Chronos nr3 4 2013mai iun

eeddiittoorriiaall

Nevoia de autentică

cultură

Eugenia Enescu „De-l muncește dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.” – Vasile Alecsandri Nu cred ca este vreun român care în viața lui să nu fi scris o poezie sau să nu fi fredonat o melodie. La români întâi se aud cântecele, și apoi răsare soarele, spunea N. Iorga. Acest lucru a fost și este posibil datorită firii deschise a românilor în general, și communicative în special, iar în mii de ani s-a acumulat o cultură mare. Numai ce s-a putut păstra, și este peste posibilitățile unui om într-o viață să o cunoască în întregime, darămite că producția artistică continuă permanent.

Este adevărat că prin politica inconștientă și agresivă de astăzi, cultura noastră autentică de bun simt să se fi încetinit în dezvoltare. Noi românii nici nu realizăm acest lucru. Realizează însă alții străini. De exemplu participarea noastră este în funcție de firea noastră, de mintea noastră deschisă sau mai puțin deschisă, de viața noastră mai bună sau mai puțin fericită.

Influiențele străine sau nefaste, lipsa de sustinere a statului și noile condiții economice în care doar câtiva dispun de dreptul de a fi fericiți au favorizat multe kitsch-uri și au bagatelizat cultura autentică în anumite zone, în special urbane.

La noi nici natura nu mai este favorabilă omului în măsura în care era odată. Cei mai în vârstă, care pot face comparații de sinteză și nu de caz, știu despre ce vorbesc. Aici nu este vorba

3

numai de școala individului, ci de experiența bună de viață. Și un cioban fără carte, pașnic al munților, are mai multă cultură decât cel mai școlit individ care trăiește izolat într-o încăpere și nu iese nici la piață, darămite la o manifestare culturală.

Este atât de îngust punctul acestuia de vedere, încat nu mai admite altul, și nici nu întelege să mai existe și altă viață decât aceea pe care o cunoaște el.

Până și animalele pe care noi le ținem închise cunosc, din instinct, restul naturii înconjuratoare.

Unii dintre noi ne-am pierdut chiar și unele instincte primare. De aceea este posibil să asistăm la atâtea cazuri de infracțiuni, deprinderi nefirești sau suicid.

În fine, iertați-mă că această tema este alta. Să speram că va veni și ziua când românii se vor scula în picioare, va vui din nou crângurile și satele de bucurie, vor răsuna glasurile păsărilor, vom cultiva pămâtul, vom avea din nou anotimpuri, păduri și fericire pe aceste meleaguri românesti, căci românul s-a născut poet.

Da. Românul pare a fi un poet prin naștere, prin simpla sa existenţă, prin cotidianul său bine determinat, un motiv ce crează o asociere aproape perfectă între cultură, inteligenţă şi simplul mod de a trăi într-o ţară de „poeţi”.

Azi e nevoie mai mult ca oricând să promovăm valenţele pozitive ale poporului român, ale frumosului din artă, societate, natură, receptate, evaluate şi cultivate la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

File de calendar Lucian Blaga

-

Eugenia Enescu Născut la 9 mai 1895 la Lancrăm, în Comitatu Sibiu, Ungaria (lângă Sebeş), Lucian Blaga a fost o personalitate remarcabilă a perioadei interbelice, afirmându-se atât ca filosof, cât şi ca poet, dramaturg, publicist şi memorialist. În calitate de membru titular a rostit, în 1937 la București, discursul de recepţie la Academia Română, intitulat „Elogiul satului românesc”.

Problematica cunoaşterii ocupă un loc central în filosofia lui Blaga, iar referirea la orice alt concept (timp, spaţiu, cultură, valoare) are în vedere felul în care filosoful se raportează la cunoaştere (la metodă).

Cunoaşterea la Blaga se conturează în general în trei studii, reunite sub titlul „Trilogia cunoaşterii” (1943), care este formată din „Orizont și stil”, publicat pentru prima dată în 1935, „Spaţiul mioritic” în 1936, şi „Geneza metaforei şi sensul culturii” în1937.

Cele trei studii sunt publicate însă separat: „Eonul dogmatic” în 1931, „Cunoaşterea luciferică” în 1933, și „Cenzura transcendentă” în 1934, dar analiza cunoaşterii apare şi în alte studii, cum ar fi în volumul „Încercări filosofice” (1937) sau în volumul „Ştiinţă şi creaţie” (1942), astfel că problema cunoaşterii poate fi surprinsă în cadrul demersului de elaborare teoretică. În acest studiu Blaga îşi propune să explice viziunea sa asupra destinului uman, şi asupra culturii.

Pentru a înţeleg mai bine cele expuse de Blaga în cartea sa, cititorului i se impun cunoştinţe peste nivelul mediu asupra operei şi stilului autorului, mă refer aici în deosebi la lirică, domeniu în care, aşa cum este de aşteptat, Blaga nu a ezitat, ba chiar

iinn m meem moorriiaam m a insistat să abordeze tema care se va transforma în lait motivul tuturor operelor sale.

El aduce în lumină teoria in nuce despre destinul creator al omului prin prisma situării lui în zariştea misterului: „Veacuri de-a rândul filosofii au sperat că vor putea odată să pătrundă secretele lumii. Astăzi filosofii n-o mai cred, şi ei se plâng de neputinţa lor. Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu, şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori, care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi ale duhului meu. Omul trebuie să fie creator - de aceea trebuie să renunţe cu bucurie la cunoaşterea absolutului.”

El regândeşte relaţia tradiţională dintre subiect – obiect, astfel că obiectul, care în mod normal are un rol pasiv, neutru din punct de vedere cognitiv, este înzestrat de Blaga cu elemente active. În acest fel procesul cunoaşterii se realizează bipolar atât din partea subiectului care epuizează obiectul din exterior, cât şi din partea obiectului care „aduce” în planul cunoaşterii propria interioritate activă. În acest „punct” Blaga se apropie de fenomenologie, adică de filosofia germană contemporană cu el, aşadar el nu se află „în afara” timpului său.

Obiectul cunoaşterii este la Blaga misterul Marele Anonim (obiect absolut, centru metafizic al existenţei), şi mistere derivate. Subiectul cunoscător (conştiinţa individuală) încearcă să surprindă prin formele cunoaşterii misterele derivate, şi Marele Anonim, însă acestea se ocultează procesului cognitiv în mod indirect, prin cenzura transcendentă.

Comentatorii lui Blaga recunosc faptul că misterul este „o categorie fundamentală a filosofiei sale” (Al. Tănase) sau îl alătură

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

4

pe Blaga din punct de vedere conceptual alături de alţi filosofi: „Misterul – spune O. Drimba – e noţiunea care stă în centrul întregii sale filosofii – aşa precum la Platon «ideea», la Leibnitz «monada», la Kant «categoria», la Hegel «logosul» sau la Schopenhauer «voinţa»„.

Pentru Blaga misterul nu numai că consituie obiectul teoriei cunoaşterii, dar întreaga sa filozofie este o filozofie a misterului şi a feluritelor încercări de a-l revela. A încercărilor, a modurilor şi a posibilităţilor limitate de a-l revela.

Importanţa conceptului de mister în cadrul filosofiei blagiene este subliniată şi de N. Gogoneaţă: „punctul arhimedic în jurul căruia se desfăşoară toate convingerile şi ipotezele sale, fie în problemele cunoaşterii, fie în problemele culturii, este conceptul de mister.”

Opera dramatică a lui Lucian Blaga este o prelungire a celei lirice. Ca și aceasta, exprimă aspirații și neliniști ale poetului, și poartă amprenta sensibilității lui metafizice.

Prima dintre piesele de teatru ale lui Blaga, Zamolxe, este un poem dramatizat.

Regăsim aici poezia „Panica” din Pașii profetului, expresie a comunicării mereu năzuite cu natura: „Mă-mpărtășesc cu câteun strop din tot ce crește/și se pierde./Nimic nu mi-e strein [...]/Duhul meu - al meu sau al pământului e tot atât /și-a așternut aici cojocul său de mușchi și-asteaptă./[...]... de mult uitat-am să mai fac deosebire/între mine și-ntre lucruri/[...] împletindu-te cu taina lor, te piezi în stâncă/și te scurgi în unde și-n pământ./Nu știu:/mă-ntorc în mine, ori cucernic îmi îndrept/urechea spre păduri?” cu acest monolog al lui Zamolxe se deschide piesa.

Cântecul e înlocuit însă cu meditația, sentimental e transformat în idee, sau, mai exact, ideea poetică devine idee filozifică, teoretică, păstrând forma poetică, adică fiind comunicată prin imagine: viața inepuizabilă și „oarbă” a naturii e divinizată 5

și numită „Marele Orb”, comuniunea cu ea e, de asemenea, personificată. „Căci nu ești tu, dumnezeire, ne-nțelesul orb,? ce-și pipăie cărarea printre spini?/Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi./[…] Te zbuciumi veșnic dibuind / să faci minuni cum n-au mai fost […]/Atât de des tu cazi înfrânt/și nici nu bănuiești furtuna de lumină ce-ai creat-o… […] Iată, sunt făptura ta, și-aici sunt ochii mei; îi vrei?/Nu suntem oare pentru că fără de silă/să luam pe micii noștri umeri/soarta ta, puternicule Orb?” Conflictul dramatic nu este între personaje individualizate, și nici între idei religioase. Personajele sunt de fapt simboluri, reprezentând atitudini diferite față de viața ce străbate deopotrivă natura și omul: abandonare în voia ei sau, dimpotrivă, infrânare și sublimare a ei.

Blaga atragea atentia, într-o „lamurire pentru cititor”, că „istoria ne-a păstrat aproape numai numele acestui profet trac”.

Religia lui Zamolxe și anecdota în jurul căreia se țese acțiunea acestui mister nu sunt prin urmare decât o „creațiune a autorului „. Informația istorică în legatură cu viața spirituală a tracilor (dacii fiind de neam tracic) era totuși, chiar la data scrierii piesei, mai bogată; Blaga o cunoștea, căci analiza identifică în piesă reflexul mai tuturor datelor.

Sursa principală este Psyche.

Seelenkult und Unsterblichkeitssglaube der Griechen, de Erwin Rohde.

Asezând în fruntea piesei lămurirea citată, Blaga vrea, probabil, să sublinieze lirismul ei fundamental: material istoric și mitologic oferă poetului posibilitatea de a se obiectiva, și folosit așadar ca mijloc al comunicării de sine.

Alegerea „temei” a avut, pe lângă aceasta, și o justificare: regăsirea în imaginea vieții spirituale a dacilor o aspirație propriilor sale convingeri, care

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

subliniază la Blaga conștiința legăturii lui cu fondul ancestral. Zamolxe este, între altele, afirmarea acestei conștiinte.

Raportul dintre teatru lui Blaga și poezia lui apare astfel cu claritate. În limitele aceleași viziuni, teatrul e o prelungire a liricii, nu doar – și nu atât – prin existența în piese a unor pagini de poezie a naturii, erotică sau a tristeții tragice, ci ca semnificație generală: poetul care a clamat în lirică singuratatea cosmică și aspirația la existența deplină, absolută, ce imaginează în teatru împlinirea acestei aspirații.

A murit în 1961 la Cluj-Napoca, în județul Cluj.

Autoportret Lucian Blaga e mut ca o lebadă. În patria sa zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de totdeauna, şi până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul.

El caută apa din care curcubeul îşi bea frumseţea şi nefiinţa.

(Lucian Blaga, Nebănuitele Trepte -1943)

Stelelor Cântecul spicelor Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară de moarte, când secera lunii pe boltă apare.

Ca fetele cată, cu parul de aur, la zeul din zare.

O vorbă-şi trec spicele - feţe-n văpaie: Secera lunii e numai lumină Cum ar putea să ne taie pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului?

Aceasta-i tristetea cea mare - a spicelor ca nu sunt tăiate de lună, ca numai de fierul pamântului li s-a menit să apună.

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor şi flăcări de-adorare îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.

Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul. şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?

Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet, şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu unde.

Un singur rând mi-e rază şi putere: o, stelelor nici voi n-aveţi în drumul vostru nici o ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.

(Lucian Blaga, Poemele luminii -1919)

(Poezia „Cântecul spicelor” face parte din ultima perioadă de creaţie a lui Lucian Blaga) Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

6

iinn m meem moorriiaam m

File de calendar George Coșbuc

-

Eugenia Enescu La 9 mai 1918, a murit poetul George Coşbuc. S-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud.

Poet și traducător român din Transilvania, este membru titular al Academiei Române din anul 1916.

A dus o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste, și un tehnician desăvârșit al prozodiei. A folosit o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terțină, care a fost folosită pentru prima dată de către poetul Italian Dante Alighieri, căruia i-a dat o versiune completă a poeziei „Divina comedie”.

A tradus foarte mult din lirica străină, și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc „Eneida” și „Odiseea”.De asemeneaa introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales pentru simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.

Despre începuturile sale literare George Coșbuc mărturisește că: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste.

Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești”.

A mai mărturisit că: „De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate

7

din poveștile populare, și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee”.

Din proiectata epopee, două balade vorbesc despre marile evenimente din viața satului: „Nunta Zamfirei”, transfigurând ceremonialul nunții tărănești, și „Moartea lui Fulger”, evocând stravechiul ritual al înmormântării. În ambele lucrări predomină o atmosferă fabuloasă, de basm.

De fapt, originalitatea poetului se află în versurile de inspirație din viața satului, în modalitatea în care conștiinta artistului se acordă cu istoria și aspirațiile poporului nostru, cu funcția social-educativă si estetică a epocii în care a trăit scriitorul.

Cunoscând realitatea umană a satului, diferențiată și sub aspect moral și economic, poetul dedică o parte din lucrările sale domeniului social. Disprețul față de ciocoii bogați, capătă accente de mânie în poezii ca „Hora”.

Elegiacă în tonalitate, asemeni versului popular, „Doina” lui Coșbuc e o sinteză a cântecului de jale și de dor neîmplinit, a răzvrătirii poporului împotriva exploatării.

Poezia „Noi vrem pământ!”, unică prin violența acuzării, exprimă răspicat atitudinea autorului în problema tărănească. Aici pământul se identifică cu țara, cu istoria ei, udată de sânge de țăran și lacrimi de suferință.

Poetul a înțeles istoria ca o neîntreruptă luptă pentru libertate socială și națională. Simboluri ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu („Decebal către popor”, „Moartea lui Gelu”, „Pașa Hassan”, „Oltenii lui Tudor”).

Coșbuc rememorează episoade eroice (volumul „Cântece de vitejie”), înscrise în istoria glorioasă a Războiului de Independență din 1877, și evocă vitejia luptei în modalitatea scrisorii populare, cu întelegerea cu care țăranul ostaș a luptat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

pentru dezrobirea țării („Povestea căprarului”).

Despre poezia de natură a lui G.Cosbuc, G. Calinescu spunea că „se grupează pe îndeletniciri omenești, e socială și calendaristică”.

Optica lui George Coșbuc este diferită față de cea a lui Vasile Alecsandri care a fost un pictor în cuvinte ale unor tablouri statice, animate doar în final, unde prezența omului în pasteluri avea doar un aer decorativ, festiv, pe când descrierile lui Coșbuc surprind o natură plină de viață, mereu în schimbare, cu oamenii perfect integrați fenomenelor înconjuratoare, într-o suită de tablouri de mare dinamism.

Totuși, cele mai multe dintre poeziile lui Coșbuc sunt erotice. Lirismul poetului este însă obiectiv, în sensul că poezia exprimă sentimentele flăcaului sau ale fetei, în criza erotică a vârstei, evocând sfiala, candoarea, șaga, incertitudinea, patima sau vrajba.

Decorul este rustic, iar idila rezultă din manifestarea elementară, spontană, a instinctului erotic.

La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

Brâul Cosânzenii de George Coșbuc, Balade și idile (1893) Avea Ileana ochi de soare Şi galben păr, un lan de grâu; Vestmânt avea ţesut în floare Şi-un brâu purta pe-ncingătoare, Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul, Şi-n brâu sta fetei prins norocul Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde, Norocul ei să piară-n veci, Nici flori mai mult să n-o dezmierde, Să n-afle umbră-n codrul verde Şi verile să-i fie reci.

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă Pândeşte brâul - l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nţeleagă, Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori şi doarme-n văi, Iar păzitor pe vânt îl are Întreaga viaţă vis îi pare Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată, Şi-n drumul lui umblând de-atunci Simţea de-ajuns frumoasa fată Că viaţa noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare Pe sânu-i alb de ghiocel

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

8

Curg lacrimi calde-acum! O doare, Ei inima de drag îi moare, Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

– „Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi Visarea ta la ce ţi-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme: – „Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme, Că vor afla duşmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

– „De ce te temi? Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde Nici ochi de om nu pot pătrunde, Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară, Să-i facă gândul ei uşor, Iar gându-i se topea de pară Şi-n codru des, în zi de vară, S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Şi-n ceruri călătorul Soare Râdea cu hohot repetat Şi prin văzduhuri plutitoare Izbea săgeţi răzbunătoare De-a lungul brâului furat.

– „Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a! Şi-apoi plângea, mai mare mila, Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea, Dar multe nu-s din câte-au fost Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline De zâmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată, Furatul brâu e viu mereu: Când plouă, vara, câteodată Un brâu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu.

Atunci Ileana şi simţeşte Că-i arde plânsul în priviri; Ea după brâu în jur priveşte Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte Că nu e brâul nicăiri. Şi cum ea varsă desperată Un plâns amar, un cald şiroi, Curgea din cer ploaie curată, Iar dintre ploi lucind s-arată Frumosul brâu stropit de ploi.

9

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

eesseeuu

Conştientizarea cauzei neîmplinirilor Rita Drumeş Se întâmplă de multe ori să ne simţim încorsetaţi în propria viaţă, să avem impresia că orice am face nu ne vom putea găsi liniştea interioară şi atunci concluzionăm că indiferent de starea de acţiune sau non-acţiune în care ne regăsim nu se întâmplă nicio schimbare, ca atare ne blazăm.

Vegetăm în loc să trăim, să simţim, să ne bucurăm că suntem sănătoşi, că putem vedea zorii unei noi zile, care ne oferă mereu şi mereu noi începuturi, că putem auzi cum persoane dragi nouă ne spun cât de importanţi suntem pentru ele sau putem să ne ascultăm când ne spunem cât de folositori suntem celor dragi şi cât de împliniţi ne face acest fapt, el dând un nou sens existenţei noastre. Ştim cu toţii că un precar echilibru interior are urmări grave asupra întregului.

Ce este de făcut atunci când ni se pare că viaţa noastră s-a blocat, că batem pasul pe loc, când simţim că suntem închişi într-o cameră fără uşi, fără ferestre?

În primul rând trebuie să conştientizăm că ne aflăm în acea cameră, apoi să încercăm să facem lumină, pentru a fi siguri că nu există cu adevărat vreo posibilitate de evadare.

Doar căutând, în forul noastru interior, cauza care ne provoacă stările de neîmplinire, analizând-o, conştientizând de unde provine, putem observa uşa sau fereastra prin care putem aduce linişte în noi, pentru a ne asculta vocea interioară, care ştie să ne ghideze cel mai bine, căci nimeni nu ne cunoaşte trebuinţele şi nemulţumirile mai bine ca ea. În viaţă avem mereu alternative.

Putem vegeta, spunându-ne că trăim o viaţă mizeră, lamentându-ne de tot şi de toţi sau putem să trăim, bucurându-ne că pur şi simplu existăm. Viaţa este un miracol, indiferent de unghiul din care am privi-o, de aceea trebuie trăită ca un miracol şi nu lăsată să ne scape printre degete!

Mulţi vor râde şi vor spune că ceea ce spun sunt copilării, că nu poţi să te simţi împlinit, să-ţi trăieşti viaţa mizeră ca şi cum ar fi un miracol.

Am să le răspund că totul ţine de viziune, de unghiul de abordare. Cele mai multe nemulţumiri provin din dorinţe suprarealiste. În momentul în care aşteptările, dorinţele, ne vor fi pe măsura posibilităţilor, atunci nu vom mai avea parte de decepţii, care sunt cauza principală a nemulţumirilor.

Nu trebuie să ne comparăm niciodată cu alte persoane, pentru că nu provenim din aceeaşi familie. Dacă totuşi suntem rude de sânge şi aceste persoane sunt mai realizate decât noi, atunci trebuie să ne gândim că este posibil ca ele să fi avut parte de alte oportunităţi, aşa cum la fel de posibil este ca noi să fi avut oportunităţi pe care ele să nu le fi avut. Universul are grijă să susţină permanent balanţa în echilibru.

Pe cât de complicate ar părea lucrurile pe atât de simple sunt, dacă acceptăm că fiecare om este unic. Fiecare om are drumul său de parcurs în viaţă, drumul spre el însuşi! Conştientizând asta vom observa că nu avem cum să ne simţim prizonieri în propria viaţă, pentru că sufletul nu poate fi captiv, aşa cum nu putem prinde aerul între palme.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

10

eesseeuu

9 MAI 1877 Ovidiu Cristian Dinică Afirmarea în planul politicii externe a Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţărilor Romane a depins de tratate şi convenţii internaţionale. Prin Tratatul de la Paris din 1856 care înlocuia protectoratul rus cu garanţia comună a marilor puteri (Regatul Unit al Mării Britanii și Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia) şi a Imperiul Otoman se acordă posibilitatea celor două principate aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman să între pe calea reformelor aduse de principele Alexandru Ioan Cuza şi continuate ulterior de Carol l.

Sub Carol l se promulgă în luna iunie 1866 Constituţia ţării în care stabileşte că Principatele Unite să se numească România fără a fi menţionată dependenţă faţă de Imperiul Otoman.

Perioada cuprinsă între 1866-1876 a fost folosită de guvernele conservatoare şi liberale care se succedau la conducerea ţării pentru încheierea de alianţe cu popoarele balcanice subjugate de turci. Se configura o nouă hartă a Europei. România pe plan economic întâmpina greutăţi în dezvoltarea să datorită lipsei capitalului necasar dar şi a inexistentei unui sistem vamal pentru a o apăra de concurenţa produselor străine. În aceste sens se poate menţiona Convenţia comercială impusă de Austria şi Ungaria în 1875 care a contribuit la întărirea autonomiei vamale dar prin care se acordau înlesniri la import produselor venite din aceste ţări. Interesele politice diferite ale marile puteri europene care toate convergeau spre influenţă economică în Balcani se grupau în jurul Chestiunii Europene cu privire la existenţa Imperiului Otoman. Astfel Rusia era direct interesată de controlul la gurile Dunării şi de accesul

11

în Marea Mediterana pentru flota sa civilă şi militară cât şi de dominarea Basarabiei.

Austria se temea de mişcările naţionale ale minorităţilor şi era interesată de integritatea Imperiului Otoman.

Franţa se opunea intereselor Rusiei iar Regatul Unit dorea restrângerea influentei Rusiei în Europa. Din punct de vedere al creştinătăţii Rusia era susţinătoarea ortodoxiei fiind cea mai mare ţară ortodoxă. Izbucnirea revoltelor din Herţegovina în 1875 urmate de cele din Bosnia şi Bulgaria aduceau un nou prilej de instabilitate. Nota „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy) chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei și îl sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care și garantarea libertății religioase a creștinilor. În scurt timp pe scaunul Imperiului Otoman s-au succedat trei sultani datorită instabilităţii interne a imperiului ultimul fiind Abdul Hamid al doilea care a contribuit la reprimarea insurgenţilor. Acest aspect a influenţat decizia Rusia de a interveni ca apărătoare a creştinătăţii, ea dorind şi redobândirea drepturilor pierdute prin tratatul de la Paris din 1856.Pregătirile pentru declanşarea războiului au început în 29 septembrie 1876 cu întrevederea de la Livadia unde România şi-a dat acordul ca Rusia să treacă trupele sale armate pe teritoriul românesc cu respectarea integrităţii şi neamestecului în treburile interne ale României. Înţelegerea de la Livadia a fost parafată la Bucuresti în 4 aprilie 1877.

Acest acord reprezenta un risc asumat de către România prin renunţarea la sprijinul puterilor garante semnatare ale tratatului de la Paris din 1856 jucând totul pe acordul doar cu Rusia.Sprijinul solicitat de Rusia evidenţia prudenţă acesteia în a

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

preîntâmpină declanşarea unui război general în Balcani.

Pentru România care solicitase în prealabil pe cale paşnică recunoaşterea independenţei sale în toamnă primăvară 1876-1877 la Conferinţa marilor puteri de la Constantinopol unde a primit răspuns negativ în timp ce în noua constituţie a Imperiului Otoman se regăsea ca regiune privilegiată era o singură soluţie de a obţine Independenţa: pe câmpul de luptă. La data de 21 aprilie Turcia bombardează oraşul Brăila.În 26 aprilie România răspunde atacând fortăreaţa Vidin.

Guvernul României recunoaşte în 29 aprilie starea de război şi întreruperea relaţilor cu Turcia. Suma de 914000 care reprezenta tributul către înalta poartă a fost transferată ministerului de război. În dată de 9 mai Mihail Kogalniceanu interpelat în parlament a declarat festiv independenţa României spunând; „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă.”

Pe 10 mai prin semnarea de către Domnitorul Carol l a actului de declarare a independenţei, acesta căpăta putere de lege.

Pe plan european Franţa a primit cu rezerva acest act în timp ce Turcia şi Regatul Unit au primt cu ostilitate declararea războiului.

Războiul a fost puternic susţinut de întreaga populaţie moral dar şi cu contribuţii băneşti şi materiale. Pe front faptele de vitejie au fost unanim recunoscute ca merite deosebite ale tinerei şi bravei armate române. Marele Duce Nicolae a solicitat expres în urma respingerii de către turcii a două atacuri ruse intrarea armatei romane

în Război.Solicitarea a fost făcută telegrafic în dată de 19 iulie 1877 „Turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc.

Rog să faci fuziunea, demonstraţiunea şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti”.

Dialogul purtat între cele două părţi asociate a stabilit ca trupele ruse şi române din zona Plevnei să fie plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul român Al. Cernat. Armata română a contribuit din plin reuşind să cucerească cu grele pierderi estimate la 10.000 de oameni reduta Grivita1 şi 2 de la Plevna.

Pe parcursul a şase luni grele de luptă armată romană cu un efectiv de 50.000 soldaţi a contribuit alături de armata rusă care avea un efectiv de 250.000 soldaţi la cucerirea redutelor Rahova, Vidin.

Smardan.

Recunoaşterea independentei a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie cu referire la obţinerea cetăţeniei de către cetăţenii altor etnii stabiliţi în România. Moldova avea un număr mare de cetăţeni de diferite etnii pentru care se solicita acest drept. Ca soluitie s-a acceptat modificarea acodării cetăţeniei după un stagiu de zece ani şi pe baza unei cereri personale. Au fost prevăzute şi excepţii pentru persoanele care aveau merite deosebite în artă cultură sau erau veterani ai războiului de independenţă.

Primele state care au recunoscut independenţa au fost Austro-Ungaria urmate de Rusia şi Germania în februarie 1880. Germania a condiţionat recunoastera de promulgarea legii de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, pentru a satisface cerinţele bancherilor germani.

Ulterior şi celelalte puterii europene au recunoscut Independenţa României.

Impactul cucerii Independentei a deschis calea marilor transformări şi a culminat cu realizarea României Mari la 1 decembrie 1918.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

12

ppooeezziiee

Răvaș pentru tine

CARMEN ENACHE Iubind iubire

Vino!

Găsind depărtarea, mă vei afla după aripa visului alb, recunoscând clipa pierdută ca pe o cicatrice, vorbelor rostite din saci de cuvinte.

Eu, iubire.

Tu, iubind.

Nevoia de tine?

Granița dintre foame și sete.

Depărtarea dintre noi? o iluzie la un pas de o clipă.

Dorul de tine?

Maraton în nemărginita întindere, străbătând vene și artere cu destinația azurul.

Tu? Nebunul care îndrăznește să iubescă, ștergând în van păcatu l inexistent.

Eu? Suflet pietruit cu stele la fiecare venire a ta.

Povestea?

Zbor frânt într-o lume înlăntuită.

Iubirea?

Vis sub felinar luna din zările albaste...

Noi? Un imposibil dans în trei.

13

Iubire, cum să-ți spun, undeva în mulțime m-am rătăcit de tine.

Mă vei recunoaște, țin în mână eșarfa albastră a speranței, fluturând-o în univers.

Iubire știi, mulțimea se îndreaptă spre răsărit ca valul care-și cauta țărmul în briza unui oftat.

Dureros dor de tine, te respir în amintire trăindu-te în gând.

Aleargă cu privirea, scurtează orizonturi, pândind pașii rătăciți, întinde mâini în întuneric, răscolind chemări, Strigă-mă, desenând cuvinte.

Iubire, nu ma îmbraca în uitare, te-am pierdut în mine la marginea lumii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

GÎBU ANA-MARIA până la celălalt capăt (vorbesc cu tăcerile din priviri) îi leg mâinile să petreacă singur cât vrea ascultând pământul înainte de a se arăta la fereastră verdele ameninţat din nori pustii de doruri răstignite peste oraşul din silabe... ochii îi îndrept către ape lepădate de gloduri să picteze sobor de umbre gânduri încercănate peste urme de alb doar paşii îi las liberi să-şi aleagă sensul cuvintele buimăcite de uitare se rotesc pe foi pierdute şi adorm poeme se vor întâlni în zbor la umbră de frunze sau pe drumuri deschise într-o carte

caut alb printre ramuri amurgul făcut ghem de cuvinte aruncate la întâmplare mă strigă iau acasă visul salvat din tăceri rănite îl ascund sub prag de lumină

când să adorm l-am văzut plimbându-se de colo-colo aduna litere rătăcite din nopţi fără întuneric... le împerechea câte două chiar câte trei zidea poduri peste deşertăciune acum vrea liber negociez în zori cu răchita cu guguştiucii reveniţi pe margine de pervaz îmi fac din aripă semnez aşteptarea pe cuibul unde se va roti

de vină-s eu mângâi cuvântul doar puţin să nu-l trezesc din starea de zmeu aştept la capătul firului întins vindecarea trimisă pe nori vineţii îl iubesc precum lumina nedureroasă în zori îl tratez pe bucăţi cu-vânt când rănile sunt prea mari merg cu paşi mici, mici c-u-v-â-n-t ştiu mă urmăreşti după ce ai descoperit şi alte cuvinte nescrise încă cunosc vinovatul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

14

ppooeezziiee

Mariana Dobrin E timpul Am înţeles că bate ceasul Să mă retrag în cuibul meu, Să trag oblonul la fereastră Şi să vorbesc cu Dumnezeu.

Să scotocesc prin buzunare, Bucăţi de linişte s-adun, Să pun cristalul în cuvinte Ca-n rugăciunea ce o spun.

Cu sufletul descătuşat, Cu picături din călimară S-aduc aproape orizontul Şi timpul – pasăre hoinară.

It’s time (translation) - Elena Buzatu I learned the time is pointing to For me to make it for my nest To close the shutters from my window And then with God to start converse Into my pockets I still fumble Pieces of silence drawing together In words to put down my gemstone As a prayer I intone With freed up soul With inkpot drop To bring near the horizon And the time: nomadic bird.

Cetatea reconstruită Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită, Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.

Odată, însă, fost-am ruină părăsită, Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.

15

În jurul meu erau doar garduri sfărâmate, Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam, Ferestrele, de-a rândul, de vânturi dărâmate, Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.

Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe Şi-n faţa-a mele ziduri stricate a sosit, Un Meşter cu priviri atât de întristate Când a văzut ruina în care m-a găsit.

A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii, Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii, De vânturile care în ele şuierau. În miez de noapte rece, acele negre umbre, Spăimântător cetatea urlând o bântuiau, Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre, Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau. Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea, Ducea cu EL comori, cu grijă adunate, Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea, Dorea să mi le dea ca dar ales pe toate.

Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună, Că peste tot sunt cioburi şi totu-mprăştiat; Întreaga mea cetate era ca o ruină, Şi niciun colţişor nu mai avea curat.

Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice: „Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi, Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice O iau piatră cu piatră, și-o voi reconstrui.”

Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece, Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.

Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce, Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.

Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă, Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus: „Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”

Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.

A treia zi Drumeţul, în prag s-a arătat, Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.

Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat, Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Mónika Tóth

în fiecare an copilăria mea

copilăria mea pleacă la plajă cu pălărie mov şi ochelari de soare după plecarea ei rămân paşii în nisip, cărţi de poveşti lăsate pe noptieră, teamă, riduri şi tremurări

e timpul rânduri pentru Gheorghe e timpul să renunţ la tine şi să fie un nou Gheorghiţă în viaţa mea dulce-amăruie să fie altcineva care curăţă inima şi mătură sufletul apoi cu zâmbet pe buze să stropim silabelor să sărutăm rimele şi în sezon să culegem cuvintele pe care să le punem la loc uscat şi răcoros e timpul să renunţ la tine şi să fie un nou Gheorghiţă în viaţa mea nouă ca o floare întârziată

Rânduri pentru Gheorghe în fiecare an spre sfârșit de april mă întâlnesc cu umbra cuvintelor ca să vorbim despre concursul de frumuseţe al silabelor despre indiferenţa rândurilor ori anorexia rimelor și tot atunci mergem la cinema rulează filmul GHEORGHE, FLUTURII ŞI NUCII

Tu Rânduri pentru Gheorghe: tu eşti pom de primăvară tânăr, înflorit, cu miros plăcut cu ochii două vişine mici şi orajii... cireşe coapte

în fiecare zi Rânduri pentru Gheorghe: în fiecare zi te înfloresc în neliniştea mea când e cald te stropesc cu bobul lacrimii cu degetele fine îţi măngăi tulpina în fiecare noapte tu-mi parfumezi aşternuturile într-un vis dantelat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

16

Stele una câte una s-au adunat Să îşi împartă singuratatea, Dar împreună se pot bucura Când li se vor oferii libertatea.

ppooeezziiee

Mihai Rujoiu Cad frunze

Urcând până la marginea zării Şi apoi coborând încet şi lin Stelele tot mai aprinse Dansează pe un cer senin.

Cad frunze, cad, Mă întorc iar la tine, Visurile să-ţi aline Iubito cu drag...

De singurătate mă simt apăsat, Stelele ce cad într-un infern Ne pierdem uneori demnitatea Si vreau să alung chinul etern.

Împrejur totul e ca gheaţa Se aud strigăte în jur, Iar cocorii îi dau contur Alb, cerului dimineaţa.

Stelele s-au strâns ca într-un ghem Şi s-au ascuns după nori, Mirosul de ploaie persistă intens Că-ci va ploua până în zori. Şi câteodată ne rătăcim involuntar, Stelele în înalt îşi fac jocul, Cu luna stăm la taifas Şi încă nu ne găsim locul.

Suntem împreună iar La tulpina unui veac, Ne simţim ca prima dat’ Într-un vis, viu sprinţar.

Fiecare vrem să avem steaua noastră, Să ne punem câte-o dorinţă, Suntem atât de neputincioşi Şi câteodată lipsiti de voinţă.

Şi când totul pare greu Îl rezolv ca-ntotdeauna, Pe pământ cobor luna Şi urc izvorul în apogeu.

Nu vrem să vedem mai departe Ori nu dorim, ori nu putem, Stelele ne dau mereu câte o lecţie Că-ci ele nu cred în blestem.

Îmi aduc mereu aminte De serile reci şi pustii, Care au fost rele, ştii, Triste amintiri, triste cuvinte.

Şi din înalt ne veghează Mândră şi frumoasa lună Ea ne poate oferii mereu Un sfat înţelept, o povaţă bună.

Voi porni singur în lume Apăsat de dorul tău, Voi cunoaşte numai greu, Bucuriilor nu le dau nume.

Stelele Luminile s-au aprins pe chei, Tremurul apei mă pune pe gânduri, Luna stăpâna cerului de cristal Şi-n sufletul meu bat reci vânturi.

17

Luna stăpâna cerului de cristal Înconjurată de mii şi mii de stele, Ne dă la toţi o lecţie de viaţă Cum să trăim în linişte şi plăcere.

Cerul rămâne o magie totală În care totul este divin, La căpătâiul revărsatului de zori Mă uit în sus şi mă înclin.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Dintr-o închipuire în alta La cumpăna nopţii stelele îşi mascau privirea, fluviul prindea în braţe apele zbuciumate, gândurile se înşirau în perdele la orizont prin care femeile priveau lumea cu tălpile goale pornită pe drumuri, cum cuvintele neascuţite pe nici un tăiş de iubire visau îngemănarea coapselor cu întunericul şi o căldură somnoroasă sub piele.

Cât de vinovat poţi fi să rămâi undeva uitat, cineva să te găsească fără identitate şi să te crezi mai departe important iubit chiar.

Nu ştiu dacă Dumnezeu mai e în tine în orice loc ai însera sau dacă aici trebuie să ajungem cu toţii când moartea ne va face cu ochiul şi ne prefacem că n-o vedem.

Fără să ştie până unde Plânge într-o încăpere a inimii el nevăzătorul închis în sine, omul cu gândurile dispuse pe verticală într-o coloană prin care urcă visele.

Pune flori sub tălpile femeii şi o sărută mai sus de glezne, cuvintele nu se mai spun, se ating ochii lor prind cerul sub pleoape.

Simt cum noptea se dezveleşte de întuneric, sub hainele ei fluide pielea arde şi te cară prin sângele-i feciorelnic ca pe o madonă prin vis.

Luminând intinderea albă a somnului vede plinul paharului ca ajutor şi până la istovire se aruncă în luptă cu armele pe care nu le mai are.

Când totul trece ca o vizită medicală bucuria se ascunde în alb timpul îngemănat cu un fluviu curg mai departe fără să ştie până unde.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

18

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

Interviu în exclusivitate pentru revista Chronos cu poeta Marilena Velicu

Eugenia Enescu Am invitat-o pe Marilena Velicu la o cafea să stăm de vorbă pentru că, de multă vreme, nu uită ca în fiecare joi să-şi „trateze” prietenii virtuali de pe site-ul Netlog, aşa cum singură îşi face „reclamă”, cu câte o cafea sub formă de poezie: Am deschis o cafenea,/Unde prietenii pot bea,/Ceai, cafea sau ciocolată/ Doar ziua de joi mai toată./Sigla-i pusă la intrare/ Să o vadă mic cu mare,/Brend-ul mi l-am brevetat,/Am cafea cu gust ciudat./Doar o dată dacă bei/Nu te saturi şi mai vrei,/Programul e afişat/Eu servesc şi te-am pupat./Cafeaua de joi pe blog/Este unică-n Netlog./ De altfel, de curând a publicat pentru aceşti prieteni şi o mică carticică cu toate poeziile cu care şi-a însoţit cafeaua virtuală.

A fost ca un răsfăţ pentru prietenii ei.

1. Eugenia Enescu: – Cum de ţi-a venit ideea publicării acestei broşuri?

Marilena Velicu: – Pentru că sunt o altruistă şi iubesc foarte mult oamenii, m-am gândit că mi-aş bucura prietenii făcându-le un astfel de cadou. Ar fi dovada vie a sentimentului profund ce îl nutresc pentru ei, prin ceva palpabil.

19

2. Eugenia Enescu: – Cum, şi când ai început să scrii versuri? Ce te-a motivat, şi ce ai realizat în această direcţie?

Marilena Velicu: – Mă aşteptam la întrebarea asta. În toamna lui 2008 am primit o invitaţie pe reţeaua de socializare Netlog. Cam stângace pe atunci în calculador, m-am bucurat enorm văzând atâta lume socializand. Şi ce mi-am zis!? Hai să-mi caut colegii de şcoală din toată ţara pe unde am învăţat. Pe site am găsit oameni minunaţi (aproape că uitasem pentru ce am intrat pe reţea), iar foarte mulţi aveau pe bloguri poezii. Am început să citesc, şi să comentez în versuri. Azi un vers, mâine o strofă, până am prins aripi si am scris o poezie care i-a placut mult unui prieten, şi mi-a zis: „scrie tot ce-ţi trece prin minte, scrie aici, dă drumul gândurilor şi viselor!” Şi-am scris, şi-am scris, şi am intrat în reţele literare tot ajutată şi împinsă de prieteni. În 2010 am apărut în prima antologie de poezii, „Lira în patru puncte cardinale”.

Fericire mare! Am fost la Bucureşti la lansare, şi am fost luată în serios de soţ şi ajutată să merg mai departe.

În 2011 am scos primul volum „Poeme pentru el”, şi am mai apărut în 3 antologii („Vis şi pasiune”, „Artă sfâşiată”, şi „Amprente temporale – antologie de poezii cronopediene – volumul 2” ), apoi pregătind volumul 2, am intrat în proiectul „Întoarcerea poetului risipitor” iniţiat de Grupul Media Singur din Târgovişte, director Ştefan Doru Dăncuş, unde mi s-a şi tipărit volumul „Vise prăfuite”, la Editura „Singur”, în 2012.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Am mai apărut în revistele: „Cenaclul de la Păltiniş” - Sibiu, „Climate” şi „Singur” Târgovişte.

Mă motivează să continuu dorinţa de a scrie mai bine şi mai frumos oamenii care mă citesc şi care aşteaptă de la mine mai mult, iubirea care este un inepuizabil subiect, toamna care revine mereu cu nostalgia ei, ploaia şi teii înfloriţi.

3. Eugenia Enescu: – Unde s-a făcut lansarea acestei cărţi?

Marilena Velicu: – Lansarea acestei cărţi s-a făcut la Bucureşti, şi a fost organizată de reţeaua socială „Cronopedia” (lenusa.ning.com), Biblioteca „Cronopedia”, gazda evenimentului fiind domnul Ion Buciuman, iar invitaţi speciali, Andrei Păunescu, actriţa Doina Ghiţescu şi Mirela Tolbaru.

4. Eugenia Enescu: – Ai pomenit despre iubire ca subiect inepuizabil. Ce este iubirea pentru tine?

Marilena Velicu: – Iubirea pentru mine este totul. Pe coperta IV a volumului „Vise prafuite” am scris: „dacă n-ai fi existat… iubire… n-aş fi scris niciodată versuri”.

Iubirea de oameni este cea mai pură şi mai măreaţă! Iubim şi florile, şi animalele, şi stelele, dar oamenii sunt semenii noştri, au un suflet pe care îl poţi atinge, au emoţii pe care le poţi simţi, le poţi vedea, le poţi stinge sau le poţi amplifica prin cuvinte, şi dacă vorbim de cuvinte, de ce nu prin poezie?

5. Eugenia Enescu: - Motivată fiind, ai mărturisit că ai început să scrii din ce în ce mai mult. Ce alte volume de versuri au mai văzut lumina tiparului sub semnătura ta?

Marilena Velicu: – Tot în 2012, la Editura „Singur”, mi-a fost publicat volumul de versuri „Lasă-mă să cred”, a cărui lansare s-a făcut la Casa

Cărţii din Tulcea. La lansare a fost invitat de onoare scriitorul Carol Feldman din Israel, căruia primarul Constantin Hogea i-a înmânat Diploma de excelenţă, domnia sa fiind cetăţean de onoare al oraşului Tulcea.

Volumul de versuri „Lasă-mă să cred” s-a bucurat de un real succes! La lansare au participat iubitori de poezie din Bucureşti, Giurgiu, Constanţa, Galaţi şi Brăila. În curând, mai precis pe data de 28 iunie 2013 la ora 13, va avea loc lansarea ultimului meu volum de versuri „Clipă în Rai”, în cadrul Cenaclului „Păltiniş” la Sibiu, alături de cel al lui Tiberiu Varga (Sarazinul), unde vor prezenta scriitorii Silviu Guga şi Ioan Radu Văcărescu.

Lansarea se va face la biblioteca „Astra”, Corp A. Parteneri, Direcţia judeţeană pentru cultură şi patrimoniu Sibiu. În deschidere mezzo-soprana Dana Popa şi invitaţii săi, vor susţine un mini concert.

O a doua lansare a acestui volum se va face la 6 iulie, ora 11, la Casa Cărţii din Tulcea, alături de buna mea prietenă Olga Văduva, care debutează cu primul său volum de versuri, „Vis spre înălţimi”.

Prezentarea va fi făcută de domnul profesor Mircea Marcel Petcu, iar invitaţi speciali Săndel Spînu din Galaţi care va cânta muzică folk, şi actorul Victor Petcu Marinescu care va recita.

6. Eugenia Enescu: – În prefaţa primului tău volum de versuri, Delia Stăniloiu a scris: „Marilena Velicu este o femeie frumoasă, exuberantă şi tonică, pe care o îndrăgeşti la prima vedere”. Tu, însă, cum te-ai descrie?

Marilena Velicu: – Eu? Eu sunt o iubitoare de frumos, o sensibilă, o romantică zâmbăreaţă şi uşor noncomformistă. Poate din acest motiv nu toată lumea mă iubeşte şi mă apreciază la adevărata valoare. Au fost persoane care au încercat să mă denigreze, dar nu sunt supărată. Niciodată nu am cerut omului ce nu are.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

20

7. Eugenia Enescu: – Ce ne mai poţi spune despre tine?

Marilena Velicu: – M-am născut într-o zi de iarnă la Cluj, pe 13 februarie 1961. Am absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1982. În decurs de 20 de ani am „circulat” prin multe oraşe cu familia, tatăl meu fiind ofiţer de carieră. Din 1985 m-am stabilit la Tulcea, şi am rămas aici poate pentru că fluviul Dunarea trece pe sub geamul meu, dar mai mult ca sigur pentru că îmi place peştele.

Sunt căsătorită cu un om minunat din 1981, şi am doi băieţi pe care îi divinizez (unul de 29 ani, şi altul de 24).

Momentan sunt şef serviciu resurse umane la o firmă privată, unde lucrez împreună cu soţul meu de 13 ani.

Am înţeles că totul se vindecă în şi prin poezie, că poezia este un miracol epuizat, dar în egală măsură o „terra incognita”.

8. Eugenia Enescu: – Care au fost cele mai arzătoare dorinţe în viaţă, şi cât la sută din ele s-au îndeplinit?

Marilena Velicu: – Nu cred că mi-am dorit ceva ieşit din comun. Sunt un om normal, cu o familie frumoasă, cu un venit mediu, dar mulţumită de ceea ce am realizat. Mă pot declara norocoasa pentru că viaţa mea curge lin, fără sincope. Toţi suntem sănătoşi, ne trăim viaţa frumos, în armonie. Şi eu şi soţul meu ne-am păstrat sufletul de copil, punându-ne de acord chiar şi atunci când e vorba de mici nebunii. Asta ne face fericiti!

Ei! Dar dacă mi-aş dori ceva... mi-aş dori să pot scrie într-un balansoar, la umbra unui tei. Să am o casa pe pământ, şi să nu mai locuiesc la etajul 7. La asta visez cu ochii deschişi, şi sunt sigură că într-o zi se va realiza.

9. Eugenia Enescu: – Mi-ai vorbit despre tei, iar faţa ta a înflorit. Eşti un om sensibil şi delicat. Nimeni nu poate scrie poezie fără să fi gustat poezia Creaţiei. Ce autor din literatura

21

universală şi-a pus amprenta pe sufletul tău?

Marilena Velicu: – Pe cine pot iubi mai mult? La fel ca şi compatrioţii mei, pe Eminescu. Dar apreciez mulţi alţi poeţi, printre care pe Adrian Păunescu, pe Ana Bandiana, şi pe Gheorghe Ungureanu care-mi este prieten pe Netlog, şi pe alte reţele literare.

Nu pot spune că m-au inspirat poeziile altor autori. Eu sunt eu. Scriu ceea ce îmi dictează sufletul. Ceea ce trăisc şi văd în viaţa de zi cu zi. Poezia iese din mine pentru a fi citită. Poate e un dar, un har de la Dumnezeu. Poate asta îmi este menirea, şi anume aceea de a darui din prea plinul inimii mele.

10. Eugenia Enescu: – În recenzia pe care a făcut-o la apariţia volumului „Vise prăfuite”, Silviu Guga spunea: „Cititorii care preferă poezia eminamente lirică găsesc în Marilena Velicu o poetă preferată”, şi asta o ştiu foarte bine văzând numeroasele comentarii la poeziile publicate de tine online.

La finalul discuţiei noastre, tu ce vrei să transmiţi cititorilor tăi, şi în mod special celor ai revistei „Chronos – Peniţa de Aur”?

Marilena Velicu: – În primul rând, sănătate! Apoi, să iubească poezia şi să citească cât mai mult, ca să iasă din cotidian şi din stresul în care trăim toţi.

11. Eugenia Enescu: - Îţi mulţumesc din suflet pentru timpul acordat, şi îţi doresc ca toate visele să ţi se împlinească! În final am să te rog să îmi sugerezi două poezii scrise de tine, pe care să le dedic cititorilor acestei reviste.

Marilena Velicu: – Mulţumesc pentru urare, şi pentru că v-aţi gândit la mine.

Succes şi viaţă lungă revistei „Chronos – Peniţa de Aur”! Să fie dorită şi citită de cât mai multe persoane!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Șampania-n pahare, aburită, Și stele calde ne vor da onorul. În ochi ne vom privi cu nostalgie, Când mâinile se vor dori nebune, De n-ar cădea privirea-n farfurie Ucisă de emoții și de strune!

Sub ochii mei se naşte dimineaţa Mi-e dor Mi-e dor de mâinile întinse Spre orizonturi neatinse, De toamnele cu ploi virgine Căzute sec, peste suspine.

Marilena Velicu

Mi-e dor de marea-nvolburată Când poala verde îşi arată, Nestăpânită de furie, Îmi lasă versuri pe hârtie.

Mi-e dor de scoicile strivite Între apusuri otrăvite, De-atâta dor, mă dor cuvinte Pierdute pe-un nisip fierbinte.

Sâmbătă seara

Marilena Velicu Vreau zorii să-ncolțească mai devreme, Mi-e frică de-ntuneric și tăcere, Nici visul nu coboară-n încăpere Când insomnia pe sub pleoape geme.

Măsor în lung și-n lat distanța care Desparte visul de realitate, Și-nfrânge somnul în finalitate.

Eu mă ridic din patul răvășit și mare.

E totuși forfotă în noaptea neagră Orașul pare viu sub felinare Și-i zgomot de mașini rulate tare.

Pe cerul mov nici luna nu-i întreagă.

E rece aerul ce-mi scaldă fața Iar noaptea-n orizonturi se coboară, Minutele mai iute-n ceasuri zboară, Sub ochii mei se naște dimineața.

Marilena Velicu Sâmbătă seara să îți pui cravata!

Butonii de argint să nu îi uiți, Costumul gri de catifea e gata Și-n buzunar să-ți pui vreo doi mărunți.

Voi îmbrăca și eu rochia cea bună, Pantofi de lac mă vor purta spre dans, Noi vom cina în doi sub clar de lună, C-am arvunit formația-n avans.

Parfum de salcie înmugurită Și-un verde crud covor, va fi decorul, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

22

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

NYNNA VIZIREANU – Povestea unei mari iubiri: Marea, sic transit gloria mundi (interviu în exclusivitate pentru revista Chronos realizat de Eli Gîlcescu)

1. Eli Gîlcescu: – Se făcuse dimineaţă în viaţa ta. O dimineaţă plină de lumină şi strălucitoare şi care prevestea sfârşitul suferinţei. Ai deschis ferestrele sufletului şi ai zâmbit vieţii. Erau noii zori care ţi-au inundat fiecare colţişor şi care nu aveau să te mai părăsească. Erai cu gândul la ieri, la copilărie. Există o poveste din copilărie care te-a marcat şi pe care nu o poţi uita?

Nynna Vizireanu: – Sigur. Mă şi văd în încăperile copilăriei, acolo unde poveştile şi poeziile spuse de draga mea bunică, poeziile de Mihai Eminescu, cărţile copilăriei au intrat în sufletul meu şi dăinuiesc până în ziua de azi. Sunt amintiri durabile care vor rămâne veşnic în încăperile sufletului meu… Şi aşa se întâmpla mereu… Veneau alte dimineţi luminoase şi alte seri, alte poveşti… Cărţile erau balsamul-medicament pentru trup şi suflet! Cea care m-a „drogat” cu cărţi, a fost buna mea prietenă din copilărie, Laura, care acum, a ales drumul stelelor, sus în ceruri, lăsând un gol imens în suflet! Pe noi, ne-a unit dragostea pentru carte, şi suferinţa. Desenul a fost pentru mine, încă de la început, o poartă deschisă spre evadare, ca să uit de durere, tristeţe, neputinţă, nulitate, complexitate, am reuşit să [fac???] învăţ. Erau alte dimineţi în viaţa mea, tot atât de luminoase, apropiindu-mă şi mai mult de cărţi, acumulând experienţe şi noi senzaţii. Am dat la facultate, am început să lucrez cu oamenii, să mă

23

îndrăgostesc, să iubesc, să mă căsătoresc… Eram convinsă că mă aflu în timpul meu, în dimineaţa vieţii mele şi aurora sufletului meu mi-a zâmbit.

2. Eli Gîlcescu: – Ai început să zâmbeşti vieţii, un zâmbet matur.

Lumina din suflet devenea tot mai luminoasă, ardea ca un foc de artificii.

Erai o femeie fericită. Iubeai. Ai început să păstrezi iubirea cu delicateţe şi departe de orice tristeţe. Care este cuvântul care te-a făcut fericită, ieri, şi ai vrea să ţi se spună mereu?

Nynna Vizireanu: – Am trăit mereu în preajma cuvintelor frumoase care îmi dezvăluiau adevăratul sens al iubirii, al vieţii… Şi aceste cuvinte, în timp, au intrat până în fibrele ascunse ale fiinţei mele, m-au făcut să mă simt puternică, utilă celor dragi mie, să pot să aduc bucurie şi împlinire familiei mele şi nu numai. Dar cel mai profund cuvânt, pe care îl simt cu putere că îmi atinge toate punctele sensibile ale sufletului, cuvântul care îmi redă, zi de zi, bucuria nemărginită şi pe care îl simt aproape, fiindu-mi nedespărţit, acest cuvânt, care îmi aduce mângâiere şi îmi dă puterea să merg mai departe, este Mulţumesc!

3. Eli Gîlcescu: – Există o persoană specială de care eşti legată sufleteşte şi pe care ai păstra-o mereu lângă tine?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Nynna Vizireanu: – Întrebarea ta mă duce cu gândul la casa părintească, casa blândă de odinioară, unde am crescut şi de care mă leagă atâtea amintiri de familie… Încă mă mişc printre mobilele acelea vechi, acoperite cu cele mai alese cusături; încă păstrez cărţile vechi care mi-au fost puse la căpătâiul vieţii, de către mama mea; revăd parcă ceasul deşteptător al viselor şi speranţelor mele, şi aerul acela deosebit care îmi pare că îl simt acum, când îţi povestesc; încă simt parfumul vieţii de altădată; dar vocea mamei a fost şi este ca un balsam pentru suflet ce se revărsa asupra mea ca un fel de magie. Pe mama aş păstra-o mereu lângă mine. Liniştea şi afecţiunea nu-i lipsesc niciodată şi totul ar fi de neînţeles şi de neconceput fără ea.

Mama, doar mama.

4. Eli Gîlcescu: – Tu eşti o floare printre celelalte care inundă de frumuseţe grădina Artei conversaţiei. Te văd zburdând pe pajiştile întinse şi înflorite, apoi, pierdută, printre miresmele îmbătătoare ale florilor, cu gândul la cea care îţi este dragă şi pe care o aştepţi să-ţi împlinească un dor. Ai o floare preferată?

Nynna Vizireanu: – Există o floare care a supravieţuit, conform legendei, în lupta cu vegetaţia agresivă a junglei, ajutată de zeii vântului,

de înalţii copaci, oferindu-le loc cald, aer, lumină ca să supravieţuiască şi să înfrumuseţeze jungla cu mirificele flori care pot transmite mesaje de dragoste, înţelepciune şi credinţă şi pe calea visului.

Este floarea cu care mă identific. Parcă neam născut pentru a suferi şi mai apoi, a străluci. Este orhideea.

5. Eli Gîlcescu: – Există obiceiul, prin unele locuri, ca la naştere să vină ursitoarele, ca toate virtuţile lor să se reverse şi asupra noului născut. Ele sunt fiinţe magice, de origine angelică, surori cu alte fiinţe deosebite.

Ursitoarele ca şi ielele nu doresc să fie văzute şi nici auzite, dar uneori ele permit unor oameni să le vadă, sau în alte cazuri sunt luate prin surprindere. Bătrânii spun, că tot ceea ce sortesc ursitoarele, se îndeplineşte. A lipsit vreo ursitoare de la ritualul lor?

Nynna Vizireanu: – Cred că cea a sănătăţii… Poate că a ajuns prea târziu, sau nu şi-a încheiat ritualul, sau poate că nu a ajuns...

Dar mă gândesc, cu durere în suflet, că sunt mulţi alţii, în situaţii mult mai grave decât mine şi nu am voie să mă plâng, şi îi mulţumesc zi de zi celui de Sus că exist, că am familia alături, că mă pot bucura de prieteni şi de tot ce îmi oferă viaţa. Problema sănătăţii, de-a lungul anilor, m-a îndepărtat de multe ori de menirea mea, de pasiunea mea spre arta şi desen, dar niciodată nu a reuşit să-mi strivească uraganul iubirii pentru frumos sau să-mi stingă flacăra pasiunii care devenea din ce în ce mai puternică. Şi această pasiune a mea am transformat-o într-un adevărat palat al artei şi sublimului. Totul îmi era aproape, totul mă inspira, până şi întunericul care, ieri, mă copleşea, astăzi, îmi devenise aliat, dăruindu-mi lumină (din) în suflet(ul meu), dăruindu-i şi eu aceeaşi încredere pe care mi-a însuflat-o, în zile de cumpănă, plângând odată cu mine….

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

24

6. Eli Gîlcescu: - Eşti un om minunat. Talentul tău este nativ şi se împleteşte minunat cu sensibilitatea, generozitatea… Există vreun neastâmpăr sau o neîmplinire în acest sens?

Nynna Vizireanu: – Draga mea, întrebarea ar trebui să primească cel mai frumos răspuns… Ai amintit de talent, de har, de iubire… Cel ce priveşte din afară aşa simte… Dar realitatea este alta. Este o tristeţe, fără îndoială, o amăgire. Parcă m-ai prins, fără să pot să mă bucur, să zâmbesc… Mi-ar prinde bine peştişorul de aur care să-mi îndeplinească o dorinţă, numai una. Aceea de a avea cele mai bune ustensile… De rest… Mă ocup eu. Am mâna, mintea, inspiraţia, vă am pe voi, alături… Atât. Să pot reuşi să spăl sufletul întristat, să mă exprim liber, să pot contribui la vindecarea fizică, emoţională şi spirituală. Când desenez, intru în starea mea de copil trist de odinioară şi mă concentrez ca fiecare detaliu să ajungă şi să aducă un zâmbet pe chipurile celor care nu au nicio vină că s-au născut bolnavi. Vreau să mă dedic celor neajutoraţi să îmi folosesc arta ca o necesitate a vindecării şi dezvoltării copiilor… Sunt asemenea lui Pygmalion: cu cât desenez mai mult, cu atât încep să-mi iubesc creaţia, să o divinizez, să mă îndrăgostesc de ea. Dacă din unirea lui Pygmalion cu femeia sculptată în fildeş a rezultat un fiu Pathos (suferinţă în greacă), din unirea mea cu desenele mele, să rezulte un fiu care să poarte numele de Vindecare.

25

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

7. Eli Gîlcescu: – În viaţa fiecăruia apar oameni la un moment dat, care ne schimbă traiectoria.

Fie ridicându-ne, fie oprindu-ne din ascensiune. Poţi să ni-l descrii pe omul minunat, să ne povesteşti cum a pătruns în viaţa ta şi cum ţi-a influenţat destinul…

Nynna Vizireanu: – Există mulţi oameni dragi. E atât de grea această întrebare. Fiecare a apărut într-un moment special şi fiecare mi-a aşternut covorul roşu pe care am călcat cu demnitate… Şi nu am fost singură. Am fost luată de mână şi condusă de Felicia Nica – prietena mea virtuală, ca la mijlocul drumului să fim aşteptate de poetul Mihai Leonte. El mi-a întins cealaltă mână şi mi-a oferit cea mai minunată floare, curajul de a fi eu, cea de care vă bucuraţi voi acum…Şi eu l-am însoţit în tăcere, cu încântare, fascinată de măreţia lui, de primirea caldă, şi mai ales de siguranţa, de respectul pe care le simţeam. Da, am fost inundată atunci, de sentimentul puterii şi maturităţii mele faţă de candoarea acestui minunat prieten. De atunci, mâinile mele lucrează fără încetare, dar simt şi acum căldura celor două mâini care mi-au binecuvântat drumul.

La capătul lui, am fost întâmpinată de Dan, Amelia, Ionel, Marius…

Lor şi vouă – mereu, recunoscătoare.

8. Eli Gîlcescu: – Există în viaţa ta o fiinţă minunată, o prietenă de suflet?

Nynna Vizireanu: – Mereu, îmi doream o altă minte…

Nu ştiu… Îmi doream ceva care să mă scoată din anonimat… Vroiam să nu rămân un spectator impasibil… Trebuia să-mi pun mintea şi inima la contribuţie, trebuia ca desenele mele să primească botezul divin, trebuia, ca ele să fie văzute, apreciate pentru că erau realizate cu pasiune şi erau inspirate din viaţă. Le vroiam confruntate cu viaţa. Şi rugăminţile mele au fost auzite… A fost momentul meu, timpul meu, clipa importantă şi hotărâtoare. A fost un înger coborât pe pământ, special pentru mine. Şi poartă un nume, Amelia Magori, poetă. A devenit prietena mea de suflet, Iar ea mi-a deschis toate drumurile… Pe aceste drumuri, am cunoscut alţi oameni minunaţi, puşi, din loc în loc, să mă întâmpine şi sămi zâmbească. De fiecare dată, auzeam clinchetul unui clopoţel, asemănător cu cel delicat al unui pian, mai voalat, melancolic, care mă atrăgea spre o altă lume în care arta era la loc de cinste. Acolo, alături de ei, am început să trăiesc, să respir, să prind rădăcini.

9. Eli Gîlcescu: – Ai o legătură specială cu mulţi poeţi pe care îi urmăreşti, îi citeşti şi apoi, le imortalizezi poezia într-un tablou. Cine este omul care te-a adus printre noi, şi cum ai fost primită?

Nynna Vizireanu: – Nu credeam vreodată, că internetul poate să deschidă atâtea oportunităţi, prin care să fiu cunoscută, încurajată, apreciată şi să colaborez cu creatorii de frumos. Şi am prins curaj, încredere în mine şi m-am înscris la Galeriile de Artă Amfora, din Constanţa, asociaţia artiştilor plastici amatori, unde mi-am prezentat CV-ul, albumul cu modestele mele creaţii şi am fost acceptată şi am avut posibilitatea să îmi expun lucrările. Crede-mă, niciodată nu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

26

am îndrăznit să visez că voi avea şansa să îmi expun lucrările şi să fiu apreciată.

Poezia m-a adus alături de voi, de tine care mi-ai uns sufletul cu cuvintele, de versurile voastre unice şi pline de vrajă. Miaş dori să am putere să creionez fiecare poezie care îmi atinge sufletul, să am putere de creaţie şi să vi le ofer ca un dar. Însă în timp, sper să reuşesc să las o „tuşă” din sufletul meu pentru fiecare. Vă mulţumesc tuturor celor care sunteţi magicieni ai cuvântului.

10. Eli Gîlcescu: – Se spune că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte. Desenele tale au ajuns în paginile multor volume de poezie… În curând vor apare şi în Poezia iubirii… Poţi să ne descrii legătura de suflet cu autorii acestor cărţi în care tu eşti coautor?

Nynna Vizireanu: – Menirea artistului este aceea de a se face util, creând pentru semeni ceva frumos, care să le încânte sufletul sau să le explice ceva, să-i înveţe lucruri noi, să le fie de folos în viaţă, să înfrunte problemele mai uşor. Toţi prietenii mei, şi nu numai, mi-au apreciat creaţiile. Ei au realizat că în străfundurile artei mele, există ceva deosebit, ce trebuie cercetat îndelung şi înţeles. Prin ei mi s-au deschis orizonturi noi, spre alte lumi. În urma colaborării cu poeţii, pentru realizarea graficii interioare, cât şi a coperţilor, am legat prietenii frumoase, sincere, şi de suflet.

si am mers mai departe din locul în care am căzut. A fost doar o fugă nebună spre ceea ce numim independenţa.” (George Ţărnea Reflex 13) 11. Eli Gîlcescu: – Transmiţi mesaje sincere, poetice, care încântă ochiul, dar şi sufletul. Este o mare bucurie, şi în acelaşi timp, o mare plăcere, să cunoşti o asemenea artistă.

Nynna Vizireanu este un om fericit?

Ce crezi că lipseşte ca fericirea să-ţi fie deplină?

Nynna Vizireanu: – Deoarece artiştii crează din plăcere, actul creaţiei poate fi considerat un joc. Aşa mă simt eu, ca un copil căruia nu i s-a interzis jocul cu arta. Uneori poate că aţi simţit că în jocul meu îmi descriam propriul joc pe care acum, abia acum, îl pot juca în voie, să zburd printre cuvinte, printre gânduri, printre prieteni. Este cel mai frumos joc şi pe care vrea să-l fac cât mai frumos şi de neuitat. Dacă înainte construiam castele din nisip, din lut, din plastilină, astăzi, castelul meu este construit din suflet, din doruri, din respect, din prietenie, din iubire… Pentru că în jurul meu, alături de voi, am aflat despre lumea de dincolo de cuvinte, am aflat poveşti de viaţă, am cunoscut oameni cărora le-au crescut aripi, am citit despre voi, dragi prieteni. Voi aţi dat totul din voi, iar eu am primit… dar nu am terminat să vă întorc gestul minunat… Nu am terminat de dăruit…

„Nu-mi amintesc când am învăţat să merg sau când am început să am încredere în mine. Nu mai ştiu nici de câte ori am negat durerea, sau de câte ori m-am ridicat

27

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

12. Eli Gîlcescu: – Sufletul curat al Nynnei Vizireanu face o strânsă legătură între frumuseţe şi eleganta simplitate, ca urmare a meritelor excepţionale, a talentului şi a generozităţii de care dă dovadă. Iar noi vom fi cu veşnică uimire şi încântare, cu preţuire şi admiraţie pentru omul modest, care străluceşte pentru noi. Ne poţi spune pe unde au strălucit operele tale?

Nynna Vizireanu: – Nu mă consider talentată, dar, dacă mi s-au deschis astfel de posibilităţi, am profitat, ca să-mi pot realiza un vis, chiar daca am această vârstă! Niciodată nu-i târziu să-ţi îndeplineşti un vis, dacă faci totul cu pasiune şi dragoste! Ştiu că sunt mulţi artişti care sunt mult mai talentaţi ca mine. Îi admir şi respect, pentru că mai am multe de învăţat! Mi-aş dori ca toţi să fie încurajaţi şi sprijiniţi pentru a-şi valorifica talentul căci merită, indiferent în ce domeniu al artei activează: desen, pictură, muzică, literatură, artă, dans, teatru, etc. Să le fie cunoscute creaţiile, deoarece o fac cu pasiune şi dragoste pentru artă! Şi e mare păcat să se piardă astfel de valori.

13. Eli Gîlcescu: – Dacă Nynna Vizireanu nu ar fi desenat, exista o altă virtute care nici acum nu are astâmpăr, şi te urmăreşte continuu ca o fantasmă?

Nynna Vizireanu: – Să călătoresc prin ţară cu familia, să cunosc frumuseţile naturii, izvor de inspiraţie, să dansez şi să înving boala ca

să mă pot bucura cât mai mult de familie, care mi-a fost mereu aproape, m-a înţeles şi sprijinit. Îmi plac teribil plimbările alături de soţul meu, pe malul mării! De fiecare dată când mai veneau prieteni din ţară (din lumea poeţilor), îi invitam la plimbări lungi pe malul mării, să prindem măcar un asfinţit de soare, miracolul universului; îmi plac piesele de teatru, îmi plac concertele în aer liber; îmi plac centrele culturale; îmi place să vizitez galerii şi muzee de artă şi istorie; îmi plac filmele vechi şi noi; iubesc florile, natura, susurul izvoarelor şi urletul cascadelor; îmi place tot ce-i frumos; îmi plac oamenii frumoşi sufleteşte.

„Viaţa însăşi este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva magic.” (Albert Einnstein) 14. Eli Gîlcescu: – În viaţa unui om intră mulţi prieteni.

Unii rămân, alţii pleacă. Există prieteni care şi-au prelungit şederea în viaţa ta?

Nynna Vizireanu: – Sunt foarte mulţi: Felicia, Nika, Amelia Magori, Mihai Leonte şi mulţi alţii. Şi mult mai important, copiii şi soţul! „Uneori, lumina noastră se stinge şi este reaprinsă de o scânteie de la altă persoană. Fiecare dintre noi avem motive pentru a fi profund recunoscători celor ce au aprins flacăra în noi”. (Albert Schweitzer) Sufletul omului este o inima de cristal care ciobită sau spartă îşi pierde valoarea...

Păstraţi-i strălucirea şi diversitatea culorilor ei… Viaţa este un adevăr, sufletul - o realitate.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

28

15. Eli Gîlcescu: – Există pentru tine un loc gol rămas, dar care este plin de dor şi amintiri?

Nynna Vizireanu: – Tata - care nu mai e. Chiar dacă a fost sever, ne-a oferit o viaţă bună şi educaţie frumoasă. Îi simt lipsa, dar mă consolez cu draga mea MAMĂ - îngerul meu. E aici, mereu alături de mine, fizic, sufleteşte şi pentru asta îi mulţumesc bunului Dumnezeu!

16. Eli Gîlcescu: – Muzica este cel mai frumos dar şi care ne inspiră. Ce muzică asculţi când desenezi?

Nynna Vizireanu: – Aşa este. Muzica mă însoţeşte mereu. O iubesc cu patimă. Mă inspiră şi mă hrăneşte spiritual. „Muzica este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde.”

(Ludwig van Beethoven).

Ascult multă muzică; şi asta în funcţie de starea de spirit emoţională, şi de activitatea care o fac în acel moment muzică modernă, clasică, muzică Folk (am trăit în era Adrian Păunescu – Cenaclul Flacăra).

29

„Vraja muzicii izbuteşte adesea să facă din rău bine, iar răului să îi provoace bine.” (William Shakespeare) Vivaldi este compozitorul care mă însoţeşte şi mă inspiră – anotimpurile lui sunt divine; Richard Clayderman – Adele; Andrea Bocelli, Celine Dione, Barbra Streisand; cântăreţi români şi străini.

17. Eli Gîlcescu: – Nynna, eşti înconjurată cu mult entuziasm, cu multă căldură şi dragoste.

Suntem mereu surprinşi de calitatea desenelor tale, de legăturile cu poezia.

Dincolo de artă, există o soţie, o mamă.

Care sunt legăturile tale cu aceste fiinţe minunate din viaţa ta?

Nynna Vizireanu: – Ei sunt mai presus de viaţă. Ei sunt totul pentru că am mers în acelaşi pas, alegând prin cele mai simple cărări pe care le-am înmiresmat cu florile iubirii noastre, cu bucuria fiecărei clipe trăită din plin, cu respect, şi mai ales cu încredere… Ne-am acceptat aşa cum suntem, ne-am dăruit fiecăruia cu tot ce avem mai bun… Şi astăzi suntem împreună puternici, sprijinindu-ne pe ce am clădit, discret, dar trainic, etern.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul.”

(Octavian Paler - Scrisori imaginare)

Am reuşit împreună, invadaţi din toate părţile de muzica inimilor noastre curate, care ne însoţea pretutindeni. Ei mi-au fost alături, au avut încredere în talentul meu, m-au susţinut. Numai iubirea lor mi-a dat putere să merg mai departe, să cred că visurile mele cuminţi vor prinde viaţă. Da. Sunt iubită şi respectată. Şi vreau să păstrez bine închise în mine aceste virtuţi, iar lor să le ies în întâmpinare, cu gesturi de tandreţe, cu gânduri bune, cu paşi spre iubire, în fiecare zi mereu, şi să le mulţumesc.

„Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?

Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna, îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi, încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie. Totuşi, oricât l-ai amâna, încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă

18. Eli Gîlcescu: – Au existat o clipă, un vis, care te-au învăluit ca o auroră, dar s-au risipit; ai fi vrut să le păstrezi, ai fi fost în stare să opreşti timpul. Ai vrea acum, să le readuci înapoi.

Care ar fi fost acelea, Nynna Vizireanu?

Nynna Vizireanu: – Au fost multe momente din viaţa mea care m-au marcat sufleteşte, dar nu numai în sensul rău; au fost momente unice prin simplitate, care au pătruns în suflet şi acolo, au rămas, dar sunt recunoscătoare că am putut trăi acele clipe bune – rele, din care am învăţat câte ceva. Am învăţat să apreciez fiecare clipă a vieţii, alături de cei dragi, să mă mulţumesc cu ce îmi oferă viaţa zi de zi, şi să am puterea să trec peste obstacole, alături de cei dragi mie: copiii şi soţul meu. Am amintiri, dar nu trăiesc în ele. Ba chiar aş vrea să le uit, să uit tot şi trecutul să rămână doar amprenta a ceea ce sunt, a ceea ce am devenit, chiar dacă mi-am dorit, de multe ori, să pot schimba ceva.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

30

19. Eli Gîlcescu: – O întrebare sau două, care nu au venit, pe care le aşteptai, există? Pune-le şi răspunde.

Nynna Vizireanu: – Cert că a exista cândva, chiar dacă am fost un fir de nisip la ţărmul Timpului!

Vei reuşi să laşi ceva în urma ta, de care să fie mândri copiii şi nepoţii tăi?

„adun nisipul pe care a plâns, în zori, marea, îi dau un nume singuratic, să-l strig doar eu printre valuri de vreme.” „Am contopit lacrimile cu trupul mării, până am învăţat că sarea durerii curăţă alb o rană însângerată” „Nu scrie numele tău pe nisip, valurile îl vor spăla. Nu scrie numele tău pe cer, vântul îl poate spulbera. Scrie-ţi numele tău în inima oamenilor cu care vii în contact.

Acolo e locul unde va rămâne „ „Dumnezeu stie ca suntem artisti ai vietii. Intr-o zi ne da o dalta pentru sculptura, in alta zi, pensule si culori pentru un tablou sau hartie si stilou, ca sa scriem.

Dar niciodata nu voi reusi sa folosesc daltile pentru panza sau pensulele pentru sculptura. Cu toate acestea, oricat de greu ar fi, trebuie sa accept micile daruri binecuvantate azi.” (Paulo Coelho, Zahir)

31

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

20. Eli Gîlcescu: – Ai cochetat cu poezia, cu proza?

Nynna Vizireanu: – Am cochetat un pic cu poezia; să nu râzi!

Sunt sclava stapânului din mare Singură, la malul mării, Îmi tot caut rostul vieţii...

Soarele plăpând apare, Arătând destin în zare.

Vântul tulbură gândul.

Zbuciumul mării, sufletul!

Val de val loveşte viaţa, Lacrimi îmi crestează faţa.

Pescăruşi dansează-n zare Strig! Totul, în jur, mă doare!

Inima, sufletul, trupul îmi moare!

Sunt sclava stăpânului din mare!

Lacrimi, durere, suspin şi chin…

Valuri, valuri... caută al meu destin!

Malul sărută, cu nesaţ, albastrul marin.

Mă simt luată de valuri haine, Mă lupt cu neputinţa din mine Şi încerc să răzbat, din adâncuri marine, Până nu moare speranţa din mine…

(02-09-2007)

Şi o încercare naivă… (Să nu râzi!)

Marea, marea mea iubire Ca o tipsie de argint, astrul nopţii radiază şi poleieşte oglinda tremurândă a mării... în simfonia valurilor şi simt cum se contopesc cu tumultul sufletului meu. Mă simt parcă aruncată pe creasta valului, precum spuma mării, până mă preling fără sens la mal, neputincioasă. Privesc fascinată, cum valuri înspumate năvălesc spre mal, muşcând apoi, puternic nisipul,retrăgându-se învolburate şi înghiţind, cu nesaţ, tot ce au întâlnit în cale, ducând cu ele în neantul albastru. În uram lor, a rămas nisipul ud, scoicile sidefate, sfărâmate, sclipind în lumina lunii, precum stelele.

Marea mă cheamă, prin simfonii de ape, pe mal, să-i simt plăcuta briză spartă şi moliciunea caldă a nisipului auriu, să adun, ca un copil, scoicile ce strălucesc în lumina stelelor, cu care construiesc castele de nisip, pe care tot ea să mi le fure, lacomă, cu valurile ei albe, spumoase. Aşa, îmi fura parcă şi destinul prin sărutări sărate, reci, albe, perfide şi fugare... Şi tot aşa, hoinărind fără sens şi vrăjită de tumultul mării, am scris pe scoici viaţa mea ţi le-am aruncat în mare, să suporte ea eşecurile, speranţele, visele, gândurile, grijile, temerile mele. Pe nisipul umed, mi-am scris destinul şi marea făptură de spumă, mi l-a înghiţit, fără milă, ducându-l în abisul ei întunecat. Spre pescăruşii albi, ce salută briza mării într-un dans suav al înspumatelor aripi şi sorb întinderea de ape, mi-am aruncat durerea, boala, neputinţa şi nu au vrut să mi le ia; era prea grea povara pentru ei, şi au zburat spre zarea albastră. ţipând furioşi şi ironici. bătând puternic din aripi, crestând valurile, zenitul.

Mă uit fascinată, cum valurile vin, pleacă precum anii vieţii mele şi mă simt, uneori, ca o corabie pustiită, ce pluteşte în derivă, spre ţărm, alungată; care încearcă, cu disperare, să ancoreze în golful fericirii, dar naufragiază înfrântă, că, în valurile de fericire, nu are cum să ajungă...

Marea, marea mea iubire mă fascinează şi mă cheamă... Şi tot aşa, la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

32

malul mării, mă tot întorc, când inima-i rănită, tristă, emoţiile mă sufocă, iar lacrimile se preling pe obraji, împreună cu stropii de mare sărată... Tumultul valurilor îmi alină durerea, tristeţea şi nemărginita întindere albastră, crestată de valuri albe, mă îndeamnă la visare, speranţă, iubire...

Iubesc marea mea tulbure-albastră şi să respir adânc răsuflarea ei sărată.

O iubesc de copilă, de când ardeam de nerăbdare să o ating şi mă tăiam adânc în scoici alergând desculţă către ea, prin nisip. Plângeam în hohote, cu lacrimi sărate ca ale ei, dar nu renunţam, ajungeam la ea şi, ca prin minune, durerea trecea şi-ncepeam să râd zgomotos, ţopăind în apa rece, dantelată, ce îmi lovea gleznele. Numai în ea, am reuşit să învăă să înot, pur şi simplu, m-am întins într-o zi, pe un val de-al ei, încrezătoare şi-am plutit… cu gândurile mele pe muzica ei tumultoasă… şi o simţeam cum frământa de durere, tristă ca şi mine. Mă simţeam cuprinsă de braţele înspumate, în unicul ei fel tandru şi violent, deopotrivă, si simţeam că plutesc spre alte lumi.

Alteori, întinsă pe nisipul auriu, încins, lăsându-mă arsă de soare, ameţită de căldură, până la delir, îmi place să o ascult, lipindumi urechea de un melc imens şi chiar şi cred că marea se aude în melci.

Mereu, mă întorc la marea, marea mea iubire!

33

Cu iubire şi preţuire pentru prietenii mei, şi nu numai.

Cu drag, Nynna Vizireanu Şi eu îţi mulţumesc, Nynna.

Eli Gîlcescu

Nynnei Eli Gîlcescu Şi lacrima mea, ce vine din iubire, te răsplăteşte, Nynna, pentru darul tău, ce vindecă un dor neliniştit şi nezidit, care se cere, mai des, spovedit… e lacrima mea pierdută între realitate şi visare, care se roagă-n taină, şi pentru tine… doar de bine…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppoorrttrreett ddee aauuttoorr

Maria Oprea Biografie: Născută la data de 09.01.1975, în Piatra Neamţ Educaţie şi formare: licenţiată în ştiinţe juridice Academia de Poliţie „Al. I. Cuza” Bucureşti - Facultatea de Drept, 2000.

Profesie: consilier juridic.

Apariţii literare: Revista „Faleze de piatră” - Revistă lunară online a proiectului Cititor de Proză Republica Artelor.

Antologie de poezie „Captivi în sfera de minuni”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2010.

Antologiile revistei „Singur – Poezie”, Editura Singur Târgovişte şi Editura Grinta Cluj Napoca, 2010.

Antologie de poezie „Însemne”, Editura Docucenter, Bacău, 2010.

Antologie Biblioteca Maia Martin, „Dispare dragostea - Dialoguri lirice”, Colecţia online Cititor de Proză, 2011.

Biblioteca multimedia Maia Martin, 2011.

Poemele Concursului „Colindaţi poeţi, colindaţi!"

Antologie de poezie și proză „Confluențe lirice”, Editura Pim, Iași, 2013.

Revista „Cetatea lui Bucur”, Revistă a ligii scriitorilor din București, 2013.

Revista „Șansa” – Revistă online trimestrială de artă și cultură – Asociația Șansa - Viorica Hagianu, 2013.

Antologie de poezie „Confluențe poetice”, Editura Pim, Iași, 2013.

Volumul de debut, „Tremurul frunzei”, este în lucru și va apare anul acesta sub egida Asociaţiei „Universul Prieteniei”, Iaşi „Sărutul...” [‘El bes…], poema de MARIA OPREA (Piatra Neamț, 1975) traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

'el bes...' plou lentament, assossegadament plou plou de bon matí, plou més tard tranquil litat… tingueu calma si us plau, no destorbeu ací! és el bes desbordat de la pluja…

'sărutul...' plouă-ncet, plouă lin plouă devreme, plouă târziu liniște… faceți liniște vă rog, nu deranjați pe-aici! e sărutul revărsat de ploi…

rugă Doamne nu mă zidi într-o icoană cu al meu trai nesfânt un demon sunt cu chip de fecioară suflet pierdut al tinereţii-amare respir un amurg de toamnă cu cerul asfinţit în apa funerară plouă-n mine şi Dumnezeu e mut

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

34

la ruga mea de a mă renaşte nu un înger peste însemnele botezate

cu aerul nopţii strivit în plămâni mâine se apropie ziua cea dintâi

câteodată câteodată tremurul frunzei îl simt adânc în buze acolo unde nourii și țărâna își duc în geană lumina un foșnet de frunze moarte se coboară din tălpi în sus către genunchi câteodată tremurul frunzei îl port cu mine în sânge până-n jos la glezne acolo unde iarba și roua se unesc sub tălpile goale într-o părtașă solitudine prin anotimpurirugi câteodată tremurul frunzei îl simt rostogolit până la umerii mei până la buzele tale acolo unde nimeni nu calcă lacrăma firului de iarbă un cântec gângurit lăsat-am ca pe un rug înflorit să se-audă în tremurul frunzei

se apropie ziua cea dintâi departe de privirea lui Dumnezeu cu un minut m-am oprit într-un mănunchi de rădăcini crescute din

un pom o floare două pete de culoare un gângurit de copil și o scurtă strălucire pe cerul tot mai albastru podul cândva al îndrăgostiților devine peste zi amic cu toți sinucigaşii și mă sufoc Doamne în liniștea măruntaielor mele dispar într-o altă placentă din care să beau o nouă viață

emoţie în glasul inimii mele cuvintele sunt înghiţite de pământ se-ngustează cerul şi plouă rece cu stropi de acid peste liniștea ce cade-n mormânt toate au un rost în clipele lungi până la nefiinţă acolo în şoapte cuprindem Raiul fără prea mult zgomot iubeşte în taină viscolul iernii pomii goi tomnatici arşiţa verii ghioceii

pelvisuri înghițite de pământ azi mă văd lângă zidul trestiilor înfrigurate

35

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppoorrttrreett ddee aauuttoorr

Aurora Luchian Note biografice Data şi locul naşterii: 28.02.1970, Huşi Domiciliul: Vaslui Colaboratoare la două publicaţii pentru copii şi o publicaţie specializată în arta decorativă.

Scriitoare de versuri pentru copii, fabule, pamflete, texte umoristice, epigrame şi catrene.

Debut literar: în cărticica „Draga mea pentru Copii".

Apariții în câteva antologii de poezie, ghicitori și culegeri pentru copii, în volumul „Fabule", în format electronic.

Inimă de mamă III O mamă turturea, cu-n suflet cum altu' nu-i, Îşi alină odorul, murind de dragul lui, Hrănindu-l grijulie, când ciocu-şi deschidea, Şi-l ciugulea prin puf, un fel de-al mângâia.

Ar fi oprit mămica, şi timpul doar să fie, Puiuţu-n cuib, copil, o-ntreagă veşnicie!

Să-l fi hrănit o viaţă cu ciocul ei de mamă, Doar să-l audă zilnic, cum ciripind, o cheamă.

O, ce mult îl iubea, era comoara sa, Îl cuprindea duios şi parcă-l legăna, Cum face orice mamă cu mititelul său, Şi-i tare încântată, îl vede ca pe-un Zeu!

Frumos îi mai cânta, aşa melodios!

El o privea în ochi şi-o admira. Sfios, Dorea şi el să cânte, aşa, ca mama lui, S-o bucure cumva, chiar de era un pui!

Dar ieri venind la cuib, cu guşuliţa plină, Zări înspăimântată, un pui lângă tulpină.

S-a-nfiorat, şi zborul l-a frânt înfrigurată, Şi a plonjat spre el, căzând ca secerată!

Era puiuţul ei, lumina, suflu, viaţa, Ce-o aştepta cu drag, şi ziua, dimineaţa...

Perluţa sa din puf, cu ochii de mărgea, Cui să-i mai dea gângănii? Doar pentru el trudea!

Pică îngenunchiată, zdrobită de durere, Şi Domnului, c-o rugă, ea, ajutoru-i cere, Să facă o minune, să-i dea puiu-napoi, Că nu va rezista, și va pieri prin zăvoi. Înfrântă, tulburată, începu să-l hrănească Cu gâzele aduse; să plângă, să-i vorbească, Sperând că dulcea hrană, îl va înzdrăveni, Şi vioi puişorul, din nou îi va zâmbi!

A fost doar o dorinţă, un licăr de speranţă, Puiuţu-i nemişcat. Ea ciugulind verdeaţă, L-a învelit cu grijă pân' nu s-a mai văzut, Şi a rămas acolo, zăcând, unde-a căzut!

Fără copilul său, sufletul mamei moare, Să aibă mii de vieţi, de-ar fi nemuritoare, Va pribegi o viaţă, o umbră călătoare, Căci fără odoraş, nimica nu mai are!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

36

Cu inima a plâns. Ar fi strigat durerea, S-audă lumea-ntreagă, da-i sleise puterea. Şi-n zori, lângă tulpină, mămica-naripată, Îşi ţinea puiu-n braţe, se stinse împăcată! [...]

Ce faptă rea! Cât de gravă!

M-a lăsat aşa bolnavă, M-a chinuit fără milă, Şi m-a aruncat cu silă.

Dar iata, deodată, din verdele văzduh, Se-apropie de ea un pui ca un sfant duh, E puiul ei cel drag, odorul mult dorit, Şi se trezi pe dată din somnul chinuit.

Stau pitită, îndurerată, Şi îmi aştept resemnată Sfârşitul. Căci mă gândesc, Fără aripi nu trăiesc.

Îţi mulţumesc, o, Doamne, că nu-i adevărat!

Că e doar visul meu, cel ce m-a-ndurerat, Şi spre văzduh zburară, cu fiul lângă ea, Ea, mama lui cea dragă, din ochi îl mângâia...

Tu copil cu suflet rău, Să te pui în locul meu, Şi-o să simţi ce mult mă doare, Cum ar fi să n-ai picioare?

Gâza fără aripioare Sunt o gâză. Ce-i mirare?

Dar nu mai am aripioare!

Mi le-a smult un băieţel Cam răutăcios de fel.

Ce-o fi vrut să vadă oare, Ce fac fără aripioare?

Poate el, suflet "sărac", O fi zis: "E un gândac!"

Acum zac şi sufăr mult, Aş dori ca să mă mut Pe o frunză, pe o floare...

Nu pot fără aripioare!

Privesc tristă la surori, Cum se joacă printre flori.

Vesele se-nalţă-n sus, Însă viaţa mea s-a dus...

37

Motanul leneş şi boul – Fabulă Un motan plin de grandoare, Desfătându-se la soare, Pe o perină pufoasă, Visa la o dulce masă.

Trece neamul şoricesc, Zgomotoşi şi îl trezesc.

El priveşte printre gene: - Mergeţi pe vârfuri, măi, nene!

Nu vedeţi că deranjaţi?

Parcă sunteţi elefanţi!

Uşurel că-mi speriaţi, Somnul meu de împăraţi! Şoarecii au dat să fugă, Unii şopoteau o rugă, Dar văzându-l nemişcat, Curioşi s-au întrebat: - Nu cumva s-a-mbolnăvit?

- Eu cred că-i senil, smintit...

- Ba visează, a rostit, Şeful şi mai uluit!

- N-auziţi? şopti căscând, Păşiţi de puteţi, mimând.

Mergeţi la hambar, masardă, În linişte şi degrabă!

Bou-n jug vociferează: „Ăsta doarme şi visează, Hrana bună-i lângă el,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

De-aş fi fost un motănel..."

Brusc, tăcerea se destramă, Boul asista cu teamă, Cum un dulău hâd şi mare, Îi sărise în spinare!

Coada sa, stufoasă, lungă, Era zbârlită şi strâmbă; Perişoru-i din blăniţă, Şade-n smocuri pe perniţă!

Boul fără de zăbavă, A strâns ochii să nu vadă, Ce-a păţit pân' la final, Lenevosul de motan.

Dar se bucură în sine: "Mare noroc e pe mine, Trag eu plugul ca un rob, Însă nu sunt făcut zob, De un duşmănos de câine, Sunt un bou da-i mult mai bine.

L-am invidiat în van, Aspră-i viaţa de motan!"

Povestea unui greieraş - Fabulă Nu-i nici tânăr, dar nici unchi, Cu petece în genunchi, La coate uzat, cârpit, Bombăne oftând, mâhnit: "Am cântat la cel sărac, N-a avut ce-mi pune-n sac!

Am cântat la cei avuţi, Cu alese vile, curţi, Ca la împăraţi vestiţi, Vă spun, nu vă uluiţi, Nu mi-au dat nicio neghină Şi m-au scos şi prin grădină,

Furişat ca hoţomanu'.

- Să vii să ne cânţi la anu', Du-te, lasă-ne în pace!

Vorbe cu "vârfuri de ace"...

Am pierdut zile şi nopţi, Să-i înveselesc pe toţi.

Mi-am neglijat pui-mărunţi, Iar acum umblă desculţi.

Am ajuns ca un cârpaci!

Nu-s maestru, da-s dibaci, Mi-am cusut opt peticele, Tot uzate, vezi prin ele!"

Tot trebăluind pe-o floare, O albină călătoare, Auzise ce a spus Şi-o înduioşă nespus!

A zburat la stup, în grabă, Şi s-a-ntors cu o desagă, Cu haine cam demodate.

-Ia-le şi-mbracă-te, frate!

Greierul a amuţit, Respectuos i-a mulţumit, Şi de-atunci în nopţi senine, Cântă doar printre stupine!

Ca o morală: Ai haine şi nu le-mbraci?

Te rog, dă-le la săraci, Vei vedea că într-o zi, Domnul te va răsplăti!

Eşti bogat şi nu le dai?

N-o s-ajungi cu ele-n Rai! "Meseria este brăţară de aur"

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

38

ppooeezziiee

Cioburi de timp

Rita Drumeş Veri să mă-nflorească

Trec prin timp sau el prin mine, nici nu mai ştiu de când trăiesc, îmi pare că din alte vremi eu sunt şi de aceea astăzi mă-ngrozesc.

Iubire, vine vara, dar la noi în suflet e frig, a intrat odată cu iarna şi nu a mai plecat.

I-am spus ieri să plece şi mirat mi-a răspus că se simte comod şi nu se lasă înduplecat.

Trăim de azi pe mâine, un timp în care pudoarea pare desuetă, eludâd convenţionalul, neştiind ce înseamnă în fapt o prezenţă discretă.

I-am mai spus că şi tu vrei să plece şi... nu a vrut să mă creadă, vă simţiţi bine împreună, de aceea îţi dau ultimatum: rămâne el sau eu în suflet la tine?

Nu pot şi nu vreau să înţeleg de ce predomină în toţi frivolul, să accept ca astfel să trăiesc nu-mi voi da nicicând pozvolul.

Iubire, vreau veri să mă-nflorească în suflet, de aceea frigului i-am dat somaţie.

Am să-l dau forţat afară, dacă nevoie o să fie, căci nu mai este vremea pentru diplomaţie.

Rămâi cu mine!

Rămâi cu mine, nu pleca, să rupem amândoi singurătatea!

Să fim din nou copiii nopţii, să alungăm din suflete captivitatea.

Rămâi cu mine, nu pleca, în noaptea asta rece și întunecată! În braţe să ne ţinem, să ne iubim ca doi nebuni, aşa cum o făceam odată.

Rămâi cu mine, nu pleca, de tine vreau să mă pătrund acum!

Să iau cu mine aceste clipe, pe care apoi sa le închid într-un album.

39

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

ROBERTA-CORINA STAN - elevă -

Pulbere în vânt

Trezeşte-te noapte!

Trezeşte-te noapte din mine!

Trezeşte-te şi fugi cât mai departe!

Căci abia acum simt c-ai dormit prea mult În inima mea, pe vise deşarte.

Sunt pulbere în vânt... În vântul ce-i în tine.

Mereu te simţi înfrânt, Înfrânt numai de mine.

Pleacă şi-n urmă nu te uita!

Pleacă căci azi în mine e soare! Întunericul tău mă va părăsi, Iar tu vei fi fost pentru mine o floare.

Şi tot ce e în jur, Şi tot ce e în mine, Sunt pulbere în vânt, Deşi sunt pentru tine.

Ucisă vremelnic de această soartă Te-ai ofilit se pare cu un ţel anume.

Ai reînviat o speranţă, cu-o şoaptă, Aceea că „încă există iubire în lume”.

Şi tot ce am în suflet, Şi clipe de candoare, Sunt pulbere în vânt, Prezența ta... azi doare.

Cântec mut Un cântec mut de amor, Te cheamă în noapte pe tine.

Răsună în mine cu dor, Să fii doar zi pentru mine. În cântec mut mă transform, Pe tine te caut în stele; Nu pot nici măcar să adorm, Eşti în speranţe, în visele mele.

Un cântec tu ai devenit, De când te caut și mă frământ, Un cântec cu duioase şoapte, Cântecul meu mut, din noapte.

Pio Carlo Barola - Clessidra

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

40

ppooeezziiee

Elena Spiridon Secunda Mi-ai bătut în geam ca un clopot ce-şi pierde secunda; buimaică m-am trezit căutând printre amintirile reci; am simţit cum se prelinge-n tot corpul roua, fecundă, şi-aprinde scânteia-n cărbunii uitaţi ce-i credeam stinşi pe veci.

Se-nalţă iar focul şi-n dans se-mpletesc vise pentru rugul iubirii; la lumina lui voi picta anotimpul meu; voi alege culorile pure, ce dau srăluciri clipei... şi-i plac lui Dumnezeu.

Privesc cerul cum se luminează, cum umbre călătoare se-ascund în mormânt, tabloul e gata, e bun pentru ramă; poţi să-l simţi în adieri de vânt?

Suflet pentru eternitate Am atins neliniştea timpului nemărginit, am băut din izvorul nisipurilor mişcătoare, am împuns necunoscutul

41

şi l-am făcut punct de fugă...

Am revărsat bucurii şi dureri şi am sfinţit coloanele inimii pentru ca tu să-mi desăvârşeşti templul, în care să vin cu ofrande şi să ţi le aştern într-o veşnicie.

Desculţă-n rouă Desculţă-alerg prin rourata iarbă, în gleznă simt că mi s-a pus balsam, și sângele un zbor ar vrea să soarbă… vreau să ajung la ceea ce visam.

Pierdută-n timp, să mă golesc de toate, de sens, de sevă şi de jurământ; să n-am nimic, doar dor de libertate să mă renasc, s-ajung iar pe pământ Să cred din nou, că roua dimineții, E lacrima pământului smerit, E dor de soare blând, al tinereții, Ce vine, pleacă-n ritm de nemurit, Să nu mă-ntreb de ce pământul tace când luna îl îmbracă în mister, de ce iubirea-n unde se desface, de ce amurgul este-un mic aster?

Cam multe vreau, dar roua de pe gleznă a dispărut şi soarele petrece.

Vai, ce îmi curge pe obraz în beznă Rouă din ochi? Chiar dorul nu mai trece?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

Interviu în exclusivitate pentru revista Chronos realizat de Rita Drumeş cu scriitorul

Marian Maliciu

Pe scriitorul, profesorul, Marian MALCIU l-am întâlnit cu ceva ani în urmă, mai exact în 2007, pe unul dintre site-uri-le de socializare, în vogue la acea vreme, sub pseudonimul de „Tăunul” şi cum m-a mirat încă de la început alegerea acestui pseudonim mi-am început interviul cu întrebarea firească, spun eu, de unde şi până unde adoptarea acestui pseudonim.Apoi întrebările au curs în mod firesc, de aceea cred că cel mai bine este să las cititorii să se convingă singuri: Rita DRUMEŞ: Domnule profesor Marian Malciu sunteţi cunoscut, pe internet, sub pseudonimul de „Tăunul”. De unde până unde acest pseudonim?

Marian MALCIU: Aşa m-a numit, pentru prima oară, soţia mea. Eram prieteni. Citisem amândoi, cândva, în adolescenţă, romanul „TĂUNUL” de E. L. Voynich. Amândoi am fost impresionaţi în acea vreme şi, recunosc, îmi place şi acum la fel de mult. L-am recitit în urmă cu doar trei ani. Într-un anume moment, după un dialog pe anumite teme, nu prea obişnuite la vârsta noastră ori la relaţia existentă între noi, prietena mea (cea care mi-a fost soţie şi este mama copiilor mei) a exclamat: TĂUNULE!

Era încruntată şi mă ţintuia cu o privire înflăcărată, pe care n-o voi uita, ce exprima surprindere, mândrie şi admiraţie. Mă asemuia personajului principal. Intrând pe internet, în urmă cu vreo şase-şapte ani, se cerea un pseudonim, aproape obligatoriu.

Eu aveam chiar nevoie. Comentam cu regularitate la «Jurnalul Naţional», într-o rubrică pretenţioasă condusă şi susţinută, cu duşmănie parcă, de jurnalistul Ion Cristoiu. Pe vremea aceea îl «toca» pe actualul preşedinte al României, Traian Băsescu! Deci, a se înţelege, am ales pseudonimul în cauză în amintirea soţiei mele, plecată în lumea cea veşnică în urmă cu 16 ani, nu pentru a-mi justifica atitudinea raportată la încălcări monstruoase ale legislaţiei şi moralei...

Rita DRUMEŞ: Aţi dus mai bine de 30 de ani o viaţă mai mult cazonă, ca profesor într-o şcoală militară. Cum se împacă acum prozatorul, poetul din dvs., cu omul riguros?

Marian MALCIU: Vă înţeleg nedumerirea, însă vă pot spune că rigurozitatea nu este întotdeauna apanajul durităţii. Chiar dacă mi-am desfăşurat activitatea ca militar, ceea ce presupune într-adevăr o viaţă cu un grad sporit de austeritate, disciplină riguroasă, dar asumată, nu înseamnă că sufletul meu a suferit modificări în acest sens. Şi astăzi sunt riguros şi disciplinat în viaţa de toate zilele, în tot ce-mi planific şi execut, fireşte la alegerea mea, dar, subliniez, am fost şi rămân un romantic prin excelenţă, şi nimic nu-mi poate schimba această structură.

Sunt riguros cu ceea ce înţeleg că trebuie să nu contravină moralei, regulilor de convieţuire în spaţiul socio-politic în care suntem ancoraţi. În altă ordine de idei, sunt tributar unei structuri sufleteşti în care cuvântul de ordine este iubirea de aproape, sensibilitatea faţă de universul uman şi spiritual peste care guvernează Cel pe care-L consider a fi „făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute...”!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

42

Rita DRUMEŞ: Aţi debutat ca scriitor în 2008 cu „Femeia, eterna poveste”, i-au urmat romanul „Ispita” în 2009, „Chemarea Destinului” în 2010, „Urme de dragoste” 2011, ce a urmat?

Marian MALCIU:

Aici este foarte simplu de răspuns: a urmat „Dor de Bucovina”. Aşa cum exprimă poetul, prozatorul, criticul literar, Emilian Marcu, „Cartea Dor de Bucovina încearcă, dar şi reuşeşte, să ne aducă în suflet tărâmul mult visat, tărâmul de legendă, dar şi de rmarnică şi lungă suferinţă”. Este, dacă doriţi, mai mult decât o carte de impresii, un album, un ghid, un jurnal de călătorie ori un roman-reportaj. „Este câte ceva din fiecare, atâta cât să ne cuprindă un dor fără de saţiu, dor care să ne însoţească mereu. Dar cel mai important lucru din această carte este faptul că autorul prezintă mereu oameni, oameni cu feţe luminoase, oameni de omenie.”

(Emilian Marcu) Rita DRUMEŞ: Faptul că aţi lucrat şi cunoaşteţi sistemul juridic românesc v-a ajutat să vă creionaţi personajele din rândul poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi avocaţilor sau ele sunt doar pură ficţiune?

Marian MALCIU: Se spune că, în general, literatura este ficţiune. Ei bine, după umila mea părere, nu întotdeauna această afirmaţie este corectă. Fac această afirmaţie din convingerea că autorul, indiferent cine este acesta, se inspiră din viaţa de toate zilele, fie ea trecută, prezentă ori viitoare, potrivit previziunilor sale. Experienţa sa personală şi a semenilor săi, izvoarele istorice de tot felul şi din orice domeniu, propria sa cultură generală şi de specialitate, îi permit să 43

creioneze personaje, acţiuni ori inacţiuni, situaţii limită şi rezolvarea acestora într-un fel sau altul, după propria sa voinţă, în funcţie de ceea ce şi-a propus să evidenţieze în scrierea sa. Desigur că, în cazul meu, cunoaşterea sistemului juridic românesc cât şi cunoştinţele mele de specialitate, alăturate cunoaşterii activităţii oamenilor din instituţiile statului, abilitate să exercite atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, urmărirea, descoperirea, prinderea, cercetarea, judecarea şi pedepsirea autorilor de fapte cu caracter infracţional, în condiţiile legii, mau ajutat în foarte mare măsură să creionez asemenea tipuri de personaje. Este, dacă vreţi, o abilitate căpătată în timpul executării sarcinilor de serviciu şi, mai ales, în timpul elaborării documentelor de învăţământ la diferite discipline.

Rita DRUMEŞ: În Urme de dragoste” personajul principal feminin este de etnie rromă. În vremuri în care etnia rromă comite multe ilegalităţi, dar îi sunt puse şi multe în spate, cum ar trebui să interpreteze cititorii gestul dvs., ca pe unul de curaj, al unui justiţiar mai înainte de orice sau al unui scriitor care se bazează pe factorul psihologic, reuşind să stârnească astfel curiozitatea cititorului?

Marian MALCIU: Da… O întrebare pe care mi-au pus-o unii dintre cititori. Şi mă bucur că aţi formulat-o, pentru că am ocazia să-mi expun motivele care m-au determinat să aleg acest subiect cu un anumit personaj principal feminin. Motivele sunt mai multe şi aş porni de la cel potrivit căruia consider că toţi oamenii au un loc sub soare pentru că ne-am născut egali. Am lucrat într-un

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

domeniu care mi-a oferit prilejul de a intra în contact cu oameni ce au intrat sub incidenţa legii din multe motive, provenind din diverse categorii sociale dar şi din etnii diferite. Etnia rromă a fost una din cele în care se pătrunde mai greu ca să-ţi formezi o justă cunoaştere a tipologiei indivizilor ce o alcătuiesc.

Nu ştiu dacă este vorba de curaj şi nici de încercarea de a fi justiţiar sau de stârnirea interesului cititorului sau, poate, cine ştie, câte puţin din fiecare însă, conjunctura mi-a servit, ca sa zic aşa, apa la moară. Aşa că am conturat acest subiect dezvoltându-l într-un roman ce a curs dezvăluind publicului aspecte ce ţin de viaţa unei etnii mai greu adaptate rigorilor societăţii dar care, nu e cu nimic mai prejos decât altele. Oamenii acestei etnii s-au născut egali cu toţi oamenii pământului în faţa lui Dumnezeu. Că destinul lor a fost altfel decât a fost al nostru, nu ne dă nouă niciun drept să-i privim de sus şi să-i tratăm altfel decât pe semenii noştri. Nu ei sunt vinovaţi - ca etnie, familie ori persoană - de lipsa educaţiei şi culturii, de marginalizarea la care au fost supuşi de societate şi de legile acestei societăţi, româneşti ori europene.

Rita DRUMEŞ: Ultima dvs. carte, care se află sub tipar, „Captiv pe tărâmul copilăriei”, începe cu un motto al filozofului italian Francesco Orestano: „omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune”, corelând această afirmaţie cu raiul copilăriei în care fiecare om rămâne captiv, reîntorcându-se către acesta atunci când

simte nevoia de a se regăsi.

Cartea este urmarea acestor întoarceri pe tărâmul copilăriei sau aţi dorit să lasaţi copiilor o culegere de povestiri presărată cu sfaturi utile?

Personal, de câte ori în viaţă aţi simţit nevoia să vă regăsiţi pe tărâmul copilăriei şi cum s-au sfârşit aceste călătorii, ce efect au avut în viaţa dvs. de adult?

Marian MALCIU: Această carte am scris-o din dorinţa de a prezenta copiilor povestiri inspirate din viaţa lor reală, din ceea ce îi înconjoară, pe cât posibil, cu acţiuni desfăşurate pe pământul patriei lor, după obiceiurile acestui pământ străbun, ale strămoşilor neamului românesc. Sunt revoltat să constat că în librării sunt foarte multe cărţi de basme, poveşti şi povestiri traduse din autori străini. De regulă, sunt frumoase ca aspect, viu colorate, atractive, cu hârtie excelentă, dar foarte scumpe pentru majoritatea familiilor de români. Avem o multitudine de autori mai vechi sau mai noi.

Ei bine, doresc să mă înscriu, dacă va fi posibil, prin munca mea, în rândul celor noi.

Am dorit şi sper că am reuşit să realizez o carte cu povestiri atractive, dar şi cu sfaturi utile pentru copii. Uneori nu sunt suficiente ori convingătoare cele primite în familie, din nefericire.

Am simţit de multe ori nevoia să mă reconectez la tărâmul copilăriei, deşi, vă imaginaţi, prin anii ’50 nu aveam noi, românii, parte de o copilărie fericită. Totuşi, amintindu-mi de jocurile din copilărie, de libertatea pe care o aveam, de sfaturile şi intervenţiile părinţilor în anumite situaţii, de acele mici satisfacţii pe care sărbătorile creştineşti ni le ofereau, de gama largă a deprinderilor căpătate în activităţi gospodăreşti alături de părinţi ori de fraţii mai mari, mă înarmam cu răbdare, credinţă şi ambiţie pentru a depăşi greutăţile de orice fel. Exemplul de muncă, onestitate, dragoste, dreptate şi adevăr al celor din familie, era puternic înrădăcinat în memoria mea şi aşa a rămas până în prezent. În plus, exemplul dascălilor din clasele primare şi din următoarele au avut,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

44

întotdeauna, înrâurire benefică. Au fost, în mare parte, modele şi repere de viaţă pentru mine. Drept urmare, viaţa de adult sa adăpat adeseori din seva copilăriei.

Rita DRUMEŞ: Într-o societate în care trivialul şi moartea vând cel mai bine, dvs., pentru cine scrieţi, având în vedere că scrierile dvs. sunt concepute pe eşafodajul celor clasice?

Marian MALCIU: Nu m-a interesat să urmez sau nu modelul clasic ori alte modele. Nu suport acea categorisire de „şaptezecişti”, „optzecişti”, „douămiişti” etc, mai ales în poezie. Nu sunt adeptul teoriilor lor, teorii sub acoperământul cărora sunt o mulţime de poeţi şi destui prozatori, din nefericire, care-şi etalează carenţele în cunoaşterea şi folosirea gramaticii limbii române şi a semnelor de punctuaţie, dar care publică volume de autor. Nu agreez aşa numitele „licenţe” în îmbogăţirea limbii şi nici neologismele. Limba noastră este extrem de bogată.

Prin multitudinea de adjective, adverbe, substantive ce pot deveni epitete ori metafore, poate descrie orice stare fizică, spirituală ori de altă natură, poate înfăţişa în orice situaţie fenomene cunoscute ori inventate, orice trăire şi poate scoate în evidenţă anumite trăsături caracteristice ale oamenilor. Gramatica limbii române permite apropierea ori depărtarea acţiunii, captând cititorul, aducându-l exact în locul şi în timpul desfăşurării acesteia.

Eu scriu după cum simt şi, bineînţeles, după cum mi-a dăruit Creatorul suprem posibilitatea să o fac. Nu forţez cuvântul ori expresia, nu imit pe nimeni. Dacă cineva ma asemuit, parţial, prin tematicile abordate sau poate prin maniera de a-mi construi conţinutul ori mijloacele artistice la care am apelat, cu Rebreanu ori cu Topârceanu, Eminescu, Sadoveanu, Macedonski ori Nichita Stănescu, este măgulitor pentru mine. Mă bucur că pot ajunge, arareori, aproape de umbra lor, dar atât. Nu mă încadrez într-un curent literar anume pentru că nu sunt profesionist în arta creaţiei.

45

Rita DRUMEŞ: Aveaţi în pregătire o carte pe care doreaţi să o intitulaţi „Culese din instanţă”. Ce s-a întâmplat cu acest proiect?

Marian MALCIU: Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar am amânat scrierea acestei cărţi în favoarea alteia… Am fost în tabăra organizată de Asociaţia „Universul Prieteniei” la Câmpulung Moldovenesc. Era în vara anului în care hotărâsem să scriu din notiţele adunate despre instanţe. Mi-au plăcut locurile şi oamenii din Bucovina atât de mult încât, ca o maşinărie bine programată, m-am apucat de lucru. Am cunoscut oameni adevăraţi şi mi-am făcut prieteni adevăraţi acolo. Cu durere şi mare părere de rău, îl amintesc aici pe scriitorul Vasile Sfarghiu, plecat în veşnicie acum aproape două luni. Un mare om, un mare iubitor al pământului natal şi un minunat prieten!

Mi-a oferit mai multe cărţi scrise de către dânsul şi soţia domniei sale, pentru ami îmbogăţi bibliografia necesară scrierii volumului „Dor de Bucovina”. Îi sunt recunoscător. Dumnezeu să-l ierte! A fost omul care, la una din lansările acestei cărţi, în sala plină a Casei de Cultură din Câmpulung Moldovenesc, m-a „adoptat la bucovinism”!

Nu doream să se şteargă mulţimea de emoţii în timp. Instanţele pot aştepta.

Rămân în actualitate cu toate aşa zisele reforme ale justiţiei româneşti. Alte vremuri, aceleaşi năravuri!

Apoi au apărut alte priorităţi şi alte probleme care m-au ţinut departe de sălile de judecată, izvorul inspiraţiei mele pentru acel volum de nuvele. Proiectul se va realiza până în toamna anului viitor, dacă Dumnezeu îmi va da viaţă şi puterea să scriu.

Rita DRUMEŞ: Înainte de 1989, Constantin Crişu, procuror la acea vreme, a scris o astfel de carte în care adunase 18 povestiri din instanţă.Pe aceeaşi linie va merge şi cartea dvs.?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Marian MALCIU: Nu am ştiut că domnul Constantin Crişu a scris o astfel de carte. Cunosc, din scrierile sale, pe cele având ca subiect Codurile Civile şi de Procedură Civilă, Codul Fiscal şi de Procedură Fiscală cu Normele de aplicare în acest domeniu, adică numai cărţi de specialitate. Se înţelege că nu ştiu în ce manieră a organizat povestirile sale din instanţă.

Regret!

Rita DRUMEŞ: Da, a scris şi un alt gen decât cel cu care sunteţi obişnuit. Cartea se numea „Dialoguri incredibile” şi cuprindea, după cum am mai spus, un număr de 18 povestiri adunate din instanţă.

Cititorii vă cunosc mai mult ca pe un romancier şi mai puţin ca pe un poet, însă dvs. aţi scris şi poezie, de aceea vă întreb care dintre poeziile dvs. vă este mai dragă, mai aproape de suflet şi de ce?

Marian MALCIU: Nu mă pot cunoaşte ca poet pentru că nu am publicat niciun volum de poezii. Da, este adevărat, scriu poezie. Mă cunosc, în postura de poet, cei care au citit o parte din creaţiile mele postate pe internet. Sunt extrem de puţini autorii de proză ori de dramaturgie care să nu fi scris şi poezie! Nu pot afirma că una din poeziile mele îmi este mai aproape, mai dragă, în raport cu celelalte. Eu scriu din suflet şi pentru suflet.

Drept urmare, toate îmi sunt aproape de suflet. Sper că veţi avea ocazia să vă convingeţi..., citind volumul meu de versuri, primul şi, foarte probabil, unicul, sub titlul „Celei ce nu mai este”. Va fi tipărit şi publicat, cel mai probabil, în toamna acestui an. Nu voi uita să vă ofer un volum. Cu domnia voastră am mai făcut schimb de cărţi şi, cel puţin eu, am fost încântat.

Rita DRUMEŞ: La cititorii de pe internet m-am referit şi eu. În ce priveşte schimbul de cărţi, vă mulţumesc anticipat. Dacă ar trebui să-l caracterizaţi într-o frază pe scriitorul Marian Malciu, ce aţi putea spune despre acesta?

Marian MALCIU: Să-l caracterizez pe M. M. ca scriitor...

Grea întrebare! Este grea pentru că eu scriu după regulile mele... A nu se înţelege că încalc cerinţele impuse de ştiinţa scrierii, a creaţiei literare...

Fraza aceea despre Marian Malciu, ca scriitor, ar suna cam aşa: Este scriitorul care nu se dezlipeşte de cititor şi care se străduieşte să ofere acestuia momente ce îl pot interesa, îi pot stârni emoţii, îl pot provoca să analizeze şi să dea dreptate sau să condamne fapte, întâmplări, atitudini ce pot fi întâlnite, la un moment dat, în viaţa de zi cu zi, deci un scriitor conştient că se află numai şi numai în slujba cititorului.

Rita DRUMEŞ: Dar despre omul Marian Malciu?

Aveţi vreun dicton după care v-aţi călăuzit în viaţă?

Marian MALCIU: Vă rog să mă credeţi că-mi este şi mai greu să vorbesc despre omul Marian Malciu. Pe scurt, aşa cum îl cunosc eu, este o fiinţă sensibilă, care socializează uşor şi suferă enorm atunci când a investit încredere şi dragoste, prietenie şi respect, în cei din jurul său, iar aceştia dovedesc, într-un moment sau altul, că învestiţia sa nu a meritat efortul. Este cinstit şi corect în toate împrejurările atâta timp cât ceilalţi îi răspund cu aceeaşi monedă. Nu suportă critica nejustificată, jignirile şi ameninţările lipsite de temei. Se înfierbântă repede, este gata de luptă imediat, ia foc, dar flacăra aceasta se stinge la fel de repede precum s-a aprins. Nu uită niciodată, dar iartă întotdeauna...

Dicton călăuzitor? Mi se pare prea mult. Fiecare om gândeşte în felul său, în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

46

funcţie de o mulţime de aspecte pe care, adeseori, doar el le cunoaşte. Părinţii mei mi-au explicat şi m-au educat în spiritul unei zicale potrivit căreia, cel mai bine, este să fii sărac, dar cinstit şi curat. Să fiu bun şi săritor la nevoile semenilor. Să nu fac nimănui rău. M-au convins că numai în acest fel pot pune capul pe pernă fără să mă doară... Au avut dreptate şi respect învăţăturile lor.

13. Rita DRUMEŞ: Aţi fi dorit să vă mai întreb şi altceva?

Marian MALCIU: Cred că întrebările pe care le-aţi formulat sunt suficiente. Totuşi... subiectele pot fi nenumărate. Despre alt gen de preocupări, bunăoară, despre dragoste, prietenie, empatizare, credinţă, istoria de azi şi de mâine a României şi a literaturii, despre instituţiile care diriguiesc literatura română şi sincopele acestora, despre sprijinul pe care tinerii nu-l au în a se manifesta plenar inclusiv în domeniul pe care l-aţi abordat în acest interviu şi despre multe altele. Poate, cândva, vom avea ocazia să mai discutăm.Vă mulţumesc din suflet pentru cele formulate, pentru oportunitatea acordată spre a mă destăinui dumneavoastră, revistei pe care o reprezentaţi şi, prin ea, dragilor mei cititori!

Rita DRUMEŞ: Un gând la final, pentru cititorii dvs.!

Marian MALCIU: Cititorilor mei le mulţumesc pentru că există şi sunt aproape de mine în permanenţă! Lor le sunt dator pentru apreciere, susţinere şi încredere. Pentru ei scriu şi trebuie să înţeleagă, oriunde s-ar afla, că sunt în slujba lor întotdeauna. Le doresc, din tot sufletul, să se bucure de sănătate, dragoste, pace şi lumină!

Interviu realizat de Rita Drumeş

ppooeezziiee

Păun Iuliana Elena Monocromie Oameni-raci fierţi, fructe de mare Oameni-fructe de pădure fără zahăr, fără gust de sare Canini înfipţi în clopote mahmure, opriţi sângele să curgă în carantină sau amestecaţi-l să nu se mai închege respiraţi, miraţi de-aşa frumoasă albă lună plină, Pacienţi pansaţi în vreo lege... În legea somnului de după amiază Monocromia lumii sângerează.

Odă pământului Nu-ţi stau în fire celelalte rădăcini de braţe, Pământ călcat în picioare pe maţe, Pământ mâncat cu dinţi de pământ Cu frunze te-amesteci în ploi de descânt.

Nu-ţi stau în fire celelalte fire, Te-ntizi pe viaţa mea ovală şi subţire.

Nu-ţi stau în fire pietrele de râu, Pamânt sub pamânt plâns în boabe de grâu.

Pamânt pe sub dealuri de lavandă şi mac, Mă strigi şi mă-ndemni în miros ca să-mbrac Păru-mi de cânepă, pielea de drac.

Peste galben de rapiţă mi-ar fi bine să zac.

47

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

pprroozzăă

Maria Călinescu Noi doi şi ultima noapte de iarnă O zi de iarnă. O zi de iarnă ca-n poveşti! Ningea întruna încă de pe la prânz.

Iarna parcă era mai hotărâtă ca oricând săşi arate măiestria.Totul era alb, cuşma iernii era magnifică. Privind feeria albă, un dor nebun de a respira iarna în toată splendoarea ei, a pus stăpanire pe fiinţa mea. Am alergat ca un copil căruia îi era temă de un refuz, la cel care era totul pentru mine, soţul meu, Doru, să-l rog să mergem la plimbare. Nu am fost refuzată, şi cu mare grabă ne-am pomenit pe stradă contemplând misterul iernii.

Era o noapte atât de frumoasă, atât de albă, dar peste tot plutea prea multă linişte.

Strada era pustie ca şi cum toţi oamenii hotărâseră să lase noaptea aceea atât de minunată numai pentru noi. Linişte în aer, linişte în jurul nostru, linişte în sufletele noastre. Linişte şi alb! Mergeam de mână, agale, inspiram adânc în ritmul paşilor tăcuţi, parcă voiam să înghiţim albul zăpezii, şi liniştea iernii să ne ajungă toată viaţa.

Nu vorbeam. Frigul iernii parcă ne îngheţase cuvintele. Ne priveam îndelung, iar privirile noastre spuneau mai mult decât o mie de cuvinte. Simţeam căldura mâinilor, ce aminteau în necuvinte un legământ. Nu! Nu l-am uitat, şi nu-l vom uita niciodată…

Cerul era alb ca de vată. Luminat de un candelabru nevăzut, cernea necontenit

fulgii mari, vrând parcă să fie în ton cu viaţa noastră. Da! Era albă, frumoasă, şi liniştită.

Era atâta alb şi căldură în inimile noastre, încât visele viitorului nu puteau fi decât albe şi frumoase. Aşa gândeam atunci. De atâta fericire am întins palmele să prind fulgii care cădeau fără zăgaz, plutind uşor ca fluturii de noapte. Am prins câţiva şi am închis pumnii. Când i-am deschis totul era prefăcut în lacrimi. De ce oare? Aveam să înţeleg mult mai tarziu semnificaţia a ceea ce se întâmplă în ordinea firii.

Strada era numai a noastră, paşii îi încetineam din ce în ce mai mult, să nu se sfârşeacă seara de vis.

Am tresărit plăcut surprinşi de prezenţa a doi bătrânei, care, contrar frigului şi a ninsorii, stăteau pe o bancă pe marginea aleii. Stăteau unul lângă altul şi vorbeau în şoapta, vrând parcă să nu tulbure liniştea nopţii de iarnă, noaptea noastră.

Privindu-i cu admiraţie, am înţeles că încă se iubeau, că viaţa lor fusese frumoasă, că erau totul unul pentru altul.

Nostalgia anilor ce-aveau să vină m-a făcut să rostesc primele cuvinte din seara aceea: – Doru, nu-i aşa că peste mulţi ani şi noi vom veni aici pe banca aceasta?

Chiar dacă eu am rupt tăcerea, el nu mi-a raspuns. M-a privit lung cu toată gingăşia în privirea care spunea totul, a zâmbit luându-mă de umeri, şi strângândumă lângă el parcă a teamă, a continuat să tacă. Nu am înţeles semnificaţia tăcerii lui, a zâmbetului blajin dar trist, lipsit de speranţă. Aveam să-l înţeleg mult mai târziu. Am tăcut şi eu. Am continuat să mergem aşa, despicând năframa deasă a fulgilor care semăna cu o ploaie de stele.

Păstram tăcerea. Numai căldura mâinilor noastre vorbea de ceea ce aveam în sufletele noastre. Multă, multă iubire, o iubire ce nu avea să se sfârsească niciodată. Sigur aşa gândeam amândoi.

Ca şi cum ne-am fi propus să ne întâlnim cu două generaţii, în faţa unui magazin cu geamurile luminate, doi părinţi,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

48

cu o fetiţă şi un băiţel, se jucau de zor făcând bulgări de zăpadă. Râsul cristalin al copiilor răsuna ca un clinchet de zurgălăi, străpungând monotonia străzii. Ne-am oprit în loc să ne bucurăm de o asemenea privelişte. Întodeauna am iubit copiii.

Bucuria lor a pătruns repede în fiinţa noastră, amintindu-ne de copii noştri acum mari, plecaţi departe. Oricât de departe ar fi ei, rămân în sufletul păriţilor, rămân aproape. Ce mult ne doream să putem da timpul înapoi, să-i avem lângă noi, să ne bucurăm de noaptea aceea diafană.

Melancolia timpului trecut ne-a făcut să ne îndepărtăm şi să ne îndreptăm spre casă. De ce oare la întoarcere entuziasmul dispăruse, ca şi cum o temă ascundeam în noi? Nimic nu-nţelegeam. Totul avea să dezlege viitorul. Întoarcea spre casă nu mai semăna cu drumul plecării. Simţeam cum totul vrea să îngheţe, până şi entuziasmul cu care plecasem la plimbare. Pomii erau atât de încărcaţi de zăpadă, încât îşi aplecau crengile de greutate în semn de rămas bun.

De ce oare? Zăpada a început să îngheţe şi scârţia sub tălpile noastre, iar scârţiitul ei semăna mai mult a geamăt, a jale. De ce oare? Atunci nici unul dintre noi nu a înţeles că era ultima noapte de iarnă în doi…

La uşa casei ne-am privit unul pe celălalt. Păream îmbrăcaţi cu straie de promoroacă, atât de multă zăpadă luasem cu noi. Ne-am scuturat hainele la uşă, căciulile, iar câţiva fulgi de pe haine s-au aşezat pe chipurile noastre ca un ultim sărut. Repede s-au transformat în lacrimi.

Lacrimile iernii, lacrimile fericirii din noi. Aşa le-am numit atunci. Mai târziu, prin luna mai, am înteles că erau lacrimile noastre ce aveau să vină. Lacrimi de durere, care pentru mine nu se vor sfârşi niciodată. El lea luat cu el, şi le va păstra în toate iernile ce vor urma. Abia acum am înţeles de ce întrebării mele din noaptea pe care n-o voi uita, mi-a răspuns doar cu-n zâmbet trist.

Am înţeles de ce iarna era altfel la întoarcerea acasă, de ce fulgii se transformaseră în lacrimi.

Pe banca dorită atunci, voi merge doar eu…

49

ppooeezziiee

Costel Zăgan Plouă copilăreşte Punând piciorul pe gâtul fulgerului Copilul se bucură Ce jucării luminoase Mi-aruncă Tata din cer

Altă erezie buricul nopţii E sfânt Doamne Femeia-i erezia mea cea de toate nopţile De la asta n-am să abdic niciodată Dimpotrivă De câte ori am ocazia mă arunc în cer direct de pe Muntele Venus Printre îngeri mă simt acasă Cu buzunarele pline de stele Îmi pot licita orice soartă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Constantin-Nicolae Gavrilescu Atunci când ne vom ști destinul Când oare ne vom ştii destinul și sufletul va fi-mpăcat cu cel ce stabileşte drumul să ne ferească de păcat?

Când firul vieţii tumultoase se depănă după mosor, iar visele-s încă frumoase și mai trezesc fiori de dor?

Atunci când ne vom şti destinul vom şti şi calea de urmat, și vom lăsa în urmă gândul și freamătul cel disperat.

Pe drum, noi nu ne vom abate, fiind deschis spre fericire, făcut-a Dumnezeu dreptate, calm, revărsând a Sa iubire.

Dar poate ne vom şti destinul când viața ni s-a terminat, și-n suflet vom avea regretul, că-i prea târziu, şi am plecat.

Prieten sunt cu primăvara Prieten sunt cu primăvara chiar dacă se zbârleşte-un pic, îmi iau iubita şi chitara, prietenii, şi... la picnic.

Iar vântu-n foşnet mă adie şi mă îndeamnă la plimbare, mă izgorneşte din odaie, să plec pe-a dorului cărare.

Şi ea prietenă îmi este, cu mine merge braţ la braţ, şi-n peisajul de poveste, îi sorb parfumul cu nesaţ.

Cum dup-un an de aşteptare ne reîntâlnim pe acelaşi loc, să-i dăm destinului putere, şi dragostei, puţin noroc.

Prieten sunt cu primăvara, şi eu, şi ea dorim iubire, pe înserat îmi iau chitara, să-i dăm naturii împlinire.

Spre tine-alerg Spre tine-alerg de când iarna m-a gonit cu dor în gând să merg, în primăvară la iubit. În drumul meu culeg un ghiocel bogat, ca-n părul tău să-l leg astăzi, pe înserat.

Mi-e vântul aliat, mă poartă-n adiere, căci este-adevărat, nu-i loc de-ntârziere.

Spre tine-alerg chip dulce îngeresc, mă lasă să culeg iubirea-ntr-un întreg.

Mă voi opri o clipă la tine să privesc, sub cerul de oglindă să-ţi spun că te iubesc.

Spre tine-alerg azi, când iarna a trecut, cu dor în gând să merg, să-ţi fur primul sărut.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

50

ppooeezziiee

Valentin Tufan Delon Viaţa se plimbă în serile ploioase în palton, cu umbrela strânsă, Delon are chipul scindat şi ochii reflectoare din cer.

Se-aşază nevăzut printre dârele de sânge ale neprevăzutului, le priveşte şi râde cu dinţii falşi.

Aprinde lampioane spre cer, şi păsări de noapte din lumânare, cad în lumină.

Particule se scurg în răsuflări, acolo în cutia toracică a uitării, se scurg culori din tablou, un monocrom – o limbă de clopot, pâlpâie-n unde spre căldura lampionului – închinăciune spre cer...

Botezul oceanului Între cunoscut şi mister există o graniţă – oasele, un burete stors sau plin din traseele vieţii – amintirea unui femur, aceea a pasului de bătaie călcat pe etape. Încă n-am învăţat să călcăm desculţi oceanul, n-am învăţat să ne strigăm la cer numele şi să le-nghiţim apoi curate din apă.

Revers Ne uităm la gheţuri în mijlocul simfoniei, mestecăm rotocoale de abur şi le lăsăm să crească burduşite-n condens – curge soarele din lumânare în creştetul oceanului.

Cruci greoaie se-agaţă-n petale de cireş, lăsăm la fermentat soclul soarelui răsare, printre unde şi valuri ce se spală-n ele însele

51

pe cercul de foc.

Se adună pilitura şi-şi cere alăturarea – spini magnetici se prind în adieri – fluturi de cuarţ zboară-n ei înşişi în vortexul haosului, fără simţuri, legaţi în elipse, nasc pasărea Phoenix.

Abia atunci după botezul oceanului, desculţi, să călcăm nisipul şi să culcăm tâmpla pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu – ochii cerului să ne plângă renaşterea cu tot sângele Golgotei.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Remus Brad Dacă dragostea a dispărut Flori de crin astupă gemurile sparte ale sufletului şi înmiresmează cu parfumul lor camera osândei unde aşteptarea stă ghemuită şi tremură visătoare; glasul inimii îi cântă, ca unui prunc, un cântec duios, sperând să adoarmă amăgirea care o veghează precum un gardian zelos, lipsit de sentimente.

Pe drumul ce leagă speranţa de întunecata zare vagabondul vânt se joacă cu ciulinii, rostogolindu-i, şi stârnind colbul ce acoperă urmele paşilor ei.

Dacă dragostea a dispărut, eternitatea îngheţată pune stăpânire pe soartă, ofileşte florile din suflet, iar tăcerea îngroapă tot ce a fost sfânt pentru inima devenită fără veste văduvă îndurerată.

Furtună de vară Hangere de lumină sclipesc deasupra dolofanilor nori, care lăcrimează, se împiedică şi se rostogolesc peste zări; parcă sunt mânaţi cu biciul, ca vitele, de vântul furios, trezit din somn de tunete tocmai când visa şi el frumos.

Soarele se ascunde repede sub plapuma văzduhului cenuşie, speriat să nu-i fie stinsă lumina milenară ca o simplă făclie.

Pământul vibrează zguduit ca de un cutremur atât de mare, încât copacii, ameţiti de vibraţii, abia se mai ţin în picioare.

Râurile ies din matcă şi fărâmă tot ce întâlnesc in cale, la fel ca un cavaler fioros, cu buzdugan, îmbrăcat în zale.

Doar timpul stă liniştit pe tronul oferit de mama veşnicie şi priveşte nepăsător la ce se întâmplă în propria-i împărăţie.

Tăcerea ta îmi umple gândurile În tăcere ascundem lacrimile, tainele şi dorul, în tăcere gândurile cutreiră tărâmul viselor, în tăcere inima alimentează speranţei izvorul, în tăcere candela iubirii dă lumină zilelor.

Trecutul şi viitorul împart stupul universului frăţeşte, contemplând în tăcere naşterea şi moartea stelelor, misterul vieţii, care ca o grotă neagră se tot adânceşte, fără să poată fi luminat de scânteierea neuronilor.

Tăcerea ta îmi umple gândurile, dar nu cu întrebări, ci cu răspunsuri, căci ochii tăi îmi spun ce vreau să ştiu şi sunt trist. Soarta jucăuşă mi-a deschis două cărări, însăpe care aş merge, fără tine, m-aş afunda-n pustiu.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

52

ppooeezziiee

Ciobotariu Maria Călători sub colţul de cer Mi-am aşezat visele – petale de flori în palma ta. Şi am şters lacrimile în amurgul luminat de stele. Încet, durerea s-a stins în ploi reci căzute peste noi.

Un paradox bizar… ne cheamă şi ne desparte iar.

Suntem stropii de ploaie risipiţi de furtună.

Călători sub colţul de cer, Separaţi şi totuşi împreună, În sfera nopţii… un mister!

Mă răscolesc tăcerile deşarte, Din amintirea clipelor uitate, Şi cade o lacrimă târzie Din timpul care reînvie.

Răsună glasul tău în noapte, Simt sufletul cum ţi se frânge, Alungă azi, a ta tristeţe, Iubirea noastră... nu se stinge.

Noapte albastră Senină noapte, noapte albastră, E multă tăcere în noi, Curg gânduri, gândurile noastre Şi focuri de stele se aprind şuvoi.

O stea se stinge şi alta se aprinde, Un ciclic mers prin destin, Căutămîmpreună, pulsul fericirii divin.

Lacrimă târzie Mai plânge azi iubirea Şi mai doare...

Pierdută-n lunga aşteptare A unui răsărit de soare.

Mai este un strop Din fericirea noastră, Îi simt fiorul, ce tremură în glas Din timpul care a rămas.

53

E adâncă noaptea şi luna mai doarme, Iar clipele trec pe rând.

Rămas de strajă, felinarul la poartă Ascultă dorinţe plângând.

Prinde-mă de mână şi ia-mă cu tine Spre culmile nopţilor de aşteptări, Să visăm mereu împreună, Inocenţa copilăriei cu tainice chemări.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Sprîncenatu Dan Sunetul inimii Plouă torenţial în luna mai, plouă fără încetare pe ştreşinele sufletului se scurg lacrimile de dor şi speranţa Cerul iubirii e invadat de nori captiv soarele suspină îndelung gândul e liber, zboară spre tine acum pasărea spin se-îndreaptă spre mine îmi torturează mintea adormită Pe curcubeul care, timid, a apărut disting albastul din privirea ta de dor modelez vise, ascult sunetul inimii vrăjite care aşteaptă ziua revederii.

Să vă topiţi într-un înger Ce tare doare dorul cu cruzime te-apasă eşti fulgerat de gânduri, ai vrea să zbori în spaţiul infinit. În lumea vechilor mistere, grădina florilor de primăvară, alegoria virtuţilor divine în templul destinat fericirii.

Uşor simţi o descătuşare aştepţi iubita să apară frumoasă ca o zână dar vai, nu-i decât o umbră a tenebrelor deranjate de muzica divină.

Descumpănit ai un vis de iubire ieşi din singurătatea dezolantă alergi cu viteză amețitoare la muza ta pentru ca în duet să vă topiţi într-un înger...

Numai a mea Mi-ai dăruit clipe de vis apoi ca un fum dens ai dispărut de pe scena vieţii. rămân doar cu neşterse amintiri din nopţile albastre de iubire când inimele vrăjite sub praf de stele tandru se atingeau.

Nu pot să şterg din cartea existenţei o pagină pe care-am gravat cu litere de aur şi cu sânge pătruns de dor imens numele tău. Şi dacă ai ales alt drum în Edenul clădit în gând tu eşti în fiecare noapte-n vis numai a mea, unica femeie pe care o iubesc.

Acolo în mijlocul aromei ce străbate din vasele de aur pentru ars magice mirodeni asculţi umil muzica sferelor; o melodie ce te încântă făcând să vibreze Cosmosul infinit

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

54

Podul de lacrimi

ppooeezziiee

Maria Călinescu Lumină peste vise Raza de lumină s-aşterne peste gânduri, Când noaptea-n strai divin s-afundă în uitare, Piere precum norul ce doarme fără vânturi, Se-nchină către stele, s-opreşte, apoi moare. În ritual divin îndeamnă către pace, Ca somnul de nesomn în pleoape se strecoară, Spulberă durerea ce veşnic loc îşi face, Aşterne iar speranţa, n-o lasă ca să moară.

Brodează fir cu fir, lacrimi de tăcere În zborul blând de vise în albe aşternuturi, Pe roua de-amintiri îmi picură plăcere, Caldă mângâiere, ca zborul lin de fluturi. În nopţile sfinţite raza lunii nouă Coboară printre vise, îmi picură fior, Visele-mi drapează voal de stropi de rouă În liniştea străpunsă de-a îngerilor cor. Şi dacă roua nopţii tremură-n priviri În crâmpeie arse de flacăra iubirii, În palma neputinţei ascund vechi amintiri, Adorm pe câmp de floare sub raza fericirii.

dincolo de azi e noapte absurditatea a tot ce rămâne lumina se ascunde în nelumină vorbele sunt înghiţite de tăceri doar realitatea trimite fascicole sfărâmate ca zorile înceţoşate în dimineţile reci de toamnă oglinzile râului, mării, cerului toate şi-au enstopat flacăra ca şi iubirea focul înalţă zidul îngheţat absent şi trist învăluit de umbre vlăguite de viaţă în care privirea nu are ochi cuvântul nici nu înalţă nici coboară mă ţintuieşte de trunchiul fără sevă al timpului trecut

dincolo de azi rămâne viitorul scăldat în oglinzile deşertăciunii bântuind ca o nălucă punte între cer şi pământ între firicel de floare şi steaua strălucitoare toate unite pe veci de podul de lacrimi.

55

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

pprroozzăă

Stănescu Aurel Avram Viaţă de insectă Orice asemănare cu realitatea omenească este absolut intenţionată.

Gândirea unui zburător Prietena nu vrea s-o mai polenizez… e drept, nici eu nu am chef dar m-a întărâtat un fluture bezmetic, care alerga din floare în floare. Cred că ameţisem de aroma ardeilor sau a vinetelor? Sau mai degrabă mă încurcase mirosul castraveţilor?

Adevărul este că parfumul dovleceilor e irezistibil, galbenul dărâmă! Mi s-a păstrat un pahar plin pe care îl ofer gentil unei frumuseţi locale, şi plec mai departe.

Nişte trântori scăpătaţi se încurcă printre pătlăgele, care, de ruşine, au întârziat să se pârguiască. Busuiocul, la loc de cinste, îşi etalează floarea albă imaculată, şi emană o mireasmă ameţitoare cu un trecut nestins, numai dacă încerci săl stropeşti, iar cimbrul îi îmbie şi pe ceilalţi zburători să se-nfrupte în coloritul albastru al cupelor împrăştiate în reminiscenţe de secole.

Doi bondari nerăbdători, se îmbulzesc să guste din lăptişorul unei mătci mult prea generoase, şi, otrăviţi de miresme, nu vor să-şi mai dezlipească aripile de pe ea. O pipăie într-una, nu catadicsesc să-i lase şi pe alţii ce aşteptă la rând, cu toate că aud bâzâitul nemulţumiţilor în cor, monoton, deranjant ca o ameninţare venită dinspre universuri.

Parfumul mentei ce sălăşuieşte prin gradină nu poate fi identificat de oricine, iar florile gri-albăstrii îmi umplu paharul c-un Pipermint clasat şi catalogat prin calificativul „excelentă băutură răcoritoare,

slab alcoolizată” după care, pot pleca zburând în zigzag.

Crizantema, împărăteasa sufletului, îşi dezleagă splendoarea franjurată cu graţia nestăpânită a unei inimi pierdute.

Gălbenelele, mici, insistente, se înfig neiertătoare asemenea unor străjeri puşi să pască şi să spele picioarele împărătesei, pregătită pentru marea confruntare cu simţurile tremurătoare.

Un păianjen nemernic, înfometat, îşi aranjează fără milă pânza cleioasă, pândind insectele extaziate la ieşirea din rutul floral. Pânza, broderie filigranată în argint coloidal învechit, îşi încurcă destinul pentru câţiva castraveţi gălbejiţi cărora li s-a spart conturul şi-au împrăştiat sămânţă haotic, pentru anul următor.

Deseară o formaţie de viespi venită din străinătate, având forme voluptoase, va magnetiza întreaga şleahtă de insecte carnivore: ne va încânta cu vuiet - bâzâitul lor nocturn dat de muzica zbârnâitoare inducând o stare de delir, până vom ajunge să spargem banchetele şi chiar fotoliile din sala de concerte a stăpânului lumii.

Ia te uită! De-un timp mă urmăreşte gâza aceea mignonă, frumoasă şi elegantă, care stă de-o vreme bosumflată cu puful abia ieşit din tremurul nopţii. Poartă podoabele poleite cu polen galbenstrălucitor, moştenite încă din antichitate! O voi atrage în pliurile unei floricele, şi, tremurând amândoi de încordare, o să-i mototolesc platoşa! Îi voi morfoli pistilul de neegalat până la pierderea oricărui vârtej de gând. Şi apoi vom fugi în lumea largă!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

56

Gândirea unei zburătoare Când s-au ivit zorile am plecat năzuroşi la muncă… Înainte era politicos, şi îmi permitea să mă scald prima în roua dimineţii, dar de un timp, dă dovadă de ciudată indiferenţă.

Adevărul e că şi pe mine a început să mă plictisească cu fracul veşnic ponosit şi soios, pătat cu sosuri până în coate, încărcat cu mirosuri grele, amestecate de odorante ieftine, improprii pentru recepţiile pe care le dau în fiecare seară.

Se dă în stambă mereu. Fumează pipă crezându-se mai interesant, şi-a lăsat şi barbişon, umblând veşnic bezmetic de culorile rochiţelor câtorva femeiuşti ce-l asaltează fără încetare. De la ele i se trage mirosul fracului, de-atâta terfelit prin paturi străine!

Mi-aduc aminte cum m-a răpit în noaptea nunţii. Ce jurăminte mi-a tras, ce lacrimi a vărsat. Nici nu-l cunoşteam prea bine, însă am acceptat să fugim într-un local luxos, după care m-a dus prin văzduh până în palatul lui din frunzişul de cleştar, însă acum mă oboseşte.

Să nu creadă cumva că numai el are nevoie de schimbări, de variaţiuni pe aceeaşi temă, şi, în definitiv, de-o compensare galopantă la nivel de simţuri în veşnică primenire, încărcate cu arome înverzite de nuanţe ameţite.

E drept… Nici nu deschid bine recepţia din fiecare seară, că o şleahtă de bărbaţi remarcabili năvălesc peste mine sămi întreţină tonusul ridicat în conversaţii spumoase, şi îmi neglijez adesea atribuţiile de amfitrioană faţă de ceilalţi invitaţi.

Vecinul din colţ, un văduv bine situat, mă uimeşte cu asociaţiile de idei bramburite, însă adeseori sclipitoare, şi recunosc, mă farmecă. Îl accept prin preajma mea, iar în timpul dansurilor candide, încărcate c-un erotism camuflat de întuneric, mă îmbrăţişează pasional cu aripile proptite protector pe umeri. Şi ultima cunoştinţă de pe piaţa mondenă care umblă înnebunit după mine,

57

m-a sărutat fără să-i pese de nimeni… Ăsta da mascul!

Toţi mă caută pentru dărnicia mea…

Trebuie să le mulţumesc! Ştiu că toate fetişcanele din generaţia mea suntem aiurite, ne place viaţa, profităm din plin, şi proastă aş fi să nu fac asta. În definitiv nu m-a făcut mama pentru un singur bărbat! În ultimul timp mă simt balonată, greoaie, şi dimineaţa reîngurgitez tot ce mănânc; am gust de fasole acră în trompă şi îmi vine să nu mai polenizez vrejul ăsta.

Cred că florile sunt destul de bătrâne, au petalele vestejite, însă vor urmaşi şi babele astea zăpăcite… Trebuie să-mi fac datoria.!

Ia priviţi! Crede că nu-l zăresc cum intră într-un pliu ascuns cu fâţa aia tânără să-şi scuture sporii. Are o şiretenie înnăscută atunci când mă înșeală, dar nu mă duce pe mine cu preşul lui Aladin.

Ia să-mi văd de treabă! De mult mă caută fără motiv tinerelul acela sfios. Ce-ar fi să mă găsească?!

Dar, uite-l! Acum mă invită îndrăzneţ într-un intrând cameral să ne desfătăm cu polenul neîmbuteliat. Poate are şi nişte iarbă să-mi liniştesc spiritul! Tinerelul este nepotul cuiva… Un înalt politician! Sunt de obicei grijulie când îi aleg, să aibă băieţeii coşul plin.

Chiar dacă sunt borţoasă, manifest multă agilitate, şi, în definitiv, puţin îmi pasă. Pensia alimentară o consider îndestulătoare, iar costurile şi incertitudinile paternităţii, trebuie să le suporte masculii.

Toţi sunt granguri pe undeva!

Iar vechiul… a rămas istorie!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

pprroozzăă

Corina Militaru Atingerea Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse. M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire la cumpărături. Nici nu vaiam să-mi imaginez ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică.

Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte sămi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări: „Ce faci? Unde eşti? Mai trăieşti?”

Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel fiindcă nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu există după. Şi când dorm visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea. Îmi vine să-i strig: „Nu vezi câte probleme am eu?

Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba mea, ignorând toate nimicurile acestea.

Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu, şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. „Mâine!” le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel.

Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu.

Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc? Ea se ocupă şi de casă.

Face aproape totul singură. Eu nu pot s-o ajut. Am treburi mai serioase de rezolvat.

Câştig bani. Şi nu puţini. Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut?

Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani.

A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea numi pot permite să scap lucrurile din mână.

Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace. Mă întreabă câteodată: „Care-i logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji. Acum însă, am alte priorităţi.

Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum. Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere.

Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timp ce veneam spre casă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis, şi ca urmare plecăm.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

58

Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria simţită când alegi darul, decât darul în sine. Aşa o fi. Pentru ea. Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti. Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi. Parcă-i argint viu. „Hai şi acolo!

Hai şi acolo!” cu o bucurie pe chip de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto.

M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. Răscoleşte un raft, și mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins, de parcă aş vrea să opresc revărsarea mea printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Apăsând pe locul respectiv, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul.

Uluit zăresc o făptură de o frumuseţe ireală.

Nici înaltă, nici scundă, învăluită într-o lumină blândă, senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri. Silueta atât de fină, încâi ai fi zis că este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată.

59

Privesc hipnotizat mirifica făptură. Numi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii lăsând acea lumină să pătrundă dizolvând povară, după povară.

Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu.

Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. „Da, vreau să văd, să aud, să simt!” răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind complice, – Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam!

– Păi, este! am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură: Uite!

– Unde?

Stupefiat, văd în acel loc o femeie foarte în vârstă, care prinzându-mi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu ochiul. Înţeleg. „Eu îţi mulţumesc!” îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin.

– Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă, însă văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă, adaug repezit: Lasă! Ziceam şi eu!

– Te simţi bine? mă cercetează ea, oprindu-se în loc.

– Ooo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului. În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

pprroozzăă

Theodora Anghel Rochia aurie – Partea I Ziua de lucru luase sfârşit şi Anne se îndrepta încet către casă. Se simţea mai deprimată decât de obicei, mirată că asta chiar este posibil. Avusese parte de una din acele zile care par hotărâte să te epuizeze până la ultima picatură de energie, fizică şi psihică. Zile care încep prost încă de cum ieşi din cearşafuri; te speli pe dinţi cu pasta adezivă a protezei dentare a mamei în loc de pasta obişnuită, afurisita de coafură nu-ţi iese nici s-o pici cu ceară, verşi cafeaua fierbinte peste ţinută, neapărat de culoare deschisă, pui în ea sare în loc de zahăr şi aproape că nu te înduri să ieşi din casă de teamă să nu te calce vreun autobuz sau – de ce nu? – sa-ţi pice un asteroid în creştet, căci probabilitatea să se întâmple aşa pare foarte mare, în astfel de zile.

Păşea plictisită, privindu-şi vârfurile pantofilor de sport, cu geanta voluminoasă atârnată pe un umăr şi cu mâinile adânc îndesate în buzunare. Tumultul şi vânzoleala din jur, creată de mulţimea care viermuia, înnebunită, in jurul ei, claxoanele stridente ale maşinilor conduse de şoferi aproape isterizaţi de aglomeraţia acelei ore de vârf, păreau inexistente, fiind mult prea preocupată să-şi savureze depresia.

Nu era clar momentul în care acest sentiment de blazare se născuse în ea, însă pe zi ce trecea devenea tot mai pregnant, tocindu-i simţurile şi afectându-i capacitatea de a percepe corect emoţiile, lăsând-o indiferentă la tot ce se petrecea în jur.

Deodată, fără vreun avertisment prealabil, o ploaie deasă cu picături grele, încărcate, începu să cadă din înaltul cerului. Stropii reci, căzuţi pe obraz, o treziră ca dintr-un vis. Îşi roti privirea grea, ca de somnambulă, în jur. Unii trecători îşi scoseseră umbrelele, alţii grăbiră pasul, iar alţii se adăpostiră în pragurile magazinelor sau sub prelatele care acopereau vitrinele frumos decorate.

Făcu şi ea acelaşi lucru. Îşi găsi un loc printre ceilalţi refugiaţi din calea ploii furioase, de vară. Îşi aruncă privirea asupra vitrinei, unde manechine în diverse poziţii, purtau cu graţie mută, toalete elegante.

Privirea îi fu atrasă de o rochie vaporoasă, încreţită la mâneci şi decolteu, care te ducea cu gândul la mare, la briza răcoroasă, la atingerea mătăsoasă şi caldă a nisipului plajei. O studie vreme îndelungată, ochii ei zăbovind cu răbddare asupra fiecarui detaliu al rochiei de culoare galben pal. Îşi aruncă ochii asupra etichetei.

Preţul era unul accesibil aşa că se hotărî so cumpere şi strecurându-se cu dificultate prin marea de oameni zgribuliţi, intră în magazin.

Mai târziu, ajunsă acasă, scoase rochia din ambalajul ei şi o întinse pe pat.

Se întreba, oare unde va avea ocazia să o poarte, întrucât nu ieşea niciodată în oraş, iar job-ul de instructor de fitness o obliga să fie în permanenţă echipată în ţinute sport.

Nu avea deloc viaţă socială, asta nu pentru că nimeni nu-i căuta compania, ci pentru că ea îşi autoimpusese o viaţă retrasă. Nici măcar nu fusese o autoimpunere conştientă, însingurarea insinuându-se pe tăcute, devenind una cu ea, definind-o în faţa celorlalţi, care o considerau un fel de ciudăţenie. Singurele ei prietene erau Mara

Nicolae Vermont – Doamna în rochie galbenă Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

60

si Irene, o colegă ce avea în administrare bazinul de înot al complexului sportiv.

Ar mai fi fost şi mama ei, dar, deşi nu se îndoia de afecţiunea ei maternă, nu se obosise niciodată prea mult s-o şi arate aşa că, atunci când Anne avea nevoie de un cuvânt blând sau de o îmbărbătare, mama ei nu era întotdeauna prima alegere, ba chiar se putea spune că era ultima pe lista opţiunilor. Cu toate acestea aveau o relaţie blândă, se sunau periodic, înşirându-şi aceleasi banalităţi, care sunau teribil de impersonal, de parcă fiecare dintre ele ar fi recitat nişte replici dintr-o piesă mult jucată, atât de tocită de rutină, încât nu mai încânta nici o inimă. Cu toate acestea, gândul că mama ei există, undeva, îi dădea sentimentul că aparţine cuiva şi nu este singură pe lume.

Un glas de femeie se auzi dincolo de uşă: – Anne!

– Intră, Mara! răspunse Anne.

O tânără de statură mică, cu un chip blajin şi nişte ochi albaştri, jucauşi şi inteligenţi, intră. Avea un surâs luminos care avea darul de a transmite şi celorlalti din entuziasmul său, încălzind ca un soare.

Mara locuia în apartamentul vecin cu al Annei şi se împrieteniseră rapid din ziua în care, Mara, proaspăt mutată, făcuse turul clădirii, sunând la toate uşile pentru a se prezenta.

Era dezinvoltă, volubilă, extrovertită şi Anne o plăcu imediat.

– Oh! exclamă Mara. O rochie!

Spusese acest „O rochie!“ cu acelasi aer şi mirare cu care ar fi exclamat „Un OZN!“ – Hm! Nu te-am vazut niciodată purtând o rochie! Dar, ia spune! Cu ce ocazie ai cumpărat-o?

– Nici una. Mi-a plăcut şi gata!

Mara privi rochia, o atinse cu palma si o sclipire poznaşă îi jucă în priviri.

– N-am să te las să înmormântezi rochia asta în dulap! exclamă ea şi cuprinzând mâinile Annei într-ale sale, continuă. L-am auzit pe Robert vorbind despre un coleg de-al lui, holtei, căruia i-ar plăcea să-i prezinte o fată cumsecade! Ah! 61

Cum de nu m-am gândit? exclamă ea pocnindu-şi dosul palmei de frunte. Chiar acum mă duc să-l sun! Şi indiferentă la protestele Annei ieşi ca o furtună din încăpere. Rămasă singură, Anne ridică privirea în tavan, a disperare.

Mara era, uneori, ca o furtună scurtă, dar intensă, de vară, care te surprinde în câmp deschis, şi în faţa căreia nu ai nimic altceva de făcut, decât să te pregăteşti pentru a o înfrunta cu stoicism şi speranţă că nu vei ieşi prea şifonat din ea.

Mara se întoarse peste câteva minute, cuprinsă de încântare, anunţându-şi prietena că la sfârşitul săptămânii avea întâlnire. Anne manifestă o împotrivire energică, dar Mara se aştepta la asta, aşa că-i demontă, cu răbdare, orice urmă de rezistenţă şi plină de entuziasm, îi prezentă situaţia atât de abundentă în avantaje, încât Anne cedă.

Luna strălucea pe cerul senin, aruncând o pulbere argintie peste tot ce-i ieşea în cale, în seara în care Mara, aproape ca o târî pe Anne către maşina cu care urma s-o ducă până în uşa restaurantului unde avea întâlnire cu un necunoscut.

Mara se ocupase de tot. O dusese pe Anne într-un salon de înfrumuseţare, unde fusese răsfăţată cu tratamente corporale şi masaje relaxante, părului îi fusese reîmprospătată culoarea ciocolatie, iar unghiile îi fuseseră aranjate şi vopsite cu lac roşu.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Când se privi în oglindă, Anne zări un chip necunoscut care îi zâmbea timid, de pe partea cealaltă a sticlei. O versiune splendidă şi luminoasă a vechii Anne.

Rochia vaporoasă, de culoarea aurului vechi, îi cădea în valuri voluptoase, până la pământ, în timp ce un cordon subţire potolea învolburarea materialului mătăsos, prins într-o cataramă strălucitoare, sub sâni. Mara îi împletise părul într-o coadă spic şi-l împodobise cu mici perle aurii.

– Arăţi ca o zeiţă! exclamă Mara. Oh! De-ai ştii cât de mult te invidiez acum!

Invidiez fluturaşii primei întalniri…

– Oho! o întrerupse Anne. Nu fluturaşi am eu acum în stomac, ci o anaconda care încearcă să evadeze!

Mara râse şi o împinse afară, pe uşă.

– Mişcă-te, zeitate laşă, ce eşti!

Când opri în faţa restaurantului, Anne coborî fără convingere din maşină şi chiar s-ar fi urcat înapoi dacă Mara, precaută, nar fi blocat uşile maşinii pe interior. Anne arunca priviri imploratoare spre maşină, în timp ce Mara, râzând, îi facea semne cu mâna să se îndepărteze.

Luându-şi inima în dinţi, îşi îndreptă spatele şi o luă încetişor spre intrarea în restaurant, unde un grup de tineri fumau şi sporovăiau între ei. Îşi întoarseră privirile spre ea, studiind-o fără jenă din cap până în picioare. Unul dintre ei scoase un fluierat

admirativ. Anne îşi stăpâni impulsul de a-i arde individului o poşetă în cap şi îşi văzu de drum.

Un valet îi deschise uşa curtenitor, când o zări apropiindu-se, înclinându-se în faţa ei. Un altul apăru imediat şi o întrebă de rezervare. Ea îşi spuse numele, iar valetul o conduse la o masă pentru două persoane, rezervată special pentru ea şi partenerul ei.

Ajunsese prima. Răsuflă uşurată, gândindu-se că va avea ocazia să-şi tragă sufletul şi să-şi recapete calmul înainte de a da ochii cu necunoscutul. Îşi roti privirea împrejur. Localul era unul foarte intim şi atmosfera era caldă, prietenoasă. Cupluri sau grupuri mai mari de persoane ocupau mesele, schimbând între ei cuvinte pe ton scăzut. Un pian se auzea încet, abia perceptibil. Un chelner se apropie şi o întrebă dacă dorea să comande ceva.

– Aştept pe cineva, vom comanda atunci! spuse ea. Dar aş lua un pahar cu vin alb, dacă sunteţi drăguţ…

Chelnerul se înclină politicos şi dispăru. Îşi scoase din poşetă un portfard auriu şi se privi discret. Atunci auzi o voce de bărbat adresându-i-se: – Anne?

Tresări si ridică privirea. În faţa ochilor ei se afla un bărbat înalt, bine făcut, cu un chip atrăgător, îmbrăcat la patru ace, ce ţinea un trandafir roşu într-o mână. Ea încuviinţă. Bărbatul era frumos, mult mai frumos decât şi-ar fi putut imagina ea. El se aşeză fără să se prezinte şi-i zambi, lăsând la vedere o dantură perfectă, de un alb orbitor.

Anne nu-şi putea lua ochii de la el, întrebându-se în sinea ei, cum de un bărbat atat de frumos avea nevoie de întâlniri aranjate pentru a-şi găsi o parteneră.

El îi întinse trandafirul peste masă, fără să se ridice, privind-o pe tânără cu un aer plin de sine. Pentru a putea lua trandafirul, Anne trebui să se ridice uşor din scaun.

– Mulţumesc, şopti ea, privind stânjenită în jur.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

62

– Eu sunt Adonis! se prezentă el.

– Desigur! spuse ea ca pentru sine, abia reţinându-şi rasul.

– Poftim? întrebă el.

– Am spus că-i un nume frumos! se grăbi Anne să răspundă.

– Mulţumesc lui Dumnezeu, nu eşti urâtă! reluă el după o scurtă pauză.

– Ce vrei să spui? întrebă Anne uluită.

– Mara are numai prietene urâte, spuse el cu o sinceritate dezarmantă. Dar văd că tu eşti bună de tot! „Oh! Doamne!”, îşi spuse Anne în sinea ei, „Asta nu se întâmplă cu adevărat!

Cineva îmi joacă o farsă!”

– Şi… unde lucrezi, Anne?

– Într-un complex sportiv. Sunt instructor.

– Oh! exclamă el admirativ. Şi eu fac mult sport. Uite! Poţi să pipăi, să vezi! spuse el în timp ce-şi masa zona muşchilor pectorali.

– Nu vreau să te pipăi, Adonis!

El o privi mirat.

– Fetelor le plac tipii cu muşchi! spuse el deconcertat de totala ei lipsă de interes. „Mie îmi plac cei cu creier, clar nu-i cazul tău!” gândi Anne, dar în exterior eliberă un zâmbet forţat.

– Oh! Am înţeles! spuse Adonis, cu aerul unuia căruia tocmai i s-a revelat un secret de nepătruns. Vrei să ne cunoaştem înainte! Îi făcu fetei cu ochiul, complice.

– Înainte să ce?

– Eh! Ştii tu! Şi o privi cu un zâmbet insinuant. „O voi ucide încet, încet pe Mara!” hotărî în timp ce mintea ei încerca să găsească o modalitate prin care să pună capăt serii acesteia dezastruoase.

Tocmai atunci apăru chelnerul, care, cu un zâmbet lăţit pe toată faţa, îi întrebă dacă vor să comande. Adonis vru să spună ceva, dar Anne îi reteză avântul.

– Lasă-ne, te rog, un minut! îl rugă ea pe chelner.

63

Apoi, după ce acesta se îndepărtă, se întoarse spre Adonis şi cu voce fermă spuse: – Adonis, să nu mi-o iei în nume de rău! Eşti un bărbat minunat, dar simt încă de pe acum că nu există nici un soi de compatibilitate între noi. N-are rost s-o mai lungim, aşa că eu mă voi retrage. O seară plăcută! Îşi apucă poşeta si dădu sa se ridice, însă Adonis o apucă de mână, strângând-o cu violenţă.

– Hai, Anne! Nu mai face mutre! Ştiu de ce ai venit aici! Ai venit pentru acelaşi motiv pentru care am venit şi eu!

– Nu înţeleg!

– Tu eşti singură şi eu la fel! N-am mai avut o femeie de mult timp şi…, o măsură pofticios din cap până în picioare, … după cum arăţi, cred că eşti al naibii de fierbinte!

Hai să mergem la mine!

Furia Annei atinse cote paroxistice şi mâna îi zbură de una singură, proptindu-se cu forţă în obrazul bărbatului. Îl lăsă pe acesta înmărmurit de reacţia pe care, clar, nu o aştepta si se îndreptă, clocotind de indignare, către toaleta localului.

Ajunsă acolo, se bucură să constate că nu mai era nimeni. Îşi clăti faţa cu apă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

rece şi se privi în oglindă. Era roşie ca racul, iar inima îi bătea să-i iasă din piept.

Deodată, uşa se deschise şi Adonis intră ca o furtună şi o cuprinse de braţ. Îi suci mâna la spate şi o cuprinse în braţe.

– Lasă-mă, nenorocitule! strigă ea disperată.

– Hai, nu mai face pe mironosiţa! Ştiu că şi tu vrei, îi mârâi el în ureche.

Anne îşi înfipse dinţii în braţul atacatorului şi muşcă puternic, cu forţa dată de disperare. El scoase un urlet de fiară şi-i dădu drumul. După ce se dezmetici, turbat de furie, încercă s-o prindă iar pe Anne. Ea se feri, dar Adonis o apucă de faldurile generoase ale rochiei şi trase cu forţă.

Rochia pârâi şi Adonis rămase cu mai mult de jumătate din ţesătură în mână. Rânji sardonic văzând-o aproape goală. Anne încercă să ajungă la uşă, dar, din păcate, Adonis îi ghici intenţia şi rezultatul fu, că nimeri chiar în braţele lui. O strânse în braţele ca nişte menghine şi încercă s-o înghesuie într-una din toalete. Anne se zbătea cu disperare, aşa că amândoi se împiedicară şi Adonis căzu grămadă peste ea.

Dintr-odată se simţi eliberată de greutatea corpului bărbatului şi crezu că acesta renunţase la atac, dar când se ridică, văzu că altcineva îl smulsese pe Adonis pe peste ea, şi-l aruncase ca pe o cârpă, zdrobindu-l de peretele opus.

– Sunteţi bine, domnişoară? auzi ca prin vis vocea unui bărbat.

Scânci ceva pe post de răspuns şi ochii îi ieşiră din orbite, plini de groază, când îl văzu pe Adonis că se ridică.

Bărbatul îşi mută atenţia de la ea către atacator, şi se puse în gardă, pregătit pentru un eventual atac.

Adonis se ridică, clătinându-se şi cu ochii injectaţi de furie îl cântări din priviri pe intrus. Acesta era bine clădit, dar ceea ce-i insuflă o teamă animalică, lui Adonis, fu privirea bărbatului. Privirea fiarei care-şi fixează prada, anticipând cu încântare gustul sângelui fierbinte, curgându-i pe gât.

Bărbatul avea niste ochi nefiresc de verzi.

Era verdele ierbii, profund, în care palpita viaţa însăşi..

Stergându-şi cu mâneca sacoului un firicel de sânge pe care-l simţise curgând din colţul gurii, Adonis se îndreptă şchiopătând spre uşă.

– Stai pe loc! tună necunoscutul.

Apoi, îndreptându-se spre Anne: – Doreşti să chem poliţia?

Anne dădu din cap în semn că nu.

– Dispari, scursură! şuieră el către Adonis pe un ton plin de scârbă.

Apoi se apropie de Anne şi o cercetă cu atenţie.

– Eşti rănită?

Ea clătină din cap. Abia atunci îşi coborî privirea şi văzu că mai mult de jumătate din rochia ei lipsea. Se ruşină de goliciunea ei, trăgând de ceea ce mai rămăsese din rochie pentru a se acoperi.

Sesizându-i jena, bărbatul îşi scoase imediat sacoul şi o ajută să-l îmbrace.

– Îl cunoşteai pe nenorocitul ăla? întrebă el, privind-o cu compasiune.

De abia atunci, Anne, lăsându-se pradă sentimentelor de tot felul, izbucni întrun plâns plin de obidă. Bărbatul o îmbrăţişă şi o lăsă să plângă în voie, pe umărul lui.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

64

nnoottee ddee lleeccttuurrăă

Este Arghezi un poet obscur?

O altă cauză în receptarea poeziei argheziene este limba „neaoșă”. El se afirmă stingher printre contemporani.

Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „țărână”, „faguri”, „candelă”, „besnă”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilecție în poezie.

(câteva note despre „Florile de mucigai”

de Ion Ionescu-Bucovu Este Arghezi un poet obscur? - se întreba Șerban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rămâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care și-a pus sentimentele în poezie și a fost adulat încă de la începuturi, Arghezi pare să-și ascundă eul liric într-un con de penumbră, rămânând să fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale” (Șerban Cioculescu). Adică fără a fi ilogic și irațional, el nu compune poema cu gradație logică, ci cu stări de conștiință succesive, cu ruperea punților de legătură dintre versuri.

Tudor Arghezi s-a format în ambianța simbolismului francez. Simbolul la el înfățișază cauza relativei obscurități.

Exemplu poate fi poezia „Între două nopți”, o dramă metafizică, unde caută divinul prin săparea mai adâncă în odaie lui, care este cămara sufletului: Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.

Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Și mi-am săpat odaia departe, sub pământ.

Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă pe fereastră Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul și-n pisc plângea Isus.

Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l, Cu moaștele de piatră, fusese Însuși Tatăl. Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât, Și în odaia goală din nou îmi fu urât. Și al voit atunci să sui și-n pisc să fiu.

O ste era pe ceruri. În cer era târziu.

65

„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevă un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, deținut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzător, alcătuit din drojdia societății. Între „Psalmi” și „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, cerul și pământul” (G. Călinescu). Aici apare estetica urâtului, teză susținută de poet încă din „Testamentul” lui. Cu „Florile de mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile din acest ciclu dezvăluie o existență de coșmar, trădând înăbușirea libertății sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului și mucenicia prin suferință” (Pompiliu Constantinescu) ne relevă scene dantești. „Florile de mucegai” s-au născut din „podoaba zidurilor întunecate și umede ale zidurilor” (O. Crohmălniceanu).

Poezia ce poartă și titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabilește legătura dintre poet și mesaj, el o consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de apă/Și de foame de scrum”, scrisă cu unghia de la mâna stângă.

Detenția obligă la un șir lung de cauze dintre care cea mai suportabilă este nepăsarea față de soarta condamnaților.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cărui ochi, strada bucureșteană, „rău famată”, și zidurile mucede ale Văcăreștilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzația de autentic local și viață frustă. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babă, gazdă de hoți, din „Pui de găi”, țiganca florăreasă, din pricina căreia taie sare la ocnă Năstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figură de Adonys, din „Fătălăul”, spărgătorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falși din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecător din „Sfântul”, dezertorul mâncat de șobolani în beciul pușcăriei „Ion Ion”.

Cina amară a deținuților din „Cina”, înregistrarea la morgă a decedaților din „Dimineața”, chinul recluziunii din „Streche”, judecățile asupra condiției umane din „Serenadă”, „Morții”, Generații”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.

Convoiul hoților din „Cina”, predestinați morții, ne oferă o imagine terifiantă: În frig și noroi Trec hoții-n convoi câte doi Cu lanțuri târâș la picioare,

Muncindu-se parcă-n mocirlă de sudoare. „O șchiopătare de vulturi căzuți din stele/Prin oțățitul întuneric tare/O răstignire fără cruci și fără schele/ O golgotă ștearsă, fără altare.”- iată imaginea lor în mișcare.

O altă imagine, parodică, a mizeriei găsim în „Serenada”: Fierăstraie și rindele Rod în ciurciuvele Pe la trei Vin păduchii mititei Pe la cinci Ploșnițele cu opinci. Șobolanul te miroase Pe la șase Gâlcile dacă ți-au copt Doctorul vine la opt.

Dar nu râdeți, pare a spune poetul, trăgând apoi concluzia dureroasă: Bezna rece, zidul rece Mai muriră paisprezece.

Chiar și înmormântările sunt private de „legea” lor: Ies morții…

Sub bolta cu clopot a porții, Sânt zece la număr Și, umăr la umăr, Se duc câte doi, în cosciuge, Fără mumă, fără popă, fără cruce.

Strict birocratic, ritualul înmormântării decurge într-o totală apatie: Portarul în drum i-a oprit Și-i numără-n boltă cu bățul.

Mort pare și calu-nlemnit Și omul ce mânuie hățul.

Tot ce ține de evenimentul morții este operația scriptologică a înregistrării: În colț un condei Înseamnă cadavrul și-al unei femei.

Bălaie, subțire, ea-și ține deschis Pe lespede, trupul, defunct paradis Pe când își arată gândul hâd Paznicii vii care râd. În mediul hoților plutește un foc de lirism tainic, într-o atmosferă realistă. În narațiuni ca „Ucigă-l toaca” și „Pui de găi” urzesc și se destramă pseudodrame: Tam, nisam în goană Se ivio cucoană Cucoană cu pălărie…

Arătare, stafie…

Avea pantofi și fuste veștejite

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

66

Și parc-ar fi avut și copite.

Venea din cimitir Ca o momâie…

Ce să vezi? Putoarea cu brățară Era muiere doar pe din-afară Că pe sub poale Avea, ca omul, de toate, și două pistoale.

Grație aceluiași magnetism poetic pe care-l exercită și ei, țiganii, sunt reconsiderați. Obârșia bulibașei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului și al universului: El a venit cu șirul lui de care Și armăsari din zarea cea mare.

Călătoria migratoare a șetrarilor parcă plutește în norii legendei. Convoaiele lor străbat timpul și spațiul ca în apocalipsă: Cârduri, gloate, popoare De piscuri s-au mișcat din spinări Și-n picioare, Ca niște uriași de piatră Au ascultat câinii cum latră.

Finalul: Din atâta-mperechere și împreunare Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare.

Na! ține o țigare!

Tinca e proaspătă ca florile din coșul de la șold. „Făptura” ei „împărătească” e de o frumusețe frustă, sălbatecă, cu „ carnea de abanos” și „sânul ca mura”. „Florile de mucigai” sunt compuse cu o artă savantă și populară, dintr-o strălucitoare sinteză de pitoresc și tragic, străbătute de un fior liric inconfundabil.

Arghezi își prezintă modelele cu gesturile și limbajul adecvate. Găsim la el violențe lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori deșănțate. Versul liber, fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne dă un aer de autenticitate.

Bibliografie: George Călinescu - Istoria literaturii române Dumitru Micu - Opera lui Tudor Arghezi Șerban Cioculescu - Argheziana, 1985, Editura E.minescu

Lache, țiganul, se pricepe să facă dintr-un ban, doi, dintr-o materie informă „icre de aur în linguri și pe cârlige” - „Din copaie/A tras cu mâna de-a dreptul/O vâlvătaie/Care i-a luminat fața și pieptul.”

Pensionarii temniței au firi contradictorii, un aliaj ciudat care unește frumusețea și oroarea din ființa lor.

Trupurile lor murdare au o perfecție suavă, parfumată și de o natură fabuloasă.

Fătălăul, Adonysul Văcăreștilor,( G. Călinescu) e un personaj mitic, ieșit din împreunarea unei femei „vioară, trestie sau căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zămislit dintr-un amestec de materii primordiale, frământate de o nălucă: Cu vreo câteva tuleie Mă, tu semeni a femeie [...]

O fi fost mă-ta vioară Trestie sau căprioară Și-o fi prins în pântec plod De strigoi și de voievod Că din oamenii de rând Nu te-ai zămislit nicicând.

67

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Recenzie realizată antologiei „Artă sfâşiată”(poeţi contemporani - 73) de Valentina Becart Prof. Cella Negoiescu (poet, pictor)

O a treia antologie de poezie semnată de Valentina Becart, de data asta mai amplă, vine să ofere cititorului de rând un mănunchi de stihuri smulse din preaplinul semenilor care, în pofida atâtor tracasări cotidiene, reuşesc să-şi disece sinele şi să aştearnă pe hârtie fărâme dintr-o gândire neîngrădită de prejudecăţi şi precepte.

Aici stă, credem, şi explicaţia titlului, autoarea, sensibilă poetă la rându-i, intunind în fiece autor un ego ce încearcă să se detaşeze de o realitate incomodă, oferindu-ne o altă faţă a personalităţii lor.

De altfel, unii dintre autori se integrează total titlului mărturisindu-şi dorinţa de a se retrage din sfera actualităţii, abandonânduse scrisului: „… şi uite aşa scap, mereu scap,/cu foaia de hârtie purtând dovada supremă/…/şi-n loc de-o foaie albă de hârtie/voi agăţa altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă sau o factură,/…/uitând că încă-s în viaţă” (Andrei Velea – despre poem pe ţărmul atlantidei). Şi Any Drăgoianu ţinteşte să treacă dintr-un vis într-altul (Ultimul vis), dar şi foarte tânărul Emanuel Doru Iconar încearcă să-şi descrie un „vis interior” căci, altminteri, s-ar simţi ca o „floare efemeră”.

Mai răzvrătit, Cornel C. Costea propune iubitei plecarea spre alte tărâmuri simţind că „vremuri grele” şi „viscole grozave” le vor strivi speranţele. (Hai, să plecăm, iubito …)

Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-şi doar rolul de editor la prima vedere, dovedindu-se în final un coordonator meticulos, adunând cu grijă versuri grăitoare. Desigur, o recenzie rotundă nu e chiar simplu de alcătuit, cutezătorul aflându-se în faţa unor piese de puzzle fără a deţine, însă, modelul iniţial. O oarece schiţă poate fi detectată din lecturarea atentă a CV-urilor, fiecare autor definindu-se prin formaţia intelectuală şi prin păstrarea unor tendinţe regionale, deoarece natura şi obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. În rest, rămâne iscusinţa recenzorului de a găsi teme, motive, idei, viziuni şi puncte comune care îi vor apropia pe cei incluşi în antologie, ajungându-se în final la conturarea unui tablou virtual.

Câţiva dintre cei 73 de poeţi ne sunt cunoscuţi din antologia anterioară 55 poeţi contemporani (pagini alese). Astfel nume precum Alexa Gavril Bâle, Bianca Marcovici, Emanuel Doru Iconar, Iulia Ralia, Cezarina Adamescu, Elena Păduraru, Ioachim Boris (Costel Geană), Viorel Muha,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

68

Mariana Rogoz Stratulat, Delia Stăniloiu, Valentin Văran, Eleonora Stamate ne-au dezvăluit câteva dintre căutările lor anterioare, dar cei mai mulţi apar pentru prima dată într-o antologie semnată de Valentina Becart, fără ca vârsta, profesia sau ţinutul din care provin sau îşi desfăşoară activitatea să devină impedimente în devoalarea sentimentelor atât de fireşti fiinţei umane. Bianca Marcovici, Anni-Lorei Mainka, Mihaela Claudia Condrat, Valeriu Cercel sau Adrian Grauenfels sunt doar câţiva dintre cei care, de pe meleaguri străine, trimit versuri sensibile, transmiţându-ne nostalgia locului unde s-au născut şi au trăit un timp.

Tema principală a volumului o constituie, bineînţeles, iubirea, ea fiind sentimentul care uneşte şi care ar trebui să domine în lume. Exprimată fie în vers clasic, fie în vers alb, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile antologiei. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versurile Annei-Lorei Mainka, Valeriu Cercel, Sorin Olariu, Menuţ Maximilian, Mircea Dorin Istrate, Ioan Grigoraş, Marcel Vişa sau ale Crinei Albu.

Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă.

Aici s-ar putea încadra şi poeziile semnate de către Lenuş Lungu, Costin David (Mioriţa, Naiul lui Pan) dar şi cele ale Mihaelei Claudia Condrat care, deşi departe de ţară, omagiază opera brâncuşiană prin rânduri sensibile cu atât mai meritorii cu cât recunoştinţa concetăţenilor se dovedeşte ingrată, casa memorială a sculptorului din Hobiţa fiind de curând vandalizată şi devastată.

Primul fior al iubirii juvenile simţit în poezia Florinei Dinu e urmat de adevărate imnuri închinate iubirii mature, depline, evidentă în stihurile lui Ion Buciuman: “aud iubire-n zumzetul din floare/aud iubire-n fiecare boare/aud iubire-n bobul care moare/aud iubire-n vara viitoare” (aud iubire), ale Mărioarei Vişan, Elenei Păduraru, Bombonicăi Curelciuc, Maiei Rizescu sau Niculai Şorea. Uneori acelaşi sentiment atinge idolatrizarea ca în cazul lui Viorel Croitoru: 69

„Mi-alunecă privirea pe curbele-i feline,/Pe formele ce-alintă simţirea de bărbat,/Le-aş săruta dar somnul o prinde-atât de bine!/Că nu mă-ndur să-l tulbur nici c-un mângâiat…”

De aici, însă, până la dezamăgire nu-i decât un pas şi de aceea multe pagini ale antologiei conţin în ele nostalgia unei iubiri trecute, durerea unor cuvinte calpe, rănirea eului de bisturiul ascuţit al trădării.

Elocvente din acest punct de vedere sunt versurile semnate de Marilena Velicu, Delia Stăniloiu, Gelu Dragoş, Lucreţia Ionescu Buiciuc, Ion Gheorghiţă (Ion Caesarion), Violeta Petre: „Covor de galben a acoperit pământul;/Sunt gândurile mele ce le-am strâns/În fiecare noape albă-n care-am plâns/Minciuna ce ţi-a schilodit jalnic cuvântul.”

(Scrisoare pe o frunză-nsingurată).

Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite.

Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp.

Am plecat fără să spun frunzelor, toamna din gânduri de Valentin Văran, Spre o dimineaţă de toamnă, Nu te uita înapoi de Viorel Muha, sunt doar câteva dintre poeziile în care îndoiala şi singurătatea sunt asociate anotimpului galben. Şi pentru Crina Colice iubirea trecută e asemănată unei toamne cenuşii, cu picuri de ploaie ca lacrimi ale singurătăţii, în timp ce pentru Iulia Ralia iubirea e „ca o lamă dimineaţa prea devreme” ce taie „înroşind apa”. De multe ori, însă, dezamăgirea e camuflată, încât lectorul o depistează cu greu ca-n poeziile Aureliei Elena Matei (Frânturi de toamnă) sau în cele ale lui Ionel Marin care încearcă de a se scutura de frământările ce-i întunecă eul, estompându-i lumina zilei, ducând la spulberarea odihnei. În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – iubirea încearcă să se impună, cei mai mulţi dintre autori

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între cele „două nopţi” – naşterea şi moartea -, poeţii antologiei speră în eternitatea versurilor lor, în încrustarea gândului pe foaia de hârtie. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Maria Rogoz Stratulat se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: „Sunt vis? Sunt dor, sau chiar o lumânare?” (Aş vrea să fiu…).

O prezenţă aparte o constituie şi poezia Anei Irina Iorga, un poet filosof conştient de neputinţa atingerii absolutului, temă constantă în opera sa, cunoscută lectorului din Poemele Iairei. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, Autoportretul realizat dintr-un catren definind-o pe deplin: „Sunt eu o notă, în cântul Tău, Iubite,/Către urechea lumii prea grăbite?/Sau sunt cântarea însăşi, de gura Ta rostită,/A fi, spre desfătare, o taină zugrăvită?” În aceeaşi tonalitate, printr-o versificaţie de prim rang, Florin Ionel Cernat ne oferă o oglindă a spiritului său neliniştit, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar şi dorinţa de a se sacrifica pentru a le înţelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un ego pios, smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină: „Gheizerul din suflet mi-a răsărit pe buze,/Părinte mă priveşte! Sunt fără de veşmânt …/Cu vişini şi agrişe, cu iarbă şi cu frunze,/şi îmi îndreaptă rostul iubirii spre Pământ” (Andromeda). Şi la Cezarina Adamescu, dar şi la Carmen Mariana Zaniciuc întâlnim o atitudine asemănătoare, iubirea de semeni contopindu-se cu cea faţă de divinitate, forţă spre care poetele se îndreaptă cu credinţa întru mântuire: „Numai iubind/sunt pentru toate imună” (Tărâm fără umbre); „În

vremuri ce nu au timp/A Ta chemare o simt/Ca pe o dulce îmbrăţişare/A vremurilor noastre” (În vremuri ce nu au timp). Într-un limbaj ce-l apropie de Geo Bogza sau Emil Botta, Valentin Marika îşi mărturiseşte şi el îndoielile şi temerile simţindu-se pândit de forţe necunoscute. Încercarea de a le explica îl apropie de aceeaşi neputinţă de a atinge absolutul.

Conştient de condiţia sa de muritor, Nicolae Vălăreanu Sârbu şi-ar dori ca propriile-i mâini să capete contur de aripi pentru a-şi domina temerile. Concluzia este însă dezolantă, poetul simţindu-se „ca o pasăre adormită pe cablu/deasupra fluviului” (Mâinile, contur de aripi). Neputinţa de a atinge absolutul, încercarea zadarnică de a se lupta cu timpul, o regăsim şi în poezia intelectualizată, cu o uşoară tentă de răzvrătire, a Victoriei Milescu. Îngemănată cu tema iubirii apare natura, volumul oferindu-ne pasteluri încântătoare, minunate imagini ce pot anima penelul celui mai exigent pictor.

Primăvara şi vara, ca anotimpuri ale vegetaţiei abundente, sunt mai des cântate de poeţi, ele aducând o notă de optimism şi speranţa reînvierii a tot ce-a fost uscat în natură sau în propriul eu liric. Ca şi altădată, Ioachim Boris impresionează printr-un superb tablou al primăverii, un peisaj edenic plin de culoare, lumină şi muzicalitate (Cântecul primăverii). La fel de expresiv apare şi tabloul din Ireală, poezie semnată de Mircea Marcel Petcu, prin descrierea unei zile de vară până la lăsarea nopţii. Vara, personificată într-o fecioară cu „buze roşii, cărnoase” se lasă atrasă de un „soare de foc” cu străluminări de aur, înconjurat de mantia ireal de albastră a cerului care devine, pe parcurs, vioriu odată cu lăsarea nopţii şi ivirea astrului selenar ce va arginta peisajul, adăugându-i mister şi farmec deosebit. Gheroghiţa Durlan se retrage şi ea sub „un cer senin, înalt”, adormind între ierburi, simţind în suflet măreţia naturii precum odinioară Coşbuc în poezia Vara, „mântuită” astfel de păcatul de a trăi într-o „lume aflată în plină isterie”.

Aceeaşi spontaneitate şi suavitate o întâlnim şi în poeziile Georgetei Olteanu (Pastel de primăvară, Splendori în iarbă,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

70

Parfum de toamnă), ale Răduţei Vasiloschi dar şi în pastelul intitulat Luna aparţinând Floarei Cărbune, versuri odihnitoare şi calme debordând de optimism şi speranţă.

Anotimpurile mai reci, toamna şi iarna, nu sunt nici ele uitate, fiind asociate dezamăgirilor de tot felul, iubirilor trecute sau impasurilor zilnice ca în paginile Elenei Păduraru (Chipul toamnei) sau în poezia lui Florin Constantin Stratulat (Un pui de toamnă). Deşi clasată ca o poezie de dragoste (Dacă te-am pierdut, îmi cer iertare), versurile lui Ion Vanghele compun un peisaj al apusului, cu o casă albă sub razele lunii ce-nlănţuie arborii „cu hamuri de-agint”, un peisaj static, încremenit, ce va prinde viaţă odată cu venirea primăverii (probabil, revenirea iubitei), când mugurii prunului vor da în floare. Elemente de pastel se resimt şi în versurile lui Caraşca Tănase (Elegie de iarnă) în care prinde contur descrierea fragmentată a Tomisului, un peisaj marin în culori de alb, gri-albastru. În toate aceste tablouri sinestezia e la ea acasă. Dacă la Ioachim Boris, Mircea Marcel Petcu sau Alexa Gavril Bâle cromatica e mai intensă (galben, mov, roşu, albastru, verde) în cele mai multe primează culorile regale de gri, gri-albastru, verde, arămiu. „… Aş vrea să te duc undeva departe/unde iarba e când verde/când albastră şi cerul e uneori albastru/alteori verde … senin de un verde crud”, este dorinţa lui George Ioniţă de a-i oferi iubitei un refugiu în faţa banalităţilor diurne, în timp ce Vasile Popovici îşi caută iubita în nopţi albastre, în roua transparentă a dimineţii, aceasta transformându-se, pentru o clipă, în curcubeu (Vremelnic…). Şi dacă ochiul lectorului e încântat de atâtea nuanţe, de aburii calzi ce se ridică precum „fuioare” din pământul reavăn, olfacţia e şi ea incitată de parfumul liliacului, al florilor de prun, de câmp, în timp ce auzul surprinde ciripitul păsărilor şi murmurul frunzelor. Tatiana Scurtu adaugă şi senzaţia tactilă, căci „pământul cu miros de cozonac” rodeşte „petale de catifea şi ruj”.

De altfel, poeta realizează peisaje picturale chiar dacă în esenţă se simt frământări lăuntrice (Norii cresc în pântecele serii).

Realizarea acestor sinestezii la care se 71

adugă şi prezenţa refrenului, a laitmotiv-ului ce dă muzicalitate textului, mai evident în versurile Irinei Lucia Mihalca, aminteşte de poezia simboliştilor care, dincolo de aceste corespondenţe între simţuri, dincolo de muzicalitatea interioară, strecurau realităţi sociale exprimate prin stări incerte, difuze, remarcate cu uşurinţă şi în antologia de faţă. altor specii literare, autoarea antologiei dovedind pricepere în alcătuirea unei astfel de lucrări. Aşa se face că în paginile ce-l reprezintă pe Dorel Mihai Gaftoneanu parodia se îmbină cu satira şi pamfletul. Întâlnim aici aluzii transparente cu iz de satiră eminesciană. Pe lângă ironizarea unor situaţii economico-sociale, (Cu toţii suntem pe Titanic), condiţia poetului în societate este consemnată cu amărăciune şi umor: “Vai de biet de el, poetul, doar atât i-a mai rămas/Să se sature …cu versuri, „maidanezul” de pripas!//La idei, cu ochii-n patru, „încordat” precum un arc, Cont în bancă, da, desigur … dar vorbim de cea din parc!” (Rămâne între … doi).

Mihai Plaveti - Inimă sfâşiată

Poeziile cu formă fixă dau savoare antologiei. Viorel Gongu realizează sonete şi glose cu multă uşurinţă şi iscusinţă, poetul dovedindu-se un virtuoz. Şi haiku-ul e bine reprezentat de Mihai Cucereavii şi de Costin David, deşi la cel din urmă s-ar impune nişte explicaţii. Haiku-ul, specie tradiţională japoneză, e o poezie cu formă fixă formată din 17 silabe distribuite aleatoriu în trei versuri având, bineînţeles,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

un titlu. Dacă Mihai Cucereavii respectă întru totul modelul împrumutat din ţara de baştină, Costin David însumează o suită de versuri tip haiku sub acelaşi titlu (Anotimpuri, Vremea). Poate e o nouă formulare a haiku-ului pe tărâm românesc, dar, personal, consider că o poezie cu formă fixă trebuie să respecte întocmai regulile iniţiale. Nici specia poemului propriu-zis nu lipseşte, Mariana Bendou oferindu-ne prin Zamolxis un exemplu edificator.

Deşi reduse ca număr – având în vedere cei 73 de autori – poeziile alese de Valentina Becart sunt suficiente pentru a pune în lumină personalitatea creatorilor, multe dintre poeziile publicate dovedindu-se adevărate crezuri artistice, profesiuni de credinţă. Într-o tonalitate şi un ritm ce aminteşte de cel al lui Ion Barbu din Umanitate, Răzvan Duncan, încorsetat de haina raţiunii, se „umanizează” şi el, se încălzeşte prin gingăşia Poeziei:

„Uraaaa!/…/am fisurat monotonia,/Umblă matematica-n cârje,/Intrată în copacul de esenţă tare, POEZIA!” (Hei, tu, casă de vacanţă, trup al meu).

La rândul său Ileana Popescu Bâldea consideră scriitura o datorie faţă de sine,

faţă de copilăria şi amintirile sale, faţă de cei ce vor urma, mărturisindu-şi astfel încrederea în statornicia versului precum altă dată Nichita Stănescu: „ între ape numai ea era pământ”. Şi în versurile lui Olimpiu Vladimirov ne întâlnim cu o afirmaţie crez artistic, poetul asemănânduse cu un munte din care se rostogolesc vise, idei ce vor deveni nisipul în care, cine va şti s-o facă, va găsi un adevărat aur (Asemănare). Deşi puternic metaforizat, limbajul lui Olimpiu Vladimirov lasă să se străvadă efortul poetului de a nu trudi în zadar. Şi Cristian Hărnău îşi dezvăluie încrederea în puterea cuvântului pe care-l slujeşte: “Cuvintele mele desfac muguri şi răni/… /Cuvintele mele pribegesc prin păduri după comori/… /Comorile mele aprind lumânări” (Cuvintele mele).

Poezia Destin, semnată de Eleonora Stamate, se constituie şi ea într-un crez artistic, căci poeta îşi simte încrustate-n palmă cuvintele pe care le „scormoneşte” stingheră, mirată, dar şi entuziasmată găsind, prin interemediul lor, calea spre a cânta iubirea şi natura. Amintind de crezul artistic arghezian, Romita Mălina Constantin afirmă şi ea că-şi rotunjeşte un cuvânt până-l simte dansând (dincolo de cuvinte, eu).

Dacă tematica antologiei ne apare destul de unitară, modaltăţile de exprimare, prozodia, fac diferenţa între atâtea personalităţi creative. Versurile lungi şi ample din paginile lui Dorel Mihai Gaftoneanu alternează cu cele foarte scurte ale Maiei Rizescu, compuse doar dintr-un singur cuvânt, fie el şi o simplă prepoziţie (ca să luăm doar un singur exemplu).

Metalimbajul din poeziile lui Florin Ionel Cernat, Victoria Milescu, Constantin Marafet fuzionează cu metaforele sensibile şi senine din versurile semnate de Ioachim Boris, Violetta Petre, Niculai Şorea, în timp ce rima clasică se îmbină cu versul alb chiar în paginile aceluiaşi autor.

Impresionează în poezia lui Constantin Marafet uzitarea cu destoinicie a ingambamentului: „Las visului tulpina şi umbra înşelată,/ca mâine şi sicriul îşi ia din dor rugina/Din

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

72

dorul de albastru din marginea curbată/a bolţilor./…/” (Imoralis). În finalul antologiei, în loc de semnătură, Valentina Becart îşi defineşte şi ea versul ca un „cântec de sirenă” ce cheamă în adâncuri pentru ca lectorul să descopere perla închisă în cuvinte ce nu-şi dezvăluie „cu uşurinţă strălucirea”. Şi, întradevăr, poezia Valentinei Becart se constituie într-o călătorie în labirintul liric, tematica fiind eterogenă, poeta voindu-se, astfel, un fel de homo cosmicus, dorind să cuprindă în versurile sale întreg universul, schimbând cu uşurinţă registrul sentimentelor. Aşa se explică tonalitatea şi atitudinea abordată: când veselă, când tristă, când suavă, când dură, când liniştită şi calmă, când vulcanică şi iritată. De altfel, chiar uşurinţa de a realiza o astfel de lucrare (această antologie) ne-o recomandă ca pe o temerară care încearcă să coordoneze viaţa culturală într-o epocă atât de ciopârţită de o multitudine de concepţii, prejudecăţi şi preocupări, în care politicul se implică cu obstinaţie.

Astfel, încet, piesele de puzzle s-au aranjat într-un tablou aparţinând artei fractale, strălucitor, colorat şi stilizat, demn de a stârni invidia unuia dintre urmaşii lui Jackson Pollock, exponent al expresionismului abstract, primul care a reuşit să realizeze un fractal pe pânză. În antologia de faţă se observă aceeaşi întretăiere a culorilor, dar şi a sunetelor întro ameţitoare mişcare spaţială, angajând relaţii armonice, noţiunea de catharsis fiind evidentă, lectorul încercând emoţii diverse.

Pentru trudnica sa strădanie, pentru meticulozitatea evidentă, poeţii antologiei aduc, cu siguranţă, mulţumiri Valentinei Becart, aceasta oferindu-le prilejul de a le eterniza eforturile. Însăşi semnatara acestor rânduri închină tuturor două catrene, menite să întărească intenţia autoarei: O stea ne-a anunţat că te vei naşte.//Abia târziu să-ţi aminteşti/Păstrează-i tainica lumină,//de moartea ce-aşteaptă pândind;/urcând cu sârg pe-al vieţii val,//căci tu-nvăţat să tot munceşti,/fără să ştii de-i noapte sau e ziuă.//vei trece într-altă STEA, reînviind.

(Epitaf pentru un artist)

73

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann

Fotosinteza Lenuş Lungu „De ce este iarba verde?“ Probabil că atunci când eraţi copii aţi pus această întrebare. Aţi fost mulţumiţi de răspuns? Întrebările pe care le pun copiii, cum este şi aceasta, pot fi foarte profunde. Ele ne pot face să privim mai atent la lucrurile de zi cu zi cărora nu le prea acordăm atenţie şi să descoperim minunăţii ascunse, a căror existenţă nici n-am bănuit-o.

Ca să înţelegeţi de ce este iarba verde, încercaţi să vă imaginaţi ceva ce la prima vedere pare să nu aibă nici o legătură cu iarba. Încercaţi să vă imaginaţi uzina perfectă. Uzina perfectă nu va face zgomot în timpul funcţionării şi va arăta frumos, nu-i aşa? În loc să polueze, uzina perfectă va îmbunătăţi, de fapt, mediul prin însăşi activitatea ei. Bineînţeles, ea va produce ceva util — ba chiar vital — pentru toţi. O asemenea uzină va fi alimentată cu energie solară, nu credeţi? În acest fel, ea nu va trebui să fie conectată la o reţea de curent electric sau să primească petrol sau cărbune pentru a fi alimentată cu energie.

Fără îndoială că uzina perfectă alimentată cu energie solară va folosi panouri solare cu mult superioare celor folosite azi de om. Acestea vor fi foarte eficiente, ieftine şi nepoluante, atât când sunt fabricate, cât şi când sunt utilizate.

Deşi va folosi cea mai avansată tehnologie pe care ne-am putea-o imagina, uzina perfectă o va face în mod lin şi discret, fără neaşteptate perturbări în funcţionare, avarii

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

sau nesfârşite reglaje fine de care pare să aibă nevoie tehnologia de vârf din zilele noastre. Ne vom aştepta ca uzina perfectă să fie complet automatizată, fără să fie nevoie de oameni care să supravegheze lucrul. Într-adevăr ea se va repara singură, se va întreţine singură şi chiar se va extinde singură.

Este uzina perfectă doar de domeniul science-fiction-ului? O simplă închipuire de neatins? Nu, nici vorbă, deoarece uzina perfectă este la fel de reală ca şi iarba de sub picioarele voastre. De fapt, ea este iarba de sub picioarele voastre, feriga din birou, copacul ce se zăreşte de la fereastră.

Vedeţi, uzina perfectă este orice plantă verde! Alimentate de lumina soarelui, plantele verzi folosesc dioxidul de carbon, apa şi unele minerale ca să producă hrană, direct sau indirect, pentru aproape toate formele de viaţă de pe pământ. În timpul acestui proces, ele alimentează din nou atmosfera, luând dioxid de carbon şi eliberând oxigen pur.

Se estimează că plantele verzi de pe tot pământul produc anual 150 până la 400 de miliarde de tone de zahăr, depăşind cu mult producţia cumulată de fier, oţel, automobile şi nave spaţiale a tuturor uzinelor construite de om. Ele fac acest lucru folosindu-se de energia de la soare pentru a extrage atomii de hidrogen din moleculele de apă, după care aceşti atomi de hidrogen sunt fixaţi pe moleculele de dioxid de carbon din aer, transformând astfel dioxidul de carbon într-un hidrat de carbon, cunoscut sub numele de zahăr.

Acest proces remarcabil se numeşte fotosinteză. Plantele pot folosi apoi noile lor molecule de zahăr pentru a produce energie sau le pot combina între ele pentru a produce amidon, pe care îl folosesc la depozitarea hranei, sau pentru a produce celuloză, acel material rezistent şi fibros care alcătuieşte fibra plantei. Gândiţi-vă puţin! Pe măsură ce a crescut, acel sequoia uriaş care se înalţă cu 90 de metri deasupra voastră a fost făcut, în mare

parte, doar din aer, o moleculă de dioxid de carbon şi una de apă, adunate pe rând în cadrul nenumăratelor milioane de „linii de asamblare“ microscopice, numite cloroplaste. Dar cum se face acest lucru?

Să examinăm „mecanismul“ Să faci un sequoia din aer (plus apă şi câteva minerale) este cu adevărat uimitor, însă nu este ceva magic. Este rezultatul unui proiect inteligent şi al unei tehnologii cu mult mai sofisticate decât tot ce a realizat omul. Încetul cu încetul, oamenii de ştiinţă deschid „cutia neagră“ a fotosintezei ca să privească plini de uimire supersofisticatele procese biochimice care au loc aici. Haideţi să aruncăm o privire împreună cu ei asupra „mecanismului“ care face posibilă aproape orice formă de viaţă de pe pământ. Probabil că facem primii paşi ca să găsim răspunsul la întrebarea noastră: „De ce este iarba verde?“.

Să scoatem microscopul pe care ne putem baza şi să examinăm o frunză obişnuită. Cu ochiul liber, întreaga frunză pare verde, însă acest lucru este o iluzie.

Celulele plantei pe care le vedem la microscop nu sunt, în realitate, chiar atât de verzi. Dimpotrivă, ele sunt în mare parte transparente, însă fiecare conţine, probabil, 50 până la 100 de micuţe puncte verzi.

Aceste puncte sunt cloroplastele, în care se găseşte clorofila verde, sensibilă la lumină, şi în care are loc fotosinteza. Ce se petrece în interiorul cloroplastelor?

Cloroplastul este ca un mic sac care are în interior nişte vezicule turtite, numite tilacoizi. În sfârşit, am localizat culoarea verde a ierbii. Moleculele verzi de clorofilă sunt prinse în membrana tilacoizilor, nu la voia întâmplării, ci în sisteme bine organizate, numite fotosisteme. În majoritatea plantelor verzi există două tipuri de fotosisteme, cunoscute sub numele de FSI (fotosistem I) şi FSII (fotosistem II).

Aceste fotosisteme acţionează ca nişte echipe calificate care lucrează într-o uzină, fiecare dintre acestea având grijă de o anumită serie de etape ale fotosintezei. „Deşeuri“ care nu sunt irosite Când lumina soarelui atinge suprafaţa tilacoidului, aranjamentele FSII de molecule

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

74

de clorofilă, numite complexe care adună lumina, aşteaptă să capteze lumina. Pe aceste molecule le interesează în mod deosebit să absoarbă lumina roşie care are o anumită lungime de undă. În locuri diferite de pe tilacoid, aranjamentele FSI sunt în aşteptarea luminii cu o lungime de undă ceva mai mare. Între timp, atât clorofila, cât şi alte molecule, cum ar fi carotenoizii, absorb lumina albastră şi pe cea violetă.

Prin urmare, de ce este iarba verde?

Dintre toate lungimile de undă ale luminii care cade pe plante, numai lumina verde nu le este de nici un folos, aşa că ea este pur şi simplu reflectată spre ochii şi spre aparatul nostru de fotografiat care sunt în aşteptare. Gândiţi-vă puţin! Verdele crud al primăverii, precum şi verdele viu de smarald al verii sunt rezultatul acelor lungimi de undă pe care plantele nu le apreciază, însă pe care noi, oamenii, le preţuim foarte mult! Spre deosebire de poluarea şi deşeurile provenite de la uzinele construite de om, această lumină „reziduală“ nu este deloc irosită atunci când privim o frumoasă pajişte sau o pădure care ne înviorează sufletul cu plăcuta lor culoare a vieţii. Întorcându-ne în cloroplastul din aranjamentul FSII, energia luată din domeniul roşu al luminii soarelui a fost transferată electronilor din moleculele de clorofilă până când, în cele din urmă, un electron are atâta energie, adică este atât de „excitat“, încât sare din tot aranjamentul în braţele unei molecule purtătoare care stă şi aşteaptă în membrana tilacoidului. Ca un dansator care trece din braţele unei partenere în braţele alteia, electronul este trecut de la o moleculă purtătoare la alta, pe măsură ce îşi pierde treptat din energie.

Când energia lui este destul de mică, el poate fi folosit fără probleme ca să-i ia locul unui alt electron din celălalt fotosistem, FSI. Între timp, aranjamentului FSII îi lipseşte un electron, ceea ce îl face să fie încărcat pozitiv şi să fie flămând după un electron care să-l înlocuiască pe cel pierdut. Ca un om care tocmai a descoperit că un hoţ i-a golit buzunarele, zona din FSII, cunoscută sub numele de complex de eliberare a oxigenului, îşi iese din fire. Unde 75

poate găsi un electron? Aha! În apropiere umblă hai-hui o moleculă de apă nenorocită. O aşteaptă o surpriză neplăcută.

Disocierea moleculelor de apă O moleculă de apă este alcătuită dintrun atom de oxigen destul de mare şi doi atomi de hidrogen mai mici. Complexul de eliberare a oxigenului din FSII conţine patru ioni de mangan care scot electronii din atomii de hidrogen ai moleculei de apă. Ca urmare, molecula de apă este disociată în doi ioni de hidrogen pozitivi (protoni), un atom de oxigen şi doi electroni. Pe măsură ce noi molecule de apă sunt disociate, atomii de oxigen se adună doi câte doi, formând molecule de oxigen gazos pe care planta le eliberează în atmosferă ca să le putem folosi noi. Ionii de hidrogen încep să se înmulţească tot mai mult în interiorul „sacului“ tilacoid, unde pot fi utilizaţi de plantă, iar electronii sunt folosiţi ca să alimenteze din nou complexul FSII, care este acum pregătit să repete ciclul de mai multe ori pe secundă.

Madrid, Muzeul Regina Sofia, Iarba verde de acasă

În interiorul sacului tilacoid, ionii de hidrogen înghesuiţi încep să caute o cale de scăpare. Când o moleculă de apă este descompusă, în sacul tilacoid nu intră numai câte doi ioni de hidrogen de fiecare dată, ci sunt atraşi şi alţi ioni de hidrogen de către electronii FSII, pe măsură ce aceştia trec la complexul FSI. În scurt timp, ionii de hidrogen zumzăie ca albinele furioase întrun stup supraaglomerat. Cum pot ei să iasă?

Acum descoperim că genialul Proiectant al fotosintezei a pus la dispoziţie o uşă rotativă cu un singur sens de ieşire, sub forma unei enzime speciale folosite

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

pentru a produce un combustibil celular foarte important, numit ATP (adenozintrifosfat). Pe măsură ce ionii de hidrogen forţează ieşirea pe uşa rotativă, ei furnizează energia necesară pentru a reîncărca moleculele de ATP consumate (vezi diagrama 3). Moleculele de ATP sunt ca nişte mici baterii celulare. Ele generează micuţe explozii de energie chiar acolo în interiorul celulei, pentru toate tipurile de reacţii din celulă. Mai târziu, aceste molecule de ATP vor fi necesare la formarea liniilor de asamblare a zaharozei obţinute prin fotosinteză. În afară de ATP, pentru asamblarea zaharozei mai este esenţială o altă mică moleculă. Ea se numeşte NADF (o formă redusă de nicotinamidă adenină dinucleotid fosfat). Moleculele de NADF sunt ca nişte micuţe camioane care livrează marfă, fiecare ducând un atom de hidrogen la o enzimă care îşi aşteaptă atomul de hidrogen de care are nevoie ca să asambleze o moleculă de zahăr.

Producerea NADF-ului cade în sarcina complexului FSI. În timp ce un fotosistem (FSII) este ocupat cu disocierea moleculelor de apă, pe care le foloseşte apoi ca să producă ATP, celălalt fotosistem (FSI) absoarbe lumina şi eliberează electronii care sunt folosiţi în cele din urmă la producerea NADF-ului. Atât moleculele de ATP, cât şi cele de NADF sunt depozitate în spaţiul exterior tilacoidului, în vederea unor viitoare utilizări la linia de asamblare a zaharozei.

Schimbul de noapte Anual sunt produse prin fotosinteză miliarde de tone de zahăr, şi totuşi reacţiile din fotosinteză alimentate de lumină nu produc în realitate nici un fel de zahăr. Tot ce se produce este ATP („baterii“) şi NADF („camioane care livrează marfă“). Din acest moment, enzimele din stromă, adică spaţiul exterior tilacoidului, folosesc ATP-ul şi NADF-ul ca să producă zahăr. De fapt, planta poate produce zahăr în întuneric complet! Aţi putea compara cloroplastul cu o uzină care are două echipe (FSI şi FSII) în interiorul tilacoizilor care fabrică baterii şi camioane (ATP şi NADF) pentru a fi folosite de o a treia echipă (enzime speciale) aflată afară, în stromă. Această a treia echipă produce zahăr adăugând atomi de hidrogen

şi molecule de dioxid de carbon într-o serie exactă de reacţii chimice cu ajutorul enzimelor din stromă. Toate cele trei echipe pot lucra în timpul zilei, iar echipa pentru zahăr lucrează şi în schimbul de noapte, cel puţin până când se termină rezervele de ATP şi NADF produse de schimbul de zi.

Vă puteţi imagina stroma ca pe un fel de agenţie matrimonială celulară, plină de molecule şi atomi care trebuie să fie „căsătoriţi“ unii cu alţii, însă care nu vor reuşi niciodată să o facă singuri. Enzimele nu se vor declara mulţumite decât atunci când vor vedea că acea căsătorie are loc şi, prin urmare, ele îi înhaţă pe cei doi viitori parteneri şi, în ciuda împotrivirii lor, îi pune în contact direct unul cu celălalt, încheind căsătoria cu forţa într-un fel de nuntă biochimică făcută cu pistolul la tâmplă.

După ceremonie, enzimele eliberează noua moleculă şi repetă procesul, fără oprire. În stromă, enzimele trimit cu o viteză incredibilă moleculele de zahăr parţial formate, rearanjându-le, dându-le energie cu ATP, adăugând dioxid de carbon, ataşând hidrogen şi, în final, trimiţând o moleculă de zahăr tricarbonic într-o altă parte a celulei, ca să fie transformată în glucoză şi într-o mulţime de alte variante.

De ce este iarba verde?

Fotosinteza este cu mult mai mult decât doar o reacţie chimică fundamentală. Ea este o simfonie biochimică de o complexitate şi ingeniozitate uluitoare.

Cartea Life Processes of Plants exprimă acest lucru în felul următor: „Fotosinteza este un proces remarcabil, coordonat într-un mod extraordinar, care utilizează energia fotonilor din lumina soarelui. Arhitectura complexă a plantei şi mecanismele de control genetic şi biochimic incredibil de complicate care reglează activitatea fotosintezei pot fi considerate perfecţionări ale procesului fundamental de captare a fotonului şi de convertire a energiei acestuia într-o formă chimică“.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

76

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa

Scurte supoziţii Stănescu Aurel Avram

Prin nu ştiu ce întâmplare fericită şi onorantă, mi-a fost încredinţată misiunea de-a prezenta, al doilea volum de versuri, „Amprente temporale”.

Să încerci a descifra poezia, după înţelesul meu, înseamnă întâi de toate, să intri în pielea personajului, apoi să îţi imaginezi că nu mai eşti tu ci autorul şi aşa prin suprapunerea gândurilor s-apuci calea incertitudinii decalate poetic, având forme aspectuale unificate printr-o deblocare, dedublare multiplicată şi-n acelaşi timp distinctă a minţii luată în extensie, cu alte cuvinte să intri în pielea autorului încercând să-l înţelegi fără a-l judeca. Linia de separaţie, subţire, ce subexistă în literatură ne strânge pe toţi laolaltă şi ne îndeamnă continuu să creăm.

77

Pe majoritatea celor ce şi-au pus „Amprenta temporală” în acest volum îi cunosc din lumea idilică, în genere, a internauţilor. Fiecare prezintă câteva din noile creaţii fără a avea pretenţia că ar fi epuizat subiectul. Desigur, sunt încredinţat că nu am reuşit să analizez în profunzime poemele dar voi spune ce m-a impresionat la fiecare autor.

Luminiţa Cristina Petcu…

Ca întotdeauna, serioasă, împinge simţirea la limita netrăitelor nelinişti analizând expectativ, extremele suportabilului.

Gestionat, împarte emoţia manifestând între limitele frontierelor admise tendinţe stimulatoare, căzând pradă unui lirism bogat în impresii, expresii, fiindu-ţi de cele mai multe ori necesar DEX-ul. Asistăm la delicateţea unor senzaţii chinestezice transferate într-o multitudine de temperări neşterse vreodată de amintire. Realizezi, încă de la primele versuri, că ai de-a face cu poezii deosebit de sensibile şi mai ales inteligente, ”purificate în flacăra suferinţei”, mânuind cu uşurinţă metafora, baza poeziei. Aglomerând unificarea înnegritelor spaime, poetesa se simte cumva obligată, compulsiv, de-a întreba auditoriul asupra marilor sale nelinişti.

Irina Lucia Mihalca… poezie lirică, căutând imaginativ universul şi trăirile îndrăgostiţilor. O poezie plăcută.

Delia Stănoiu… Versificaţie clasică, neînchistată de ritm şi picior metric.

Găseşte modalităţi de exprimare încadrându-se în limite autoimpuse. Poezii deosebit de expresive.

Burde Victor… Poezie - joaca cuvintelor legănată melodic, menită a face versul să cânte. În toată poezia sa, întâlnim tentaţia de a intona în ritmuri, de multe ori neştiute chiar dacă se uzitează repetiţia.

Tema, bineînţeles, eternul feminin.

Mariana Bendoiu…Incertitudini învinse de iubire iar de aici tot amalgamul poveştilor de altă dată.

Zinca Iulian Marius… În poezie găsim o combinaţie interesantă, urme de haiku amestecate cu epitete de înaltă ţinută.

Boris Marian Mehr… Un poet neliniştit, veşnic în căutarea perfecţiunii mentale.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Atent, la tot ce se-întâmplă în jur, scoate profunzimi de cuget nelipsind imprevizibele metafore. Conştient de valoarea sa nu ezită să trateze lumea cu un zâmbet amar şi malefic sau mai bine zis cu-un umor aproape cinic. Citim în „Amprente temporale” volumul II, câteva poezii remarcabile, marca Boris!

Anne Marie Bejliu… Uimitor cum toate vicisitudinile n-au învins această obsesie pentru cuvântul împlântat rezultând epitete mirifice.

Belean Maria Ileana… poezie lirică ce glorifică sentimentele de iubire ale poetesei.

Ion Ionescu Bucovu… Poezie dulce, ritmică amintind de clasici. Regretele constatatoare fac deliciul cititorului.

Ciurezu Mariana…Cântă iubirile şi inerent despărţirile, din toate unghiurile posibile, îmi place că foloseşte marea ca fundal, eu fiind constănţean.

Mircea Gordan... Poezie optimistă, uneori şugubeaţă, îţi creează o stare de confort citadin, indiferent de subiect.

Mariana Dobrin… Peisajul în poezia sa ocupă un loc important. Bineînţeles, foloseşte toate figurile stilistice.

Marilena Velicu…

Jurăminte, asigurări… suculente viziuni.

Constantin Camelia… O poezie, optimistă, cuminte, sinceră care trăieşte clipa cu speranţă.

Oană Ştefan Valentin… Întrebări, de multe ori, adiacente străbat universul său poetic Rodica Cernea… Poetesă prolifică, realistă, care nu ezită să-şi expună crezul,

Luiza Grama Adriana… Poetesă deloc timidă în a-şi divulga remuşcările dar şi încrederea în sentimentele sale.

Viorel Croitoru… Poezie îngrijită, subiecte clasice.

Lucia Secoşanu… Discursuri poetice bine dirijate. Stări nelămurite şi întrebări majore explicitate.

Valerica Pauleţ… Iubiri, lacrimi, ezitări transpuse în versuri.

Ciobotariu Maria… Poezie generoasă.

Viorel Gongu… Poezie pe care o lecturezi cu plăcere, vers rimat şi ritmatMihai George Corui… Bucuria descoperirii cuvântului.

George de Podoleni… Un poet cu personalitate.

Lenuş Lungu… O bogăţie pastelată de epitete.

Patricia Şerbănescu…

Pasiuni, aşteptări înfrigurate, atinge paliere surprinzătoare.

Sprîncenatu Dan… Temă clasică.

Poetul cântă admirativ femeia.

Adrian Cîrstea… Căutări febrile, scotociri aşteptate.

Bineînţeles, dacă aş fi avut un termen lung, aş fi scris, cu certitudine, mai mult despre fiecare, aşa că cer iertare autorilor prezentului volum „Amprente temporale” dacă i-am indispus cu scurtele mele supoziţii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

78

ppooeezziiee

Vis împlinit

Elena Mititelu Vis întrerupt Visam că eram cufundată la umbra tăcutului bunic.

Parcă din rădăcinile bunicului crescuse un falnic nuc, pe umerii căruia îşi sprijinea suliţele o roată mare de foc.

Se făcea că stam cu capul rezemat pe iarba ce se prelinse din degetele tatălui meu care se duse, să adune stelele neamului său la un loc….

te caut în pătrarele prelinse printre degetele ţâşnite-n coroană urmele pătrunse în aurul cu pete de culoare mă strigă din florile de mac… îmi iau licuricii la braţ să-mi lumineze noaptea gândurilor mă afund în mireasma ierbii te caut greierii acompaniaţi de susur cristalin în străbaterea scoarţei îmi cântă brâiele-n serpentină încing şi străbat pe sub poale de sevă am pornit pe calea lactee sub clipociri sacre de cerc roua se ridică pe mâinile întinse dinspre zare ţi-am simţit parfumul paşilor alergând spre mine m-ai îmbrăţişat în timp ce mă îmbătam cu privirea în oglinzile fără pereche

Şi, deodată, supăraţi, tata şi bunicul, buciumând din iarbă, răsucind nucul, împrăştiau focul în vânt.

te iubesc am strigat până pe crestele munţilor speriat m-am trezit

Iar eu… obosită de odihna din somn, m-am trezit, dojenită să duc, până voi fi iarbă sau nuc, rădăcinile neamului pe pământ!

79

erai lângă mine îmi înfloreai patul cu bucăţi de curcubeu prinse-n focul sărutului…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Marius Iulian Zinca Motto: „Tu te-ai plimbat, pierdut şi-ai regăsit portic, liber, gândind şi glăsuind printre cuvinte, iar eu călătorit-am printre poemele-ţi un pic, cu drag... şi... să-mi găsesc mesaje potrivite pentru COLAJUL - ACROSTIH ce ţi-l dedic...”

Autor, Elena Mititelu

Mi-au obosit, iubito, picioarele-n umblări... mă las uşor pe pământ şi cad, Aş vrea să mor dar, să mă nasc din nou, nădăjduind s-o luăm de la-nceput.

Răguşit şi strangulat, îşi căuta cuvintele, rămânând nemişcat...

Invadat de-o căldură interioară, se simţea sterp, respira încet să nu tulbure vraja; Un surâs crud şi vesel îi trecu pe buze... nu poate scoate un cuvânt...

Să te găsesc, iubito, să te întorci pe tărâmul pătruns adânc în mine... se ruga, Iar ochii prindeau lumina – imagini răvăşite din trecut...

Un fior puternic îi scutură confuz trupul, un nod i se punea în gât, Lipsit de iubire şi mai ales... fără tine, cu buzele tremurânde

se chinuia să formeze cuvinte,

Interpreta vorbe vagi, să reconstituie trecutul: Am să înalţ chemarea prin care să te cer, la primul loc de-ntoarcere-n destin...

N-am înţeles şi voi rămâne între viaţă şi... cealaltă viaţă, năruind tăcerea din

pata de lumină.

Zâmbeşte inocent, născocind cuvinte. Zburase în urmă cu ani...

Imaginea netulburată a liniştii, ca o eternitate, Nu mai era decât o durere.

Cu lacrimile şiroind pe faţă, cu gesturile goale, tinzând spre nicăieri, Asista în tăcere, într-o aşteptare încordată - revenise parţial la viaţă!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

80

ppooeezziiee Stau florile primite-n timp - uscate, Presate între foi ca într-un ierbar, Ciudate semne scrise-n calendar, Să nu mai poată fi nicicând, uitate.

Victor Burde Muză Ţi-aş cere - suflet de artistă, În seara asta să-mi fii muză, Dar ai privirea atât de tristă Că ruga a îngheţat pe buză…

Inchizi, oftând, cutia-n ceas târziu, Afară-i noapte - aducând uitare, Te-nchini adânc, suflând în lumânare Şi-asculţi cum bate viscolul, pustiu...

Aş vrea să îmi şopteşti idei, Uşor păşind spre călimară, Şi ochii tăi, robiţi de-ai mei, Să cadă în vraja lor uşoară.

Să-ţi fure aşa lumina, gândul, Din suflet rime să-ţi culeagă, Şi fericiţi să scriem rândul, Poemului ce-ncet se-ncheagă.

Apoi plutind, artist şi muză, Să trecem noaptea-n jarul lunii, Visând sub raza ei confuză, Păziţi de taina rugăciunii…

Cutia cu amintiri Dorm cuminţi amintirile tale In cutia-ngălbenită cu scrisori, Ce-o deschizi sfioasă - adeseori În acorduri vechi, orientale.

Ce taine zac pe filele-nvechite, Şi câte doruri au murit pe ele, În limpezirea nopţii să se spele, De ce o dată, s-au numit ispite?

Se-adună-n rânduri toamne desfrunzite, Cărări pe umbra nopţii de-ntâlniri, Romanţe vechi şi candide amintiri, Pe toate orele de veghe, răstignite.

81

Clar de rouă Bună dimineaţa rouă, lacrimă de cer!

Clarul tău s-a furişat în ochii iubitei, purtând în el răcoarea florilor din câmp...

Privesc prin el adâncul verdelui ascuns în irişii ce-i inundă privirea primăvăratică şi gura mea şovăie să-i atingă umărul, cu buzele pe care încă mai doarme păcatul ispitei - răpus de viscolirile nopţii, ce tocmai... s-a dus.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Vasile Popovici

Lucia Secoșanu

Eşti carte de basme…

Eşti carte de basme deschisă, citită demult într-o vară; te-am învăţat pe dinafară în clipa-mi aproape ucisă.

Dincolo de toate - păreri personale Dincolo de toate, este, poate pace!

Până-acolo însă, drumul este lung...

Nu ştiu de-oi străpunge zările-mi opace Şi-i atâta cale, că n-am pas s-ajung...

Te recitesc zilnic şi te-nchid şi-ndoi colţul filei bătrâne; o vorbă cu tâlc, veche, spune că piatră clădită ’nalţă zid.

Creste, hăuri, râuri... Cum să trec de ele?

Drumu-i presărat cu poveri şi spini...

Cu capcane, piedici, şi cu vorbe grele, Cu ispite, lacrimi, chinuri şi minciuni...

Eşti slovă de carte deschisă din care nu lipsesc tropii şi-albastrul, seninul Caliopii şi lacrim’-albastră prelinsă.

Eşti drum şi cărare, popas, şi geamăt, şi zbucium de mare; eşti semnul de carte pe care l-am pus să ştiu de unde-am rămas.

Conjugare Tu ţi-ai luat din bolţi albastrul şi seninul Cum trandafiru-şi ia din ţepi parfumul, Cum nufărul hrănindu-se din tăuri, Îşi ia tocmai de-acolo culoarea şi sublimul.

Te-ascult ca pe o uvertură de Franz Liszt; Ca pe-un Rodin în dăltuire te admir Şi te conjug cu verbu-,,a fi” a lui Shakespeare. În datum pentru tine doară mai exist.

Dincolo de toate... Pace, armonie!

Visul meu şi-al tău, de-a găsi iertarea!

Doruri plămădite-n nopţi de insomnie, Muguri de speranţă, netezind cărarea...

Dincolo de toate?! Conul de lumină, Ce mi-ar izbăvi frica pentru mâine, Şi mi-ar dărui oaza de hodină, Loc pentru popas, care să m-aline...

Undeva, acolo, este pace poate... Şi păşesc pe cioburi de nădejdi pierdute, Să-mi găsesc iubirea, dincolo de toate, Alergând prin temeri, încă nedurute! „Dincolo” e bine! Greul, e aici!

Ce-ar putea să fie, altceva mai rău!?

Vălul deznădejdii, dacă îl ridici, Afli poate-acolo, puntea peste tău...

Eu pornesc acuma! Undeva... departe!

Las în urmă-mi truda unei vieţi proscrise... Şi v-aştept pe toţi, ’’dincolo de toate’’, Să ciocnim o cupă cu nectar de vise

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

82

ppaaggiinnii ddee aauuttoorr

Irina Lucia Mihalca Există un loc numit poezie, un loc departe dacă ne grăbim spre el, dar atunci când ne plimbăm până la el e foarte aproape!

Asemeni naturii, poezia îşi arată forţele sale, dar câteodată le ascunde adânc în sine, fiind limitată şi fără bariere, luminoasă şi întunecată, eternă şi trecătoare, săracă şi bogată, haotică şi armonioasă, lină şi repezită.

Poezia are puterea de a ne transpune din lumea înconjurătoare, limitată, într-o lume interioară, a fanteziei veşnice, transformând, ceea ce este imposibil în realitate, în a fi posibil în imaginaţie.

Poezia e vocea omului şi a pământului, e drumul căutării după iubire, frumos şi lumină vieţii, folosind imaginaţia, amestecând realul cu lumea interioară din subconştient, conferind noi forme, înnobilând şi îmbogăţind cu noi semnificaţii interioare.

Apa care va înflori deşertul – O femeie ca tine merită toate particulele din lume! îi spuneai în lumina unei seri de noiembrie.

– Depăşeşti toate visele, te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia, de unde şi cum se-aprinde! În visele tale, în balansul zorilor, prin ritmul fiecărei respiraţii, în suspinul umbrelor, în taina pietrelor, în izvoarele incendiate cu pasiune, în cascada gheţarilor, în fâşii adânci de fiorduri, în conturul plecării prin ea, cu zâmbetul florii de nu-mă-uita, o simţi, simţindu-te, atingi stări, ridicându-te.

O poveste uitată care-ţi picură, în cercuri concentrice, pierdută-n adâncuri, în lumina lunii, - apa care va înflori deşertul în câmpia roditoare, acolo unde va trezi speranţa soarelui.

Nu toţi scriu poveştile pe pietre, nu toţi ştiu că fiecare piatră are atâtea straturi şi tot atâtea poveşti. ... În jocul de lumini, priveşti răvăşit, pe fereastra timpului, într-un alt decor. Întrezăreşti o scară, o masă prăfuită, o frunză dezbrăcată de vânt, o oglindă în care te găseşti uimit, o scrisoare pentru tine, al care-i scris i-l recunoşti, o ramă ovală cu-o poză îngălbenită, un cufăr şi-un tablou scăldat în voalul razelor de lumină caldă pierdută-n umbra profilului tău.

- proiecţia ei în timp pe care vrei s-o trezeşti la viaţă ...

O pierdere şi-o regăsire, dorinţa atingerii ce trece prin bariera unui timp şi-a spaţiului, o promisiune-legământ - iubirea şi viaţa îngemănate-n spirala luminii ce se roteşte-n echilibru ca frunza între cer şi pământ.

Încă nu o ştiai, doar o intuiai, - flăcăra ta vie la răscrucea din călătoriile sângelui tău.

Nimic nu poate schimba fusul destinului!

83

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Poemul inimii mele

Până mai departe, dincolo de galaxia noastră, Până în mine şi înapoi, eu sunt nemărginit, Până în necuprinsul inimii noastre!

Am mişcat piatra şi-a curs spre noi izvorul ce ne-a purtat spre uimitoare aurore boreale, Timpul se ascunde într-o lacrimă!

Lăsaţi pietrele să doarmă!

Tu eşti dorinţa ce-mi creşte din rădăcină în sus, - plăceri de nedescris, până la dulcea durere foarte tare te strâng la pieptul meu, femeia vieţii mele, în priviri ai toate darurile, îmi curgi prin vene, gândurile mele te caută, aştept clipa, Vindecă-mă, unica mea!

Ce buze arse de iubire ai, câtă foame ascund, de dor, de arderi intense, Eşti picătura ce defineşte primăvara!

Poemul inimii tale m-a tulburat, Se adânceşte-n gândul meu și se coace-n noapte, precum fructul, - tot mai zemos, tot mai parfumat În ochii tăi regăsesc povestea mea care va curge, Preludiul va fi un vis, un cântec scris în cheia fericirii, până la treapta de sus, acolo unde apare vibraţia, incapabilă să te aperi, unde cuvintele nu-şi mai au sensul, Sonata Lunii în diferite game, Să reaprindem prin noi soarele lăuntric, să-l aducem la lumina de aici!

Dacă vreau să-nfloresc în trupul tău, ce nu-ţi e clar?

Te iubesc mult, până la Pluto şi-napoi,

Închid ochii şi te văd cum mă aspiri, dulce senzaţie, simt energia ta, simt trupul tău, te sărut acolo unde se aprinde focul, Sălbatice ceruri!

Foarte aproape te am, în tine mă simt, adâncă simţire m-atinge! Îţi dau ritmul respiraţiei până când îţi culeg lacrimi de bucurie, Divine-ţi sunt reacţiile, atingem stări, ne ridicăm în cerc, O nebunie, unică clipă!

Fă-mă să mă simt om, este apogeul unei rugăminţi! Îmi magnetizezi trupul numai gândindu-mă la tine, neliniştea dinaintea furtunii...

Am nevoie de strigarea ta, Până la ultima simţire îţi voi aduce vibraţia pe buzele mele!

O poezie, sărutul tău! În ploaie de scântei, seva ta mi-a transmis plusul de energie, - lotusul cu o mie de petale deschise „... şi Dumnezeu a creat omul” prin „Separarea apelor” şi „Crearea luminii”...

O iubire divină, astfel de iubiri nasc legendele, Renaşterea dinaintea morţii morţii, Vino şi străluceşte în inima mea ca un soare!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

84

ppooeezziiee

La 71

Boris Marian Mehr Ciudata dragoste Ciudată este dragostea noastră, Nu ne vedem niciodată, ca doi orbi Închinându-se la aceeași icoană, Îmi lipesc urechea de calculator, Aud voci, Orfeu, Euridice?

Absență umilitoare sau nu?

Spațiul seamănă cu un uter ori cu o deltă.

Ne zărim printre trestii, unde e fiica Faraonului?

Prin transparență vom ajunge pe un tărâm mirific, Acolo te voi întâlni, te voi lua în brațe.

A trecut un secol, mi-ai spus, Mai mult decât trecerea prin Sinai.

Trebuie doar să mergem înainte, Nici un simț nu e mort, frumusețea, spaima, totuna.

Dă-mi mâna. Sub plapuma liniștii, șarpele gândului nerușinat se strecoară și caută.

Nu are mâini, dar apucă, nici picioare s-alerge.

Ochii viciului străpung întunericul ca două flăcări albastre. Îți aprind umerii, brațele, sânii, caută centrul plăcerii.

Părintele somnului veghează, echilibrul de mult s-a pierdut, Ne-ntoarcem în haos, la capătul căruia O nesfârșită oboseală ne așteaptă matern.

85

La 71 mă simt ca la 17, asta Să i-o spui lui „mutu”, acela cu iapa, Mă pregătesc pentru iad, că am păcătuit, Doamne, Abia aștept să renasc, unul mă trimite la cules struguri acri, A confundat vulpea, mai sunt aici, iubito, Care iubită? Bați câmpii, stimabile.

Ia să citim noi ce scria Emily Dickinson, interesantă persoană.

Pot fi pipăit cu mâna, deci exist, aș putea schimba drumul, Chiar și orașul, aș putea schimba lumea.

Aș’, nimic nu se schimbă.

Trece în pași ușori armata de sfințișori cu sandale moi.

Culoarea violetă ce înseamnă? Doliu.

Nu am scăpat niciodată de doliu, este o istorie violetă A doliului. Dați-mi o corabie, o mică ambarcațiune și voi străbate oceanul. Un vers pentru o ambarcațiune.

Credința este o frumoasă invenție, dar furnicile sunt mereu în alertă.

Drum abrupt, nedrept de abrupt, înțeleptul îl ocolește, poetul nu este un înțelept, smârcuri pustii exprimă plictisul, astfel se rup prietenii, legături de rudenie, numai iubirea preferă înălțimile. Gloria este doar la buza prăpastiei, Eu prefer buzele tale, iubito. Câmp cu maci jur-împrejur, Vântul bate în amurg, Eu am părul tot mai sur, Pe sub stele ape curg. Tu ești goală, eu alerg, Ești nebună, eu sunt bleg, Vreau să spun ceva, încerc, Suntem singuri, nu aleg. Ne iubim că e prea larg.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Chindea Maria - Gerra Orivera

Cuvinte sub dizgraţia vremii genunchiul apleacă altar în arteră sub cădelniţa ierbii clipa acidă îmblânzeşte roata înainte de-a trasa drumuri în mine vântură colbii tumorile beatitudinea crapă mugur sub coajă apoi desfăşoară legede sub doruri strivite veşniciile irump din ţară de piatră picură-n mătănii o măduvă-ncenuşată strigă revolte în piaţa publică din mine obstinat mă licitează nemurire tarabele gem exhibări de măruntaie întind pretutindeni tentacule în cristal tăie lumina sub amprentă străină chipul nostru de stele respiră smirnă şi putregaiuri în aceeaşi nară sub plug efemer darul hăruit al vieţii falie sapă în pulsiune şi gânduri brazdele zvârcoliri sângerează o vreme a necruţării s-anunţă!

foto Andrea Kowch

Ostrov de visuri pe falanga efemerului voluptatea zilei şchioapă umblă în cârjă de apă un abis desenează elipse în ornic setea smochinului răscumpără lovitura de puck ratată în poarta goală-a destinului până la un punct totul ar fi suportabil dacă n-ai vrea să închizi zborul în colivie şi să prinzi sunetul vieţii cu laţul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

86

ppooeezziiee

Viorel Croitoru

Geo Galetaru Cândva îţi vei aminti Viaţa ta nu există. Cândva îţi vei aminti aceste alungări peste pragurile anului.

Umbre pubere şi antinomiile în care te pierzi ca un animal blând, lovit de lumină.

Pe cărări aceleaşi galaxii de frunze murmură imnuri în timpanele destinului.

Viaţa ta nu există. Dincolo de cer e un alt cer şi poate o altă nedumerire a celor rămaşi pe drumul fosforescent al nopţii. Şi uitarea are culorile vântului, câmpiile se-ntorc într-o tăcută răzvrătire la pragul pe care a murit surâsul.

Viaţa ta nu există. Un crin solitar vorbeşte din când în când în numele tău...

Şi cineva vine

Domn pentru o clipă Am prins un fluture. Și eu, Pentru acesta-s Dumnezeu.

Pot să-l strivesc sau să-l las viu, Înger sau demon pot să-i fiu! Și totuși știu...

- De-aș face rău, ce Domn aș fi?

Le-ar fi doar teamă! M-ar iubi?

Să zboare liber l-am lăsat.

Din gânduri umbra mi-a plecat Mă simt curat.

Privind din cer El m-a vegheat Și-n cartea vieții și-a notat: - La testul ăsta îi dau ”bine”, Lung îi e drumul pân-la mine! Încet... Dar vine!

şi viaţa se-mparte între zei răbdători şi cineva e aici şi cineva dincolo (îndurarea noastră cea de toate zilele) şi cuvântul e aici şi nu mai vorbeşte nu-mi aşează greieri strălucitori în palmă şi cineva vine în vârful picioarelor şi-mi spune despre întâmplările care nu se mai văd şi viaţa se-mparte între zei răbdători viaţa e un surâs între două salturi în gol

cântecul mării – desen de Nynna Vizireanu

87

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

iinn m meem moorriiaam m

SFÂRŞITUL POEȚILOR DRAGI- EMINESCU ȘI VERONICA MICLE Ion Ionescu-Bucovu Masca mortuară a lui Eminescu

În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei (după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.

Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu „în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea „mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută” „…capul şi

aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”.

Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor „Naţionalul” şi „Constituţionalul”, ale revistei „Fântâna Blanduziei”, trimise de tinerii redactori, ale Academiei Române, ale societăţii „Tinerimea română”, ale societăţii universitare „Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Presei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de „Poezii”.

Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian, în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la „Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: „Acel ce zace aici înaintea noastră na fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”.

De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu, urmat de o mare de oameni pe următorul traseu: Universitate - Calea Victoriei - a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici-Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

88

În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.

Mormântul lui Eminescu

straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului.

Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.

Ca o ironie a sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor: T. Maiorescu……….100 lei; Alexandru Djuvara…60 lei; J. I. Socecu…………40 lei; Teodor Rosetti……..60 lei; Dr. Neagoe…………40 lei; D. Cepescu…….….…20 lei; Ioan Colţescu……..…20 lei; Profesor Mândreanu .20 lei; Dr. Mihaiu………....…10 lei; Kogălniceanu…..….120 lei - în dreptul lui nu este explicaţia daca i-ă plătit Dr. C. Felix………..…20 lei Total……….………..390 lei; deci Kogalniceanu (marele Kogălniceanu!) nu a plătit!

În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. Ajunşi pe aleea înmormântării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, a vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.

Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat

89

„Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase - Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.” În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile, se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el.

Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti. Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui.

De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole.

Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-a închinat o poezie, prevestind marea catastrofă: „Raze de lună-Lui” „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!

Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe, Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreunăNoi visam eternitatea în durata unei clipe” …………………………………………… „Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută.”

Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. „Aici este corespondenţa mea cu Eminescu - a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu” După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine

căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă: „O moarte vin de treci Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaus… Să dorm, Să dorm pe veci”.

Mormântul Veronicăi Micle

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau.

Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire.

Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

90

spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.

Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…

Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul: „Nici cenuşa noastră-n lume, Scumpo, nu s-o întâlni!”

ppooeezziiee

Lia Ruse Luceafãr ai rămas în vremuri Eminescu, in memoriam Alt sunet se aflã-n poeme, Altã culoare-n trãirile tale…

Gândul adânc te-a prins în scrieri rare, „Luceafãr ai rãmas în vreme“!

Prin lume-n cele patru laturi Deschisã ţi-a fost poarta nemuririi… Şi,.. va pluti şi peste veacuri Tristeţea grea… Cum plâns-au trandafirii! Întipãrirea liricã a timpului Rãmasã-i ca mişcare-n suflet.

Decoruri calde-ale-anotimpului Sunt pline de ardoare-n sunet.

Tu ai intrat în noaptea încruntatã, Suflet trudit de timp albastru: Clipe tãcând în tâmpla lãudatã, Dar ai rãmas grãirii noastre astru.

Amar…, amar moment de varã!…

De ce a fost strivitã-n palme dure Iubirea ta de poezie clarã, „Suflarea altor versuri pure“?!

Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelită de călugăriţele mânăstirii.

Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea.

Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de Perpessicius, care şi-a pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.

91

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Rusaliile sau Sânzienele Eugenia Enescu Sărbătorile românilor vin de undeva din negura timpurilor moştenite din generaţie în generaţie de la străbuni.

Bunăoară dacii la solstiţiul de vară, celebrau o sărbătoare a morţilor care ulterior a fost preluată de biserica ortodoxă, fiind denumită Moşii de vară.

Se spune că sufletele celor morţi coboară printre cei vii în Joia Mare, şi se întorc la locul de tihnă de Rusalii, dar pentru asta rudele trebuie să le facă o pomenire însoţită de rugăciune şi milostenie.

Este unul dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor pentru poporul român.

Mitologia românească vorbeşte despre Rusalce sau Rusalii ca fiind făpturi demoniace, fete frumoase, tinere şi capricioase, dar şi răzbunătoare.

Unii considră că rusalcele sunt ficele lui Rusalim împărat, iar alţii că ar fi suflete ale unor tinere care au murit, variantele fiind mult mai numeroase. Mai sunt numite şi Dânsele, Şoimanele, Paraidele, Ielele, Frumoasele, Sfintele, Fetele codrilor sau Izmele peşterilor.

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii Spre deosebire de alte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe Pământ doar în răstimpuri, cu precădere în săptămâna Rusaliilor.

Pentru a se apăra de ele ca să nu le sucească minţile, bărbaţii poartă la brâu câte un fir de pelin.

Dansează în cerc, iar dacă sunt văzute de vreun muritor, sau cineva, din greşeală, calcă pe locul unde au dansat se îmbolnăveşte foarte grav. Această boală se numeşte „ologit de Rusalii”, şi nu se scapă de ea decât prin descântece şi prin rugăciune, sau intrându-se în hora căluşarilor şi sărind peste bolovanul pe care Căluşarii l-au pus pe pământ. Din acest motiv, jocul căluşului este considerat remediul pentru vindecarea persoanei care a văzut dansul Ielelor şi şi-a pierdut minţile.

Se mai spune că ele umblă în cete cu număr fără soţ, iar dacă cineva le vede nu trebuie să se mişte sau să le vorbească.

Pe unde acestea dansează, pământul rămâne ars şi bătătorit, iar iarba rămâne neagră şi încetează să mai crească.

Ziua de 24 iunie este o zi specială pentru români, în care aceştia celebrează şi sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în calendarul popular fiind cunoscută sub denumirea de „Cap de vară” pentu că Soarele ajunge la apogeu, Drăgaica sau Sânzienele.

Noaptea de Sânziene este una magică. Toate plantele capătă puteri neobişnuite.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

92

Legat de această sărbătoare, românii au multe superstiţii, tradiţii şi obiceiuri care sunt moştenite din străbuni, fiind specifice întregii ţări.

Bunăoară în Oltenia şi Muntenia este obiceiul de a nu te spăla în această zi, ca să nu mori înecat.

Pe 23 iunie fete şi flăcăi însoţiţi de muzică merg să culeagă flori de sânziene din care fac colane sau cununi circulare ori cruciforme, cu care se întorc acasă unde sunt aşezate pe porţi, uşi, fereste, stuipi, şi chiar în grădinile de zarzavat, în credinţa că vor ocroti casa şi gospodăria de forţele malefice.

Drăgaica este foarte importantă la români mai ales pentru tinerii îndrăgostiţi.

De ea sunt legate multe obiceiuri şi tradiţii pentru cei îndrăgostiţi şi tinerii necăsătoriţi. În ajunul Sânzienelor, adică în noaptea de 23 spre 24 iunie, fetele şi flăcăii care doresc să-şi cunoască ursitul, îşi pun flori de sânziene (cunoscute în popor ca fiind florile Soarelui) sub pernă. Se spune că peste noapte, în vis, le va apărea cel cu care se vor căsătorii.

Mai mult, roua căzută pe florile de sânziene în dimineaţa zilei de 24 iunie, te anunţă că vei îmbrăca rochia de mireasă în anul următor dacă eşti fată, iar dacă găseşti un fir de păr sau o scamă, ori altceva, te vei căsătorii, pentru băieţi.

Un alt obicei păstrat şi astăzi cu sfinţenie de localnicii de la sate în special, îndeamnă fetele nemăritate să împletească în ajun o coroniţă din flori de sânziene, iar seara s-o arunce peste casă.

93

„Du-te soare, vino lună,/Sânzienele îmbună,/Să le crească floarea-floare, galbenă, mirositoare,/Fetele să o adune,/să le aşeze în cunune,/Să le prindă-n pălărie,/struţuri pentru cununie,/Boabele să le răstească,/până-n toamnă să nuntească!”

Tot în noaptea dinspre Sânziene se poate să se afle şi numele viitorului soţ. Se umple un vas cu apă şi se aprinde o lumânare roşie. Se lasă să pice 23 de picături de ceară de la lumânarea aprinsă, şi se urmăreşte cu atenţie literele formate pe maginea vasului. Prima literă care apare în apă reprezintă iniţiala persoanei cu care te vei căsători. Dacă încă nu ai un partener de viaţă, poţi să desluşeşti numele celui care, în curând îţi va cuceri inima, legând seara un buchet de flori de sânziene cu o aţă roşie. Dimineaţa după ce te trezeşti, dezleagă florile şi rulează aţa pe degetul inelar de la mâna stângă, spunând alfabetul. Se crede că litera la care te vei opri la capătul firului de aţă corespunde persoanei de care te vei îndrăgosti.

Fetele ce au participat la datinile din timpul nopţii joacă a doua zi „Hora Sânzienelor", purtând, în unele locuri, „Steagul Drăgaicei", o prăjină ce are în vârf o cruce împodobită cu flori de sânziene, cu pelin şi spice de grâu şi îmbrăcată ca o păpuşă.

Drăgaica sau Sânzienele este singura sărbătoare păgână care intră cu nume propriu în calendarul ortodox, aducând astfel magia în care minunile îşi găsesc locul lor, şi în care zânele coboară din basme pe Pământ. Este o sărbătoare în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

care creştinismul, credinţele păgâne şi vrăjitoria se împletesc fascinant.

Este noaptea care însufleţeşte satele cu ritualuri rămase de veacuri, în care femeile se duc în miez de noapte să culeagă ierburi de leac ce vor servi peste an şi descântecelor bune sau rele. Virtuţile vindecătoare sunt întărite prin ducerea plantelor la biserică pentru a îndepărta puterile zânelor rele ale pădurilor.

Tot în această noapte se culege „Apa de stele", roua culeasă din locuri necălcate, fiind învestită cu puteri tainice. Orice obiect impregnat cu preţioasa "Apă de Stele" devine un talisman: este de ajuns să-l laşi în seara de dinainte şi să-l iei dimineaţa, înainte de a-l vedea Soarele. În noaptea dinaintea zilei de Sânziene, zânele zboară sau umblă pe pământ, cântă şi dau rod plantelor şi fertilitate femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, puteri de vindecare ierburilor, dacă sunt onorate cum se cuvine. Dacă nu, îi pedepsesc pe oamenii care lucrează de ziua lor, pe cei jură strâmb sau au făcut rău semenilor. Din zâne bune devin atunci surorile Ielelor.

va schimba în bine. Să nu uitați că omul este rezultatul gândurilor și acțiunilor sale.

Carol Popp de Szatmary – Târgul de Drăgaică

Noaptea de Sânziene Mariana Ciurezu S-au strâns Sânzienele-n cunună Și-ncing o hora cu joc și voie bună Ursitoarele-s toate invitate În noaptea asta vrăjile-s împrăștiate.

Iar luna nouă amfitrioană este la petrecerea ce pare de poveste, Cerul, la miezul nopții se deschide Și dragostea în suflet se aprinde.

Aerul poartă miresmele-n valuri Și le dăruiește florilor pe ramuri Iar vraja bucuriei cuprinde zarea Vibrând în ritm cu toată depărtarea.

Strania poezie a acestei nopţi în care, aşa cum scria Mihail Sadoveanu, „Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stelele şi vânturile", în care timpul este suspendat, iar călătoriile magice devin posibile ca în romanul lui Mircea Eliade, să o petreceți cu drag și voie bună, și cu speranța că din a doua zi viața vi se

Noaptea Sânzienelor plină de magie Învăluie cu farmec, aerul mângâie, Cerul, plin de stele pulsează regulat Împrăștiind mister cu grijă calculat.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

94

folclor românesc Hora Drăgaicelor Noaptea Sânzienelor, Între cer şi pământ...

Iubite de Lună şi vânt, Plutesc peste plaiuri...

Alaiuri de zâne cântând.

Cunune-mpletesc... ... din razele Lunii, Din florile-alese Proaspăt culese...

Din roua de seară...

Cunune-mpletite.

Soarele şi Luna... de-or purta cununa...

Fi-vor numai Una Apoi..., în pădurea bătrână...

Zâne la fântână Aşează pe ape, Iubiri arzătoare, din raze de floare. În noaptea minunată...

Se-arată atunci... odată...

Din dragoste-ntrupat, Stejarul fermecat...

Razele Lunii, I-au despletit cununa, Şi zânele-i ţeasă Din lumina-aleasă.

La rădăcina lui te-aştept, Zburător purtat de vise. În miez de noapte un sărut, Pe buze îţi voi pune.

95

În braţe să mă ţii... În ochii-ţi să mă pierd... ... până-n zori de zi... Şi zâne să ne cânte, Pe aripi să ne poarte, De mână să ne ţinem, Iubind în miez de noapte, În noaptea fermecată.

Vraja Sânzienelor Pe noapte ploioasa, Chemările dorului se revarsă, Să joace de Sânziene Pe-a naturii sfinte scene, Printre flori de câmp şi fragi, Alături de oameni dragi, Între glasuri de izvoare, Şi dulci vise de fecioare, Printre a sufletelor vrăji, Şi descântec de tigănci, Pe sub păsările nopţii Şi săruturile sorţii, În sân cu speranţe mii, Să tot pleci, să uiţi să vii, Fericită doar să fii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu Zeul verii era în cea mai mare splendoare şi putere; aşa de copleşitor, încât, la amiază, plantele şi animalele păreau fulgerate; nu erau însă decât pline de un prisos de energie.

La o margine de mirişte de orz, subt un colnic, Lupu Mavrocosti văzu un pâlc de oi grămădite cu lâna una în alta, roată şi cu capetele aplecate la mijloc, caşicum ar fi ascultat freamătul cuptoarelor din mijlocul pământului. Stăteau neclintite subt soarele de Iulie şi primeau la boturi răsufletul ierburilor. Miliardele de cosaşi, specii mărunte de lăcuste de toate colorile, sfârâiau asurzitor în întinderile caste; zvonul lor tindea să se statornicească în tâmplele lui Lupu ca un cântec propriu al urechii interne. Când şi când, la cotiturile drumşorului printre lanuri, ori la o coborâre într’o vălcică, dădea peste pâlcuri de copaci care abia îşi clăteau frunzişul; turturele băteau din aripi şi-şi luau alene zborul; un popândău îl aştepta neclintit la marginea pulberei, până ce simţea cutremurul roţilor paneraşului şi trapul calului; atunci intra cu regret în căsuţa lui subpământeană, ca să iasă iarăşi în urmă, să cerceteze cu curiozitate ce a fost; paseri străine pluteau în înălţime; mai sus de ele stăteau alcătuirile fantastice ale nourilor albi de vară; zarea, pe întinderea câmpiilor, tremura într’o flacără de coloarea aerului; când se opri la o răspântie a lanurilor, ca să se orienteze, Mavrocosti auzi un buratic într’un plop, cerând ploaie; sunetul sacadat al guşei lui albe cuprindea în el o bucurie a întregii firi, care răspundea bătăilor inimii omului. Lupu simţea şi el, ca toată firea, oboseala şi în acelaşi timp deliciul şi forţa verii. Girezile de orz erau gata. Dincolo de ele, în valea celor doi peri, secerea grâului era în toiu. Mai erau şi alte lanuri unde se pornise seceratul. La capătul unuia din ele trebuia să găsească pe acel tăcut şi vrednic

slujitor Sofronie Leca, pentru care începea să aibă deodată dragoste şi prietinie.

Leca prevăzuse recolta aceasta. Mavrocosti se îndoise. Acum vedea că prezicerile administratorului sunt covârşite de realitate. Avea o părere de bine care-i râdea în toată alcătuirea fizică; era în el aceiaşi lumină care vibra în cuprinsuri, în pământ, în cer şi în toată zidirea vie. Când plecase de-acasă, Kivi, gata de plecare şi ea în altă parte, fredona un cântec, ca niciodată, şi înălţase braţele, voind să cuprindă soarele.

Buraticul tăcuse deodată, observândul poate de pe frunza lui nevăzută. În tăcerea cuprinsurilor porni mormăitul depărtat al unei batoze. Îşi călăuzi din hăţuri calul pe lângă grâie în care începuse secerea. Linii de secerători erau împânziţi prin ploaia de lumină; se înălţau, se aplecau, făceau să strălucească instrumentele graţios curbate ca un craiu nou, agitau o clipă deasupra capului un mănunchiu de spice. O femeie stătea cu mâinile în şold şi începu un cântec tânguitor, îndulcit de depărtare. Se înălţară şi alte capete înfăşurate în broboade albe şi’n frunze de brustur. Melodia conteni brusc. Rândul întreg făcu aceiaşi mişcare de aplecare asupra spicelor. Fusese observat.

– Femeile lucrează foarte harnic la secerat, îşi zise Lupu; şi după aceiaşi observaţie a lui Leca, cât le umblă mâinile, nu-şi contenesc vorba.

Erau secerătoare din Necşeni şi din alte sate. În vreme ce adunau cu securea mănunchiul de spice, urmăreau pe subt cotul stâng trecerea prinţului şi vorbeau într’adevăr, comunicându-şi felurite observaţii. Totdeauna umbla el aşa, pe departe şi tăcut. Poate-i mut, glumeau unele. Are o boală de piept, era încredinţată alta; de aceia se tot duce prin ţări străine să se caute. Nu-i numaidecât bolnav; pare om

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

96

ca toţi oamenii, după cât spun cei ce-l văd de-aproape; însă-i cam smintit de învăţătură. Are o odaie cu păreţi numai şi numai cărţi. Nici nu vra să-şi ieie soţie; are de gând să se ducă la o sfântă mănăstire să se călugărească; ş’apoi s’a face vlădică ori mitropolit. Cine ştie ce gânduri va fi având şi de ce nu-şi ia femeie; poate-i legat de vreo vrajă. Dac’ar fi trăit mă-sa, domniţa Sultana, apoi ar fi pus ea pe cineva să-i desfacă şi l-ar fi însurat. Aşa, el trup de femeie n’a cunoscut, fărădecât nişte fete de lingurari care slujesc domniţei celei tinere.

Aici trebuie să fie nu numai fapt şi punere la cale, dar poate ş’o rânduială dela Dumnezeu, după vorba veche că apa trage la matcă şi omul la teapă. Se povesteşte şoptit, la şezători ori clăci, în preajma acestei mari curţi boiereşti, că boierul cel bătrân, bunicul acestuia, ar fi hotărât cucoanei Smaranda, domniţa de-atunci, săi facă numaidecât un fecior. Acea Smaranda născuse la şir trei fete, care de care mai frumoasă; însă Mavrocosti cel bătrân nici nu voia să se uite la ele. Lui îi trebuia un flăcău. Aşa că domniţa Smaranda, fiind însărcinată de-al patrulea şi temându-se să n’o lepede prinţul dac’a naşte iar fată, s’a sfătuit cu ţigăncile ei dela iatac şi, când a fost ceasul şi noaptea aceia, i-au adus în scutece un prunc din ţigănie. Mare bucurie la curte! Acel fecior care a crescut frumos şi a fost mare boier cu fală ca nimeni altul în ţara Moldovei, a fost tatăl cuconului Lupuşor, stăpânul deacum. [...]

Acuma ce i-a venit acestui tânăr, să umble în puterea amiezii prin lanuri? Se

97

duce să-l caute pe Leca. Are a-i face vre-o mustrare. Nu i-a fi plăcut ceva. Cine ştie!

Boierii aceştia mari au multe toane şi nacafale.

Ducându-şi paneraşul prin pâlpâirile amiezii, subt un văzduh neclintit de foc şi ştiind că, în-sfârşit va da peste administratorul său, Mavrocosti începu a se gândi la felurite lucruri. Deodată răcnetul broaştelor, dintr’o baltă străpunsă de soare până în nămol, îl trezi din visare. Strânse fără voie frânele. Calul se opri. Balta părea de plumb topit, între două planuri înclinate de ardezie. Ochi enormi îl priveau din veşnicia trecutului. Corul tăcu, apoi detună iarăşi, încât calul începu să forăiască, neliniştit. Cântecul mocirlei bete de soare întrecea cu mult zvonul batozei apropiate.

Când sui colina uşor prăvălatică, Mavrocosti văzu un monstru care-i pricinui spaimă în prima clipă; erau strugurii de oameni, mişcători pe platforma şi’n jurul batozei. O arătare plină de pulbere asudată şi de puzderie de lumină ieşi din vârtejul maşinăriilor şi înaintă cu paşi grăbiţi spre paneraş. Mavrocosti recunoscu numaidecât pe Sofronie Leca, deşi nu era chiar Sofronie Leca cel cu botfori de lac şi pălărie lată’n bouri. Era un bărbat cu obrazul ars şi ochii albastri pătrunşi de energia solară a anotimpului. Râdea cu toţi dinţii. De pumnul drept atârna în laţ harapnicul: se ştia că nu-l întrebuinţează; era numai un simbol al ordinei. Sofronie făcu un semn mecanicului.

Strigă iarăşi cu glas înalt: – Amiaza!

Neamţul de la locomotivă lovi prelung cu aburul în sirenă. Ţiganii lepădară la pământ lucrul ca şi cum s’ar fi scuturat de el şi într’o clipă se prăvăliră de pe batoză şi gireadă şi se grămădiră ca să se închine măriei sale.

– Treceţi la mâncare, le porunci administratorul; am pus să se taie pentru voi oile cele mai grase de-aici dela Arini; v’a rânduit Marandache mămăliga cea mare.

Să fiţi şi voi vrednici să-mi găsiţi în baltă două duzini de ţipari. (fragment din romanul scris de Mihail Sadoveanu și publicat în 1934 la Editura Cartea Românească)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

24 iunie – Ziua Universală a Iei

IA ROMÂNEASCĂ

ttrraaddiiííii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii Iată! Sărbătorim o piesă-cult Din borangic, bumbac sau in topit Cusută cu arnici, stilată mult. „E-mbasadorul ţării” -azi- cinstit!

de sânziene

Lia Ruse Spumoasa pânză a iilor Fulgeră numai frumuseţe Modelele îşi au farmecul lor Prin gingăşie şi prin tandreţe.

E o tradiţie nestinsă Amplifică farmecul femeii Şi fiece culoare-i prinsă Cu toată lumina ideii.

Ne este din străbuni rămasă Deci ne oferă identitate, E un veşmânt de mare clasă Dar şi de autenticitate.

Pe străini îi extaziază Tezaurul portului popular Că-mbrăcată parcă dansează (Păcat că e-mbrăcată-atât de rar).

Pregătirile pentru Ziua Universală a Iei încep la apusul soarelui pe 23 iunie, pentru că, potrivit tradiţiei româneşti atunci începe şi noaptea magică de Sânziene.

Cusută în culoare senină, Creând nenumărate poveşti, Miroase a miere şi lumină: „E valoarea culturii româneşti”.

Ie! Eşti vedeta inflorată, Grigorescu te-a imortalizat În ţăranca din Muscel pictată Extrem de clasic şi rafinat… În poezia lui, - Alecsandri „Rodica,”cum ne sugerează Că... şi ea îmbracată ar fi Cu ia ce acum „excelează”.

Nicolae Grigorescu – Ţărancă din Muscel Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

98

ccoolleeccţţiiii

Reflexii Constantin Gavrilescu Când totul pare că-i pierdut viaţa-ţi nu-ţi mai este viaţă, priveşti în zare, dar... absurd, se mai iveşte o speranţă. *** Să nu vrei lucru nemuncit, căci se obţine cu sudoare banul, eu, dacă-l am, sunt fericit, dar pentru el muncesc tot anul. *** Străbate mintea-ntinsa zare spre orizontul nemişcat, cu ochiul minţii o pătrundem oare la cât natura ne-a-nzestrat? *** De stai la poarta gândului, frământările ţi-s clare, să dai ocol pământului să scapi de-ndurerare. *** De câte ori căldura-i mare, din zare o nălucă apare.

Ce poat’ să fie? Rămân stană!

Năluca e... fata morgană. *** De câte ori în dimineaţă răsare soarele semeţ, bifez o nouă filă-n viaţă şi plec pe calea-mi îndrăzneţ. *** Soarele-i torid la mare iar căldură ne topeşte, scad şi bănii-n buzunare zilnic, cât ai spune peşte. ***

99

Dintre cumpenele vieţii mai amară este-a sorţii.

Vine pe nepusă masă, că-n destin ea fost-a scrisă. *** Merg unde mă duce pasul, nu ştiu unde, el îmi spune şi când îmi veni-va ceasul, asta-o ştie orişicine. *** Îmi spunea odată tata: „- Nu fii fraier, treci şi-nvaţă!

De nu-nveţi, dai cu lopata, şi-o să plângi, că-i greu în viaţă”. *** Vremea trece accelerat și tot la fel iubirea trece, de nu ai grije, e păcat să pleci din viață fără a petrece. *** Supărarea n-are margini când te-apasă greu durerea, plângi, și umpli multe pagini, încercând să-ți schimbi părerea. *** Aș vrea ca într-o noapte când cerul e senin și Luna luminează din locul său divin, să strig plin de speranță: iubire, am să vin! tu să m-aștepți cuminte, eu să nu mai suspin.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppoorrttrreett ddee aauuttoorr

Rodica Cernea S-a născut la 11 august 1953. Este absolventă a Facultăţii de Mecanică, secţia Construcţii Nave Galaţi – inginer, şi lector la Centrul de instruire Damen Shipyard din Galaţi.

Este secretar general de redacție și redactor principal tehnoredactare la revista de cultură universală „Sfera Eonică”.

Deasemenea, redactor principal tehnoredactare la revista de cultură universală „Regatul Cuvântului”.

Activitate literară: - antologie de poezie română de azi – Dr. Artur Silvestri; - debut – volumul colectiv Universul Prieteniei „Toamna” – Iași 2008; - volumul de versuri „Ferestre în timp” – Galați 2009; - antologia de versuri „Arta de a fi” – Galati 2010; - volumul de versuri „O pleoapă peste lumea mea” – Târgovoşte 2011; - antologie de literatură pentru copii „Cartea mea de ghicitori” vol. I şi II – Adjud 2012; - antologia de versuri „Poeme haihui” – Târgovoşte 2012; Cluj-Napoca 2012; - volumul de versuri „Chemarea timpului” – Roman 2013; - în lucru „Promisiunea” – proza; Este membră a mai multor cenacluri literare şi colaborator la diverse reviste din ţară dar şi de peste hotare: - membru al cenaclului literar „Poesis Moldaviae” – Vaslui; - membru al cenaclului literar „Dirobenelu” – Benelux; - conducător al cenaclului „Ferestre în timp” – Galaţi;

- colaborator la revista „Ecouri literare” – Vaslui; - colaborator la revista „Belgianul” – Belgia; - colaborator la revista „Regatul cuvântului”, revistă editată sub egida Ligii Scriitorilor Români; - colaborator la revista „Nomen Artis” Bucureşti.

Domnul Constantin P. Popescu scrie la un moment dat despre Rodica Cernea că „nu-și coboară pleoapa peste o lume interioară, ci se ridică spre cititor, dezvăluind o sumă de sentimente şi stări omeneşti exprimate poetic: Iubesc lumina, marea, munţii,/şi-n vârf vreau să ajung,/iubesc şi oamenii,/doar lor le cânt cuvânt!//Gândurile-mi aripi să vă fie/şi, de veţi coborî,/să vă scăldaţi doar… în poezie! (pag.4 din volumul O pleoapă pesta lumea mea, Cititorilor mei). Urmează un strigăt de revoltă asupra stării lumii actuale şi a românilor, un îndemn la preţuirea nemuritorului şi nepreţuitului adevăr în momente când minciuna tinde să devină un mod de viaţă: Jefuitori de ţară e tagma voastră slută,/putere nu mai are pe sfânt ca să-l corupă./Trezitu-s-a românul, sătul e de minciună,/e timpul ca puterea minciunii să apună! (pag. 6, Adevăr sau eroare?).”

Tot el spune despre Rodicăi Cernea că este „un glas ce se exprimă cu dezinvoltură în stilul clasic al poeziei cu rimă, preţuit din ce în ce mai puțin în vremurile recente”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

100

din poeziile Rodicăi Cernea

Să fiu poet Lumina se cerne prin unde de apă în picuri grele de ploi şi prin noi, zălog de uitare durerea tot sapă şi-un mugur de viaţă naştem din ploi!

Străpunge uitarea în ziua ce piere, deschide-o uşă gândului bun, prin ploaie alerg cu mine de mână sub grindină şi tunet nebun!

Cu glasul dogit acoperă-mi vântul şi-n palma ta aş vrea să tot stau, când luna îmi răpeşte cuvântul muzei, o poezie în dar eu îi dau!

Mă-nveţi să ard pe altare de vise şi roua de pe flori să o beau, dar mă strecor în vise neânvinse şi-o flacără din soare pot să iau!

Cu secerea lunii cea nouă, voi secera-nserările şi lumea ta şi-n snopi de vise cu mâinile-amândouă, voi aduna tăcerea, de pe glia mea!

Tristeţea lumii e atât de mare încât, o uşa să-i deschid aş vrea, în oaza mea, eu îi arăt cărare dar, fericirea fuge, nu vrea să stea!

Să fiu poet, în nesperate cânturi mă spulber şi-s mereu flămând, de flacăra iubirii şi de gânduri mă reculeg apoi, în tristu-mi cânt!

Învăţ a iubi Asemeni algelor în mările sudice, dorul meu pluteşte-n noapte.

Are el oare putere să străbată iluzia şi să înveţe a iubi?

Pas temător se adună-ntr-o stea, curgând în lumina blândă a-nserării! Între un fir de nisip şi un val, iubirea mea e străină de orice poveste!

Ea nu judecă ci iubeşte, iubire nebună-nsetată de zori, 101

de cuvinte, de muguri ori ploi!

Memoria nu uită forma trupului tău, o modelează-n tăcerile strivite, încolăcindu-se pe coapsa amforă care mai păstrează sămânţa de om!

Zi de zi trupul meu învaţă a iubi, învaţă mânia, izbânda, sărutul, învaţă să culeagă nu mărul păcat, ci lava iubire a vulcanului pământ! În vocea mea ce pipăie depărtările lumii, veşnicia îşi găseşte potecă şi mă străbate, eu, drumul neumblat!

grafica de Nynna Vizireanu

Te vreau cu mine Astăzi urcând pe scara vieții înc-odată şi renăscând din aprige şi-amăgitoare ploi sub bolta neagră a cerului cândva aureolată, eu sufletu-mi împrăştii să curgă râu şuvoi.

Timidă-ntind o mână spre liniştea adâncă şi-n fin căuşul ei, cândva o cupă goală, elanul tău brutal colț viu de stâncă moare subit, sub propria-ndrăzneală.

Te vreau cu mine în fulgerul care despică cerul, vreau să urcăm mai sus, făr-a strivi speranțe să descâlcim de vom putea vreodat misterul, care-a creat odată a vieții circumstanțe!

Elanul nostru vibrând în sunete spre boltă, e doar ecoul paşilor pierduți pe cerul vieții, corăbieri neînfricați pe-o marea dezinvoltă, fără de cârmă, în marea aventur-a sorții!

Eugenia Enescu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

iinn m meem moorriiaam m

File de calendar George Călinescu 1899-1965 Lenuş Lungu Critic şi istoric literar, poet, prozator, dramaturg, eseist, s-a născut la 19 iunie 1899, în Bucureşti. Este fiul Mariei Vişan, din Zavideni, Olt, înfiat la 7 ani de familia Constantin Călinescu, din Iaşi. A trăit primii ani ai copilăriei şi pe cei de la şcoală la Botoşani şi Iaşi. A urmat cursurile gimnaziale (liceul Gh. Şincai) şi liceale (liceul Gh. Lazăr) din Bucureşti. A absolvit Facultatea de Litere, luându-şi licenţa în 1922. Între 1923 şi 1928, a studiat la Şcoala română din Roma, unde este călăuzit pentru formaţia sa intelectuală de profesorul Ramiro Ortiz şi de istoricul Vasile Pârvan. Este profesor de liceu la Timişoara şi Bucureşti. Colaborează la cele mai importante publicaţii ale vremii, printre care: „Viaţa literară”, „Universul literar”, ”Sburătorul”, „Gândirea”, „Opinia”, „Viaţa românească”, „Revista fundaţiilor regale”.

Din 1933 este codirector la revista „Viaţa românească”. În 1936, îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre manuscrisul eminescian „Avatarii faraonului Tla”. În 1937 este conferenţiar de estetică şi critică literară la Facultatea de Litere din Iaşi. Publică în 1939, la Iaşi revista „Jurnalul literar”, foaie de critică şi istorie literară. În 1945, devine profesor de istoria literaturii române moderne la Facultatea de Litere din Bucureşti, iar din 1949 este membru al Academiei Române.

A coordonat ziarele „Tribuna poporului”, „Naţiunea”, revistele „Lumea” şi „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”. Din

1947 şi până la sfârşitul vieţii este colaborator permanent al revistei „Contemporanul”.

Poet, prozator, dramaturg, eseist şi istoric literar, biograf şi monografist, critic literar, George Călinescu a înzestrat cultura românească cu lucrări remarcabile, ce constituie puncte de referinţă în configurarea acesteia la sfârşitul veacului douăzeci. A fost directorul „Institutului de istorie şi teoria literaturii” care îi poartă astăzi numele. S-a stins din viaţă la Otopeni- Bucureşti, pe 12 martie 1965.

Opera (selectiv) Poezii: 1937 Lauda lucrurilor, 1963; Romane: Cartea nunţii, 1933 Enigma Otiliei, 1938 Bietul Ioanide, 1953; Teatru: Sun sau Calea neturburată, 1946 Eseuri: Estetica basmului, 1965; Monografii: Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932 Viaţa lui Ion Creangă, 1938 Nicolae Filimon, 1959 Vasile Alecsandri, 1965; Istorii literare: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941 Istoria literaturii românecompediu- 1945.

Referiri Asupra Operei Pompiliu Constantinescu: „Inteligenţă subtilă, percepţie critică fină, fantezie aprinsă, sensibilitate mobilă şi talent plastic abundent, George Călinescu este atât de dotat încât se foloseşte simultan sau succesiv de marile sale însuşiri, oferindu-ne cel mai atractiv spectacol din critica literară de astăzi. Temperamentul impresionist personalitatea sa îmbină în mod ciudat impulsivitatea lui Iorga cu maliţia şi rafinamentul lui Eugen Lovinescu”.

Alexandru Piru: „Romancier de uimitoare resurse, poet, dramaturg, eseist delectabil, George Călinescu posedă teoretic şi practic toate mijloacele înfăptuirii, deci şi înţelegerii unei opere literare ale recunoaşterii valorilor artistice, având totdeauna putinţa ierarhizării lor. L-am putea compara cu marii istorici şi critici literari ai lumii ca: De Sanctis, Lanson, Croce, Thibaudet, dacă el însuşi nu s-ar fi delimitat de unii dintre aceştia, constituindu-şi o metodă proprie, ce se deosebeşte de istorism şi scientism, servindu-se de toate la un loc şi de nici una în chip unilateral.”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

102

Eugen Simion: „E surprinzător ce farmec au în interpretarea lui G. Călinescu scrierile vechi chiar şi cele rămase în firidele istoriilor literare. Un vers, un fragment dintr-o scriere amplă, uneori o vorbă de spirit salvează un nume sortit uitării.”

SPECIALITĂŢI MORALE George Călinescu în „Adevărul literar şi artistic”, 4 februarie 1934 Am citit cu mare satisfacţiune, în gazete, că o bandă de paznici albanezi a fost prinsă operând spargeri în dauna stăpânilor. Cum zic, m-am bucurat foarte mult. De ce? – veţi întreba. Iată pentru ce: N-aş putea spune de când datează obiceiul, dar e cert că atunci când un proprietar de vie, de moşie sau de hotel are nevoie de un „om de încredere”, caută numaidecât un „turc”, adică un „albanez”.

Albanezii sunt specializaţi în branşa „oameni de încredere”, în care nici o altă naţiune se pare că nu poate izbuti.

La uşile hotelurilor, caselor de raport, a cinematografelor şi a depozitelor întâlneşti foarte adesea nişte indivizi pe jumătate adormiţi, cu fălci bestiale şi vorbire grohăită şi incomprehensibilă, indivizi care par cu totul lipsiţi de funcţiunile superioare ale umanităţii. Inacţiunea şi somnolenţa le dau o înfăţişare de extremă stupiditate şi acea agresivitate lentă a portarilor care sunt iritabili la orice tulburare şi plini de demnitatea lor. Am jigni nobila naţiune albaneză dacă ne-am închipui că aceşti specialişti ai credinţei sunt albanezi. Cine 103

ştie ce vagă cloacă balcanică le dă naştere?

Când „credinţa” nu e ajutată de inteligenţă, ea e puţin lucru. S-au văzut criminali scoţându-şi legăturile cu lucruri de furat sub ochii somnolenţi şi osândiţi ai acestor paznici. Alteori excesul de zel ciuruie cu gloanţe trupul unui copil care a furat un ciorchine de strugure sau sugerează legarea de coada calului a unui ţăran cu o vită prea lacomă.

Un lucru mi se pare cu totul ciudat.

Cum e cu putinţă ca o naţiune să ajungă la convingerea aceasta nestrămutată că e lipsită de anumite însuşiri morale? Poţi oare să-ţi închipui că un francez care în funcţiunile de răspundere să dorească turci, convins fiind că lui îi lipseşte această calitate? Educarea unui popor pe acest temei de scepticism moral devine aproape cu neputinţă. Nimic nu întăreşte o virtute mai mult ca încrederea. Pune un copil să facă o acţiune de înaltă răspundere şi ţi-o va face. Fenomenul albanezului „om de încredere” este semnul unei deficienţe morale îngrijorătoare şi se poate traduce mai literar aşa: „Nu mă pune să-ţi păzesc averea, că sunt cam hoţ”. […]

Glossă Otilia, tu eşti un microcosm, Tu eşti Eden şi Tot. Din suflul meu spre tine În viscerele line Se naşte-vor cu aripi Babel şi Pharaot. În marea, cad, uimire!

Legat de-al tău inel Central sunt sfântul mire, Şi şarpelui din el Plin de seminţe vânt Sunt primul lui cuvânt.

Vol. Poezii, 1937

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

iinn m meem moorriiaam m

Restabilirea adevărului despre Eminescu Eugenia Enescu

(O fotografie mai puţin cunoscută a marelui nostru geniu literar)

Poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit și „luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare și intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată și manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România.

Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariștilor. Ca mulți alți ziariști, Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliției politice și a devenit o problemă și o afacere de Stat.

Cea mai însemnată parte a activității sale a fost dedicată gazetăriei și politicii.

Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupația sa principală până la sfârșitul vieții. Debutează la Curierul de Iași apoi, în 1877, este redactor la ziarul ”Timpul”, din 1880 redactor șef și redactor pe politică până în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă și este introdus cu forța într-un ospiciu. Poliția, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deținuți politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluș în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecționată sub comunism.

Eminescu își asumă ca pe o profesiune de credință lupta pentru România, amendând atât liberalii cât și conservatorii pentru politica de cedare în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Maiorescu notează - „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”. „Stăpân pe limba neaoșă” și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod.

Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator.

Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a arătat clar poziția lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, și al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru până la Tisa Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât față de politica de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

104

opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”), cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar și, totodată, își acuză colegii, fruntașii conservatori, că participă la înființarea de institutii bancare în scop de speculă.

Situația sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României si sacrifica românii aflați sub puterea Imperiului Austro-Ungar.

Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe români, îngrădind accesul la școală și Biserică, blocând cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibilă și nici recomandabilă, avertiza jurnalistul.

Lovit la ”Timpul” Viena însă atrage ca un magnet, și conservatorii se cuplează cu liberalii -,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu.

P.P Carp, înalt fruntaș conservator devine ambasador al liberalilor la Viena și, cere să i se pună surdina lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenția: „și mai potoliți-l pe Eminescu!”).

Scârbit, acesta protestează:,,Suntem bărbați noi sau niste fameni, niște eunuci caraghioși ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță să ne schimbăm opiniile ca pe cămăși și partidul ca cizmele?”.

Ca urmare, în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea ziarului ”Timpul”, este retrogradat, iar noul redactor-șef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese. ”Societatea Carpații” - serviciul secret român al Daciei Mari În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizații cu caracter conspirativ, înscrisă de fațadă ca un ONG de azi – ”Societatea Carpații”.

Societatea își propunea - conform Statutului, să sprijine orice,,întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situația românilor din Imperiul AustroUngar. Considerată subversivă de serviciile

105

secrete vieneze, organizația din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.

Sunt infiltrați agenți în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacție. Manifestările organizate de „Societatea Carpații” îngrijorau în mod deosebit reprezentanța diplomatică a Austro-Ungariei în România.

Era ca un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membrii, care milita pe față pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar și alipirea la țară, dar executa și acțiuni conspirative.

Urmărit de spionii Austro-Ungariei Într-o notă informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, Ernst von Mayr, către ministrul Casei imperiale și ministrul de Externe din Viena se raporta: „Societatea Carpații” a ținut la 4 iunie o ședintă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamna nota unui agent infiltrat în organizație - n.n.) următoarele informații: subiectul consfătuirii a fost situația politică.

S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existența unei,,Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauție.

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea de a se încredința studenților transilvăneni de naționalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituțiile de învățământ de aici, sarcina pe timpul vacanței lor în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei,,Dacii Mari”.

Săcăreanu, redactorul adjunct de la „România liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi așteaptă cu brațele deschise pe frații lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach.

CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.Akten, K.159)

Cătrună Mihai - Eminescu - suflet ascuns

Trădătorii Un alt un raport confidențial către Kalnoky, ministrul de Externe al AustroUngariei, informa despre o altă adunare a,,Societății Carpații”, din care rezulta că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” și foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numește un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreședintele „Societății Carpații”, despre care se scrie negru pe alb că este, nici mai mult nici mai puțin, decât spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocășanu si V. Siderescu că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului ”Timpul”, ar fi atins de alienație mintală”).

Naționaliștii, urmăriți și de ruși Eminescu avea o statură publică impresionantă și era perceput drept un cap al conservatorismului dar și al luptei pentru unitate națională, coordonată ulterior printro întreagă rețea de societăți studentești din orașe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor.

Pe lângă,,Societatea Carpații”, au mai aparut la Budapesta Societatea „Petru Maior”, la Viena „România jună”, la Cernăuți „Junimea”, ”Dacia”, „Bucovina și Moldova”, în Transilvania societatea „Astra” și, în vechea Românie, „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizații se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei țariste și Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate și supravegheate.

Colecția arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la București, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens:,,Eminescu este în permanență urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar, care avea sub observație mișcarea „iridentă” a ardelenilor din București și ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denuntă articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor românești în Transilvania și îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

Condamnă guvernul liberal pentru politica externă și internă, denunță cârdășia conservatorilor cu liberalii și devine o povară incomodă pentru toată lumea.

Tiradele și intransigența sa deranjau pe toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar - ca mulți alți ziariști, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

106

putut genera un curent politic ostil și neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregatește ceva Eminescu este informat și simte că i se pregătește ceva. În 28 iunie 1883 se strânge lațul. Este luat pe sus de poliție și băgat cu forța la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare și lichidare civilă, la care au participat inclusiv „apropiații” interesați prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria și politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania amenința cu razboiul. În cursul verii, Imperiul AustroUngar a executat manevre militare în Ardeal, pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesității anexarii Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenințare, în care soma România să intre în alianță militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacții.

Interzis și internat Guvernul a desființat „Societatea Carpații” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la București, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odată cu arestarea și internarea la balamuc a lui Eminescu, au fost organizate razii și percheziții ale sediului „Societății Carpații” au fost devastate sediile unor societăți naționale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei, și au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianță dintre România și Tripla Alianță, formată din Austro-Ungaria, Germania și Italia. Tratatul însemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureștiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriți de

107

unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la București.

Sabin Bălaşa - Eminescu

Suprimarea începe de la 33 de ani “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Așa-zisele „interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potențiala mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când implinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezatorul și a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pâna la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Ce urmează în anii urmatori este un coșmar - bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii.

Distrugerea lui Eminescu este deliberată și va duce la moartea sa. Poliția i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele și toate documentele - cică să nu fie distruse depunându-le la Academie după ani buni.

Eminescu nu și-a mai văzut niciodată corespondența, cărtile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să actioneze Eminescu ca lider al „Societății Carpații”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

consecintelor unei aliante a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevarat „subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol. Este ușor de înțeles că acțiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică a „măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar și de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul „operativ”.

Vasile Neguş - Eminesciana

Otravit cu mercur Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit și zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situația sa de condamnat politic și își asumă destinul - nu fără însa a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reușește să îl aducă pe Eminescu la București, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare și reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliție destul de fragilă,

de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Și tot atât de repede acesta este căutat, găsit și internat din nou la balamuc în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 124 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă și azi. I se fac rechizitorii și procese de intenție, și este denigrat de anti-români.

Eminescu nu a fost nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuția unor specialiști în medicina legală - cum este Vladimir Beliș, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speță.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator științific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut o demență paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este „uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsității teoriei sifilisului - deoarece această boală manâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continuă prezentarea deformată a adevărului în ce îl privește pe Eminescu. Însă propagarea operațiunii de dezinformare în care cad mulți, din necunoștintă de cauză, este începută de pe vremuri de serviciile secrete ale Austro-Ungariei și continuată apoi de dușmanii României. „Ținta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii și „grupuscule elitiste” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care își perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

108

Festivalul Eminescu de la Dumbrăveni, Suceava: literatura sănătoasă şi cultura autentică... (reportaj) D. M. Gaftoneanu Mult entuziasm, flori, revederi, zâmbete, strângeri de mâini, bucurie, atmosferă destinsă, o distinsă şi numeroasă asistenţă la memorabilul Festival Literar Mihai Eminescu, ediţia a VI-a, sâmbătă 22 iunie, ora 11,00 la Dumbrăveni, jud. Suceava, ţinut pe pământurile administrate de căminarul Gheorghe Eminovici, părintele Poetului... Manifestarea culturală, începută printr-un emoţionant moment cu felicitări şi urări de «La mulţi ani», cu toată lumea în picioare cântând în onoarea sărbătoritului acad. Nicolae Dabija la apropierea aniversării celor 65 de ani ai acestuia, a reunit nume de primă mărime asociate universului literar al lui Mihai Eminescu: «presidentul» festivalului, acad. Mihai Cimpoi, acad. Vasile Tărâţeanu, acad.

Valeriu Matei, Lucia Olaru Nenati, Nicolae şi Doina Georgescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Ioan Filipciuc, Ion Beldeanu, Emilian Marcu, Mihai Sultana Vicol, Ion Cozmei, Viorel Dinescu, ş.a. dar şi oficialităţi politice care au avut bunăvoinţa de a fi prezente pe întreg parcursul celor peste trei ore de expuneri de referate: preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, prefectul judeţului Suceava, Florin Sinescu, primarul Siretului, Adrian Popoiu. Din Botoşani au venit d-na Cornelia Viziteu, Ştefan Dodiţă, Mihai

109

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Cornaci, Petruţ Pârvescu, Mircea Puşcaşu şi subsemnatul. Deloc greu de explicat concentrarea atâtor spirite academice şi pasionaţi de poezie pe metrul pătrat la Dumbrăveni pentru că vorbim totuşi de o localitate cu cca. zece mii de locuitori cu o îndelungată tradiţie în organizarea de festivităţi publice, în care se afla statuile ridicate lui Mihai Eminescu şi Adrian Păunescu, dar şi cu un mare interes pentru cercetările eminescologice.

Am reţinut excelentele sublinieri referitoare la muzicalitatea versului eminescian, dorita «înfrăţire» a Dumbrăveniului cu Călineştii lui Cuparencu, bănuitele origini poloneze ale familiei Eminovici regăsite undeva prin sec. XVIII, filiera armeano-turcă a cuvântului «emin», Luceafărul poeziei româneşti- tradus în 77 de limbi ale pământului, legăturile acestuia cu Titu Maiorescu, Costache Balş, Teodor V. Ştefanelli, Ion Creangă, Veronica Micle, protestul-pamflet al poetului Emilian Marcu la o posibilă afectare a patrimoniului Mănăstirii Putna…

S-au rostit frumoase cuvinte pentru strădania Consiliului local, a energicului primar Ioan Pavăl, a secretarului Mihai Chiriac pe post de factotum şi a preotului paroh Constantin Jaba, prin ospitalitatea cărora am asistat la un eveniment impecabil ce eclipsează prin ţinuta elegantă alte reuniuni de profil; de acolo am plecat mult mai bogaţi spiritual, fiecare am avut câte ceva de învăţat... Remarcăm iniţiativa cu totul de excepţie a conducerii Primăriei Dumbrăveni de a declara ca cetăţeni de onoare un grup compact de şapte personalităţi de mare relief cultural dintre invitaţii prezenţi printre care şi d-na prof. dr.

Lucia Olaru Nenati. Ar mai fi de amintit premiul acordat acad. Mihai Cimpoi pentru editarea Dicţionarului bibliografic Mihai Eminescu şi înmânarea de diplome pentru întreaga activitate profesională sau de excelenţă literară unora dintre cei prezenţi inclusiv celor din Botoşani.

Sincere aprecieri iniţiatorilor şi susţinătorilor festivalului de la Dumbrăveni!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Poeme în Anotimp (i)Legal – Lumina – de Mihaela Aionesei prof. dr. Alexandru Surdu Încep umila mea scriere despre volumul poetei Mihaela Aionesei cu un citat din marele Blaga, care a definit poezia cu următoarele cuvinte: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”!

Când mi-a căzut acest volum de versuri în mână, m-am grăbit să citesc, miam zis că o să-l citesc pe nerăsuflate, cu mult nesaț, apoi brusc după câteva poezii m-a cuprins o stare ciudată și deși voiam să continui, ceva din lăuntrul meu mă oprea.

Mai târziu când am reluat și finalizat lectura, mi-am dat seama că pentru a citi poezia Mihaelei ai nevoie de o stare de liniște interioară, deoarece slovele din volumul „Anotimp (I)Legal - Lumina” m-au purtat prin aproape toate sentimentele umane posibile: bucurie și dezamăgire, extaz și agonie, dragoste de viață, ură spontană față de firescul destinului etc.

Poezia denotă multă maturitate și har în mânuirea cuvintelor, nu folosește cuvinte multe și aride de sens, evită digresiunea în expozeul liric din aproape fiecare poezie.

Construcția poetică este armoniasă chiar dacă din forma grafică a textului nu rezidă asta, acest lucru este asigurat de forma inegală a strofelor, masura variabilă și de folosirea cu mare inspirație a versului liber.

Versul liber la Mihaela Aionesei degajă feminitatea versurilor, armonia și muzicalitatea diferită a fiecărei poezii din acest volum.

Un alt aspect deosebit al acestor poezii îl constituie alăturarea de modern și clasic în accepțiunea de dicționar al acestora. Tematica poeziilor constituie un caleidoscop bine articulat și armonizat unde

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee se întrepătrund teme ca: religiosul, dragostea vie și cea ideală, însingurarea, criza omului modern, bucuria romantică, dar și dezamăgirea specifică romantismului.

Astfel, volumul ne oferă o trecere de la elemente romantice și puțin simboliste până la expresii de factură modernistă și postmodernistă.

Poezia de deschidere, (După 22 de ani), ne arată capacitatea de comunicare a autoarei, textul în sine te pune pe gânduri și mereu găsești sensuri noi, te face să te gândești la ce suntem noi după 22 de ani de după decembrie: „și ninge, iubite/din cerul plin de rouă/rămâne o singură așteptare/a mea”. Te poate duce și la trăirea unei iubiri redescoperite, dar care după entuziasmul revederii emană glacialitate în care doar amintirea subzistă: „când clipe, când redute/și inimi spintecate-n două/strecoară amintiri/prin vene pitulate stau toamne”.

Un iz de simbolism se revarsă din poezia (Simfonie în alb negru) „Văd cum te rostogolești printre sunete/fără să știi pe care clape să te arunci/inima ia forma pianului/simfonie alb negru”. Apare și Bacovia și Iuda și Iisus în versuri, originar mi se pare întâlnirea acestora cu eul liric al poetei în aceași poezie, lucru care denotă faptul că autoarea pe lângă talent are și știința alăturării semantice atât de diferitelor personalități biblice și poetice, semn că maturitatea din poezii le sale se bazează și

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

110

pe multă profunzime.„Bacovia îmi umblă prin suflet/cu abatoare de miei/trupul chircit într-un bob/coboară în adânc, sărutul lui Iuda, fântânile dau în clocot (…) Iisus strecoară lumea prin ciur/bulbi de rouă pocnesc”. De la întâlnirea cu poezia Mihaelei nu putea lipsi, evident nici unicul „Eminescu”, care în viziunea autoarei a fost chemat de „Creator” după cea făcut lumea (poezia De atunci): „apoi a strigat să vină poetul/și a venit ca un ram de măslin înflorit/Eminescu/cerul a devenit acvariu/ mările au plâns luceferi/umbrele toate s-au aprins/ când pământului i-a fost dat poetul”.

Am descoperit și o artă poetică pe care n-am s-o comentez, ci o să las slovele să se comunice singure, căci vorba marelui critic Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului „Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el”. (La nașterea unui poem), „câteodată am chef să deșir cuvinte pe orizontală/până le pierd urma sau sensul (…) mă adun în sânge, năvălesc spre degete/e ca o naștere mult așteptată/pentru care strâng cât pot pământ în oase/cioplesc umbre să înflorească puieți” iar finalul anunță condiția de a a deveni poet în percepția creatoarei de stihuri Mihaela Aionesei: „târziu de tot învăț cum se deșiră umbra/fără să înnod lumina/atunci poate mă veți putea numi poet”.

Mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea de a descoperi printre versurile acestea, multă hrană spirituală îmbrăcată într-un lirism desăvârșit și captivant. În încheiere o să folosesc un clișeu specific elevilor mei, atunci când argumentează apartenența unei poezii la genulul liric care ar spune: aceste poezii din volumul „Anotimp (i)legal - lumina”, aparțin genului liric deoarece autoarea își exprimă în mod direct sentimentele, poeziile au toate trăsăturile genului liric, iar titlul volumului anticipează (în mod enigmatic) mesajul textului.

floare de mac – grafică Nynna Vizireanu 111

ppooeezziiee

Mihaela Aionesei

pictură de Oleg Shuplyak

la nașterea unui poem câteodată am chef să deșir cuvinte pe orizontală până le pierd urma sau sensul devin black atâția corbi adunați în pânza minții paianjenii nu mai au loc în propria cruce nici eu mă adun în sânge năvălesc spre degete oarbă e ca o naștere mult așteptată pentru care strâng cât pot pământ în oase cioplesc umbre să înflorească puieți doar miercurea și vinerea atunci mâinile au miros de rodii coapte târziu de tot învăț cum se deșiră umbra fără să înnod lumina atunci poate mă veți putea numi poet

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

la ţărmul cu duminici albastre ... nu știu cum am să înghit tăcerea asta și câte hăuri vor mai trece prin noi rabd și mă alin cu marea printre alge și valuri număr pași din doi în doi iau cerul în spate să-ndrept cărarea pentru amândoi la țărmul cu duminici albastre Dumnezeu cu pâine și sare în mâini frânge așteptarea

viaţa, atelier de convieţuit cu durerea a treia zi de Paşti mă găseşte într-un autobuz aglomerat. nu ştiu ce caut, poate fericirea. cum care? fructul acela furat din pomul altuia când ai la îndemână grădina. deci, cum spuneam, autobuz aglomerat, oameni cu ochi adânciţi de băutură şi suflete cârpite, duhnesc zgomotos, limbajul lor n-are nimic în comun cu dumnezeirea. ce Paşti? ce înviere? prilejul de a înjura le aduce împlinirea, îmi vine să vomit. să-mi ascund sila, îmi lipesc nasul de geam, simt că-mi cresc gheare, aş scurma podeaua să pot evada. staţiile se înădesc, lanţ de carne vie, între o durere şi alta se înalţă temple de tăcere, mirosurile se schimbă, doar nebunia rămâne acidă. „ ne-au furat, domnilor, ne-au furat! ce-au făcut pentru noi?

ne-au drăcuit, ne-au omorât bătrânii şi copii! îl chem pe fiu-meu cu mitraliera să-i împuşte pe toţi! a luptat în Kosovo... mi-au dat o medalie când mi l-au adus acasă mort. ce să fac, domnilor, cu ea?! nu-mi ţine nici de foame şi nu mi-l aduce înapoi”. vocea puternică e a unei mamaie cu inima zdrenţuită. mi-e rău. îmi vine să o iau în braţe, să o iau la fugă peste galaxii. învăţ încă să convieţuiesc cu mine, cu ei sărmani nebuni aruncaţi pe-o tablă de şah capetele noastre sunt zaruri cu care se joacă râzând alţii mai nebuni dar cu diplome. cineva mă bate pe umăr „ îmi faci loc? ” „ cobor la prima ”. prin suflet trece Bacovia cu cimitirele lui e o zi de marţi...

Copacii - graficp Nynna Vizireanu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

112

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

„Materia respiră” de Vasile Popovici

pe ură,/să rămână dragostea,/iubirea francă!//Răzbună-te pe tine,/că n-ai ştiut/să te răzbuni!//Răzbună-te!”. Un îndemn evident ce defineşte încordarea pe care autorul şi-o menţine pe tot parcursul acestei cărţi.

Gellu Dorian Absolvent de filologie, Vasile Popovici din Cornii Botoşanilor, născut în 1938, scrie poezie de la 15 ani, dar s-a decis să debuteze în volum abia în 2007.

A publicat de atunci până la prezentul volum zece cărţi, unele din ele la Editura Princeps din Iaşi, sub directa lectură a poetului Daniel Corbu. Filolog fiind, ştie ce valoare are cuvântul scris.

Atent la acest fapt de viaţă a cuvântului, Vasile Popovici şi-a aşezat poezia scrisă până acum între prozodie şi vers alb, de la meditaţie la reflecţie şi notaţie., versul curgând sub semnele augure, în firescul lucrurilor firii: „Nemărginiri de capete de infinuturi/ din minus înspre plus, iar de la plus la minus;/grăbim pe căi lactee fără de zenituri/spre lumea energetică din punctul Terminus” justifică opinia noastră. Însă, pentru a-şi exprima ideile, de cele mai multe ori aplicate la noile descoperiri, la noile descoperiri ale ştiinţei, apropiindu-şi limbajul adecvat acestora, întru apercepţie facillă la cititor.

Materia respiră, titlu ales de poet „poeziilor alese” din această carte ne trimite din capul locului la marea, incomensurabila existenţă a materiei. Ne duce cu gândul şi la celebrul vers bacovian „Aud materia plângând”. Privită şi aici, cu alte rezultate artistice evident, ca pe o vietate, materia îşi declină în versurile autorului nostru stările fiinţiale. Apelul poetului către materie este unul elocvent, de dialog, de comunicare, de rugă: „Răzbună-te!/Răzbună-te pe fulger/care/n-a putut/să se prefacă-n trăsnet!//... pe cei ce îţi ucid speranţa/răzbună-te!//Răzbună-te pe cei/ce nu-ţi cântă duios/precum o doină,/o doină de iubire!//Dar nu te răbuna/pe cei care/nu ştiu, nu pot iubi;//Iubeşte aproapele/pe care/ţi-l doreşti aproape!//Răzbună-te 113

Reflexiv şi meditativ, ca în poezia pastelată Glasul eternităţii, autorul scrie cu nonşalanţă, conectat la o realitate imediată, filtrată prin suma sensibilităţilor sale.

Alternate, de la priviri asupra naturii la îndepărtatele astre, ori de la cele mai îndepărtate timpuri la cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, poeziile lui Vasile Popovici din această carte ţes o materie ce respiră aşa cum respiră zilnic poetul, firesc, fără a avea pretenţii de mari realizări estetice, dar, autorul, convins de împlinirea lor. O poezie de antologie, la o clasă în care l-am include pe poet, între sensibilităţi subliminale şi profesionalism de om pregătit în domeniu, este „Zodiile:”: „Zodiile, bătrânele.../din austral,/din septentrional,/curg zodiile/cum curg ploile/şi-mi udă ţărâna,/glodul, mocirla/ce-mi poartă/sufletul/alb şi roşu,/şi verde, şi albastru,/şi sihastru,/şi sihastru...”.

La fel şi poezia „Tresăltare”: „În vântul de seară/pletele-ţi saltă/curge senin în revărs/de albastru;//ce vrajă înaltă!//Ce inima-mi/tandră/şi neduşmană-mi tresaltă.//În liniştea serii”.

Uşorul aer eminescian, având în vedere că poezia este datată 16 ianuarie, emoţionează şi clarifică o stare poetică tradiţională pe care poetul o are şi este conştient de ea. De altfel, Vasile Popovici, deşi conectat la un limbaj nou poetic, pe care ştie să-l stăpânească, nu este deloc ancorat la noile paradigme poetice, la mode sau la curente ale momentului. El scrie pur

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

şi simplu, rezonând cu ceea ce el trăieşte, vede, izolat, cu bună voie, într-un sat de pe malul Siretului, unde lumea pare a trăi la fel de secole, deşi aerul modernităţii trece şi pe acolo ca un călător ce lasă urme vizibile.

Atent la cele ale Bibliei, ca în poezia Decenţă, dar şi în multe altele în care aluziile la religie se fac simţite, Vasile Popovici ţese în textele sale tot felul de idei, pe care le topeşte, nu ca un om religios, ci ca un laic care ştie ce rost au toate învăţăturile străbune, ironizând moartea într-un mod aparte: „Când va buciuma Adam/intempestiv - /plecatul/la judecata ’ceea/despre caren carte scrie,/la patru ace trebuie/să-mi fie îmbrăcatul,/chiar dacă n-oi avea pană la pălărie.//Şi ca s-ajung acolo/- să gesticulez convingător -/ar trebui/să îmi adun ciolanele/împrăştiate,/să nu-mi lipseasc’-o mână, vreun picior,/iar dacă-s toate,/să lembrac,-/chipeş s-arate.//Sunt om orgolios şi mă încurcă jena;/nu prea am ţoale bune,/nici cravată,/să mă prezint la judecata/cu pricina;/mai bine la alt termen/pentru-o altă judecată.//Să mă prezint în faţa Lui/necuviincios, s-ar supăra şi Cerurile ’Nalte,/şi mar trimite/pentru încă-o veşnicie,/jos, să mă iniţiez/în Codul manierelor galante”. Astfel de texte mai găsim în carte şi dau un aer de siguranţă de sine celui ce le scrie.

strângând nisip în pumn – grafică de Nynna Vizireanu

Nu despre împlinirea lor estetică discutăm aici, ci de sinceritatea din care ele se ivesc. Poetul taxează cu atitudine

cabotinsimul, întrebându-se dacă Demiurgul o fi având simţul umorului.

Or toate câte sunt, este şi autorul nostru convins, sunt la Dumnezeu, deci şi umorul, pe care Vasile Popovici îl încearcă cu autoironie: „Că nu suntem decât doar nişte bieţi actori,/iar printre ei, şi eu, umilul cabotin,/ce repetăm de zeci şi zec de mii de ori/intratu-n actuntâi, că celelalte acte de la sine vin./Noi am numit acest cabotinism, - destin,/clădit pe mişcătoarele nisipuri, c-o marjă de erori”.

Ironia, uneori aplicată la prezentul trăit, viu, este foarte atent cultivată de poet, chiar şi acolo unde „patriotismul” pare a fi fost motivul principal care a declanşat scrierea textului: „De drag de ţară şi de neam ne doare-n fesuri,/andante-andante, din succesuri în succesuri/ajungem molto presto-n marşa triumfală,/încet dar sigur înspre gloria finală.//Din şpagă şi hoţie ne-am făcut virtute;/v-am pus gâtul în jug – însemn de servitute; din trasu’ vost’ în ham şi jug ne doare-n fesuri/din servitutea voastră ne-am clădit succesuri.//Ne scoatem ţara la mezat – curată pleaşcă!/aşa negustorie nu făcea nici Ceaşcă;/din milă prăduim allegro cu succesuri/şi cel mai rău ne este când ne doare-n fesuri”. Remarcabilă este şi poezia, tot de factură ironică, în care şi sarcasmul are un rol impus de autor, De-ar fi să fie Dumnezeu, - femeie. (Uneori punctuaţia pare a fi abuzivă, însă corect practicată de autor, care este, totuşi, profesor de limba română!). Alte texte care îşi iau substanţa din tradiţii, cum ar fi De deochi, fac din Vasile Popovici un poet, unul din ce în ce mai rar de găsit printre poeţii de azi, care repune în valoare, în felul său, izurile folclorice atât de pline de substanţă poetică inepuizabilă.

Prin astfel de abordări, de sondări, de excursuri poetice, Vasile Popovici, în noua sa carte, fuge de monotonie, de simplisme, diversificând discursul şi modalităţile de punere în pagină a poeziilor sale. Important este că el crede în ceea ce face, nu trăieşte din himera poeziei, ci face din fiecare text o bucurie personală. El respiră odată cu materia poeziei sale. Aerul din jurul lui deste aerul poeziei sale.

De la poezia naivă, nonşalantă, firească, în schemele adoptate de autor, la meditaţiile filosofale (uneori chiar

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

114

filozofarde), fără pretenţii de precepte ori perspective şi priviri personale asupra materiei care „respiră”, Vasile Popovici ştie ce face; nu se hazardează în a crede că rupe tipare, că rupe gura lumii (nici măcar pe cea a satului în care trăieşte), ci, cu satisfacţie, îşi aduce obolul său de talent semenilor din preajmă, cu decenţă, nu cu condescendenţă. Autor a zece cărţi, nici nu se putea altfel.

De atfel, această nouă carte a lui Vasile Popovici, de „poezii alese”, continuă linia precedentei cărţi – Pământul ca o punte, Ed. Pim, 2012. Legăturile sunt vizibile. De altfel, autorul şi-a şi notat fiecare volum, de la primul la prezentul, cu cifre romane, acesta fiind al XI-lea, ca într-o carte fluviu, care se scrie una după alta, ca într-un ciclu la care nici autorul nu ştie cînd va pune punct.

ppooeezziiee

Vasile Popovici

Aruncă-mi draga mea, aruncă-mi pe sicriu un bulgăre de poezie! În loc de lutul greu şi lipicios ca un limax, ca o năpârcă, aruncă-mi tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri.

Aruncă-mi, draga mea, un bulgăre de poezie să se sfârâme-n tropi, dar mai ales într-o metaforă obscenă moartea mea!

Să crească muşuroiul dolofan; mormântul - el mormântul meu;

La ceas bezmetic La ceas bezmetic, ţăcănind despotic, Din ascunzişuri, ies iar liliecii; Privindu-i gânditori, miraţi, culbecii, În zori, le-admiră zborul orb, haotic.

La ceas bezmetic, piază rea, în turlă, Mai ţipă cucuvaia lung, a jale Şi zvon de-aramă suie-n catedrale, Tresare teama în ghioc şi urlă.

La ceas bezmetic, lumea toată trece, Visând la vremea albă şi înaltă; Anoste clipe-n trupul vremii saltă Şi-ngroapă brume în uitarea rece.

115

Bulgăre de poezie

din rădăcini de stânjeni ce-şi trag prin capilare tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri de prin poemele din preajmă, acoperite cu bulgări de uitare.

Iar dacă timpul, spaţiul se vor curba într-o einsteiniană logică, (poate ilogică), voi reveni din humă,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

din propria-mi cenuşă să-ţi număr silabele din versul (dacă-ţi este versul) endecasilabic ori alexandrin.

Deschide larg fereastra ce-am închis-o s-ascult cum pacea curge-n univers, să-ţi recitesc poema într-un vers ce pentru tine dinadins am scris-o.

Şi-apoi, din versul alb, să-ţi număr silabele (accentuate şi neaccentuate) fără rimă.

Doar ritmul, ritmul nesincopat va bate-n altă clipă.

metanie – grafică de Nynna Vizireanu

Pânza Penelopei Şi te-am cules din Eve şi din visuri prin veac secund să-ţi recompun întregul, iar după, m-am izbit de aisbergul ce m-a lăsat la fund printre abisuri. Şi-acum, de-acolo caut timp pierdut; purtai azur şi ochii Caliopei şi-ntregul tâlc al pânzei Penelopei de-abia-n târziul meu l-am priceput.

Liniştea de după furtună Mai las’, iubito, să închid fereastra să sechestrez un univers în noi să simt a magmei scurgere-n şuvoi să fie-ntreg potopu-n noaptea asta.

Prin noi, fluid universal să curgă, să se pogoare din senin fortuna, să se ogoaie-n linişte furtuna, ca liniştea de după…să se scurgă.

Vânzând iluzii - dublă nonă Vânzând iluzii ca pe cărţi poştale, când nu sălăşluieşti mistere să le-ascunzi, ai dat la toată lumea pe parale.

Atât de darnică ai fost cu mine! mi-ai dat pe gratis ere glaciale. Şi care pricini ţi-au dat ghes să te afunzi în labirintu-ntoarcerii în tine? de ce cu-atât hatâr n-ai vrut să mi le vinzi aşa, chiar dacă, ca pe cărţi poştale?!

Dar tu, de ce te reîntorci în tine, ca un prelung ecou de liră de Orfeu? cu el ai umple hăul meu din mine.

De ce pe gratis mi-ai lăsat iluzii cum lasă stelele ce cad,,lumine”, de parcă n-ai în tine nici un dumnezeu!

Mă cheamă cerul şi nu pot să-ntârzii.

Acolo, făr’ de tine, o să-mi fie greu pe cât de greu îmi e când spun:,,cu bine!”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

116

ppooeezziiee

Să nu vadă, dar să creadă?!...

Marin Voican-Ghioroiu

Mai pune o sută-n plus, Îţi promit, sunt om de treabă.

De spuneai de la-nceput...

Nu pierdeam atâta timp; Dar de eşti om priceput, Hai pe gratis, doar un schimb. *** Şi de-atunci, al ei bărbat, Nu se ştie ce i-au dat...

Că e surd şi orb, şi mut...

Nici în lume n-a plecat, Prin farmec s-a deşteptat. „Lângă vecina-i plăcut!”

Zice omul, c-a scăpat...

De lelea cu strungăreaţă, Iar misitu-a scăpătat, Mi-a găsit ce-a căutat.

Pe la noi prin târg Safta popii cruce-şi face Că Ion s-a ascuns în şură: Prostu meu iară îmi zace...

Dacă n-am să-i dau o gură. În Mizil, la mahala, Veste mare: Jan se-nsoară... Ăsta iar are dambla!

Mi se pare,-a treia oară, Zice Tanţa lu’ Cazma: Nuntă face dacă vrea?...

Păi, de-ncerc, n-aş regreta, Pielea nu cred că mi-o ia, Sunt rodată la şosea...

Asta fac seară de seară; Ia să dau apă la moară...

Poate... norocu-mi găsesc; Am opt nunţi, şi mă opresc!

Strigă unu-n gura mare: Vând pe doi lei prostie! „Dacă doar... atâta are!?...”

Vreau de-un leu pentru soţie; Aş dori ca să nu ştie...

Că-ntârzii la „adunare”.

Un misit spunea prin piaţă: Am pilule de prostit!...

O tipă cu strungăreaţă Zece euroa-a plătit.

Dragul meu, îţi spun cinstit: Vreau să am bărbat tâmpit, Să creadă numai ce-i spun, Pe amant să-l vadă spân...

Om de treabă, harnic, bun.

Zece euro nu-i de-ajuns...

117

Maricela Istrati, Vaslui – pictură naivă (foto web)

Doar la noi Într-o noapte…cu mult soare, Norii pe cer alergau; Un chefliu, om de onoare, Treaz era, da-n gura mare, El striga: „Mai vreau!!… mai vreau!

O cinzeacă aş vrea să beau!”

– Mut era, vă spun cinstit, Dar vă jur că a vorbit!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Surdul, prieten minunat, Sare-n sus ş-a ripostat: – Nu-l ascult, m-a enervat!

Domnilor! M-a supărat...

Am motiv, mutul nu cântă; Ce minciuni scoate din burtă!?...

Ascultaţi: vara trecută...

Am văzut mergând la nuntă Pe un mort ce-n toamnă, an, A dat colţul. Când ziceam Să îl ierte Dumnezeu!

Că aşa milos sunt eu.

Dar pe loc m-am şi-ntrebat: Cum mai doarme mortu-n pat…

Alăturea de amant?

– Cum să ştii dacă-ai surzit?

Poate s-or fi logodit..., Spui că mortul i-a păzit – Mincinos neisprăvit! *** – Şi-a urmat un tărăboi, Linişte deplină: … Astea se-ntâmplă la noi, Când apare blânda Lună Şi cu toţi merg la culcare, Veseli sunt cu toţii, Au şi poftă de mâncare…

Spune Ion lui Văsălie: „Într-o seară-n prăvălie…”

Dar cum Văsălie era mut şi surd, A bătut din palme, Şi-a cerut un rând Cu vin turburel; I-a plăcut de Ion, că ţine cu el. Şi-un of îmi avea…

Ce nu-l putea spune: Ah! că nevastă-sa S-ar ţine de glume; Dar judecătorul n-a-nţeles pricina Şi mereu o cheamă la el… pe vecina.

Rodica Nicodim, Şcoala de pictură naiv de la Brusturi, foto web

– Ce ştii tu?... mutul îi spune: N-ai văzut minuni în lume?

A mers să-şi vadă nevasta; De pomană-i dă-dea creasta.

Vai, săraca, l-a jelit...

Că atât s-a chinuit: A plâns numai în pahar, Când îmi şpriţuia Cotnar, Că pe-un tânăr lăutar,

V-am spus? Văsălie nu a mai răbdat, Chiar din seara aceea s-a şi revoltat.

Vocea i-a venit. Vai! şi ce povesteşte: Zice că Ileana... cu popa trăieşte.

Ce bună femeie!… la Domnu’ se roagă, Gura lui să-i ieie, că e tare bleagă. Şi surd să rămâie, cum a fost întruna…

Ca să nu audă ce spune comuna.

Ileana de-atunci pe vecini n-ascultă, Numai de preot, când merge la slujbă.

Mila de ea l-a cuprins, Şi-amândoi în pat s-au dus.

Nu mai ştiu ce-au mai păţit, Probabil că s-au iubit.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

118

ppooeezziiee

Eu însămi şi căderea în gol

Daniela Toma Numărăm ore sub pleoapă ochiul îmbolnăvit de-o noapte e îmbrâncit în timp, îşi scrie urma sub pledurile amiezii apă furată din fluviul lui Dumnezeu la începutul altei zile năluca-şi trăieşte nodul din gât la mila prezentului

înălţimea nu e decât ochiul de sticlă pe strada din centrul marelui oraş unde nu orice actor este îngăduit ne strecurăm printre degete foamea la marginea scenei cuvântul pieziş îşi şterge urma orbii aplaudă în neştire

aici toate lucrurile suferă de neclintire n-au luat destul din atingerea ta

Din nimic, mai adaug o zi dospeşte încă o vineri proaspăt reconstruită cu buzele încă umede şi-un rest de la ultima spovedanie aflată la ea acasă nu vine să contemple aripa uitată-ntr-un cuprins pe hârtie, semnează-n numele meu o bucată de viaţă cocoţată pe ultima înălţime ecoul se aude până la Piaţa Romană

119

am trăit – grafică de Nznna Vizireanu

Buze umede are noaptea aceasta fluturi anesteziaţi sub partea stângă devin fără voie viori ce sparg pereţii, continuă marşul cu ochii închişi, îşi umezesc gâtlejurile în lipsa ta

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

şi-mi scrijelesc ţipete într-o strană unde ultimul amin are buzele cusute

Restul străzii și nervii mei muşcaţi de lună încercăm amândoi să recunoaștem strada care nu schimbă nimic în temelia orașului tace doar în locuri precise unde concertele de nervi bat în lemn resturi de cuvinte inventăm ziduri într-un singur tremurat zvârcolit și acela de nebunie o singură dată murim împărțind cu sete ecoul, altă moarte sau nimic gura uscată a cerşetorului îşi aşteaptă porţia de lună

Necorespunzător în căutarea aceasta continuă rostuim amiezi cu tălpile goale, oameni necunoscuți își ascut respirațiile pentru a inunda cu întâmplări urme de înțelegeri apărute de nicăieri, experimentăm insuficient stări de fapt, începuturi, regăsiri fără contururi precise între toate acestea, parfumul tău e doar închipuire de singur păcat ce-ți face zdențe sufletul

O altă zi la-ndemână locul unde mi-a făcut cu ochiul primul ceas plănuit într-o zi neîncăpătoare sculptează acum restul celor două forme amputate dintr-un arc de cerc unde o balerină trecută de prima tinereţe îmblânzea cu răbdare răspântiile în care-ţi dormeau paşii neîncepuţi iar cuvintele ţi se adăposteau nemişcate de zile în şir ca într-un incubator îşi coceau mersul doar o zi mai nechează uşor surprinsă cu urechea lipită de zid

în mine nu-s minuni mai mar – grafică de Nynna Vizireanu Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

120

ppooeezziiee

Mihai Leonte Albastrele safire Doinei Theiss cu cea mai sinceră preţuire Din albastrul infinit, Se pare nedefinit, Iată am descoperit, Safirul nepreţuit.

Era ascuns în ochii tăi, Simplu, în două văpăi, Mari frumoşi, ca alte văi, Cu întortocheate căi!

Făcându-l pe privitor, Să se piardă-n viitor, În seninul ochilor, Precum zborul de cocor.

să plângi cu stele – grafică de Nynna Vizireanu

Pregătiri de toamnă Vântul trage cu arcuşul prin plopi, Frunzele unduind a toamnei simfonie, Norii negri veşnicii ciclopi, Se pregătesc de pluviale sindrofii.

Gospodine încearcă să ducă piaţa acasă, Pregătind pentru iarnă eterne borcane, Să aibă familia de toate pe masă, Orice geruri să vină, să nu avem frisoane.

noi eram – grafică de Nynna Vizireanu

121

Planetă cu noroc Ia neamule planeta, Care iute-ţi va spune, Papagalul şi flaşneta, Ce noroc ai tu pe lume!

Biletul tras de papagal, Îţi va arăta ursita, Ce te va duce spre ideal, Unindu-te cu iubita!

Vei găsi în bileţel, Numerele norocoase, Numele de pe inel, Al unei fete frumoase!

Vei mai şti de sănătate, Pentru tine şi ai tăi, Lasă totul într-o parte, Ia planeta, cu doi lei!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

Mircea Gordan

Dor de mamă Gelozia

Nu am călcat în noroi niciodată, Sînt curat, ca neaua fără pată, Odiseu, legat de catargul tău, Pe corabia purtată de-un gînd rău Nimfelor ce roiesc în jurul meu – Un stup îngrijit de Dumnezeu –, Ce-ți mîngîie privirea ca un zefir Și te ung la suflet ca un ir, Furtuna, ivită din senin, – Cînd în brațe te alin – Picură cu stropi grei de venin, Acid, cu gust de-amar pelin, Din bolnava-ți gelozie Ce te-mpinge spre nebunie: Să mă-nchizi într-o colivie – Nimănui să nu lași o... „porție”. Înnecat în reproșuri, ce curg – val –, Înnot în disperare spre… „mal” Într-un ocean de nesiguranță – S-ajung la liman nu-i speranță…

Cînd ochii tăi, umbriți de mânie, – Vulcan în erupție, scînteie Cu fulgere necruțătoare –, Mă fac un semn de întrebare: În cumpănă, a câta oară (?!), Că-n urechi nu mai am ceară, Să las valul ca să mă poarte, Vrăjit de sirene, departe…

Mamei...

Clinchet de clopoței, în inima copilăriei, Pornește din tulpina crudă oda armoniei, Îmblînzind un sîn, ca un vulcan în erupție, Dezvelit de pudoare într-o tandră accepție, Continuînd a împărți dragostea de mamă De la-ncolțit în noaptea vieții, de bunăseamă O punte de dragoste, oriunde te poartă pașii, Legătură,-n viitor să pășească și urmașii.

Curiozitatea-ar vrea necuprinsul a-l cuprinde Și, în siguranță în brațele mamei, mîna-antinde Să-i mîngîie fericita față îmbujorată, Apoi spre largul zării șă-și ia zborul, îndată...

Nerăbdarea punîndu-i aripi, spe-nalt să zboare Ca să cucerească piscurile amețitoare Cu sinuoase cărări și prăpastii ucigătoare, Purtat de destin în capcane înșelătoare, Nesăbuința purtîndu-te într-un labirint De patimi și păcate, sperînd că pașii nu te mint, Dar nu ești Făt-Frumos să ai veșnica tinerețe, Rătăcitor nepăsător pînă la bătrînețe, Deznădejdea te cuprinde privind la anii goi Petrecuți fără a privi o clipă înnapoi Și coborînd spre abis cînd te crezi în urcare, Iar mama se topește de dor în așteptare.

Recunoștința întinde mîinile, în zadar, O mîngîiere să-i aduci, cel mai prețios dar, Dar se frîng – aripi – în neputință, căci mama nu-i Și regrete-n flăcări te ard în coșul pieptului.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

122

Cu mine

ppooeezziiee

Mîndruţă Constantin Bastarda Sunt sub pământ, sau sunt sub cer, Sau sunt sub morți, dar nu disper, Mă uit la viață ca la vis, Nimic nu-mi este interzis.

Sau poate totuși un cuvânt Care mă leagă de ce-i sfânt, Doar adevăru-i adevăr, Mai e o Evă și un măr. În drumul tău am fost și șarpe, Când dracii mai cântau la harpe, Nu mai regret decât pustiul Cu care-acoperi tot ce-i viul.

Nu vei putea nici să fii moartă, Nu este scris în a ta soartă, De ce urăști, când ești urâtă, Că ramura din ram nu-i bâtă.

Fetița, când se naște nu e mamă, Dacă n-o naște nu e dramă, Dar nu fă rău oricărei altă viață, Nu ești mosorul pentru nici-o ață.

Nu-s mame, tați, cei care nu iubesc, Au primit viață, dar nu o trăiesc, O naștere când poate fi și moartă, Mers printre morți e drumul ce mă poartă.

A doua zi a copilului – 2013

Nu te gândi, cât te iubesc nu-i bine, E lumea mea şi o clădesc de mic, Ce dacă părăsit am fost de tine?

Am viaţa mea şi nu va fi nimic.

Nu bănuieşti, cu tine umblu-n braţe, Mi-eşti dragă, ce mai pot simţi?

Umbră ţi-aş fi, că timpurile-s hoaţe, Să-ţi fie bine, te-aş putea minţi.

Dar când iubirea-ncepe să și doară Şi nu poţi pune capul pe un umăr, Uşor, uşor, şi mintea mă doboară, Nu mai pot anii vârstei să îi număr.

Ca părăsit, mă linişteşte gândul, Aşa a fost, eu nu ştiu de păcat, Că pentru tine am pierdut şi rândul, Un` să mai stau, o, Doamne, mi-ai plecat!

Dar mă simt bine când îmi zic şi prostul, Ai crescut mare, poate şi cu mine, De dragul tău, de dragul meu e rostul, Dar scriu cu lacrimi dragului de tine.

Mie-mi rămâne sufletul în palmă, Mă uit la el şi cred în Dumnezeu, Iar viaţa vrea să îmi devină calmă, Dar în oglindă văd că nu sunt eu.

Cum poate cineva să îţi iubească Iubirea ta? Am să mă vând la dracu`, Cum poate cineva să îţi trăiască Iubirea ta, cum să nu fiu săracu`?

Mă doare noaptea negândind la tine, Mă doare viaţa, ca pe nou-născut, M-aş bucura să ştiu că îţi convine, Prin viaţa ta, cândva, că ţi-am trecut.

D. Scot Miller: AfroSurreal Generation

123

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

ppooeezziiee

ANCA TĂNASE Dimineţi de cenuşă ceaţa se strecoară şerpeşte, într-o tăcere de cuţit înfipt până-n plăsele cade o ploaie fină, îngreunată de memoria atâtor ruguri pe care-au ars de-a valma astronomi şi vrăjitoare.

Sub nuc, bătrânul şi câinele marea a murit odată cu Hemingway.

Oraşul îşi inchide uşa către verde vuieşte ca un tren dezlănţuit pe şine fără mecanic trozneşte din încheieturi se lungeşte, lăţeşte, înalţă poţi auzi cum cresc zidurile.

Mame şi nori într-o zi de vară La capătul privirii trec turme de viţele la primul lapte pasc iarbă albastra, sunt frumoase ca mamele tinere eliberate de durere durerea a trecut în ţipătul pruncului şi va sta acolo, nestingherită, până intră în gară ultimul tren Mama surâde…

Sculaţi-vă, fete cu aripi la umeri, împingeţi orizontul, altminteri perna va sufoca tot capul care a dormit pe ea.

poate pruncul ei va fi pescar de culori sau sculptor de poeme în ghiaţă poate pruncul ei va atinge piatra şi va ţâşni izvor poate va înălţa troiţe la răspântii de păsări sau va mulge viţelele frumoase din Calea Lactee

Sculaţi-vă, înaripatelor!

Mama surâde… trenul e departe!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

124

Ochii mei

ppooeezziiee

Vanghelie Ion Rana arde carnea

Ochii mei, două mărgele Sar 'naintea mea zaplazul Ei ajung primii la stele Și-nconjoară-n stihuri iazul În verdeața de lumină Bântuind cu zorii pragul Vin îngerii de se-nchină Și-obosit sosește magul Dorul meu întinde punte Peste timp ușoară treci Îngeri vin ca să asculte Glas de umbre pe poteci

Rana arde carnea ca-nainte Nopțile se scutură pe ea Luna mă sărută iar fierbinte Tologit cum stau pe canapea

Adevăruri, rătăcire Dulci minciuni mă picurară De atâta fericire Peste rai ne plouă iară

Printre dorurile prefirate Ce m-ating cu aripe de fulgi Numai tu o ștergi pe ne-așteptate Nici nu știu de ce vrei să m-alungi Uneori parcă întreci măsura Te alergi cu soarele de sus De departe îți aud doar gura Vorbelor lipsite de răspuns Rătăcesc printre boscheți aleanul Când cu luna tu îmi faci din ochi Și la miezul nopții pehlivanul Urcă dealul umbrelor de plopi Ne-ntâlnim în toamna ce se țese Ca în cuibul cald al unor pui Ploaia plânge peste noi adese Azvârlind cu picurii sătui

125

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

îngopaţi sub redute

Ionescu Stejărel mă doare mă dor de EU mă dor de TU mă haită lupii în ATU, mă lună în nori tocite stânci mă plici, mă scrum ţigara în sejur mă jur, mă pistileşte floarea din grădină, mă zbiră în liră, mă Eu nebun în nări cu fum mă gratii în noi, mă DOI, mă doare în DOS mă ros neîntors, mă EU mă TU mă DU, eu DA tu NU.

a venit Apocalipsa nu-i a mea, este a voastră timpul o să ducă lipsa morţii voastre din fereastră, vă nenorociţi trăirea delirând în apogeu şi-o să vă vindeţi iubirea pe o viaţă de yankeu, ia uitaţivă la voi de nimic nu sunteţi buni purtaţi pielea de la boi şi-n plus, sunteţi şi nebuni, nu mai criticaţi pe alţii când voi sunteţi criticaţi căci vă caută necuraţii la care le sunteţi fraţi, şi o să vă ducă în lume pe cărări necunoscute şi vă pun nume postume şi vă îngroapă sub redute.

Cu dedicatie, celor care se simt.

femeia mării sălbatic este ţărmul, precum este o femeie care sărută marea în fiecare zi, îşi dezgoleşte pieptul de unde scoate o cheie şi grele uşi deschide cu moarte-n insomnii, cu sânii goi apoi, sărută din nou mare se năruie sub valuri şi fuge în adâcuri şi trage sfoara nopţii apoi închide zarea şi păsările mării se ascund din nou în smârcuri,

fata morgana – grafica de Nynna Vizireanu

femeia nopţii apare cu sânii dezgoliţi şi-aruncă rochia în mare cu noaptea în interior apoi pe valuri pleacă spreo lume de smintiţi şi leagă răsăritul cu marea de un nor.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

126