Musatinii

muşatinii.net

1

Revista „Muşatinii” reprezintă o iniţiativă a Clubului de Istorie „Muşatinii” din cadrul Colegiului Naţional „Roman-Vodă”, Roman Profesori coordonatori: Mihaela Tanovici, dr. Ovidiu Albert Website: www.musatinii.net E-mail: asociatiamusatinii@yahoo.ro ISSN 1883-8776 Muşatinii, nr. 22 Roman, iunie 2012

muşatinii.net

1

O incursiune în istoria locală

Romanul, veche cetate muşatină, are foarte multe de oferit iubitorilor de istorie locală.

"Experimentul" comunist nu a reuşit să distrugă întru-totul vatra aşezărilor moldave. În ciuda prezenţei unor ansambluri de locuinţe lipsite de orice legătură cu estetica, regiunea aflată la confluenţa unor râuri de legendă - Moldova şi Siretul - se remarcă prin persistenţa unor obiceiuri ancestrale în cadrul unor adevărate "muzee în aer liber".

Elevii clasei a X-a I au încercat să surprindă câteva elemente inedite din tezaurul nevalorificat de datini şi obiceiuri locale. Ca orice demers de acest gen, "radiografia" antropologică, etnografică, istorică a zonei nu este una perfectă. Ea are şi va avea întotdeauna "puncte negre" ce urmează a fi descoperite de alte generaţii de adolescenţi pasionaţi de trecutul patriei.

Prof. Ovidiu Albert

ROMANUL ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

muşatinii.net

Ioana Filipciuc Prima menţiune despre oraşul Roman o găsim în Letopiseţul Novgorodului, datat în jurul anului 138 , iar primul document intern este un hrisov de danie din 30 martie 1392 .

Există două teorii cu privire la originea şi vechimea oraşului . Astfel, Niccolo Barsi, un călător italian care a străbătut Moldova prin anii 1633-1639 scria : „ … mai e şi oraşul Roman numit astfel de la Roma, primii întemeietori ai acestuia fiind romanii “. Aproximativ în aceeaşi perioadă ( între 1644-1647, când ne-a vizitat ţara ), Marco Bandinus considera, de asemenea, că Romanul este „ o nouă Romă, numită astfel de către colonii aduşi din Italia, în Dacia , deoarece păstrează numele acela “. În Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor eruditul cărturar Dimitrie Cantemir afirna că „ Forum Romanorum a fost numit astfel după ce s-au aşezat în Dacia romanii lui Traian “ , iar în Descriptio Moldaviae, referindu-se în general la vechimea oraşelor din Moldova , aprecia că dacă „ cineva ar socoti... că au fost întemeiate de dacii vechi, în timpul când erau conduşi de regele Decebal şi când starea lor era destul de înfloritoare “ , după aceea „ au fost ocupate de romani şi date ca locuri de aşezare coloniştilor “ O a doua teorie afirmă că oraşul Roman ar fi întemeiat de voievodul Roman I Muşat, frate cu Petru I. Astfel, Axinte Uricarul, autorul mai multor inerpolări în textul celei mai vechi cronici în limba română a Moldovei- Letopiseţul alcătuit de Grigore Ureche – folosind si documentele interne, a notat că „ Samodîrjeţul “ Roman Vodă, „ stăpânitorul tării de la plaiuri la mare ... au făcut Târgul Romanului pre numele lui , precum mărturiseşte uricul lui, carele se află la Mânăstirea Pobrata “.

Miron Costin s-a arătat, şi el, precupat de originea şi perioada de întemeiere a oraşelor din Moldova , susţinând că ele ar fi fost făcute fie de romani , fie de daci , iar voievozii moldoveni le-au mărit apoi întăriturile. Menţionează, totuşi, că Romanul îşi datorează numele voievodului Roman Muşat, căci „ sub dânsul s-a ridicat oraşul Roman , care îi poartă numele.”

Romanul este unul dintre puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu existenţa a două cetaţi ce au jucat un rol important în istoria acestei ţări. Una dintre ele este cetatea ridicată în timpul domniei voievodului Petru I Muşat – ce şi-a căpătat numele de Cetatea Muşatină şi cealaltă, Cetatea Nouă a Romanului, construită de Ştefan cel Mare la locul de confluenţă a raurilor Moldova şi Siret .

Atât cronicarii cât şi o seamă de istorici – uneori chiar cei de astăzi - , au făcut şi fac confuzii între ele.

Cetatea muşatină este aceea fortificaţie construită în timpul lui Petru I- poate când acesta era asociat de domnie cu fratele său , Roman I- şi ocupa platoul care domina valea Moldovei , platoul aflat în apropierea Episcopiei, pe locul unde se afla parcul zoologic .

Această cetate avea rolul de a proteja drumurile de comerţ ce treceau de-a lungul râurilor Moldova şi Siret, fiind totodată , cea mai sudică fortificaţie a Moldovei de la finele secolului al XIV-lea, ce asigura autoritatea Domnului asupra

1

muşatinii.net

teritoriului ce se intitula „ Singur stapânitor ..., voievod al Ţarii Moldovei de la munte până la mare “ Cetatea zidită de Ştefan cel Mare, denumită de unii „Smederova” sau „Smedorava”, este de fapt singura cetate din piatră – construită în întregime de marele voievod – care se mai află pe teritoriul românesc de azi al Moldovei.

Situată la circa 5 km de oraş la confluenţa Moldovei cu Siretul (dar pe malul stâng al acestuia ), Cetatea Nouă este atestată documentar prin uricul datat 15 septembrie 1466 , prin care se făcea o mărturie şi în care , alături de domnitor , semnează „ cei dintîi sfetnici” ai ţarii „ boierii moldoveni” , printre care se afla „ pan Oanţă, pîrcălab de Cetate Nouă “. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, zidurile Cetăţii Noi a Romanului erau „ în picioare “ , însă proprietarul moşiei Gâdinţi, boierul Lupu Bogdan şi episcopul de Roman , Gherasim , au trecut la demantelarea lor , construind : primul –palatul din Gâdinţi , iar cel de-al doilea – zidurile de incintă ale Episcopiei , precum şi casele epsicopale .

Eparhia a cărui scaun chiriarh se afla la Roman, a fost menţionată pentru prima dată într-o “carte „ domnească din 30 septembrie 1445. Această carte demonstrează existenţa Eparhiei în anul 1445 , însă anul exact al înfinţării acesteia rămâne îngropat în tainele istoriei .

Primul istoric care a formulat o ipoteză în legătură cu întemeierea Episcopiei din Roman a fost epsicopul Melchisedec. El suţinea că Eparhia a fost întemeiată cu mult timp înainte de Alexandru cel Bun, însă teoria nu se sprijină pe nici un temei istoric .Ceilalţi istorici, printre care si Nicolae Iorga, susţin pe baza Letopiseţului ţării Moldovei pâna la Aron Vodă că Episcopia Romanului a fost întemeiată de Alexandru cel Bun. Argumentele istorice sprijină mai ales teoria celor din urmă în faţa primului .

Motivele şi raţiunile care l-au determinat pe domn să ia hotărarea întemeierii Episcopiei sunt deosebit de importante şi ne ofera o imagine asupra rolului pe care îl avea oraşul Roman în Moldova acelei vremi.

Primul motiv ar fi întinderea ţării; Ţara Moldovei pe vremea aceea se întindea de la Ceremuş la limanul Nistrului şi de la Milcov până la Hotin. Astfel o ţară atât de întinsă si cu o populaţie ortodoxă numeroasă nu putea fi condusă şi administrată bisericeşte de un singur ierarh. Prin urmare, întemeierea unei ieparhii pentru regiunile sudice ale Moldovei era cerută de graniţele geograficeale ţarii. Un alt motiv pe care Alexandru cel Bun l-a avut în luarea acestei decizii a fost de bună seamă legătura strânsă pe care el o avea cu biserica Sfânta Vineri de aici, aceasta fiind locul de odihnă al mamei sale, Anastasia. Spre a cinsti memoria mamei sale, a întemeiat Episcopia şi totodată a ridicat biserica din oraş la grad de catedrală episcopală.

Din prisma documentelor reiese clar că Alexandru cel Bun a întemeiat Episcopia Romanului în intervalul 1408-1413, după ce statornicise în ţară condiţii de ordine si stabilitate.

Pe drept cuvânt el poate fi socotit organizatorul ierarhiei bisericeşti moldovene.

1

muşatinii.net

„ Romanul e aşezat pe râul Moldova …, are o biserică frumoasă episcopală şi alte mânăstiri şi biserici frumoase , este locuit mai mult de negustori , îndeosebi armeni , care au acolo o biserică frumoasă , de altfel este şi aici o regiune nespus de frumoasă . “ Frecvenţa cu care cuvântul „frumos” asociat fie peisajului, fie unor construcţii , revine în relatarea lui Erasmus Heinrich Schneider von Weismandel , ofiţerul german aflat în slujba regelui Suediei Carol al XII-lea ne determină să conchidem , alături de el , că Romanul ar fi fost , încă din acel început de veac XVIII un oraş frumos.

Pe locul ctitoriei lui Roman I Muşat (biserica „Sf. Vineri “, sau Preacuvioasa Parascheva , devenită după 1408 biserică episcopală , în care a fost înmormântată Anastasia Doamna , soţia lui Roman Vodă şi mama lui Alexandru cel Bun ) , domnitorul Moldovei Petru Rareş avea să înalţe la 1542 , frumoasa catedrală episcopală din Roman , după modelul catedralei mitropolitane „ Sf. Gheorghe “de la Suceava ( 1514-1522) .

O istorie dramatică , marcată de nenumărate distrugeri si refaceri –semn , în fond al perenitaţii vieţuirii orăşeneşti , dar şi al credinţei nestrămutate a locuitorilor –a avut-o cel deal doilea lăcaş bisericesc ca vârstă şi însemnătate , biserica Precista Mare.

Inscripţia votivă dăltuită în piatră, într-un chenar cu stema Moldovei , soarele , luna , cu pomul vieţii şi patru stele, aşezată in prezent în pridvoraşul bisericii confirmă că la anul 1569 Doamna Ruxandra Lăpuşneanu cu fiul său Bogdan al IV-lea a înălţat pe locul vechii biserici a târgoveţilor din Roman, ctitoria lor cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, preluat de la vechea biserică a romaşcanilor : „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Sfîntului Duh , evlavioasa şi de Dumnezeu iubitoarea Doamna Ruxandra , maica Domnului Bogdan Voievod, cu osîrdie şi cu zeloasă dorinţă a zidit acest hram întru numele Adormirea Precistei, stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru sănătatea şi pomenirea ei şi pentru mîntuirea acelor întru bună cinstire părinţilor ei. Şi s-au pus temelia zidirii la 23 ale lunii mai şi s-a săvîrşit în luna septembrie 15 zile în anul 7077” .

Tradiţia vorbeşte că prima biserică de lemn din Roman, armenii ar fi cumpărat-o de la saşi, în anul 1355. Fără a putea confirma acest lucru, trebuie spus că în oraş fiinţa o puternică comunitate armeană, care, desigur, îşi avea lăcaşul ei de închinaciune . În orice caz, catre anul 1609,

1

muşatinii.net

potrivit cercetărilor făcute de Nicolae Iorga, în Roman se aflau peste 500 de familii de armeni ce şi-au construit prima lor biserică din piatră. Pisania acestei biserici, tradusă în limba română şi înscrisă în Chronica episcopului Melchisedec, constituie cel mai important document privitor la prezenţa armenilor în Roman . Biserica are hramul Adormirea Maicii Domnului .

Centru economic (meşteşugăresc şi comercial ), administrativ (reşedinţă de ţinut ), politic (prezumtivă reşedinţă domnească ), militar (prin cetaţile sale ), religios (prin Episcopia sa ), Romanul a deţinut şi un însemnat rol cultural al cărui principal protagonist şi proteguitor a fost tot Episcopia oraşului, atât prin înalţii ierarhi aflaţi în fruntea ei , în marea lor majoritate distinşi cărturari, cât şi prin instituţii întemeiate sau funcţionând în cadrul Episcopiei.

Ierarhii vrednici care au păstorit la Roman, în secolele XV-XVIII, când, încă nu existau şcoli publice în acest oraş, au dat celor care se aflau în preajma scaunului episcopal din cunoştinţele şi experienţa lor cărturărească, au statornicit cu alte cuvinte, un climat cultural. Se stie că la Sinodul de la Constanţa în 1418 au luat parte şi reprezentanţi laici ai unor oraşe din Moldova printre care şi Roman . Dacă la Roman s-au găsit delegaţi reprezentativi, înseamnă că acest oraş, unde cu câţiva ani mai înainte fusese întemeiate Episcopia, era un centru şi se înfiripase o atmosfera culturala. S-a susţinut că şi la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (14381439) ar fi participat un delegat al scaunului episcopal din Roman , şi anume protopopul Constantin .Se mai ştie, de asemenea, că în secolul al XV-lea printre tinerii care învăţau la Universitatea Cracovia, unii erau din Roman .

ORAȘUL ROMAN ÎN SECOLUL al XIX-lea Adrian Blănaru În 1804, în Roman erau numai 300 de case; în 1912, deci la 108 ani distanță erau 2311 clădiri, de aproape opt ori mai multe. Cifra vorbește în sine despre ritmul prefacerii urbanistice a prașului. Dar dincolo de ea, constatămnoi concepții urbanistice care prind contur. Exceptând cartierul dintre Episcopie și râul Moldova (vechiul sat al puslușnicilor care păstrează, în continuare un pronunțat caracter rustic), în partea sa răsăriteana orașul înregistrează o urbanistică spectaculoasă, nu numai prin numărul mare de străzi și clădiri ce iau ființă, dar mai ales prin înfățișarea lor.

La începutul secolului al XIX-lea, localitatea intrase sub dominația directă a Episcopiei (situație valabilă și pentru alte orașe, dăruite unor boieri sau reprezentanți ai clerului), determină o perioadă generală de regres.

La 21 septembrie 1868. Prin decretul nr. 1516 al guvernului român era promulgat „Actul de concesiune pentru construirea și esploatarea căei ferate de la Suceava la Roman, cu ramnificație la Iași și Botoșani”, fiind prima cale ferată construită la Roman. Tot în această perioadă a fost construită stația CFR, unde, de acum înainte, zi și noapte, va exista o permanentă mișcare de persoane și mărfuri. Tot acum s-a dat în folosință remiza de locomotive si alte anexe.

Unica întreprindere modernă, de prim rang la nivelul economiei românești a cărei construcție va antrena importante investiții încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea va fi fabrica de zahăr „Danubiana”. Era creația capitalului belgian. Deși în țară mai existau unitați similare, acestea nu puteau îndestula necesitațile pieții naționale.

La zestrea orașului, în ultimele două decenii, ale secolului al XIX-lea s-a mai adăugat o turnătorie de fontă, o moară modernă, o fabrică de cărămizi și o uzină de granit. În volumul „Bilanț” intitulat „Raport General” asupra participării României la Expoziția Universală din

1

muşatinii.net

Paris (1900) se menționează că Romanul a primit o medalie de aur pentru colecțiile de cereale, o mențiune onorabilă pentru produsele expuse de „Fabrica de cărămizi refractare” și o medalie de bronz pentru exponatele Școlii de meserii.

Dintre clădirile de utilitate obștească înălțate în perioada de care ne ocupăm în acest capitol se distinge, clădirea Colegiului Național Roman-Vodă, construită la finele veacului XIX după planurile arhitectului Constantin Băicoianu, clădire ce îmbină arhitectura tradițională românească cu elemente clasice. Printre elementele decorative se remarcă mozaicurile de la coloanele angajate de la ferestre, frontul cu coloane de la intrarea principală, cornișele. În curtea liceului se află o altă clădire, tot din cărămidă în care au locuit cațiva dintre directorii școlii (printre ei, Calistrat Hogaș); construcția adăpostește în prezent muzeul școlii. În fața liceului, o construcție din aceeași perioadă –Casa dr. Pandele Grigorescu—adăpostește, în prezent, Muzeul de artă.

Clădiri civile au fost, de asemenea, hotelurile Dacia, pe strada Nicolae Titulescu nr. 1, a fost mai întâi han, fiind transformat în hotel în preajma anului 1900. Construcția, cu un etaj, a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări, dar parterul, cu încăperi acoperite cu bolți păstrează specificul secolului al XIX-lea. Pe strada Cuza Vodă se afla un alt fost hotel, cunoscut inițial sub numele de Hotelul Gheorghe Covor, apoi, Hotel Moldova, construit în preajma anului 1870.

Un parc de dimensiuni mari, dar prea puțin deschis vizitatorilor era acela din apropierea Episcopiei, fostul parc zoologic, în cuprinsul căruia se aflau o uriașă diversitate de specii rare de plante lemnoase decorative. În aceeași incintă, se aflau construcții pitorești, capele, chioșcuri ș. a. Datorate episcopului Melchisedec și altor urmași ai săi în scaunul episcopal, care au înfrumusețat acest platou pe care se va fi aflat, la începuturile orașului cetățuia mușatină a lui Roman I. Potrivit Constituțieidin 1866, revizuită în 1884, județul Roman avea dreptul de a alege trei senatori (dintre care doi în colegiul I și unul în colegiul II) și șase deputați (dintre care doi în colegiul I, trei în colegiul II și unul în colegiul III) dintr-un total de 120 senatori și 183 deputați. Numeroși dintre deputații Romanului au avut un rol de seamă în viața celor două camere legiuitoare, prezentând legi sau îndeplinind anumite funcții.

Orator recunoscut și activ propagandist pentru ideile sicoaliste, V. Gh. Morțun s-a remarcat prin discursurile sale, excelează prin claritatea expunerii, tăria convingerii, prin logica lor irefutabilă și prin nemărginita căldură cu care se face apărătorul și revendicatorul claselor muncitoare. Acesta a desfășurat o susținută activitate de propagare a ideilor socialiste și a întemeiat un cerc socialist în Roman.

Luptele romașcane pentru unire reproduc, în mic, frământările din Moldova. Mișcarea revoluționară din 1848, preludiul actului din 1859, arătase neputința burgheziei în formare și a maselor de a cuceri puterea. Cauze multiple împiedicaseră, atunci, închegarea unui front comun în județul Roman. În vederea alegerilor pentru Divanul ad-hoc începe în 1856. Prima manifestare însemnată este actul de adeziune la Unire din 10/22 iunie 1856, pe care romașcanii din toate categoriile sociale îl trimit, cu un însemnat număr de semnături, Comitetului unionist central din Iași. Un corespondent din Roman, nesemnat, trimitea ziarului L’Etoile du Danube, la 25 martie 1857, știri prin care aducea la cunoștință opiniei publice din Apus, abuzurile autorităților romașcane. Astfel cum rezultă din corespondență, autoritățile favorabile lui Vogoridi au primit ordinul să dizolve comitetul unionist, să confiște arhiva acestuia și negustorii sa fie amenințați cu represalii daca nu vor renunța la Unire.

1

muşatinii.net

Pe lista alegătorilor din 1858 este amintit Iordache Gheorghiade care locuia in Roman și se ocupa cu arendășia. A fost un activ membru al comitetului unionist local și un adversar al grigorienilor. A fost ales ca deputat în 1858, în Adunarea Electiva a Moldovei. Ca hotarnic al Episcopiei Romanului autentifica un plan al orașului Roman, întocmit de G. Vucenic, geometru al ținutului Roman, la 21 aprilie 1848, plan care însoțea actul de amancipare a târgoveților romașcani (planul se află la Arh. St. Piatra Neamț, planuri nr. 23).

O figură discretă, dar puternică atașată mișcării unioniste este aceea a doctorului Alexandru Teodori. Ardelean născut la Budapesta, fiu al cărturarului român, preotul Ioan Teodorovici, vine de timpuriu în Moldova. A fost medic al ținutului Roman încă înainte de 1833 până în 1863. A fost medic de casă al familiilor Sturdza. Acesta a fost și primar al Romanului.

Dimitrie A. Sturdza, viitorul om politic și om de cultură, venise de la studii din Germania. Acesta desfășoară o intensă activitate organizatorică, în părțile romașcane. Mărturie ne stau documentele publicate de el în colecția care-i poartă numeleca și cele din colecția publicată de Institutul de Istorie București. A purtat corespondență cu toți fruntașii unioniști din Moldova și Țara Românească.

Apariția structurilor militare moderne la Roman s-a petrecut o dată cu intrarea în vigoare a decretului din 24 iunie 1864, prin care se înființa instituția dorobanților, compusă din 3 inspectori. A treia inspectorie era alcătuită din 3 divizioane, cu statul major la Iași, divizionul al II-lea își va avea sediul la Roman, cu un escadron la Fălticeni, al doilea la Piatra, al treilea la Roman, al patrulea la bacău, al cincilea la Tecuci și al șaselea la Focșani. Următoarea etapă a modernizării armatei a constituit-o Înaltul Decret 1064, din 1 iulie 1872, prin care se înființau opt regimente de dorobanți, dintre care Regimentul 8 avea reședința la Roman șicuprindea județele Suceava, Neamț, Roman și Bacău. Batalionul III din acest regiment avea reședința în Roman.

La 5 februarie 1877 s-au înființat încă două regimente de artilerie, pe lângă cele două existente, al patrulea avându-și reședința la Roman. Începând de la 1 martie 1877, în Regimentul 4 Artilerie au fost încadrați următorii ofițeri comandanți: colonelul Alexandru Angelescu, It. Col. N. Dabija, maior St. Agarici, căpitani, locotenenții Gh. Grăiniceanu, N. Bunescu, Al. Văgai, M. Ghițescu, L Drăgoescu și sublocotenenții G. Sarapolu, N. Popovici, G. Dimitriu, G. Păun, N Dimitriu. În septembrie 1899, marile mișcări din Suhuleți, jud. Vaslui au atras peste 1000 de săteni din județul Roman din comunele Poenari, Pâncești, Borcești, s-au tras clopotele, s-au ocupat primăria comunei Suhuleți. Intervenția unităților militare din Roman a făcut ca mișcarea să înceteze.

Gradul de exploatare al țăranilor din județul Roman reiese limpede din declarațiile luate de la răsculați de către procurorul Leonescu: „Sărăcia la care ne-au adus exploatorii de moșii se datorează faptului că nu ne arendează pământ pentru hrană decât în condiții peste măsură de grele; nu mai putem ține vitele cu care muncim din cauza lipsei de imaș; ne costă văratul și iernatul unei vite mai mult decât valoarea ei. Nu ni se măsoară drept pământurile, ne încarcă la pământurile arendate; prețul muncii este acela pe care-l vrea sa ni-l dea, nu acela care ni s-ar cuveni. Prașila o socotește în martie când s-au pierdut semnele.” Mărturie stau prevederile normelor agricole premergătoare răscoalei.

DULCEŞTI Georgiana Gosav

1

muşatinii.net

Comuna Dulceşti se află la aproximariv 20 de kilometri de municipiul Roman, pe drumul ce duce la Piatra Neamţ (DN 15 D). Prima atestare documentară a comunei Dulceşti datează din 23 august 1455, documentul aflându-se la Suceava - Cetatea de Scaun. Actul precizează că "Petru Voievod (domn al Moldovei în acea perioadă era Petru Aron) întăneşte lui Tudor Limbădulce, satele Barboşi, Beşcureni şi Frăteşti, pe Pârâul Negru". Tudor Limbădulce era fiul lui Duma Nemţeanul, care primise (în 17 ianuarie 1438) de la Ilieş Vodă satul Roşiori (acum în componenţa comunei Dulceşti). Duma Nemţeanul era un om bun şi vorbea frumos, fiind poreclit Limbădulce. Când se vorbea despre locuitorii satelor stăpânite de acesta li se spunea Limbădulcevici, Dulcevici sau Dulcescu. De aici este posibil să vină şi numele de Dulceşti, locuitorii fiind cunoscuţi ca "oameni cu limba dulce" şi care ştiu să vorbească frumos.

Descoperirile arheologice din zonă atestă faptul că aici au locuit geto dacii, începând cu secolul I î.Hr. Satele care intră în componenţa comunei sunt Dulceşti, Briţcani, Cârligi, Corhana, Poiana şi Roşiori.

Biserica "Pogorârea Sf. Duh", zidită - după cum menţionează pisania originară - la începutul secolului al XVII-lea: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimei cele sfinte şi nedespărţite; iată eu, robul stăpânului Hristosului meu, Io Caraiman mare paharnic şi Kneaghina mea Anastasia, am zidit această biserică întru lauda Pogorârii Sfântului Duh, pe temelia cea veche aici în satul Dulceşti, întru pomenirea noastră şi a copiilor noştri şi a ctitorilor cei de la început. Şi s-a început şi s-a înălţat în zilele dreptcredinciosului domnului nostru Io Ieremia Moghilă Voevod şi Elisabeta Doamna, în anul 7113 (1605) aprilie 26. Şi s-a săvârşit la august 20 şi s-a sfinţit cu mâna Tot Sfântului Kir Agaton episcopul Romanului".

Din lectura textului de mai sus rezultă că lăcaşul ctitorit de Caraiman Paharnicul în anul 1605 s-a ridicat pe locul unei biserici mai vechi din moment ce nu se mai pomeneşte numele "ctitorilor cei de la început"; foarte probabil că este vorba de o biserică de lemn ridicată de obştea satului, fiind zidită în aceeaşi perioadă cu biserica Mănăstirii Secu (tot în vremea aceluiaşi domnitor, Ioan Ieremia Movilă).

Biserica este în formă de cruce, clădită din piatră, cu rânduri de cărămidă, având turn dreptunghiular. Aspectul exterior al bisericii nu aminteşte cu nimic forma arhitectonică a bisericilor din acea vreme, din Ţara Moldovei. Interiorul nu păstrează despărţirea pronaosului de naos, prin pereţi de zid, ci numai forma obişnuită, trasă în lungime triplă, din faţa altarului, lipsind sistemul de boltire cu arcade sprijinite pe capiteluri.

Catapeteasma datează din secolul XVIII şi este lucrată în stil gotic. În anul 1994 a fost tratată chimic împotriva cariilor. Amprentele lăsate de cutremurele din anii 1977 şi 1982, au impus efectuarea unor lucrări de consolidare şi de reparaţii în interior şi exterior. În urma restaurărilor efectuate între anii 1990 şi 1994, s-a făcut resfinţirea în anul 1994, de către P.S. Eftimie, Episcopul Romanului.

Deşi refăcută, actuala biserică păstrează totuşi principalele caracteristici ale secolului al XVII-lea, inclusiv dezaxarea sânurilor laterale în raport cu linia mediană a cupolei, întocmai ca la Cârligi şi Bozieni. În 1887 V.A. Ureche identifica aici nu mai puţin de 7 pietre de mormânt, dintre care s-au mai păstrat doar cele ale lui Constantin Hurmuzachi (fost deputat în Divanul Ad Hoc, luptător pentru Unirea Principatelor şi Ministrul Dreptăţii în timpul lui Al. I. Cuza) şi Alexandru Hurmuzachi (militant pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Moldova de Nord stăpânită de Habsburgi).

1

muşatinii.net

Printre obiectele de cult foarte preţioase adăpostite la biserica din Dulceşti amintim: Icoana Maicii Domnului, cu raze de argint suflate cu aur, donată de Gh. şi Ecaterina Sturdza, în anul 1845; un potir şi un disc, donate de Eliza Sturdza, în anul 1870; un chivot, donat de aceeaşi Eliza Sturdza, cu turnuleţe şi cruciuliţe înflorate; Sfânta Cruce, din lemn şi cu raze, donată de Gh. şi Ecaterina Sturdza, în anul 1858; Sfânta Evanghelie, donată de Eliza Sturdza, în anul 1858. În apropierea bisericii se află conacul de la Dulceşti (ridicat în sec. XVIII), distrus după 1958.

După unele mărturii, aici se adunau revoluţionarii de la 1848, ce militau pentru realizarea Unirii Principatelor, iar domnitorul Al. I. Cuza de multe ori poposea aici, în drumul său spre Iaşi.

BĂLUŞEŞTI Iuliana Matieş Cu totii stim ca sarbatoarea Craciunului este foarte importanta pentru toti crestinii si exista foarte multe moduri de a o sarbatori. In satul meu, Balusesti, crestinii catolici si cei ortodocsi au obiceiuri interesante cat si diferite legate de aceasta sarbatoare.

La crestinii catolici exista obiceiul de a merge cu " Pruncusorul" iar toti credinciosii care vor sa se bucure cu adevarat de Sarbatoarea Craciunului il primesc, despre cei care tin portile incuiate se zice ca nu vor sa il primeasca pe Isus in casa lor. Două fete cu vârste intre 812 ani pregatesc cu fragmente din cantece precum "O, ce veste minunata" si din alte cantece, apoi pregatesc "pruncusorul" propriu-zis . Intr-un fel de covata speciala cu manere si picioruse aseaza niste paie, pentru a semana cat mai mult cu episodul nasterii lui Isus descris in evanghelie, peste care aseaza o panza alba si apoi o papusa infasata care il reprezinta pe pruncul Isus, apoi impodobesc totul foarte frumos cu globulete, stelute si beteala viu-colorata.

Dupa ce termina " Pruncusorul" in seara de ajun, inainte de slujba de la biserica fetele iau pruncusorul si umbla din casa in casa sa dea Buna Veste a Mantuirii Domnului si sa se bucure impreuna cu cei care le primesc. Dupa ce au prezentat in cant povestea nasterii luio Isus, fetele sunt invitate in casa dupa care sunt rasplatite cu colaci, nuci, mere sau bani.

La crestinii ortodocsi exista obiceiul de a merge cu "Steaua" din acelasi motiv, pentru a aduce bucurie oamenilor care ii primesc la fel ca si la fratii lor catolici, insa spre deosebire de acestia cu steaua se merge cu un grup mare in care exista mai multe asa-zise "Stele". "Steaua" este facuta din lemn in forma pentagonala impodobita cu beteala si panza colorata si are atasata mai multi clopotei, dispune de o coada lunga, tot de lemn. Dupa ce si-au pregatit "Stelele", flacaii imbracati in costum national, dar nu toate cetele sunt imbracate asa, pornesc din casa in casa sa duca vestea Nasterii Domnului cantand "Steaua sus rasare" in timp ce mentin un ritm al melodiei cu ajutorul clopoteilor din capatul stelei. Dupa ce termina cantecul, cetei i se aduc cuvinte de lauda, i se multumeste dupa care sunt rasplatiti dupa cum poate fiecare om in parte.

Obiceiurile descrise mai sus persistă în satul meu natal ceea ce mă face foarte mândră deoarece le consider a fi un element de identitate cuslturală şi spirituală.

CORDUN

1

muşatinii.net

Denisa Tudor Satul Cordun s-a bucurat în trecut de o varietate de obicieuri şi tradiţii legate de anumite momente ale anului. In cursul anului se sarbatoreau unele zile ca : Duminica Mare, Probeajna (6 august), Sf. Nicolae cel Mare. De Pasti, se faceau hore si baluri pentru tineret, la fel si de Craciun. Copiii umblau cu colinda, cantand: ,,Mos Craciun”, ,,Sus la poarta raiului”, ,,Lerul Domnului”, iar gazdele le daruia bani si colaci.

Din mosi stramosi, oamenii satului au sarbatorit cu mare fast sarbatorile de Pasti, de Craciun si Anul Nou. De Anul Nou se organizeaza o echipa artistic, numita ,,banda de artisti” formata din tineri, imbracati cu bluze roz, rosii, albastre, verzi si cu panglici prinse in diagonal pe piept. Palariile sunt impodobite cu pene de paun, hurmuz si panglici subtirele, de diferite culori, iar la pantalonii (de culoare neagra) se aplica panglica cusuta ca ,,vipusca”.Tinerii merg din casa in casa cu muzica de fanfare si executa 3-4 jocuri de ansamblu ca : ,,floricica”, ,,batuta”. Unii baieti se imbraca in costume de fata, cu bluze si fuste ornate cu panglici, spunandu-li-se ,,dame”. Tot in aceasta echipa, joaca si ,,mascatii”, adica tineri imbracati ca circarii, cu bluze si pantaloni din diferite stofe colorate cat mai tipator, cu manecidin carton colorat, iar peste piept zgarzi de clopotei si zurgalai, cu talangi si alte obiecte sunatoare. Ei au bice din canepa, cu care pocnesc tot timpul, producand galagie, iar pe fata se vopsesc alb, negru si rosu precum clovnii. Dupa joc, gazdele le daruiesc bani, colaci, sic ate un pahar de vin. In noaptea de Anul Nou, copiii si tinerii umbla cu ,,plugusorul”. Plugusorul este inspirat din obiceiurile pamantului, transmis din generatie in generatie, uneori cu intercalari de fraze ce biciuiesc lenea, betia, fumatul. Uratorii folosesc un clopotel cu care suna in timp ce spun uratura, iar altii folosesc ,,buhaiul”, doba si fluierul.

BURUIENEŞTI Andreea Tulbure Satul este foarte vechi, fiind atestat documentar din 8 mai 1587. Este situat pe malul stâng al Siretului, la 10 km depărtare, spre nord-est de oraşul Roman. Biserica veche din Buruieneşti a fost construită din cărămidă în anul 1864, dar a ars în anul 1872, rămânând zidurile goale. Biserica ce s-a refăcut după incendiu, a durat până la începutul perioadei interbelice, când s-a construit biserica actuală care s-a dat în folosinţa cultului în anul 1937.

Costumul popular este purtat foarte des de credincioşii din sat deoarece aceştia incă pastrează obiceiurile vechi din moşi strămoşi. Farmecul sărbătorilor relogioase nu poate fi întrecut de nici o altă manifestare tradiţională, mai ales cand este vorba de ceremoniile care au loc de Crăciun sau de Paşti. Acest farmec este dat intr-o mare măsură , de frumuseţile portului popular românesc.

Redăm aici cuvintele unui fiu al satului, Ioan Bejan, ajuns la o vârstă venerabilă: "costumul popular românesc este si trebuie sa fie dovada continuităţii noastre pe aceste meleaguri incărcate de istorie si de aceea nu trebuie sa fie doar o amintire ci o dovadă a spiritului românesc".

De Anul Nou toţi sătenii se adună pentru a vedea "Banda de Haiduci". Un grup de artişti care ne încântă în fiecare an cu dansul lor energic ce ne transpun în acea atmosferă a sărbătorii aşa cum am fost obişnuiţi. Şi o ţin tot aşa până la miezul nopţii, când părintele ţine un discurs în

1

muşatinii.net

numele întregului sat, prezentând toate evenimentele bune si mai puţin bune din acel an. Iar după înecepe să ne ure cu vestitul pluguşor, noi creştinii ascultându-l cu câte o cană de vin fiert în mână.

"Aho, aho voinici fârtaţi/Ia nu mai acceleraţi/Puneţi frână la motor/Şi-ascultaţi un urător./C-am adus cu voie bună/După datina străbună/Pluguşorul moldovean/Pus pe fapte cu elan./Frunză verde solzi de peşti/La Mulţi ani Buruieneşti,/Fiţi voioşi şi fruntea sus/Că necazul s-a tot dus./C-am avut un an mai greu/De la bunul Dumnezeu./Toate s-au ţinut în lanţ/Şi-aş vrea să fac un bilanţ./Că am stat şi-am adunat/Şi am contabilizat/Cam tot ce s-a petrecut/În anul care-a trecut./La unele-am asistat/Pe altele le-am notat/Şi-astfel pentru fiecare/Am pregătit o urare./Vara lui 2008/Ne-a răcorit şi ne-a copt./Cu voie sau fără voie/Am trăit timpul lui Noe./Sa strigat prin sat chiar tare/Că vine Siretul mare./Dom’primar suna din goarnă/Ca nici un om să nu doarmă/„Lumea să-şi strângă bagajul/Că-n Mirceşti s-a rupt barajul./Apa este în aval/Toţi oamenii sus pe deal./Luaţi porcul din coteţ/Şi-astfel de încăpăţânare/Le-a adus pierdere mare./Că în faţa viiturii,/Sau a forţelor naturii/Omu-i slab, nu face faţă/Şi-a pierdut cea strâns o viaţă./După ce apa-a scăzut/Reclădirea a-nceput./Afectaţi, neafectaţi/Toţi s-au numit sinistraţi./Groază, teamă, disperare/Se citea pe fiecare./Posturi de televiziune/Au dat imagini la lume./A venit la noi, aici/Chiar şi domnul Tatulici/A făcut mare tapaj/Dar şi un scurt reportaj / „Dom’ Băsescu veau să-ţi spun/Două vorbe-aici în drum:/Parohul nostru nu vrea/Să-mi dea şi mie saltea.”/Mulţi mi-au spus în faţă, mie/Că n-o să mai dea simbrie./Că nu vor mai frecventa/Nici măcar biserica./C-aşa-i când scăpăm de greu/Uităm toţi de Dumnezeu/De credinţă, liturghie/De dragoste şi-omenie./Vă urez, dragi credincioşi/Să nu fiţi răutăcioşi/Să-l urmaţi cu mult folos/Pe Domnul nostru Cristos./Sănătate, armonie/Pace multă, bucurie/Căci dac-avem sănătate/Le putem face pe toate./Ia strigaţi tot tineretul/Ca să mai scadă Siretul/Scuturaţi din clopoţei/Şi sunaţi din zurgălăi/Mânaţi măi: Hăi, hăi!..... " Texte din jocurile de iarnă ANDRA LUPU Jocul Caprei Foaie verde de mărar, Bună seara, gospodari, Gospodari şi gospodine Şi voi tinere copile.

Foaie verde de mărar, Primţi capră, gospodari?

Ta,ta,ta, căpriţa mea, De la muntete-am adus, Te-am adus cu avionul, Te-am hrănit cu biberonul, Capra mea îi cam bătrână, Dar de lapte tot îi bună: Umple donita-ntr-o lună Şicana-ntr-o săptămână.

Ta,ta,ta,pe deal în sus

1

muşatinii.net

Că ne-am săturat de muls.

1

(cules în anul 1982,de la Schifirnet Gheorghe, 63 de ani,Hociungi) JOCUL CALULUI Calul meu de la Viena L-o bătut lelea Ioana; L-o bătutşi l-o mâncat, A,tru-truşina-na-na!

Calul meu de la Hârlău, El munceşte şi eu beu; El munceşte cu hectarul Şi eu beu cu kilogramul.

Trrr,trrrna!... ( culesînanul 1980,de la Anton Moldovanu,49 de ani,Moldoveni) SATUL NISIPOREŞTI Iustina Pal Satul Nisiporeşti este cunoscut mai ales prin finalul trist de viaţă al unei tinere , numită Veronica Antal (1935-1958) . În seara zilei de 23 august, a plecat la Hălăuceşti împreună cu grupul de prietene. Spre seară, prietenele ei voiau să plece acasă împreună, dar ea le-a spus să plece înainte pentru că le va ajunge din urmă. După puţin timp, şi-a luat rămas bun de la cunoştinţa ei şi a plecat spre Nisiporeşti . A fost găsită a doua zi de către nişte săteni care mergeau la câmp: era cu faţa în jos, fără suflare şi plină de sânge, cu rozariul (un fel de metanii) strâns în palma mâinii drepte şi cu o cruce pe spate făcută din strujeni de porumb . Ucigaşul nu a fost sigur că tânăra a murit după primele împunsături de cuţit. A revenit după câteva ceasuri. Găsind-o agonizând, a lovit-o din nou până s-au făcut 48 de împunsături.

Imediat după moartea Veronicăi, credincioşii din Nisiporeşti şi din satele învecinate au început să vorbească despre ea ca fiind o sfântă, numind-o "martiră a curăţiei". Oamenii au realizat că moartea ei sfântă a fost rodul unei vieţi sfinte, rodul fidelităţii sale faţă de acel Dumnezeu în care inima ei de tânără credea cu fermitate. În fiecare an, în ziua de 24 august, la locul martiriului se celebrează o sfântă Liturghie la care participă mii de credincioşi Satul Nisiporeşti îşi leagă numele de Nispur . Nispur l-a avut de fecior pe Şteful , care a trăit sub domnia lui Ştefan cel Mare ...Anuşca , fata lui Şteful Nisiporescul trăieşte sub Ştefăniţă Vodă , sub Petru Rareş şi bătrână find , a apucat şi domnia lui Alexandru Lăpuşneanu . Un

muşatinii.net

ispisoc de la Petru Şchiopu , cu data 15 decembrie 1585 , aminteşte de o împărţire a satului între urmaşii lui Nispur cel Bătrân . Documentele care urmează , ne arată fărămiţarea tot mai mare a proprietăţii răzeşeşti şi concentrarea acestei proprietăţi în mâna unor puternici, unul dintre aceştia fiind numitul Toader Boul , al treilea vistier .

Concentrarea proprietăţii răzeşeşti începe cu unele porţiuni mici şi apoi , treptat , elimină aproape toţi răzeşii . Nu putem să urmărim din documente , cum a evoluat stăpânirea satului Nisiporeşti , dar la începutul secolului XIX o femeie stăpânea satul şi se numea Micleasca , iar satul se numea Nisiporeştii de Sus . Între timp , pe această moşie s-au aşezat în a doua jumătate a secolului XVIII cam prin anul 1775 , emigraţii catolici transilvăneni,nesupuşi la încorporarea în regimentele grănicereşti ale Mariei Tereza , împărăteasa Austriei. După începutul secolului XX moşia satului Nisiporeşti era în posesiunea unor descendenţi ai vechilor boieri moruzi , care nu veneau niciodată în sat , ci arendau moşia unor evrei din Paşcani sau altor venetici . Un oarecare Hristache , dintre aceşti arendaşi , a construit conacul moşiei în partea de Sud-Est a satului . Conacul există şi astăzi la Nisiporeşti , iar acolo se află Primăria .După primul război mondial moşia Nisiporeşti a fost expropriată şi dată oamenilor prin răscumpărare .

MĂRTURIA VIE A UNUI VETERAN DE RĂZBOI DIN PILDEŞTI Diana Patachi Bejan Mihai, născut pe data de 19 august 1923, veteran de război: “La vârsta de 20 de ani, războiul cu ruşii s-a apropiat de Paşcani, atunci autorităţile române, Roman au căzut de acord, ca noi, tineretul născut în 1923 să fim aduşi în evacuare pentru a nu ne lua ruşii prizonieri. În ziua de Paşti, pe 4 sau 5 aprilie am fost obligaţi să plecăm în evacuare. Îmi amintesc exact, deşi a trecut foarte mult timp de atunci. Tata, Bejan Petre Anton, ce a luptat în Primul Război Mondial, având în prezent cam 110-120 de ani dacă ar fi trăit, a fost obligat să mă ducă până la Roman, pentru a fi luat în primire şi apoi să se întoarcă acasă. La Roman, eram aproximativ 23 de tineri.

Tot în acea zi, la miezul nopţii am fost puşi în tren şi duşi la Bucureşti, apoi pe jos până în Oltenia, fiind nevoiţi să cerşim de la oameni, deoarece hrana se terminase. Ofiţerii ne-au dat în primire la primăria satului Vişna Nouă, primăria fiind obligată să ne dea hrană de la localnicii care erau nevoiţi să ne şi cazeze, fiind câte 2-3 persoane la o casă, în calitate de refugiaţi, făcând parte din Regimentul 14 Infanteria Roman. Eram luaţi în subzistenţă şi am început instructajul, iar pentru a ne cunoaşte satul că suntem refugiaşi, eram remarcaţi printr-o bonetă şi o

1

muşatinii.net

şapcă pe care eram obligaţi să le purtăm. În fiecare zi se făcea apelul la instrucţie, iar în hainele groase, cu care am plecat de acasă, de câteva luni neschimbate (ţin să menţionez că era vară), zilnic era o oră de paratezitare ce consta în strângerea păduchilor şi a puricilor de pe noi, iar dacă rezultatul nu era cel dorit, adică erau urme de vreun păduche, pedeapsa era severă: bătaie. Aşa până la data de 20 mai 1944 când a venit ordin să ne încorporeze şi să ne ducă de la Vişna de Nouă, Olt la Osica de Jos, aflându-se comisariatul, încorporat ca militari, iar numărul tinerilor ajungând între 300- 400. Aici a ieşit un plutonier major cu tabelele numelor noastre şi am fost repartizaţi la întâmplare, 14 fanterii şi 12 călăraşi. Toţi au fost strigaţi înafară de 20-40 de băieţi printre care şi eu. De aici am fost trimiţi la un alt delegate din partea Regimentului 89 Infanterie, eu fiind repartizat la Batalionul 3 Vânător de Munte, la Braşov. De la comisariat am fost încărcaţi în tren şi am ajuns noapte la Braşov, trebuind să îmi vând hainele mai bune pentru mâncare. În acea noapte am fost trimiş în com. Vulcani, judeţul Braşov, fiind nevoit să dorm într-o fânărie între paie. După adunarea tuturor tinerilor am fost duşi la Băile Concordia, pe timpul acela fiind mine de cărbuni, unde lucrau prizonieri ruşii.

Acolo am fost spălaţi şi îmbrăcaţi în ţinută militară, aproape nerecunoscându-ne.

Instrucţia a continuat, iar la data de 23 august 1944, la miezul nopţii, cum stăteam în cantonament a venit ordin echiparea şi deplasarea la Braşov cu tot echipamentul în spate.

Dimineaţa, ajunşi la Braşov, după o distanţă de 16 km de mers pe jos, am fost echipaţi cu haine mai groase, pregătiţi pentru a merge pe front. Făceam parte din Batalionul 3 Vânători de Munte, pentru dezarmarea nemţilor ce au venit de la Iaşi în refacere la Braşov şi cu doar 3 luni de instrucţie să dezarmezi o armată de elită cu mijloace de apărare avansate, iar noi cu doar cu arma ZB era aproape imposibil, totuşi ofiţerii noştri au confiscate autobuzele din piaţă şi ne-au încărcat în ele, pentru a ne duce pe aerodrumul Feldioara, acolo unde se aflau 28 de nemţi, în podul unei magazii de benzină. Noi, Batalionul 3 si 23 Vânători de Munte am cerut nemţilor să se predea, având soldaţi ce cunoşteau limba nemţească, însă ei au refuzat, au scos mitralierele în găurile din pod şi au început să ne atace, împuşcând cam 40-45 de români. Am deschis şi noi foc , fiind totuşi nepregătiţi, aflându-ne în mijlocul drumului, doar cu arma în mână, totuşi nemţii nu au avut scăpare şi s-au predate, fiind un singur rănit. Le-am luat armele şi am primit informaţia că mai sunt nemţi în podul de pe aerodrum, acolo unde eram noi “cazaţi”. Eram principal responsabil pentru mitralieră şi mă aflam la doar 10 m de clădire, iar la un singur semnal eram nevoit să deschid focul, însă nemţii s-au predate şi de această dată şi le-am luat din nou armele. Deşi era prea devreme am crezut că totul s-a terminat, că mă voi putea întoarce în sfârşit acasă, dar o altă informaţie s-a năpustit asupra mea ca un nor negru. Vagoanele nemţilor, în jur de 7-10, erau încărcate cu diferite echipamente. Am reuşit să punem posesie asupra lor, împuşcându-l pe singurul soldat ce era de pază şi eu am fost pus şef pe un vagon. Lam deschis, şi erau multe valize, am deschis o valiză şi am găsit 3 ceasuri de buzunar, 2 stilouri, un acordeon şi multe pulovere.

După ce am terminat cu dezarmarea nemţilor, spre sfârşitul lui august, am plecat pe front, fără cască, doar cu arma ZB şi cartuşe pentru a lupta cu un inamic care era înarmat până în dinţi, cu tunuri, mitraliere şi grenade. Am încercuit orasul Sf. Gheorghe, însă nemţii, cam 30 la număr, ne-au luat prin surprindere întâmpinându-ne deschizând focul asupra noastră, iar militari noşti au început să fugă. Îmi amintesc de cuvintele disperate ale colonelului, care a participat şi la Primul Război Mondial ţipând “Unde fugiţi? Părinţii voştri au luptat, nu au fugit…” După acest episod s-a hotârât: Fuga de pe front se pedepseşte cu moartea. Aşa am ajuns la jud. Carei, Maramureş. Până am ajuns acolo am suportat pierderea diviziei Întâi de Munte, iar de la mine din grupă pierdere Sergentul Ungureanu- Contingentul 40, la localitatea

1

muşatinii.net

Vâlcele, ajutorul lui Coporalul Popică-Contingentul 44 la oraşul Tg. Mureş şi 45 de băieţi, iar 3-4 fiind răniţi.

Totul s-a terminat într-o dimineaţă când am fost scoşi pe terenul de la marginea satului, unde am fost repartizat pentru a merge acasă, ceilalţi având nenorocul să lupte în continuare. În concluzie pot confirma că instrucţia care am făcut-o timp de doar 3 luni nu a ajutat pe nimeni pe front şi cu toate armele care erau ruginite şi foarte vechi am reuşit să învingem un popor înarmat până în dinţi.

SATUL CHILII Ionela Prisecariu Prima atestare a acestui sat este în 1580 însă nu pe vatra actuală ci undeva cu 1,5 km sud de amplasamentul actual, în zona văii Glodeni, satul numindu-se tot Glodeni.Tot acolo se afla şi biserica din lemn. Prin anul 1810, un logofăt cu asentimentul secret al proprietarului moşiei Chilii a dat foc bisericii iar consecinţa a fost strămutarea sătenilor de pe acea vatră de sat pe vatra actuală, adică la locul numit Chilii.

Acest toponim îşi are rădăcinile în faptul că pe acest amplasament, cândva, se aflau chiliile unui schit de călugări dispărut. Satul Chilii se formează şi se consolidează în timp în jurul conacului boieresc al moşiei Chilii. Locuitorii satului erau clăcaşi pe moşia Chilii atât până la împroprietărirea din 1920 dar şi după aceea, într-o bună măsură, până în 1944. Un aspect aparte este existenţa familiilor de rromi lingurari din categoria acestora rămânând şi astăzi câteva familii dar care nu mai poartă tradiţiile specifice etniei.

Satul Chilii ca orice sat isi are traditiile lui ce si le pastreaza, cum ar fi: mersul cu colinda, cu uratul, ursul, capra, haiducii,etc.

In acest sat nu exista un muzeu, in schimb exista un monument al eroilor si este dedicat celor care si-au pierdut viata in Cel De Al Doilea Razboi Mondial. Majoritatea caselor sunt reconstruite, dar pe stil vechi. Oamenii locului nu isi mai poarta costumele traditionale deoarece majoritatea celor batrani au decedat. Cei mai în vârstă din sat au varstele cuprinse intre 84 si 92 de ani. Singurul meşteşug păstrat în sat e cel al fierăritului care, din păcate, este pe cale să dispară plătind tribut modernismului actual.

BISERICA CU HRAMUL “ADORMIRII MAICI DOMNULUI”DIN CHILII Cu privire la etapele istorice parcursa de aceasta biserica,avem marturii atat ale unor oameni mai batrani cat si informatiile furnizate de documentele existente in arhiva patriarhiei.In anul 1810, paharnicul Vasile Hartescu, proprietarul mosiei Chilii, spre a-i despagubi pe locuitorii fostului sat “Glodeni”

1

muşatinii.net

de incendierea bisericii, dar mai ales pentru a-i atrage langa conac, le-a donat langa acest conac un teren de 1,85 ha. Ca loc de biserica si casa parohiala.Pe acest loc, tot in 1810, paharnicul Vasile Hrtescu le-a construitpe cheltuiala lui o bisericuta din lemn cu valatuci de lut .

In 1859, bisericuta a fost daramata din porunca boierului Dumitru Draghici, proprietarul mosiei Giurgenilor, tot atunci incepand construirea unei biserici cu zid de caramida, constructie ce se regaseste si astazi. Biserica noua se afla la cativa metri mai spre sud de cea veche, demolata.

Lucrarile de constructie ale bisericii noi au fost continuate si duse la sfarsit cu cheltuiala boierului Vasile Hartescu, lucrari definitivate in anul 1864, cand a fost sfintita de catre episcopul Nectarie Hermeziu al Romanului.

Cu trecerea aniilor, zidaria bisericii incepuse a slabi, din acest motiv biserica se va inchide intre anii 1895-1896, timp in care zidaria a fost ancorata cu bratele de fier, s-au renovat tencuielile si s-au construit stranele laterale. Reparatiile s-au facut de catre boierul Constantin Climescu, tutorele minarilor Agarici, in mare parte cu fonduri din averea acestor minari.La aceste reparatii a mai participat si Primaria Comunei Chilii.

La putin timp dupa aceasta, s-a renovat si acoperisul cu tabla zincata asa cum se prezinta si astazi.

Intre anii 1956-1957,din cauza vechimii si mai ales a cutremurului din 1940 se fac alte reparatii, consolidandu-se zidaria, renovandu-se tencuielile, se repara pictura si capeteasma, sa zugravit in intregime interiorul, s-a executat partial pictura in altar,naos si pridvor.Lucrariile s-au facut sub conducereapreotului Vlad Niculaie cu contributia enoriasilor satului Chilii.

Pictura capetesmei, veche din anul 1864 al carei autor este necunoscut, este bine conservata si are o valoare artistica data de stilul bizantin, in culori vii in care predomina verdele si rozul.Pictura mai noua este tot in stil bizantin dar cu unele nuante mai moderniste, realizata de pictorulNegrescu din Roman.

In 1988 s-a facut pictura interioara in ulei, s-a inlocuit mobilierul din tei cu unul din stejar sculptat, lucrare durand pana 1991.

In anul 1992 s-a facut resfintirea bisericii de catre PS Ioachim Vasluianu, Arhiereu vicar al Episcopiei Romanului si Husilor, impreuna cu un sobor de 12 preoti.

Intre 1998-1999 s-a facut tencuiala exterioara in praf de piatra atat la biserica cat si la casa parohiala iar in anul 2002 s-a inlocuit tabla de pe casa parohiala, lucrari facute cu sprijinul enoriasilor parohiei Chilii.

Ca aspect arhitectural, este in stil simplu romanesc, pe dinafara in forma de corabie cu un singur turn cu profil patrat. Interiorul este pavat cu lespezi de piatra iar pridvorul cu ciment.

Cimitirul este amplasat in extremitatea de sud a satului, la marginea acestuia.

IZVOARELE Victor Mihai

1

muşatinii.net

Vatra satului s-a format pe la începutul secolului XX. Primii locuitori ai satului au venit din satul vecin Răchiteni. Aceștia au fugit din calea deselor inundații generate de Siret din imediata apropiere.

Construit de câteva familii care au fugit din calea apelor în urma inundațiilor din satul alăturat Răchiteni la sfârșitul secolului XIX, satul apare prima dată menționat documentar în anul 1890. Ca și în Răchiteni, o dovadă a prezenței coloniilor de transilvăneni, venite în zona văii Siretului în secolele XVIII-XIX, reiese din religia (satul în întregime romano-catolic) și numele locuitorilor (Matasel, Gherca, Dobos, Antal, Tiba, Mart, Iacob, Matees, Mihaes, Blajpredominând). De-a lungultimpuluisatul a maiavutșidenumirile: SatuNou (la început), Sturza (din cauzaașezăriipemoșiileboieruluiSturza), Gheorghe Gheorgiu. Înultimiianisinguruleveniment important a fost numireaînfuncția de decan a prof. Isidor Chinez, șistabilireacentrului Decanatului de Valea Siretului la Izvoarele.

Ceamaivecheatestare documentara a satului Izvoarele dateaza din 24 aprilie 1520, intrun uric emis de cancelaria Stefanita Voievod, din care rezulta faptul ca satul facea parte din tinutul Romanului. În noaptea de Anul Nou, pe data de 31 decembrie, copii şi tinerii umblă cu „pluguşorul”.

Pluguşorulesteinspirat din obiceiurilepământului, transmis din generaţieîngeneraţie, uneori cu intercalări de fraze ce biciuiesc lenea, beţia şi fumatul. Urătorii folosesc un clopoţel cu care sunăîntimpce spun urătura, iar alţii folosesc “buhaiul”, doba şi fluierul. Urătorii sunt cinstiţi cu bani, colaci, vin, şi poftiţi să mai vină şi la anul care vine. Deasemenea tot de Anul Nou se mai practica si alte obiceiuri cum arfi:Jocul cu capra, ursul, Banda luiBujor. Este cântat Iancu Jianu căpitan de haiduci si Bujor, împreună cu haiducii lui. Echipa este formată din: un căpitan care poartă uniforma militară de ofiţer, cu adăugirea unei benzi roşii la pantaloni (vipuşcă), Bujor cel mai important din echipă -rolul principal- codrean, haiduci, oltean, vânător, soldat, amantă(un băiat deghizat în haine femeieşti) şi „An Nou”, un copil de 10-12 ani, îmbrăcat întro rochiţă roz/roşie, pe care este brodat la poale, în faţă, noul an în care s-a intrat. Pe cap purtând o bască albă cu coroniţa albă, cu cruce în creştet şi două aripi albe (din carton) pe spate.

Bujorul şi ceilalţi haiduci sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, cămăşi şi pantaloni bufanţi albi, pe care se brodează un şnur negru, motive geometrice, pieptar şi cizme din piele.

Vânătorul şi soldatul sunt îmbrăcaţi cu costume specifice - de vânator şi soldat - având fiecare puşcă de lemn.

Haiducii poartă la brâu pistoale din lemn şi săbii. Echipa se anunţă printr-o goarnă, pentru a fi primtă, iar repertoriul cuprinde monuloguri, dialoguri şi coruri, durata fiind de circa 30-40 de minute. Din echipă face parte şi “Vechiul An” îmbrăcat cu un cămeşoi alb, din cap până în picioare, cu o mască de lână albă, cu ochi, gură şi nas roşu şi cu multe tălănci pe el Dintre obiceiurile legate de momente ale vietii amintim:Botezul Catolic nu se deosebeşte foarte mult de cel ortodox, însă intervin o serie de reguli stabilite în

1

muşatinii.net

desfăşurarea botezului. Naşii de botez au un rol important şi trebuie să fie de religie catolică. În timpul întrebărilor la care sunt supuşi (ca şi în ritul ortodox, naşii trebuie să răspundă ca se leapădă de satana, dar şi că îl vor creşte pe copil după învăţăturile catolice până când va decide el singur), ei sunt întrebaţi dacă cred în Biserica Catolică, deci nu pot aparţine altui rit.Micuţul care urmează a fi botezat nu este cufundat în apă, ci doar stropit pe creştetul capului de trei ori.

După aceea preotul îi face cruce la frunte şi pe piept. Tot preotul este cel care dă naşului lumânarea de botez aprinsă, spunându-i să păstreze credinţa şi să-i fie ajutor spiritual copilului.

De asemenea, preotul pregăteşte o pânză albă pentru a înfăşa copilul, după ce este uns cu mir.

Naşii nu participă efectiv la pregătirea micuţului, însă trebuie să răspundă întrebărilor preotului legate de credinţa în Biserică. Bebeluşul este dat direct mamei. Uneori, mama aduce bebeluşul gata înfăşat, regulile nemaifiind atât de stricte.Celelalte rituri sunt asemănătoare botezului ortodox.

După ce tinerii s-au înţeles între ei, urmează logodna, când se stabileşte ce oferă fiecare din părinţii tinerilor zestre şi se stabileşte data nunţii. Se cautănaşi, muzicăşi se facpregătirile: îmbrăcămintepentrumiri, cadourişipregătireabucatelorpentrumasa mare. Înziuanunţii, naşu mare merge la mire acasa cu muzicădupa care impreuna cu parintiiacestuiamergacasa la mireasapentru a primiacordulparintilormiresei, iarapoimerg la bisericapentrucununiareligioasa. Cununiacivilă la primărie a avutlocînainte de aceasta.

Dupaiesirea din bisericatotiinvitatii la nuntamerg la localulundevadecurgenunta. Aici se servestemancare si bauturadupa care nasii ofera “darul”, cadourisibani(din parteainvitatilorsisocrilor).

Casa cea mai veche din sat ii apartine tot lui TibaDumitru care estesicelmaibatranom din sat care are aproximativ 140 ani.Casele din lut ars s-au daramat cu timpul...

SĂBĂOANI Camelia Rusu Prima atestare documentară a localităţii Săbăoani s-a păstrat in rapoartele Fratelui Bernardino Quirini – călugăr franciscan, episcop de Argeş, in provinciile Moldova şi Valahia – despre afacerile episcopatului său, rapoarte făcute către Sanctitatea Sa Papa, in anul 1599,unde se poate citi urmatorul text: „Am vizitat de asemenea Citta Sabograni (Targul Săbăoani) şi satele Berendeşti, Tomasiani, Lucaciani, Giudani şi Luciani şi incă altele vecine, unde am găsit pe toţi locuitorii catolici, de neam ungur, in număr de 300 de familii, cam 1400 suflete.”

Documente scrise despre satul Săbăoani mai sunt păstrate la biserica satului si la biblioteca comunei, printre care se regăsesc următoarele: „ Catolicii din Moldova” redactată de Ion H. Ciubotaru , „Cronica de la Săbăoani” scrisă de Petre Sescu, in care este prezentată si legenda formării comunei Săbăoani.

Satul Săbăoani de astăzi s-a format din vechiul sat Berindeşti. Satul Berindeşti a fost prădat deseori de armatele turceşti şi tătărăşti, casele erau arse la intervale scurte de timp, iar oamenii obligaţi să fugă în păduri din calea cotropitorilor. Treptat, oamenii care s-au aşezat pe actuala vatră a satului Săbăoani si au tăiat copacii fostei păduri. Se pare că primul locuitor care a părăsit Berindeştiul şi s-a aşezat in mijlocul pădurii amintite se numea Szabo Ioan Martin. „Când a intrat Szabo aici în pădure şi-a construit o casa pe o vâlcea, unde era o baltă, sursă de apă necesară acelor vremuri, pe locul unde se află casa lui Sebi Ioan (Chitanţă) unde a locuit Nicluş Niţă în grădina lui Ghearghiş Peter, astăzi strada Muncii,...”. Aici a fost construită

1

muşatinii.net

prima casă în pădure de către Szabo Ioan Martin, de la care provine si numele satului Săbăoani.

Data stabilirii lui Szabo şi a tovarăşilor lui în pădure nu este cunoscută, pentru că ei nu s-au retras toţi deodată de la Berindeşti, ci numai o parte, fapt confirmat de documentele istorice care începând de la 1600 şi până la jumătatea secolului al XVIII-lea semnalează existenţa a două sate : Săbăoani şi Berindeşti.

Vechimea localităţii Săbăoani se poate constata şi din străzile întortochiate, strâmbe, cotite, frânte etc. Pentru că fiecare nou sosit în pădure îşi făcea bordeiul la întâmplare, fără nici o rânduială , printre arbori, fără a croi drumul de acces, astfel că umblau de la o casă la alta pe cărări printre arbori.

Dupa datele recensamantului din anul 2002, satul Săbăoani avea o populatie de 1053 de locuitori, majoritatea (cca. 98,55%) fiind catolici. Istoric satul se numara printre cele mai vechi comunităti catolice din Moldova, reprezetand centrul de greutate al acestor comunităţi.

Muzeul Diecezan al Catolicilor din Moldova, situat in comuna Săbăoani,a fost inaugurat in septembrie 2002 şi oferă vizitatorilor o lecţie importantă de istorie pentru trecutul catolicilor din Moldova. Expoziţia muzeului cuprinde piese rezultate ca urmare a descoperirilor arheologice, a studiilor etnografice, istorice, antropologice şi filologice.

Muzeul funcţionează in vechiul complex monahal din Săbăoani, confiscat de statul comunist si retrocedat apoi bisericii in anul 1990. Clădirea a fost restructurată, s-au amenajat spaţiile interioare si s-au colectat din satele catolice o gamă cat mai diversificată de obiecte reprezentative ale patrimoniului cultural catolic din Moldova. Muzeul cuprinde opt încăperi de marimi diferite in care s-au repartizat obiectele pe domenii: arheologic, etnografic, istoric şi liturgic.

In prima sală la secţia de arheologie sunt expuse obiecte de ceramică, obiecte de fier, obiecte de podoabă si obiecte de cult datand de la jumatatea secolului al XIV pană in secolul XVII, care au fost descoperite in zona Bacăului, Sucevei şi Valea Siretului. In sala de etnografie sunt prezentate ocupaţiile de bază ale catolicilor: agricultura, creşterea animalelor si exploatarea lemnului, fiindu-le astfel confirmată identitatea romanească a catolicilor din Moldova. Totodată sunt prezentate si cele doua ocupaţii tradiţionale ale acestora, si anume: pescuitul si olăritul.

In sala de istorie sunt expuse copii ale diferitelor documente si fotografii vechi care atestă prezenţa activa a bisericii catolice in Moldova. In cea de a patra sala la secţia liturgie sunt prezentate obiecte personale ale unor personalităţi ale Bisericii locale, cum ar fi: registre de botez sau de administraţie, portrete, sigilii, haine, carţi sau obiecte de cult.

De asemenea există şi un atelier înfiinţat de meşterul popular Maria Robu, intitulat “Centru de Tapiserie” , care iniţiaza anual peste 100 de copii in tainele acestor meşteşuguri.

1

muşatinii.net

1

In satul Săbăoani nu este un monument al eroilor, însă sculptorul Florin Zaharescu a ridicat în centrul localităţii un monument pe care sunt menţionate numele a 40 de persoane care au murit în răscoala din 1831, răscoala localnicilor împotriva ocupaţiei ruseşti.

Obiceiuri legate de anotimpuri (primăvară, iarnă etc), de fenomene meteorologice (secetă, ploaie etc.)

La cumpăna dintre ani conform tradiţiei în satul Săbăoani, se organizează jocurile cu măşti care celebrează sărbătoarea „tuturor nebuniilor. De secole întregi, jocurile cu maşti, “Capra“, “Ursul” ori “Caluţii” se bucură de o mare popularitate in randul oamenilor si alături de aceste personaje principale se formează adevarate alaiuri din „ţigani“, „moşi“, „babe“, „unchieşi“, „jidani“, „turci“, „tapi“, „badarani“ si altii, personaje denumite “Uratii” sau “Frumosii”, special create în funcţie de imaginaţie si posibilităţi. De asemenea copiii merg de Sf Vasile cu Sorcova şi Semanatul pe la rude si vecini, pentru a le ura sanatate si belsug in noul an. Sorcova facuta odinioară din ramuri înflorite, puse la înmugurit de Sf. Andrei si împodobite cu ciucuri roşii, este astăzi confecţionată din flori artificiale din hartie colorată, agaţate pe o vergea de lemn. Pe la case umbla mai întai sorcovitori care recită urări de sănătate şi belşug, după care sunt înlocuiţi de semănători cu traistuţe tradiţionale cu grau, porumb si fasole.

Specific anotimpului de primăvară sunt o serie de obiceiuri legate de Sfintele Paşte, precum vopsitul oualelor, sacrificarea mielului, participarea la slujbelele religioase: Deniile, Învierea Domnului.

Un obicei specific localnicilor catolici ai satului Sabaoani este Mirungerea. Mirungerea (uneori numită confirmare) este una din cele 7 Sfinte Taine, prin care o persoană botezată primeşte darul Duhului Sfânt prin ungerea cu uleiul sfinţit de Sfântul Sinod al unei Biserici.

După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Duhului Sfânt! Amin!”. În practica veche a Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior renunţându- se, pentru a nu se confunda cu hirotonia. După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac. Este interzis ca de cel

muşatinii.net

miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.

O alta sarbatoare religioasa este reprezentata de Rusalii. In aceasta zi se duc la biserica crengute de tei si frunze de nuc, care, dupa ce sunt sfintite, se agata la icoane si stresinile caselor pentru a apara de rele; s-ar parea ca frunzele si florile de tei sfintite lecuiesc surzenia.

Ramurile de tei pentru Rusalii sunt ţinute vara pentru a putea fi folosite in alungarea grindinii si furtunilor. Cine munceşte in această zi “este luat de Rusalii”, işi pierde minţile. Există obiceiul numit “udatul nevestelor” – femeile ce sunt udate în această zi de sărbătoare vor fi mai frumoase si sănătoase tot anul. Este bine ca femeile să poarte pelin şi să bea vin cu pelin pentru a fi sănătoase şi voinice.

Botezul este marcat de numeroase tradiţii. Noul-născut trebuie să fie botezat după ce „ a împlinit “ 40 de zile. Nu este indicat ca mama să participe la Botez dacă el are loc mai devreme de această perioadă, din cauza condiţiei sale de lăuză. La opt zile după naştere, în mod tradiţional, mamei i se face aşa-numita rugăciune pentru lăuze şi tot atunci se pune numele pruncului, pentru care se rostesc rugăciuni. Cei din familie şi naşii copilului, care urmează să fie botezat, să se spovedească şi să se împărtăşească înainte. Când ajunge acasă, nou-născutul este pus în pragul casei, iar naşa îi zice mamei înainte ca aceasta să-l ia de jos: „Păgân mi l-ai dat, creştin ţi l-am adus”. A doua zi după botez se face “scalda copilului” sau “scoaterea din mir a copilului”. Acest obicei se face de către moaşă, naşă şi mamă, împreună cu mai multe femei: rude, vecine, prietene. Această baie este foarte importantă pentru copil, fiind plină de semnificaţie. Apa trebuie să fie neîncepută, scoasă la răsăritul soarelui. Un alt obicei legat de acest eveniment este acela al ursitoarelor, deoarece fiecare copil îşi primeşte destinul de la ursitoare.

Momentul "marii treceri" necesită un ritual special. După ce şi-a dat ultima suflare, răposatul este spălat cu apă curată, stropit cu agheasmă şi îmbrăcat în haine curate. Apoi i se leagă maxilarul, mâinile şi picioarele din raţiuni practice, dar şi din teama de a nu reveni printre cei vii.

Până când este gata sicriul, mortul este aşezat pe pat sau pe un suport special adus de la Biserică. Înainte de a pune trupul înăuntru, sicriul se înconjoară de trei ori cu un recipient în care ai pus tămâie pentru a alunga spiritele rele. De asemnea, unii bătrâni cred că este greşit ca mortul să fie pieptănat, fardat sau să i se taie unghiile, acestea fiind obiceiuri necreştineşti.

Atâta timp cât sicriul se află în casă, oglinzile trebuie să rămână acoperite pentru că sufletul decedatului ar putea să intre în ele şi să rămână captiv. De asemenea, nu ai voie să priveşti în oglindă când e sicriul în casă pentru că vei fi următorul care va muri. În casă nu trebuie să fie lacăte încuiate, fiindcă şi sufletul decedatului va rămâne încuiat, neputând să ajungă la cer. Tot pentru a-i facilita drumul spre cer, se deschid ferestrele casei imediat ce moare cineva. Ca să eviţi un deces în familia ta nu ai voie să ieşi din biserică înaintea sicriului. Femeile decedate nu se îmbracă în negru pentru că se vor întoarce să bântuie casa. Mortul se va transforma în strigoi şi dacă trece o pisică pe sub sicriu.

Din păcate, doar o parte din locuitorii satului işi mai poartă costumele tradiţionale in cadrul unor evenimente, festivaluri. In cadrul atelierului “Centru de Tapiserie”, doamna

1

muşatinii.net

Maria Robu iniţiază anual peste 100 de copii cum sa ţese, astfel acest obicei se păstrează de-a lungul generaţiilor. Ţesăturile din această zonă au culori mai puţin aprinse: verde deschis, vişiniu, negru şi decoraţii vegetale. Firele folosite pentru ţesut sunt de origine animală: lana oilor, părul caprelor, borangic sau de origine vegetală canepă, bumbac şi in. Motivele folosite la ţesături ca decoraţii sunt pomul vieţii, coarnele berbecului sau motivele florale. Întalnim aici, ca şi ţesături specifice pentru această vatră a Moldovei, următoarele obiecte folosite atat pentru uz in gospodarie cat şi in scopuri decorative.

Trăistuţele – acestea sunt lucrate la războaie de ţesut din lană şi fir de canepă, în diferite modele şi culori folosindu-se motivele populare din zona Săbăoani. Tapiserii - folosite si astăzi ca ornamente de perete - sunt lucrate cu fir de lană si canepă. Motivele care sunt lucrate pe aceste tapiserii sunt pomul vieţii şi motivele florale. Cămaşa populară – folosită ca piesă a costumului popular tradiţional sunt lucrate din ţesături foarte fine cu diverse motive decorative ce pot fi regăsite in jurul gatului, pe umeri şi maneci, pe piept şi marginea poalelor.

Locuitorii satului au conservat diferite supertitii: Ziua de la jumatătea postului mare al Paştelui este considerată zi primejdioasă, sunt interzise cusutul, ţesutul, urzitul, periatul pentru ca femeile sa nu ologească.

Dacă porcul umblă cu paiul in rat, se schimbă sau se strică vremea.

Dacă visezi ouă înseamnă că va ninge.

Dacă paianjenii isi rup panza inseamna vreme rea.

Dacă un copil mic se îmbolnaveşte grav, el este scos pe fereastră şi băgat din nou în casă după ce a primit un nou nume de la primul trecator de pe uliţă.

Dacă soarele la asfintit e roşu, a doua zi va fi vant.

Una din personalităţile marcante ale satului este Aurel Percă (n. 15 august 1951), episcop auxiliar al Episcopiei Romano-Catolice din Iași. După absolvirea școlii elementare și a liceului în Săbăoani, în anul 1969 a intrat ca student la Seminarul Catolic din Iași, pe care l-a absolvit în anul 1979. A fost numit vicar parohial în Parohia "Sf. Nicolae" din Bacău. În noiembrie 1980 a fost trimis pentru studii de specializare la Roma, unde a obținut licența în teologia orientală, la Institutul Pontifical Oriental (1983), și în teologie morală, la Academia “Alfonsianum” (1985).În anul 1985 a revenit în țară și a fost numit cancellarius la Ordinariatul de Iași și în același timp profesor de teologie morală și patrologie la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iași. Între anii 1989 și 1994 a fost rector al Seminarului Romano-Catolic din Iași.

TRIFESTI Adelina Însemnările monografice care au la bază tradiția arată că satul Trifesti își are originea din vremea lui Ștefan cel Mare. Ulterior s-au găsit documente scrise despre vechimea satului

1

muşatinii.net

care datează de la începutul secolului al XV-lea. Prima apariție a numelui de "Trifesti" este consemnată în anul 1588 la 21 ianuarie într-un "zapis de vânzare". În biblioteca comunală se găsesc documente ca: "Documenta Romaniae Histria", "Surete și izvoare", "Documente slavo-române", "Viața Românească" (1982), "Documente privind relațiile agrare ale veacului al XVIII-lea" etc. Iar în mica bibliotecă parohială se pastraza cărți bisericești de o mare valoare documentară: "Viețile Sfinților" (1712), "Evanghelia de la Iași" (1762), "Antologian" (1767), "Pidalion" (1814), "Tipicul Sfântului Sava" (1816) În anul 1980, în incinta unui corp al Școlii Trifesti, construit în timpul domniei lui Al. I. Cuza, în anul 1865, a existat un muzeu al satului. Acesta a fost înființat de către profesorul de istorie Țepeș Constantin și învățătorul Stoleru Neculai. A fost desființat apoi, ca în prezent locația folosește ca sală de clasă.

Monumentul Eroilor, construit în anul 1921, în fața Școlii Generale, cinstește țăranii care au participat cu vitejie la Primul Război Mondial. Câțiva țărani trifesteni au luat parte la Actul de Unire, prin delegatul lor în Divanul Ad-hoc de la Iași, țăranul clăcaș Ion V. Levărdă.

Acesta participând la mișcările pentru Unire în 1857 alături de legendarul Ioan Roată. În ziua ce precedă Înălțarea Domnului, Iisus Hristos, la Monumentul ciobanului, cel care a descoperit Sfântă Icoană făcătoare de minuni în albia râului Moldova, se obișnuiește să se facă o slujbă religioasă deosebită ce adună credincioși din întregul sat și din satele vecine pentru a-l cinsti.

Un alt obicei este pe data de 31 ianuarie în preajmă Sărbătorilor de iarnă. În fața primăriei se adună urători, benzi de mascați și sumănari. Istoria "Sumanarilor din Trifesti", unică în România, este la fel de veche precum cea a sumanelor pe care le poartă, țesute din lâna bătută, cusute manual cu șnur din lâna. Aceștia în colindul lor se folosesc de bice, buhai, pârâitori și dobe moștenite de la străbunici.

Pisania bisericii aminteşte pe ctitorul "Balş, noul stăpân al satului, devenit vel logofăt de Țara de Jos, zidește (1798), aici o biserică din piatră, în care sepraznuieste hramul Sfântului Ierarh Nicolaie, fiind terminată la 15 august 1799." În acest sfânt lăcaș de cult se păstrează Sfântă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului îmbrăcată în argint de către Iordache Rusit la 20 iunie 1820. Astăzi în timp de secetă, preoții merg cu icoana pe câmp, iar aceasta aduce ploaie.

Arhitectura ţărănească nu a rezistat timpului. În Sofracesti, sat arondat comunei Trifesti, familia Cămăraș este proprietară unei case construite înainte de 1920, o casă construită pe furci, cu prispă înaltă, pridvor, geamuri mici și acoperită cu șindrilă. În sat se mai găsește vechiul conac al boierului Perju, construit înainte de anul 1900. El a fost întreținut, dar în incintă lui şi-a desfășurat activitatea CAP Trifesti înainte de 1989.

Meșteșugarii locali mai practică fierăria, lemnăria, cojocaria, cizmăria și dogăria.

Moldoveanu Petrica in varsta de 90 de ani este singurul veteran din cei 22, care mai traieste. A participat in functia de sergent al Armatei romane in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Morosanu Valer a fost deportat în Siberia și a trăit până anul 2003.

Printre personalităţile contemporane originare din sat se numără Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, satul Sofrocești, comuna Trifești, județul Neamț) este un prozator, promotor cultural, jurnalist, editor de presă literară și fondator al revistei "Oglinda literară". Este membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău.

1

muşatinii.net

Volumele reprezentative: "Arme și lopeți"; "Moartea șobolanului"; "Tarantula"; "Templul iubirii"; "Aesopicae"; "Purtătorul de cruce".

COTU-VAMEŞ Georgiana Dornescu „ O condiţie de bază pentru progres este cunoaşterea istoriei, a trecutului existenţei acestei aşezări, pe malurile râurilor Moldova şi Siret”1 Motto-ul amintit m-a determinat să vă fac cunoştinţă cu locul copilăriei mele care de-a lungul istoriei a cunoscut o „dublă identitate”. Spun „dublă identitate” deoarece satul Cotu – Vameş, de astăzi, a fost în trecut denumit Dragomireşti2.

Denumirea de Cotu – Vameş provine de la existenţa unui punct de vamă, la un cot al râului Moldova, care făcea legătura între sat şi oraşul Roman. Acolo era un vameş care a împrumutat titlul funcţiei sale satului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se face „transferul” de la denumirea de Dragomireşti la cea actuală de Cotu – Vameş.

Cele mai vechi urme de locuire sunt încă din secolul al XIV-lea, când satul era încă denumit Dragomireşti.

O primă menţiune cunoscută, ce precizează existenţa aşezării Cotu – Vameş, datează din anul 1691. Menţiunea are legătură cu tragica moarte, prin decapitare, a cronicarului Miron Costin. Se spune că aducerea osânditului la Roman, unde avea loc uciderea lui, s-a făcut prin satul Cotu – Vameş.

1

Gh. Iancu, Satul Cotu- Vameş. Mărturii Istorice, Iasi, 2010, p. 5. „...la 16 septembrie 1408, Alexandru cel Bun a înzestrat biserica « Sfânta Vineri » din Roman cu două sate : Leucusăuţii şi « satul peste Moldova, unde a fost Bratul » (Dragomireştii de mai târziu) din jos de Roman .”, „În documentele publicate se arată că Ştefan cel Mare a dat şi întărit „ Mitropoliei de târgul Roman dania unchiului nostru, Alexandru – voievod, două sate, anume Leucuşanii « înglobat mai târziu în localitatea Săbăoani » mai sus de târgul Roman, şi Dragomireştii cu podul umblător, care este peste Moldova”. Gh. Iancu, op.cit., p. 15.

2

1

muşatinii.net

O vorbă din popor spune: „Câte bordeie, atâtea obicee!”, aşadar şi cele din satul meu sunt specifice gospodarilor de aici. „În trecut , spune o poveste că în satul Cotu-Vameş ar fi oprit doi călători străini din apusul Europei care au cerut găzduire peste noapte în una din gospodăriile din sat. Gospodarul ar fi raspuns că nu are spaţiu de oferit pentru străini în interiorul gospodăriei.

Călătorii au solicitat să fie lăsaţi să se odihnească pe prispă afară. Gospodarul le-a răspuns că nici pe prispa casei nu se poate, pentru că a văzut în cursul zilei porcul cu paie în gură şi că la noapte sigur va veni prima ninsoare din acel an, dar că vor putea totuşi rămâne să se odihnească pe laiţă în interiorul locuinţei pentru că el se va urca pe cuptorul încălzit de la sobă, pe motiv că se simte cam bolnav şi a răcit cu treburile gospodăriei şi că trebuie să se facă sănătos să poată îngriji animalele pe care le are în gospodărie.

A doua zi într-adevăr a venit ninsoare şi proprietarul casei s-a făcut sănătos , după ce a dormit o noapte pe cuptorul încălzit de la sobă. Mult s-au mirat călătorii când au văzut că în satul Cotu-Vameş cuptorul ţine loc de doctor şi porcul din gospodărie de meteorolog” . În concluzie în satul Cotu-Vameş daca un porc era văzut cu un pai în gură era semn că a doua zi va fi vreme rea din punct de vedere meteorologic la fel şi dacă se tăvăleau câinii cu burta în

sus, a doua zi, pe timp de iarnă, venea ninsoarea şi frigul. În satul Cotu – Vameş, în ajunul Crăciunului, copii umblă colindând după căderea nopţii, amintind sătenilor de tradiţia ce s-a moştenit încă din timpuri străvechi şi de bucuria, emoţiile şi trăirile de care au parte atunci când primesc un grup de colindători.

Mai apoi în ajun de Anul Nou, odată cu căderea serii zilei, cei mici plecă în „stoluri” zglobii pe la casele sătenilor care îi aşteaptă cu lumina aprinsă şi pusă la ferestre, cu poarta deschisă şi câinii legaţi. Urăturile sunt răsplătitte cu colaci, mere, nuci şi bani mărunţi, care fac deopotrivă bucuria colindătorilor şi a gazdelor. În urma acestora, vin flăcăii satului în grupuri dinainte stabilite cu: „Capra”, alţii cu „Ursul”, alţii cu „Haiducii”, cu „Buhaiul”, „Păpuşile” şi nu în cele din urmă cu „Pluguşorul”.

Se constată că acest cult al morţilor nu ar ajuta cu ceva pe cel decedat ci pentru ca urmaşii decedatului sa nu fie vorbiţi de lumea din sat, adică să nu fie criticată familia ci lăudată deoarece şi-au făcut datoria după obicei. În cele trei zile cât stă mortul în casă, pe laiţă, vine

1

muşatinii.net

preotul, care cinsteşte, vin rudele apropiate ce îşi iau rămas bun de la cel decedat, sunt serviţi cu ţuică şi prăjituri. În toată această perioadă, lumânările sunt aprinse, în locuri special amenajate.

La toate opririle pe drumul parcurs spre cimitir, se întind punţi (material de rochii, fuste, berte dacă mortul este femeie şi material textil de pantaloni, cămăşi dacă mortul este bărbat).

Se opresc la fântâni unde sunt citite evangheliile de către preot şi se aruncă bani mărunţi pe care-i culeg copii.

După ce sicriul era băgat în biserică, preotul are obligaţia să pomenească morţii după pomelnicile aduse de locuitori, cu acest scop. După ce se ajunge la cimitir, sicriul este aşezat pe marginea mormântului, unde se oficiază slujba după care e băgat în groapă. După terminarea înmormântării se merge la praznic, acasă la familie, fiind oferit în memoria decedatului.

Biserica veche a cărui ctitor este Gheorghieş Ghiorghiu cu hramul Sfântul Dumitru, a fost construită dupa cum atestă placa de deasupra uşii de la intrare, în anul 1857. Se ştie că şi înainte de această dată a existat o altă biserică, poate chiar din lemn.

Din varii motive, nu mai există meşteşuguri tradiţionale. În satul Cotu – Vameş mai există un fierar pe nume Iovu Gheorghe şi un lemnar pe nume Constantin Şurubaru. Cei doi îşi mai făuresc meşteşugul doar în perioade de timp limitate şi nu mai fac o afacere din asta.

Din universul bogat al superstiţiilor de odinioară s-a mai conservat descântecul care este folosit în mod curent în fiecare gospodărie pentru vindecarea unor boli mai uşoare. De exemplu dacă un copil din familie înainte de culcare este mai neliniştit, plânge şi nu poate dormi, mama îl descântă singură de prinsori, adică îi aduce somnul înapoi, fiind probabil furat de vreo vecină rea. Textul decântecului este diferit de la o gospodărie la alta. Un text simplu care se repeă de trei ori. Cei care descântă posedă anumite cunoştinţe de patologie şi botanică medicală fiind dotaţi cu putere sugestivă. În sat mai sunt trei veterani de război, respectiv Ion Corban, Ion Dobrea şi Vasile Ciobanu.

Dintre personalităţile contemporane ale satului se desprinde figura emblematică a părintelui Arhimandrit MACARIE CIOLAN, stareţul mănăstirii Cernica. Este fiul satului Cotu – Vameş, născut la 6 iunie 1951 , fiind fiul lui Vasile şi Eufrosina Baltag. A fost înfiat de Vasile şi Maria Ciolan, în anul 1968. A urmat cursurile şcolii primare din satul natal apoi pe cele ale Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, continuate de cele ale Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. A intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria şi după puţin timp a fost transferat din dispoziţia Centrului Eparhial la Mănăstirea Secu. Aici a fost călugărit şi a îndeplinit pe rând mai multe activităţi: secretar, casier, econom şi muzeograf. Nevoia de personal al Centrului Eparhial Iaşi a făcut ca Părintele Macarie să fie chemat la postul de preot slujitor pentru Catedrala Mitropolitană.

A fost numit stareţ la Mănăstirea Secu. Imediat după revoluţia din 1989, Părintele Macarie a fost chemat să slujească iarăşi Catedrala din Iaşi. Mitropolitul Daniel, actual Patriarh l-a numit Consilier economic, apoi Eclesiarh Mare la Mănăstirea Neamţului. După o perioadă de 5 ani va fi chemat să slujească la Catedrala Sfintei Patriarhii, apoi pe rând a îndeplinit funcţii de mare răspundere: Erarhul Mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor.

Paralel cu aceasta a îndeplinit şi funcţia de Director al Seminarului Teologic „ Episcop Chesarie Păunescu”, profesor de Drept Bisericesc şi Stareţ al Sfintei Mănăstiri Cernica unde se află şi astăzi.

Pe unde a trecut Părintele Macarie a lucrat cu multă dăruire şi pricepere, dovedind calităţi remarcabile de slujitor, de bun administrator şi „ mânuitor de condei”. S-a ocupat de

1

muşatinii.net

lucrările de restaurare de la Mănăstirea Secu, la Mănăstirea Golia-Iaşi, la Mănăstirea Neamţ şi la Mănăstirea Cernica. Şi-a găsit timp şi pentru studiu, a publicat o serie de articole, studii şi cărţi din care enumerăm pe cele mai importante: "Un mare ierarh al Bisericii Moldave-Varlam Moţoc", în M.M.S, nr. 10-12, 1982; "Ciprian Porumbescu-înflăcărat patriot şi ctitor al culturii muzicale romăneşti moderne" în M.M.S nr.4-6, 1983; "Ostrovul Învierii. monografia Cimitirului Mănăstirii Cernica".

NICOLAE GRIGORAŞ s-a născut la 18 noiembrie 1911, în comuna Cotu – Vameş, din fostul judeţ Roman şi a urmat şcoala primară în satul natal. A absolvit apoi Liceul „Roman Vodă” din oraşul Roman. Din liceu tânărul nicolae Grigoraş a prins dragoste pentru Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, secţia istorie. În anul 1937, a trecut examenul de licenţă în specialitatea istoria românilor, iar în anul următor a absolvit seminarul pedagogic universitar.

Cariera sa didactică universitară a fost întreruptă în anul 1951, când a fost scos de la catedră în mod abuziv, din motive politice. A fost încadrat din fericire la Fileala Iaşi a Academiei R.P.R., unde a funcţionat în calitate de referent ştiinţific, apoi cercetător la secţia de istorie „A.D. Xenopol”, unde a fost timp de peste 10 ani şi şeful sectorului de istorie medie, până la pensionare, în 1977.

De la regretatul Nicolae Grigoraş a rămas o operăistorică vastă şi consistentă, purtând însemnele de nobilă simţire şi fecundă creativitate a impresionantei sale personalităţi. O contribuşie esenţială are în domeniul istoriei culturii şi artei moldoveneşti, unde se remarcă aportul său la popularizarea unora din monumentele de artă medievală din Moldova, prin monografii destinate publicului din ţară şi de peste hotare ca: „Biserica Trei Ierarhi”, „Mănăstirea Cetăţuia”, „Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova”- două ediţii.

Nu şi-a uitat niciodată satul în care s-a născut şi urmat clasele primare. Dovada ataşamentului său faţă de locurile natale o face şi faptul că ultima sa dorinţă a fost aceea de a fi înmormântat în cimitirul satului Cotu – Vameş3.

ICUŞEŞTI Satele comunei Icusesti s-au dezvoltat in mod istoric pe o portiune din lunca Siretului si de-a lungul a doi dintre afluentii acestuia, respectiv paraul Tabara-Icusesti si paraul Glodeni.

Marturiile arheologice arata ca teritoriul comunei a fost locuit inca din perioda neolitica in zona Balusesti- Icusesti iar in celelate sate ale comunei din perioda Evului Mediu.

Prima mentiune documentara a comunei dateaza din anul 1422, mai exacta la data de 2 martie.

Obiceiurile pastrate din batrani cu privire la seceta: se spune ca atunci cand e seceta trebuie sa furi o icoana din casa unui consatean si sa o arunci in fantaana, fara insa a fi vazut de cineva, de asemenea pe timp de seceta se organizeza un grup de crestini ce impreuna cu preotul si cu dascalul parohiei merg si se roaga la diferite crucifixuri aflate in sat, ducand cu ei icoane mari si grele.

Ceremonia de atribuire a Sfantului Mir - moment deosebit în viaţa unui adolescent catolic - este considerat o mare sarbatoare in satul meu, considerandu-se un mare prilej de bucurie venirea episcopului intre sateni pentru ai unge cu mir sfant pe tinerii ce s-au pregatit 3

Ibidem, p. 126.

1

muşatinii.net

indelung pentru acest moment important din viata de crestini. Pentru primirea episcopului, satenii isi „impodobesc” gardurile si portile cu cele mai frumoase covoare si coverturi iar pe drumul pe care va urma sa mearga episcopul sunt asezate cele mai bune toale (tesaturi) iar totul este impodobit cat mai frumos cu stegulete si ornamente ce atrana pe stalpii de elctricitate si traverseaza strada. In intampinarea episcopului sunt trimisi si calareti ce executa o serie de miscari specifice si bine sincronizate, lucru care creeaza o atmosfera aparte. Biserica este la fel de frumos impodobita, iar slujba se tine in curte bisericii pentru a putea participa cat mai multe persoane.

In satul meu, Balusesti, crestinii catolici si cei ortodocsi au obiceiuri interesante cat si diferite legate de sarbatoarea Craciunului.

La crestinii catolici exista obiceiul de a merge cu " Pruncusorul" iar toti credinciosii care vor sa se bucure cu adevarat de Sarbatoarea Craciunului il primesc, despre cei care tin portile incuiate se zice ca nu vor sa il primeasca pe Isus in casa lor.

Despre acest obicei al "Pruncusorului" va pot spune ca 2 fete intre 8-12 ani, de obicei, se pregatesc cu fragmente din cantece precum "O, ce veste minunata" si din alte cantece, apoi pregatesc pruncusorul propriu-zis . Intr-un fel de covata speciala cu manere si picioruse aseaza niste paie, pentru a semana cat mai mult cu episodul nasterii lui Isus descris in evanghelie, peste care aseaza o panza alba si apoi o papusa infasata care il reprezinta pe pruncul Isus, apoi impodobesc totul foarte frumos cu globulete, stelute si beteala viu-colorata. Dupa ce termina " Pruncusorul" in seara de ajun, inainte de slujba de la biserica fetele iau pruncusorul si umbla din casa in casa sa dea Buna Veste a Mantuirii Domnului si sa se bucure impreuna cu cei care le primesc. Dupa ce au prezentat in cant povestea nasterii luio Isus, fetele sunt invitate in casa dupa care sunt rasplatite cu colaci, nuci, mere sau bani.

La crestinii ortodocsi exista obiceiul de a merge cu "Steaua" din acelasi motiv, pentru a aduce bucurie oamenilor care ii primesc la fel ca si la fratii lor catolici, insa spre deosebire de acestia cu steaua se merge cu un grup mare in care exista mai multe asa-zise "Stele". "Steaua" este facuta din lemn in forma pentagonala impodobita cu beteala si panza colorata si are atasata mai multi clopotei, dispune de o coada lunga, tot de lemn. Dupa ce si-au pregatit "Stelele", flacaii imbracati in costum national, dar nu toate cetele sunt imbracate asa, pornesc din casa in casa sa duca vestea Nasterii Domnului cantand "Steaua sus rasare" in timp ce mentin un ritm al melodiei cu ajutorul clopoteilor din capatul stelei. Dupa ce termina cantecul, cetei i se aduc cuvinte de lauda, i se multumeste dupa care sunt rasplatiti dupa cum poate fiecare om in parte.

1

muşatinii.net

In seara de anul nou exista obiceiul ca tinerii sa se imbrace in costume de jidani, asa se numesc, costume colorate confectionate din suvite din materiale de diferite culori la care se adauga o masca hidoasa cat si un set de clopoti ceva mai mari numiti telenci ce fac un zgomot specific si asurzitor, dar se imbraca si in alte costume ca babe hidoase sau alte uratenii pentru a speria spiritele rele si a trece cu bine in noul an.

Botezul este marcat de numeroase momente ritualice. Copilul mic nu trebuie scos din casa pana ce nu a fost botezat nefiind protejat de spiritele rele. Dupa botezul din biserica, nasii ii mai fac o baie acasa, iar in apa de baie, conform obiceiului, se aruncă banuti pentru a avea noroc la bani, bucati dintr-o pagina de carte pentru a fi un om intelept si iubitor de carte si invatatura, se mai pune busuioc, care datorita mirosului sau placut pe care il va transmite si bebelusului se foloseste pentru ca acesta sa fie placut celorlati oameni si indragit de toate fetele, daca este baietel sau de toti baietii daca este fetita, de asemena se mai pun petale de flori pentru ca bebelusul sa fie gingas si frumos asemenea uni flori. Dupa baia propriu-zisa copilul este ridicat cu capul pana in tavan pentru ca obiceiul zice ca va creste tot atat de mare si voinic cat de sus l-au ridicat nasii, apoi este dat parintilor impreuna cu haine noi si toate cele trebuincioase si se pregateste o tavita cu divarse lucruri din care copilul va alege 3, se spune ca de aceste lucruri va avea parte in viata atunci cand va mai creste.

Oamenii din satul meu respecta si tin la costumele lor populare iar, daca nu ai un costum in familie, va fi greu sa faci rost de unul deoarece nu sunt foarte doritori sa le imprumute. Motivaţia se regăseşte în dorinţa de a le păstra intr-o stare cat mai buna, dar şi în mândria de a deţine ceva deosebit, precum şi în neîncrederea în cei care vin din afara spaţiului sacru al satului. Doar trei femei din sat (Dobrea Ruja, Maties Varvara, Maties Marita) care isi mai poarta costumele nationale „cele bune” la biserica, dar si in viata de zi cu zi. Din pacate, nimeni din satul meu nu mai tese acum, caci tinerele fete nu isi mai fac zestrea ca odinioara, iar acest obicei s-a pierdut.

Cea mai veche casa din sat apartine lui Zalatu Catalina si dateaza de mai nine de un secol, de asemena mai exista si case construite exclusiv din lut ars si cu acoperis din paie apartinanad oamenilor mai saraci ai satului, iar majoritatea caselor vechi sunt construite in stil vechi au pridvor.

In sat mai exista cativa mestesugari, insa putini la numar. Cei mai multi sunt fierari care in acelasi timp sunt si potcovari, oameni simpli care isi castiga painea lucrand asa cum o faceau toate generatiile din urma ale familiilor lor. Acestia sunt Dumea Sandu, Parnici Ion si Maties Petru, dar mai exista si un cizmar, Antoniu Daniel care, in mod surprinzator, pentru unii mai are clienti in profida acestor vremuri moderniste.

Nu se poate spune ca s-au conservat edificii civile in satul Balusesti, din vechiul conac si vechile mori ramanand doar in aminirea satenilor sau doar cateva ruine uitate undeva in trecutul batranilor si a strabunilor satului, insa s-a cnservat o ferma din timpul comunismului:

1

muşatinii.net

În sat s-au mai conservat superstitii cu privire la deocheat, spirite rele, vrajitorii si blesteme, aceste aducand dupa sine credinta in vrajitori, iar pentru a „trata aceste afectiuni” mai sunt inca „vraci” in satul nostru. „Vracii” satului acoperă o gamă largă de remedii: descântece în cazurile de magie neagră (deochi, blestem) ş.a. Descantecele, de exemplu, se transimt din generatie in generatie doar unui singur membru al familiei si nici aceluia nu ii sunt transmise intr-un mod direct, ci trebuiesc „furate” de la cel care la stie acesta rostindu-le putin mai tare decat de obicei astfel incat sa poate fi auzite de cel care trebuie sa le invete insa nu prea tare caci nu trebuiesc a fi auzite si de persoana care este descantata. Sunt cateva persoane in sat care mai stiu inca descantecele printre acestea se numara cateva batrane precum Maties Marita, dar si persoane tinere care au reusit sa le „fure” de la bunici sau strabunici. Popovici Mihaela duce traditia mostenita de la bunica sa mai departe, insa cu o anumita retinere caci i se pare straniu si ciudat ceea ce face, crezand insa fara urma de indoiala ca leacurile ei au efect.

Mai exista si o alta categorie de vraci care trateaza dureri, oase dislocate, umflaturi cauzate din diferite cauze precum cea datorata unui os de sarpe si tot felul de afectiuni. Tămăduitoarea satului este în varsta de 73 de ani: Maties Maria. O altă persoana practică vrajitoria prin dezlegarea, respectiv legarea de blesteme prin metode ciudate si vechi.

Da, mai sunt veterani de razboi in viata acestia avand varste inaintate si putini la numar.

Au ramas in viata doar 5 veterani de razboi printre care si cei doi barbati de 93 de ani cei mai in varsta din satul nostru. In timpul celui de-al II-lea razboi mondial au fost luati prizonieri cansatenii si ceilalti compatrioti care se aflau in Rusia atunci cand Romania a trecut în tabăra Naţiunilor Unite.

Dintre contemporanii celebri ai satului se distinge Sorina Munteanu, membră a Uniunii Scriitorilor din Romania- Filiala Bacau.

Licentiata a Facultatii de Filosofie, a Universitatii „Al. Ioan Cuza”, Iasi, absolventă a cursurilor de masterat in filosofie si spiritualiate rusa, Sorina Munteanu este traducator din neogreaca la editura „Trinitas” din Iasi şi redactor sef-adjunct la „Viata bacauana” BÂRA Aurora-Andreea Cozma Prima atestare documentară a localităţii BÂRA este de la 3 septembrie 1428. Este vorba de fapt de un document dat de Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei în DOCUMENTA

1

muşatinii.net

ROMÂNIAE HISTORICĂ, Moldova, vol.I,documentul nr.79, pag. 115, mai exact documentele 2,1 şi 2,2, fac referire numai la atestarea comunei.

Muzeul Etnografic, realizat în urma unui proiect (PIR) al Şcolii Bâra în colaborare cu Biblioteca comunală, şi-a propus să valorifice vestigiile culturale, tradiţionale locale. Aici se pot regăsi unelte legate de cultura pământului, obiecte tradiţionale din ceramică, lemn, piele, fier, obiecte ce reprezintă portul ţărănesc.

Locuitorii acestei comune au participat la principalele monumente ale istoriei moderne. Este sigur că au fost dintre ei căzuţi în luptele Războiule de Independenţă, dar nu avem date concrete în acest sens.

Locuitorii comunei Bâra au participat în număr impresionant la Primul Război Mondial,iar în cinstea lor s-a ridicat monumentul din centrul satului Bâra.

Da, se mai păstrează unele obiceiuri, legate de sărbătorile religioase – Crăciun- copiii merg cu colindele pe la casele oamenilor, iar de Anul Nou se face ursul, capra şi căluşeii.

Din păcate, sătenii nu mai poartă costumele naţionale. Cu toate acestea, ţesutul unor covoare cu bucle şi cu decoraţiuni florale supravieţuieşte prin grija a două localnice.

Cea mai veche casă din sat este de 100 de ani, iar în sat sunt 2 case cu o vechime aşa mare.

Olăritul mai reprezintă o ocupaţie doar pentru o singură familie, Popescu.

Printre superstitiile cele mai frecvente se numara cele legate de momentul intalnirii cu persoane care au recipiente goale in mana ceea ce corespunde unei stari de rau, de sărăcie pentru familie.

Cel mai bătrân om din sat este Bratu Pachiţa ,are 92 de ani.

Un pictor local este cunoscut şi peste hotare: Dan Munteanu. Absolvent al Institutului de Artă "Octav Băncilă" din Iaşi pictorul a realizat expoziţii cu diferite icoane, peisaje etc. în Rusia şi Austria.

ADJUDENI Ioana Lucaci Pe malul drept al Siretului,în ţinutul Romanului,între luncă şi drumul mare,era în vremea lui Alexandru Cel Bun (1400-1432) satul Agiudeni. Întemeietorul său descălecătorul

1

muşatinii.net

salutui,un anume Agiud, a fost contemporan cu descălecătorii Moldovei. Agiud,este forma românească a numelui maghiar Egyed,ce vine din latinescu Egidius4.

Nu ştim dacă aşezarea a rămas în stăpânirea urmaşilor întemeietorului sau dacă a trecut prin căsătorie sau vânzare în stăpânirea altei familii. Ştim doar că stăpânul,oricine ar fi fost, a primit de la Ştefan Cel Mare un privilegiu pentru veşnica stăpânire a satului.

Nici locuitorii nu au lăsat vreo urmă în documentele istorice vreme de mai bine de două veacuri; abia în 1571, Gheorghe Vasari,secretarul episcopului de Cameniţa, aminteşte de existenţa a cinci sate cu populaţie catolică in jurul Romanului5.

Faţă de alte sate, Agiudenii( Adjudenii) au fost dăruiţi cu un destin binecuvântat, pentru că vatra satului a fost necontenit locuită de Alexandru Cel Bun până la începutul secolului al XIX-lea, chiar dacă a cunoscut şi multe răstimpuri de restrişte. Satul a avut parte de stăpâni buni şi de locuitori harnici şi aprigi, buni şi credincioşi Bisericii Catolice şi Ţării Moldovei. În penultimul an din suta a şaisprezecea, episcopul catolic Bernardino Quirini, vizitând localităţile cu populaţie catolică din Moldova,scrie că în peroada aceea erau aproximativ 20 de familii,numărând vreo 100 de suflete. În prezent, sunt aproximativ 1200 de familii, din care sunt şi plecate în străinătate.6 Da,există: un monument dedicat eroilor căzuţi în Primul Razboi Mondial, cruce ridicată în memoria sătenilor ucişi la bombardamentul din 23 august 1944 şi monumentul eroilor neamului.

Obiceiul colindatului de Crăciun are forme mai puţin diversificate decât în alte zone ale Moldovei sau ale ţării. La fel cum sa obişnuieşte şi în alte locuri, în prima zi de Crăciun copii umblă din poartă in poartă cu Steaua. Înainte se spunea că incă de la Sfântul Andrei,când se consideră că se instalează anotimpul hibernal,se crede,şi aici,că vin strigoii, care ar fi nişte duhuri rele sau fiinţe omeneşti,chiar din sat,care se întâlnesc la răscruci şi pun la cale ce să facă rău,şi unde să se ducă. În ajunul Anului Nou ,primii care declanşau suita de obiceiuri erau copii,care,de cum apunea Soarele,porneau la urat. Aceştia , mai pe seară treceau alături de tinerii mascaţi. Tinerii manifestă predilecţie pentru textele satirice,cronici ritmate ale evenimentelor din sat,cu aluzii matrimoniale,care fac deliciul ascultătorilor, scenariile cu subiect agrar încărcate de semnificaţii magice,preferate,odinioară,de adulţi,fiind,în prezent,date uitării. Desigur,tot in ajunul Anului Nou , se mai colindă şi Pluguşorul, Capra,Ursul. În mentalitatea tradiţională, copilul era binevenit numai în cadrul familiei legitim construite. Castitatea premaritală era obligatorie şi,dacă o tânără necăsătorită era greşită , era aspru sancţionată atât de comunitate,cât şi de reprezentanţii Biseicii. Păcatul era ispăşit în biserică,unde,în timpul Liturghiei , stătea în genunghi şi ţinea icoana neagră , o icoană cu un

4

N. A. CONSTANTINESCU, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963,3-4.

I. Gabor, Dicţionarul comunităţilor catolice din Moldova, Bacău 1995, p. 8.

6 Călători străini despre Tările Române, vol. IV, vol. îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 42.

5

1

muşatinii.net

fond mai închis sau chiar negru , care conţine scena cu Judecata de Apoi ,icoană care este dusă şi la înmormântare.

Femeia însărcinată nu trebuia să fure, pentru că se credea că dacă o femeie însărcinată fură un obiect,iese un semn pe copil. Trebuia să nu se mire de cineva urât,rău , pentru a nu influenţa în sens negativ dezvoltarea copilului. De asemenea, să nu mănânce fructe îngemănate , ca să nu nască gemeni; să nu facă munci grele,să nu ridice,căci poate să nască fără vreme sau să-i moară fătul. Acelaşi risc există şi în cazul în care pofteşte ceva ce nu i se dă.Se crede că, dacă nu spune că este însărcinată,va naşte copilul mut sau va vorbi greu,de aceea, vestea trebuie comunicată de îndată ce femeia a aflat de starea în care se află. În trecut femeile erau asistate la naştere de o moaşă din sat. Se mai păstreză amintirea moaşei Zaveta,care a murit. Femeia era frecată la naştere de moaşă şi legată cu pământ pe burtă. Poate că şi acest obicei se poate pune în legătură cu credinţa despre Pământ-Mamă, din care vine întregul neam omenesc şi în care ne întoarcem cu toţii,acelaşi Pământ care ne şi hrăneşte pe toţi. Îmbisericirea mamei se face la două săptămâni sau după opt zile. Marcată incă de pedeapsa,mereu actualiyată,de a naşte prunci în durere , pentru păcatul strămoşesc,femeia este considerată impură în această perioadă.

După tradiţie, tinerii se căsătoreau mai devreme decât o fac acum. Când un tânăr îşi exprima dorinţa de a se căsători,părinţiinlui trimiteau un peţitor la peţit ,care tatona intenţiile fetei şi ale familiei acesteia, lăudându-l ,desigur, pe flăcău. În seara nunţii,în ajunul cununei,mergeau la nuntă, acasă la mire tineretul şi oamenii gospodari. În acest timp,gospodinele se ocupau de preparatul bucatelor. A doua zi,la ora opt, începeau să vină iar nuntaşii , în timp ce mirele se pregătea. Acasă la mireasă,în timp ce era gătită, i se cânta un cântec de jale,pentru despărţirea de familie,prieteni si prietene. După care , ajuns la casa miresei, mirele îşi caută mireasa. Umează Iertăciunea, la fel ca şi la casa mirelui. Pornesc spre Biserică unde se va celebra Sfânta Liturghie,după care în drum spre casa mirelui unde va fi marea petrecere ,ies copii în faţa alaiului, cu găleţi , cu căni cu apă, le toarnă în faţa mirilor,ca să le fie viaţă cu belşug. Dacă plouă în ziua nunţii , se spune că viaţa tinerilor va fi întunecată şi cu griji multe,dacă e soare,vor fi fericiţi. A existat ,ai demult,şi obiceiul de a fura mireasa,dar care se mai face şi in zilele noastre. După ore întregi de chefuit urmează închinarea darurilor care se numşte la Adjudeni, bănit. Iar la final aruncatul buchetului miresei.

Portul tradiţional a fost abandonat în sat şi multe dintre piesele de port popular care se mai păstrează au fost colecţionate şi expuse,parţial, la Muzeul Diecezan din Săbăoani, care conservă cele mai preţioase reminiscenţe ale unei civilizaţii străvechi. Cu toate acestea,au mai putut fi depistate unele obiecte de îmbracaminte tradiţională, păstrate pentru valoarea sentimentală, mai ales la bătranii satului. În ziua de azi costumul tradiţional se mai poartă doar la anumite evenimente religioase,dar şi altele de tinerii din sat,iar de sărbători,mai sunt bătrâni care îmbracă aceste costume de dragul vremurilor în care se purtau şi pentru a simţi din nou bucuria

1

muşatinii.net

omului de la ţară în portul său tradiţional. Ţesutul nu se mai practică la fel de mult ca înainte,femeile ţes doar pentru anumite ocazii.

La 14 ianuarie 1864,un grup de săteni din Adjudeni îi adresau episcopului Giuseppe Salandari un memoriu prin care solicitau aprobarea pentru construirea în satul lor a unei noi biserici, care să corespundă realităţilor demografice din acea perioadă.7 În primăvara anului 1926, parohul felix Raffaelli a început lucrările de renovare şi extindere a bisericii,finalizate , în perioada 1927-1928,de noul paroh A. Tălmăcel.8 Ideea i-a aparţinut parohului Silvestru Bencheam ,care , in 1971, îngrijorat de procesul de degradare a clădirii bisericii, a propus credincioşilor începerea reparaţiilor capitale. Tot atunci, a apărut pentru prima data şi ideea extinderii bisericii, devenită neîncăpătoare la acea data.9 În 1973 ,noul paroh Dumitru Adămuţ a înaintat forurilor competente o nouă documentaţie privind Extinderea pentru corpul bisericii şi a navelor laterale la limita navei principale, pentru care a fost eliberată autorizaţia nr. 88/1974.10.

Nu ştim care este cea mai veche casă din sat,dar sunt numeroase case clădite exclusiv din lut,cu pridvor. Şcoala Primară din Adjudeni a fost înfiinţată în 1896,în cadrul proiectelor şcolare mari dezvoltate de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret,în baza Legii Învăţământului primar şi normal din 1896. Din păcate ,arhiva şcolii a dispărut în august 1944, când satul Adjudeni s-a aflat sub tirul beligeranţilor. Primul local propriu al şcolii a fost construit în 1904, fiind dispus aproape în totalitate în 1944 , când fusese transformat în obiectiv militar. 11

TĂMĂŞENI Roxana Roca Prima mențiune documentară a comunității Tămăşeni o avem în „Letopisetul Țării Moldovei” scris de Grigore Ureche. Satul a intrat în istoria României prin lupta ce s-a dat aici, în ziua de 12 octombrie 1449, între urmașii lui Alexandru cel Bun, Alexandrel, susținut de polonezi și Bogdan, fiul nelegitim al aceluiași domn, susținut de Iancu de 7

A.N Bucureşti. Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice , Dosar 145/1849, f. 142.

Lumina creştinului, 7 (1928) 110-111.

9 APRC Adjudeni, Dosar 1/1948-1968, f. 234.

10 APRC Adjudeni, Dosar 1/1979, f. 275 11 DJAN P. Neamţ, fond Revizoratul Şcolar Roman, Dosar 5/1940-1947, f. 119 8

1

muşatinii.net

Hunedoara. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea lui Alexandrel, Bogdan devenind domn al Moldovei sub numele de Bogdan al ÎI-lea. (El este tatăl lui Ștefan cel Mare.) Încă de la primele mențiuni documentare, satul purta numele de Tămăşeni, ori alte variante care sunt ușor de recunoscut și se pot reduce la același nume de bază. Dicționarul onomastic, editat de Academia Română în anul 1963 derivă denumirea localității Tămăşeni de la numele unguresc de Toma-Tamaș, iar academicianul Iorgu Iordan în „Toponimia romaneasca” dă aceeași derivație. Prima însemnare documentară despre populația catolică din Tămăşeni o avem în „Codex Bandinus” din anul 1646. Se menționează că în Tămăşeni existau 15 familii cu 70 suflete. După holeră pustiitoare din 1750 și după mutarea vetrei satului, populația a crescut semnificativ. Statistica pe anul 1804 din „Arhiva Parohiei Tămăşeni” indică 105 familii cu aproximativ 520 de membri. În comuna Tămăşeni a luat fiinţă în anul 1992 Muzeul Etnografic, muzeu ce se află în incinta căminului cultural Tămăşeni. În cadrul muzeului sunt expuse obiecte vechi donate de unii săteni din cele două sate componente ale comunei , precum şi elemente de port tradiţional din zonă, unele exponate având o vechime de peste 200 de ani.

Fiind o comunitate romano-catolică, parohia Tămăşeni este scena unor ceremonii specifice precum Botezul, celebrat la doar câteva săptămâni de la naştere, Sfânta Împărtăşanie - care are loc la vârsta de 9 ani - dar şi Sacramentul Sfântului Mir,care are loc o data la patru ani. Acestea sunt precedate de pregătiri amănunţite ale trupului şi sufletului pentru o întâlnire cât mai frumoasă cu Dumnezeu. În noaptea de Anul Nou, urătorii colindă din casă-n casă, costumați în diverse personaje,pentru a alungă spiritele rele. Aceștia primesc cel mai adesea bani, dar după vechile obiceiuri și nuci, colaci sau mere. Acestă datină simbolizează totodată ieșirea din stresul cotidian care a dăinuit pe tot parcursul anului și o intrare într-un spirit vesel în cel nou.

Un obicei legat de nuntă este cel conform căruia rudele miresei trebuie invitate personal de către aceștia, pe când sarcina pentru neamurile mirelui îi revine vornicului, care este însoțit cel mai adesea de o sticlă de alcool și mult haz, așa cum îi șade bine unui vornic care se respectă. Un altul este legat de botez. Datina spune că la întoarcerea de la Sfânta Liturghie, după botez, părinții sunt datori să-i așeze sub pernă micului creștin diverse obiecte precum bani - pentru a nu duce lipsă în viață- ,pix și carte - pentru a fi isteț-, ciocan -pentru a fi un meșter bun și harnic- ,etc.

1

muşatinii.net

Deși doar cei mai învârsta poartă costumele populare - numai la sărbători, însă- ei reprezintă de fiecare dată un punct de atracție al ochiului, inspirându-ne nouă, celor mai tineri, mandria de a fi român. În momentul de față,cea mai veche casă din sat are cca. 100 de ani și aparține doamnei Susanu Maria. Case mai vechi,precum și exclusiv din lut ars sau semiîngropate au existat, dar în urma inundațiilor din 2008 s-au prăbușit. În satul Tămăşeni există un meșter fierar și potcovar, Tamaș.

Superstițiile se mai păstrează încă. Una dintre ele este cea cu deochiul,pentru care părinții obișnuiesc să lege copilului o ață roșie la mână,dar și să-i stingă în apa scoasă proaspăt din fântână trei cărbuni încinși. Ritualul presupune ungerea de trei ori a frunții copilului cu acea apă,dar și băutul,de fiecare dată însoțit de semnul Sfintei Cruci. Tradiția spune că, dacă cei trei cărbuni s-au lăsat la fundul recipientului, atunci copilul a fost deocheat.

O altă supersitie este practicată de o mamă care are copilul bolnăvicios.

Ea,trebuie să i-l vândă cuiva pe o sumă simbolică. Se spune că astfel copilul este scăpat din mrejele bolilor și ale necazurilor. În comuna Tămăşeni există un vraci pe nume Vatamanelu Ioan (zis Meier). Acesta este fost dascăl, în prezent vraci al satului. Obișnuiește să lucreze doar pe bază naturistă.

Cel mai vârstnic om al satului poartă numele de Antonică Franțusca,fiind nascută pe data de 17 februarie 1917. Printre veteranii de război din Adjudeni se numără: Andrici Anton (n. 1918), Fărcaș Mihai (n. 1920), Petrișor Agergheloaie (n. 1917).

NISIPOREȘTI Iustina Pal “Nisiporeşti este un nume nou , dat de statisticile şi actele adminstrative , aşezării care spre sfârşitul perioadei interbelice, purta numele dublu: Nisiporeşti-Zăpodia. Nisiporeşti este numele unui sat vechi care a fost pe valea stângă a Moldovei, sub poala terasei superioare a acestui râu, iar mai apoi s-a mutat pe terasa superioară. Zăpodia este numele pe care aşezarea l-a purtat, în statisticile catolice, incepând cu anul 1806;nu se cunosc motivele pentru care statisticile catolice au dat aşezării acest nou nume.

La marginea superioară a terasei superioare, lângă „drumul morii”, a fost pe vremuri un han de poştă care a funcţionat acolo, fiind cunostruit înainte de anul 1852 , când s-au trasat principalele artere naţionale în ţară. Satul Nisiporeşti îşi leagă numele de Nispur. Nispur l-a avut de fecior pe Şteful, care a trăit sub domnia lui Ştefan cel Mare ...Anuşca, fata lui Şteful Nisiporescul trăieşte sub Ştefăniţă Vodă, sub Petru Rareş şi bătrână find, a apucat şi domnia lui Alexandru Lăpuşneanu. Un ispisoc de la Petru Şchiopu , cu data 15 decembrie 1585, aminteşte

1

muşatinii.net

de o împărţire a satului între urmaşii lui Nispur cel Bătrân. Documentele care urmează, ne arată fărămiţarea tot mai mare a proprietăţii răzeşeşti şi concentrarea acestei proprietăţi în mâna unor puternici, unul dintre aceştia fiind numitul Toader Boul, al treilea vistier.

Concentrarea proprietăţii răzeşeşti începe cu unele porţiuni mici şi apoi , treptat, elimină aproape toţi răzeşii. Nu putem să urmărim din documente, cum a evoluat stăpânirea satului Nisiporeşti, dar la începutul secolului XIX o femeie stăpânea satul şi se numea Micleasca, iar satul se numea Nisiporeştii de Sus. Între timp, pe această moşie s-a aşezat, în a doua jumătate a secolului XVIII cam prin anul 1775 , emigraţii catolici transilvăneni,nesupuşi la încorporarea în regimentele grănicereşti ale Mariei Tereza, împărăteasa Austriei. După începutul secolului XX moşia satului Nisiporeşti era în posesiunea unor descendenţi ai vechilor boieri moruzi, care nu veneau niciodată în sat, ci arendau moşia unor evrei din Paşcani sau altor venetici. Un oarecare Hristache, dintre aceşti arendaşi, a construit conacul moşiei Bran în partea de Sud-Est a satului. Conacul există şi astăzi în Nisiporeşti, iar acolo se află Primăria.

După primul război mondial moşia Nisiporeşti a fost expropriată şi dată oamenilor prin răscumpărare.O alta ipoteză asupra numelui satului Nisiporeşti ar fi că pe lacul unde exista astazi "Drumul Morii ", la început au fost câteva aşezări (horobeie). Primul care s-a stabilit aici a fost un ţăran cu numele Toma, fugit de pe moşia boierească din cauza persecuţiilor. Micul sătuc format din câteva horobeie cu familii, membri ai familiei Toma s-a numit Tomeşti pe la anul 1750. Spre Nord-Est de Tomeşti s-a mai infiripat o aşezare de horobeie la o distanţă de 1500 m. Această aşezare purta numele de "Zăpodia". Denumirea de Nisiporesti vine probabil de la pământul nisipos pe care e aşezat satul. Împărţirea administrativ – teritorială raională din anul 1950 a dat aşezării Nisiporeşti-Zăpodia , numele Nisiporeşti , iar această denumire se foloseşte şi astăzi.“ 12 “Nu se știe exact evoluția demografică a satului,însă în prezent sunt aproximativ 2500 de persoane.”13 Documente despre istoria locală se află în arhiva satului de la Parohia din Nisiporești și Biblioteca Comunală Botești.

Ca mai toate satele din zona Romanului, Nisiporeştiul a oferit jertfa de sânge patriei fapt atestat şi de monumentul închinat veteranilor de război ce și-au pierdut viața în Primul și Al Doilea Război Mondial. Pe data de 1 August, toți locuitorii satului se adună aducând omagii eroilor și se celebrează o scurtă Sfântă Liturghie.

Tradițional, nașii sunt cei care trebuiau să se ocupe de cele două lumânări de cununie, de buchetul miresei și de voalul/coronița ei. De asemenea, nașii plăteau slujba. În fața bisericii, dupa slujbă, mirii împreună cu nașii împărțeau monede invitaților. Mirelui îi revine sarcina de a plăti rochia miresei. Fără să o vadă.

12 13

Arhiva Personală-Parohia Adormirea Maicii Domnului, Părintele Damian Albert, 1960.

Părintele Paroh Enășcuț Flavian, mărturie verbală.

1

muşatinii.net

Gătitul miresei se desfășura acasă la soacra mică. Nașa era cea care o ajuta pe mireasă să se pregătească de nuntă, îi aranja părul și îi punea voalul. În acest timp, nuntașii o așteptau la ieșire, iar lautarii îi cântau "Ia-ți mireasă ziua bună". La plecarea alaiului, se dansa hora miresei, apoi nașa rupea colacul miresei, pregătit special pentru acest moment, deasupra capului. Mireasa arunca nuntașilor bucăți din colac în patru direcții, în formă de cruce. Se obișnuia de asemenea, ca mama miresei să ofere un cadou nașilor la plecarea alaiului de nuntă.

Scoaterea voalului miresei. Spre sfârșitul nunții, miresei îi era dat jos voalul de către nasă și îi punea pe cap un batic sau eșarfă. Mireasa trebuia să se împotrivească,să tragă de trei ori eșarfa de pe cap, în semn de refuz. Voalul era apoi așezat pe capul domnișoarei de onoare.

Aruncatul buchetului peste cap, către grupul de domișoare, la sfârșitul petrecerii, o desemna pe cea care se va mărita următoarea. Întâmpinarea oaspeților la petrecere - mirele și mireasa îi așteptau la intrare cu șampanie și pișcoturi, iar dominișoara de onoare prindea cocarde la rever. Un alt obicei românesc era jucatul găinii. Aproape de sfârșitul petrecerii două sau mai multe femei vin cu o găină pregătită și împodobită cu diverse fundițe (depinde de imaginație) și o dansau, iar nașul trebuia să o plătească.

Furatul miresei e un obicei prezent la aproape toate nunțile românești. Cei care fură mireasa cer o răscumpărare, iar mirele, desigur, e dispus să plătească oricât pentru a-si recupera soția. Deschiderea petrecerii revinea tot mirilor, care după primul dans - valsul mirilor - invitau pe scenă, nașii, apoi părinții, apoi toți invitații. Oferirea unor mici cadouri mărturii - celor care participă la nuntă a devenit un obicei frecvent, aproape obligatoriu. Se pot oferi bomboane, lumânări, ciocolată cu ambalaj personalizat, țigări de foi pentru domni, CD-uri personalizate.14 Obiceiuri de Crăciun “Nu se dă nimic din casă în ziua de Ajun, nici măcar gunoiul, și nu se împrumută nimic.

Fetele, pentru a-și vedea ursitorul, pun peste noapte sub fereastră, câte puțin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitorul va veni și va gusta iar fata îl va vedea. Există tradiția, ca sub masa pe care sunt bucatele pentru Crăciun, să se pună semințe. Numai așa semințele vor rodi și vor fi ferite de stricăciune.” 15 Locuitorii satului (începând de la copii până la oamenii cei mai vârstnici) iși mai poartă costumele populare, mai ales în zilele de sărbătoare (Sărbătoarea Crăciunului, Sărbatoarea Paștelui, Sărbătoarea Primirii Sfintei Împărtășanii, Mir).

Elisaveta Ciucheș țese manual costume populare încă din copilărie învățând de la mama acesteia.Dânsa practică acest lucru nu pentru a câștiga bani,ci din multă pasiune. “Nu mi se pare deloc greu ceea ce fac,pentru că îl fac cu mult drag. Așa cum am prelucrat eu meseria de la mama,asa sper să facă și cei ce vor urma după mine mai ales că,din păcate nu se mai practică acest lucru aici în sat.” 16 Îi place enorm ceea ce face! Deși durează mult timp până să realizeze un costum,rezultatul final este încântător. Femeia susține că „pe parcursul unui an pot țese și în jur de 20 costume pupulare,și nu numai.” 17 Este iubită cel mai mult de copii,întrucât le poate crea diverse ținute;este sufletul satului! Mă bucură enorm că mai există asemenea oameni,care să facă totul din pasiune chiar dacă implică mult efort fizic.

14

Mărtin Balint, 70 de ani,s tolnic în localitatea Nisiporești-relatare verbală.

Cecilia Barticel, 63 de ani, relatare verbală.

16 Elisaveta Ciucheș, 60 de ani, relatare verbală.

17 Arhiva satului, Biblioteca Comunală Botești, Școala de Arte şi Meserii Nisiporești.

15

1

muşatinii.net

Mai există și astăzi Conacul moșiei Bran în partea de Sud-Est a satului. Conacul a fost pentru o perioadă de timp primăria comunei Botești iar acum a revenit in posesia unui urmaș al boierului Bran.

Documentele existente ne arată că în anul 1907 s-a înființat pentru prima dată școala în sat, funcționând pe lângă biserică, cu patru clase primare “cu predare dublu simultan’.Primul învățător al satului a fost Spătărescu Gheorghe. 18 În 1923 s-a donat şcolii clădirea „Conac” cu două săli de clasă şi două camere în care locuia învăţătorul. Din 1932 şcoala a funcţionat cu clasele I-VII, amenajându-se săli de clasă în localul în care a funcţionat Căminul Cultural. În 1962 se dă în folosinţă noul local al şcolii cu opt săli de clasă, două laboratoare, bibliotecă. Între 1974 şi 1990 se şcolarizează elevi din toate nivelurile învăţământului preuniversitar: grădiniţă, şcoală primară,gimnaziu, şi prima treapta de liceu mai întâi cu profil mecanic, apoi cu profil industrial-agricol. În anul scolar 1985-1986 s-au dat în folosință încă patru săli de clasă. În 1980 Şcoala Nisiporeşti devine şcoală coordonatoare a şcolilor din comuna Boteşti.

Prima biserica din comunitatea Nisiporești a fost construită în anul 1846 (din lemn)ce este acum înlocuită de Biserica Nouă(1998) Deocheatul a fost,este și va fi mereu o problemă. Se spune că cei cu tenul închis la culoare nu pot fi deocheați ușor, iar cei care deoache au ochii verzi sau albaștrii. Aceștia din urmă sunt în general născuți cu această “abilitate”, și dacă știu că pot deochea trebuie să scuipe de trei ori spre cel/cea de care se miră (pentru că în acest caz este cel mai probabil să deoache). Pentru a preveni deocheatul,copiilor mici li se pun la mână o pămblicuță,iar cei mari poartă deobicei un talisman.

Dacă te-ai molipsit trebuie să spui “Tatăl Nostru” sau să rogi pe cineva să-l spună pentru tine. De la deocheat, însă, se poate muri.

De asemenea s-au păstrat și superstițiile. Cei mai tineri nu le dau prea mare importanță,însă bătrânii da.

Ca să-ți meargă ziua bine,când ieși din casă,trebuie să pășești cu piciorul drept; Întoarcere din drum,aduce ghinion; Dăcă te mănâncă palma stângă vei primi bani, iar daca te mănâncă palma dreaptă, vei da; Dacă te căsătorești în luna mai,viața îți va fi grea și plina de amărăciuni; Dacă te mănâncă nasul,urmează să iei bătaie sau să te cerți cu cineva; Dacă vezi o pisică neagră ,îți va aduce ghinion,iar pentru a scăpa trebuie sa faci trei pași înapoi; Dacă,cuțitul este cu tăișul în sus,înseamnă ceartă în familie; Dacă verși sare pe jos,este semn de ceartă; Dacă,cântă cocoșul de trei ori,ai musafiri; Dacă te îmbraci cu haina luată pe dos,îți merge ziua rău,iar pentru a scăpa trebuie să o calci în picioare.

Cel mai vârstnic om din sat are 98 de ani și a fost învățătorul a mii de copii la școala din Nisiporești.

Preotul Albert Petru a avut de suferit de pe urma comunismului în închisori datorită faptului că, a refuzat să dea comuniștilor materialele care erau achiziționate pentru construirea bisericii (comuniștii doreau să folosească materialele preotului pentru ridicarea unei școli)” 19 Satul Nisiporeşti este cunoscut mai ales prin finalul trist de viaţă al unei tinere, numită Veronica Antal (1935-1958). “ În seara zilei de 23 august, pleacă la Hălăuceşti împreună cu grupul de prietene unde, a doua zi avea loc administrarea Sf. Mir. A doua zi participă la Sf. 18

19

Cecilia Barticel, 63 de ani, relatare verbal.

1

muşatinii.net

Liturghie, unde ,cu mare solemnitate, Mons. Petru Pleşca împarte sacramentul Sf. Mir unui grup mare de tineri din această parohie. „Veronica era cam palidă şi abătută” în timpul Sf. Liturghii, declară una din prietenele ei care o însoţise. Să fi presimţit ce avea să se întâmple? Numai Bunul Dumnezeu ştie! După terminarea Sf. Liturghii, Veronica ajută la aranjarea lucrurilor în sacristie, după care merge să ia masa la una din prietenele ei din Hălăuceşti. Spre seară, prietenele ei vor să plece acasă, dar ea, le spune să plece înainte pentru că le va ajunge din urmă. După puţin timp, îşi ia rămas bun de la prietena ei şi pleacă spre Nisiporeşti. Pe drum, se încredinţează lui Dumnezeu şi cu Rozariul în mână începe să parcurgă în grabă distanţa de 8 kilometri până acasă. La jumătatea drumului însă, se întâlneşte cu tânărul Pavel Mocanu, care, aprins de patimi o abordează şi începe să-i facă propuneri indecente. Veronica caută să-şi vadă de drum, dar acesta insistă în obrăznicia sa. Târând-o în lanul de porumb din apropierea fântânii numită „a lui Vangheauă” începe să lupte cu dânsa. După puţin timp, nereuşind să-şi satisfacă pofta necurată, scoate un cuţit şi, după 42 de lovituri aplicate pe tot corpul, aceasta cade răpusă. Va fi găsită a doua zi de către nişte săteni care mergeau la munca câmpului: cu faţa în jos, fără suflare şi plină de sânge, cu Rozariul strâns în palma mâinii drepte şi cu o cruce pe spate făcută din strujeni de porumb. Putem spune cu adevărat că Sf. Fecioară a iubit-o mult pe Veronica căci s-a născut într-o solemnitate a ei – Neprihănita Zămislire – iar Veronica a iubit-o mult pe Maica Domnului, murind cu arma Rozariului în mână.

După sosirea miliţiei şi după cercetările de rigoare făcute, este dusă acasă, unde, doi medici îi fac autopsia. Unul dintre aceşti medici, după ce a examinat-o, nu s-a putut abţine să exclame: „Ferice de mama care te-a făcut! Fecioară ai fost şi fecioară ai murit!”. Iată o confirmare a faptului că asasinul nu a reuşit în intenţia sa necurată. Vestea morţii ei s-a răspândit imediat atât în satul natal cât şi în localităţile dimprejur, astfel că la înmormântarea ei, care a avut loc în ziua de 27 august, biserica din Nisiporeşti era neîncăpătoare. „Sf. Veronica”, Aşa îi spun credincioşi din Nisiporeşti şi împrejurimi. Imediat după moartea ei, pe buzele tuturor se auzea spunând: a trăit ca o sfântă şi astfel a murit”. De atunci, copii, tineri, adulţi şi oameni în vârstă, de orice condiţie socială sau religioasă nu încetează a vizita mormântul şi locul unde a fost ucisă pentru a-i cere mijlocirea în diferite probleme, iar rezultatele nu sau lăsat niciodată aşteptate.

Răspândindu-se tot mai mult vestea vieţii acestei tinere creştine care a preferat să-şi dea viaţa pentru Cristos, decât să-şi piardă darul curăţiei, Pr. Anton Demeter, aflându-se în Parohia Romano-Catolică din Barticeşti, localitate situată lângă Nisiporeşti, începând cu anii 1980 a adunat un mare număr de mărturii de la diferiţi credincioşi din Nisiporeşti şi de la cei care au recurs la mijlocirea ei şi a încercat să amenajeze oarecum locul unde Veronica şi-a dat viaţa. În anul 2003, în urma răspândirii tot mai mult a faimei sale de sfinţenie, la insistenţa credincioşilor şi a celor care au cunoscut-o, Păstorul Diecezei noastre de Iaşi, Mons. Petru Gherghel, în urma cererii Pr. Pătraşcu Damian, Vice-Postulatorul Cauzei a acceptat şi decretat introducerea Procesului informativ asupra vieţii, virtuţilor, faimei de sfinţenie şi martiriului Slujitoarei lui Dumnezeu, Veronica Antal.

Astfel, în ziua de 25 noiembrie 2003, în Parohia Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Nisiporeşti, în prezenţa unui mare număr de preoţi şi credincioşi, a avut loc deschiderea procesului mai sus amintit. După 22 de sesiuni din partea Tribunalului constituit

1

muşatinii.net

pentru această cauză, fiind ascultaţi numeroşi martori, în ziua de 11 noiembrie 2006, la sediul Curiei Episcopale din Iaşi, în prezenţa Excelenţei Sale, Mons.

Petru Gherghel, episcop de Iaşi, s-a închis acest proces. Prin curierul numit în persoana Pr. Pătraşcu Damian, actele adunate şi sigilate au fost duse în Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde experţii vor continua cercetările necesare pentru ca această tânără să poată fi recunoscută şi propusă de sfântă pentru credincioşii din întreaga lume.” 20 În fiecare an, în ziua de 24 august, la locul martiriului se celebrează o Sfântă Liturghie la care participă mii de credincioşi.

BURUIENEŞTI Andreea Tulbure Satul este foarte vechi, fiind atestat documentar din 8 mai 1587: "......"sat pe Siret, ţ. Roman <-, c. Doljeşti, j. Neamţ,>; o parte din - În disputa dintre Candachia, jupâneasa lui Goe, fost vornic, si Apostol, fost pârcălab, 23, 277; Dumitru Pârvul vinde o parte din - lui Apostol, fost pârcălab, 171; Candachia anuleaza vânzarea lui Dumitru Pârvu, 190."21 Cele mai vechi urme de locuire sunt: casele părăsite, având o construcţie specific ţărăneasca, dar si crucea de pe culmile dealului construite in urma razboaieleor. ( aproximativ acum 100 de ani) Da, există un monument dedicat în amintirea eroilor din Buruieneşti căzuţi pe câmpul de luptă din 1916-1918.

Mai există obiceiul ca în timp de secetă credincioşii împreună cu preotul să meargă la crucea de pe coasta dealului rugându-se pentru ploi, astfel pământul să poată da roade bogate.

La Botez copilului îi este însemnat pe frunte semnul Sfintei Cruci cu apă sfinţită simbolizând aprtenenţa la religia creştină.

La prima Sfântă Împărtăşanie copii fac timp de o lună pregatire acumulând cunoştinţele necesare cu privire la acest sacrament. În timpul ceremoniei fetele sunt îmbrăcate in rochii albe de mireasă iar băieţii în costume de miri acest lucru simbolizând unirea lor (căsătoria) cu Isus Cristos.

La Mir creştinii sunt insemnaţi de Episcop cu untdelemn primind astfel toate darurile Duhului Sfânt: înţelepciune, înţelegera, tăria, ştiinţa, sfatul, evlavia, frica de Dumnezeu...

Dacă Episcopul de Iaşi vizitează satul sau este sfinţit un preot, oamenii împodobesc satul cu tot felul de covoare si pături, iar în mijlocul drumului sunt împraştiate petale de fori. Atunci cu toţii sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, în special tinerii care-l întâmpină pe preot calare pe cai.

Biserica veche din Buruieneşti a fost construită din cărămidă în anul 1864, dar a ars în anul 1872, rămânând zidurile goale. Biserica ce s-a refăcut după incendiu, a durat până la 20 21

Pr. Damian- Gheorghe Patraşcu, De la creștini adunate, și-napoi la lume date! Istoria tinerei Veronica Antal.

Documenta Romaniae Historica. Seria A: Moldova, vol. 18, 1623-1625.

1

muşatinii.net

începutul perioadei interbelice, când s-a construit biserica actuală care s-a dat în folosinţa cultului în anul 1937.

Mai există doar un singur fierar, Avarvare Gheorghe.

Cea mai veche casă a fost construită in 1912 aceasta fiind semi-îngropată, construită din chirpici, cu prispă.

Un singur veteran de razboi, Siminghir Mihai, în vârstă de 91 de ani trăieşte încă în sat.

Wilhelm Dancă a absolvit Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi (1986), iar in perioada 19861991 a fost preot in Iaşi si Bucureşti. A obtinut masteratul si doctoratul la Universitatea Gregoriana din Roma; intre 1992 si 1995 lucreaza la Radio Vatican, iar din 1996 este corespondent al aceluiasi post de radio; colaboreaza la TVR (emisiuni cu tematica religioasa).

Din 2001 este rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi.

Volume publicate: „Definitio sacri”, editura Ars Longa, Iasi, 1998; „Bazele filosofice ale teologiei”, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999; „Introducere in teologia fundamentala”, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999; „Logica filosofica.

Aristotel si Toma de Aquino”, editura Polirom, Iaşi, 2002.

SIMIONEŞTI Alexandru Nanu Din datele cunoscute despre localitatea Simioneşti, se pare că aceasta s-ar fi constituit la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, de către un “viteaz” de a lui Ştefan Cel Mare, sau un urmaş al său, împroprietărit “răzeş”, ca urmare a vitejiei lui în luptă, cu o moşie destul de întinsă având ca centru actuala aşezare (relatare preot Ioan Pelin în vârstă de peste 80 de ani). Asfel cele mai vechi urme de locuire datează încă din secolul al XIV-lea.

Prima atestare documentară a satului Simioneşti apare la 6 aprilie 1828 într-un document din care reiese că proprietarul satului era Nicolae Sturza.

Localitatea Simioneşti a cunoscut o dezvoltare rapidă, datorită aşezării geografice prielnice derulării activităţilor agricole. Astfel, odată cu evoluţia satului a crescut şi numărul de locuitori. Bătrânii spun că satul era unul mic, grupat în jurul unor budăi(fântâni), unde erau nişte izvoare ce curgeau până în anul 1930 din sud şi până în nord. Atunci numărul de locuitori ai satului era estimat la 250 de persoane.

Da, în anul 1995, prin grija preotului Pelin Ioan, el însuşi veteran de război, s-a ridicat în curtea bisericii din Simioneşti, un monument identic cu cel din comuna Cordun, pe care s-a înscris numele eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale, spre veşnica lor amintire.

Monumentul este construit din beton, în stilul specific acestor lucrări, având în vârf un vultur din bronz, cu cruce în cioc, emblemă mai veche de pe drapelele de luptă. Are o înălţime de cinci metri şi este aşezat în partea de Nord a bisericii.

Ca urmare a celor două războaie au căzut la datorie, din satul Simioneşti: Primul Război Mondial: 23 de eroi; Al Doilea Război Mondial: 14 eroi.

1

muşatinii.net

Obiceiuri legate de anotimpuri (primăvară, iarnă etc), de fenomene meteorologice (secetă, ploaie etc.). În anul 1995, preotul Pelin Ioan a ridicat o troiţă, la bifurcaţia şoselei spre Săbăoani şi Pildeşti, lângă o fântână, înscriind în lemn textul unei rugăciuni: “Doamne ocroteşte-i pe creştini şi pe români de secetă, de grindină, de foame şi de vrajmaşi” semnat preot Ioan Pelin. Acesta lasă pentru enoriaşi: “La această troiţă să se facă slujbă numai în vremuri grele de secetă. Amin”. În caz de secetă prelungită, se face o procesiune la care participă “tot omul”, cu preoţii în frunte şi, la această troiţă se face o slujbă invocându-se ca puterile cereşti să sloboadă ploaia. În unii ani, la asemenea procesiuni, se aduce de la Biserica din Trifeşti “Icoana Maicii Domnului” – făcătoare de minuni.

Legenda spune că această icoană a fost agaţată cu cancea, de un cioban din apele râului Moldova, care se revărsase în urma ploilor şi a inundaţiilor – sau poate venea dintr-o biserică luată de apă – şi adusă la Biserica Trifeşti. Peste timp s-a adeverit că cei ce aveau boli grele, necazuri mari, nedreptăţi şi invocau puterile cereşti pentru a fi ajutaţi şi se închinau la această icoană, găseau o fericită rezolvare a nevoilor lor, ceea ce i-a adus faima ca icoană făcătoare de minuni.

Printre obiceiurile legate de anotimpuri menţionăm „moşii de vară şi de iarnă”, când se dau de pomană, de sufletul morţilor, farfurii cu sărmăluţe şi căni cu apă şi colac. În noaptea de Anul Nou, pe data de 31 decembrie, copii şi tinerii umblă cu „pluguşorul”. Pluguşorul este inspirat din obiceiurile pământului, transmis din generaţie în generaţie, uneori cu intercalări de fraze ce biciuiesc lenea, beţia şi fumatul. Urătorii folosesc un clopoţel cu care sună în timp ce spun urătura, iar alţii folosesc “buhaiul”, doba şi fluierul. Urătorii sunt cinstiţi cu bani, colaci, vin, şi poftiţi să mai vină şi la anul care vine. Tot de Anul Nou se mai practică şi alte obiceiuri ca: Jocul cu capra sau cu păpuşile, cei din echipă fiind îmbrăcaţi în costume naţionale. Mai este şi “Banda de haiduci” cu repertoriu propriu, transmis din generaţie în generaţie. Textul reprezintă lupta ce o duceau cei ce se răzvrăteau din gloată, nemaiputând suporta asupririle şi biruirile de tot felul şi care îşi făceau singuri dreptate apucând calea codrului.

Este cântat Iancu Jianu căpitan de haiduci si Bujor, împreună cu haiducii lui. Echipa este formată din: un căpitan care poartă uniforma militară de ofiţer, cu adăugirea unei benzi roşii la pantaloni(vipuşcă), Bujor cel mai important din echipă -rolul principal- codrean, haiduci, oltean, vânător, soldat, amantă(un băiat deghizat în haine femeieşti) şi „An Nou”, un copil de 10-12 ani, îmbrăcat într-o rochiţă roz/roşie, pe care este brodat la poale, în faţă, noul an în care s-a intrat. Pe cap purtând o bască albă cu coroniţa albă, cu cruce în creştet şi două aripi albe(din carton) pe spate.

Bujorul şi ceilalţi haiduci sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, cămăşi şi pantaloni bufanţi albi, pe care se brodează un şnur negru, motive geometrice, pieptar şi cizme din piele.

Vânătorul şi soldatul sunt îmbrăcaţi cu costume specifice - de vânator şi soldat - având fiecare puşcă de lemn.

Haiducii poartă la brâu pistoale din lemn şi săbii. Echipa se anunţă printr-o goarnă, pentru a fi primtă, iar repertoriul cuprinde monuloguri, dialoguri şi coruri, durata fiind de circa 30-40 de minute. Din echipă face parte şi “Vechiul An” îmbrăcat cu un cămeşoi alb, din cap până în picioare, cu o mască de lână albă, cu ochi, gură şi nas roşu şi cu multe tălănci pe el.

1

muşatinii.net

La naşterea unui copil, tatăl caută un cumătru să-i boteze copilul. Botezul se face la biserică, copilul fiind ţinut în braţe de cumătru sau cumătră, după sex. Preotul săvârşeşte botezul şi la momentul cuvenit cufundă copilul de trei ori în cristelniţa cu apă neîncepută. Îl miruieşte şi-l dă cumătrului care-l duce acasă la părinţi. Urmează cumetria, când naşa scaldă copilul şi-l dă mamei spunând: „mi-ai dat un păgân, ţi-am adus un creştin”. Urmează masa de cumetrie şi darul pentru fin. La masă participă şi neamurile, prietenii etc. Părinţii şi naşii copilului îşi spun „cumetre”.

Căsătoria este celebrată conform ritualurilor străvechi. După ce tinerii s-au înţeles între ei, urmează logodna, când se stabileşte ce dă fiecare din părinţii tinerilor –zestrea- şi se stabileşte data nunţii. Se caută naşi, muzică şi se fac pregătirile: îmbrăcăminte pentru miri, cadouri şi pregătirea bucatelor pentru masa mare. În ziua nunţii, naşii merg la miri, cu muzică şi merg împreună la biserică pentru cununia religioasă. Cununia civilă la primărie a avut loc înainte de aceasta. Naşii iau parte la cununia religioasă şi, împreună cu preotul, aşează cununiile pe capul mirilor, după care se rotesc de trei ori în jurul mesei de biserică cu lumânările de cununie aprinse. După ieşirea de la biserică se merge la masa mare. Aici se serveşte mâncare şi băutură la invitaţi, după care se oferă „darul”(din partea naşilor), cadouri şi bani(din partea socrilor şi a invitaţilor).

Obiceiurile funebre respectă o anumită ordine. Omul are fiecare un “veleat” al lui şi mai tânăr sau mai bătrân, îşi dă obştescul când i-a venit ceasul. După deces mortul este îmbăiat de 3-4 neamuri, îmbrăcat cu haine curate, de mai înainte pregătite şi aşezat în sicriu, cu mâinile pe piept şi între ele o cruce de ceară, cu un ban pe ea „pentru plătit vămile”. Cât stă mortul în casă , la capul lui arde permanent o candelă şi într-un sfeşnic adus de la biserică o lumânare(sau mai multe) şi toiag. La căpătâiul său vin rude şi prieteni, care zic: “Dumnezeu săl ierte!”. De regulă, a treia zi se face îmormântarea la cimitir. În toate cele trei zile se trag clopotele la biserică dimineaţa, la prânz şi seara.

La înmormântare se face cuvenită de preot şi dascăl la ieşirea din casă, apoi la biserică şi în cimitir, la groapă. Se dă ultima sărutare mortului, se aşează capacul pe sicriu şi se dă în groapă. Se dă de pomană groparilor, colac din pomenile mortului şi câte o găină, trecută peste groapă de-a curmezişul şi o căldare cu apă, după care groparii acoperă sicriul şi umplu groapa cu pământ şi aşează crucea la capul mortului. Aşezarea mortului în groapă se face cu faţa la răsărit. Urmează pomana, după înmormântare, apoi la 40 de zile altă pomenire şi apoi la un an. În primele trei zile după înmormântare, membrii familiei merg la cimitir şi ard tămâie, înconjurând mormântul.

O altă tradiţie constă în dezgroparea morţilor după şapte ani de la deces. Se dezgroapă osemintele răposatului, se împânzesc, şi se face o slujbă de către preot, urmată de o masă de pomenire. Este o tradiţie, care vine în contradicţie cu dogmele religioase, deorece la îngropăciune, preotul face cruce în cele patru laturi ale mormântului, spunând: “Pecetluit să fie acest mormânt până la învierea a II-a”. Dar tradiţia se menţine. În anul 1892 s-a fixat locul pentru biserică, din terenul moşiei unde este şi astăzi, dar şi teren pentru un han unde se opreau drumţii pentru odihna şi hrana lor şi a animalelor. Biserica

1

muşatinii.net

a fost zidită din cărămidă, pe un plan în formă de cruce şi zidirea ei a durat şase ani, muncind la înălţarea ei –fără plată- toată obştea satului, bărbaţi şi femei.

Clopotele au fost turnate în curtea bisericii din material foarte scump, aramă şi mult argint donate de familia Donic Simionescu. A fost înzestrată cu toate obiectele de cult pe care sunt gravate şi astăzi iniţialele „D.S.”. În biserică, în partea stângă se află pisania: “spre amintire. Această Sfântă biserică ortodoxă, cu hramul „botezului Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfinţii Ioachim şi Ana” s-a hotărât a se clădi de familia Donic Simionescu, compusă din Donic tata şi Ana mama cu Iacob si Simion fii, încă din anul 1880, iar zidirea din temelie s-a început de Simion, proprietarul moşiei din Simioneşti, la anul 1889 care încetând din viaţă în anul 1893 s-a urmat clădirea bisericii şi s-a terminat în interior şi exterior de către Ana Donic Simionescu, mama fondatorului la anul 1898.” Biserica este împrejmuită cu gard din beton şi plasă metalică, construit de Primăria Cordun în anul 2002. Specialiştii spun că biserica din Simioneşti este construită în stil armenesc, deoarece familia Donic Simionescu era de origine armeană.

Cea mai veche casa din sat a aparţinut domnului Bucă Gheorghe Aurel. Casa are o vârstă de peste 150 de ani, fiind locuită în prezent de rudele acestuia. Din păcate, numărul caselor vechi este foarte redus, circa 8 case, restul fiind renovate sau chiar demolate. În prezent, în satul Simioneşti nu practică nimeni meşteşuguri, însă dintre cei care au practicat în trecut se numără: Ştirbu Flavian- fierar, fraţii Plugaru- fierari, Gheorghe Novaccăciular, Emil Ignat- lucrător IMR, tâmplărie de lux, Neculai Ştirbu- cizmar şi Neculai Maneacroitor.

Dintre toate edificiile civile existente în trecut, satul Simioneşti dispune astăzi doar de o şcoală cu clasele I-IV, o moară ( construită recent) şi un conac boieresc renovat.Odată cu zidirea bisericii, s-a ridicat şi un local de şcoală în centrul satului, care a fost sfinţit şi dat în folosire în anul 1898. Până atunci şcoala a funcţionat cu clasele I-IV într-o casă particulară.

Conacul boieresc, cum i se spune şi azi era împrejmuit cu un gard de nuiele de peste doi metri înălţime şi cu o coamă de paie pentru a nu putrezi şi cu brazi din trei în trei metri. În partea de nord, astăzi, gardul este din cărămidă tencuită, iar în incinta curţii tot la nord, se află şi un graj de circa 100 de metri lungime, pentru adăpostul a tot felul de animale. Deci ca dată consemnată ad-hoc, se poate vorbi de anul 1667. Moşia era întinsă şi pentru munca la câmp şi pentru îngrijirea animalelor erau aduşi oameni din mai multe părţi ale ţinutului. Se spune că cei mai mulţi oameni, de care avea nevoie moşierul, erau cosaşii pentru întinsele suprafeţe semănate cu grâu, orz, secară şi fâneţe.

Curtea sau conacul boieresc este situat în partea de nord a satului, pe o suprafaţă de circa 5 ha unde se află şi acareturile curţii: un grajd de circa 100 m lungime, o magazie cu etaj şi alte anexe. În incintă, a fost construită, la poartă, o clădire pentru portar astăzi demolată. În anul 1943 aici au fost cazaţi 15 prizonieri ruşi, din războiul din anul 1941, care erau folosiţi de moşier la munca câmpului.

Din bătrâni s-a transmis informaţia ca pe „pârâul morii” ar fi fost construită de acest moşier o moară cu 12 pietre pentru porumb, dar despre care nu se mai cunoaşte nimic în prezent.

1

muşatinii.net

Dintre superstiţiile conservate de-a lungul anilor în satul Simioneşti, doresc să evidenţiez deocheatul şi descântatul. Deocheatul este o boală care pătrunde în corpul omului, în special în cap. Creează omului, mai ales copiilor mici, dureri de cap, şi dacă nu este depistată această durere, cauzează moartea. Nici un medicament nu poate înlocui descântecul, sunt unele cazuri când copiii au murit de deochi. Deocheatul este o energie negativă care pătrunde prin ochii unor oameni, mai ales femei, în corpul celui care se miră, îl priveşte adânc şi nu-şi dă seama ce rău emană ochii săi. Sunt persoane care ştiu că au deocheat, pentru că încep a căsca şi îşi spun "Oare pe cine oi fi deocheat?" După plecare, cel deocheat se simte rău şi până nu-i descântă nu-i trec acele dureri. Când o persoană este deocheată, iar alta îi descântă, cel care descântă începe a căsca.

Descântecul se face în felul următor: Într-o cană sau pahar se pune apă cât trei degete, se face de trei ori cu latul palmei semnul sfintei cruci, apoi se suflă tot de trei ori în semnul sfintei cruci peste cană, după care începe descântatul. La urmă se repetă semnul crucii cu mâna şi cu suflatul, după care se alege un jar, sau un chibrit aprins şi tot aşa de trei ori se face zicând descântecul: „(Numele respectivului(ei)) au plecat pe o cale, pe o cărare, la mijloc de cale se întâlni cu nouă strigoi, cu nouă moroi, nouă din vânt, nouă de pe pământ, nouă de sub pământ, inima lor neagră îl deocheară, inima lui, ei o mâncară. Nu te văita, nu te supăra, că Maica Domnului se coboară pe o scară dalbă de ceară şi ei se cutremurară. Ca aluatu’ în troacă, ca strugurii în vie, ca măru’ în altoaie să-i fie cu leac la cel deocheat”. De aceea, copiilor mici, după naştere li se pune la una dintre cele două mâini, un fir de aţă roşie pentru a împiedica deocheatul, deoarece se spune că roşul respinge spiritele rele. Cu timpul superstiţiile sunt pierdute pe drumul vieţii, poate de aceea norocul şi binele se risipesc treptat de la casa gospodarilor. În sat există două femei care mai practică diferite ritualuri de vindecare. Una dintre ele este Popa Angela, în vârstă de 90 de ani, care tratează afecţiuni începând de la simple leziuni ale oaselor până la dislocări. Cea de a doua femeie este Dinu Ileana, în vârstă de 74 de ani care practică descâtecuri şi tratează persoanele, în special copiii deocheaţi.

Cel mai bătrân om din sat este Ignat Emil, care a reuşit să treacă pragul vârstei de 100 de ani.

Da, în prezent, în satul Simioneşti trăiesc în jur de 15 veterani de război, printre care îl amintim pe părintele Pelin Ioan, care a contribuit enorm la dezvoltarea localităţii. Din fericire nu au existat prizonieri la ruşi sau nemţi.

PILDEȘTI Satul datează de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Cele mai vechi urme de locuire provin de la un gospodar mai însemnat care se numea Cheldeș de aici și numele satului.

Prima menționare documentară a moșiei este din 24 august 1585, când domnul Petru Șchiopul a întărit mănăstire Agapia “ o moară pe moșia Childești, donată de postelnicul

1

muşatinii.net

Bartolomeu Bruti”. Acesta doi ani mai târziu , avea să daruiască mănăstirii și satul. Chiar dacă nu poate fi probată documentar, dorim să amintim și mărturia unor bătrâni din Pildești care își amintesc din moși- strămoși că satul și moșia au fost donate de un boier, care nu avea copii, unui țigan numit Cheldescu sau Cheldeșcu. La 29 mai 1587, printr-un hrisov întărit la Iași de către voievodul Petru Șchiopul, domnul Moldovei, postelnicul Bartolomeu Bruti, dăruia Mănăstirii Agapia satul Childești, pe apa Moldovei, împreuna cu două salașe de țigani, sat fost ascultător de ocolul domnesc al Romanului.

Pildești începe să fie atestat documentar în „Documente privind relațiile agrare din Moldova”, în lucrarea lui Nicolae Iorga, „Studii și documente cu privire la istoria românilor”. Varianta Childești apare și în „Catagrafia ținuturilor Moldovei”.

Nu știm exact câți locuitori avea localitatea Childești în primii ani de atestare a satului întrucât actele păstrate din acea perioadă nu consemnează acest aspect. Considerăm că numărul oamenilor se ridica la doar câteva persoane, venite să muncească pe terenul Mănăstirii Agapia. Studiile demografice recente arată că în secolele XVII-XVIII asistăm la o migrare a oamenilor dintr-un sat în altul, situație determinată de facilitățile pe care domnii le acordau locuitorilor unor sate și moșii.

După venirea catolicilor în Pildești putem aprecia mai bine câți locuitori erau în acest sat. Tradiția orală a consemnat că la venirea catolicilor din Transilvania în Moldova, au rămas în Pildești 16 familii. Așa mi-a spus bunica, care îmi povestea cum au venit aici neamurile noastre. „În câțiva ani numărul locuitorilor a crescut dar a venit și ciuma și au murit foarte mulți.”22 Prima menționare documentară a numărului catolicilor din Pildești este din anul 1776 când, într-un raport anonim despre starea bisericilor catolice din Moldova sunt amintiți 30 de credincioși. În prima parte a secolului al XIX-lea sesizăm o „explozie demografică” a locuitorilor din Pildești, ca de altfel a tuturor comunităților din Moldova. În 1820 erau 42 de birnici23, șase ani mai târziu erau 101 locuitori, iar în 845 numărul birnicilor a ajuns la 103. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea asistăm la o creștere semnificativă a numărului de locuitori din Pildești. În anul 1865 „starea sufletelor din Moldova” consemnează existența a nu mai puțin de 623 de suflete în 120 de familii. La începutul anului 2000 în Pildești erau 1.207 de familii cu un total de 4.150 de suflete. Ultima statistică de care dispunem este cea a Primăriei Cordun, conform căreia în Pildești sunt 1.163 de gospodari cu 4.166 de persoane.

Analizând aceste cifre, deși este greu să schițăm exact procentual sporul natural, putem constata o tendință de creștere a populației satului, situație cauzată și de imigrarea unor familii originare din Pildești și plecate în diferite zone ale țării din motive economice și profesionale.

Este demn de remarcat ca incepand cu anul 1933 a functionat in Pildesti un muzeu scolar. El a fost organizat de invatatorul Gavril Hordniceanu intr-o casa particulara apartinand lui Ioja Martinas, care cuprindea diverse obiecte vechi din ceramica si metale. Se pare ca aceasta initiativa nu a fost mediatizata caci, asa cum rezulta din documentele vremii, in rapoartele inaintea Inspectoratului Judetean Roman se entioneaza: „Scoala are biblioteca ce cuprinde carti vechi, dar care nu sunt pentru elevi. Scoala nu are biblioteca publica. Nu exista muzeu si nici cinematograf.”24 Aceasta initiativa a ramas doar o amintire intrucat nici un cadru didactic nu s-a preocupat de perpetuarea unei asemenea idei, chiar daca s-a incercat gasirea unor vestigii 22

Iojă Martișcă, 77 ani, relatare verbală.

Birnici= cei care plăteau bir către domn sau boier.

24 ASG Pildești, dosar Corespondență.

23

1

muşatinii.net

istorice, tablouri si harti pentru fondarea unui „cabinet de istorie.” Din pacate in prezent acest muzeu nu mai exista, ramanand doar o amintire. În sat există 5 monumente, însă doar unul este închinat veteranilor de război care şi-au pierdut viaţa în Primul şi Al Doilea Război Mondial.

Se mai păstrează obiceiuri de iarnă în special, dar a dispărut hora satului în care sătenii erau îmbrăcaţi în costume populare.

Timpul Adventului se bucură de o particularitate deosebită. Era și este o perioadă de bucurie și speranță în care majoritatea creștinilor participă la “Liturghia de Rorate” și își intensifică viața spirituală. În această perioadă era obiceiul, care se păstrează și astăzi în unele case, ca să se întocmească “calendarul Sfintei Lucia” adică să se țină cont de starea vremii dintre comemorarea Sfinte Lucia (13 decembrie) și ajunul Crăciunului.

Biserica era spălată și se împodobea cu o zi înainte. Preotul comandă brazi foarte înalți, pe care tinerii îi îmbodobeau cu diferite petale și globuri. Gospodinele pregăteau pentru aceste zile mâncăruri alese, predominând produsele culinare din carne sau de porc. Ca și astăzi, ziua de Crăciun a fost dintotodeauna o zi de bucurie și nu de distracții.

Solemnitatea Paștelui a fost dintotdeauna sărbătoarea ce mai importantă a creștinilor. Ea era pregatită cu multă migală atât trupește cât și sufletește. În noaptea de Paște, la sfârșitul Liturghiei de Înviere are loc sfințirea bucatelor tradiționale: pasca, ouăle roșii și cozonacul. După terminarea Liturghiei de înviere se păstrează obiceiul ca toți credincioșii, împreună cu preoții, să iasă din biserică cu lumânările aprinse și so înconjoare de trei ori sau să meargă în procesiune la cimitir. Pe parcusul acestei procesiuni se cantă „Cristos a înviat!”. Copii în dimineața zilei de Înviere umblă din casă în casă cu „bețe vopsite”25 la casele gospodarilor spunând:”Cristos a înviat”.

De sărbătoarea Înălțării Domnului era și se păstrează încă obiceiul de a fi pomeniți cei răposați. În după-amiaza acestei zile preoții parohiali, cărora li se alătură alți preoți și diaconi, merg în cimitir pentru a binecuvânta mormintele. Până acum vreo 15 ani era obiceiul ca enoriașii parohiei să aducă la cimitir diferite alimente și să le ofere ca pomană „de sufletul morților”.26 Încă de la construirea primei biserici de piatră din Pildești, hramul satului s-a celebrat în ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Înainte de această zi casele și 25 26

Catrina Șandor, 48 de ani, relatare verbal.

Iojă Mârț, 76 ani, relatare verbală.

1

muşatinii.net

drumurile se îngrijesc bine, iar curțile din fața caselor se matură cu grijă. Mai mult chiar, fiecare pildeștean se îngrijea ca să se înnoiască cu ceva: o haină frumoasă, sandale, pantofi sau altceva. Pe lângă aceasta, pentru a avea un hram cât mai îmbelșugat „se găteau mâncăruri felurite și bune. Fiecare gospodar se aproviziona și cu băuturi alcoolice. Dacă omul servea un păhărel se distra mai bine în bâlciul care se facea după aia. Se angaja o fanfară mare.”27 Anul Nou era sărbătoarea cea mai așteptată de copii și tineri. Ea era pregătită cu câteva săptămâni înainte întrucât mulți doreau să petreacă clipele dintre ani în veselie și armonie. În acest sens gospodarii pregăteau cele necesare trupului (mâncăruri, băuturi, etc.), iar cei mai tineri căutau diferite modalități de înveselire a spiritului (urături, cântece, etc.). Obiceiul cel mai răspândit era cel al „mersului cu uratul”. Pe lângă urările tradiționale, copiii și tinerii umblau cu: Pruncușorul, Nașterea Domnului, Maria și îngerul, Capra, Ursul, Banda lui Bujor, Banda lui Jianu, etc. Noaptea dintre ani era „o noapte de neuitat. (...) străziele erau invadate de grupuri de copii care puneau în practică tradițiile folclorice. Plugușorul răsuna pe toate ulițele.

Oamenii erau foarte primitori. Era o tradiție din moși-strămoși și toți se bucurau de ea”. 28 Deși au o amploare restrânsă, multe din aceste tradiții se păstrează și astăzi.

Nunțile aveau loc de obicei lunea sau miercurea, la casa mirelui și separat la mireasă.

Invitațiile se făceau astfel: un tânăr, numit vornicel, călare pe un cal frumos, împodobit cu zurgălăi și se, anunță invitații, mergând din poartă în poartă. Cu câteva zile înainte de nuntă, mireasa aduce zestrea, care constă în aranjarea unei camere. În ajunul nunții, mirele este tuns și ras, muzica cânta și prietenii își iau rămas bun. Mireasa, la fel, în ajun, înconjurată de prietenele ei, își aranja părul. Astăzi aceste obiceiuri sau schimbat mult. Înainte de cununia religioasă, mirele este însoțit de prieteni și muzică merge să ia mireasa.

Nunta este numai la mire; invitații de la mireasă vin la nunta mirelui. După cununie, cu muzică, mirele și mireasa merg la casa mirelui, unde sunt primiți de soacră cu daruri. Masa și petrecerea la nunta are loc în salon sau acasă. A doua zi, după-amiază se adună iarăși nuntașii. Se aşează masa și se dansează.

Oficierea înmormântărilor nu s-a modificat prea mult. De obicei, a treia zi după deces se duce mortul la biserică, iar după celebrarea sfintei Liturghii, sicriul se transportă pe brațe la cimitir. Trasul clopotelor diferă de la un caz la altul: pentru copii se adoptă un stil scurt și doar un clopot; pentru adulți este un stil cu mai multe reprise și cu toate clopotele; pentru sinucigași are un alt stil.

După înmormântare urma praznicul, care are loc la fostul domiciliu al răposatului sau la salonul parohial. La aniversarea celor 40 de zile și a unui an de la deces, cei apropiați răposatului îl pomenesc prin participarea la o sfântă Liturghie cu Requiem, oficiată pentru iertarea păcatelor celui decedat, prin pomenirea unor pomeni și daruri.

27 28

Iojă Bejan, 91 ani, relatare verbală.

Sofica Chelaru, 44 ani, relatare verbală.

1

muşatinii.net

Primul cimitir a fost în curtea bisericii vechi unde mai era o altă biserică mai mică, unde Liturghiile se făceau în limba ungurească. Cimitirul actual are aproximativ 300 de ani.

Oamenii nu îşi mai poartă costumele naţionale, însă ţin mult la ele. În sat nu mai ţese nimeni, poate doar unele femei mai în vârstă.

Cea mai veche casă are în jur de 110-120 de ani şi e făcută din lut cu furci, înainte fiind acoperită cu paie.

Da, mai există case construite exclusiv din lut ars si semiingropate. În perioada medievală cel mai simplu adăpost era bordeiul. La această locuință se sapă o groapă cam de 3040 cm. adâncime, se băteau pari împrejur, iar peste nuielele împletite se bătea lut. Acoperișul era din stuf și paie. Aceste locuințe de tip semiîngropat, de formă oarecum ovală sau rectangulară, aveau podeaua bine bătătorită, cu amenajări interioare pentru gătit sau încălzit. În mijlocul locuinței era vatra, pe care se făcea foc pentru preparat mâncarea sau pentru încălzit.

Există fierari dar nu mai practică meseria. Această meserie se moștenea sau era „furată cu ucenicie”. Se confecționau diferite unelte agricole sau de uz gospodăresc. O altă ocupație e pildeștenilor a fost și este tâmplăria practicată de mulți dintre locuitorii Pildeștiului. Cizmăria, o meserie „veche în satul Pildești de când au apărut primele încălțăminte mai moderne”. 29 Piața încălțămintei din Pildești și împrejurimi era dominată de secția lui Anton Pal, care realiza aproximativ 20.000 de perechi de încălțăminte anual, celelate secții și ateliere au dat faliment.

Această meserie se practică și astăzi,având mare succes.

Cel mai în vârstă om din sat are vârsta de 94 de ani şi a fost preot catolic.

Mai există 5 veterani de război, din aceşti 5 nici unul nu a fost prizonier la nemţi sau ruşi.

Da, au fost oameni care au suferit din cauza comunismului, unul din ei fiind preotul Albert (cel mai în vârstă om din sat), care a făcut puşcărie.

CÎRLIG Înca din vremea domnitorului Alexandru cel Bun, în vatra satului a fost înfiinţat un schit de călugări. Prima atestare documentară relevă faptul că primele urme de locuire au fost cunoscute încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, odată cu acel schit.

Prima monografie parţială a satului Cîrlig a fost scrisă de Vasile Mândru şi elaborată în perioada 1970-1978. Învăţatorul Gheorghe Iordăchescu a adunat mai multe documente istorice privind satele Cîrlig si Briţcani. În satul Cârlig, au loc diverse sărbători legate de momente calendaristice sau momente importante din viaţa oamenilor la care se adună diferiţi săteni.

29

Anton Pal, 70 ani, relatare verbală.

1

muşatinii.net

În prezent, sătenii nu mai poartă costumele tradiţionale dar le păstrează cu sfinţenie. În trecut bătrânele din sat obişnuiau să ţeasă, în special iarna când aveau mai mult timp liber şi nu erau nevoite sa efectueze diferite munci agricole. „În vatra satului Cârlig,din comuna Dulceşti(jud. Neamţ), a existat cândva un schit, apoi o mănăstire de călugări, pe locul unde în prezent se află biserica satului,casa parohială şi şcoala veche. […] Datele privitoare la începuturile acestui schit sunt puţine,dar analiza lor duce la concluzia că este posibil să fi luat fiinţă pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun(14001432). Principalul document in acest sens datează din anul 1794,când a fost scris de << smeritul ieromonah Veniamin, egumen Cârligului>> şi se intitulează Pomelnicul fericiţilor ctitori a sfintei biserici ci să num(e)ştie Mânăstirea (lui) Neagoe(?) ci să prăznuieşti hramul Adormirii Născătoarii de Dumnezău, purure Fecioarii Marii. Deşi în rândul localnicilor, mânăstirea era cunoscută in anul 1794 ca Mânăstirea (lui) Cârlig sau Mânăstirea Cârligului, după cum însăşi egumentul o denumeşte la sfârşitul acestuil pomelnic în documente bisericeşti şi domneşti,ea încă mai era denumită după numele primului ctitor, Mânăstirea lui Neagoe. ”[fragment extras din cartea „Stăvechi ctitorii dispărute si uitate, Mănăstirea (lui) NeagoeMănăstirea (lui) Cârlig”,scrisă de Ion Maftei.]

Biserica actuală este ridicată pe locul vechii biserici, construită din lemn de tisă in jurul anului 1962. Fosta biserică era o adevarată valoare pentru locuitorii satului Cîrlig,insa preotul din acea vreme, Mihai Tablan, a decis să o strice pentru a vedea ce documenre se află zidite sub altar şi în temelia bisericii, însa din spusele localnicilor, acesta nu ar fi găsit nimic de valoare acolo. Biserica actuală este construită în stilul moldovenesc, şi are formă de cruce.

Există un singur fierar în sat. Acesta se numeşte Vasile Maftei.

Da, deocheatul s-a păstrat. Multe din femeile satului realizează un ritual de dedeochiere.

Ritualul constă in punerea unor cărbuni într-o cană cu apă de la fântână,din care nu s-a băut şi rostirea unui descântec numai de ele ştiut. În sat mai există câţiva veterani de război. Unul dintre aceştia se numeşte Slabu Vasile si are în jur de 80 de ani. El a fost luat ca prizonier in lagăr de catre ruşi.

Nu au fost oameni asupriţi foarte grav de către regimul comunist, cea mai mare asuprire a fost aceea că au trebuit să-si dea pamânturile spre colectivizare.Această transformare a fost marcantă pentru majoritatea sătenilor, deoarece a însemnat dezrădacinarea ţărănimii române.

De asemenea, oamenii erau duşi la închisoare pentru că işi exprimau unele opinii care nu erau de acord cu ideile regimului comunist. Învăţătorul Gheorghe Iordăchescu, fost director al şcolii din Cîrlig,care a şi cules diferite informaţii despre sat şi a încercat să le transpună într-o monografie.

Gheorghe Mândru,a fost cel care a realizat prima monografie parţială a satului Cîrlig.

General inginer Ion Maftei,care a realizat ultima carte despre fostele mânăstiri şi despre satul său natal, Cîrlig.

SAGNA Mirabela Ivan

1

muşatinii.net

Prima menționare a satului Sagna a fost făcută într-un act întocmit de Alexandru Domn al Moldovei, lui Fundea în anul 1428.: “Alexandru domnul Moldovei , intaraste lui Fundea pentru dreaptă și credincioasă slujbă , satul Sacna, Negresti, Nedeia… “1 Ca urmare a depopularii satului, Stefan Petriceico, domnul Moldovei, la 11 aprilie 1673, fiind la Plopi, instiinta egumenul Manastirii Galata si pe vatamanul sau de la selistea de la Sagna "scrie de la domniia mé vor ave slobodzie in sasa ani si nici un lucru a domnii meli nu vor lucra, nici sulgiu.."

Documentul este deosebit de important pentru istoria Sagnei. Pentru a intelege mai bine acest lucru, trebuie cunoscut conceptul de "slobozie" in epoca. In momentul cand domnul dorea sa infiinteze o noua asezare sau sa repopuleze o alta parasita (sau in mare parte depopulata), acorda scutiri fiscale pe un timp limitat tuturor celor ce se asezau in sat. De obicei, in aceste slobozii veneau oamenii fara cisla (nu fugari din alte sate, unde trebuiau sa plateasca partea lor de bir) sau, erau preferati strainii. In aceste conditii populatia venita era diversa din punct de vedere etnic, dar si confesional. Singurul lucru care-i lega era factorul economic. In anii "de gratie" in care nu plateau darile in natura sau in bani catre stat, aveau posibilitatea sa-si construiasca o casa pe terenul pe care-l primeau, urmand ca, dupa trecerea termenului stabilit, sa intre in rand "cu tara", sa-si plateasca constributiile fiscale. Desi pentru selistea de la Sagna a fost data o astfel de scutire, foarte greu s-au strans oameni.

Obiceiuri legate de sărbători religioase sau momente din viața religioasă (mirungerea).

Există tradiții de Sf Andrei atunci când tinerii se strâng pe dealul satului și dau foc cauciucurilor pentru a alunga spiritele rele ce umblă în acea noapte Obiceiuri legate de momente calendaristice (Anul Nou) sau ale vieții (naștere, botez, nuntă, moarte).

Sunt obiceiuri legate de anul Nou când tinerii neînsurați pregătesc Capra și apoi merg pe la casele fețelor tinere, fiind considerate posibile mirese.

Da exista două biserici cea ma veche fiind cea ortodoxa , ea este construita din ordinul lui Stefan cel Mare dupa ce l-a invins pe unchiul sau pe campul de la Doljesti.

Cea mai veche casa din sat este o casa de chiaburi ridicata la 1917.

Da sunt in jur de 7 oameni care au mai ramas in viata, dar nu au fost prizonieri la nemti sau la rusi. Insa satul nostru a fost in al Doilea Razboi Mondial ocupat de fortele ruse si au comis multe atrocitati.

In sat exista o pictorita Ana Antochi, in varsta de 58 de ani , iar la expozitii este foarte apreciata, mai avem si un poet Bordea Petru in varsta de 46 de ani a publicat de 3 volume de poezii.

1