: Cuibar e şi un cuvânt căutat şi lucrat. El a dovedit bogăţia limbii, capabilă să acopere cu imagini plastice mereu noi infinitul şir al reacţiilor şi al reflecţiilor omeneşti dinaintea spectacolului vieţii. Nu întâmplător debutul, cartea de bază a lui, purta titlul Cuvinte potrivite, volum tipărit în 1927. când scriitorul avea 47 de ani: Ca să schimbăm, acum, întăia oară,/Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/Bătrănii-au adunat, printre plăvani./Sudoarea muncii sutelor de ani./Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi frământate mii de săptămăni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane./Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./Veninul strâns l-am preschimbat în miere./Lăsând întreagă dulcea lui putere.(Testament) Aceste versuri din prima poemă a primului volum de poezii din 1927 conţin un program şi anunţă pe marele meşter al limbajului artistic. Metafora înnobilării materiei primare îşi va găsi corespondenţa expresivă în imensul şir de imagini noi ale operei întregi: meditaţia lui lirică a devenit versuri şi icoane: Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Cuvântul a fost pentru poet un instrument miraculos de a fixa pregnant o noţiune, o imagine: M-a posedat intenţia - scria el - de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteieri, altele să fie pipăibile... Cuvintele vechi, populare, vin în contextul poetic cu o nouă substanţă a semanticii lor: cin'te-a născocit, / Ca să frămânţi a şesurilor coaje / Şi să-nlesneşti îndătinata vraje. De-a scoate-n urmă-ţi bobul însutit?' (Plugule). Şi potrivit temei, vorbele vechi revin în poemă pentru a compune imaginea familiară a aratului de toamnă: "Cinea purces în ploaie şi furtuni / Şi a brăzdat în negură şi zloată / Şesul blajin şi gras, întâiaşi dată, / Cu

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

blesteme, nădejdi şi rugăciuni?' Poetul a armonizat întregul material în scopul reliefării ideii centrale, evocând plugul milenar. Registrul elementelor arhaice şi populare este foarte întins. Fiecare mare artist al limbii a pornit de la tezaurul istoric-popular al vorbirii, Arghezi însă a pus o pecete de artă, de metaforă imprevizibilă pe rostul comun al atâtor vorbe vechi: Prin singurătatea lui brumar/Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/Învăluit în somnul funerar/Al fumegoaselor oglinzi./Tărziu de toamnă. Dintre cuvintele vechi şi populare mai puţin folosite azi, pe care însă opera argheziană le păstrează ca documente de autentică expresivitate pot fi enumerate: calâp, pogorî, hrisov, pravilă, ocină, buche, osârdie, mădular, cucuruz, vraci, iarmaroc, ciubotă, tarăboanţă, mămucă, abitir, slovă, ohabnic, ocară, zadaf, zămislire. Ţesute în context, cuvintele simple şi străvechi, populare ori regionale chiar, se ridică în lumină nouă prin vecinătăţi însufleţite de condeiul meşter: Cântecul lumina, taina, unda, -ntinsurile-albastre,/Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi,/Temeliile veciei, orice-aţi face-s ale noastre./Vot întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi. (Caligula). Multe elemente de construcţie stilistică scoase din alte vremi, nuanţează versul şi-i dau o savoare de vechime, de perenitate: Vânt e? Geamăt e? Agonie e?/ Spaimă liniştită stăpâneşte preste./ Al cui e glasul mare care bate?/ Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?/Dropii de beznă se târăsc îngenunchiate.(Schivnicie). Fonetica populară este frecventă în această construcţie poetică de mare rafinament stilistic: săcure, trăsare, părete, păreche, strâmpt, cleatină, să vază, să vie, să poci, vuitori, beserică, dăsagi, înfăţoşate, dimigeană, boloboc, văzduc, hultan, haşchie, nodale, căşi, mădulări, grăniţi, cătărămi, băniţi, palmi, străni; La mii de posti departe şi peste zeci de grăniţi. / El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi (Păianjenul negru). Arghezi a folosit cu predilecţie deşte, a seri, uneori pre, preste, subt. Multe forme fonetice duble în limba scrisă dintre cele două războaie reflectau concurenţa dintre ariile lingvistice sud-nord, ilustrate de opera unor mari scriitori ca Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu. Camil Petrescu etc. Dacă Sadoveanu scrie consecvent: câne, pane, (idei) nouă, tătar, sară etc, Arghezi scrie câine şi câne; pâine şi pane; mâine şi mâne; păpuşoi şi popuşoi etc. În lirica argheziană, lista cuvintelor sacre e cu deosebire întinsă şi explică formaţia sa în chiliile unei mănăstiri, cu amintiri persistente toată viaţa: rugăciune, post, stihar, candelă, pomelnic, altar, binecuvântare, praznic, jertfa, duhovnic, sobor, stareţ, strană etc. Multe le găsim şi în vocabularul lui Goga, prieten vechi cu Arghezi, ieşit şi el din medii bisericeşti; aceste cuvinte, departe de a fi elemente de construcţie oarecare, sunt înnobilate cu adevărat în procesul stilizării artistice. Priveghe dară visul din noi să-l împătreşti/Fă-i început de coardă din fiecare deşti/Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte-al unui trup/Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup./Nutreşte-ni-l cu ce e în tine întărire./Cetate de altare, izvor de omenire! (Stihuri)

VALORILE MORALE ALE CUVÂNTULUI prof. ANA VALENTINA ANESCU Şcoala cu clasele I-VIII „ Take Ionescu”, Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

ducaţia religioasă este o componentă a educaţiei, cu o valoare formativă ce se realizează în şcoală. Cuvântul reprezintă un mijloc direct de transmitere şi cultivare eficientă a credinţei spre formarea sinelui şi a celuilalt. Sub influenţa mai multor factori, cuvântul a fost prezentat sub forma învăţăturilor, rugăciunilor, povestioarelor morale şi a predicilor. 42

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Se mai poate remarca, indirect, prin intermediul parabolelor sau pildelor. De aceea, este eficient ca profesorul ce predă educaţia religioasă să fie capabil de o bună comunicare pe măsura elevilor. Într-o ordine evolutivă, influenţele educative în formarea personalităţii sunt: familia, biserica, şcoala, mass-media, structuri asociative. Familia este primul factor care formează persoana în valorificarea credinţei. Copilul „absoarbe” din mediul apropiat, familial, primele impresii. Astfel, lipsa credinţei creştine este percepută ca atare. Biserica vine în completarea educaţiei prin intermediul ceremoniilor religioase la care ar trebui să participe iniţiatul. Şcoala constituie un factor important în consolidarea educaţiei creştine. Religia este disciplina de bază pentru cultivarea persoanei care, alături de alte discipline (literatura, istoria ...), duce la formarea şi informarea în ceea ce priveşte consolidarea credinţei. În acest domeniu conţinuturile religioase sunt structurate astfel încât elevului să-i fie mai uşor de perceput rolul acestei discipline. Mass-media amplifică experienţele religioase. De la ziare la reviste, de la radio la televiziune, transmiterea informaţiilor religioase este bine structurată doar sub conducerea unor persoane competente. Structuri asociative (asociaţii ale copiilor şi tineretului creştin, societăţi caritabile, organizaţii nonguvernamentale) au ca scop formarea conştiinţei ţi conduitei religioase. Valorile cuvântului stau la baza obiectivelor celor care îndeplinesc rolul de a transmite. Astfel, cuvântul a îmbrăcat mai multe forme cu interpretare morală dintre care: povestioare morale, învăţături, parabole, pilde. În rugăciuni, cuvântul funcţionează ca o cale suplimentară în exprimarea credinţei. Aşadar, au fost publicate mici pliante care poartă titlul de „Învăţăturile ortodoxe de suflet mântuitoare”, fiind acoperite cu imagini religioase. Ex: „Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga ţie”; „Orice lucru să-l începi cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-l termini mulţumind Lui”; „Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi o sărută cu credinţă pentru că pe ea răstignindu-se Domnul a săvârşit mântuire a toată lumea”; „Creşte copiii în dragoste de Dumnezeu şi-i pregăteşte pe ei pentru a moşteni fericirea cea veşnică că vei răspunde de ei la Înfricoşata Judecată.”; „Iubeşte, respectă şi cinsteşte pe părinţii tăi. Dacă vei face aşa binecuvântarea lui Dumnezeu va fi asupra ta şi viaţă veşnică vei moşteni”; „Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine”. La nivel lexical cuvintele sunt specifice domeniului religios. Generalizând, învăţăturile încep printr-un îndemn cu ajutorul verbelor la imperativ:„caută”„creşte”„ munceşte”„ crede” , finalizându-se printr-un sfat condiţionat anterior: „celelalte se vor adăuga ţie”, „să-l termini mulţumind Lui”. În povestioarele morale cuvintele sunt folosite pentru redarea unor conţinuturi cu rol moralizator. În Sfintele Evanghelii, cuvintele iau forma pildelor sau parabolelor pentru a duce la cultivarea motivată a credinţei sau chiar iniţiere în credinţă. Luăm ca exemplu pilda semănătorului: „ Şi iarăşi a început Iisus să înveţe lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă … Şi-i învăţa multe pilde, Şi în învăţătura Sa le zicea: Ascultaţi: Iată ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi-ndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult. Şi când s-a ridicat soarele, s-a uscat. Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o ţi rod n-a dat. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută.” Astfel, ideea trebuie căutată dincolo de contextul direct. Este vorba de sădirea şi cultivarea învăţăturii care este invocată printr-un şir de pilde. Percepţia fiecărui individ joacă un rol important. Cuvântul poate fi perceput încât ori ne motivează spre cunoaştere şi credinţă, ori, influenţat de alte griji, nu se poate bucura de forţa cuvântului. Cu referire la acest aspect, Constantin Cucoş afirmă: „Învăţătura aceasta ar fi: trebuie identificate momentele, oamenii şi prilejurile cele mai nimerite pentru primirea şi ducerea Cuvântului mai departe. Să fim atenţi ce facem cu el şi cui îl dăm…. Important este, nu numai darul dătătorului, ci şi harul primitorului.” 43

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Dacă până acum cuvintele au avut rol etic, de transmitere, în rugăciuni cuvintele sunt modalităţi de exprimarea a fiecărui individ care cere ajutor lui Dumnezeu. Aici ele au o valoare spirituală. Puterea cuvântului este stimulată şi controlată de intensitatea rugăciunii, de profunzimea cu care este rostită. Rugăciunea este un mijloc pentru înălţarea gândului spre Dumnezeu şi întărirea credinţei. Ea contribuie la consolidarea dragostei pentru aproapele nostru.. „ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…Toate prin el s-au făcut şi fără el nimic, nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut…Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume…”

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ LA VÂRSTA ŞCOLARĂ prof. GABRIELA FRUNZĂ Școala cu clasele I-VIII nr. 10 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea

acă în primii ani de viață și perioada preșcolară copilul a cunoscut cu precădere două medii educative – familia și școala – iar în cazul unei educații creștine și Biserica, la vârsta celei de-a treia copilării, numită și marea copilărie sau vârsta școlară mică, va intra în mediul școlar, cu exigențele, ofertele și inconvenientele lui. Această perioadă a fost numită și copilăria adultă sau maturitatea infantilă deoarece toate miturile ce au populat etapele anterioare se destramă treptat, copilul suferind o adevărată infuzie de realism. Aceste aspecte nu fac numai obiectul interesului nostru și îmi voi îndrepta atenția spre alte aspecte, exterioare, privind educația religioasă în școală și în afara ei. Fără ca familia să-și îneteze rolul educativ pe plan duhovnicesc, în câmpul formării religioase a copilului vor apărea încă două obiective de interes: religia în școală și cateheza în biserică. Influența bisericii asupra vieții religioase a copilăriei este mai redusă decât aceea a familiei și a școlii. La biserică merge copilul doar o dată pe săptămână. Influența familială cartacterizează prin continuitate, imitație și intimitatea legăturii sufletești dintre copil și părinte. Școala are și ea o continuitate, însă numai de la o anumită vârstă și numai pentru anumite epoci ale anului. Imitația capătă coloritul obligativității – în familie copilul zicea rugăciunea la masă, pentru că toți ai casei o ziceau, în școală o spune pentru că este obligat. Pertinența și actualitatea acestor constatări ne obligă la anumite considerații. În primul rând atrage atenția paradoxul: cel mai scăzut nivel de influență asupra vieții religioase a copilului revine tocmai Bisericii, când de fapt ea ar trebui să fie factorul principal de influență și educație religioasă. Acest fapt se datorează în primiul rând caracterului adult al practicilor de cult și cuvântărilor bisericești, lipsei interesului special acordat formării duhovnicești a copilului, lipsei unor programe și cateheze adecvate vârstelor, lipsei unei atmosfere calde, prietenești, favorabilă apropierii copilului de cele sfinte. Continuitatea influenței bisericii este și mai redusă; legătura sufletească nu mai este de la om la om, ci de la om la atmosfera tăcută și aspectul general al bisericii. Nici chiar preotul nu mai este considerat ca fiind o persoană cu care să întreții legături omenești, ci ca un ceva deosebit de care nu te poți apropia decât cu frică. Pe de altă parte este vorba de slaba comunicare și colaborare între cei trei factori principali ai educației: familie - școală – biserică. Este de apreciat rolul și locul familiei în educația religioasă a copiilor, dar în câte familii mai spun toți ai casei rugăciunea la masă sau măcar o rugăciune de seara comună? Familia modernă este total ignorantă pe plan religios, trăind ea însăși drama scindării unui orizont comun religios. Este limpede că o familie dezmembrată ca expectanță existențială și orizont mintal sau dezorganizată faptic sau indiferentă pe plan religios, nu poate oferi un mediu favorabil formării religios-morale a copilului. Pe câtă nevoie este de o educație religioasă a copilului, pe atât de 44

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

necesară este este o cateheză familială, de educare a educatorilor, unde părinții să fie instruiți pentru viața de familie creștină și creșterea copiilor întru frica lui Dumnezeu. Se impune o diferențiere între ora de religie în școală și cateheza în biserică. Multe persoane mai confundă încă educația religioasă făcută în școală – ora de relige – cu cateheza, planul de lecție cu momentele logico-psihologice ale catehezei, profesorul de religie cu catehetul, chiar dacă în unele situații preotul este deopotrivă catehet (în biserică) și profesor de religie (în școală). O dată intrat în şcoală, educaţia religioasă va căpăta noi forme de insinuare, realizată de personal didactic calificat în acest sens. Fără a minimaliza rolul educaţiei religioase din familie şi biserică, trebuie subliniat faptul că noul cadru formal de instruire şi educaţie religioasă, va avea un impact mai puternic asupra dezvoltării personalităţii religioase a copilului. Biserica va acţiona pe linia catehizării, iar şcoala pe cea a realizării educaţiei sistematice în perspectiva raportării la transcendenţă. La această vârstă copilul este capabil să acceadă la semnificaţiile şi valorile sacre, atât pentru el cât şi pentru alţii; el devine mai responsabil faţă de raportul dintre sine şi divinitate. La pubertate gândirea devine critică şi logică. Cei mai mulţi tineri, în această fază, intră într-o stare de incertitudine; nu puţini se vor orienta către o atitudine neutrală sau chiar ateistă. O atragere forţată spre religie în această fază, poate avea efect invers, poate fi malefică, atât pentru copilul în cauză, cât şi pentru ideea credinţei în sine. Descrierea etapelor formării conştiinţei religioase are numeroase incidenţe didactice. Ea ne ajută să identificăm şi să delimităm tipurile de argumente care se pretează în anumite momente ale catehizării şi educaţiei religioase. Trecerea de la o etapă la alta nu se face fără o anumită criză; este posibil ca la un moment dat copilul sau tânărul să respingă un element al manifestării religioase. Prin educaţia religioasă se asigură un sens al vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod de a exista. Idealul educaţiei religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el constă în a cultiva toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psiho-fizică. Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoaşterea şi interiorizarea unor valori morale, estetice şi intelectuale. Preadolescenții comunică și se comunică, ies din sine, se organizează în grupuri, solidaritatea și gradul de socializare cresc în mod sințitor. Comuniunea de interese și sentimente face ca și religiozitatea să se extindă și să se amplifice. Copilul se încrede în altul, se confesează. Raportarea la divinitate îi dă prilejul să-și rezolve unele probleme: o confuzie morală ușoară, o cădere existențială etc. La această vârstă copilul este capabil să acceadă la semnificațiile și valorile sacre, atât pentru el, cât și pentru alții; nu mai percepe prezența sa la o ceremonie religioasă ca pe o obligație, că ca pe o necesitate, o trebuință. obligațiile, reglementările, sancțiunile devin superflue pentru el; copilul devine mai responsabil față de raportul dintre el și divinitate, este o problemă a lui și mai puțin a altcuiva; La pubertate, lucrurile par să se complice din acest punct de vedere. Gândirea la această vârstă devine critică și logică. Se manifestă o tendință de a întemeia și justifica rațional dumnezeirea și ceea ce ține de ea. O atragere forțată la religie poate fi malefică și pentru subiectul în cauză, dar și pentru ideea credinței în sine. Bibliografie:

1. 2. 3.

Munteanu, A., Stadiile dezvoltării (vârstele copilăriei și ale adolescenței), Editura Augusta, Timișoara, 1997 Bologa, L., Psihologia vieții religioase, Editura Cartea Românească, Cluj-Napoca, 1930 Jurca, pr., dr., E., Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești, Editura Marineasa, Timișoara, 2006

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

LUMINA LUMII ŞI SAREA PĂMÂNTULUI prof. NADIA VASILICA ILIESCU Şcoala cu clasele I-VIII Waldorf, Rm.Vâlcea, Județul Vâlcea Voi sunteți sarea pământului... Voi sunteți lumina lumii (Matei 5, 13, 14).

a trebui să dăm gust lumii acesteia. Să fim prinţesa mereu alungată a sării în bucate, într-o lume ce simte tot mai puţin nevoia unui gust bun. Va trebui să fim o veste bună înainte de a împărtăşi Vestea Bună… Influenţa noastră, chiar şi invizibilă, va trebui să fie mare. Sarea conservă… Putem opri procesul de degradare a acestei lumi atâta timp cât a mai rămas un genunche să se plece. Lumina dă mai întâi de toate viață. Ea este pricina vieții în cadrul naturii. Lumina luminează lumea, ne înlesnește să lucrăm, să mergem, să creem. Ce înțelegea Hristos când spunea Ucenicilor Săi că El este Lumina lumii? Mai întăi, este foarte semnificativ că nu le spune: FIȚI LUMINĂ, așa cum avea să le spună în alte cazuri: FIȚI DESĂVÎRȘIȚI sau FIȚI SFINȚI, ci le spune: SUNTEȚI. Sunteți lumina lumii! Pentru că, dacă nu suntem lumină, nu suntem creștini. În altă parte Hristos se identifică clar pe Sine cu lumina (Ioan 1, 4, 5, 9). Spunând acum și Ucenicilor Săi că ESTE lumina, arată că nu este ucenic al Său creștinul care nu împrăștie lumina (mai presus de fire) a lui Hristos în lume. Deoarece Hristos, ca Dumnezeu, este izvorul necreatei și veșnicei lumini. Această lumină o primește și o răspândește cel credinciosul cel adevărat al Său, Sfântul. Creștinii își asumă greaua lucrare de a fi lumina duhovnicească a semenilor lor (cf. Efeseni 5,8). Adică să fie și să se vadă luminoși și totodată să lumineze întunericul și în întunericul celorlalți, să fie povățuitori duhovnicești ai celorlalți, dar totodată să reprezinte și judecată pentru viața întunecată a lumii păcatului. Iar aceasta se înfăptuiește atunci când creștinii trăiesc ca fii ai luminii și toate faptele lor rezistă la lumină. Creștinii trebuie să fie lumină nu numai existențial, ci și dinamic. Nu este suficient numai să primească lumină, ci trebuie să și răspândească lumină. Să împartă lumina Adevărului, a cunoașterii dumnezeiești. Dacă Sfinții Părinți nu ar fi curățat întunericul înșelăciunii în sinoade și dacă nu ar fi răspândit lumina adevărului evanghelic, nu ar fi putut fi lumini. Nu ar fi putut să povățuiască la calea adevărului. Pentru că a treia misiune a creștinului în lume este aceasta, adică să arate calea mântuirii. De asemenea, la fel de expresiv este și înțelesul sării pentru a arăta misiunea creștinului în societate. Sarea are două însușiri de bază. Conservă și apoi dă gust, dă sens gustului. Când vorbea Hristos, lumea de atunci nu era în mod esențial diferită de a noastră. În fiecare epocă omul nu încetează să fie cel care este; la fel și societatea. Cu aceleași neliniști și nevoi, cu acleași probleme și nelămuriri. Dezvoltarea și evoluția sunt ceva exterior. Sufletul nostru rămâne același. Așadar, și atunci a existat aceeași ciocnire de valori, aceeași dispoziție spre plăceri, același stres, aceeași decădere morală, aceeași sedimentare a valorii vieții și a personalității umane. Lucrarea creștinului într-o astfel de lume este mai întâi de toate să conserve, să oprească decăderea și descompunerea. Să protejeze. Există însă și aspectul pozitiv: să dea gust, să dăruiască vieții dimensiunea ei duhovnicească și morală. Toată evlavia individuală și bisericească se concentrează în îndoita străduință: să scoată răul (prin asceză) și să adauge binele (prin fapte de binefacere și dragoste).

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

Acum înțelegem de ce Hristos a folosit cele două sensuri ale luminii și ale sării pentru a-i caracteriza, prin acestea, pe Ucenicii Săi. Dacă lumea creștină își va pierde puterea sa de a păstra și a da gust, adică dacă va înceta să primească aceste daruri de la Izvorul lor, Hristos, ce trebuință mai are lumea de ea? Va fi aruncată ca nefolositoare și va fi călcată în picioare, completează Evanghelia. O ierarhie, care se aliază cu lumea celui viclean, își pierde puterea sa de a săra și, în afară de nume, nu-i mai rămâne nimic comun cu Biserica lui Hristos. Este vremea să ne întrebăm: Nu cumva așa ceva se întâmplă și cu noi cu toți atunci când ne alăturăm puterilor demonice ale lumii și lucrăm, nu pentru Hristos, ci pentru acelea? Și chiar dacă aceasta se întămplă fără să ne dăm seama, vom fi cu toții de acord că în felul acesta nu slujim lui Hristos, ci slujim stăpânitorului lumii acesteia. La fel se întâmplă și cu puterea de a lumina a Bisericii. Ca să rămână lumină, trebuie să rămână neatinsă de întunericul lumii. Cu cât înaintează secularizarea ei, cu cât mai mult întuneric intră în sânurile ei, cu atât intră apa înăuntrul corăbiei ea, cu toate consecințele neașteptate. Secularizarea nu poate niciodată să aducă extinderea și dezvoltarea în Hristos a Bisericii. Lumea nu se câștigă cu secularizarea, dimpotrivă, când Biserica se secularizează, își pierde identitatea ei. Pentru ca Biserica să-și păstreze esența ei, trebuie să rămână lumină și sare, așa cum a vrut-o Hristos și așa cum a întemeiat-o El în lume. Dacă Hristos nu se vede în societate, să învețe, să lumineze, să facă minuni, este pentru că noi L-am alungat pe Hristos din lăuntrul nostru. Și, pe de o parte, Biserica (care păstorește) devine din ce în ce mai mult lumească în structura și activitatea ei, iar pe de alta, noi, ca persoane, tot mai mult ne aliem și ne formăm după lume. Iată de ce astăzi, poate mult mai mult este nevoie să vorbim despre Sfinții Părinți, care au existat și există în fiecare epocă lumina lumii și sarea pământului. Predica de pe munte, nu se referea numai la apostolii prezenţi ci şi la urmaşii lor, preoţii şi nici numai la crestinii de pana in veacul al IV lea sau al VIII lea ci şi la noi creştinii din zilele noastre, atunci când le spunea: Voi sunteţi sarea pământului…. Voi sunteţi lumina lumii… . Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 13-14, 16). Comportamentul nostru în Biserică, societate şi familie nu este altceva decât barometrul credinţei noastre, este oglinda trăirii creştine în Duhul lui Dumnezeu. Chiar numai cu simpla noastră imagine exterioară, cu o vorbire corectă, cu o gesticulaţie firească şi o vestimentaţie modestă, am putea influenţa în bine pe mulţi de lângă noi. Comportamentul, atitudinea noastră ne arată cât de mult suntem ancoraţi în credinţă. Nu se poate să ne comportăm în societate ca uitând de cele mai elementare reguli morale, să ne îmbrăcăm neadecvat, să vorbim neînfrânat şi totodată să susţinem că suntem credincioşi, chiar dacă spunem că aceste lucruri sunt mici şi neimportante că Dumnezeu este în sufletul nostru şi că aceasta contează cel mai mult. Dacă am trăi deplin în Duhul lui Dumnezeu, harul ar inunda sufletul nostru, şi trupul ar fi copleşit de puterea lui Dumnezeu iar atunci comportamentul în societate, în lume nu ar mai fi decât o simplă manifestare a credinţei şi a conlucrării cu harul dumnezeiesc.

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

RĂSCUMPĂRAREA OMULUI ŞI A LUMII ÎN HRISTOS DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA RĂSĂRITEANĂ prof. CĂTĂLINA ZAHARIA, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 8 Bârlad, Județul Vaslui prof. IULIAN MAXIM Colegiul Naţional „Ghe. Roşca Codreanu” Bârlad, Județul Vaslui

imic nu este mai frumos în viaţă şi nimic nu aduce sufletului iubitor de Dumnezeu mai multă mângâiere şi bucurie, o mai curată şi senină linişte şi pace, ca dobândirea şi lucrarea virtuţilor, în vederea îndeplinirii scopului măreţ al acestei vieţi, şi anume MÂNTUIREA. Viaţa însăşi, în adevăratul ei sens duhovnicesc, se justifică în măsura în care noi dorim să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să avem o viaţă alături de El, cu toate bucuriile şi necazurile ei. Această lucrare doreşte să evidenţieze faptul că desăvârşirea omului şi a lumii în Hristos este un progres continuu şi nesfârşit, căci suntem părtaşi ai Celui ce este fără de început şi fără de sfârşit. Începutul desăvârşirii noastre începe cu Botezul, căci prin această Sfântă Taină se imprimă în conştiinţa noastră credinţa şi deschiderea spre Hristos ca un răspuns la iubirea Lui nesfârşită, iar adevărata iubire înseamnă Jertfă, Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Omorârea morţii din noi prin asceză asemănarea morţii lui Hristos, este omorârea treptată a păcatului şi a tuturor tendinţelor spre el, acţiune ce sădeşte în locul patimilor, virtuţile. Prin urmare, viaţa în Hristos este îndumnezeirea propriu – zisă. Conţinutul real al acestei vieţi este unirea cu Hristos, cea care conduce pe om la întregirea lui. Ea are loc prin creşterea continuă în har, prin intrarea în sfera dumnezeirii. Astfel, sfinţenia devine un dar şi o misiune în acelaşi timp. Omul primeşte harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt şi transmite la rândul său reflecţii ale acestui har sub forma energiilor duhovniceşti, atât lumii însufleţite, cât şi celei neînsufleţite. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae spune în Antropologia sa, că Hristos nu poate fi cugetat ca Răscumpărător, decât ca Unul care trebuie să moară, adică ca Arhiereu al nostru (Evr. cap. VIII), dar aceasta nu ca scop ultim, ci punct spre adevăratul scop – Învierea. Aşadar, viaţa noastră trebuie să fie călăuzită de lumina lui Hristos pentru că, în lumina învăţăturii despre Învierea Domnului, înţelegem valoarea vieţii pe care p trăim ca dar a lui Dumnezeu, înţelegem valoarea omului, a rostului şi a îndatoririlor pe care le avem în lume. Numai aşa ne putem împlini menirea pe care o avem ca fii ai lui Dumnezeu şi mărturisitori ai Celui ce a înviat din morţi. Să ne dorim acest fel de viaţă şi să fim convinşi că numai El poate aduce sufletului nostru adevărata bucurie alături de cei pe care-i iubim. Avem drept Cârmaci pe Hristos – Calea, drum al Adevărului şi al Binelui; şi vom câştiga astfel, VIAŢA. Bibliografie: Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988 Noul Testament cu Psalmi, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991 Bartoş E., Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999 Bria Pr. Prof. Ion, Curs de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1997 Clement Oliver, Întrebări asupra omului, Alba Iulia, 1998 Crainic Nichifor, Sfinţenia împlinirea infinită a umanului Henkel Jurgen, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Deisis, Sibiu, 2003 Mladin Prof. Dr. Nicolae, Prelegeri de mistică Ortodoxă, Ed. Veritas, Târgu Mureş, 1996 Moşoiu Nicolae, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Ed. Paralela 45, Braşov Nellas Panaiotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 2002 Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Creaţia ca Dar şi Tainele Bisericii, Ortodoxia, nr.1, 1976 Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Natură şi har în Teologia Bizantină, Ortodoxia, nr. 3, 1974 Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Ed. IMBOR, Bucureşti Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1997 Teşi Pr. Ioan C., Omul Taina Teologică, Ed. Cristiana, Bucureşti, 2002

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

MODERNITATE ŞI TRADIŢIE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC, PRIN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ PROF. DICUI MARIA IONICA ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR.5 RÂMNICU VÂLCEA

enirea educaţiei este aceea ,,de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”. Epoca actuală a informatizării, a călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor culturale, economice sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat niciodată în istoria sa. Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. În actualul context, avem nevoie de o educaţie dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice. Marile probleme cu care se confruntă omenirea cer o rezolvare urgentă, prin folosirea celor mai eficiente mijloace şi forme de educaţie. Se consideră că abandonarea valorilor tradiţionale ale educaţiei, lipsa unui sistem axiologic de educaţie prin valori şi pentru valori şi criza de conştiinţă morală şi spirituală a adus şcoala şi educaţia în faţa imperativelor lumii contemporane. Educaţia religioasă vine în sprijinul actului educaţional prin trasarea profilului uman desirabil oricărei perioade; ea trebuie să urmărească în mod prioritar afirmarea şi explicarea credinţei creştin-ortodoxe, precum şi aplicarea şi practicarea acesteia în viaţa de zi cu zi a elevilor. Cadrele didactice trebuie să fie angajate în depunerea unui efort constant în descoperirea adevărului, prin creşterea continuă a cunoaşterii, prin dezvoltarea stilului de predare, în conformitate cu cerinţele actuale. În activitatea didactică, dascălul trebuie să aibă grijă şi de cei care sunt afectaţi de raportarea modernă la realitate, de cei răniţi emoţional, de cei aflaţi în situaţie de risc. Explicarea credinţei creştin-ortodoxe, precum şi aplicarea si practicarea acesteia în viaţa de zi cu zi a elevilor vor fi direcţiile prioritare de acţiune ale profesorului de religie. Teologii şi educatorii ortodocşi trebuie să urmărească modul în care au intervenit, de-a lungul timpului, schimbările în Biserică, realizând un studiu nepătimaş asupra Sfintei Scripturi, pentru a-i putea îndruma pe cei cărora se adresează, pe Calea Adevărului. Trebuie să învăţăm cum Biserica, de-a lungul istoriei, a remodelat ceea ce a fost de remodelat, înlăturând învăţături şi practici inacceptabile. Trebuie să evidenţiem faptul că ceea ce este temporal este permis doar temporar, protejând astfel elevii de lucrurile care nu sunt de la Dumnezeu. Vremurile acestea cer, mai mult ca niciodată, să ne implicăm atât în plan acţional cât şi în plan afectiv pentru promovarea valorilor religioase, de dragul iluminării şi salvării celor pe care îi îndrumăm. BIBLIOGRAFIE: 1. 2. 3.

Constantin Brătianu – Managementul schimbării în educaţie – suport de curs Paul Marinescu – Managementul instituţiilor publice – Editura Universităţii din Bucureşti, 2003 Constantin Brătianu – Managementul schimbării în educaţie – suport de curs

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a

CUPRINS

Simboluri pascale ....................................................................................................... 5 Sărbătoarea Paştilor – nume şi istorie....................................................................... 5 Lumina Cuvântului și Marea Taină a Creştinătăţii ................................................. 6 Lumina şi cuvântul ..................................................................................................... 7 Arghezi- un poet religios ............................................................................................ 8 Dezvoltarea învăţământului religios ........................................................................ 9 Formarea şi iniţierea copiilor în rugăciune ............................................................ 10 Instrucţie şi educaţie religioasă în şcoală ........................................................... 11 Învierea domnului, sărbătoarea sărbătorilor .......................................................... 12 Matei 13, 1-52 în contextul activităţii Mântuitorului ............................................. 13 Mesajul parabolelor din Evanghelia după Matei ................................................... 14 Tradiţii culturale ortodoxe făgărăşene oglindite în viaţa monahală .................... 15 Tainele de iniţiere în viaţa spirituală ....................................................................... 15 Dumnezeu, lumea şi omul baza creaţională a sfintelor taine şi a ierurgiilor ....... 16 Viaţa spirituală în oraşul slatina în perioada interbelică organizarea instituţională a Bisericii ........................................................................................... 17 Moartea- invierea domnului principiul dinamic al tendrismului .......................... 18 Realizarea educaţiei morale prin activităţi cu conţinut religios............................. 21 Cuvântul –semnificație si sens ................................................................................. 22 Cuvântul - lumină şi hrană pentru suflet! .............................................................. 24 Despre dragostea de Dumnezeu ............................................................................ 25 Educarea şi dezvolatea caracterului religios-moaral ............................................. 27 Educaţia religioasă – dimensiune specială a educaţiei generale ........................... 27 Educaţia religioasă, parte componentă a misiunii Bisericii................................... 29 Iubirea – întâia şi cea mai de preţ îndatorire creştină ............................................ 30 Locul şi timpul în care se spun poveşti- rolul educativ al povestitului .................. 32 Obiceiuri și simboluri de Sfintele Paști ................................................................... 34 Persoana umană – destinatar al educaţiei .............................................................. 35 Rostiri neliterare în limbajul elevilor din ciclul primar ......................................... 36 Tradiţii populare de Sfintele Paşti ........................................................................... 39 Tudor Arghezi – magia inefabilului, dincolo de cuvinte ........................................ 40 Valorile morale ale cuvântului ................................................................................ 42 Viaţa duhovnicească la vârsta şcolară .................................................................... 44 Lumina lumii şi sarea pământului .......................................................................... 46 Răscumpărarea omului şi a lumii în Hristos după învăţătura răsăriteană ........... 48 Modernitate şi tradiţie în învăţământul românesc, prin educaţia religioasă ....... 49

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a IV – a