Dramabook

ERASMUS +

DRAMA BOOK ABOUT TOLERANCE

HUNGARY

TURKEY

ITALY

ROMANIA

DIFFERENT CULTURES ON THE SAME STAGE

PETŐFI SÁNDOR: JÁNOS VITÉZ Translated by John Ridland as John the Valiant "János Vitéz" ("John the Valiant") is an epic poem written in Hungarian by Sándor Petőfi and a musical by Pongrác Kacsóh adapted from the poem. It was written in 1845, and is notable for its length, 370 quatrains divided into 27 chapters, and for its wordplay. It is a story of the young shepherd who is forced to leave his home and undergoes adventures as he defeats the villains such as Turks and witches while searching for his true love.

The poem has gained immense popularity in Hungary, and is today considered a classic of Hungarian literature.[1][2] In 1904, it was adapted into a popular musical. In 1973, it was adapted into the animated feature film Johnny Corncob, the first of its kind in Hungary.

Kukorica Jancsi ("Johnny Corn") is found abandoned in a corn field as an infant; he is taken in by a peasant landowner, and by his adolescent years, is a shepherd for his master. He is in love with an orphan girl, Iluska, who is being raised by her wicked stepmother. Jancsi and Iluska hope to be married, but once, while they are spending time together, many of Jancsi's sheep wander away, and he is chased from the village by his master.

Dejected, he joins a company of hussars, who are en route to France to fight the Turkish invasion there. The hussars journey from Hungary to France (crossing the many, heavily fictionized countries in between, such as Venice, India and Mongolia, where they arrive just in time for the battle. Jancsi saves the French princess from capture, and the king in gratitude offers him her hand in marriage and the kingdom to rule. Jancsi turns the offers down, telling the king about his love for Iluska; the king then gives him a reward of gold, and names him János Vitéz ("Sir John").

János travels back to Hungary by boat, only to learn that Iluska was worked to death by her stepmother. In memory of her, he plucks the single rose growing from her grave and keeps it. He then sets off on a series of increasingly more dangerous adventures, hoping to end his life in some glorious feat. He reaches the Land of the Giants, where he kills the king in his castle and has all the other giants pledge fealty to him. Later, he arrives in the Country of Darkness, ruled by a coven of wicked witches. After the witches gather and prepare for an occult ritual in their lair, he calls on his mighty giant vassals to help him wipe out the evil women. As each witch dies, the forest becomes a little brighter, and János notices that one of them is Iluska's stepmother. She is the last to be destroyed, leaving the land in full daylight.

After several years of further wandering, János finally emerges at the end of the world, the coast of the Óperenciás sea (a traditional uncrossable ocean in Hungarian folklore). He again calls a giant, this time to wade across with him on his shoulder. They arrive at an island after two weeks, which turns out to be the Land of the Fairies. János, unable to feel happy without Iluska, wants to kill himself in a small lake, and tosses the rose in first. At this moment, it turns out that the lake contains the Water of Life: the rose changes into the form of Iluska.

2

Reunited, the two lovers get married at once, and the fairies proclaim them king and queen.

They live happily ever after.

Musical adaptation Pongrác Kacsóh was a composer and lyricist who had previously set a folk tale to music (Csipkerózsika). In 1904, he wrote János Vitéz, an adaptation of Petőfi’s poem, which was to become his greatest success.

The musical differed from the poem in several important ways. Most of all, it had a much stronger Hungarian nationalist undercurrent, revealed most explicitly in the ending. 













A new character is introduced: Bagó, a friend of Jancsi and his would-be rival for Iluska’s heart. As Iluska makes her choice extremely clear, the sorrowful Bagó joins the hussars at the beginning of the story.

Jancsi is made less responsible for the disaster that leads to his exile. In the book, he is neglecting his duties to spend time with Iluska, and the herd wanders off on its own. In the musical, the stepmother hires another shepherd to lead the herd to stampede.

Petőfi was a Francophile, and the French in János Vitéz are portrayed as a noble country which simply happens to be under siege. In Kacsóh’s adaptation, they are extraordinarily cowardly and effeminate, to comic effect: the army is in constant retreat, and the king throws a tantrum when he cannot find his smoking pipe. The princess, the only person of any courage, sings a song about how she would love to be a man so that she, at least, could ride into battle.

It is Bagó who delivers the news of Iluska’s death to János, during the middle of the victory celebration; he and János sing a sorrowful duet about the rose. They then go off together to find her, be she “in heaven or in hell.”

The giants and the witches are entirely left out. Instead, the two wanderers have a run-in with the devil in the middle of a forest, who has no luck leading them away from their quest.

The wanderers discover the Spring of Life in the middle of a seemingly endless forest after seven years of searching; the Óperencian ocean is entirely left out. Nearby lives Iluska’s stepmother, who tries to dissuade them from discovering the fountain’s true nature; they discover that she is a witch, and she flies away.

After Iluska’s resurrection, the two lovers are wed by the fairies, and rule as king and queen. The only caveat is that if they should ever leave the kingdom, they will never be let back in. Bagó, who cannot share in the couple’s mutual happiness, decides to return to his village. The celebrations are interrupted by the sound of Bagó’s fluteplaying as he begins his journey back (mirroring the interruption of the French victory celebration). The sound mesmerizes János, who is at first unsure what he is hearing; when Iluska tells him that it is only Bagó, János delivers the musical’s last soliloquy: “It calls me – and you! Do you not hear it? Do you hear? It is the sound of the sheep – the song of the harvesters. It calls me home. I must go!” Iluska decides to go with János, and they depart for their homeland.

The ending is the most obviously different, as János decides to abandon immortality, eternal bliss, and even Iluska to return to his village. The sacredness of the Hungarian homeland was 3

a common motif in art of the time, designed to keep nationalism alive in Hungarians under the yoke of Habsburg rule. While it is a clear departure from Petőfi’s original, it is not entirely out of line with the rest of the poet's body of work, who was himself a fiery nationalist (having started, and died in the Hungarian Revolution of 1848).

John the Valiant 1 The blistering sun in the midsummer sky Beats down on the shepherd boy from on high.

No need for the sun to be blazing above, Inside him, the shepherd is burning with love.

With fiery young love his heart is blazing.

At the edge of the village his sheep are grazing.

Past the edge of the village they're grazing all over, While he lolls on his sheepskin cloak in the clover.

A sea of bright flowers spreads wide around him, But it isn't the colourful flowers that astound him: A stone's throw off, where a brook flows, there, His gaze is fixed in a steady stare.

And it isn't fixed on the brook's bright swirl, But on what's in the brook, a blonde-headed girl, Fair-haired, and one of the slenderest, With long golden braids and rounded breast.

Up over her knees her skirt is hooked While she scrubs her wash in the fresh, clear brook; And her two pretty knees peep into sight To Johnny Grain o' Corn's great delight.

Yes, the shepherd lolling there in the grass Is Johnny Grain o' Corn, and the lass Who's scrubbing her laundry in the stream Is Nelly, the pearl of johnny's dream.

"Iluska - Nelly - my dear heart's pearl!"

This is how Johnny cried out to his girl: "In the whole wide world, you can take my word, You're the only one who makes me feel like a lord."

4

"Smile up at me with your sloe-eyed look, Let me give you a hug, come out of the brook; For a moment, just give your laundry the slip, And I'll plant my soul on your rosy lip!"

"I'd gladly come out, Johnny dear, you know, I have to get on with my washing, though, Hurry-hurry, or catch it from - someone or other You know I'm a stepchild, and you know my stepmother."

The beautiful Nell answered him with a smile, While she scrubbed away at her laundry pile.

But Johnny jumped up from his sheepskin coat, Moved closer, and coaxed her on this note: "Come out, my dove! Come up, my pigeon!

A hug and a kiss won't take but a smidgeon; Besides, your stepmother's nowhere near, Don't leave your sweetheart languishing here."

With his blandishments he coaxed her out, With his two hands clasped her waist about, And he kissed her mouth: one time? a hundred?

Only He who knows all things could get them numbered.

2 The day raced ahead, and was nearly done, The brook swirls blazed with the evening sun.

Nell's cruel stepmother's rage grew strong: "Where's that girl loitering so long."

This was the thought of that wicked stepmother, And she brooded until she came out with another: (I won't tell how she cackled with glee to hatch it) "I'll sniff out what she's up to. If she's loafing, she'll catch it!"

And catch it you will, little orphan Nell!

The witch is behind you, a fiend from hell; Her big mouth is gaping, she's ready to scream, To startle you out of love's languorous dream: "You trashy trollop! You shameless slut!

You worthless hussy! You stink of smut!

You steal the daylight, may God forsake you...

Just look at you lying there... the Devil take you -"

5

"Enough of that guff, you shut your mouth or I'll shut it for you, you hear me, Mother.

You dare make my Nelly so much as squeak, And the rest of your teeth will drop out of your cheek."

Thus growled the brave guardian of the flock As he shielded his sweetheart who shivered in shock, After which, with a glare of menacing anger He held forth as follows, the bold haranguer: "If you don't want your house to go up in flames, Stop shaming this orphan with filthy names.

She's been slaving and toiling till she's practically dead, And yet all you feed her is dried-up bread."

"Now get up and go, Nell, you've still got your tongue, Come and tell me at once if she's treating you wrong And you! Don't go nosing in other folks' sinning, You didn't sleep on spotless linen."

Johnny Grain o' Corn grabbed up his sheepskin cloak, And quick-stepped off to hunt for his flock.

To his great alarm as he searched all around, Only one or two sheep lay dotting the ground.

3 When the setting sun softly was touching the land, Johnny had only half of his flock in hand.

The other half seemed to have come to grief: Carried off by either a wolf or a thief.

Whatever had happened, they were utterly gone; It was fruitless to search, or go carrying on.

Now what should he do. As he made up his mind, He herded on home the few sheep he could find.

"Now you'll catch it, Johnny... you're in the wrong!"

He gloomily mumbled, shuffling along.

"Your master's star must be an unlucky one, What next?... Who knows? May God's will be done."

So he thought, but for more thinking it was too late; The flock had arrived at his master's gate.

Outside it his hot-tempered master stood To count off the sheep, as he always would.

6

"I tell you, there's no need to count them, Master!

And there's no use denying we've met with disaster; I'm sorry, I can't do a thing, it's my fault," Johnny Grain o' Corn's words slowly came to a halt.

To those words Johnny's master made this response, Seizing his moustache and twirling it once: "Don't fool around, Johnny, I don't like a joke; You know, I'm one fellow you shouldn't provoke."

When he found that it wasn't a joke that he had, Johnny's master then nearly went stark staring mad; He roared, Johnny's master, a wild cry and hue: "A pitchfork, a pitchfork!... I'll run him right through!"

"Ay-yi, oh you bandit! ay-yi, gallows prize!

I hope that a raven pecks out your eyes!...

I kept you, I fattened you up like a goose!

What I fattened you up for's a hangman's noose."

"Clear out of here, don't let me see you again!"

Johnny's master poured out these words in his pain; Then seizing a stackpole he suddenly sped After Johnny with stackpole raised high overhead.

Johnny Grain o' Corn ran from him, shot out of sight, Though no one could say that he fled out of fright, Brawny lad that he was, he'd fight twenty young men, Though his years weren't much closer to twenty than ten.

The reason he ran away was that he saw His master's great fury was backed by the law; If it came to a scuffle, too, how could he baste him, Who was half his own father, the man who had raised him.

So he ran till his master had run out of breath; Then he trudged along, halted, and trudged on like death, To the right, to the left; why's he walking this way.

Don't ask Johnny, his head's in complete disarray.

4 When the brook made a looking glass of its water, In whose surface a thousand stars were a-glitter, Johnny was standing at the foot of Nell's yard; Though to tell how he'd come to it would have been hard.

7

He paused, and he drew out his cherished flute, And started to whisper his saddest tune through it; The dew, as it settled on bushes and grass, Might have been the stars weeping for Johnny, alas.

Nell had dropped off to sleep at the front of the porch Where in summertime she used to lie on her couch.

The tune woke her up, she threw back the bedcover, And leapt up to rush down and see her dear lover.

But the way Johnny looked could provide her no cheer, And what she came out with gave words to her fear: "Oh Johnny, my darling, what's wrong? Why so white, Like the pale waning moon on a sad autumn night?"

"Oh, Nelly love! How could I help but look white, When your lovely face soon will be torn from my sight..."

"Johnny, what are you saying? You terrify me: For Heaven's sake, don't talk like that, let it be!"

"It's the last time I'll see you, my heart's only spring!

It's the last time you'll hear my unhappy flute sing; It's the last time I'll clasp you," he said with a sigh, "This is farewell for ever, our final goodbye!"

Now the wretched boy had to relate all the rest, He laid his head down on his love's sobbing breast, He held her tight, turning away from her face: So the girl wouldn't see how his own tears raced.

"Now then, darling Nelly! Now then, my sweet rose!

Fare thee well, don't forget me as time comes and goes.

When you see a dried weedstalk being chased by the wind, May your lover in exile come into your mind."

"Now then, darling Johnny, leave, leave if you must!

The good Lord be with you each footstep, I trust.

When you see a crushed flower that has been dropped behind, May your languishing sweetheart come into your mind."

They tugged loose from each other, like a leaf from a branch; A chill wintry shiver made both their hearts blanch.

Poor Nelly let fall many tears as she grieved, Which Johnny wiped off with his wide-flowing sleeve.

8

Then he left; and he cared not a whit for what came to him, Whatever, wherever, all was the same to him.

Near him the sheep-herding boys piped and whistled, The cattle bells clattered... but he never listened.

The village by now was some distance from him, The flames of the shepherds' fires glowed faint and dim; When he halted a last time to take a look back, The steeple glowered down on him, ghostly and black.

Had someone stood near him, what they would have heard Was him heave a huge sigh without saying a word; A flock of white cranes overhead cleaved the sky, But they couldn't hear, they were flying too high.

So he trudged along, trudged as the still night grew late, On his neck hung his sheepskin cloak's rustling weight; Though the weight of the cloak may have been in his head, Since the poor fellow's heart was as heavy as lead.

5 When the sun rose, dismissing the moon with its motion, The moor around him lay flat as an ocean; From where the sun rose to its point of descending The straight level plain stretched for ever, unending.

Not a flower, not a tree, not a bush could be seen, Dew sparkled like stars on the sparse, skimpy green; Away to one side where the early sun beamed, With a border of reeds, a little lake gleamed.

At the edge of this pond in the clumps of green reed, A long-legged heron stalked after its feed, A kingfisher darted about on the pond, Diving down with sharp wings, and flitting beyond.

Poor Johnny trudged on, his black shadow behind him, Though he didn't need shadows and clouds to remind him; The bright sun had broken through over the plain, But a dark night of nights in his heart still remained.

When the sun had ascended the sky to its height, Johnny thought, "Why, it's time to be having a bite."

He'd had nothing since lunchtime the morning before, And could hardly stand up on his legs any more.

9

So he plopped himself down and pulled out for a snack The last scrap of bacon he'd stuffed in his pack.

The blue sky, the bright sun gazed on him... below, The eyes of a fairy mirage were a-glow.

When he'd eaten his little light lunch with good cheer, He grew thirsty, and down to the pond he drew near, At the shoreline he plunged his hat in it brim first, And by that means he slaked his phenomenal thirst.

He hadn't walked far from the edge of the pond When drowsiness over his eyes waved its wand; With his head on a molehill, he flopped at full length, So a good nap could bring back his dwindling strength.

He dreamed he was back at his village and farm, His Nelly lay sleeping on his faithful arm, As he leaned down to kiss his dear girl where she lay, A huge thunderclap chased his sweet dream away.

He gazed around, far and wide over the moor; And he saw starting up a great heavenly war.

This great war in heaven had sprung up as fast As Johnny's own sorrowful lot had been cast.

The wide earth had put on its clothing of black, The sky boomed appallingly, lightning bolts cracked; All at once the clouds opened their gutters and poured, While the pond water spewed up thick bubbles and roared.

Johnny steadied his long shepherd's crook under him, And then he bent downward his big hat's broad brim, His great shaggy cloak he had flipped inside out Like a tent, while he watched the wild thundercloud spout.

But the storm that had suddenly piled up so high, Just as suddenly now had fled out of the sky.

The clouds flew away on the wings of a breeze, And a many-hued rainbow arched over the east.

Johnny shook all the drops off his great sheepskin coat, And as soon as he shook it, set out on his road.

When the weary old sun settled down for the night, Johnny Grain o' Corn's two legs still held him upright.

10

His legs walked him into the heart of a wood, Straight into the dark heart of a thick, green wood; A raven was digging the eyes of some carrion And greeted him grimly with its croaky clarion.

But the woods and the raven didn't trouble his mind, Johnny Grain o' Corn went his own way, quite resigned; In the heart of the woods on his shadowy path The moon laid down for him a bright yellow swath.

6 The clock was beginning to strike twelve - midnight, When Johnny's eye noticed a flicker of light.

As he cautiously neared it, he saw that the spark Shone out from a window in the woods' deepest dark.

Johnny shrewdly concluded what this sight could mean: "This light must be burning in an old wayside inn; The good Lord be thanked! - it can't be denied.

I'll step in for the night, and I'll rest up inside."

Our Johnny was wrong, though, an inn's what it wasn't, What it was, was the den of some bandits, a dozen.

And the house wasn't standing there empty: those bandits, All armed to the teeth, were inside it and manned it.

Night, bandits, and pistols, and axes to batter...

If you add it all up, this was no laughing matter; But our Johnny's brave heart was in the right place, So he stepped in among them - with fear? not a trace.

He said something like this by way of a greeting: "May Almighty God grant good luck to this meeting!"

At his speech, though, the bandits all leapt to their weapons, And rushed up to Johnny, when out boomed their captain: "You man of ill fortune, who are you, so bold As to dare to set foot on our dwelling's threshold.

Are your parents still living? Do you have a wife?

If you do, they will see you no more in this life."

But our Johnny's heart didn't start thumping more hasty, Nor did his complexion turn sickly and pasty; To the chief of the bandits' rough challenge, instead, In a voice with no tremble or tremor he said:

11

"Whoever loves life would have reason to fear, He would act very wisely to stay out of here.

But my life is cheap, so worthless, in fact, I can step in among you with courage intact."

"So permit me to live, if you think that is right, And allow me to sleep here in safety tonight; If that's not what you want, you can beat me to death, For I shall not defend my contemptible breath."

He said this so calmly, awaiting unfazed What would come, that the twelve bandits goggled, amazed, Then the captain responded with these words, no other: I'll tell you one thing, boy - no, make that two, brother, "You're a brave lad, you are, by a gallant saint led!

And to be a great bandit, by God, you've been bred.

You can spit on your life, and your death you can twit...

We want you to join us... let's shake hands on it!"

"Robbing, looting, and killing, for us are a joke, And the prize of this fine joke is loot in the poke.

This barrel holds silver - that, gold, do you see....

Well, lad, will you sign up with our company."

Strange notions were forming inside Johnny's head, So, making believe to be merry he said: "I will be your companion - shake hands on it now!

It's the one shining hour of my dark life - and how!"

"Well, to make it more shining," the captain replied, "Let's drink to it, men, we've got nothing to hide; From the cellars of priests we've brought lots of good wine up, Let's stare to the bottom of each hefty wine cup!"

So they stared to the bottom of each hefty bottle, And the brains were soon sunk to the depths in each noddle; Except for our Johnny, who kept a tight lip, When they urged him to swill, he took just a wee sip.

The wine dusted sleep on each pillager's eye...

This was all Johnny wished, as he sat waiting by.

To the right and the left all the bandits had tipped, Johnny looked at them snoring and here's what he quipped:

12

"Nighty-night!... Nothing's going to wake you up until The trumpets of Judgement Day blow loud and shrill!

There were plenty of people whose candles you blew out, I send an eternal night in to snuff you out."

"To the treasure vats now! I will stuff my pack well, And carry it home to you, my darling Nell!

You'll no longer be your vile stepmother's slave, I shall make you my own... whom the will of God gave."

"In the heart of the village I'll build us a house, And take you my bride in your ribbons and bows; There we two will happily lead our plain lives, Like Adam and Eve up in Paradise."

"O God my creator! What a foul thing to say!

I'd be cursed like the bandits to bear this away.

Every chunk of their treasure has blood clinging to it, To get rich and be happy on that. - Can I do it."

"No, no. I won't touch it... In a flash it's forgotten.

My conscience has not yet turned totally rotten.Dear beautiful Nell, keep on bearing your burden, And trust to the Lord your hard life as an orphan!"

When Johnny had finished declaring these vows, With a flickering candle he stepped from the house, At each of its corners he lighted the roof, And the angry flames fanned and flared up with a 'whoof!'

The thatch all caught fire in the blink of an eye, And the red tongue of flame bolted straight for the sky, A murky veil covered the sky's open vault, And the shining full moon was darkened and palled.

Such an uncanny landscape then came into sight That it startled the owls and the bats into flight; Their spreading wings swooshed, like a quick rising breeze, And startled the calm of the wood's canopies.

The earliest rays of the rising sun shone On the smouldering ruins, and bending far down, Through a scorched, broken window peered into the lair, And the bandits' charred skeletons gave back its stare.

7

13

Johnny'd been to the Back of Beyond, and by then He gave scarcely a thought to the dead bandits' den; Now in front of him suddenly something was gleaming, Some weapons, off which the sun's arrows were beaming.

Magnificent hussars approached him, astride Magnificent steeds, shining swords by their sides; Each proud charger was shaking its delicate mane And stamping and neighing in noble disdain.

As he saw them draw near him in all of their pride, Johnny felt his heart swell up to bursting inside, For here's what he thought: "If they only would take me, A soldier indeed I gladly would make me!"

With the horses on top of him nearly he heard Their leader yell out at him this warning word: "Fellow countryman, watch it! You'll step on your head...

What the devil so fills you with sorrow and dread."

Johnny answered the captain in one pleading breath: "I'm an exile who wanders the world till my death; If you'd let me join up with your worships, I think I could stare down the sun with never a blink."

Said the officer: "Think again, friend, if you will!

We're not going to a party, we're marching to kill.

The Turks have attacked the good people of France; To the aid of the Frenchmen we make our advance."

"Well sir, war won't make me the least little bit sad; Set me onto a saddle and horse, I'll be glad Since, if I can't kill someone, my sorrow will kill me, Fighting's the life work that most will fulfill me."

"It's true, I could only ride donkeys to date, Since the lot of a sheep-herder's been my hard fate.

But a Magyar I am, God made us for the horse, And made horses and saddles for Magyars, of course."

Johnny spoke a great deal as he let his tongue fly, But he gave away more with his glittering eye; It's no wonder the leader should quickly contrive it (He took such a liking) to make him a private.

14

You'd have to invent some quite elegant speeches, To tell how Johnny felt in his bright scarlet breeches, And how, when he'd slipped on his hussar's red jacket, He flashed his sword up at the sun, trying to hack it.

His bold steed was kicking up stars with its shoes, As it bucked and reared, hoping to bounce Johnny loose, But he sat on it firm as a post, and so tough An earthquake could never have shaken him off.

His soldier companions soon held him in awe, When his strength and his handsome appearance they saw, In whatever direction they marched and took quarters, When they left, tears were shed by the whole region's daughters.

But none of these young women mattered to Johnny, Not one of them ever appeared really bonny, Though he travelled through many a land, truth to tell, He nowhere found one girl the equal of Nell.

8 Now slowly, now quickly, they marched in formation, Till they came to the heart of the Tartary nation; But here a great peril awaited: towards Them, the dog-headed Tartars advanced in their hordes.

The dog-headed Tartars' commander-in-chief Barked out to the Magyars his challenge in brief: "Do you think you can stand against us and survive.

Don't you know that it's man-flesh on which we thrive."

At this the poor Magyars were shaking with fear, As they saw many thousands of Tartars draw near; They were lucky that into that countryside came The Saracen King, of benevolent fame.

He instantly sprang to the Magyars' defence, Since he'd taken a journey through Hungary once, And the friendly, good-hearted Hungarians then Had seemed to that king the most decent of men.

The Saracen had not forgotten it since, Which is why he stepped up to the fierce Tartar prince, And with these kindly words he attempted to bend To the cause of the Magyars his good Tartar friend:

15

"Dear friend of mine, pray, meet these soldiers in peace, They will do you no injury, none in the least, The Hungarian people are well known to me, Please grant me this favour and let them pass free."

"Well, I'll do it, but only for you, friend, alone," The head Tartar said in a mollified tone, And what's more, wrote a safe conduct pass for their group, So that no one would trouble the brave Magyar troop.

It is true that they met with no fuss or disorder, But still they rejoiced when they came to the border, Why wouldn't they? Tartar land's too poor to dig, Yielding nothing to chew on but bear meat and fig.

9 The hills and the hollows of Tartar terrain For a long time gazed after our troop's little train, Indeed they were now well inside Italy, In its shadowy forests of dark rosemary.

Here nothing unusual needs to be told, Except how they battled against the fierce cold, Since Italy's always in winter's harsh vice; Our soldiers were marching on sheer snow and ice.

All the same, though, the Magyars by nature are tough, Whatever the chill, they were hardy enough; And they thought of this trick: when it got a bit colder, Each dismounted and carried his horse on his shoulder.

10 They arrived in the land of the Poles in this fashion, And from Poland they rode to the Indian nation; France is the nearest of India's neighbours, Though to travel between them's the hardest of labours.

In India's heart you climb hill after hill, And these hills pile up higher and higher, until By the time that you reach the two countries' frontier, Up as high as the heavens the mountain peaks rear.

16

At that height how the soldiers' sweat rolled off, And their capes and neckerchiefs, they did doff...

How on earth could they help it? The sun, so they said, Hung just one hour's hard marching overhead.

They had nothing at all for their rations but air, Stacked so thick that they could bite into it there.

And their drink was peculiar, it must be allowed: When thirsty, they squeezed water out of a cloud.

At last they had climbed to the top of the crest; It was so hot that travelling by night was the best.

But the going was slow for our gallant Magyars: Why? Their horses kept stumbling over the stars.

In the midst of the stars, as they shuffled along, Johnny Grain o' Corn pondered both hard and strong: "They say, when a star slips and falls from the sky, The person on earth whose it is - has to die."

"How lucky you are, my poor Nelly's stepmother, That I can't tell one star up here from another; You would torture my dove not a single hour more Since I'd kick your detestable star to the floor."

A little while later they had to descend, As the mountain range gradually sank to an end, And the terrible heat now began to subside, The further they marched through the French countryside.

11 The land of the French is both splendid and grand, Quite a paradise really, a true Promised Land, Which the Turks had long coveted, whose whole intent Was to ravage and pillage wherever they went.

When the Magyars arrived in the country, that day The Turks were hard at it, plundering away, They were burgling many a precious church treasure, And draining each wine cellar dry at their pleasure.

You could see the flames flaring from many a town, Whoever they faced, with their swords they cut down, They routed the French King from his great chateau, And they captured his dear only daughter also.

17

That is how our men came on the sovereign of France, Up and down he was wandering in his wide lands; The Hungarian hussars, when they saw the King's fate, Let fall tears of compassion for his sorry state.

The fugitive King said to them without airs: "So, my friends, isn't this a sad state of affairs.

My treasures once vied with the treasures of Darius, And now I am tried with vexations so various."

The officer answered encouragingly: "Chin up, your royal French Majesty!

We'll make these Ottomans dance a jig, Who've chased the King of France like a pig."

"Tonight we must take a good rest and recoup, The journey was long, we're a weary troop; Tomorrow, as sure as the sun shall rise, We will recapture your territoires."

"But what of my daughter, my darling daughter.

The vizier of the Turks has caught her...

Where will I find her." The French King was quaking; "Whoever retrieves her, she's yours for the taking."

The Magyars were stirred to a buzz by this speech, And hope was aroused in the heartstrings of each.

This became the resolve in every man's eye: "I shall carry her back to her father or die." ' Johnny Grain o' Corn may have been wholly alone In ignoring this offer the French King made known; For Johnny's attention was hard to compel: His thoughts were filled up with his beautiful Nell.

12 The sun, as it will do, rose out of the night, Though it won't often rise to behold such a sight As now it beheld what the day brought to birth, All at once, when it paused on the rim of the earth.

The troopers' loud trumpet call piercingly rang out, At its shrill proclamation the soldiers all sprang out; They ground a keen edge on their sabres of steel, And they hurriedly saddled their horses with zeal.

18

The French King insisted on his royal right To march with the soldiers along to the fight; But the hussars' commander was canny and wise, And offered the King this hard-headed advice: "Your Majesty, no! It is better you stay, Your arm is too weak to be raised in the fray; I know, time has left you with plenty of grit, But what use, when your strength has departed from it."

"You may trust your affairs to us and to God; I'll wager, by sunset myself and my squad Will have driven the foe from the lands that you own, And Your Highness will sit once again on your throne."

The Magyars leapt onto their steeds at his order, And started to hunt out the Turkish marauder; They didn't search long till they came on their corps, And by means of an envoy at once declared war.

The envoy returned, the bugle call sounded, And the terrible uproar of battle resounded: Steel clanged against steel, while a wild yell and shout Were the fierce battle cry that the Magyars sent out.

They dug in their spurs for all they were worth, And their steeds' iron shoes drummed so hard on the earth That the earth's heart was quaking down deep in its fold, Out of fear of the storm that this clamour foretold.

A seven-tailed pasha was the Turkish vizier, With a belly as big as a barrel of beer; His nose was rose-red from draughts without number, And stuck out from his cheeks like a ripened cucumber.

Well, this pot-bellied vizier of the Turkish troops At the battle call gathered his men into groups; But his well-ordered squads halted dead in their tracks, At the first of the Magyar hussars' attacks.

These attacks were the real thing, not children's play, And suddenly terrible chaos held sway, The Turks were perspiring with blood in their sweat, Which turned the green battlefield ruddy and wet.

19

Hi-dee-ho, what a job! Our men piled them up deep, Till the corpses of Turks made a mountainous heap, But the big-bellied pasha gave out a huge bellow, And levelled his weapon at Johnny, poor fellow.

Johnny Grain o' Corn didn't take this as a jest, At the great Turkish pasha with these words he pressed: "Halt, brother! You've far too much bulk for one man; I'm going to make two out of you if I can."

And he acted then just as he said he would do, The poor Turkish pasha was cloven in two, Right and left from their sweat-bedecked steed they were hurled And in this way both halves took their leave of this world.

When the timorous Turkish troops saw this, they wheeled, And yelling, 'Retreat!' the men took to their heels, And they ran and they ran and might be on the run To this day, if the hussars had not chased them down.

But catch them they did, and they swept like a mower, The heads fell before them, like poppies in flower.

One single horse galloped away at full speed; Johnny Grain o' Corn chased after him on his steed.

Well, the son of the pasha was galloping there, Holding something so white on his lap and so fair.

That whiteness in fact was the Princess of France, Who knew nothing of this, in a faint like a trance.

Johnny galloped until he pulled up alongside, "Halt, by my faith!" was the challenge he cried.

"Or I'll open a gate in your bodily shell Through which your damned soul can go gallop to hell."

But the son of the pasha would never have stopped, Had the horse underneath him not suddenly dropped, It crashed to the ground, and gave up its last breath.

The pasha's son pleaded then, frightened to death: "Have mercy, have mercy, magnanimous knight!

If nothing else moves you, consider my plight; I'm a young fellow still, life has so much to give...

Take all my possessions, but allow me to live!"

20

"You can keep your possessions, you cowardly knave!

You're not worth my hand sending you into the grave.

And take this word home, if you're not too afraid, Let them know how the sons of marauders are paid."

Johnny swung from his horse, to the Princess advanced, And into her beautiful blue eyes he glanced, Which the Princess in safety had opened up wide, To his questioning gaze now she softly replied: "My dear liberator! I don't know who you are, I can tell you, my gratitude, though, will go far.

I'd do anything for you, for saving my life, If you feel so inclined, you can make me your wife."

Not water but blood in our Johnny's veins flows, In his heart an enormous great tussle arose; But his heart's mighty tussle he was able to quell, By bringing to mind his dear sweetheart - his Nell.

So he spoke with great kindliness to the Princess: "My dear, we shall do what we ought, nothing less: We must talk to your father before we decide."

And he chose to walk back with the girl, not to ride.

13 Johnny Grain o' Corn and the French King's daughter At dusk drew near to the field of slaughter.

The setting sun with its lingering beam Cast a blood-red eye on the doleful scene.

It gazed out on nothing but death grim and red, As a black flock of ravens settled down on the dead; It could take no delight from such scenery, So it plunged away into the depths of the sea.

There was a large pond by the battleground, In which crystal-clear water had always been found.

It had now turned all ruddy, since the Magyar men Had washed off the Turks' blood in it by then.

After all of the troops had washed themselves clean, They escorted the King back to his demesne; The chateau wasn't far from that bloody affair...

And so they escorted the French King there.

21

The army had barely marched in the chateau, When brave Johnny Grain o' Corn reached it also.

Beside him the gem of a princess stood, Like a sparkling rainbow before a dark cloud.

When the old King beheld his dear daughter restored, He trembled, embracing the child he adored.

And he uttered the following speech only after Kissing her warmly, and giddy with laughter: "Now every delight I could wish for's at hand; Have somebody run, and strike up the band, Call the cook to prepare his best dishes for dinner, And set one before every stout-hearted winner."

"Your Highness! No need for the cook to be called," A voice right beside the King then bawled, "In my slap-dash fashion I'm fixing them all, And we'll serve them all up in the next-door hall."

The cook's message sounded remarkably cheering To the hearty Hungarian hussars' hearing; And they didn't wait to be twice implored, But sat themselves down to the groaning board.

As roughly as they had handled the Turks, They now laid into the cook's good works; No wonder, they'd built up such appetites In that slaughteryard, these courageous knights.

As the wine jug was slaking their daylong drought, From the mouth of the French King this order came out: "Pray lend me your ears, noble knights of great fame, It's a matter of moment I now will proclaim."

The Magyar hussars paid the closest attention To whatever it was that the King would now mention; He swallowed one draught, then clearing his throat, He broke the long silence on this note: "First tell us your story, who you are, and from where, Courageous young knight, who has rescued my heir."

"Johnny Grain o' Corn is my honest name; It sounds a bit rustic, but I feel no shame."

22

Johnny Grain o' Corn made this modest response, Then the King spoke out plainly to pronounce: "I christen you otherwise; from this day on, Let the name you are known by, be Valiant John."

"My good John the Valiant, I'm deep in your debt: Because you have rescued my darling pet, Take this girl as your wife, please make her your own, And along with her, please take my royal throne."

"On this royal throne I have long had to sit, I've grown old, and my hair has turned grey on it.

These kingly concerns are a wearisome weight, Which I now find good reason to abdicate."

"I shall settle the glittering crown on your head, For this glittering crown I ask nothing instead, But a room in the castle to be reserved, Where the rest of my days may be preserved."

The King delivered his speech, thus phrased, Which the hussars all listened to, greatly amazed.

John the Valiant, however, in humblest style Replied to him gratefully and without guile: "I thank you profoundly for your kind intentions, To merit them, though, I have no pretensions; At the same time I must not fail to proffer, That I cannot accept your kingly offer."

"I would need to relate you a burdensome tale, Why your kindness can be of so little avail; But I fear you good people would find it a bore, A consequence which I would truly abhor."

"You can trust that we'll listen, son, you can speak out; It's a whole pack of nonsense you're worried about."

With the kindly French monarch thus urging him on, What's written here now comes from Valiant John: 14 "How to begin, then.... Well, first, how it came Johnny Grain o' Corn happens to be my name.

Among the kernels of corn they found me, And so with the name Grain of Corn they crowned me."

23

"It was a farmer's good-hearted wife How often she told me the tale of my life In the cornfield one day she was looking around, When she noticed a baby that lay on the ground."

"That was me in the field, screaming hard with alarm, So she pitied my lot, picked me up in her arm, And this was her thought, walking home from the field: 'I could raise the poor thing, since I don't have a child.'"

"What she had was a bad-tempered husband, a beast, Who didn't find me to his taste in the least, Hey, when he caught a glimpse of me there at his hearth, He began hurling curse-words for all he was worth."

"The good woman said, doing her best to appease: 'Let up on that anger, old man, if you please.

Suppose I had left him to lie like a clod, Could I hope to receive any mercy from God.'" "'Later on he'll be useful and well worth his keep, You've a very large farmstead, with oxen and sheep, When the poor little fellow shoots up a bit higher, You'll have no need for shepherds or farmhands to hire.'"

"By some means, she forced him to yield his consent; But I always was someone he seemed to resent.

If my chores weren't all finished in orderly fashion, A thorough good whipping was my dinner ration."

"In time, between beatings and work, I grew tall, Though my portion of pleasures was dreadfully small; It consisted, in fact, of a girl who lived there In the village, sweet Nelly with long golden hair."

"Very soon the grave swallowed her dear loving mother, And soon after, her father had married another; But her father died too, before she was full grown; She was left with her stepmother all on her own."

"This dear little maid was my only delight, The rose in my thicket of thorns, day and night.

How completely I loved her, I thought her so fair!

The villagers dubbed us 'the orphan pair'"

24

"As a boy then, whenever I saw her walk by Well, I wouldn't swap that sight for custard pie; And when Sundays came round, how I used to rejoice, As we romped with the rest of the girls and the boys."

"When I'd grown up a little, though still just a sprout, My heart was beginning to fidget about!

And how did I feel, when I gave her a kiss.

Let the world fall to pieces if I can have this!"

"Her stepmother wronged her, though, time after time...

May the good Lord above not forgive her that crime!

Who knows how much else Nelly might have been pained in, If my threats hadn't kept her stepmother reined in."

"My taskmaster bossed me around like a slave; Then one terrible day we laid into her grave The good woman who'd found me, and who, I declare, In every way showed me a true mother's care."

"My heart is like steel, yesterday or tomorrow You'll seldom find me giving way to my sorrow, But onto my dear foster mother's fresh mound Like a shower of rain my tears tumbled down."

"Nelly too - ah, her hair like a golden sheaf She burst into weeping from unfeigned grief; No wonder! The good soul departed to God Had favoured the poor girl, the best that she could."

"It wasn't just once that she'd said, 'You wait!

You two will be wed; I will set the date; Such a beautiful couple you two will be, None lovelier!... Children, just wait and see!'"

"So of course we kept waiting and waiting, sadly; And I swear that she would have seen to it gladly, (Because she had always been true to her word) If she hadn't gone down to the underworld."

"Even then, after that, once my mother had died, And our hopes had been utterly cast aside: All the same, amidst all of this hopelessness We loved one another not one jot less."

25

"But the Lord was not willing to alter our plight, And he left us not even this mournful delight.

One evening it happened my flock went astray, And for that my harsh master chased me away."

"I said my farewells to dear Nelly, my dove, And I dragged myself into a world without love.

In exile I walked to the ends of the earth, Till I threw in my lot for a soldier's berth."

"I didn't ask her, when we said our farewells, Not to offer her heart to anyone else, And she never asked me to stay faithful too We both knew we never could be untrue."

"And so, pretty Princess, count me out of your life; If I cannot have Nelly to be my dear wife, No one else in this world shall I ever possess, Though death leaves me alive, from forgetfulness."

15 When the whole of John's history thus had been told, His listeners' hearts were by no means left cold; The Princess' cheeks shone with blotches and smears As the sorrow and pity welled up through her tears.

In reply the King uttered these words to our John: "Well, of course I won't force you to marry her, son; But there's something, in thanks, I should now like to give, Which I hope that you will not refuse to receive."

At that the King opened his treasure-house door; A servant stepped forth whom the King had sent for, And he filled an enormous sack full up with gold: Such a treasure John never before did behold.

"All right now, John the Valiant," said the King regally, "Here's a little reward for your great bravery.

Take this sackful of gold, drag the whole thing away, And buy happiness with it for your fiancĂŠe."

"I'd ask - but I know that you couldn't remain, You're longing to coo with your dove once again, So set off on your road, but let your friends stay, Let them rest here a few days in pleasure and play."

26

As the King had commanded, so then it was done, For he did long to bill and coo, our Valiant John.

He took a fond leave of the King's pretty daughter; Then he boarded a galley at the edge of the water.

The King and the troops walked him down to the ship, And all of them wished him a prosperous trip, And their eyes gazed on after his watery trail, Till the distance concealed him in its misty veil.

16 Once John boarded ship, and the galley set forth, In its billowing sails a breeze puffed from the north; John's thoughts raced on faster ahead of the prow, With nothing whatever to hinder them now.

John's thoughts, as they raced on, were forming like this: "Hey, Nelly, fair angel, my soul's only bliss!

Do you feel any hint of your oncoming pleasure?

Your bridegroom is heading home, laden with treasure."

"I'm at last homeward bound, so when all's said and done, After so many struggles, we two may be one, We'll be happy and rich, I'll be under the thumb Of no master, however hard-hearted and glum."

"I confess that my squire didn't treat me just so; All the same, I am willing to let the past go.

He's the reason behind my good luck, truth to tell; As soon as I'm home, I'll reward him as well."

These ideas of John's he kept thinking a lot, While the galley went scudding along like a shot; It was still quite some distance from fair Hungary, Because France, from that land, lies far over the sea.

Late one day John the Valiant walked out on the deck And at twilight was strolling along, up and back.

Not to him but the deckhands the helmsman then said: "There'll be wind, lads, most likely: the horizon is red."

John the Valiant, though, paid little heed to these words; Overhead he saw flying a flock of large birds; It was turning to autumn: the storks in this band Could have only come winging from his native land.

27

With tenderest longing he gazed up at them, As if they were bringing good tidings to him, Good tidings of Nelly, his beautiful Nell, And the long-lost homeland he loved so well.

17 The next morning fulfilled the horizon's forecast, And a gale sprang up suddenly, no puny blast.

The ocean was sobbing at the wild waves crashing And yelped at the whip of the fierce winds lashing.

The boatmen all feared they should soon come to harm, As will commonly happen in such a loud storm.

They were straining their sinews, but all was in vain, They had nowhere to flee on the billowing main.

Dark clouds were collecting, the whole world turned black, The thunderstorm gave out a gigantic 'CRACK!' The lightning went zigzagging, falling all scattered; With one bolt, the vessel was splintered and shattered.

A flotsam of boat bits was strewn on the foam, With the bodies of men who would never sail home.

And Valiant John's fortune, what was it that day.

Did the merciless waves sweep him also away?

Oh, death was not far from him either, and Then Heaven extended a helping hand, A miraculous craft to carry him off, So he wouldn't be buried in the ocean's deep trough.

He was tossed by the water up higher than high, Till the crest touched a cloud fringe that hung from the sky; John the Valiant attempted a desperate snatch At the cloud with both hands and - hurrah! made a catch!

When he'd caught it, he clung tight and wouldn't let go, But wriggled there, dangling suspended below Until he and the cloud had arrived at the coast, Where he stepped on the peak that towered up uppermost.

He rendered his 'thank-you's to God right away, Who had spared him to live for at least one more day; And he had no regrets for his treasure forsaken, Since his own treasured life had escaped from being taken.

28

When he gazed all around at the rock-littered crest, He saw nothing of note but a griffin's nest.

The griffin was feeding her brood on the shelf: Then a scheme in John's brain began hatching itself.

He stole up to the nest, and the bird didn't blink, And he jumped on the griffin's back quick as a wink, He dug his sharp spurs in her flanks, and he steered Over hollows and hills on his charger so weird.

Oh, thrown him down headlong the griffin would have, Yes, dashed him to pieces, if she only could have, But brave John the Valiant, he just wouldn't let her, And he clung to her waist and her neck all the better.

Over how many countries she'd crossed? Heaven knows.

When suddenly, just as the bright sun arose: Well, the very first ray of the glittering dawn Straight onto John's village's steeple shone.

Lord, how John was delighted at such a surprise, So delighted the teardrops came into his eyes; But as for the griffin, she was monstrously tired And was drooping to earth, which was what John desired.

She drifted down, drifting at last to a stop, Out of breath, poor thing, on a little hilltop; John dismounted, and leaving her there to her lot, Off he walked, altogether wrapped up in his plot.

"I don't bring you treasure, I don't bring you gold, But I bring you my faithful heart as of old, And Nelly, my darling, I hope that will do!

I know you've been waiting as faithfully, too."

Thus he thought as he walked, while the village drew near, And a clatter of carts assailed his ear, A clatter of carts and a booming of casks, As the people prepared for the grape-harvest tasks.

To the grape-harvest workers he paid no attention, Nor did they find this newcomer worthy of mention; So on down the length of the village he stepped Towards the house which he knew was where Nelly had slept.

29

At the porch door, he lifted his hand, but it faltered; In his breast, how his breath nearly stopped, and then altered; At last, he threw open the door, but in place Of his Nelly a stranger stared into his face.

"Perhaps it's the wrong house I've come to", he thought, And he reached for the handle to pull the door shut...

"Who is it you're looking for?" she enquired kindly, A trim thing, to John who stood gaping there blindly.

Whom he looked for, John told her, who he was who'd come back...

"Oh my, John! Your face is so sunburned and cracked!

Good heavens, I never would recognise -' The young woman blurted in total surprise.

"Come in, though, come in - you're welcome, God bless, Come in, we've got lots to talk over, I guess."

She ushered John in, sat him down on a seat, And carried on thus, sitting close by his feet: "You don't know me? You don't think you've seen me before?

You know me - the little girl living next door Who was always at Nelly's house, in and out..." "Well, Don't stop, go on, tell me now - where is Nell?

Cutting her words off, John perseveres, And the young woman's eyes grow misty with tears.

"Where is Nelly, where?" she had to respond; "Ah, poor Uncle Johnny!... She's gone under the ground."

Good thing John was sitting, for his sickened feeling, If he'd been on his feet, would have toppled him reeling; With his fist clenched he clawed at his breast for relief, As if he were trying to rip out his grief.

There he sat for a while, not just silent but numb, Waking out of a dream, till a few words could come: "Tell the truth, she got married. I wouldn't care.

Better here with a husband than down under there" "Then at least I could glimpse her from time to time, That bittersweet recompense still would be mine."

But he saw from the look in the young woman's eye What she'd told him before had not been a lie.

18

30

John lowered his head to the table and cried, Many tears began flowing from deep down inside, Any words he could speak were fragmented and brief, As his voice kept being broken apart by his grief.

"Why didn't the clamour of battle claim me?

Why didn't I find my grave in the sea?

Why, why do I live in this world, tell me why?

If such torments and lightning bolts strike from the sky?"

His sorrow at last grew too weary to weep, Worn out from hard labour, it dropped off to sleep.

"And how - what's the reason my dearest one's dead?"

He asked the young woman. And here's what she said: "The poor creature suffered from many a woe; Her stepmother broke her with many a blow, But that wicked old witch didn't have the last laugh, She hobbled away on a beggar's staff."

"Nelly talked about you to her very last day, Uncle Johnny. The last words we heard her to say Were: 'Johnny, I pray that the good Lord may bless you.

I hope in the next world I still may caress you.'"

Saying this, she took leave of this vale of tears; "Her burial site is a short way from here.

A large crowd of village folk walked there to see; And all who attended wept copiously."

The kindly young woman then, at his request, Led John to his Nelly's place of rest, After which she departed and left him alone, Where he sank on her dear, mournful grave with a groan.

He remembered the bountiful days that had been, When the flame in Nell's heart still burned bright and clean, In her heart and her face - which were both now stone cold In the cold, cold earth, withering into the mould.

The bright sun was sinking with its rosy rays, And a pallid moon moving in took the sun's place, On the grey autumn twilight it woefully gave, As John stumbled away from his darling one's grave.

31

But first he turned back. On the burial mound A simple red rosebush sprang out of the ground, He plucked but a single bud, pausing to pray It would lend him its aid on his difficult way: "Orphan bud, you were nourished by Nelly's sweet dust, On my wanderings be a true friend I can trust; I will wander, wander, to the ends of the earth, Till I come to the longed-for day of my death."

19 Two way-fellows stood by our John from the start: One the great grief which gnawed at his heart, The other, thrust into its scabbard, his blade, Rust eating it out from Turkish blood.

He had wandered with these over mountain and plain, While he watched the moon frequently wax and wane, And the winter earth change into fresh spring dress, When he muttered these words to his sorrowfulness: "Will you never grow tired of your unceasing labour, You, Grief, who remain my insatiable neighbour!

You don't kill me, you torture me day after day; Go and find somewhere else a more suitable prey."

"I know it's not you who will bring me my death, I know someone else must release my last breath.

So I turn to that someone: Adversities, you!

Maybe you will deliver the death that I woo."

John was thinking these thoughts as he waved off his grief.

Now and then it flew back, but its visits were brief, It would vanish again (since his heart springs were dry), Leaving only one tear on the lash of each eye.

At last the tears too faded into the distance, And he dragged himself wearily through his existence, Till one day he came to a dark forest, dragging, And as he dragged in there, he noticed a wagon.

The wagon he noticed belonged to a potter, It was mired to the axle in deep muddy water; The potter, poor fellow, kept whipping his beast, The wagon just grunted: "I won't budge in the least."

32

"God give you good day," John the Valiant sang out; The potter glared rudely at him in a pout, And ill-manneredly said with enormous vexation: "Not for me... for the devil it's good, and his nation."

"Aren't we in a bad mood?" John answered him back.

"Yes we are, when this roadway is such a bog track.

I've been goading my horse through it ever since dawn; But that wagon just sits there, as if it's glued down."

"I will lend you a hand... but first tell me, indeed, If I follow that highway, just where will it lead?"

John the Valiant enquired, indicating a road That slashed across off to the right through the wood.

"You mean that one there? That's no road to be followed, You'll vanish forever... in a gulp you'll be swallowed; Great giants live there in that territory, No one ever came back who crossed over to see."

"As for that," John replied, "best let me be the judge.

Now as for your wagon, I'll give it a nudge."

Saying this, and then grappling the end of the rod, As if joking, he wrenched the cart free from the mud.

The potter had very big eyes, a huge maw, But they all were too small to display his great awe; By the time he came to, to express gratitude, John the Valiant was well on his way through the wood.

John the Valiant marched on, and shortly he neared The Land of the Giants, so dreaded and feared.

A galloping brook flowed alongside the border: Though to call it a river would be quite in order.

By the brook stood the Giant Land guard in his place; For Valiant John ever to stare in his face, He'd have needed to lift his head over the people, As if he could gaze eye-to-eye at a steeple.

The giants' guard spotting him quickly turned grim, And he boomed out a thunderous challenge to him: "What's that in the grass, a man moving about?

My sole's itchy - halt! or I'll stamp you right out."

33

But just as the giant was starting to tread, John held his sharp sword straight up over his head, The big awkward booby stepped on it and yelled: As he grabbed for his foot, in the brook he was felled.

"Just about where I wanted him to, he's reclined," Was the thought that came instantly into John's mind; And as soon as he'd thought it, he started to sprint And crossed over the water on top of the giant.

The giant could never quite manage to stand All the while John was nearing the opposite strand; When he reached it, he slashed with his sword, made a hack In the sentry's neck all the way through to the back.

The giants' guard never did get to his feet, The duties assigned him he couldn't complete; There came over his eyes an eclipse of the sun, Which he waited and waited in vain to be done.

The brook's water galloped right over his body; The surges his blood had dyed rolled along ruddy And what about John, sturdy fortune or brittle?

Well, we'll hear about that, if we wait just a little.

20 John made his way on and on into the wood; Many times in amazement he halted and stood, Since on everyday journeys he never would see The marvels he glimpsed in the giants' country.

This land had a great stand of timber so tall, Valiant John couldn't see to the treetops at all.

Besides that, the leaves of the trees were so wide One could serve as a coat you'd fit snugly inside.

The mosquitoes here grew so enormously big, You could sell them elsewhere as oxen or pigs.

From hacking and hewing John's sabre grew warm, But they still kept on buzzing around in a swarm.

Not to mention the crows!... What a sight to be seen!

Far away on a treetop he noticed one preen, It must have been two miles away, he allowed, Yet so huge that it looked like a heavy black cloud.

34

John walked through this region extremely amazed, When before him a thick shadow blackly upraised.

What was it that suddenly loomed over him.

The Giant King's castle all darkened and dim.

I tell you no lie, but its gate was so hulking, That, that... well, I can't even tell you how bulking, Yet you'd have to agree that it must have been tall; The Giant King couldn't build anything small.

So John walked up thinking, "I've seen the outside, Let's go in and inspect," and he swung the gate wide, And not worrying whether they'd meet him with malice, He strode through the door of the gigantic palace.

Now I tell you he saw something strange! Eating buns Sat the King and his God-knows-how-many big sons.

But the buns that they lunched on - you'll never guess what Were pure rocks! Did you guess it? I rather think not.

At the time John the Valiant stepped in with that bunch, He didn't much want to partake of their lunch; But the giants' kind, generous-hearted old King Very prettily made him this lunch offering: "Since you're already here, come and have some lunch too, If you won't munch our rocks, later on we'll munch you; Here, take one, or else (if you follow my reasoning) We'll crumble your body on our lunch for seasoning."

The Giant King did not say this in a way That suggested to John that he meant it in play; So John answered, in terms of complete willingness: "I'm not really used to such food, I confess; "But if that's what you've got, I'll accept it, why not.

I shall join you for lunch (and I won't eat a lot), Only one thing I beg, something easy to do, Would you break off a little wee chunk I can chew."

The King broke a bit off, of roughly five pounds And all through the castle his challenge resounds: "There, take that, for noodles this wee lump will do well, And next course we'll give you a dumpling, so chew well."

35

"You can chew well yourself, have a horrible day!

But I bet this will make your teeth crack and give way!"

John shouted straight up in a voice far from soft With his right hand he hurtled the rock high aloft.

Against the King's forehead the stone thudded so, That his brains splattered out and about from the blow.

"You asked me to join you for rock lunch, haw-haw," Said John laughing hard, "Let it stick in your craw!"

Now the rest of the giants were shaking with grief At the pitiful death of the poor Giant Chief.

They burst into sorrowful weepings and wails...

One pair of their teardrops would fill up two pails.

To our bold John the Valiant the eldest implored: "Have mercy, have mercy, our master and lord!

We accept thee as King, whom we'll willingly serve, We shall be thy true serfs if our lives thou'lt preserve!"

"What our brother hath said is our common desire, Please do us no harm, for thy serfs we are, sire!"

The rest of the giants beseeched our John thus, "As thy own serfs for ever, Lord, please receive us."

John the Valiant replied: "Yes, I shall now receive, With one stipulation, the service you give.

Since I cannot stay here, I must be on my way, I'll leave one of your number as king in my sway."

"Whichever it is, though, to me's all the same.

But I have one demand of you, one future claim: If ever my fortunes should run me in trouble, When I call, you'll appear at my side on the double."

"Take, merciful master, this whistle with thee, And wherever thou summon'st thy serfs, there we'll be" The eldest of giants said this, and anon He handed the whistle to our Valiant John.

Valiant John shoved the whistle deep into his pack, On his latest great triumph now turning his back, And amid many shouts for good luck on the road Away from the Land of the Giants he strode.

36

21 How much of the next year in walking he spent Isn't certain, but this is: the further he went, The darker before him the world came to be, Till he suddenly saw he could no longer see.

"Have my eyes lost their sight, has the sun's lamp burned out?"

Was the thought that John started to wonder about.

But he hadn't gone blind, nor had day turned to night, For this land was the Country of Darkness, all right.

Not a star shone by night, nor the sun shone by day; John the Valiant went cautiously groping his way, Now and then something fluttered high over his head, A sound like the rustling of wings, he'd have said.

But it wasn't the rustling of wings in the air, It was witches on broomsticks who were flying up there.

For this Country of Darkness belonged to the witches, For ages they'd ruled with their brooms and their switches.

The fine ladies here hold their national gathering, At the last stroke of midnight they ride up a-lathering.

From all over the nation they meet here together In the heart of their darkness, whatever the weather.

They all were ensconced in a bottomless cavern, In the middle a bright fire blazed under a cauldron.

John the Valiant caught sight of the fire when the door Had been opened, which he then hurried towards.

By the time John the Valiant had reached it, though, all Of the witches had gathered inside of their hall.

To the keyhole on tiptoe he silently went, And his eye witnessed many an eerie event.

The place was abuzz with a flock of old hags.

In the massive great cauldron they tossed rats and frogs, Grass that grew by a gallows, and blood-red geraniums, Cats' tails, and black snakes, and human craniums.

Who could list them all off, rank and file, the whole crew?

Yet John figured out, in a second or two, What this cavern must be, was a witches' den.

And a clever idea occurred to him then.

37

He reached for his satchel, to pull out his whistle, That his giants might come with their sinew and gristle, But his hand caught on something; to find out the cause He examined it closer, and felt what it was.

It was brooms that were laid in a stack side by side, On which the witch-women had ridden their ride.

He bundles them up and he drags them off far, So the witches won't readily find where they are.

Then John blew his whistle as loud as could be, And the giants flew to him immediately.

"Break the door in, and quickly, my lads! Go ahead!"

John commanded, and quickly they did what he said.

Then the legion of witches all sallied abroad; Pandemonium reigned as they cackled and cawed; They searched for their broomsticks with desperate eye, But they couldn't locate them, and so couldn't fly.

The giants weren't loafing while that was going on, For each of them snatched up a witch, one by one, And they slammed them to earth with such furious wrath, They were flattened like pancakes all over the path.

The most notable part of the business was this, Every time that a witch was snuffed out (with a hiss), The obscurity partially disappeared, And slowly the Country of Darkness was cleared.

It was almost entirely light in the region, And the turn of the very last witch of the legion...

And whom did John recognise in this last witch.

Well - his Nelly's stepmother, that heartless old bitch.

"Wait a bit!" John cried out. "This one I'd like to slam," And he lifted her out of his giant-serf's palm, But the witch slipped free from his grasp, and hey With a swoosh! she's running, and well away.

"Oh blast her, dash after her, quickly, boy, run!"

John yelled to a giant, the handiest one.

The giant obeyed, and he instantly plucked her, And high aloft into the air he chucked her.

38

This explains how that witch was found, flattened and dead, On Valiant John's village's border, they said; And since everyone hated that creature, and loathed her, Even crows wouldn't dig through the tatters that clothed her.

The Country of Darkness was freed from its doom, As sunlight replaced its perpetual gloom, John had a big fire laid, with plenty of tinder, On which every broomstick was burnt to a cinder.

To his giant-serfs Valiant John then bade goodbye, Reminding them they'd pledged him their fealty.

They promised that they would remain honour-bright, And they left to the left while John left to the right.

22 My good John the Valiant went wandering on, The grief in his heart had now healed and was gone, When he glanced at the rose on his breast on the morrow, He no longer felt so oppressed by his sorrow.

The rose was fixed there, hanging freshly with grace, Which he'd plucked from his Nelly's burial place, And it still held a sweetness that Valiant John felt, When musing he gazed at its petals, or smelt.

One day he was walking. The sun had declined, Spreading a rosy-red sunset behind; The red sunset also was soon lost to sight, Replaced by the waning moon's yellowy light.

Valiant John kept on walking; when the moon too descended, He halted in darkness, his strength nearly ended, And he lowered his head on a mound, spiritless, So the night might assuage his immense weariness.

Where he'd tumbled, he slept, and though he didn't see, He was resting in peace in a cemetery: A churchyard, a graveyard, but sadly decayed, Whose headstones resisted the ruin time made.

When the terrible moment of midnight arrived, The mouth of each grave-mound yawned suddenly wide, And the pallid ghosts clad in their linen-white sheeting From the throats of the graves came upwardly fleeting.

39

Right away they all started to dance, and they sang, So the earth underneath their feet trembled and rang; Neither singing nor dancing can waken, it seems, John the Valiant, asleep and wrapped up in his dreams.

At that point a ghost caught a glimpse of our fellow, "A live man, a human!" it raised a great bellow, "Let's catch him up, carry him off! Who's so brave, That he dares to step into the Land of the Grave."

And the ghosts all swooped up to John there in the dark, And they formed up around him at once in an arc, And they reached out to snatch him, but - then the cock crows, At which ghosts all vanish, as everyone knows.

John also woke up at the crow of the cock, The piercing cold made his frame shiver and knock; Across the graves' grasses a bitter wind flowed, He stood up on his feet and set off on his road.

23 On the top of a mountain our Valiant John paced, With the light of the dawn shining onto his face Magnificent splendour, in crimsons and golds And he stopped short, to marvel at all the world holds.

The morning star, drooping in its dying fall, Its pallid ray glinting scarcely at all, Dropped fading away, like a prayer swiftly flown, As the sun stepped up splendidly onto its throne.

The sun rose up gleaming from a golden coach, and Gazed down kindly on the calm, flat ocean, Which, still half asleep, as it seemed to be, Filled up the expanse to infinity.

The sea didn't stir, but some small speckled fish On its level back playfully frisked and swished, And their bright scaly bodies, when the sun's rays glimmered, With the brilliance of glistening diamonds, shimmered.

The hut of a fisherman stood by the sea; He was old, and his white beard reached down to his knee, This fisher was giving his net a wide cast When Valiant John walked up beside him and asked:

40

"If I begged you politely, old man, for a ride, Would you ferry me over to the other side.

I'd pay you, with pleasure, whatever your fee, But I'm all out of money; could you take me for free."

"If you had some, I wouldn't accept any money," The kind old man answered him placidly, "Sonny, The depths of the ocean at all times are rife With the little I need to sustain my bare life."

"But what brings you here, would you tell me that, please, To The-Sea-that's-Beyond-the-Seven-Seas?

That's why I can't take you, whatever you'd spend, This ocean extends on and on without end."

"It's the Magical Sea?" John exclaimed with a shout, "What that's like, I always have longed to find out; And I shall go across, like the down of a thistle.

There's another way, though... I can blow on my whistle."

So he blew on his whistle. The instant it shrilled, The blank space before him a giant now filled.

"Are you able to wade the whole width of this sea?"

John the Valiant enquired. "If you are, carry me."

"Can I wade it?" the giant laughed, "I'll say I can; Take your seat on my shoulder, sire, there's a good man.

Now grab hold of my hair, and you really should hold it."

And he'd already started, as fast as I've told it.

24 The giant transported his King, Valiant John, Half a mile at each stride, as his long legs strode on; He bore him for three weeks at breathtaking speed, But the opposite shore seemed to always recede.

All at once in the faraway bluey-grey haze Something broke through the mist and attracted John's gaze.

He cried out, "Land ahoy! Look, there's the far side!"

"No, that's only an island," his bearer replied.

John asked him: "What sort of an island, then, is it?"

"It's Fairyland, master - no place for a visit.

Fairyland; where the world comes to a close, Beyond it, the Sea into Nothingness flows."

41

"So drop me there now, my dependable elf, Since I very much want to see that for myself."

"I can take you along there," the giant told him, "But your life will be menaced by dangers so grim" "Getting in isn't terribly easy to do, There are horrible monsters waiting for you..."

"Never mind about that, you just take me there, set me in; Then it remains to be seen if they let me in."

John commanded his giant-serf thus to obey, And no further objections were placed in his way, But he carried him there, set him down on the shore, And back to his homeland he headed once more.

25 At the first gate to Fairyland, standing on guard He saw three dreadful bears with claws half a yard.

The hand-to-claw combat left John out of breath, But all three of the bears were united in death.

Valiant John told himself, "That's enough for one day," As he sat down to rest from the furious fray.

"For a while, on this bench I will take a short breather, Tomorrow's the next gate - which won't stop me, either."

And just what he planned, he proceeded to do, The second gate, next day, he drew nearer to.

But here he found something more fierce on his plate, Here three savage lions stood guard at the gate.

So he rolled up his sleeves; on the wild beasts he dashed With vigour and vim, and his bright sword now flashed; They defended themselves with might and with main, But despite that, the three savage lions were slain.

Immensely fired up by this triumph was John, So, unlike the day before, he pressed straight on, And wiping away a thick layer of sweat, He drew near to the third gate and there he was met Heaven's sakes! he was met by the gruesomest guard; At the mere sight of him all your blood would freeze hard.

For an oversized dragon was in charge of this gate; He could swallow six oxen, his mouth was so great.

42

In the matter of bravery John held his place, And a clever brain wasn't left out, in his case, He could see that his sword wouldn't conquer this sentry, So he sought for another approach to gain entry.

The dragon-snake opened its gigantic maw, To grind John in pieces and bits with its jaw; And what did John do with this problem, just mull it?

No, he sprang at once into the dragon's great gullet!

In the dragon's midsection he searched for the heart, And he hit on it, plunged his sword into that part.

The dragon forthwith sprawled his limbs far and wide, And groaning the last of his broken life, died.

Hey, it gave John the Valiant no cause to say thanks To be drilling a hole through the dragon's thick flank.

But he finally drilled it, and out he crawled, and And he opened the gate, and beheld - Fairyland!

26 News of winter is wafted to Fairyland - never.

They bask in the splendour of springtime for ever; No sunrise, no sunset - no sunlight is shed, Dawn plays there unendingly, rosy and red.

In that countryside, each fairy girl and her boy Unacquainted with death live purely for joy; Food and drink are two needs that they know nothing of, They subsist on the honey-sweet kisses of love.

Although grief never touches them, many a sight Makes the fairies' eyes blur with tears of delight; Each tear is drawn into the folds of the earth, And from that womb a diamond is brought to its birth.

The blonde fairy girls thread the yellowy strands Of their hair one by one down under the lands; These threads turn to gold ore, the glittering treasure Which earth's treasure-hunters discover with pleasure.

The young fairy children spin rainbows up there From the radiant beams in the eyes of the fair; When a rainbow's been spun to a suitable size, It is hung in the vault of the overcast skies.

43

The fairies have couches constructed of flowers, Which, drunk with delight, they loll on for hours; With its fragrant aroma the billowy air Rocks them softly to sleep on their flower-couches there.

And yet, of the world in their sweet dreams displayed, Fairyland in itself is only a shade.

When a youth first embraces a girl in our world, This dream is the rapture in which they are whirled.

27 When Valiant John entered the fairies' country, Every thing his eye fell on, he marvelled to see.

But the rosy-hued brightness so dazzled his sight, That he scarcely dared glance to the left or the right.

Meeting John, did the fairies fly off out of fear?

No: gentle as children they kindly drew near, Tender and charming the words that they said, As further on into the island they led.

When poor John the Valiant surveyed the whole scene, He came to, as if waking out of a dream: Despair cast him down in his heart's deepest well, As he sadly remembered his dear-beloved Nell.

"Alas, in this country where love blooms full-blown, Through the rest of my life shall I walk all alone.

Wherever I look, every couple I see Shows that happiness hides itself only from me!"

A lake, in the middle of Fairyland, stood, John the Valiant walked down to it in his dark mood, And the rose that had grown where his love lay at rest, He pulled from his bosom, and thus he addressed: "You're my very last treasure! my love's memento!

You show me the way, and that's where I will go."

And he sowed the rose into the folds of the water; He was just on the verge of following after...

When wonder of wonders! what befell, what befell!

What befell was, the flower turned into his Nell.

Frantically into the water he sped, And delivered the girl who'd been raised from the dead.

44

Since the Water of Life was what filled up this pond, Whatever it touched, it brought back from Beyond.

By the dust that was Nelly, the rose had been fed, And so it was she who arose from the dead.

I could deck all this out in extravagant speech, But what Valiant John felt, my words never could reach, As he lifted his Nell from the watery abyss, And on long-thirsty lips there burnt the first kiss.

How lovely Nell was! All the fairy girls gazed On her beauty adoring, delighted, amazed; For Queen of the Fairies she was the girls' choice, While for King it was John who was picked by the boys.

And there in the exquisite fairy folk's ring In the lap of his Nelly, his Nell, his darling, John the Valiant, His Highness, to this very day Over glorious Fairyland holds happy sway.

45

GOOD TO BE GREEN NARRATOR 1: It’s 9 a.m. in Nursery Rhyme Kingdom and members of the kingdom’s membership committee are arriving at town hall. They’ve been called together to review the application of a possible new addition to the kingdom’s cast of characters. This character is from a different nation.

NARRATOR 2: Committee members take their seats as their chairperson, King of Hearts, calls the meeting to order.

KING OF HEARTS: All right, everyone, let’s get started. In folders in front of you, you’ll find copies of an application for membership in our land.

OLD MOTHER GOOSE: (opening her folder) What’s the applicant’s name?

KING OF HEARTS: His name is Little Gerry Green Thumb and he comes from a different nation.

LITTLE NANCY ETTICOAT: (sighing) A different nation? Do we really need another character from a different nation around here?

KING OF HEARTS: Little Nancy, I’m surprised at you! You of all people should know that we don’t judge a character by his name or his culture.

MUFFIN MAN: A green thumb . . . Hmm . . . Do we want to admit someone with such a strange feature?

KING OF HEARTS: Muffin Man, you know it’s against our laws to judge someone by the color of his skin -- no matter how odd it might be.

JACK BE NIMBLE: (reading through his folder) His application says that his green thumb helps plants grow. That’s certainly a useful skill.

MARY, MARY, QUITE CONTRARY: (slamming her folder shut) Well, I don’t like it!

46

OLD MOTHER GOOSE: Oh, Mary, you don’t like much of anything.

MARY, MARY, QUITE CONTRARY: He’s going to have to prove to me that he’s worthy to join us!

NARRATOR 1: The King of Hearts walks to the door and looks through the peephole.

KING OF HEARTS: Mary, you and everyone here will get your chance to see if Little Gerry Green Thumb has what it takes to join our group. He’s waiting in the hallway. Shall I let him in?

NARRATOR 2: Surprised committee members look at one another. They nod yes.

NARRATOR 1: The King of Hearts opens the door. A very short man with a large green thumb on his right hand walks in. He smiles when the King shakes his hand and introduces him to the group.

LITTLE GERRY GREEN THUMB: (sitting down) Thank you for taking the time to meet with me.

MUFFIN MAN: Mr. Green Thumb, please tell us why you want to join our land.

LITTLE GERRY GREEN THUMB: I like the diversity of characters in your kingdom.

LITTLE NANCY ETTICOAT: (puzzled) Our diversity? Please explain.

LITTLE GERRY GREEN THUMB: Sure. The members of your kingdom are of many backgrounds, abilities, and ages. Each character is unique.

OLD MOTHER GOOSE: Mr. Green Thumb, have people made fun of you in the past?

LITTLE GERRY GREEN THUMB: Yes. For most of my life, people have laughed at me and called me names because of my green thumb and my size. I believe that the members of your land will accept me for who I am.

47

MARY, MARY, QUITE CONTRARY: (folding her arms) Mr. Green Thumb, your application says that your green thumb helps plants grow. Can you show us how?

LITTLE GERRY GREEN THUMB: Certainly! King of Hearts, would you please hand me that wilted potted plant on the windowsill.

NARRATOR 2: Puzzled, the King hands him the plant. When Little Gerry puts his green thumb on its drooping leaves, they perk up and turn green!

NARRATOR 1: The committee members gasp. Their eyes grow wide in amazement.

JACK BE NIMBLE: That’s incredible! How would you use that skill in our land?

LITTLE GERRY GREEN THUMB: I’d like to help Nursery Rhyme Kingdom stay a beautiful place to live by helping its plants grow healthy and strong.

NARRATOR 2: For the next half hour, committee members ask Little Gerry more questions. When they are finished, the King of Hearts stands up and turns to Little Gerry.

KING OF HEARTS: Thank you for answering our questions, Mr. Green Thumb. We’ll call you with our decision.

NARRATOR 1: Little Gerry shakes everyone’s hand and leaves the building. The committee members discuss their thoughts about him. Then King of Hearts calls for the vote.

KING OF HEARTS: Raise your hand if you vote to accept Little Gerry Green Thumb into our kingdom.

NARRATOR 2: Each member raises his or her hand -- including Mary, Mary, Quite Contrary.

MARY, MARY, QUITE CONTRARY: Mr. Green Thumb convinced me . In spite of his nation, he will be a good character for our land. I won’t be contrary on this vote!

48

KING OF HEARTS: Great! I’ll give him the good news.

NARRATOR 1: The next day, everyone in the kingdom gathers in the main square to welcome Little Gerry Green Thumb to their land. He quickly becomes a popular character, especially among the gardeners.

PETER PIPER: With Little Gerry’s help, this is the best crop of peppers I’ve had in years!

They’ll make great pickled peppers.

PETER, PETER, PUMPKIN EATER: My pumpkins are bigger and better than ever, thanks to Little Gerry.

MARY, MARY, QUITE CONTRARY: Little Gerry has shown me that a garden is much more than silver bells and cockleshells.

ARRATOR 2: What is Little Gerry’s rhyme? Little Gerry says: Like the Nursery Rhyme Kingdom There are different characters in our world.

And they all have different cultures.

Please don't judge the others by their names or cultures.

Live in a harmony with all colors of Earth.

Don't forget that everyone is an unique part of this big Kingdom.

49

P. TERENTIUS AFER (TERENCE), HECYRA: THE MOTHER IN LAW Henry Thomas Riley, Ed. PUBLIUS TERENTIUS AFER, HECYRA Gli alunni nel produrre il video hanno scelto il tema relativo alla tolleranza nei rapporti familiari e fra gli amici. A partire da questo loro interesse abbiamo scelto l’Hecyra (La suocera) di Publio Terenzio Afro che pone al centro della sua opera proprio i rapporti familiari e, soprattutto, è il primo autore che introduce il concetto di Humanitas nella letteratura antica. Si tratta del messaggio morale sotteso a tutta la sua opera, e consiste nel rispetto che ogni uomo deve avere nei confronti di ogni altro essere umano nella consapevolezza dei limiti di ciascuno, ben sintetizzato dalla sua famosa frase: homo sum: humani nihil a me alienum puto (Sono un uomo: niente di ciò che è umano considero estraneo a me) ( oppure Nulla che sia umano mi è estraneo vedi tu claudia). Le parole sono pronunciate, nella commedia Heautontimorumenos (I, 1, 25), dal vecchio Cremete, che viene invitato da Menedemo a non intromettersi in affari che non lo riguardano. Il vecchio dichiara così di essere aperto a ogni esperienza umana, di non rifuggire da nessuna di esse.

E’ una massima che identifica il valore umano per eccellenza nella cura e nella comprensione verso l’altro. L’humanitas permette di superare le barriere e l’incomprensione per mezzo della confidenza e dunque permette la comunicazione tra i personaggi. Terenzio fu perciò in grado di creare personaggi in cui lo spettatore potesse identificarsi, mettendone in risalto la psicologia. L’Humanitas (philantropia in greco) è l’idea di tolleranza che entra nella società romana nel II secolo a. C. quando Roma è divenuta una società multietnica, abituata a forme di vita e modi di pensare diversi e complessi rispetto alla semplicità originaria. Terenzio nella sua opera affronta temi moderni in cui gli alunni possono facilmente identificarsi. La tolleranza, la comprensione reciproca, l'approfondimento dei rapporti umani, che i personaggi di Terenzio rivelano, sono particolarmente evidenti nell’Hecyra. Per esempio la violenza subita dalla giovane Filumena non lascia indifferenti gli altri personaggi, li costringe a porsi di fronte a un tema duro, ad approfondirlo e a compiere riflessioni culturali.

Trama 1 Panfilo, figlio del ricco Lachete, sposa Filumena, anche se è innamorato di Bacchide, una cortigiana. In seguito a un viaggio, Panfilo scopre che la moglie è tornata a vivere con i genitori, in apparenza a causa del carattere della suocera Sostrata, ma in realtà perchè sta per per partorire un bambino frutto di una violenza subita prima delle nozze. Il giovane non vuole più accettare la moglie in casa, pur non conoscendo il vero motivo del suo allontanamento. Sostrata, per amore del figlio, dichiara di essere pronta a ritirarsi in campagna. Lachete pensa che la decisione del figlio sia dovuta al suo amore per Bacchide, la cortigiana, a cui si rivolge per risolvere la situazione. Bacchide si reca personalmente da Filumena, assicurandole che tra lei e Panfilo è tutto finito. Mirrina, madre di Filumena, riconosce l'anello della figlia, strappatole durante lo stupro, in mano a Bacchide, che dice che 50

si tratta di un regalo di Panfilo. Si capisce così che l'autore della violenza era Panfilo, e quindi padre legittimo del figlio.

Trama 2 Hècyra (La suocera). È un dramma sentimentale privo di comicità, incentrato su una suocera ideale, Sostrata, il cui figlio Panfilo ha sposato Filumena. Al ritorno da un viaggio, Panfilo non trova la moglie che si sarebbe rifugiata a casa dei genitori a causa dei maltrattamenti della suocera, almeno così pensano tutti. In realtà Filumena sta per partorire un bimbo, frutto di un atto di violenza subito prima del matrimonio da uno sconosciuto, che poi si scopre essere proprio Panfilo. Sostrata e la cortigiana Bacchide contribuiscono alla riconciliazione della coppia.

Trama 3 Panfilo ama la sensuale meretrice Bacchide, ma, per volontà del padre Lachete, sposa la timida Filumena. É con freddezza e scarso interesse che Panfilo accoglie l'indesiderata moglie nella sua vita, sebbene questa lo ricambi con dolcezza e remissività. In Panfilo comincia così a farsi strada una rispettosa tenerezza nei confronti di Filumena. Succede però che la morte di un parente lo costringe a recarsi ad Imbro, isola dell'Egeo nordorientale, per un'eredità. Partendo affida Filumena nelle mani della madre Sostrata, ma al ritorno apprende che la moglie si è rifugiata nella casa paterna, si sospetta, a causa di un incomprensione con la suocera. Panfilo scopre che Filumena, di cui è ormai innamorato, sta per partorire un bambino non suo. Infatti pochi mesi prima del matrimonio, una notte, uno sconosciuto violentò Filumena, portandole via l'anello regalatole da Panfilo. Scoperto tale infamante segreto, noto sinora alla sola Mirrina, madre di Filumena, Panfilo promette di non svelarlo ad alcuno. Ma perché nulla trapeli, Filumena è impossibilitata a tornare con il marito e questi è costretto a rompere definitivamente il matrimonio. Lachete, padre di Panfilo, e Fidippo, padre di Filumena, insistono invece perché il matrimonio si ricomponga. Panfilo adduce come scusa l'incompatibilità di carattere tra suocera e nuora, proclamando che, dovendo scegliere con chi vivere, sceglie la madre. Filumena partorisce il bimbo e Fidippo, credendo fosse legittimo, decide comunque di tenerlo. Intanto Sostrata, generosa e intelligente, per allontanare da sé ogni sospetto, decide di andare a vivere in campagna ostacolata dall'opposizione di Panfilo. Quando però la notizia della nascita del piccolo giunge a Lachete, i due anziani insistono più che mai in una rafforzata riconciliazione. Credendo, infine, che causa dell'ostinato rifiuto di Panfilo sia il vecchio amore per Bacchide, Lachete ne parla con la meretrice. Questa svela però che non c'è più amore tra lei e Panfilo. A conferma di ciò, Bacchide si reca da Filumena per indurla a tornare con Panfilo. Qui Mirrina riconosce al dito della meretrice l'anello che aveva Filumena la notte della violenza. Infatti quell'anello era stato regalato da Panfilo stesso alla meretrice, dopo averlo trovato nelle proprie mani a seguito di una sbronza lunga una notte. Panfilo non può che essere lo sconosciuto violentatore. É così che tutto torna nell'equilibrio inziale.

51

PROLOGUE THE SUBJECT. PAMPHILUS, the son of Laches by his wife Sostrata, being at the time enamored of Bacchis, a Courtesan, chances, one night, in a drunken fit, to debauch Philumena, the daughter of Phidippus and Myrrhina. In the struggle he takes a ring from her, which he gives to Bacchis.

Some time afterward, at his father's express desire, he consents to marry. By chance the young woman whom he has ravished is given to him as a wife, to the great joy of her mother, who alone is aware of her misfortune, and hopes that her disgrace may be thereby concealed. It, however, happens otherwise ; for Pamphilus, still retaining his passion for Bacchis, refuses for some time to cohabit with her. Bacchis, however, now rejects the advances of Pamphilus, who by degrees becomes weaned from his affection for her, and grows attached to his wife, whom he has hitherto disliked. Meantime, however, he is suddenly called away from home. During his absence, Philumena, finding herself pregnant, in consequence of her misfortune before her marriage, fearing detection, especially avoids the company of her mother-in-law. At length she makes an excuse for returning to the home of her own parents, where she remains. Sostrata thereupon sends for her, but is answered that she is ill, on which she goes to see her, but is refused admittance to the house. On hearing of this, Laches blames his wife as being the cause of this estrangement. Pamphilus now returns, and it so happens that, on the day of his arrival, Philumena is brought to bed of a child. Impatient to see her, Pamphilus rushes into her room, and to his great distress finds that this is the case. Myrrhina thereupon entreats him to keep the matter secret, and begs him, if he refuses to receive her daughter back again, at least not to ruin her reputation by divulging it. As he now declines either to take back his wife or give his reason for so doing, Laches suspects that he is still enamored of Bacchis, and accordingly sends for her, and expostulates with her. She, however, exonerates herself; on which the old man, supposing that Philumena and her mother are equally ignorant with himself as to his son's motives, begs her to call on them and remove their suspicions. While she is conversing with them, they recognize the ring upon her finger which Pamphilus had formerly taken from Philumena. By means of this it is discovered that Pamphilus himself is the person who has ravished Philumena; on which, overjoyed, he immediately takes home his wife and son.

Enter PHILOTIS1 and SYRA. PHILOTIS I' faith, Syra, you can find but very few lovers who prove constant to their mistresses. For instance, how often did this Pamphilus swear to Bacchis--how solemnly, so that any one might have readily believed him--that he never would take home a wife so long as she lived.

Well now, he is married.

SYRA Therefore, for that very reason, I earnestly both advise and entreat you to take pity upon no one, but plunder, fleece, and rend every man you lay hold of.

PHILOTIS What! Hold no one exempt?

52

SYRA No one; for not a single one of them, rest assured, comes to you without making up his mind, by means of his flatteries, to gratify his passion with you at the least possible expense.

Will you not, pray, plot against them in return ?

PHILOTIS And yet, upon my faith, it is unfair to be the same to all.

SYRA What! unfair to take revenge on your enemies? or, for them to be caught in the very way they try to catch you ? Alas! wretched me! why do not your age and beauty belong to me, or else these sentiments of mine to you?

Enter PARMENO from the house of LACHES. PARMENO at the door, speaking to SCIRTUS within. If the old man should be asking for me, do you say that I have just gone to the harbor to inquire about the arrival of Pamphilus. Do you hear what I say, Scirtus? If he asks for me, then you are to say so; if he does not, why, say nothing at all; so that at another time I may be able to employ that excuse as a new one. Comes forward, and looking around. --But is it my dear Philotis that I see? How has she come here? Accosting her. Philotis heartily good-morrow.

PHILOTIS O, good-morrow, Parmeno, SYRA By my troth, good-morrow, Parmeno.

PARMENO I' faith, Syra, the same to you. Philotis, tell me, where have you been enjoying yourself so long?

PHILOTIS For my part, indeed, I have been far from enjoying myself, in leaving this place forCorinth with a most brutal captain; for two whole years, there, had I to put up with him to my sorrow.

PARMENO I' troth, I fancy that regret for Athens full oft possessed you, and that you thought but poorly of your foresight.

PHILOTIS It can not be expressed how impatient I was to return hither, get rid of the captain, and see yourselves here, that after our old fashion I might at my ease enjoy the merry-makings among you; for there it was not allowed me to speak, except at the moment prescribed, and on such subjects as he chose.

53

PARMENO sarcastically. I don't think it was gallant in the captain to place a restraint on your tongue.

PHILOTIS But what is this piece of business that Bacchis has just now been telling me in-doors here? pointing to her house. A thing I never supposed would come to pass, that he, in her lifetime, could possibly prevail upon his feelings to take a wife.

PARMENO To take, indeed!

PHILOTIS Why, look you, has he not taken one?

PARMENO He has; but I doubt whether this match will be lasting.

PHILOTIS May the Gods and Goddesses grant it so, if it is for the advantage of Bacchis. But why am I to believe it is so? Tell me, Parmeno.

PARMENO There is no need for its being spread abroad; ask me no more about it.

PHILOTIS For fear, I suppose, it may be made public. So may the Gods prosper me, I do not ask you in order that I may spread it abroad, but that, in silence, I may rejoice within myself.

PARMENO You'll never speak me so fairly, that I shall trust my back to your discretion.

PHILOTIS Oh, don't say so, Parmeno ;1 as though you were not much more impatient to tell me this, than I to learn what I'm inquiring about.

PARMENO to himself. She tells the truth there; and that is my greatest failing. To PHILOTIS. If you give me your word that you'll keep it a secret, I'll tell you.

PHILOTIS You are now returning to your natural disposition. I give you my word; say on.

PARMENO Listen.

PHILOTIS I'm all attention.

54

PARMENO Pamphilus was in the height of his passion for Bacchis here, when his father began to importune him to take a wife, and to urge those points which are usual with all fathers, that he himself was now in years, and that he was his only son, that he wished for a support for his declining years. He refused at first. But on his father pressing more urgently, he caused him to become wavering in his mind, whether to yield rather to duty or to love. By hammering on and teazing him, at last the old man gained his point; and betrothed him to the daughter of our next-door neighbor here pointing to the house of PHIDIPPUS . This did not seem so very disagreeable to Pamphilus, until on the very point of marriage, when he saw that all was ready, and that no respite was granted, but marry he must; then, at last, he took it so much to heart, that I do believe if Bacchis had been present, even she would have pitied him. Whenever opportunity was afforded for us being alone, so that he could converse with me, he used to say: "Parmeno, I am ruined! What have I done! Into what misery have I plunged myself! Parmeno, I shall never be able to endure this. To my misery, I am undone !"

PHILOTIS vehemently exclaiming. May the Gods and Goddesses confound you, Laches, for vexing him so !

PARMENO To cut the matter short, he took home his wife. On the first night, he did not touch the girl; the night that followed that, not a bit the more.

PHILOTIS What is it you tell me? A young man go to bed with a virgin, intoxicated to boot, and able to restrain himiself from touching her! You do not say what's likely; nor do I believe it to be the truth.

PARMENO I suppose it does seem so to you, for no one comes to you unless he is eager for you; but he had married her against his will.

PHILOTIS After this, what followed ?

PARMENO In a very few days after, Pamphilus took me aside, away from the house, and told me how that the young woman was still untouched by him; and how that before he had taken her home as his wife, he had hoped to be able to endure this marriage: "But, Parmeno, as I can not resolve to live with her any longer, it is neither honorable in me, nor of advantage to the young woman herself, for her to be turned to ridicule, but rather I ought to return her to her relations just as I received her."

PHILOTIS You tell me of a conscientious and virtuous disposition in Pamphilus.

55

PARMENO "For me to declare this, I consider to be inconvenient to me, but for her to be sent back to her father without mentioning any blame, would be insolent; but I am in hopes that she, when she is sensible that she can not live with me, will go at last of her own accord."

PHILOTIS What did he do in the mean while ? Used he to visit Bacchis?

PARMENO Every day. But as usually is the case, after she saw that he belonged to another, she immediately became more ill-natured and more peevish.

PHILOTIS I' faith, that's not to be wondered at.

PARMENO And this circumstance in especial contributed to estrange him from her; after he had fairly examined himself, and her, and the one that was at home, he formed a judgment, by comparison, upon the principles of them both. She, just as might be expected from a person of respectable and free birth, chaste and virtuous, patient under the slights and all the insults of her husband, and concealing his affronts. Upon this, his mind, partly overcome by compassion for his wife, partly constrained by the insolence of the other, was gradually estranged from Bacchis, and transferred its affections to the other, after having found a congenial disposition. In the mean time, there dies at Imbros 2 an old man, a relative of theirs. His property there devolved on them by law. Thither his father drove the love-sick Pamphilus, much against his will. He left his wife here with his mother, for the old man has retired into the country; he seldom comes into the city.

PHILOTIS What is there yet in this marriage to prevent its being lasting ?

PARMENO You shall hear just now. At first, for several days, there really was a good understanding between them. In the mean time, however, in a strange way, she began to take a dislike to Sostrata; nor yet was there ever any quarrel or words between them.

PHILOTIS What then ?

PARMENO If at any time she came to converse with her, she would instantly withdraw from her presence,3 and refuse to see her; in fine, when she could no longer endure her, she pretended that she was sent for by her mother to assist at a sacrifice. When she had been there a few days, Sostrata ordered her to be fetched. She made some, I know not what, excuse. Again she gave similar orders; no one sent back any excuse. After she had sent for her repeatedly, they pretended that the damsel was sick. My mistress immediately went to see her; no one admitted her. On the old man coming to know of this, he yesterday came up from the country on purpose, and waited immediately upon the father of Philumena. What 56

passed between them, I do not know as yet; but really I do feel some anxiety in what way this is to end. You now have the whole matter; and I shall proceed whither I was on my way.

PHILOTIS And I too, for I made an appointment with a certain stranger4 to meet him.

PARMENO May the Gods prosper what you undertake!

PHILOTIS Farewell!

PARMENO And a kind farewell to you, my dear Philotis. (Exeunt severally.)

II Enter

LACHES

and

SOSTRATA,

from

the

house

of

the

former.

LACHES O faith of Gods and men! what a race is this! what a conspiracy this! that all women should desire and reject every individual thing alike! And not a single one can you find to swerve in any respect from the disposition of the rest. For instance, quite as though with one accord, do all mothers-in-law hate their daughters-in-law. Just in the same way is it their system to oppose their husbands; their obstinacy here is the same. In the very same school they all seem to me to have been trained up to perverseness. Of that school, if there is any mistress, I am very sure that shepointing at SOSTRATA it is.

SOSTRATA Wretched me! when now I don't so much as know why I am accused!

LACHES Eh ! you don't know ?

SOSTRATA So may the Gods kindly prosper me, Laches, and so may it be allowed us to pass our lives together in unity!

LACHES aside. May the Gods avert such a misfortune!

SOSTRATA I'm sure that before long you will be sensible that I have been accused by you undeservedly.

LACHES You, undeservedly ? Can any thing possibly be said that you deserve in return for this conduct of yours? You, who are disgracing both me and yourself and the family, and are 57

laying up sorrow for your Son. Then besides, you are making our connections become, from friends, enemies to us, who have thought him deserving for them to intrust their children 1 to him. You alone have put yourself forward, by your folly, to be causing this disturbance.

SOSTRATA What, I ?

LACHES You, woman, I say, who take me to be a stone, not a man. Do you think because it's my habit to be so much in the country, that I don't know in what way each person is passing his life here ? I know much better what is going on here than there, where I am daily; for this reason, because, just as you act at home, I am spoken of abroad. Some time since, indeed, I heard that Philumena had taken a dislike to you; nor did I the least wonder at it; indeed, if she hadn't done so, it would have been more surprising. But I did not suppose that she would have gone so far as to hate even the whole of the family; if I had known that, she should have remained here in preference, and you should have gone away. But consider how undeservedly these vexations arise on your account, Sostrata; I went to live in the country, in compliance with your request, and to look after my affairs, in order that my circumstances might be able to support your lavishness and comforts, not sparing my own exertions, beyond what's reasonable and my time of life allows. That you should take no care, in return for all this, that there should be nothing to vex me!

SOSTRATA Upon my word, through no means or fault of mine has this taken place.

LACHES Nay, through you in especial; you were the only person here; on you alone, Sostrata, falls all the blame. You ought to have taken care of matters here, as I had released you from other anxieties. Is it not a disgrace for an old woman to pick a quarrel with a girl? You will say it was her fault.

SOSTRATA Indeed I do not say so, my dear Laches.

LACHES I am glad of that, so may the Gods prosper me, for my son's sake. I am quite sure of this, that no fault of yours can possibly put you in a worse light.

SOSTRATA How do you know, my husband, whether she may not have pretended to dislike me, on purpose that she might be more with her mother?

LACHES What say you to this? Is it not proof sufficient, when yesterday no one was willing to admit you into the house, when you went to see her?

SOSTRATA Why, they told me that she was very ill just then; for that reason I was not admitted to her.

58

LACHES I fancy that your humors are more her malady than any thing else; and with good reason in fact, for there is not one of you but wants her son to take a wife; and the match which has taken your fancy must be the one; when, at your solicitation, they have married, then, at your solicitation, they are to put them away again.

Enter PHIDIPPUS from his house.

PHIDIPPUS speaking to PHILUMENA within. Although I am aware, Philumena, that I have the right to compel you to do what I order, still, being swayed by the feelings of a father, I will prevail upon myself to yield to you, and not oppose your inclination.

LACHES And look, most opportunely I see Phidippus; I'll presently know from him how it is.Accosting him. Phidippus, although I am aware that I am particularly indulgent to all my family, still it is not to that degree to let my good nature corrupt their minds. And if you would do the same, it would be more for your own interest and ours. At present I see that you are under the control of those women.

PHIDIPPUS Just look at that, now !

LACHES I waited on you yesterday about your daughter; you sent me away just as wise as I came. It does not become you, if you wish this alliance to continue, to conceal your resentment. If there is any fault on our side, disclose it; either by clearing ourselves, or excusing it, we shall remedy these matters for you, yourself the judge. But if this is the cause of detaining her at your house, because she is ill, then I think that you do me an injustice, Phidippus, if you are afraid lest she should not be attended with sufficient care at my house. But, so may the Gods prosper me, I do not yield in this to you, although you are her father, that you can wish her well more than I do, and that on my son's account, who I know values her not less than his own self. Nor, in fact, is it unknown to you, how much, as I believe, it will vex him, if he comes to know1 of this; for this reason, I wish to have her home before he returns.

PHIDIPPUS Laches, I am sensible of both your carefulness and your good-will, and I am persuaded that all you say is just as you say: and I would have you believe me in this; I am anxious for her to return to you, if I possibly can by any means effect it.

LACHES What is it prevents you from effecting it? Come, now, does she make any complaint against her husband?

PHIDIPPUS By no means; for when I urged it still more strongly, and attempted to constrain her by force to return, she solemnly protested that she couldn't possibly remain with you, while 59

Pamphilus was absent. Probably each has his own failing; I am naturally of an indulgent disposition; I can not thwart. my own family.

LACHES turning to his wife, who stands apart. Ha! Sostrata!2 SOSTRATA sighing deeply. Alas! wretched me!

LACHES to PHIDIPPUS. Is this your final determination ?

PHIDIPPUS For the present, at least, as it seems; but have you any thing else to say? for I have some business that obliges me to go at once to the Forum.

LACHES I'll go with you. (Exeunt.)

III Enter PAMPHILUS and PARMENO.

PAMPHILUS No individual, I do believe, ever met with more crosses in love than I. Alas! unhappy me! that I have thus been sparing of life! Was it for this I was so very impatient to return home ? O, how much more preferable had it been for me to pass my life any where in the world than to return here and be sensible that I am thus wretched! For all of us know who have met with trouble from any cause, that all the time that passes before we come to the knowledge of it, is so much gain.

PARMENO Still, as it is, you'll the sooner know how to extricate yourself from these misfortunes. If you had not returned, this breach might have become much wider; but now, Pamphilus, I am sure that both will be awed by your presence. You will learn the facts, remove their enmity, restore them to good feeling once again. These are but trifles which you have persuaded yourself are so grievous.

PAMPHILUS Why comfort me? Is there a person in all the world so wretched as I? Before I took her to wife, I had my heart engaged by other affections. Now, though on this subject I should be silent, it is easy for any one to know how much I have suffered; yet I never dared refuse her whom my father forced upon me. With difficulty did I withdraw myself from another, and disengage my affections so firmly rooted there! and hardly had I fixed them in another quarter, when, lo! a new misfortune has arisen, which may tear me from her too. Then besides, I suppose that in this matter I shall find either my mother or my wife in fault; and when I find such to be the fact, what remains but to become still more wretched? For duty, 60

Parmeno, bids me bear with the feelings of a mother; then, to my wife I am bound by obligations; with so much temper did she formerly bear my usage, and on no occasion disclose the many wrongs inflicted on her by me. But, Parmeno, something of consequence, I know not what it is, must have happened for this misunderstanding to have arisen between them, that has lasted so long.

PARMENO Or else something frivolous, i' faith, if you would only give words their proper value; those which are sometimes the greatest enmities, do not argue the greatest injuries; for it often happens that in certain circumstances, in which another would not even be out of temper, for the very same reason a passionate man becomes your greatest enemy. What enmities do children entertain among themselves for trifling injuries! For what reason? Why, because they have a weak understanding to direct them. Just so are these women, almost like children with their fickle feelings; perhaps a single word has occasioned this enmity between them, master.

PAMPHILUS Go, Parmeno, into the house, and carry word1 that I have arrived. A noise is heard in the house of PHIDIPPUS. PARMENO starting. Ha! What means this?

PAMPHILUS Be silent. I perceive a bustling about, and a running to and fro.

PARMENO going to the door. Come then, I'll approach nearer to the door. He listens. Ha! did you hear?

PAMPHILUS Don't be prating. He listens. O Jupiter, I heard a shriek!

PARMENO You yourself are talking, while you forbid me.

MYRRHINA within the house. Prithee, my child, do be silent.

PAMPHILUS That seems to be the voice of Philumena's mother. I'm undone PARMENO Why so?

PAMPHILUS Utterly ruined!

61

PARMENO For what reason?

PAMPHILUS Parmeno, you are concealing from me some great misfortune to me unknown.

PARMENO They said that your wife, Philumena, was in alarm about2 something, I know not what; whether that may be it, perchance, I don't know.

PAMPHILUS I am undone! Why didn't you tell me of this?

PARMENO Because I couldn't tell every thing at once.

PAMPHILUS What is the malady?

PARMENO I don't know.

PAMPHILUS What! has no one brought a physician to see her?

PARMENO I don't know.

PAMPHILUS Why delay going in-doors, that I may know as soon as possible for certain what it is? In what condition, Philumena, am I now to find you? But if you are in any peril, beyond a doubt I will perish with you. Goes into the house of PHIDIPPUS. PARMENO to himself. There is no need for me to follow him into the house at present, for I see that we are all disagreeable to them. Yesterday, no one would give Sostrata admittance. If, perchance, the malady should become worse, which really I could far from wish, for my master's sake especially, they would at once say that Sostrata's servant had been in there; they would invent a story that I had brought some mischief against their lives and persons, in consequence of which the malady had been increased. My mistress would be blamed, and I should incur heavy punishment.3 Enter SOSTRATA.

SOSTRATA to herself. In dreadful alarm, I have for some time heard, I know not what confusion going on

62

here; I'm sadly afraid Philumena's illness is getting worse. Aesculapius, I do entreat thee, and thee, Health,1 that it may not be so. Now I'll go visit her. Approaches the door.

PARMENO coming forward. Hark you, Sostrata.

SOSTRATA turning round. Well.

PARMENO You will again be shut out there.

SOSTRATA What, Parmeno, is it you? I'm undone! wretch that I am, what shall I do? Am I not to go see the wife of Pamphilus, when she is ill here next door?

PARMENO Not go see her! Don't even send any person for the purpose of seeing her; for I'm of opinion that he who loves, a person to whom he is an object of dislike, commits a double mistake: he himself takes a useless trouble, and causes annoyance to the other. Besides, your son went in to see how she is, as soon as he arrived.

SOSTRATA What is it you say? Has Pamphilus arrived?

PARMENO He has.

SOSTRATA I give thanks unto the Gods! Well, through that news my spirits are revived, and anxiety has departed from my heart.

PARMENO For this reason, then, I am especially unwilling you should go in there; for if Philumena's malady at all abates, she will, I am sure, when they are by themselves, at once tell him all the circumstances; both what misunderstandings have arisen between you, and how the difference first began. But see, he's coming out-how sad he looks! Re-enter PAMPHILUS, from the house of PHIDIPPUS. SOSTRATA running up to him. O my son! Embraces him.

PAMPHILUS My mother, blessings on you.

SOSTRATA I rejoice that you are returned safe. Is Philumena in a fair way?

63

PAMPHILUS She is a little better. Weeping.

SOSTRATA Would that the Gods may grant it so! Why, then, do you weep, or why so dejected?

PAMPHILUS All's well, mother.

SOSTRATA What meant that confusion? Tell me; was she suddenly taken ill?

PAMPHILUS Such was the fact.

SOSTRATA What is her malady?

PAMPHILUS A fever.

SOSTRATA An intermitting one?2 PAMPHILUS So they say. Go in the house, please, mother; I'll follow you immediately.

SOSTRATA Very well. Goes into her house.

PAMPHILUS Do you run and meet the servants, Parmeno, and help them with the baggage.

PARMENO Why, don't they know the way themselves to come to our house?

PAMPHILUS stamping. Do you loiter? (Exit PARMENO.) PAMPHILUS, alone.

PAMPHILUS I can not discover any fitting commencement of my troubles, at which to begin to narrate the things that have so unexpectedly befallen me, some of which with these eyes I have beheld; some I have heard with my ears; and on account of which I so hastily betook myself, in extreme agitation, out of doors. For just now, when, full of alarm, I rushed into the house, expecting to find my wife afflicted with some other malady than what I have found it to be-64

ah me! immediately the servant-maids beheld that I had arrived, they all at the same moment joyfully exclaimed, "He is come," from having so suddenly caught sight of me. But I soon perceived the countenances of all of them change,1 because at so unseasonable a juncture chance had brought me there. One of them in the mean time hastily ran before me to give notice that I had come. Impatient to see my wife, I followed close. When I entered the room, that instant, to my sorrow, I found out her malady; for neither did the time afford any. interval to enable her to conceal it, nor could she complain in any other accents than those which the case itself prompted. When I perceived this: "O disgraceful conduct!" I exclaimed, and instantly hurried away from the spot in tears, overwhelmed by such an incredible and shocking circumstance. Her mother followed me; just as I got to the threshold, she threw herself on her knees: I felt compassion for her. Assuredly it is the fact, in my opinion, just as matters befall us all, so are we elated or depressed. At once she began to address me in these words: "O my dear Pamphilus, you see the reason why she left your house; for violence was offered to her when formerly a maid, by some villain to us unknown.

Now, she took refuge here then, that from you and others she might conceal her labor." But when I call to mind her entreaties, I can not, wretched as I am, refrain from tears. "Whatever chance or fortune it is," said she, "which has brought you here to-day, by it we do both conjure you, if with equity and justice we may, that her misfortune may be concealed by you, and kept a secret from all. If ever you were sensible, my dear Pamphilus, that she was tenderly disposed toward you, she now asks you to grant her this favor in return, without making any difficulty of it. But as to taking her back, act quite according to your own convenience. You alone are aware of her. lying-in, and that the child is none of yours. For it is said that it was two months after the marriage before she had commerce with you. And then, this is but the seventh month since she came to you. 2 That you are sensible of this, the circumstances themselves prove. Now, if it is possible, Pamphilus, I especially wish, and will use my endeavors, that her labor may remain unknown to her father, and to all, in fact. But if that can not be managed, and they do find it out, I will say that she miscarried; I am sure no one will suspect otherwise than, what is so likely, the child was by you. It shall be instantly exposed; in that case there is no inconvenience whatever to yourself, and you will be concealing an outrage so undeservingly committed upon her, 3 poor thing!" I promised this, and I am resolved to keep faith in what I said. But as to taking her back, really I do not think that would be at all creditable, nor will I do so, although love for her, and habit, have a strong influence upon me. I weep when it occurs to my mind, what must be her life, and how great her loneliness in future. O Fortune, thou hast never been found constant! But by this time my former passion has taught me experience in the present case. The means by which I got rid of that, I must employ on the present occasion. Parmeno is coming with the servants; it is far from convenient that he should be here under present circumstances, for he was the only person to whom I trusted the secret that I kept aloof from her when I first married her. I am afraid lest, if he should frequently hear her cries, he might find out that she is in labor.

He must be dispatched by me somewhere till Philumena is delivered.

Enter at a distance PARMENO and SOSIA, with people carrying baggage.

65

PARMENO to SOSIA. Do you say that this voyage was disagreeable to you?

SOSIA Upon my faith, Parmeno, it can not be so much as expressed in words, how disagreeable it is to go on a voyage.

PARMENO Do you say so?

SOSIA O lucky man! You don't know what evils you have escaped, by never having been at sea. For to say nothing of other hardships, mark this one only; thirty days or more 1was I on board that ship, and every moment, to my horror, was in continual expectation of death: such unfavorable weather did we always meet with.

PARMENO How annoying!.

SOSIA That's not unknown to me: in fine, upon my faith, I would rather run away than go back, if I knew that I should have to go back there.

PARMENO Why really, but slight causes formerly made you, Sosia, do what now you are threatening to do. But I see Pamphilus himself standing before the door. To the Attendants, who go into the house of LACHES. Go in-doors; I'll accost him, to see if he wants any thing with me. Accosts PAMPHILUS. What, still standing here, master?

PAMPHILUS Yes, and waiting for you.

PARMENO What's the matter?

PAMPHILUS You must run across to the citadel.2 PARMENO Who must?

PAMPHILUS You. PARMENO To the citadel? Why thither?

66

PAMPHILUS To meet Callidemides, my entertainer at Myconos, who came over in the same ship with me.

PARMENO aside. Confusion! I should say he has made a vow that if ever he should return home safe, he would rupture me3 with walking.

PAMPHILUS Why are you lingering?

PARMENO What do you wish me to say? Or am I to meet him only?

PAMPHILUS No; say that I can not meet him to-day, as I appointed, so that he may not wait for me to no purpose. Fly! PARMENO But I don't know the man's appearance.

PAMPHILUS Then I'll tell you how to know it; a huge fellow, ruddy, with curly hair, fat, with gray eyes and freckled countenance.

PARMENO May the Gods confound him! What if he shouldn't come? Am I to wait there, even till the evening?

PAMPHILUS Yes, wait there. Run! PARMENO I can't; I am so tired. (Exit slowly.)

PAMPHILUS He's off. What shall I do in this distressed situation? Really, I don't know in what way I'm to conceal this, as Myrrhina entreated me, her daughter's lying-in; but I do pity the woman.

What I can, I'll do; only so long, however, as I observe my duty; for it is proper that I should be regardful of a parent,4 rather than of my passion. But look--I see Phidippus and my father.

They are coming this way; what to say to them, I'm at a loss. Stands apart.

Enter, at a distance, LACHES and PHIDIPPUS.

LACHES Did you not say, just now, that she was waiting for my son's return?

67

PHIDIPPUS Just so.

LACHES They say that he has arrived; let her return.

PAMPHILUS apart to himself aloud. What excuse to make to my father for not taking her back, I don't know!

LACHES turning round. Who was it I heard speaking here?

PAMPHILUS apart. I am resolved to persevere in the course I determined to pursue.

LACHES 'Tis the very person about whom I was talking to you.

PAMPHILUS Health to you, my father.

LACHES Health to you, my son.

PHIDIPPUS I am glad that you have returned, Pamphilus, and the more especially so, as you are safe and well.

PAMPHILUS I believe you.

LACHES Have you but just arrived?

PAMPHILUS Only just now.

LACHES Tell me, what has our cousin Phania left us?

PAMPHILUS Why really, i' faith, he was a man very much devoted to pleasure while he lived; and those who are so, don't much benefit their heirs, but for themselves leave this commendation: While he lived, he lived well.1 LACHES So then, you have brought home nothing more2 than a single sentiment?

68

PAMPHILUS Whatever he has left, we are the gainers by it.

LACHES Why no, it has proved a loss; for I could have wished him alive and well.

PHIDIPPUS You may wish that with impunity; he'll never come to life again; and after all I know which of the two you would prefer.

LACHES Yesterday, he pointing to PHIDIPPUS desired Philumena to be fetched to his house. Whispers to PHIDIPPUS, nudging him with his elbow. Say that you desired it.

PHIDIPPUS aside to LACHES Don't punch me so. To PAMPHILUS. I desired it.

LACHES But he'll now send her home again.

PHIDIPPUS Of course.

PAMPHILUS I know the whole affair, and how it happened; I heard it just now, on my arrival.

LACHES Then may the Gods confound those spiteful people who told this news with such readiness!

PAMPHILUS to PHIDIPPUS. I am sure that it has been my study, that with reason no slight might possibly be committed by your family; and if I were now truthful to mention of how faithful, loving, and tender a disposition I have proved toward her, I could do so truly, did I not rather wish that you should learn it of herself; for by that method you will be the more ready to place confidence in my disposition when she, who is now acting unjustly toward me, speaks favorably of me. And that through no fault of mine this separation has taken place, I call the Gods to witness. But since she considers that it is not befitting her to give way to my mother, and with readiness to conform to her temper, and as on no other terms it is possible for good feeling to exist between them, either my mother must be separated, Phidippus, from me, or else Philumena. Now affection urges me rather to consult my mother's pleasure.

LACHES Pamphilus, your words have reached my ears not otherwise than to my satisfaction, since I find that you post-pone all considerations for your parent. But take care, Pamphilus, lest impelled by resentment, you carry matters too far.

PAMPHILUS How, impelled by resentment, could, I now be biased against her who never has been guilty 69

of any thing toward me, father, that I could not wish, and who has often deserved as well as I could desire? I both love and praise and exceedingly regret her, for I have found by experience that she was of a wondrously engaging disposition with regard to myself; and I sincerely wish that she may spend the remainder of her life with a husband who may prove more fortunate than me, since necessity thus tears her from me.

PHIDIPPUS 'Tis in your own power to prevent that.

LACHES If you are in your senses, order her to come back.

PAMPHILUS It is not my intention, father; I shall study my mother's interests. Going away.

LACHES Whither are you going? Stay, stay, I tell you; whither are you going? (Exit PAMPHILUS.) PHIDIPPUS What obstinacy is this?

LACHES Did I not tell you, Phidippus, that he would take this matter amiss? It was for that reason I entreated you to send your daughter back.

PHIDIPPUS Upon my faith, I did not believe he would be so brutish; does he now fancy that I shall come begging to him? If so it is that he chooses to take back his wife, why, let him; if he is of another mind, let him pay back her portion,3 and take himself off.

LACHES Just look at that, now; you too are getting obstinate and huffish.

PHIDIPPUS speaking with anger. You have returned to us in a very ungovernable mood, Pamphilus.

LACHES This anger will depart; although he has some reason for being vexed.

PHIDIPPUS Because you have had a windfall, a little money, your minds are elevated.

LACHES Are you going to fall out with me, too?

PHIDIPPUS Let him consider, and bring me word to-day, whether he will or will not, that she may belong to another if she does not to him. Goes hastily into his own house.

70

LACHES Phidippus, stay; listen to a few words-LACHES He's off; what matters it to me? In fine, let them manage it between themselves,just as they please; since neither my son nor he pay any regard to me; they care but little for what I say.

I'll carry the quarrel to my wife, by whose planning all these things have been brought about, and against her I will vent all the vexation that I feel.

IV Enter MYRRHINA, from her house.

MYRRHINA I am undone! What am I to do? which way turn myself? In my wretchedness, what answer am I to give to my husband? For he seems to have heard the voice of the child when crying, so suddenly did he rush in to my daughter without saying a word. What if he comes to know that she has been delivered? for what reason I am to say I kept it concealed, upon my faith I do not know. But there's a noise at the door; I believe it is himself coming out to me: I'm utterly undone! Enter PHIDIPPUS, from the house.

PHIDIPPUS to himself. My wife, when she saw me going to my daughter, betook herself out of the house: and look, there she is. Addressing her. What have you to say, Myrrhina? Hark you! to you I speak.

MYRRHINA What, to me, my husband?

PHIDIPPUS Am I your husband? Do you consider me a husband, or a man, in fact? For, woman, if I had ever appeared to you to be either of these, I should not in this way have been held in derision by your doings.

MYRRHINA By what doings?

PHIDIPPUS Do you ask the question? Is not your daughter brought to bed? Eh, are you silent? By whom?

MYRRHINA Is it proper for a father to be asking such a question? Oh, shocking! By whom do you think, pray, except by him to whom she was given in marriage?

PHIDIPPUS I believe it; nor indeed is it for a father to think otherwise. But I wonder much what the reason can be for which you so very much wish all of us to be in ignorance of the truth, 71

especially when she has been delivered properly, and at the right time.1 That you should be of a mind so perverse as to prefer that the child should perish, through which you might be sure that hereafter there would be a friendship more lasting between us, rather than that, at the expense of your feelings, his wife should continue with him! I supposed this to be their fault, while in reality it lies with you.

MYRRHINA I am an unhappy creature!

PHIDIPPUS I wish I were sure that so it was; but now it recurs to my mind what you once said about this matter, when we accepted him as our son-in-law. For you declared that you could not endure your daughter to be married to a person who was attached to a courtesan, and who spent his nights away from home.

MYRRHINA aside. Any cause whatever I had rather he should suspect than the right one.

PHIDIPPUS I knew much sooner than you did, Myrrhina, that he kept a mistress; but this I never considered a crime in young men; for it is natural to them all. For, i' faith, the time will soon come when even he will be disgusted with himself for doing so. But just as you formerly showed yourself, you have never. ceased to be the same up to the present time; in order that you might withdraw your daughter from him, and that what I did might not hold good, one thing itself now plainly proves how far you wished it carried out.

MYRRHINA Do you suppose that I am so willful that I could have entertained such feelings toward one whose mother I am, if this match had been to our advantage?

PHIDIPPUS Can you possibly foresee or judge what is to our advantage? You have heard it of some one, perhaps, who has told you that he has seen him coming from or going to his mistress. What then? If he has done so with discretion, and but occasionally, is it not more kind in us to conceal our knowledge of it, than to do our. best to be aware of it, in consequence of which he will detest us? For if he could all at once have withdrawn himself from her with whom he had been intimate for so many years, I should not have deemed him a man, or likely to prove a constant husband for our daughter.

MYRRHINA Do have done about the young man, I pray; and what you say I've been guilty of. Go away, meet him by yourself; ask him whether he wishes to have her as a wife or not; if so it is that he should say he does wish it, why, send her back; but if on the other hand he does not wish it, I have taken the best course for my child.

PHIDIPPUS And suppose he does not wish it, and you, Myrrhina, knew him to be in fault; still I was at hand, by whose advice it was proper for these matters to be settled; therefore I am greatly 72

offended that you have presumed to act thus without my leave. I forbid you to attempt to carry the child any where out of this house. But I am very foolish to be expecting her to obey my orders. I'll go in-doors, and charge the servants to allow it to be carried out nowhere. Goes into the house.

MYRRHINA Upon my faith, I do believe that there is no woman living more wretched than I; for how he would take it, if he came to know the real state of the case, i' faith, is not unknown to me, when he bears this, which is of less consequence, with such angry feelings; and I know not in what way his sentiments can possibly be changed. Out of very many misfortunes, this one evil alone had been wanting to me, for him to compel me to rear a child of whom we know not who is the father; for when my daughter was ravished, it was so dark that his person could not be distinguished, nor was any thing taken from him on the occasion by which it could be afterward discovered who he was. He, on leaving her, took away from the girl, by force, a ring which2 she had upon her finger. I am afraid, too, of Pamphilus, that he may be unable any longer to conceal what I have requested, when he learns that the child of another is being brought up as his. Goes into the house.

Enter SOSTRATA and PAMPHILUS.

SOSTRATA It is not unknown to me, my son, that I am suspected by you as the cause of your wife having left our house in consequence of my conduct; although you carefully conceal your knowledge of it. But so may the Gods prosper me, and so may you answer all my hopes, I have never knowingly deserved that hatred of me should with reason possess her; and while I thought before that you loved me, on that point you have confirmed my belief: for in-doors your father has just now related to me in what way you have preferred me to your passion.

Now it is my determination to return you the favor, that you may understand that with me lies the reward of your affection. My Pamphilus, I think that this is expedient both for yourselves and my own reputation. I have finally resolved to retire hence into the country with your father, that my presence may not be an obstacle, and that no pretense may remain why your Philumena should not return to you.

PAMPHILUS Pray, what sort of resolution is this? Driven away by her folly, would you be removing from the city to live in the country? You shall not do so; and I will not permit, mother, any one who may wish to censure us, to say that this has been done through my perverseness, and not your inclination. Besides, I do not wish you, for my sake, to forego your friends and relations, and festive days.1 SOSTRATA Upon my word, these things afford me no pleasure now. While my time of life permitted it, I enjoyed them enough; satiety of that mode of life has now taken possession of me: this is at 73

present my chief concern, that the length of my life may prove an annoyance to no one, or that he may look forward with impatience to my death.2 Here I see that, without deserving it, I am disliked; it is time for me to retire. Thus, in the best way, I imagine, I shall cut short all grounds of discontent with all; I shall both free myself from suspicion, and shall be pleasing them. Pray, let me avoid this reproach, which so generally attaches on women to their disadvantage.

PAMPHILUS aside. How happy am I in other respects, were it not for this one thing alone, in having such a good mother, and her for my wife!

SOSTRATA Pray, my Pamphilus, can you not, seeing how each woman is, prevail upon yourself to put up with one matter of inconvenience? If every thing else is according to your wish, and such as I take it to be-my son, do grant me this indulgence, and take her back.

PAMPHILUS Alas! wretched me!

SOSTRATA And me as well; for this affair does not cause me less sorrow than you, my son.

Enter LACHES.

LACHES While standing just by here, I have heard, wife, the conversation you have been holding with him. It is true wisdom to be enabled to govern the feelings whenever there is necessity; to do at the present moment what may perhaps, in the end, be necessary to be done.

SOSTRATA Good luck to it, i' troth.

LACHES Retire then into the country; there I will bear with you, and you with me.

SOSTRATA I hope so, i' faith.

LACHES Go in-doors then, and get together the things that are to be taken with you. I have now said it.

SOSTRATA I'll do as you desire. Goes into the house.

PAMPHILUS Father!

74

LACHES What do you want, Pamphilus?

PAMPHILUS My mother go away? By no means.

LACHES Why would you have it so?

PAMPHILUS Because I am as yet undetermined what I shall do about my wife.

LACHES How is that? What should you intend to do but bring her home?

PAMPHILUS For my part, I could like, and can hardly forbear it; but I shall not alter my design; that which is most advantageous I shall pursue; I suppose ironically that they will be better reconciled, in consequence, if I shall take her back.

LACHES You can not tell. But it matters nothing to you which they do when she has gone away.

Persons of this age are disliked by young people; it is right for us to withdraw from the world; in fine, we are now a nice by-word. We are, Pamphilus, "the old man and the old woman."'1 But I see Phidippus coming out just at the time; let's accost him.

Enter PHIDIPPUS, from his house.

PHIDIPPUS . speaking at the door to PHILUMENA, within. Upon my faith, I am angry with you too, Philumena, extremely so, for, on my word, you have acted badly; still there is an excuse for you in this matter; your mother forced you to it; but for her there is none.

LACHES accosting him. Phidippus, you meet me at a lucky moment, just at the very time.

PHIDIPPUS What's the matter?

PAMPHILUS aside. What answer shall I make them, or in what manner keep this secret?

LACHES (to PHIDIPPUS.) Tell your daughter that Sostrata is going into the country, that the may not now be afraid of returning home.

75

PHIDIPPUS Alas! your wife has been guilty of no fault in this affair; all this mischief has originated in my wife Myrrhina.

PAMPHILUS aside. They are changing sides.

PHIDIPPUS 'Tis she that causes our disturbances, Laches.

PAMPHILUS aside. So long as I don't take her back, let her cause as much disturbance as she pleases.

PHIDIPPUS I, Pamphilus, could really wish, if it were possible, this alliance between us to be lasting; but if you are otherwise inclined, still take the child.1 PAMPHILUS aside. He has discovered that she has been brought to bed. I'm undone!

LACHES The child! What child?

PHIDIPPUS We have had a grandson born to us; for my daughter was removed from you in a state of pregnancy, and yet never before this day did I know that she was pregnant.

LACHES So may the Gods prosper me, you bring good tidings, and I am glad a child has been born, and that she is safe: but what kind of woman have you for a wife, or of what sort of a temper, that we should have been kept in ignorance of this so long? I can not sufficiently express how disgraceful this conduct appears to me.

PHIDIPPUS This conduct does not vex me less than yourself, Laches.

PAMPHILUS aside. Even if it had just now been a matter of doubt to me, it is so no longer, since the child of another man is to accompany her.

LACHES Pamphilus, there is no room now for deliberation for you in this matter.

PAMPHILUS . aside. I'm undone!

76

LACHES to PAMPHILUS. We were often longing to see the day on which there should be one to call you father; it has come to pass. I return thanks to the Gods.

PAMPHILUS . aside. I am ruined!

LACHES Take home your wife, and don't oppose my will.

PAMPHILUS Father, if she had wished to have children by me, or to continue to be my wife, I am quite certain she would not have concealed from me what I find she has concealed. Now, as I find that her mind is estranged from me, and think that there would be no agreement between us in future, why should I take her back?

LACHES The young woman has done what her mother persuaded her. Is that to be wondered at? Do you suppose you can find any woman who is free from fault? Or is it that men have no failings?

PHIDIPPUS Do you yourselves now consider, Laches, and you, Pamphilus, whether it is most advisable for you to leave her or take her back. What your wife may do, is not in my control. Under neither circumstance will you meet with any difficulty from me. But what are we to do with the child?

LACHES You do ask an absurd question; whatever-happens, send him back his child of course, that we: may bring it up as ours.

PAMPHILUS . in a low voice. A child which the father has abandoned, am I to rear?.

LACHES What was it you said? How--not rear it, Pamphilus? Prithee, are we to expose it, in preference? What madness is this? Really, I can not now be silent any longer. For you force me to say in his presence (pointing to PHIDIPPUS what I would rather not. Do you suppose I am in ignorance of the cause of your tears, or what it is on account of which you are perplexed to this degree? In the first place, when you alleged as a reason, that, on account of your mother, you could not have your wife at home, she promised that she would leave the house. Now, since you see this pretext as well taken away from you, because a child has been born without your knowledge, you have got another You are mistaken if you suppose that I am ignorant of your feelings. That at last you might prevail upon your feelings to take this step, how long a period for loving a mistress did I allow you! With what patience did I bear the expense you were at in keeping her! I remonstrated with you and entreated you to take a wife. I said that it was time: by my persuasion you married. What you then did in obedience to me, you did as became you. Now again you have set your fancy upon a 77

mistress, and, to gratify her, you do an injury to the other as well. For I see plainly that you have once more relapsed into the same course of life.

PAMPHILUS What, I? LACHES Your own self, and you act unjustly therein. You feign false grounds for discord, that you may live with her when you have got rid of this witness of your actions; your wife has perceived it too; for what other reason had she for leaving you?

PHIDIPPUS to himself. It's clear he guesses right; for that must be it.

PAMPHILUS I will give you my oath that none of these is the reason.

LACHES Oh take home your wife, or tell me why you should not.

PAMPHILUS It is not the time at present.

LACHES Take the child, for surely that is not in fault; I will consider about the mother afterward.

PAMPHILUS apart. In every way I am wretched, and what to do I know not; with so many troubles is my father now besetting wretched me on every side. I'll go away from here, since I avail but little by my presence. For without my consent, I do not believe that they will bring up the child, especially as on that point my mother-in-law will second me. (Exit speedily.)

LACHES to PAMPHILUS. Do you run away? What, and give me no distinct answer? To PHIDIPPUS. Does he seem to you to be in his senses? Let him alone. Phidippus, give me the child; I'll bring it up.

PHIDIPPUS By all means. No wonder if my wife has taken this amiss: women are resentful; they do not easily put up with such things. Hence that anger of hers, for she herself told me of it; I would not mention this to you in his presence, and at first I did not believe her; but now it is true beyond a doubt; for I see that his feelings are altogether averse to marriage.

LACHES What am I to do, then, Phidippus? What advice do you give?

PHIDIPPUS What are you to do? I am of opinion that first we ought to go to this mistress of his. Let us 78

use entreaties with her; then let us rebuke her; and at last, let us very seriously threaten her, if she gives him any encouragement in future.

LACHES I will do as you advise. Turning to an ATTEDANT. Ho, there, boy! run to the house of Bacchis here, our neighbor; desire her, in my name, to come hither. Exit ATTENDANT. And you, I further entreat, to give me your assistance in this affair.

PHIDIPPUS Well, I have already said, and I now say again to the same effect, Laches, I wish this alliance between us to continue, if by any means it possibly may, which I trust will be the case. But should you like2 me to be with you while you meet her?

LACHES Why yes; but first go and get some one as a nurse for the child. (Exit PHIDIPPUS.) V

Enter BACCHIS attended by her WOMEN.

BACCHIS to her WOMEN. It is not for nothing that Laches now desires to speak with me; and, i' faith, I am not very far from mistaken in making a guess what it is he wants me for.

LACHES to himself. I must take care that I don't, through anger, miss gaining, in this quarter what I otherwise might, and that I don't do any thing which hereafter it would have been better I had not done. I'll accost her. Accosts her. Bacchis, good-morrow to you!

BACCHIS Good-morrow to you, Laches!

LACHES Troth, now, Bacchis, I suppose you somewhat wonder what can be my reason for sending the lad to fetch you out of doors.

BACCHIS Upon my faith, I am even in some anxiety as well, when I reflect what I am, lest the name of my calling should be to my prejudice; for my behavior I can easily defend.

LACHES If you speak the truth, you will be in no danger, woman, from me, for I am now of that age that it is not meet for me to receive forgiveness for a fault; for that reason do I the more carefully attend to every particular, that I may not act with rashness; for if you now do, or

79

intend to do, that which is proper for deserving women to do, it would be unjust for me, in my ignorance, to offer an injury to you, when undeserving of it.

BACCHIS On my word, great is the gratitude that I ought to feel toward you for such conduct; for he who, after committing an injury, would excuse himself, would profit me but little. But what is the matter?

LACHES You admit my son, Pamphilus, to your house.

BACCHIS Ah! LACHES Just let me speak: before he was married to this woman, I tolerated your amour. Stay! I have not yet said to you what I intended. He has now got a wife: look out for another person more to be depended on, while you have time to deliberate; for neither will he be of this mind all his life, nor, i' faith, will you be always of your present age.

BACCHIS Who is it says this?

LACHES His mother-in-law.

BACCHIS What! that I LACHES That you do: and she has taken away her daughter; and for that reason, has wished secretly to destroy the child that has been born.

BACCHIS Did I know any other means whereby I might be enabled to establish my credit with you, more solemn than an oath, I would, Laches, assure you of this, that I have kept Pamphilus at a distance1 from me ever since he took a wife.

LACHES You are very good. But, pray, do you know what I would prefer that you should do?

BACCHIS What? Tell me.

LACHES Go in-doors there pointing to the house of PHIDIPPUS to the women, and make the same promise, on oath, to them; satisfy their minds, and clear yourself from this charge.

80

BACCHIS I will do so; although, i' faith, if it had been any other woman of this calling, she would not have done so, I am quite sure; present herself before a married woman for such a purpose!

But I do not wish your son to be suspected on an unfounded report, nor appear inconstant, undeservedly, to you, to whom he by no means ought; for he has deserved of me, that, so far as I am able, I should do him a service.

LACHES Your language has rendered me quite friendly and well disposed toward you; but not only did they think so--I too believed it. Now that I have found you quite different from what I had expected, take care that you still continue the same-make use of my friendship as you please; if otherwise--; but I will forbear, that you may not hear any thing unkind from me.

But this one thing I recommend you make trial what sort of a friend I am, or what I can effect as such, rather than what as an enemy.

Enter PHIDIPPUS and a NURSE.

PHIDIPPUS (to the NURSE.) Nothing at my house will I suffer you to be in want of; but whatever is requisite shall be supplied you in abundance. Still, when you are well fed and well drenched, do take care that the child has enough. The NURSE goes into his house.

LACHES to BACCHIS. My son's father-in-law, I see, is coming; he is bringing a nurse for the child. Accosting him. Phidippus, Bacchis swears most solemnly.

PHIDIPPUS Is this she?

LACHES It is.

PHIDIPPUS Upon my faith, those women don't fear the Gods; and I don't think that the Gods care about them.

BACCHIS pointing to her ATTENDANTS. I will give you up my female servants; with my full permission, examine them with any tortures you please. The business at present is this: I must make his wife return home to Pamphilus; should I effect that, I shall not regret its being reported that I have been the only one to do what other courtesans avoid doing.1 LACHES We find, Phidippus, that our wives have been unjustly suspected 2 by us in this matter. Let us now try her still further; for if your wife discovers that she has given credence to a false charge, she will dismiss her resentment; but if my son is also angry, by reason of the circumstance that his wife has been brought to bed without his knowledge, that is a trifle: 81

his anger on that account will speedily subside. Assuredly in this matter, there is nothing so bad as to be deserving of a separation.

PHIDIPPUS I sincerely wish it may be so.

LACHES Examine her; here she is; she herself will satisfy you.

PHIDIPPUS Why do you tell me these things? Is it because you have not already heard what my feelings are with regard to this matter, Laches? Do you only satisfy their minds.

LACHES Troth now, Bacchis, I do entreat that what you have promised me you will do.

BACCHIS Would you wish me, then, to go in about this business?

LACHES Go, and satisfy their minds, so as to make them believe it.

BACCHIS I'll go: although, upon my word, I am quite sure that my presence will be disagreeable to them, for a married woman is the enemy of a mistress, when she has been separated from her husband.

LACH. But they will be your friends, when they know the reason of your coming.

PHIDIPPUS And I promise that they shall be your friends, when they know the fact; for you will release them from their mistake, and yourself, at the same time, from suspicion.

BACCHIS Wretched me! I'm ashamed to meet Philumena. (To her ATTENDANTS.) Do you both follow me into the house. Goes into the house with PHIDIPPUS and her ATTENDANTS. LACHES to himself. What is there that I could more wish for, than what I see has happened to this woman? To gain favor without loss to myself, and to benefit myself at the same time. For if now it is the fact that she has really withdrawn from Pamphilus, she knows that by that step she has acquired honor and reputation: she returns the favor to him, and, by the same means, attaches us as friends to herself. Goes into the house.

82

Enter PARMENO, moving along with difficulty.

PARMENO . to himself. Upon my faith, my master does assuredly think my labor of little value; to have sent me for nothing, where I have been sitting the whole day to no purpose, waiting at the citadel for Callidemides, his landlord at Myconos. And so, while sitting there to-day, like a fool, as each person came by, I accosted him:--"Young man, just tell me, pray, are you a Myconian" "I am not.." "But is your name Callidemides?" "No." "Have you any former guest here named Pamphilus?" All said, "No; and I don't believe that there is any such person." At last, i' faith, I was quite ashamed, and went away. But how is it I see Bacchis coming out of our neighbor's? What business can she have there? Enter BACCHIS, from the house of PHIDIPPUS. BACCHIS Parmeno, you make your appearance opportunely; run with all speed'1 to Pamphilus.

PARMENO Why thither?

BACCHIS Say that I entreat him to come.

PARMENO To your house?

BACCH. to Philumena.

NO;

PARMENO What's the matter?

BACCHIS Nothing that concerns you; so cease to make inquiry.

PARMENO Am I to say nothing else?

BACCHIS Yes; that Myrrhina has recognized that ring as her daughter's, which he formerly gave me.

PARMENO I understand-is that all?

BACCHIS That's all. He will be here directly he has heard this from you. But do you linger?

83

PARMENO Far from it, indeed; for I've not had the opportunity given me to-day; so much with running and walking about have I wasted the whole day. Goes into the house of LACHES. BACCHIS What great joy have I caused for Pamphilus by my coming to-day! How many blessings have I brought him! and from how many sorrows have I rescued him! A son I save for him, when it was nearly perishing through the agency of these women and of himself: a wife, whom he thought that he must cast off forever, I restore to him: from the suspicion that he lay under with his father and Phidippus, I have cleared him. This ring, in fact, was the cause of these discoveries being made. For I remember, that about ten months ago, at an early hour of night, he came running home to my house, out of breath, without a companion, and surcharged with wine,2with this ring in his hand. I felt alarmed immediately: "My Pamphilus," I said, "prithee, my dear, why thus breathless, or where did you get that ring?-tell me!" He began to pretend that he was thinking of something else. When I saw that, I began to suspect I know not what, and to press him still more to tell me. The fellow confessed that he had ravished some female, he knew not whom, in the street; and said, that while she was struggling, he had taken that ring away from her. Myrrhina here recognized it just now, while I had it on my finger. She asked whence it came: I told her all the story. Hence the discovery has been made that it was Philumena ravished by him, and that this new-born child is his. I am overjoyed that this happiness hsa befallen him through my agency; although other courtesans would not have similar feelings; nor, indeed, is it to our interest that any lover should find pleasure in matrimony. But, i' faith, I never, for the sake of gain, will give my mind to base actions. So long as I had the opportunity, I found him to be kind, easy, and good-natured. This marriage has fallen out unluckily for me,--that I confess to be the fact.

But, upon my word, I do think that I have done nothing for it to befall me deservedly. It is but reasonable to endure inconveniences from one from whom I have received so many benefits.

Enter PAMPHILUS and PARMENO, from the house of LACHES, on the other side of the stage.

PAMPHILUS Once more, take care, will you, my dear Parmeno, that you have brought me a faithful and distinct account, so as not to allure me for a short time to indulge in these transient joys.

PARMENO I have taken care.

PAMPHILUS For certain?

PARMENO For certain.

84

PAMPHILUS I am quite a God, if it is so!

PARMENO You'll find it true.

PAMPHILUS Just stay, will you; I fear that I'm believing one thing, and you are telling another.

PARMENO I am staying.

PAMPHILUS I think you said to this effect--that Myrrhina had discovered that Bacchis has her ring.

PARMENO It is the fact.

PAMPHILUS The one I formerly gave to her; and she has desired you to tell me this: is such the fact?

PARMENO Such is so, I tell you.

PAMPHILUS Who is there happier than I, and, in fact, more full of joyousness? What am I to present you for these tidings? What?--what? I know not.

PARMENO But I know.

PAMPHILUS What?

PARMENO Why, nothing; for neither in the tidings nor in myself do I know of there being any advantage to you.

PAMPHILUS What! am I to suffer you, who have caused me, when dead, to be restored from the shades to life--to leave me unrewarded? Oh, you deem me too thankless! But look--I see Bacchis standing before the door; she's waiting for me, I suppose; I'll accost her.

BACCHIS Save you, Pamphilus!

PAMPHILUS Oh Bacchis! Oh my Bacchis--my preserver!

85

BACCHIS It is a fortunate thing, and gives me great delight.

PAMPHILUS By your actions, you give me reason to believe you, and so much do you retain your former charming qualities, that wherever you go, the meeting with you, your company, your conversation, always give pleasure.

BACCHIS And you, upon my word, possess your former manners and disposition; so much so that not a single man living is more engaging than you.

PAMPHILUS laughing. Ha, ha, ha! do you tell me so?

BACCHIS You had reason, Pamphilus, for being so fond of your wife. For never before to-day did I set eyes upon her, so as to know her: she seems a very gentle person.

PAMPHILUS Tell the truth.

BACCHIS So may the Gods bless me, Pamphilus!

PAMPHILUS Tell me, have you as yet told any of these matters to my father?

BACCH. Not a word.

PAMPHILUS Nor is there need, in fact; therefore keep it a secret: I don't wish it to be the case here as it is in the Comedies,1 where every thing is known to every body. Here, those' who ought to know, know already; but those who ought not to know, shall neither hear of it nor know it.

BACCHIS Nay more, I will give you a proof why you may suppose that this may be the more easily concealed. Myrrhina has told Phidippus to this effect--that she has given credit to my oath, and that, in consequence, in her eyes you are exculpated.

PAMPHILUS Most excellent; and I trust that this matter will turn out according to our wishes.

PARMENO Master, may I not be allowed to know from you what is the good that I have done to-day, or what it is you are talking about?

86

PAMPHILUS You may not.

PARMENO Still I suspect. "I restore him, when dead, from the shades below."2 In what way?

PAMPHILUS You don't know, Parmeno, how much you have benefited me to-day, and from what troubles you have extricated me.

PARMENO Nay, but indeed I do know: and I did not do it without design.

PAMPHILUS I know that well enough ironically .

BACCHIS Could Parmeno, from negligence, omit any thing that ought to be done?

PAMPHILUS Follow me in, Parmeno.

PARMENO Ill follow; for my part, I have done more good to-day, without knowing it, than ever I did, knowingly, in all my life. Coming forward. Grant us your applause.3

87

VICTOR ION POPA: TAKE, IANKE AND CADÂR This comedy, published in the interwar period literature, is one of the most important dramatic pieces, which promotes understanding and tolerance between different peoples, religions and cultures that are present in Romania. The characters aspire to liberty, moral beauty, and purity of mind; they are fighting desperately against prejudices with their peers to achieve their ideals.

Victor Ion Popa addresses a problem that was a matter of great sensitivity at the time that is the issue of nationality, ethnicity, and the way this was perceived by the communities that populated the world of fairs in Moldova. The problem itself, the conflict between generations caused by prejudices, had already been addressed by Lessing in Nathan the Wise, and by Ronetti Roman in Manasse, but Victor Ion Popa changes the perspective by watching the relationships of the common man. Moreover, if we plunge into the artistic message of the comedy, we find that the central issue is not the question of race but, rather, that of religion, faith, the fundamentals shaping individual identity and group status. In the Romanian thinking, religion was equal to the law, to the essential behavioral norm, in other terms, to the very foundations of existence. A change of belief, that is the law, suddenly became synonymous with giving up your identity, to turn yourself into something else, to become someone else. Faced with such an alternative, the individual hesitates before taking any capital decisions of life and death, even if death will only be a symbolic one.

In a small town live their quiet life three shopkeepers of different ethnicities: the Romanian Take, the Jewish merchant Ianke and the Turkish Cadâr. Each of them owns a small shop in one of the suburbs on the outskirts of the city, covering the needs of the Romanian and Jewish inhabitants. Their life runs according to some old, eternal and slow rhythms, and its constancy is provided by a long and verified friendship (Ianke confesses that a thirty-year friendship binds him to Take), which is confirmed every day by significant gestures. Their houses are identical, Take and Ianke sell almost the same things and they “lend” customers to each other in order not to compete and gain at the expense of the other. Cadâr opens the shop (perfumes, which were not sold by the other two) with money borrowed from and on the land given by the others. Take and Ianke have lunch on the terraces behind their houses almost bonded; they are eating their own food—"Romanian" and “Jewish”—, but not hesitating to offer a bite from their meals (stuffed pike—Ianke; stewed and stuffed piglet— Take).

This perfect balance, the quiet flow of the days is suddenly threatened by the arrival of Anna (daughter of Ianke) and Ionel (son of Take), who were studying in Bucharest at the Commercial Academy. It is not so much their arrival that complicates things, rather their decision to marry. The shock is felt by Take and Ianke first (especially the latter), which, although they love their children and work very hard for their happiness, must first fight with their own feelings and then with the mouth of the city that would not accept such a deviation from tradition.

Finally, the Turkish Cadâr finds the conflict resolution through the only way possible: maximum tolerance towards the ethnicity, religion and traditions of the three nations whose representatives face each other throughout the play.

88

Take, Ianke si Cadar

ACTUL I Vezi înaintea ochilor un șir de case că și cum le-ai privi din stradă. Sunt acolo trei prăvălii modeste, de târgușor provincial, întâia este a lui Take, a două este a lui Ianke și cea din urmă și micuță, de tot a lui Cadâr. Casa lui Take și a lui ianke sunt construite absolut la fel, numai că sunt cu totul altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Taka sunt roșii, iar tabla de pe acoperiș albă, pe când casa lui Ianke are zidurile albastre și tabla de pe acoperiș roșie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: "La Take", e neagră, cu litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Căsuța micuță a lui Cadâr și firma lui au luat de la fiecare câte o culoare.

Așsa, de pildă, zidurile sunt roșii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take și Ianke țin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie și mărunțisuri de marchitanie. Numai Cadâr are specialitatea nației lui: cafea, rahat și tot felul de dulciuri. E vreme de vară. Toate cele trei prăvălii au perdele în față, cât ține micul trotuar provincial – firește, și ele deosebit colorate.

E cald și zăpușeală. Ghicești apropierea serii - dar văpaia nămezii s-a prelungit până aici.

Poate să fie ora cinci. Ulița e pustie și nu se aude decât foarte departe - undeva - cântecul trist al unei flașnete. toţi trei negustorii, ușor și comod îmbracați de vară, dormitează pe scaune înadins puse în față, fiecare la prăvălia lui.

Scena 1 TAEE, IANKE și CADÂR TAKE (somnoros și lehămesit de căldură, își șterge nadușeala oftând): Ooof, cald e!

IANKE: Și ce-mi spui asta mie?

TAKE: Dar cui să i-o spui?

IANKE: Ce mă interesează pe mine că ți-i cald? Dacă-i cald, du-te în casă și te răcorește! Ce? Eu pot să mă răcoresc?

TAKE: Dar ce, te-am rugat eu să mă răcorești? Lasă-mă-n plata Domnului!

IANKE: Ei poftim! Acum eu nu-1 las!

TAKE: Mă rog, ție nu ți-i lene să vorbești așa?

IANKE: Și ce te privește pe tine dacă mi-i lene sau nu mi-i lene?

TAKE: Dacă ți-ar fi lene ai dormi.

(Pauză; se aude caterinca.)

IANKE: Uuf! Mare caldură! Așa o căldură n-am avut toată vara!

TAKE: Și acum ce-mi spui mie asta?

IANKE: Dar ce, ție-ți spui?

89

TAKE: Atunci cu cine vorbești?

IANKE: Ce te privește pe tine cu cine vorbesc? Vorbeam cu Dumnezeu!

(Iarși pauză și iarși se aude caterinca tare.)

TAKE: Ia te uită, pe căldura asta, lui îi arde de cântat.

IANKE: Ei și ce parcă el cântă? Cântă mașina.

TAKE: Da, dar el dă din mână.

IANKE: Ce ești dobitoc? El dă din mână încet și mașina cântă tare. (Iar mică pauză. Cadâr sforăie.) Nu sforăi că nu pot să dorm.

TAKE: Nu sforăi eu. Turcu sforăie.

IANKE: Spune-i să tacă.

TAKE: Nu pot, că-l trezesc.

IANKE: Da, dar el de ce mă trezește pe mine? Ei, Cadâr! Acuși îi dau în cap cu un calup de săpun! Cadâr! Ce-ai luat-o așa turcește? Cadâr! Aista-i surd de tot când doarme. Du-te de-1 trezește!

TAKE: Nu mă mișc de-aici nici mort.

IANKE: Dar ce, crezi că eu mă mișc? Mai bine stric un calup de săpun. I-auzi domnule cum sforăie! Aista nu mai este turc, aista-i curat harmăsar persan! Cadâr!

(Ia o bucată de săpun și o zvârle în Cadâr. Cadâr, lovit, crapă un ochi, murmură ceva neînțeles, se răsucește puțin în scaun, apoi se așează zdravan și adoarme iar. Nu mai sforăie.)

IANKE: Ei așa! Dai un ban, dar face!

(Cadâr începe să sforăie iar.)

TAKE (râde): Mai zvârle un calup.

IANKE: Dar ce, crezi că eu am fabrică de săpun? Spune-i că i-a venit un mușteriu, că pe mine nu mă crede.

TAKE: Fă-te repede că dormi, că vine baba Safta să cumpere ceva!

IANKE: Și ce-mi pasă mie? Ea nu cumpără de la ovrei. Fă-te tu că dormi. (Dar și el închide ochii.)

90

Scena 2

TAKE, IANKE, CADÂR, și BABA SAFTA

BABA SAFTA (se duce la Take): Dom' Take! Un calup de săpun!

TAKE: N-am săpun bun, babă. S-a stricat. Cere-i lui Ianke.

BABA SAFTA: Ooor! Pacatelor! Dom' Ianke, ia dă-mi un calup de săpun!

IANKE: Săpun? De unde am eu săpun? N-am deloc! Ia de la Take că el are!

BABA SAFTA: Are, da spune că nu-i bun!

IANKE: Parcă se pricepe el la săpun?

BABA SAFTA: Dom Take, auzi că jupânul n-are.

TAKE: Are, nu te uita în gura lui.

BABA SAFTA: Ei, Doamne, jupâne, zău dă-mi un calup de săpun!

IANKE: Se poate așa o creștină că dumneata să cumpere de la un ovrei că mine? Ia de la Take, că ți-1 dă mai ieftin!

TAKE: Uite, babă, ia bucata ceea de jos! Ţi-o dau ieftin!

BABA SAFTA: Apoi vezi că nu-i rău? Dar cu cât?

TAKE: Da cât vrei! Cinci lei! Poftim!

BABA SAFTA: Ei, îi murdară, nu se poate, maică! Trei lei!

TAKE: Trei! (Ia banii. Baba pleacă.)

IANKE: Dă zece lei încoace.

TAKE: Pe ce?

IANKE: Pe bucata de săpun. Dar ce am vândut-o eu?

TAKE: De ce-ai zvârlit-o?

IANKE: Ce te privește pe tine ce fac eu cu marfa mea? O așez unde-mi place! Dă zece lei!

TAKE: Nu dau nimic!

IANKE: Ei dă-mi atunci un calup de săpun de la tine.

TAKE: Și eu ce câștig?

IANKE: Ia nu fi măgar! N-ai câștigat cincizeci de bani? Dă-mi un calup de săpun!

TAKE: Vino de ia.

91

IANKE: Dacă nu dai imediat, te pun la dobândă!

TAKE (zvârle banii): Na, domnule, ia-ți-i toți! Trei lei.

IANKE: Poftim restul! (și-i zvârle și el jos niște gologani.) Cinzeci de bani, câștigul tău!

TAKE: Dar ce, am vândut săpunul meu că să câștig?

IANKE: Dar ce, eu 1-am vândut că să câștig? Tu 1-ai vândut, tu să-ți iei câștigul!

TAKE: Bine, l-am luat.

IANKE: Să-i porți sănătos, dar, fiindcă tot te-ai sculat, da-i încoace și pe ai mei.

TAKE: A, asta era? Scoală-te tu și-i ia?

IANKE: Nu pot!

TAKE: Nici eu nu pot! Mai dai cincizeci de bani?

IANKE: Nu pot, că pierd!

TAKE: Bine, altfel nu ți-i dau!

IANKE: Așa? Dă înapoi cincizeci de bani!

TAKE: Acu nu mai dau! Gata!

IANKE: Mă, dă înapoi!

TAKE: Nu dau.

IANKE: Serios vorbești?

TAKE: Foarte serios!

IANKE: Ai luat tu pomană de la un ovrei că mine?

TAKE: Am luat!

IANKE: Ptiu, păcătosule! (Pauza.)

TAKE: Na banii, mă! (și-i zvârle jos.) Ia-i ! N-auzi!

IANKE: Dorm!

TAKE: Îi lași așa în mijlocul drumului?

IANKE: Ce te privește pe tine unde-mi fac eu casa de economie? Lasă-i acolo, că poate-s buni de samânță. (Cadâr iar începe să sforăie.) Pii! Iar a început! Turcii ăștiaa ne-au necăjit totdeauna pe noi, săracii români! Iar zvârl un calup! Mă, tu ai rezervă, că dacă mai sforăie mult trebuie să deschid o fabrică!

TAKE: Am, dar 1-am scumpit!

IANKE: Dă-te dracului, n-ai câștigat destul la el? Nu mai vând săpun și gata! Să nu se mai spele mahalaua atât de mult, că nu-i sănătos! Cadâr!? (Zvârle săpunul) TAKE: Ce-ai făcut?

92

IANKE: Eu n-am făcut nimic, săpunul a făcut! Așa un săpun prost! Eu îl trimit la Cadâr și el nimerește în zid!

TAKE: A dat jos zugrăveala?

IANKE: Să știi că-i semn de ploaie. Așa un săpun bun, numai cât l-am zvârlit și a mirosit a ploaie a și spalat vopseaua! Ăsta-i săpun patent! Am sa-l vând mai scump de-aci încolo, că să-mi scot vopsitul casei.

TAKE: Apoi, fără glumă, ar cam trebui să ni le vopsim!

IANKE: Treaba ta, dacă vrei să vopsești, vopsește! Ce, eu am să ți-o vopsesc?

TAKE: Bine. Atunci trimit vorbă lui Stanică să vie și pun la vopsit.

IANKE: Zău? Așa crezi tu? Și eu ce fac?

TAKE: Treaba ta.

IANKE: Păi n-a fost vorba să aşteptăm să vie copiii? Să-i întrebăm cum vor ei? Așa o vorbă ai tu?

TAKE: Da, dar băiatul meu a venit.

IANKE: Dar ce mă privește pe mine băiatul tau.? Pe mine mă privește fata mea, și ea n-a venit. Dacă fata vrea o culoare și băiatul tău vrea tot culoarea aceea?

TAKE: Bine, mă, înțeleg, dar cât am să stau cu cu casa necurățată?

IANKE: De unde vrei să știu eu?

TAKE: Dacă nu ştii tu când vine fata vrei să știu eu?

IANKE: Dar ce te-am obligat eu să știi? Parca tu ai știut când vine băiatul. N-ai știut! Am zis eu ceva? N-am zis.

TAKE: Da, dar a venit. Fiica ta văd că nu dă nici un semn. Mai vine ori nu mai vine.

IANKE: Ei, o să vie dacă vrea și dacă n-o să vrea n-o să vie și gata!... așa o cultură mare cum învață ea poate că nu-i dă voie să vie.

TAKE: Ei na! Că băiatu-meu nu învață tot la Academia comercială.

IANKE: Da, dar ce, el e femeie?...

TAKE: Păi școala e totuna și pentru băieți, și pentru fete!

IANKE: Ce vorbești? Și le ia și la armată?

TAKE: Ia lasă-mă în pace. Eu vorbesc serios și tie îți arde de glumă.

IANKE: Păi bine, dobitocule, cine a știut vreodata în lumea asta, ce-i în capul unei femei? Și dacă nu știe de ea, când vine, nici Ionel al tău care, a vazut-o acum trei zile, de unde vrei să știu eu, care n-am văzut-o de doi ani! Lasă să fie ea sănătoasă, acolo!... Ce are să folosească dacă are să vie la un ovrei bătrân că mine? Eu bani să trimit. Dacă trimit bani, gata! E! dacă ar mai trăi maica-sa, ar mai fi o frumusețe - dar așa? Parcă tu ce folos ai că ți-a venit băiatul? Îl vezi? Nu-1 vezi! El umblă, se plimbă și cere bani! Ce nevoie e să facă asta aici? Poate s-o 93

faca și la București, că tot atât costă! Ba aici costă mai scump, că vrea să sperie târgul. Tu nu-1 vezi pe Ionel cu așa o eleganță? Parca n-ar fi băiatul lui Take din Podeni, parc-ar fi băiatul prefectului!

TAKE: Lasă să fie dacă-i da mâna lui tată-său!

IANKE: Zic eu ceva? Lasă să fie că-i tânăr! Dar ce folos ai tu de asta?

TAKE: Am să mă mândresc că am cogeamite flăcău, voinic și destept!

IANKE: Iote, iote. Că nu ești tu chiar așa de prost,dar tot negustor prost ești! Tu nu ştii să lauzi decât marfa care n-o ai de vânzare!

TAKE: Dar ce vrei să spui că nu-i marfa bună?

IANKE: Zice cineva ceva? Bună... chiar mă mir că a iețit așa o marfă dintr-unul ca tine.

TAKE: Nu mai spune! D-apoi bine, măi, nu-ți aduci aminte cum eram când am deschis noi prăvăliile aici?

IANKE: Ce vorbești? Erai un pârlit de negustor și asta-i tot. Ce te pui tu alături cu așa o floare de băiat că Ionel.

TAKE: Pârlit de negustor, ai? Apoi, ai avut tu noroc că eram noi prieteni, că-ți aratam eu tie...

IANKE: Ei, și ce era să arăți? Ai mai spus tu de multe ori așa o prostie... Ei și ce folos aveai tu dacă mi-ai fi pus acolo câteva coarne? Eu tot cu nevasta frumoasă rămâneam. Mai bine te-ai gândi că nevasta-ta, geloasă cum era, se întoarce în groapă de câte ori te aude că zici așa o prostie... și de-atâtea ori o zici, că trebuie să fi ajuns săraca ventilator!

Scena 3

TAKE, IANKE, CADÂR dormind și ILIE

ILIE: Ce vorbești? Cine a ajuns ventilator?

IANKE: Ho! Nu te speria că nu-ți face concurență.

ILIE: Ce poftesc? Poftesc un calup de săpun!

IANKE: Ce vorbești? Și ce să faci cu el?

ILIE: Ce te sperii așa? Crezi că am să mă spânzur?

IANKE: Și dacă ai să te spânzuri, crezi că eu pierd ceva?

ILIE: Și chiar dacă am să mă spânzur, ce te-ai speriat așa?

IANKE: Eu am crezut că vrei să te speli!

ILIE: Cu așa un nebun nici nu poți vorbi serios. Mă rog îmi dai săpun, ori nu-mi dai?

IANKE: Săpun? Vrei săpun? N-am săpun! Cumpara de la Take.

94

TAKE: Al meu nu-i bun!

IANKE: Ce vorbești prostii! Cumpără de la el, Ițic, ascultă ce-ți spun eu! Are așa un săpun fain!

Poți să spui că poate să dea pe obraz cu el, ca și cu o cremă!

TAKE: Dă-i, mă, săpun omului!

IANKE: De ce ești dobitoc, mîi Take! Așa să aibă el bine dacă a venit pentru săpun. Pentru că nu știu ce caută el? Ei, n-a venit! Auzi? N-a venit!

ILIE: Ei și dacă n-a venit? Ce țipi așa? N-are decât să nu vie!

TAKE: Cine să vie?

ILIE: E nebun! EI crede că eu vreau să văd dacă a venit fiică-sa! Ei, n-a venit, foarte bine.

IANKE: Ia, te poftesc! Cum foarte bine? Foarte rău!

ILIE: Ei na, foarte rău! Acum ești mulțumit? Și mă rog de ce te superi dacă mă interesez. Ce, n-am voie? Ce, n-am băiat de însurat?

TAKE: A, pentru Ștrul?

IANKE: Ai înțeles acum? Pentru Ștrul. Așa unul ca el se cheama băiat de însurat cu fata mea!

Mă rog, fata mea a învățat Academia, poți să spui tu ce cultură 1-ai învățat?

ILIE: L-am învățat eu așa o cultură cum n-a învățat fata ta! Câștigă la un vagon de grâu cât câștiga Cristescu la cinci procese! Ce cultură mai vrei?

IANKE: Dobitocule! Asta-i cultură? Să se învețe întâi să umble cu săpunul și pe urma să vorbească de cultură.Tu nu vezi că n-a purtat guler în viațal? Așa o cultură fără guler, să te speli pe cap cu ea! Ei, și la urma urmei, n-am săpun și du-te dracului și lasă-mă în pace!

ILIE: Ce te enervezi? Ce te enervezi degeaba? Nu se poate să vorbească liniștiți de-o afacere doi ovrei că noi?

IANKE: Ovrei? Cine-s ovrei?

ILIE: Eu și cu tine, cine vrei să fie?

IANKE: Tu ovrei? Uite-te la el! Ovrei tu? Tu nu ești ovrei - tu ești un jidan scârbos, du-te dracului!

ILIE: Ei ho! Și vorbește mai încet că mă duc! Ce țipi așa? Ai să aduni toată mahalaua! Va să zica n-ai săpun?

IANKE: N-am! Poate că am s-aduc la toamnă și peste iarnă ai să te speli de câte ori vrei.

ILIE: E nebun! Ce să mai vorbesc degeaba cu el? Bună ziua. (Iese.)

Scena 4

TAKE, IANKE, CADÂR dormind 95

TAKE: Și ce te superi și tu de pomana dracului?

IANKE: Dar cum să nu mă supar? Mai întâi că n-am să vărs eu apă de doi lei că să câștig cincizeci de bani. Și pe urmă, mă rog, ce crede el? Dacă Ștrul și-a pus patru dinți de aur în față am să cad în genunchi în fața lui? Auzi, cine vorbește de cultură: Ițic Tinichigiu, care s-a lasat de meserie, fiindcă a fost odata amețit și-a cazut de pe casă și și-a frânt un ciolan. Acu, de când vine cereale, vorbește de cultură și vrea să-i dau fata lui Ștrul.

TAKE: Ei, nu i-o da și gata. Ce atâta supărare?

IANKE: Așa? Ce atâta supărare? Apoi tu ești mai dobitoc că el.

TAKE: De ce ?

IANKE: Să nu umble acu după fete subțiri, fiindcă a câștigat la cereale! S-o ia măgarul pe fetița lui Leibovici Pascani, c-a lasat-o cu copil. Dacă-i ovrei, să fie ovrei cinstit și să se ție de copilul lui.

TAKE: A, așa? Apoi asta nu știam!

IANKE: Apoi tu ce știi? Și-i așa un copil frumos săracul și râde și dă din mânuțe și nu-i dă păcătosul nici bani de-o rochiță. Decât așa un om cu așa o inima, nu-i nici ovrei, nici creștin, nici turc - e câine.

Scena 5

TA KE, IANKE, CADÂR dormind și IONEL

TAKE: Unde-ni fost, flăcăule?

IONEL: Din dos, pe bancă. M-am uitat la tren!

IANKE: Frumos, nu? Așa o frumusețe când trece trenul! Te apucă așa un chef să te faci milionar! IONEL: Da, asta-i adevărat! Dar eu am chef totdeauna să fiu milionar, nu numai când vad trenul! Dumneata nu?

IANKE: Ce să mai vorbim degeaba ? Când ești catâr, ai fi foarte fericit să fii cal. Greu să te gândești s-ajungi aeroplan! Eu și cu tată-tău ne uităm după tren și oftăm! Tu te plimbi cu el.

Nu-i totuna!

IONEL: Asta așa-i, capra sare masa, iada sare casa.

IANKE: Da, dar tu vrei să sară capra peste casă. Atunci ce se vede iada: aeroplan! Tocmai ce spun și eu!

IONEL: Tată, ia du-te de te îmbracă.

TAKE: Dar ce, nu-s îmbracat!

96

IONEL: Ești tu, dar nu-mi place cum ești îmbracat.. Ai haine berechet, poți să umbli mai curat.

Când trăia mama umblai altfel.

IANKE: Aha! Bine faci, bine faci! Adă-i aminte! Face o concurență teribila lui Matei care cerșește pe podul pescăriei!

TAKE: Ia lasă-mă în pace, mă, că nici tu nu umbli mai curat!

IANKE: Pai de ce să umblu curat? Dar așteaptă tu să vie fata și să vezi curățenie. Ce, vrei să-i fie rușine cu un tată că mine?

TAKE: Dar ce tu crezi că lui fiu-meu îi e rușine cu un tatp că mine?

IANKE: Păi cum să nu-i fie rușine! Uită-te la așa o floare de flăcău, și uită-te la tine. Parcă ești adunat de la gunoi.

IONEL: Vorba lungă, tată. Hai. du-te și te îmbracă!

TAKE: Ia te uită cum poruncește! Asta încuie, tu m-ai făcut pe mine, ori eu te-am făcut pe tine?

IONEL: Asta a fost odată! Acuma, gata, suntem făcuți amândoi!

TAKE: Uite, uite!

IANKE: Bravo, bravo!

IONEL: Hai, că te rog eu. Am motivele mele să te rog.

TAKE: Ei, așa da! Asta-i altceva! Că ai dreptate, îs cam ponosiți pantalonii ăștia! Mă gândeam și eu să-i schimb.

IONEL: Tot să schimbi.Te îmbraci de sus și până jos.

TAKE: Nu se ponte să știu și eu de ce?

IONEL: Am credit ori n-am?

TAKE: Ai, ai!

Scena 6

TAKE, IANKE, CADÂR dormind, IONEL și BABA SAFTA

IANKE: Pii! Uite baba Safta! Să vezi că tot săpun vrea. Eu dorm. Să nu mă mai trezești, ticălosule, că te ia mama dracului!

BABA SAFTA: Dom' Take, stafide ai?

TAKE: Am, o sută douazeci și opt kilogramul!

BABA SAFTA: Scumpe foc maică, nu pot să dau atâtea parale pentru o pustie de colivă.

97

TAKE: Nu pot mai ieftin babă, încearcă și dumneata alături.

BABA SAFTA: Jupâne! (îl zgâlțâie.) Jupâne!

IANKE: Ce vrei? Iar săpun? N-am săpun!

BABA SAFTA: Nu, stafide!

IANKE: Ihâ! Cât?

BABA SAFTA: O jumatate de kilogram pentru o colivă!

IANKE: Ce vorbești? Îți faci coliva de pe acu?

BABA SAFTA: Eh! Pomană, maică, pomană.

IANKE: Dar eu nu dau de pomană.

BABA SAFTA: Știu, maică, dar poate lași mai ieftin.

IANKE: Mai ieftin! Decât cine mai ieftin?

BABA SAFTA: Ia, decât dom' Take aista. Tare s-a mai scumpit și el. Parcă n-ar fi suflet de creștin. IANKE: Bine c-am ajuns eu! Ce te făceai dumneata altfel? Ei, și cât ți-a cerut Take?

BABA SAFTA: O sută douazeci de lei maică - avere!

IANKE: O sută douazeci de lei? Ce vorbești? Așa de ieftin? De unde a scos el așa un preț? Să ştii că sunt false. Eu nu pot să le dau fără o suta patruzeci.

BABA SAFTA: Ei hai o sută douazeci! Că nu vreau să mă mai întorc la el.

IANKE: Așa să am eu bine dacă pot mai jos de o sută optzeci.

BABA SAFTA: N-am făcut nici o treabă... Dar turcu de ce nu ține stafide?

IANKE: Întreabă-1 pe el.

BABA SAFTA: El dă ieftin, săracul, îi bun suflet de creștin.

IANKE: Ce să-i faci? Dacă Dumnezeu n-a vrut să ne facă turci pe toți!

BABA SAFTA: Da bomboane n-ai, maică?

IANKE: Asta ține numai Cadâr. Așa e învoiala noastră. Ce ține el, nu ținem noi.

BABA SAFTA: Așa?

IANKE: Păi ce, n-are drept să trăiască? Din ce să trăiască?

BABA SAFTA: Apoi, cumpăr de la el... Bună ziua, maică!

(Și baba trece la Take în prăvălie.)

IANKE: Buna ziua!(Iese în prag și șade iar pe scaun.)

98

IONEL (intră în prăvălie după babă): Stafide? Tată, cât dai stafidele?

TAKE (de dincolo): O sută douazeci și opt, tată.

BABA SAFTA (încet lui Ionel): Mai ieftin nu se poate, maică?

IONEL: Nu dă voie stăpânul. Dar hai să-ți mai las eu de la mine opt lei.

BABA SAFTA: Așa, maică, așa. Să trăiești! Dar bomboane n-aveți?

IONEL: Tată, bomboane n-ai?

TAKE (de dincolo): La Cadâr!

BABA SAFTA: Ooof! Că greu e când trebuie să târguiești de la străini!... Bomboane! (Iese, îl scoala pe Cadâr.)

IANKE: I-ai lăsat mai ieftin?

IONEL: Eh! Câțiva lei!

IANKE: Prost, prost, foarte prost! Mâine vine să ceară pe degeaba. Hai să zic să fii cinstit și să nu dai lipsă la cântar. Dar inima bună la negustorie...

IONEL: Știu, dar dumneata de ce n-ai vrut să-i vinzi? Știu că ai aceleași prețuri ca tata, nu?

IANKE: Ce? Facem aici hoție de clienți, pentru un fleac de cinci parale? În mahalaua asta navem prăvălie decât noi doi. De la el cumpără creștinii și de la mine ovreii. Cine nu-i nici creștin, nici ovrei, cearcă pe unde poate, ca zgârcita asta de babă ori scârbosul cela de Ițic. Pe așa niște clienți poți să-i dai dracului,că nici noi nu sărăcim, nici dracul nu câștigă.

Scena 7

IANKE, IONEL, ANA

ANA (se oprește, zâmbind la Ionel, apoi la Ianke): Papa!

IANKE (înlemnit): Ce vorbești? Așa o surpriză... așa o surpriz... Ei, asta zău că se poate să-i zici o surpriză... (e așa de emoționat, că nu poate să mai vorbească. ) ANA: Ei! Papa... și nu mă săruți?

IANKE: Să te sărut? Cum să te sărut! Mi-i și rușine să te sărut, așa prost îmbrăcat cum sunt... așa o cucoană ca tine... mă duc să mă îmbrac... că să am curaj...

ANA: Ei haide, lasă! Acu te iert! Te îmbraci după aceea... Hai, sărută-mă...

IANKE: Unde-i maică-ta să te vadă...

ANA (înduioșată): Papa!

IANKE (lui Ionel): Mă rog,sunt eu așa un dobitoc, sau e frumoasa de-a binelea?

IONEL: Îi frumoasă de-a binelea, nene Ianke.

99

ANA: Vai, Ionel! Înțeleg să-mi facă tata complimente, că nu m-a văzut de doi ani, dar tu...

IANKE: Ce vorbești? Ce complimente! Astea nu-s complimente... ești așa de frumoasa... ești mai frumoasă decât era maică-ta când eram eu logodit cu ea...

ANA (înduioșată): Papa!

IANKE: Frumoasă! Și ea era așa de frumoasă. Nu era alta mai frumoasă că ea... și-așa un copil am eu?.. O fată așa frumoasă... Spune! Tu ești a mea? A mea? Chiar a mea? Un ovrei bătrân și urât ca mine are o fată așa de frumoasă? Un biet negustor, care vinde măsline întro mahala, a făcut așa o frumusețe... așa o comoară?

ANA (înduioșată la culme): Papa!

IANKE: Așa o comoară? Apoi atunci ce milionar? Gata! Capra s-a făcut aeroplan. Aeroplan sa făcut! (șsi plânge și râde și-i săruta mâinile, stând istovit pe scaun.)

ANA (mângâindu-l): Ce-i asta? (Lui Ionel.) Ce înseamnă asta?

IONEL: Vorbisem noi ceva, înainte...

IANKE: Ei, așa o bucurie face s-o împart și la altii... Hai, hai, să te vada și păcătosul cela de Take, și Cadâr...

IONEL: Tata vine imediat.

ANA: Și ce mai face moș Cadâr?

IANKE: Ce să facă, doarme! Ce grijă are el?

ANA: Tot nu s-a însurat?

IANKE: Așa un păcătos să se însoare? Dar să nu-i zici de asta nimic - că asta-i mare durere la inima lui.

(Ana s-a oprit în fața prăvăliei.lai Cadâr și bate în geam.)

Scena 8

IANKE, IONEL, ANA și CADÂR

CADÂR (iese în prag, o recunoaște, și uluit și duios): Fru-mooos estem! Ca un trandafir de la Eyub frumos estem! Frumos! Ana-Aniki înapoi venit! Dai voie Cadâr sărutam... (O sarută printre lacrimi.) Ana-Aniki!

ANA: Ana-Aniki a ta, moș Cadâr. I-a fost dor de tine... N-ai uitat-o, spune?

CADÂR: Uitat? Ana-Aniki în inima, în casa ținut, cum ținut Coran. Asta fata, Ianke bre, tu făcut? Asta fata așa frumos? Halal bre! Asta soare în casa estem - asta soare la inima bătrâna estem... numai Cadâr singur estem... (și plânge.)

100

ANA: Moș Cadâr! Ai să mă faci să plâng.

CADÂR: Asta mâna lui Allah! Asta comoara de la Allah! Ana-Aniki... iubeștem puțin moș Cadâr bătrân... viața râdem puțin...

ANA: Dar te iubesc, moș Cadâr, te iubesc mult... Apoi de ce crezi că am venit eu aici? Hai? Sămi dai coșulețul meu cu bomboane... Unde-i coșulețul meu cu bomboane?

CADÂR: Bomboane de la inima dam... de la Allah! Ana-Aniki... iubeștem puțin moș Cadâr, suflet dam... Tot suflet dam Cadâr la Ana-Aniki... așa micuțț plecat, așa frumos întors... Când Ana-Aniki la Cadâr venim, Allah venim în casa (o sărută), mereu Cadâr când singur estem...

Halal, Ianke bre! La Allah al tău când mergem putem lui spune: Ianke urât fost, sărac fost, dar vrednic la Allah fost, frumusețe de la Allah pe pamânt adus... cântec de la Allah pe pamânt cântat... Halal, Ianke, bre!... în gradina lui Allah, bun grădinar fost!

Scena 9

IONEL, IANKE, ANA, CADÂR și TAKE

TAKE: Hahaaa! Halal mă Ianke, asta nu e fata ta, cum nu-i a mea.

IANKE (lui Ionel): Ce ți-am spus eu? (Lui Take.) Și eu am zis tot așa! Nici eu nu cred deloc, dar ce dracu să facem numai noi amândoi când toţi ceilalți zic că-i a mea ?

TAKE: Mă fato, mă, dar frumoasă te-ai făcut! Ptiu!

ANA: Ce să fac, nene Take, am crescut; era și vremea.

TAKE: Ce se face acuma păcătosul aista de tată-tău cu tine?

IANKE: Știu eu ce să fac? Dacă n-am putut să am o fată slută, mă mulțumesc și cu una frumoasă! Nu ştii tu: când n-ai pâine mănânci cozonac... Nenorocire, ce vrei? Acu trebuie sămi tocmesc toţi jandarmii din târg, să-mi păzească casa, ca pe Banca Națională...

ANA: Lasă, că se pazește singurp, papa!

IANKE: Ce, ești safe? Ca o casă de bani?

ANA: Întocmai!

IANKE: Ei, bun! Atunci m-ai scăpat de-o cheltuială și de-o grijă! Dar eu tot zic să fac niște obloane mai tari! Poate că tot nu ești așa de "safe"!

IONEL: Nu, nu, e foarte "safe".

IANKE: Ce vorbești, ai încercat? Ei bun! Atunci pot să las casa așa cum este!

ANA: Las-o așa, numai s-o vopsești.

IANKE (lui Take): Ei poftim, nu ți-am spus?

101

TAKE: Ba eu ți-am spus - nu tu. Hai să-i întrebăm acum că-s amândoi veniți. A rămas vorbă să le vopsim după gustul vostru.

ANA: Albă, papa.

IONEL: Albă.

IANKE: Amândouă la fel de albe?

IONEL: Exact! Practic, curat.

ANA: ...vesel și frumos!

IANKE: Asta ați învățat la școală?

ANA: Nu te mai mira și fă cum spunem noi!

IANKE: Eu am să fac, dar tot am să mă mir!

ANA: Eh! Lasă că mai vorbim noi, acum mă duc puțin în casă să mă aranjez și mă întorc. Sper că nu s-a schimbat nimic pe-acolo, papa!

IANKE: Ce să se schimbe? Toate au îmbătrânit de două ori cât erau și fiindcă te-ai făcut și tu de două ori mai frumosă or să-ți pară de două sute de ori mai urâte. Încolo, totul e cum știi.

Dar nu-ți mai dau voie să-mi iei papucii, că i-am renovat cu pingele noi. Te rog!

Scena 10

IANKE, TAKE, IONEL si CADÂR, apoi ILIE

TAKE: Mă dihanie, frumoasă fată ai făcut, strașnic îmi place.

IANKE: Ala pezevenghiule, tu spui că-ți place ca să cred eu că nu-ți place, dar eu știu că-ți place! A! Uite și pe domnul ventilator. Ce poftești mata, domnule ventilator?

ILIE: Mă rog, ce mă iei tu așa pe mine? Ce sunt eu?

IANKE: Tu ești ventilator! Ei, acu gata, s-a terminat! Ai auzit c-a venit? Ei, a venit!

ILIE: Ei și dacă a venit, ce îmi pasă mie?

IANKE: Cum ce-ți pasă, Ițic? Ce vorbești prostii, Ițic! Cumpără un săpun potent. A adus Take de la Galați un săpun ceva teribil. Faci ce vrei cu el, poți să-l și mănânci. Cred chiar că de mănânci două calupuri, crește și un guler la gât... Cu o ladă de săpun faci din Ștrul cel mai prima întâi băiat de însurat. Zău, Ițic!

ILIE: Ce tot Ițic, Ilie, Ilie! Ce tot îmi spui Ițic. Te-am rugat să-mi zici Ilie! (Toți râd.) Ce râdeți?

Ce-i de râs? Cât eram tinichigiu, putea să mă cheme și Ițic, dar de când fac comerț cu cereale, nu se poate. Dacă m-ar chema Ițic, îndata ar ghici oamenii că sunt ovrei.

IONEL: Și așa nu ghicesc?

102

ILIE: Când te strigă Ilie?

IANKE: Uitați-vă la el că-i așa un mare dobitoc! El crede că dacă zic măgarului-oaie, nu nechează tot ca măgarii?

Scena 11

IANKE, TAKE, IONEL, CADÂR, ILIE și ANA

ILIE (văzâd pe Ana): Ce vorbești? Așa o fată frumoasă ai făcut tu, mă Ianke?

IANKE: Dar cine crezi c-a făcut-o? Franz-Joseph?

ANA: Bună ziua, domnule Ițic...

ILIE: Bine-ai venit, Ancuța.

IANKE: Acu nu te superi că ți-a zis Ițic?

ILIE: Așa o gură frumoasă poate să spuie cum pofteşte - tot muzică este!

IONEL: Frumos compliment!

ILIE: Ce să-i faci? Când vezi așa o frumusețe cânți fără să vrei!

IANKE: Și tu adică nu vrei să cânți deloc?

ILIE: De ce ești păcătos? Pentru de ce să vreau?

IANKE: Știi tu pentru de ce. Ce? Vrei să-i spun? Eu îi spun.

ILIE: Ei și daca-i spui? Ce crezi că mi-i rușine?

ANA și IONEL: Dar ce e?

IANKE: Nu vrei să te măriți? Are așa un juvaer de băiat, cum nu s-a mai pomenit pe fața pământului. Cuminte și rodnic ceva teribil. Numai cât s-a uitat peste gard la fata lui Leiboviei și i-a și făcut un copil.

ILIE: Ei, să ştii că acum chiar mă supăr!

IANKE: Nu te cred!

ILIE: Să ştii că plec!

IANKE: Nu te cred!

ILIE: Ești un dobitoc!

IANKE: Ei, nici asta nu te cred! (Ițic supărat foc, își infundă pălăria pe cap și pleacă, în urma lui.) Ițic! Acu cred! Dar să nu te întorci, că te ia mama dracului.

103

Scena 12

IANKE, TAKE, IONEL, CADÂK și ANA

ANA: Și ce te-ai supărat dumneata așa de tare pe el?

IANKE: Dar cum să nu mă supăr? Ia te uita la el! Uite ce econom calcă! Și el crede, că am să apuc pe Dumnezeu de un picior dacă o să am așa niște nepoți că el. Și încă el nu-i nimic! Să-1 vezi pe Ștrul! Îți închipui tu ce sionist a ieșit dintr-un galițian și-o spaniolă că Ruhala.

ANA: Mă rog, are parale?

IANKE: Ei și ce dacă are parale? Ai să faci copii cu paralele lui? Mă rog, vrei numaidecât să te măriți cu el?

ANA: Și de ce nu?

IANKE: Apoi așa de târziu spui? Trebuia atunci să te trimit la altă școală. Fiindcă una care vrea să se mărite cu Ștrul, trebuie numaidecât să aibă capital și să învețe ca să deschidă imediat o fabrică de săpun și una de parfumerie!

ANA: Săracul de el!

IANKE: Nu săracul de el, săracul de cine-i lângă el! Când era tinichigiu tot mai mergea.

Pesemne că se spăla cu apă tare, dar acum, de când face negoț de cereale, a căpătat un miros foarte agricultor!

ANA: Îmi pare rău. Văd că nu-i chip să ajung femeie bogată... Hai să-ți fac pe plac și să-1 trimit la plimbare.

IANKE: De ce să-1 trimiți la plimbare, mai bine plimbă-te tu cu el, dar să-ți cumperi un răcitor și sa-1 ții la răcoare.

ANA: Ei nu, nu-1 iau, că nu-ți place ție. Am să-mi caut și eu un alt bărbat...

IANKE: Lasă nu-ți mai căuta tu, că-ți caut eu, când ți-o veni vremea.

ANA: Lasa că-mi caut eu! E mai simplu și mai sigur!

IANKE: Zăăău? Și eu să n-am nici un fel de comision la afacerea asta?

ANA: Ba da, niște nepoți!

TAKE: A zis bine, Ianke! Ăsta-i cel mai bun comision!

IANKE: Ascultă, mă dobitocule, nu-i mai bate în strună, că să te ferească Dumnezeu să te aud zicând o vorba când o fi să se însoare băiatul tău!

ONEL: N-o să-l auzi!

TAKE: Nu mai spune, flăcăule!

IONEL: Dar desigur! Ce rost ar avea să te amesteci dumneata, că doar nu te însori dumneata, mă-nsor eu. Cine poate să-mi știe interesul mai bine ca mine?

104

ANA: Firește.

IANKE: Tocmai așa i-am spus și eu tatii.

TAKE: Și eu!

IONEL: I-ați spus așa, dar ați făcut cum au vrut ei! Noi facem cum vrem noi!

ANA: Dacă voiați să vă ascultăm, cum ziceti, trebuia să ne faceţi acum două sute de ani, nu acum! IANKE: Ei vezi, Take, ce dobitoci am fost amândoi! Eu ți-am spus să-i facem acum două sute de ani, și n-ai vrut!

IONEL: Dumneata glumești, dar Ana are dreptate! Ce Dumnezeu, suntem oameni moderni!

Să ne mai încurcăm de fleacuri?

IANKE: Take, auzi? Fleacurile noi suntem!

IONEL: Nu dumneavoastră, dar pretențiile astea pe care le aveți ca să ne alegeți dumneavoastră nevestele ori bărbații, înțeleg să nu ne căsătorim fără voia dumneavoastră, să ne dați un sfat - dacă e nevoie , dar atât.

TAKE: Apoi atunci ce mai aveti nevoie de părinţi? Legați-le câte o piatră de gât și dați-i pe gârlă.

IONEL: Nu-i așa, tată. Părinţii au și ei rostul lor.

IANKE: Ce vorbești? Și care mă rog?

IONEL: Întâi și întâi să ne facă...

IANKE: Ce vorbești? Așa niște copii moderni ca voi ar trebui să se facă singuri! Ar fi foarte comod și pentru noi!

IONEL: Ei pe dracu, parcă de dragul nostru ne-ați făcut!

IANKE: Ana, du-te în casă, că conversația a început să fie prea modernp pentru o fatp!

ANA: Nu-i nevoie, tatp, am auzit eu și altele mai moderne decât asta.

IANKE: Ei, atunci mi se pare mie că nu ești așa de "safe" cum spuneai tu!

ANA: Ba da, poate că tocmai de aceea sunt așa de "safe".

IANKE: Curios! Și mă rog, safe-ul asta are tot două chei, cc și celelalte?

ANA: Întocmai!

IANKE: Și le ții pe amândouă la tine?

ANA: De ce nu?

IANKE: Ce te faci dacă le pierzi?

ANA: Ei, vezi, tocmai asta-i! Nu le pierd!

IANKE: Așa o fată frumoasă ca tine poate să piardă și o duzină întreaga! Ce? Te miri!Eu zic că e mai bine să lași și una la mine! Eu îs om bătrân și cu mai multă grije!

ANA: N-o să ai mai multa grije de mine decât am eu, papa!

105

IANKE: Copii moderni ai vrut, copii moderni ai!

TAKE: Dar lasă că și eu tot așa am vorbit!

IANKE: Tocmai asta voiam să spun și eu. Mă copii, toți am fost odată moderni. Că și eu eram teribil de modern! Dar cum a țipat o dată tata, cum am uitat că-s modern!

TAKE: Chiar așa!

IONEL: Ei, eu nu cred că ar fi nimerii procedeul ăsta cu oameni ca noi!

TAKE: Taci din gură, mă băiatule!

IANKE: Lasă-1 să vorbească! Și pe Ana las-o să vorbească tot așa! Că așa trebuie să vorbească un om tânăr, așa se cade și așa-i frumos!

ANA: A, bun! Va să zică recunoști și dumneata!

IANKE: Recunosc, de ce să nu recunosc. Crezi cu ceva dacă recunosc? Nu pierd nimic.

IONEL: Asta spunem și noi.

IANKE: Da, dar credeți că voi câștigați! Ei bine, nu câștigați nimic. Vedeți voi copii, omul tânăr trebuie să creadă că poate orice și că tot ce face e așa de bun. că nimeni nu poate face ca el.

Tinerețea are așa o frumusețe pe dinauntru că mare păcat ar fi de n-ar putea s-o zvârle și pe dinafară... Ați auzit voi de ochelari de vacă? N-ați auzit! să va spun eu, că eu am auzit! Ăsta e așa un obicei pe unde se face brânza de Olanda, nu știu ce țară o fi pe acolo. Nu râdeti, că eu îs prost, de unde vreți să știu eu? Și ascultă ce spun. Acolo, pe la august, când începe iarba de se îngălbenește, vacile nu mai au poftă de mâncare și dau lapte puțin. Și atunci cine are vaci, le pune așa un fel de ochelari verzi, că le arată așa o iarbă verde de tot, că juri că-i primavară. Și vacile manâncă cu poftă și dau brânză multă... Ei vezi, așa face și Dumnezeu cu oamenii tineri. Și fiindcă au așa niște ochelari de tinerețe li se pare că tot îi frumos și bun...

Dar noi, că suntem mai bătrâni, mai tragem pe sfoară pe Dumnezeu, c-am învățat așa un vicleșug, că ne uitam peste ochelari... Of, of, of! ce se vede peste ochelari să nu mă întrebi...

Ce să te amărăsc de poamană. Ai să vezi tu la vremea ta... Lăsați-ne acum să avem noi grijă de voi, că nu va sin tom dușmani. Iaca, Take nu spune nici o vorbă - stă cu gura căscată ca o ciubotă ruptă, dar și el gândește ca mine. Că dacă Ana zice că se mărită singură, lasă să zica ea, să dea Dumnezeu să fie așa, dar eu știu că tot eu am s-o mărit... și m-am gândit, și-am socotit, și-am vorbit și cu unul și cu altul, și am întrebat și pe unul și pe altul...

IONEL: Dar pe mine nu mă întrebi?

IANKE: Pe tine? De ce să te întreb pe tine? Dar ce, ai făcut-o tu?

IONEL: Nu, ai făcut-o dumneata! Dar pentru cine ai făcut-o?

IANKE: Dar de unde vrei să știu eu pentru cine am făcut-o?

IONEL: Da, dar eu știu!

IANKE: Ei bravo! Și mă rog pentru cine am făcut-o?

IONEL: Pentru mine!

IANKE: Așa o noutate! Și uite ce serios vorbește! Chiar vine să-l crezi!

106

IONEL: Apoi, poți să mă crezi!

IANKE (lui Take): Ei vezi, mă dobitocule! Ce spuneni tu că n-are să afle! El tot a aflat!

TAKE: Ia stai, stai oleacă, mă omule. Ţie-ți vine să râzi, dar de aici iese un bocluc!

IONEL: Nici un bocluc, tată. E foarte simplu..Noi am hotarât să ne căsătorim.

IANKE (sare în sus): Ei comedie! Dar cum se poate sa vă gândiți la o așa prostie?

ANA: De ce prostie? Papa! E foarte logic!

IANKE: O fi el cum spui tu, dar tot prostie se cheamă! Ei, ți-am spus eu c-ai să pierzi cheile, uite că le-ai pierdut!

IONEL: Nu le-a pierdut deloc, sunt Ia mine, și stau în mâini foarte bune!

TAKE: Stai, mă baiete, ia-o mai încetisor, că aici e lucrul dracului.

ANA: De ce, nene Take?

IANKE: Uite ce întreaba? Dar asta nu se poate!

ANA: De ce?

IONEL: Spune de ce?

TAKE: Pentru că nu se poate...

IANKE: Dar nu se poate deloc - dar deloc, știi...

ANA: Papa, te rog, gândeşte-te!

IANKE: Dar nu mă gândesc deloc! Dar de ce să mă gândesc! Nici nu trebuie să mă gândesc!

(Furios, lui Take.) Vorbește și tu, dobitocule, că mie mi s-au tăiat picioarele ! Uite, domnule!

Uite, domnule ce bucurie pe capul nostru pe ziua de azi!

IONEL: Asculta-mă...

IANKE: Nu ascult!

IONEL: Ba trebuie să m-asculţi!

IANKE: Eu nu ascult! Să te asculte dobitocul ăsta de Take, dacă pofteşte, că eu nu poftesc deloc.

TAKE: Ce să-l ascult! Îi de ascultat?

ANA: Bine, oamenii lui Dumnezeu, spuneți-ne care-i pricina?

.

TAKE: Bine, mai copii, dar asta-i o treabă la care nu m-am gândit niciodată... să mă fi tăiat și nu m-aş fi gândit!

IONEL: Ei şi?

IANKE: Cum ei şi? Nu ne-am gândit! Cum să facem așa o negustorie la care nu ne-am gândit... înseamnă că nu era de făcut...

IONEL: Ei bine astea-s fleacuri, începeţi și dumneavoastră să faceţi că toţi părinţii...

107

IANKE: Şi ce, asta-i o ruşine?

TAKE: Nu suntem părinţi?

IONEL: E o greşeală care nu rezolvă nimic! Ne amărâm degeaba toţi și ne puneți bețe în roate așa, Dumnezeu știe pentru ce, poate că nu mai puteți să va mândriți că ați ales dumneavoastră... Ei bine, trebuie să ne înțelegeți un lucru. De hatârul chefurilor și nazurilor ce faceţi, n-o să ne ucidem noi viața noastră. Scurt!

IANKE (lui Take): Dar vorbește și tu ceva, dobitocule! N-auzi ce vorbește odrasla ta?...

Chefuri... și nazuri se și ucide... și, mă rog, două palme nu-mi dai?

ANA: Ei gata! Gata! Destul! Nu mai discutăm!

IANKE: Dar eu nu discut!

ANA (foarte categorică): Nu mai discutăm!

IANKE: Dar de ce să nu discutăm?

ANA (categorică): Papa! Am zis gata! Ionel – încheiem discuţia. Se vede că am nimerit-o prost! IANKE: Ei bravo, vezi, aşa!

ANA: Ei destul! (Lui Ionel.) Vorbim altadată, când s-or linişti lucrurile.

IANKE: Eu zic să aşteptăm să se liniștească așa de mult, ca să nu mai vorbim deloc.

ANA: Ei bine, papa, mie nu-mi place să vorbești cu mine aşa. Să ştii că dacă mă mai superi, mâine plec înapoi la Bucuresti...

IANKE: Ei bravo! O să mai fie o surpriză... De ce să nu fie... dacă mai ai în rezervă vreuna, scoate-o și pe-aceea...

ANA: Haide, Îonel, în grădină! (iese.)

Scena 13

IANKE, TAKE și CADÂR

IANKE: Ei poftim! Alai spune ceva! Tot ea s-a supărat! Asta-i că maica-sa. Îţi dă cu parul în cap și pe urmă plânge și te face dobitoc c-ai stat în dreptul parului... Ce să zic. Am așa un noroc pe ziua de astăzi,căa-mi vine să dau de lucru lui Steflea de la morga spitalului...

TAKE: Ei ho! ia-o și tu mai încet...

IANKE: Ce s-o iei încet, cum s-o iei încet? Tu nu vezi pe ei ce repede merg? Cu așa o electricitate vrei să te întreci călare pe-o vacă bleagă!

TAKE: Să vedem, să chibzuim!

IANKE: Ce să mai vezi? N-ai vazut? Și ce să chibzuiești? Ai ceva de chibzuit?

108

CADÂR: Chibzuim Ianke bre, chibzuim!

IANKE: Chibzuim! Bine c-ai gură odată.

CADÂR: Cadâr nu ştii vorbeștem. Cadâr ştii râdem și vedem. Cadâr puțin vorbeștem Ianke mult vorbeștem. Adunam și dam în doi.

IANKE: Du-te la dracii tăi turcești. Și de-aici vrei să câștigi?

Scena 14

IANKE, TAKE, CADÂR, ILIE .

IANKE: Iar ai venit? Ce poftești? Iar săpun? Nu mai vând! Am închis prăvălia.

ILIE: Știu!

IANKE: Ce știi, mă rog?

ILIE: Că ai închis prăvălia... și de ce te superi ?

IANKE: Dar nu mă supar deloc. De unde vezi tu că mă supăr! (Lui Take.) Și tu ce stai așa ca un prost aici... Du-te în gradina să vezi ce-i acolo!

TAKE: Ei bine, bine, ho, că mă duc!

IANKE: Dar ia vezi să nu te apuci să spui vreo prostie, că apoi nu te speli de mine cu toată apa Bârladului. (Cadâr se scoală să plece, în vreme ce Take a ieșit.) Și tu unde pleci? Ai să mă lași singur aici?

CADÂR: Cadâr la cântar mergem: Allah dat la Cadâr cântar... Asta lucru la cântar de la Allah trebui să cântărim... Asta nu vorba multă vorbim... cum Ianke vorbim... asta mult gândim cum Cadâr gândim...

IANKE: Ei bine, bine! Du-te dracului și tu... și, când îi termina, să poftești să-mi spui ce-ai gândit...

(Cadâr intră în prăvălia lui.)

Scena 15

IANKE, ILIE

ILIE: Mă rog, ce s-a întâmplat?

109

IANKE: Ce vrei să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic!

ILIE: Așa?

IANKE: Și ce te privește pe tine ce s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat ceva?

ILIE: Am zis eu că mă privește?

IANKE: Atunci, de ce întrebi?

ILIE: Și de ce să nu întreb? Ce? Costă parale? Eh! Cu atât mai bine dacă nu s-a întâmplat nimic... și acu ce faci?

IANKE (plimbându-se) Ce? ești chior? Nu vezi? Mă plimb!

ILIE: Ei și pe urmă i-o dai?

IANKE: Ce să dau?

ILIE: Fata s-o dai...

IANKE: Ce, ești nebun? Cui să i-o dau?

ILIE: Lui Ionel.

IANKE: Nu dau nimic! Ce? Trebuie s-o dau numaidecât? Dar ce, asta-i fată s-o dau eu? Se duce singură dacă pofteşte...

ILIE: Și se duce?

IANKE: Tu ești nebun ? Cum să se ducă, dacă nu-i dau eu voie...

ILIE: Foarte bine!

IANKE: Și de ce foarte bine? Foarte rău! Ce, adică tu crezi că am s-o dau lui Ștrul al tău!?

ILIE: Am spus eu s-o dai?

IANKE: Dar poți să spui cât poftești și tot n-o dau! Ștrul al tău e de nasul fetei mele?

ILIE: Ei și ce, are să vie un ministru de la București s-o ieie?

IANKE: Și de ce să nu vie? Tu nu vezi cine-i ministru azi? Și chiar dacă n-are să vie, crezi că am să plâng? Așa să aibă el bine alt am să plâng eu. Nici n-o dau după ministru... Ce? Un ministru îi sigur? Azi e și mâine nu-i! Și pe urmă eu vreau s-o mărit după un om de treabă, și tânăr, și frumos...

ILIE: Poate vrei s-o măriți cu un ofițer?

IANKE: Și de ce să n-o mărit cu un ofițer? Tocmai cu un ofițer am s-o mărit... așa o fată că ea se mărită cu orice ofițer vrea... și cu un colonel se poate mărita. Și un colonel de infanterie, unul de cavalerie, un colonei de aeroplane - așa să ştii tu!

ILIE: Și se botează?

IANKE: Ce să se boteze, ești nebun?

ILIE: Apoi dacă nu se botează, ce face? El creștin și ea evreică? Așa o calculație faină faci tu?

IANKE (ramâne împietrit): Iotete, iotete... (Apoi, deodată țipând.) Take! Take!

110

Scena 16

IANKE, ILIE, TAKE

TAKE: Ce-i mă?

IANKE: Nu se poate, Take! Nu se poate, ferească Dumnezeu!

TAKE: Nici vorbă că nu se poate! Păi n-am spus adineauri?

IANKE: Da, dar acu chiar nu se poate - nu se mai poate deloc! Dobitocul asta de Ițic a spus așa un adevăr, că nici nu m-aşteptam de la el!

TAKE: Dar ce-a spus?

IANKE: Cum ce-a spus?... Eu am așa o enervare că am uitat...

TAKE: Ce-ai spus, Ilie?

IANKE: Ce să spuie? că fata e evreică și Ionel creștin!

TAKE: Aa! așa e, domnule! Nu se poate!

IANKE: Nu se mai poate deloc! Ţii! Ce păcat că nu se poate!

ILIE: Ei și acu, ce faci?

IANKE: Am să-ți zic mersi, și-am să te rog să te duci acasă și să iei pe Ruhala și pe Ștrul și să veniți aici... (până acum gura lui Ilie a crescut în zâmbet) ...ca să vă trimit la toţi dracii, fiindcă vouă tot nu v-o dau! Ai înțeles? Hai, pleacă de aici!

ILIE: Frumos vorbești!

IANKE: Chiar foarte frumos, acum sunt nervat teribil și te rog să te dezinfectezi de aici!

ILIE: Să ştii una! Dacă te scapi cu așa vorbe de mahala, apoi nu-1 mai las eu pe Ștrul s-o ia pe fata ta!

IANKE: Să te ferească Dumnezeu de una că asta, că mă găsești spânzurat de gardul lui Leibovici!

(Ilie întoarce spatele furios și pleacă.)

Scena 17

IANKE, TAKE

111

TAKE: Ce facem acum, măi frate? Nu da din umeri. Gândește-te bine și spune... Aici ni s-a înfundat. Amândoi copiii nu știu de glumă. Sunt porniți să facă nebunii mari. Tinerețea nu se mai gândește la nimic - ea știe de ofurile ei. Nu-i pasă nici de oameni, nici de întâmplări, nici de Dumnezeu... știu că nu se poate, dar să amânăm, să căutăm... să vedem... Atât avem și noi pe lumea asta... și-ar fi păcat - mare pacat, mă frate... poate mai mare păcat decât să… (și lasă vorba netrrminată.)

Scena 18

IANK E, TAKE și IONEL

IONEL: N-ai terminat, treaba?

TAKE: Ba da, flăcăule!

IONEL: Atunci vino încoace să vorbim mai departe...

IANKE (mai încet): Nu te duce. Stai aici, că te pomenești că dai drumul la vreo prostie. Ionel, vorbește aici, că sunt și eu.

IONEL: Tocmai de aceea. Eu n-am să vorbesc cu dumneata. Eu vreau să vorbesc cu tata.

Haide, tată!

TAKE: Ei spune aici. Nu-i totuna?

IONEL: Da. dar nu vreau să se ameștece nimeni în vorba noastră.

IANKE: Pe mine mă cheama nimeni? Bine! Uite că nimeni mă cheamă!

TAKE: Ei gata! Stai colea frumos și spune!...

IONEL: Cum ți-am spus, nu vreau să-ți fac nici o supărare, dar să nu mă silești să ți-o fac.

IANKE: Dacă nu vrei, n-o faci!

IONEL: Nu vorbesc cu dumneata!

TAKE: Bine, mă băiatule, cum te silesc?

IONEL: Nu trebuie să te încăpățânezi.

IANKE: Bine că ne încăpățânam numai noi.

IONEL: Tată!

TAKE: Bine, mă flăcăule, tu nu vezi că lumea îi prost croită și că se uita urât la lucruri de astea! IONEL: Bine, tată, dar eu cu lumea mă însor?

TAKE: Nu, dragul tatii, dar trebuie să trăiești în ea.

IANKE: Și să ai un mic beneficiu de la ea.

IONEL: Dacă continui, plec!

112

TAKE: Hai, spune!

IONEL: Am s-o iau și-am s-o duc în fundul lumii, unde nu mă știe nimeni, și am să trăiesc mulțumit c-o femeie care mi-i dragă. Vrei să osândcsti două suflete care n-au nici o vină că se înțeleg? IANKE: Dar ceilalți înțeleg?

IONEL: Puțin îmi pasă mie de ceilalți! Tată, eu cu tine vorbesc și nu îmi place să vorbesc mult.

Mie îmi trebuie aprobarea ta.

IANKE: Ce vorbești, dar pe mine nu mă întrebi?

IONEL: Nu! IANKE: Îmi pare bine că nu rna întrebi, că atunci am să te întreb eu ceva: ce-ai să le faci dacă aveți copii? Raspunde! Dacă ar fi fete, hai să zicem că nu prea se bagă de seamă, dar dacă-s băieți? TAKE: Asta-i adevărat, mai tată draga!

IONEL: Dar bine, tată, pentru bănuiala că s-ar putea să avem - știu eu - oarecare sâcâieli cu copiii – ceea ce nu cred...

TAKE: Tu nu crezi, dar...

IONEL: Nu cred fiindcă Ana e înțeleaptă.

IANKE: Dar e ovreică.

IONEL: Dragostea trece peste astea.

IANKE: Cât îi tânară, cred și eu, sare... dar când îmbătrânește și nu mai poate sări, ce faci cu copiii?

IONEL: Dar dacă n-avem copii?

TAKE: Aici are el dreptate...

IANKE: Ce vorbești? Biata nevasta-mea, dacă nu murea în treizeci de ani făcea treizeci și cinci de copii. Ăsta neam de iepuri... Cum să n-aibă Ana copii...

TAKE: Lasa-1, domnule, să spuie...

IANKE: Dar de ce să vorbească rău de Ana? IONEL: Dar nu-i vorba de Ana, aici e vorba de mine...

IANKE: Parcă ai să faci copii singur...

IONEL: M-am plictisit! înțelege odată că nu vorbesc cu dumneata.

IANKE: Ei, bun! Atunci se vede că iei pe fata lui Leibovici...

IONEL: N-are nici o importanță pe cine iau...

IANKE: Ei bravo, mersi pentru Ana...

TAKE: Lasa, mă Ianke!

IANKE: Las! Acu las, de ce să nu las! Dacă ia pe fata Iui Leibovici ce mă mai interesează pe mine...

113

IONEL: Asta era să spun eu. În orice caz e sigur un lucru. Din tot ce-ai spus până azi se vede că ții la aceea pe care vreau eu s-o iau tot atât cât ții la fata lui Leibovici.

TAKE: Ionel!

IANKE: Ei bravo! Așa un cavaler zic și eu. Dacă scuipi pe inima mea de tată, scuipi și pe mormântul nevestei, mai vezi de n-ai vreun mic revolver prin buzunar și gata!

IONEL: Dar cum vrei să spun altfel când eu tremur tot aici, și-mi pierd mintea să vă explic că ni-i viața în joc și dumneavoastră vorbiți că de-o marfă din prăvălie. Și dumnealui mai găsește loc să glumească. Dar v-ați întrebat cum v-ar veni de-ați rămâne fără noi ?

TAKE: Ionel!

IANKE: Ia, te rog, să nu vorbești prostii!

IONEL: Ei vedeți, pe dumneavoastră vă sperie numai vorba asta - dar trebuie să înțelegeti că ceea ce faceţi acum, acolo ne duce. Nu glumesc deloc și sunt un om care știe ce vorbește! În sfârșit! Să nu mai lungesc vorba degeaba. Tată, cu tine vorbesc și vreau să știu ultimul tău cuvânt.

TAKE: De, mă flăcăul tatii... eu...

IANKE: Take, ia seama să nu spui o prostie! Că o să te coste scump!

IONEL: Mai degrabă ia seama dumneata să nu te coste mai scump înțelepciunea asta a dumitale!

TAKE: Dar zau, Ianke... să amânăm, să vedem...

IONEL: Nu mai este timp de nici o amânare. E da ori nu!

IANKE: Take, bagă de seamă! Și la urma urmei, dacă nu vreau eu, ce-o să se întâmple? Că nu vreau și gata și să mă scutiți pe mine cu amenințările voastre. Vouă vi-i ușor să plecați. Și dacă nu vă înțelegeți și vă despărțiți? Și fata vine înapoi - să ne arate lumea cu degetul...

TAKE: Ianke!

IANKE: Nimic! Nu vreau și gata!

(Atrasă de zgomot, Ana a ieșit în prag mai de sus și ascultă.)

Scena 19

IANKE, TAKE, IONEL și ANA

ANA: Ce nu vrei, papa?

IANKE: Ia nu mă mai întreba degeaba! Știi tu bine ce nu vreau!

114

ANA: Și de ce papa?

IANKE: Pentru că asta e o așa prostie, că avem să ne mușcăm degetele cu toții dacă om fi așa de dobitoci s-o facem...

ANA: Dar cine-i de vină, papa, dacă nu se poate schimbia nimic - că nu se poate schimba nimic. Cine-i de vină?

IANKE: Acuși ai să spui că eu, nu?

ANA: Nu numai dumneata, și nenea Take.

TAKE: Eu? ANA: Da, și mama, și mama lui Ionel și boala care o-a făcut să moară o dată din devotamentul uneia pentru alta, și împrejurarile. Vezi, el nu ți-a lămurit tot, că să vezi că orice ar fi să se întâmple, lucrurile au venit firești, fără să le silească nimeni.

IANKE: Ei, asta vreau și eu să văd!

ANA: Sunteți prieteni de-o viață întreagă - mamele noastre au fost prietene, m-am născut la câțiva ani după el...

IANKE: Asta numai maica-ta a făcut-o. Eu i-am spus să te facem mai devreme - dar n-a vrut...

ANA: Nu, te rog să nu mai glumețti deloc. Vorbesc foarte linștit, dar numai eu știu cum vorbesc... Am, crescut laolaltă - am învățat laolaltș. V-a placut să ne vedeți totdeauna laolaltș. Lângă dânsul mă simțeam ocrotită și el știa să mă ocrotească. Pot spune că am crescut în umbra lui Ionel, papa. Nu se poate că înțelegerea dintre noi să nu ne lege cum ne-a legat. Ce vină avem că am ajuns aici? Când dumneata și nenea Take sunteți așa de buni prieteni, că v-ați zidit și casele alaturi și le-ați făcut la fel, poate să ne mai desparta pe noi faptul că eu sunt ovreică și el creștin?

IANKE: Dar ce, eu fac copii cu Take?

ANA: Papa. Mă faci să plâng și să ştii că are să-ți pară rău...

IANKE: Dar eu nu știu ce să-ți mai spun că să te fac să înțelegi că nu se poate... că nu se cade... să mă ia dracu dacă mai știu ce să-ți spun! Am ajuns mai dobitoc că dobitocul asta de Take!... Ce-ai să faci cu copiii?

ANA: Asta te îngrijește. Uite, facem un băiat și o fată, doi baieți și doup fete...

IANKE: Mersi, și fetelet mie o să mi le dați?

ANA (zâmbind și în lacrimi): Dar lasă odată glumele astea, pentru numele lui Dumnezeu. E viața copilului dumitale în joc. Dar cu ce ți-am greșit? Așa te ții de făgăduiala pe care i-ai făcut-o mamei că ai să mă faci fericită în viață? Asta e fericirea pe care mi-o dai, să mă desparți de singurul om pe care-1 pot iubi că să m-arunci într-o bună zi în brațele unui om din toată lumea care n-o să aibă alt merit decât că-i ovrei?! Asta e dragostea? Așa de măruntă, așa de idioată e dragostea la dumneavoastră?... Dar pricepi că nu există pe lume un lucru care să mă împiedice să-1 iubesc pe omul ăsta, care a știut să treacă peste toate și să mă ție apropiată de el?... Uită-te bine la ochii mei, papa, și dă-ți seama că nu mă joc cu vorbele. Fii bun, fii așa cum te știu eu că ești în adâncul inimii tale, acolo unde nu mai simți nici tu de ești creștin sau ovrei, acolo unde ești numai om, că eu pentru omul acela te iubesc, nu pentru 115

ovreiul de deasupra. (Take iese.) Fii bun și înțelegator și iubitor... nu-ți aduce fata să-și piardă mintea... Ai plânge mult, mult papa, și tu ştii că ai plânge mult... Hai spune o vorbă... nu mă face să... Sunt în stare, ştii bine... E trenul la doi pași de noi...

(Take emoționat, stapânindu-și lacrimile intră în prăvălie.)

IANKE: Dă-1 dracului de tren! Ce? Vrei să glumești cu el?

ANA: Ei bine, să ştii că nu glumesc, papa!

IANKE (ridicând glasul): Ei te rog, să nu vorbești ca maică-ta, că mă supar foc! Fir-ar al dracului de tren, că toată viața m-a chinuit. Și așa o linie păcătoasă, trece tren după tren...

ANA: Va să zică, nu vrei să răspunzi...

IANKE (o clipă vrea să spuie ceva, apoi se supără pe el însuși că nu găsește o vorbă. Violent): Ei, lasă-mă în pace că mă duc să mă îmbrac. (Se oprește în prag, se uită înapoi.) Ascultă! Să ştii că dacă mă silești să-ți răspund, al dracului să fiu, de nu încep să-ți vorbesc și eu de tren. (lese, podidit de lacrimi.)

Scena 20

ANA, IONEL

IONEL: Plângea.

ANA: Eu nu plâng?

IONEL: Noi am crescut strâmb, ori ei? Nu mai știu nimic. Acum ce facem ?

(Ana dă din umeri.)

IONEL: Trebuie să plecăm noi.

ANA: Și ei? Abia acum îmi dau seama cum ar rămâne, dacă ei, cei mai buni, sunt așa, cum trebuie să fie ceilalți. Dumnezeule!... și apoi durerea pe care le-am făcut-o...

IONEL: Atunci?

ANA: Nu știu, nu știu... Sunt amețită de toate astea... Am venit așa de veselă, cu inima așa de plină... și deodată... mă simt înfrântă, umilită, înjosită... Mi-i scârbă și de mine...

IONEL: Dragă fată... N-ai nici o grijă. Sunt aici și aici rămân. De altfel chiar de mâine încep ceva, nu știu ce, dar încep.

116

ANA: Fără nimeni? Fără nimeni?

IONEL: Trebuie să vie de undeva ceva, nu știu ce-i, o minune... și de n-o veni o fac, chiar dacă ar trebui s-o plătesc cu sânge din mine; vreau să ai un pic de încredere în mine și-atunci toate or să meargă. Auzi! Toate...

Scena 21

ANA, IONEL, CADÂR

ANA: Ai auzit, moș Cadâr?

CADÂR: Sarac voi copii... rău oameni, rău viața...

ANA: Și acum ce facem noi? Spune-ne. Dumneata ai fost întotdeauna cu noi și ne-ai dat sfaturi și ne-ai mângâiat. Spune-ne. E păcat dragostea noastră?

CADÂR: Unde dragoste este, Ana-Aniki, păcat nu este... Păcat este viața la om singur. Păcat la Allah.

ANA: Dar ce-o să facem?

CADÂR: Nu știe. Gândeștem. Cu dragoste la Ana-Aniki gândeștem, că copil la el așa drag este. Ana-Aniki, nu plângem, Ana-Anikiaşteptăm. Aşteptăm de la Allah semn bun. Nu singur rămânem... Singur Cadâr ramas, păcat mare făcut. Și sarac Cadâr iubit odată fata frumoasa, creștin fost fata de la el - și sarac Cadâr nu priceput la dragoste semn de la Allah estem și el frica de fata creștin și lasat și suferit și plâns mult avut... și așa singur ramas. Și acum Cadâr batrân și singur estem. Frig la inima fost, frig la casa fost... frig în casa rămas... Ala tot degeaba! Asta pacat! Ana-Aniki asta păcat nu facem. Floare jos la vânt cazut, viața zburam. Ăla om fără iubire, copac uscat estem, floare uscat estem, frate Cadâr estem...

ANA: Moș Cadâr...

CADÂR: Om ala singur, casa mica facem. Așa cum casa de la Cadâr. Floare nu punem, copac nu punem. Ala tot degeaba... că ala câine de la Stambul la ulița ramas... Noaptea singur ochi deschiși stam... moarte așteptam... Ala femeie nu estem... copii nu estem... moarte aşteptăm... Ala femeie nu estem... copii nu estem... nimeni Cadâr plângem... Ala tot, degeaba estem. Câine trăit, câine aruncat murit... Allah plata dat… (Ana plângând intră în casă.) Tu Ionel bun la Ana-Aniki estem și azi și mâni și când batrân estem. Iubim la ea mult...

El mult bun fost la Cadâr, tot la Cadâr la inima fost... Ionel, nu facem Ana-Aniki plângem... moș Cadâr ala batrân, Ionel mult rugam...

IONEL: Bine. moș Cadâr... n-ai grij... Atâta am și eu pe lume... pe Ana...

CADÂR: Bun estem Ionel. Allah inima bună vedem, inima bună estem.

Scena 22 117

IONEL, CADÂR, IANKE, apoi TAKE

IANKE: Dar ce? Mi s-a părut că aud pe cineva plângând... Cine plânge?

IONEL: Se vede că Ana. IANKE: Și mă rog de ce plânge? De ce trebuie să plângă? Fata asta parcă-i maică-sa! Așa o nenorocire pe capul meu... Take! Take!

TAKE (vine): Ce-i mă?

IANKE: Du-te, mă rog ție și vezi ce-i cu fetița mea; eu nu pot să mă duc... mă nenorocește, dute și spune-i să nu mai plângă. Mă rog, ce pofteşte? Să pornesc și eu? Apoi să ferească Dumnezeu să pornesc și eu ci pe urmă nici dracul nu mă mai oprește și gata! O botez și pe ea, mă botez și pe mine, o botez și pe maică-sa din groapă și pe urmă mă dezbrac și mă duc la tren. (Take iese.) Și ce nenorocire pe capul meu să am numai fete. Nevastă-mea s-a aranjat bine, ce-i pasă? Mi-a trântit două fete și a murit! Foarte comod! Dar eu ce să fac? Nu pot, nu pot! Zău nu pot... dacă s-ar putea, aș lăsa-o eu să plângă? Mă Ionel, de ce sunteți voi așa niște oameni și nu pricepeți cum îi politica în lume? Ce vreți? Adică îți închipui tu că așa o inimă de câine am eu, să zic nu dacă aș putea să zic da?... Și crezi că vreau să-mi nenorocesc copila? Așa crezi tu?... și nu vreau eu s-o văd fericită. Dar de ce dracu crezi tu că vând eu săpun prost la dobitoci și nu mă îndur să fumez o țigară mai mult pe zi? Ca să am pentru ea... și poftim, acu plânge! Și pe tine nu te iubesc? Poți să spui tu că nu te iubesc? Nu ți-aș da eu ție fata, dacă s-ar putea? Cum să nu ți-o dau, că te cunosc de când erai mititel, și-ai făcut de toate pe mâinile mele! Cum să nu ți-o dau... Dar nu pot, dacă nu pot, dacă nu mă lasă alții să pot, ce sunt eu de vină? Așa treabă să fie afurisită! (Izbucnind.) Cine dracu m-a făcut ovrei!

(Vine Take.) Ce-i, Take, tot mai plânge?

TAKE: Nu, acum s-a liniștit, acuma cântă!

IANKE: Cântă? Și înseamnă la tine că s-a liniștit? Asta-i fata măsii, cântă și se gândeşte la tren... Ce facem acum?

TAKE: Dar mai știu eu? I-auzi, nu mai cântă Ana! IANKE: Slavă Domnului! Ei Cadâr, spune bre și tu o vorbă. Tu ești deștept câteodată, da-ne un sfat! CADÂR: E! Ianke! Sfat ușor dam Cadâr! Ala sfat Ianke ascultam?

IANKE: Ei spune!

(Trist, Take începe să cânte "Ada-ida-vavâla".)

CADÂR: Asta tot așa de mare durere estem ca atunci când Cadâr avut mare durere la inima... și asta tot durere estem și moarte estem, și tot degeaba estem!

IANKE (lui Take): Du-te dracului, ce cânți jidovește! Iar îmi aduci aminte!

118

CADÂR: Lasă aducem aminte! Ala nu suparam, Ianke... ovrei, creștin, mahomedan, totuna estem. Ala bun ovrei, așa bun creștin estem. Allah poate zicem mahomedan estem...

Totuna, Ianke bre! Tu ovrei - el creștin. Frate estem... Voi la fel casa estem... peretele la fel... mare la fel... tot la fel... numai zugraveala alta estem...

IANKE: Așa o fi, dar să fie ea a dracului de zugrăveală, că pe asta n-o spală săpunul lui Take!

CADÂR: Mult voim ușor spalam... Ala dragoste mare estem... Facem Ionel ovrei!

TAKE: Ei asta-i.

IANKE: Ce prostie! Nu se poate! Creștinul să ramâie creștin și ovreiul ovrei... Cât o fi el de rău cotețul de noua uși, tot mai rău e cățelul de două religii... și dacă-i vorba de asta, mai ușor ar fi să botez pe Ana, că nu-i mare deosebire...

CADÂR: Botezam Ana...

TAKE: Nu-i totuna? Asta nu schimbă nimic, Cadâr...

CADÂR: Botezam ala Ionel ovrei, doare la inima la Take, botezam Ana creștin, doare la inima la Ianke. Haide, doare tot la fel inima-la toți; facem amândoi copiii mahomedani. Nici asta nu place. Nimic nu place. Numai lacrimi de la copii place...

(Pianul a început în casă o melodie tristă. Furat de ea, Ionel o fredonează în prag.)

IANKE: Ia taci dracului din gură. (șoaptă.) I-auzi, iar cânta...

CADÂR: Frumos cântam... cu lacrima cântam... Ianke - ascultam. Și ea bine cântam... și Ionel frumos cântam...

IANKE: Ei, da, dar vezi - ea cântă din pian, și el din gură... Ooof! De ce nu văd ei singuri că nu se poate? De ce?

CADÂR: Ala tot la fel estem... Creștin... Ovreica... Ianke bre - la fel estem - dacă la fel cântam.

cortina

ACTUL II

Se petrece într-o seară, după aprinderea lămpilor. Vezi spatele caselor lui Ianke și Take - tot așa de asemuitoare și pe aci că și prin față. E un fel de prispă foarte largă și acoperită. Nu are balustradă, ci numai stâlpi subțiri de lemn. Aci se mănâncă vara pesemne, căci de la început se văd puse mesele. Pe stânga masa lui Ianke, în dreapta masa lui Take. Granița dintre cele două case o formează un fel de geamlâc cu ușile deschise. Și scaunele și mesele și tacâmurile sunt la fel, o simetrie perfectă. De la prispă până în față mai este puțin loc, atât cât să se 119

vadă că aici sunt straturi de flori și că cele două curți sunt desparțite printr-un gărdulțt de sipci, înalt până la jumătatea coapsei unui om. Dar imediat de lângă prispă e o porțită în gărduleț și porțita e deschisă. Cele două curți sunt mărginite spre dreapta de un fel de spate al magaziei de scânduri din curtea alăturată și spre stânga de zidul întunecat al curții lui Cadâr. Au trecut numai câteva zile de la întâmplarile de mai înainte.

Scena 1

CADÂR și ANA stau pe prispă duși pe gânduri.

ANA: Nu știu... nu știu... nu știu. Ce-o să se mai întâmple și cum or să se termine toate astea?

Bate un vânt de nenorocire peste casa asta, cum n-a mai bătut de multă vreme, de la moartea mamei... Poate că de aceea o și tot visez.

CADÂR: Visezi pe dânsa?

ANA: Da, mereu. De când am venit n-am dormit nici o noapte. Abia ațipesc și sar din somn îngrozită... toată o apa rece. În clipele acelea, două-trei, de somn, o văd pe mama slabă, cum era când a murit și mă cheamă. (Cu un suspin.) Ah! măcar de-ar fi adevărat, să se termine odată cu chinurile astea fără nici un folos.

CADÂR: Ana-Aniki, nu vorbim aste cuvinte. Tânar estem, frumos estem... Viața la Ana râde cum soarele la ochi de la floare...

ANA: Floare? Am slabit și m-am ofilit zilele astea de parcă am zăcut de o boală. N-am avut noroc, moș Cadâr, asta este! N-am avut noroc... Trebuia să nu fiu la școală când s-a îmbolnăvit mama de tifos... trebuia să fiu aici. S-o îngrijesc eu, nu mama lui Ionel, și să mor eu odată cu dânsa, nu biata femeie aceea străină.

CADÂR: Allah voit așa. Ana degeaba parut rău. și nu-i drept parut rău la asta. Ana tineri estem, marna de la Ana avut viata, avut mulțumire, avut copii. ştii Allah ce poruncestem...

Nu, Ana-Aniki, supărare gonit trebui, repede gonit trebui! Inima tare facem. Aşteptăm glas de la Allah. El trebuie vorbeștem unde viata tâner estem... Aşteptăm și Ana și Ionel, cum moș Cadâr aşteptăm. că moș Cadir la ala suflet dureri mari avem, când Ana-Aniki slabim, și plângem... Ata ttirc batrin la voi, copii de la ei suntem, copii de Ia el iubes-tem... Ga viata de la el iubeștem pe voi... Gândiro și aşteptăm... Allah e bun, Allah e mare...

ANA: Aşteptăm, moș Cadir, trebuie să aşteptăm, fiindcă nu avem nimic altceva de făcut... Dar asteptarea asta n-are nici un fel de licarire înaintea ei, înțelegi dumneata? Nimic!

CADÂR: Ana-Aniki. Mos Cadâr gândit bine. Cântărit bine! Dacă nimic nu izbuteșten voi trebui plecam, repede plecam, repede plecam, în lume plecam. Asta tata batrâni frica avem pentru obraz de la ei - dar asta mare păcat estem - mare greșala estem. Asta tata batrân trebui frica avem pentru fericirea de la copii, pentru viața de la copii. Dacă el nu înțelegem, voi plecam...

Cadâr vrei vorbeștem bătrânesc cu ele amândoi, dar dacă el nu înțelegem, dacă Allah mintea de la el nu luminam apoi plecam! Alta nu făcut...

120

ANA: Bine, moș Cadâr. ne-am gândit și noi la asta, dumitale pot să-ți spun fiindcă în împrejurarea asta numai dumnenta ești de partea noastră... Vrem să plecăm.

CADÂR: Asta bun estem! Asta înțelept estem...

ANA: Da, dar cum? Și cu ce bani? N-avem nimic și nici papa n-are să ne dea, nici nenea Tache n-are să-i dea bani lui Ionel, Atunci? Cu ce bani?

CADÂR (oftând): Cum Cadâr sarac estem? Păcătos Cadâr!

ANA: Dar dumneata, de ce să ne dai?

CADÂR: Ann-Aniki, moș Cadâr la tine iubeștem...

ANA: Da, înțeleg, dar nu este datoria dumitale...

CADÂR: Inima de la om, datoria de la ala om estem... și Ana-Aniki, inirna de la moș Cadâr estem... El dai la voi tot ce ai...

ANA: Îti mulțumesc, moș Cadâr, dar nu ne gândim noi să luăm de la dumneata...

CADÂR: Ba luam, ce moș Cadâr dam, trebui luam... Ala bani de la inima, că rugăciune la Allah bun estem... Dar la voi puțin estem... mult puțin estem... Aici bani avem... Noi gata avem... La moș Cadâr, Ana-Aniki spunem, și dam... tot dam.

ANA: Ce bun ești, moș Cadâr... Nu banii dumitale, inima dumitale să ne-o dai... Ce bun tovarăș ne-ai fi în viață. Eh! Dar deocamdata nu poate fi vorba de asta. Să vedem ce face Ionel, și dacă izbutește să facă ceva...

CADÂR: El lucram?

ANA: Caută să găsească ceva. Nenorocirea e că nu și-a terminat încă Academia, și-i greu de găsit un rost cumsecade. Aleargă bietul de înnebunește și degeaba... și-i așa de slăbit... așa de demoralizat, că uneori mi-e frică să mă gândesc la ziua de mâine... Zilele trecute a fost la Galați și izbutise să aranjeze ceva. Seara, când s-a întors, a primit o telegramă că totul căzuse în baltă din pricina unuia. Azi iar trăgea nadejde să facă ceva. Îl aștept, dar nu mai am nici o încredere. Zilele astea blestemate au măcinat toată tăria din mine, toată încrederea în viață... toată bucuria, tot! Bate în mine un pustiu în care mi-am pierdut toată vlaga pe care o aveam, sunt obosită... și trupul mi-e obosit, și sufletul mi-e obosit...

CADÂR: Nu, Ana-Aniki, asta obosit nu lasam prinde rădăcinăa. Asta obosit boală la suflet estem - asta floare de moarte estem... Asta moș Cadâr poate știe. Asta Ana-Aniki nu trebui știe...

ANA: Nu trebuie, știu, dar de unde să scot eu tăria să mai îndur?

CADÂR: Ala suflet dragoste în el avem. Allah în el avem!... Acolo tare putere luam... Ala dragoste care nu ajutam, ala nu dragoste chemam... ala minciuna chemam. Din inima rupem la vânt aruncam...

Scena 2

121

ANA, CADÂR, IONEL - groaznic abătut.

ANA: Ce-i? (Ionel dă din umeri și șade.) N-ai făcut nimic nici acum? (El răspunde numai cu o mișcare a capului.) Știam eu. Ne urmărește zdravăn soarta... La urma urmei bine face.

Limpezește mai devreme niște vieți încurcate și chinuite.. și nu mai ai nici o speranță? De nicăieri?... Absolut de nicăieri?

(Moș Cadâr scoate banii pe care-i avea la el și-i dă lui Ionel.)

IONEL: Ce-i asta?

CADÂR: Asta bani moș Cadâr dam! Voi trebui plecam... astă-seară plecam - cu ala tren fugim...

IONEL: Dar nu se poate, moș Cadâr...

CADÂR: Ala bani puțini, moș Cadâr, pe urma alta bani trimetem... Cadâr batrân estem, vindem tot și la Ana trimitem. Asta suflet doare la el când Ana plângem. La Cadâr voi copii estem...

IONEL: Moș Cadâr! Dar nu se poate, moș Cadâr! Nu pot să-mi încep viața așa... lăsând pe drumuri un om bătrân că dumneata... N-ai un pic de avere, afară de căsuța asta, făcută și ea pe locul tatii și cu bani de la tata... Uite, nici Ana nu primește și nici eu. Lasă. Ţine-ți dumneata banii.

CADÂR: Asta bani Cadir înapoi nu primeștem! Asta Cadâr pentru Ana-Aniki adunat, pentru nunta de la Ana-Aniki pastrat... La Ana-Aniki dat... Allah așa auzit la Cadâr - Allah suparam când Cadâr bani înapoi luam...

ANA: Dar moș Cadâr, nu putem pleca așa.

CADÂR: Aşteptăm, dar Cadâr bani înapoi nu luam. Asta Allah suparat estem, când Cadâr bani înapoi luam. Pastram voi bani. Pentru voi făcut... și aşteptăm și gândim. Poate lumina odata tot venim... moș Cadâr așa gândeştem... Dar Ana-Aniki nu mai plângem! Asta floare de la ochi, inima topestem... asta plâns S păcat la tineri estem, păcat la dragoste estem. AnaAniki nu trebuie păcat facem... moș Cadâr as'a sfatuiam, așa rugam...

ANA: Bine, moș Cadâr, am să încerc să te ascult.-..

CADÂR: Și aşteptăm. Rugaciunea de la om batrân care mult a suferit, Allah mult ascultat. Și Cadâr roagă la el... Aşteptăm... Allah înțelegem... Allah dreptate facem. Nu poate Allah dreptate nu facem... Allah dreptate estem... dreptate Allah estem. Cadâr acum la el acasă plecam. Toate după-masa... vorbește la ala tata batrân. Voi aşteptăm el vorbește. Pe urma la voi spunem ce credem... La suflet la Cadâr așa venit - de la cer - un gând. Cadir la suflet zâmbeștem, nu plângem. El credem dupămasa veste buna dat... Aşteptăm... (Iese.)

Scena 3 122

ANA, IONEL

ANA: Bietul moș Cadâr!... și el își mai închipuie că poate schimba drumul lucrurilor, bieții lui două mii de lei... E înduioșător! (îl ia de brațe deodată și sârutându-l.) Mamă, ce mi-ai făcut tu mie, cu ce mi-ai greșit tu mie ca să te răsplătesc eu cu toată suferința asta idioată și absurdă? Că m-ai iubit? Că m-ai apărat? Că mi-ai fost și soră și frate și mamă și tată și tot?

IONEL: Dar ce-i asta, Ana? Ce-i deznădejdea asta, fată dragă?

ANA: Mă întrebi pe mine ce-i? Dar uită-te puțin în ochii tăi, în fașa ta și spune-mi că sunt o nesimțitoare că nu urlu de durere când te văd topit... Fuge viața din tine pe fiecare zi, de nu te mai recunosc seara când te întorci! Un străin din toată lumea ar plânge văzându-te... și eu vrei să nu înnebunesc când îmi vii înapoi de fiecare dată cu câte o nouă speranță ucisă? A început să miroasă toată casa a mort... înțelegi tu?

IONEL: Dar, Ana, ce-s ideile astea? Ce-i slăbiciunea asta care te-a cuprins? Am trecut prin atâtea mizerii până acum și mi-ai fost tare, și de ajutor! Se poate, tocmai acum, când am nevoie mai mult ca oricând de o îmbărbătare, să mă mai deprimi și tu cu suferința și deznădejdea asta absurdă?

ANA: Ce vrei să fac! Nu pot altfel..

IONEL: Bine, dar îmi faci rău! Îmi faci un rău imens. Îmi încarci inima cu o teamă care îmi incetinește mersul în hățișul ăsta oribil în care mă zbat. Sunt destul de amărât, destul de chinuit, că nu pot să dau de un drum. Mai vii și tu cu durerea asta că să-mi arăți că durerea e și mai mare! Dar gândeşte-te puțin la inima cu care mă duc eu și încerc câte ceva când știu că probabilitatea unei nereușite poate să te aducă la o disperare ca asta. E îngrozitor!

ANA: Vezi că-ți fac rău? Vezi că-ți fac numai rău? De ce mai proteștezi atunci?

IONEL: Pentru că poți să nu mi-1 faci! Ce Dumnezeu, strânge puțin pumnii.

ANA: Nu pot! N-am crezut niciodată c-am să ajung aici. Eram tare, senină, credeam că pot trece peste orice - dar eram așa, fiindcă te aveam pe tine, fiindcă știam că orice ar fi îmi ești aproape... fiindcă nu m-am gândit o clipă că ar putea să se puie ceva între noi și să ne despartă, înțelegi tu... nu știu curn să-ți spun?! Un trup tânar și plin de energie și de frumusețe și de visuri și tot ce vrei... răstoarnă lumea... scoate-i bucățica aceea de carne care-i bate în piept - nimica toată - și 1-ai făcut un lucru dezgustător, penibil... Inima aceea tu ai fost în viața mea. Și-am rupt-o din mine, nu mai însemn nimic, nu mai pot face nimic, nu mai am nimic. Ah! Toate și-au dat mâna să ne aduc aici! Tu fără surori, eu fără frați... mamele noastre care au murit odată... din devotamentul uneia pentru alta... și asta e o legătură pe care ne-am îngrozi de-am adânci-o. Școala noastră împreună... casele astea... și nu știu cum să-i zic, fericirea sau nefericirea noastră, să nu fi avut până azi nici unul o dragoste... o amăgire măcar în afara de noi... toate astea la un loc au făcut din tine ceva care nu mai este deosebit de mine. Sunt eu și ăsta, eu, trupul asta, e același lucru cu tine. O singură ființă, dar două înfățișări, și-acum mă taie cineva în două și vrei să nu simt? E o chestie de viață, nu a mea, a noastră. Mă băiete, dacă aș bănui măcar o clipa că poți trai fără mine...

123

IONEL: Ana, dragă fată...

ANA: Spune-mi că poți trăi fără mine și-ți jur că într-o clipă se limpezesc toate...

IONEL: Și cum? Tu... uită-te în ochii mei... ai putea să mori fără mine?

ANA (izbucnind în hohote de plâns): Nu mai știu ce spun, iartă-mă...

IONEL: Haide, haide, lasă gândurile astea. Cel puțin deocamdată... Lasă-le! Trebuie să aşteptăm încă puțin. Nu văd nimic înainte, absolut nimic... și totuși... totuși... se petrece în mine ceva foarte, foarte ciudat... Vorba lui moș Cadâr... să aşteptăm. Ssst! Vine tatăl tău. Șterge-ți ochii...

Scena 4

IONEL, ANA, IANKE

IONEL: Bună seara, nene Ianke!

IANKE: Bună seara! (Dar spune rar și neconvins, fiindcă se uită lung după Ana. A văzut-o plânsă.) Putem sa mâncam?

ANA: Cred că da, mă duc să văd. (Iese.)

IANKE: Ce, iar a plâns? Ce mai este?

IONEL: Nimic.

IANKE: Așa nimic care plânge, eu... eu nu-1 înțeleg... Dar tu de ce nu-i spui să nu mai plângă?

IONEL: Crezi că nu-i spun?

IANKE: Și de ce nu te-ascultă, dacă-i spui?

IONEL: Fiindcă m-ar asculta numai când i-ar da voie lumea să mă asculte în toate! Și cum așa ceva nu-i posibil, nici nu pot să-i cer să mă asculte.

IANKE (enervat, desface jurnalul): Ai văzut? Iar s-au omorât opt astăzi!

IONEL: Nu-s ei de vină.

IANKE: Și cine, mă rog? Eu? IONEL: Soarta!

IANKE: Bine că nu mă cheamă așa!

IONEL: Numele se schimbăușor!

IANKE: Dar ce eu îs Ițic Tinichigiu?

IONEL: A, nu! Că acela nu s-ar da îndărat de la nimic pentru copilul lui!

IANKE: Mersi pentru tată-tau!

124

IONEL: Și eu îti mulțumesc pentru Ana. IANKE: Ai să mă tai la gât, cu așa un brici ascuțit de vorbă...

IONEL: Ce-ți pasă, de vreme ce sângerează alții? (Ianke furios, vâră nasul în jurnal.)

Scena 5

IONEL, ANA, IANKE, TAKE și cei doi copii mici

ANA (s-a întors cu mâncarea): Gata masa, papa!

IANKE: Stai să vie și dobitocul cela de Take! (Strigă.) Take!

(Toți stau la masă.)

TAKE (intră posomorât): Poftă mare, jidane. (Ianke citește ziarul.) Ei, n-auzi mă frate? Poftă mare! IANKE: Acu aud! Mulțumesc! Asemenea!

TAKE: Dar de ce mai ești posomorât?

IANKE: Bată-te mama lui Dumnezeu, iar începi?

TAKE: Ei ho! Că nu m-am gândit la ce te gândești tu...

IANKE: Nu isprăvești? (După o lingură.) Ai tras obloanele ?

TAKE: Ce mai întrebi degeaba?

IANKE: Nu întreb degeaba, întreb să-mi răspunzi! Le-ai tras?

TAKE: Dar lasă-mă odată în plata Domnului! De douazeci de ani îmi scoți sufletul cu obloanele.

IANKE: Lasă că-i mai bine. Tot nu face parale! Mai bine așa, decât să-ți scoată hoții marfa din prăvălie...

TAKE: Și atunci ştii bine că le-am uitat netrase din pricina neveste-mi...

IANKE: Din pricina prostiei le-ai uitat, nu din pricina nevestei... și nevasta s-a dus și prostia a rămas…

TAKE: Of f! Că mult mai vorbești!

IANKE: Ce vrei să fac? Așa-i omul vădan! Când trăia nevasta vorbea și ea. Acum trebuie să vorbesc pentru doi.

TAKE (s-a uitat la mâncările de la masa lui Ianke): Mă Ianke.

IANKE: Ce poftești?

125

TAKE: Eu nu poftesc nimic - dar vreau să știu dacă nu poftești tu din tocana asta. Știu că-ți place grozav.

IANKE: Mă, păcătosule, iar vrei să mănânci știucă umplută?

TAKE: Dar nu, mă omul lui Dumnezeu!

IANKE: Nu spune minciuni! Vezi că tot tu poftești? Hai, dă o farfurie încoace!

TAKE: Nu, Ianke... eu...

IANKE: Taci din gură, că acum mă supăr și te cred pe cuvânt, și are să-ți paraă rău. Ana, pune-i și lui o bucățică să guste. Ei, da pune-i o bucățică mai mare să guste bine. Ce? Vrei să n-aibă timp să vadă că-i bună?

TAKE: Mulțumesc!

IANKE: Poart-o sănătos. Dar ce, tocana n-o dai? Nu știi că nu dau pe datorie?

ANA: Uite că e aici, tată.

TAKE: Vezi mă?

IANKE: Nu văd, gust!

TAKE: Și-ți place?

IANKE: Deloc! Așa de ieftin nu vând! Ce mai ai acolo?

TAKE: Niște sarmale de purcel!

IANKE: Cu varză?

TAKE: Îhâ!

IANKE: Ce vorbești? Ana, tu mănânci sarmale cu carne de porc?

ANA: De ce să nu mănânc?

IANKE: Ei, atunci adă încoace!

TAKE: Poftim, Ana! IANKE: Ce, am zis s-o duci la Ana? Am zis: adă-ncoace!

TAKE: Nu se poate mă, că se supără Dumnezeu!

IANKE: Ei, lasă-1 să mai fie și el supărat!

TAKE: Va să zică tot supărat ești!

IANKE: Mda! (Pauză mică.) Dar plăcintă nu vrei?

TAKE: Nu! IANKE: Și dacă vreau eu doi colțunași, ce-ar să fie?

TAKE: Am să ți-i dau!

IANKE: Și bine ai să faci!

126

TAKE: Altceva mai poftești?

IANKE: Du-te dracului, dar ce crezi c-am să mănânc toată mâncarea care ți-a rămas ție? Uite, îți vând două mere pe doi struguri, că să nu zici că-s om rău și te rog să mă lași în pace.

ANA: Dar eu nu înțeleg papa, de ce nu facem masa laolaltă...

ANKE: Ce vorbești așa o prostie? Se cade? Ovreiul să mănânce la masa lui ovreiască și creștinul la masa lui creștinească. Și ce stai tu așa? Te doare capul?

ANA: Nu! IANKE: Atunci ce ai?

ANA: Nimic!

IANKE: Bine! Dacă așa îl cheamă!

ANA: Vezi papa! Și mai spui că alții încep...

IANKE: Dar de ce te-ai supărat? Ce-ai înțeles tu?

ANA (nici nu ascultă): Ionel, ai mâncat?

IONEL: Da. TAKE: Stai, măi băiatule, de mănâncă! Ce Dumnezeu? De când ai venit acasă nu mănânci nimic!

IONEL: N-am poftă de nimic, tată!

IANKE: Uite că și el îi cu nimic...

TAKE: Bine, mă băiatule, dar și fără poftă trebuie să mănânci, că slăbești!

IONEL: Ei, nu, eu vreau să am poftă, tată!

IANKE: Are dreptate, zău ai slabit teribil. Ce-ai să zici că erai un flăcău că floarea soarelui... ce să mai vorbim... faci așa o concurență la lămâile lui Cadâr!

IONEL: Ce-am să zic? Am să-ți mulțumesc!

IANKE: N-ai pentru ce!

IONEL: Da, știu. Tocmai de aceea.

IANKE: Așa teribil ai ascuțit briciul, că i s-a rupt ața!

IONEL: Bine că-i numai atât! Ferească Dumnezeu de mai mult!

TAKE: Ce spuneți voi acolo?

IONEL: Nimic! Glumim... Ei haide, Ana! TAKE: Unde vă duceți?

ANA: Aci pe bancă. (Pleacă.)

IANKE: La tren...

127

(Copiii cei mici ies și ei.)

Scena 6

TAKE și IANKE

TAKE: Tare-o mai amărăști și tu, mititica.

IANKE: Dar cu ce o amarase? Ce i-am mai zis?

TAKE: Apoi dacă nu-ți bagi 4e seama la ce ipui, Dumnezeu să te mai înteleaga, îi nwgrl mima în tine fi~ti turuie gura așa că la o masina. Le trântesti cum ît vine.

IANKE: Ce.vrei? Narav de negustor...

TAKE: Eli! asta, parca eu nu-s negustor?

L4NKE: Da, dar tu ești negustor prost, și eu îs negustoi ' bun! și mă rog ce-am zis?

TAKE: Copiii astia pling toată ziua și tu faci haz...

IANKE: Dar ce vrei să fac? să plâng? Ei, nu mai pot să plâng; am plâns destul și mai rău a fost.

Eu claca nu ? vorbesc mă otravesc. știu că nu fac bine, dar ce să fac? Ai vazut cum face pestele cu gura în apa? Vorbește el în limba lui acolo - și vorbește și trage aer în piept și manâncă, o dată toate... Așă-i și la mine vorba. Eu mă gândesc la una, și gura spune ce pofteşte ea... și azi mai ales are dreptate. S-a suparat, cum să nu se supere după așa o zi că azi?

TAKE: Ei, și de ce?

IANKE: Cum de ce? Păi ştii tu ce a fost la mine acolo?

TAKE: Și la mine a fost tot așa. Ei și?

IANKE: Cum "ei și" ? M-a înnebunit. Cumpără de cinci parale și te întreabă de cinci lei! Dacă o mai fi și mâine așa, poimâine mă pun în vânzare că placa de gramofon...

TAKE: De ce răspunzi?

IANKE: Dar ce vrei să fac dacă mă întreabă?

TAKE: Fă ca mine, nu răspunde!

IANKE: Crezi că pot?

TAKE: De ce să nu poți, că-i mai ușor!

IANKE:Vezi că habar n-ai! Cum mai ușor? Mai ușor să tac? Pentru mine e mai ușor să vorbesc decât să tac.

TAKE: Apoi atunci, nu te mai plânge...

128

IANKE: Ție îți vine ușor, că ești blagoslovit de Dumnezeu: ești prost pe dinafară, dar ești deștept pe dinăuntru. Dar eu... eu îs deștept pe dinafară.

Scena 7

IANKE, TAKE și CADÂR

CADÂR: Ei! voi, ce facem bre!

IANKE: Stam!

CADÂR: Cu copii ce facem? Asta mare durere bre! Aici, la casa, voi liniștit ciubuc tragem... dar copiii acolo stau și plângem.

IANKE: Apoi știam eu. Nu ți-am spus? Plâng și stau la tren! Noroc că nu mai trece decât un tren până mâine dimineață...

CADÂR: Ianke bre, păcat mare facem ala gluma de la noi... Ana-Aniki tot la ziua plângem.

Asta plâns la inima cădem... pârjol la inima facem... la piept ardem... boala la piept capatam... Asta plâns samânță la ala oftica estem...

IANKE: Ei, taci din gura odată. Ce poftești să mai fac?

CADÂR: Dai la ei voie. Calcam la inima o dată! Nu -avem frica de la gura haina care poate vorbește afara de la gard... la ulița. Acolo tot câne lătram, tot lături varsam, tot gunoi estem... Grijim curat în casa. Voi estem, cum casa de la voi estem. Numai afara de la ulița, altfel vopsit estem.. Aici la înauntru la fel de tot estem... degeaba alta cum este cautam. Bre Ianke, frica gura de la lume avem?

IANKE: Dar nu-i vorba numai de lume.

CADÂR: Atunci care frica estem, bre? Neamuri de la tine?

IANKE: Dar n-am nici un neam.

CADÂR: Atunci care frica estem? De la ala Dumnezeu al vostru, frica estem? Răspunde bre!

IANKE: Dar și asta... și la urma urmei ce mă tot întrebi? Ai ajuns judecator? Tu de ce nu te-ai însurat cu creștina ceea cu care te-ai iubit?

CADÂR: Eee! Asta bine vorbit, Ianke! Asta moarte la inima mea fost! Și Cadâr nu vrei, asta moarte de la inima de la Ana estem!... Cadâr ştii ce moarte estem. Văzut la el. Simțit la el.

Viața păcătos de la Cadâr, cum icoana vede de la Ana. și Cadâr nu vrei... și nici : Ianke nu vrei. Și nici Take nu vrei! Ascultă bre Ianke, tu tare suparat daca fata de la ala Leibovici băiat creștin iubește?

IANKE: Dar dă-i dracului! Treaba lor! N-au decât să se iubească!...

CADÂR: Băiat creștin este, fata ovreică este.

IANKE: Ei, și ce-mi pasa mie! Treaba lor!...

129

CADÂR: Ovrei de la tine de la inima, nu suparat foc? Bun! Dacă Ana fata de la tine nu fost... dacă nevasta făcut Ana și nu Ianke fost tata?

IANKE: Ia nu mai vorbi degeaba.

CADÂR: Ianke bre, uite, tu! Zicem așa: Take mort estem! Și Cadâr venit aici cu Ianke așa spus: Ianke bre... Ana, fata de la Take estem... nu fata de la tine.

IANKE: Ce ești nebun?

CADÂR: Allah știi! Așa zicem! Nevasta al tău frumos ca soarele fost. Take frumos fost. Tu urât fost... Nevasta al tău iubit Take...

TAKE: Ia lasă, mă Cadâr...

IANKE: Vorbește așa niște prostii, că-ți vine să turbezi... ori să mori de râs.

CADÂR:Nu râdem, Ianke, răspundem... Ce facem? Fata atunci jumatate creștin estem...

Răspundem Ianke!

IANKE: Dar nu răspund deloc... La așa o idioțenie nu răspundem!...

CADÂR: Tu plecat. Armata făcut. Nevasta singur lasat... Aici Take singur fost cu nevasta al tău... TAKE: Ei de, nu întinde gluma, turcule, că mă superi!

IANKE: Ia stai, stai. Te rog... lasă-1 să vorbească!

TAKE: Ei, ştii că-mi place?

IANKE: Dar ce, aci e vorba să-ți placă ție? Să-mi placă mie... că aici e vorba de mine...

TAKE: Ba mie mi se pare că-i mai mult vorba de mine...

IANKE: Și mă rog de ce te superi? Ei ştii că asta e așa un lucru curios! Ai vreun interes să nu vorbească?

TAKE: Dar n-are decât să vorbească! Poftim!...

IANKE: Mersi! Ei, Cadâr, acu zi mai departe, că ne-a dat voie boierul să vorbim de nevastămea. TAKE: Tu ești mai nebun că el! Treaba voastră! Vorbiți ce vreți!...

IANKE: Tocmai asta vrem! Spune, Cadâr! Și ce-a fost când am făcut eu armata? Că-i adevărat, tu nu erai însurat, și Cadâr era aici.

TAKE: Ei și ce-s vorbele astea? Ce-i dacă era aici?

IANKE: Te poftesc să nu țipi! Ori îl lași să vorbească, ori înțeleg tot! Și atunci vă dau dracului cu fată cu tot!

CADÂR: Bun! Bun! Bun! Ianke bre! Cadâr asta vrut ajungem! Fata putem mărita cu creștin.

IANKE: Ia lasă-mă acum în pace cu chestia asta. Mie să-mi spui ce rost au toate bâiguielile de adineaori!

CADÂR: Nu! Întâi tu! Putem măritam cu creștin? Fata jumătate creștin. Spune!

IANKE: Dar ce mă privește pe mine? Mărit-o cu cine vrei! S-o mărite el, poftim! Dacă-i a lui, ce mă mai întrebi pe mine?

130

TAKE: Bine, mă Cadâr, ce naiba ți-a mai trecut prin cap?

IANKE: Te poftesc pe tine să taci, că tu ești mort!

TAKE: Ești nebun! (Se ridică și trece în stânga.)

IANKE: Mă privește cum sunt! Cadâr, te rog să spui ce știi. Că tu trebuie să ştii ceva! (Lui Cadâr.) Spune! Ce știi?

CADÂR: Linișteștem, Ianke, Cadâr nu ştii nimic.

IANKE: Atunci ce bănuiești?

CADÂR: Cadâr nu bănuit nimic!

IANKE: Atunci de ce spui că a fost ceva!

CADÂR: Cadâr nu spui că a fost.

IANKE: Dar poți să juri tu pe Mahomed al tău că n-a fost nimic ?

CADÂR: A! Asta nu! Asta numai Take putem spune!

IANKE (lui Take): Acu ce stai? Spune!

TAKE (supărat): Ai spus că sunt mort! Iată că sunt mort și nu vorbesc!

IANKE: Ascultă. Nu vă jucați cu așa un foc! Treizeci de ani nici nu m-am gândit că s-ar putea să... și acum îmi vârâți în cap așa o idee... că-ți vine să înnebunești...

TAKE: Bine, mă nătărau bătrân, se poate să crezi tu așa ceva?

IANKE: Nu așa! Nu mă lua pe mine așa. Te rog să juri! Să juri pe mormântul nevestei tale și pe mormântul nevestei mele!...

TAKE: Ei poftim jur.

IANKE (domolit o clipă, dar imediat): Și chiar dacă a fost ceva tu ai să juri...

TAKE (foarte serios, luându-l de brațe): Mă, Ianke! Uită-te ici în ochii mei... mă uit cu treizeci de ani de prietenie, înțelegi tu? Să mă trăsnească Dumnezeu în clipa asta, de-i adevărat o vorbă!

IANKE (o clipă, apoi răzbunător, violent, lui Cadâr): Și chiar dacă ar fi fata lui, tot nu se poate mărita cu el, că-i soră, păcătosule! Iaca așa!

CADÂR: Da Ianke bre, dar și eu fost tânăr!

IANKE: Ce? Acuma tu?

CADÂR: Nu cu nevasta al tău... nevasta al lui...

TAKE: Ia nu mai porni altă prostie...

CADÂR: Eu cunoscut nevasta al tău înainte de tu cunoscut la el... Asta tu știm... iubit nevasta al tău, și ea iubit la mine înainte... asta tu știm...

TAKE: Da, dar eu îmi facusem armata...

131

CADÂR: Dar și mult negustorie la Galați făcut... mult pe ala drum fost.

TAKE: Ei acu te rog să nu faci cu mine joaca pe care ai făcut-o cu Ianke! Te rog!

IANKE: Dar ce, tu crezi că asta o face cu tine? Tot cu mine o face. Ăsta vrea să dovedeasca că chiar fata dacă ar fi a ta, Ionel ar putea s-o ieie!

TAKE: Dar fata nu-i a mea, mă?

IANKE: Dar de unde vrei să știu eu că ea mea? Poți tu să juri!?

TAKE: Asta cum am să jur?

IANKE: Apoi vezi! Vezi ce idee poate să vâre în capul unui om un ticălos de turc?

CADÂR: Lasam fata, luat Ionel! Bre Ianke, bre! Cadâr iubeștem la voi. La toţi voi iubeștem! Ca viața lui iubețtem. Asta tot gluma fost... asta încercare fost. Vrem aratam la Ianke: creștin, ovrei, turc totuna estem... Acum nici Ianke, nici Take nu spus... o dată măcar... ăla creștin, ala ovrei. Acum gândit supărare făcut, înșelat copil pierdut... Ascultam vorba la Cadâr: unde lacrima picat, unde inima tare batut, unde nuca dinlăuntru la viața este... om este bre, nu ovrei, nu creștin, nu turc... Asta coaja estem... buna estem. Dar nu nuca estem!... Cadâr țtim vorba de la Allah: nu păcat nuca ala fără coaja... păcat ala coaja fără nuc... Ianke bre!

Pricepem inima de la batrân Cadâr?

IANKE (trezit din gânduri): Mai bine! că dacă era fata lui Take, era soră cu Ionel și atunci chiar nu putea s-o ia deloc! Și era păcat!

CADÂR: Ei, facem la ei o bucurie mare?

ANKE: Ce zici Take?

TAKE: Da! Eu ce să zic... aș fi bucuros să limpezim lucrurile !

IANKE: Da, dar ce te faci cu mahalaua? Ce-o să zică mahalaua?... Parcă văd că pățesc ce-a pățit păcătosul de Herțcu. Nu mai calcă nici o gâscă chioară în prăvălie la el. Toţi târguiau de alături! Să ajung la faliment ca el?

TAKE: Da. Asta-i adevărat!

CADÂR: În mahalaua asta, numai voi doi negustori suntem.... Altul nu venim... Creștin dacă suparat de la Ianke cumparam... ovrei dacă suparat de la Take cumparam. Socoteala tot... tot ramânem…

IANKE: Dar asta poate că nu-mi convine mie.

TAKE: De ce, mă Ianke?

IANKE: Eu știu că ovreii mei or să cumpere de la tine, că sunt țâfnoși. Dar cine-mi garantează mie că creștinii tăi or să cumpere toţi de la mine.

CADÂR:Voi la fel câștigat până la astazi... nu-i adevărat? Atunci o singură prăvălia făcut și amândoi... la jumătate avut!

TAKE: Asta-i foarte bine!

IANKE: Ei așa da! Știi că-i deștept dobitocul! Tot vroiam noi să facem o asociație.

132

TAKE: Și atunci-spargem zidul de la mijloc...

IANKE: Că-i foarte subțire și nu costă mai nimic!

TAKE: Rafturile-s vopsite la fel...

IANKE: Și tot trebuie să vopsim casele albe cum vor copiii. Vezi tu ce bine a ghicit Ana mea că trebuie să vopsim casa la fel?

TAKE: Și iese un magazin frumos...

IANKE: Ca în centru, mă rog! Ce? Nu suntem lângă podul pescăriei ?

TAKE: Și deasupra o firmă mare...

IANKE: Așa cu niște litere, ne spun ei copiii cum.

TAKE: "Take și Ianke".

IANKE: Nu: "Ianke și Take"..

TAKE: Nu, cum am, zis eu, "Take și Ianke". Eu întâi, că-s mai bătrân!

IANKE: Dar ce mă privește pe mine bătrânețea ta! Asta-i firma! Ce îi act de naștere? La primărie cu el! Ăsta-i comerț și în comerț eu am început întâi!

TAKE: Da. Dar prăvălia tot eu am avut-o întâi. Tu vindeai nasturi...

IANKE: Dar ce fel de nasturi vindeam... nasturi fără nevastă... patent... și ce importanță are dacă te poartă pe tine prăvălia, ori porți tu prăvălia... Ce infanteristul nu-i și ei tot militar că și artileristul ? Ce ți-i pușca, ce ți-i tunul!

TAKE: Bine mă Ianke! Gândeşte-te că eu am avut o mulțime de... de! Eu am avut întâi copil...

IANKE: Da, dar eu m-am însurat întâi...

TAKE: Eu am avut capital de la tata.

IANKE: Da, dar eu 1-am făcut singur. Ei și la urma urmei eu îs negustor bun și tu negustor prost.

TAKE: Ei, apoi dacă e așa nu mai face tovarașia cu mine și gata!

IANKE: De ce te superi degeaba! Eu tot am s-o fac, dar pe firmă are să fie "Ianke și Take"!

TAKE: Dacă nu-i "Take și Ianke", nu fac!

IANKE: Bine, poftim! Să fie așa! Dar am să fac acum o propunere care te mulțumește și pe tine și pe mine, dar n-ai s-o primești!

TAKE: Dacă mă mulțumește o primesc!

IANKE: N-ai s-o primești!

TAKE: Dacă-ți spun c-o primesc.

IANKE: Jură c-o primești.

TAKE: Jur, poftim!

133

IANKE: Să scriem ovreiește... că se citește de la dreapta! Ei vezi că te-ai jurat degeaba?

TAKE: Apoi dacă umbli cu prostii... mai bine, ştii ce? Hai s-o scurtăm. Să lasam pe copii să hotărască.

CADÂR: Asta tot acolo estem! Dar pe dos! Ionel vrei "Ianke și Take" și Ana vrei "Take și Ianke"!

IANKE: Ce vrei? Omul bătrân spune femeii îmbracă-te și omul tânar îi spune dezbracă-te! Și femeia la fel bărbatului! Asta-i de când lumea...

TAKE: Bine, bine, dar vorba-i ce facem?

CADÂR: Ala mica hârtiuța la fes... Cadâr scutur... Cadâr trage!

IANKE: Ei poftim, haide și-așa! Vrei?

TAKE: Dar fie și-așa. (Așază foițele în fes.)

CADÂR (arătând): Take...

IANKE: Ei bun... și acum înc-o dată...

TAKE: De ce? Gata!

IANKE: De ce gata? Ia nu mă lua pe mine așa! N-a fost, vorba de trei ori? Ce vrei să mă faci mincinos?

TAKE: Hai mă de trei ori!

CADÂR (scoate bilețelul): Ianke!

IANKE: Ei, vezi, așa! Acuma-i bun! Ei, va să zica: "Ianke și Take" !

TAKE: Ești nebun.

IANKE: De ce nebun. N-am hotărât că întâia oară n-a fost bun? Ce faci așa niște ochi! Dacă te-ai ramolit și nu mai ştii ce spui, te privește!

TAKE: Hai și a treia oara!

IANKE: Ei haide, să nu zici că nu vreau eu!

CADÂR (scoate biletul): Take!

IANKE: Nu se poate! Să ştii că a fost o greșeala! Ia cată și vezi, nu mai este unul? Ei așa, vezi!

Uite: Ianke! (Pufnește în râs.) Dă-o dracului măi. Așa niște oameni serioși ca noi se joacă în hârtiuțe cu turcu? Parcă scoatem bilete de papagal! Lasă, ne odihnim bine și mâine dimineață facem înc-o dată. Poate că iese mai adevărat!

TAKE: Mă miram eu să fii și tu serios o dată!

IANKE:Ei ce vrei? Am învățat de la tata o vorbă mare. Cică nenorocirea e o persoană foarte delicată și foarte pretențioasă. Când dă de un om supărat și încruntat, îndată zice: Poftim!

Aici e! Mă așteaptă. Dar când dă de unul vesel, zice: Pardon, am greșit... și se ducel altul!

Uite-o că vine!

TAKE: Cine?

134

IANKE: Nenorocirea! Baba Safta! Ei cum să nu râd?... și să vezi că se duce la altul!

Scena 8

IANKE, TAKE, CADÂR și BABA SAFTA

BABA SAFTA: Buna seara. Dom' Take, la dumneata am venit!

IANKE: Nu ți-am spus eu?

TAKE: Ei și ce vrei de la mine?

BABA SAFTA: Apoi, avem ceva de vorbit.

TAKE: Spune.

BABA SAFTA: Că au pot spune așa... îi lucru cam anevoie și nu-i bine de spus față de toată lumea. IANKE: Mă rog, dacă-i nevoie eu pot să surzesc urgent.Numai să nu mă trimiteți în casa, că-i cald și nici la tren, că nu mă duc!

TAKE: Lasă, stăm noi de vorba aici, deoparte, și n-ascultă nimeni!

BABA SAFTA: Mă rog, cum vrei dumneata.

TAKE: Hai, spune.

BABA SAFTA: Of, lasă-mă să stau pe prispa asta și să-mi trag sufletul...

IANKE: Ce? ai înnebunit, babo? Vrei să-ți tragi sufletul pe prispă la mine?

BABA SAFTA: Apoi dumneata și când ai să mori ai să râzi...

IANKE: Unde să dea Dumnezeu! Te pomenești că se supară și se duce la alta...

BABA SAFTA: Dar se mai întoarce, n-avea dumneata grijă, jupâne...

IANKE: Uite, dacă t învârtești pe lângă dânsa, cum îi știi obiceiurile!

TAKE: Ei acum termină și tu, că femeia a venit cu treabă aici. Las-o să-mi spuie ce are de spus.

IANKE: Mă rog, ce? O opresc eu?

TAKE: Spune, babă.

BABA SAFTA: Să spun. Dar nu știu cum ciorilor să încep, mi-i că te-i supăra...

IANKE: Nenorocirea! N-am spus eu?

TAKE: Ei, taci odată din gură!

BABA SAFTA (încet): Dar să știi maică, un lucru. Dacă ți-o fi o supărare nu-s eu de vină. Eu vreau să-ți fac un bine, maică... asta-i. Nu care cumva să crezi că mă dau și eu de partea lor.

TAKE: Dar ce-i?

135

BABA SAFTA: Ia, păcătoasa asta de lume... vorbește și nu se mai satură…

IANKE: E, acum ce se leagă de mine?

TAKE: Ia taci, mă, din gură. Dar de ce e vorba, babă Safta?

BABA SAFTA: Ia, de flăcăul dumitale și (mai încet) de fata jupânului. E adevărat?

TAKE: Ce să fie adevărat?

BABA SAFTA: Că or să se ia?

TAKE: Și cine ți-a spus asta?

BABA SAFTA: Ei, Doamne! S-a auzit! Nu ştii dumneata? Vorbele bune nu se aud, dar cele rele bată-le pustia, nici n-au apucat să scape de pe gura omului și au și făcut aripi... și creștinii nostri îs tare supărați, maică, așa să ştii dumneata. E mare păcat, dom' Take, să nu le dai voie cumva, că se mânie Cel de sus!...

IANKE: Ce vorbești? Parcă Dumnezeu n-are altă treabă decât să vorbească cu așa una că ea...

TAKE: Ei acum, bre Ianke, chiar te rog să sfârșești, că nu mai e de glumă. Uite că a început să se amestece mahalaua în casa mea și începe lucrul dracului.

IANKE: Bine că ai băgat și tu de seamă...

TAKE: Și mă rog, ce pofteşte lumea de la mine, babă?

BABA SAFTA: Ei parcă dumneata nu știi. Am auzit că vrei să-i dai voie flăcăului?

TAKE: Ei și?

BABA SAFTA: Apoi nu-i bine! Că oamenii pun la cale tot felul de lucruri... că s-au vorbit să nu mai cumpere nimic de la dumneata... dacă se întâmplă una că asta!

IANKE: Ei foarte bine! O să cumpere de la mine! Pierd eu ceva?

BABA SAFTA: Dumneata nu, dar pierde el, maică... și-i păcat. Și pe urmă, mă întorc și altfel.

Dar ce? Dumnealui nu-i suflet de creștin? Cum are să facă una că asta. Să-și nenorocească frumusețe de băiat!

IANKE: Dar ce, băiatul lui nu-i de nasul fetei mele? E așa un nobil mare, că i se strică sângele?

TAKE: Și-acum ce te legi de băiat?

IANKE: Dar ea ce se leagă de fată?

TAKE: Dar acu nu-i vorba de fata ta. Acu e vorba de mine. Lasă-mă în pace cu fata ta cu tot!

IANKE: Așa? Ei, foarte bine! De ce n-ai spus-o de la început. Asta voiam și eu.

TAKE: Bine că recunoști că asta voiai. Atunci ce mai încurci lumea de pomană.

IANKE: Iote la el. Cică eu încurc, mă rog, vrei să te descurc. Iote că te-am descurcat și gata!

Du-te, mătușă, și spune la toată lumea că nu dau fata, și gata!

TAKE: N-o dai? N-o da! Ce, ți-am cerut-o eu?

IANKE: Dar ce, mă rog, ți-am vârât-o eu pe gât? L-am tras eu pe plodul tău de mânecă? Dar lasă-mă în pace cu ei. Nici nu mai vreau să aud de ei. Am terminat.

136

TAKE: Așa! Apoi dacă-i așa, am terminat și eu. Scurt.

IANKE: Foarte bine!

BABA SAFTA: Ei bun! Va să zică nu-i dai voie?

TAKE: Dar cine a spus că-i dau voie?

IANKE: Va să zică, spui serios că nu-i dai voie?...

TAKE: Spun ce-mi place! Ascultă, babă! Să mă lase lumea aceea în pace, auzi? Că vezi dumneata, am început să cam miros cine-i lumea aceea care vorbește. Nu-1 dau după nici o fată dia mahalaua asta, așa că toate supărările îs degeaba. N-am nevoie de pețitoare...

BABA SAFTA: Dar cine a spus, maică...

TAKE: Te rog să mă lași în pace că-ți cunosc și măselele din gură...

IANKE: Ești un dobitoc, va să zică nu cunoști nimic!

TAKE: Ba cunosc al dracului, că de m-or scoate din sărite, încep să-mi aduc aminte de unele de pe când eram tânăr și tot dădeam prin cotloanele de sub dealul mare de băiatul lui Frachtmann Chiristigiul...

BABA SAFTA: Eh!... Maică... dom' Take, dar erau prostii de tinerețe, bată-le pustia... Dar ce, m-am cununat cu el?

IANKE: Da, dar tot ai izbutit să faci un copil cu el.

BABA SAFTA (jignită): Apoi îmi pare rău, jupâne, că vorbești așa! Eu îmi trudesc sufletul că să fac cum-e bine și dumneavoastră vă bateți joc! Să mă bata Dumnezeu dacă mă mai amestec!

IANKE: Așa să te audă Dumnezeu!

BABA SAFTA: La urma urmei, nu-s copiii mei...

IANKE: Uite că a bagat de seamă!

BABA SAFTA: ...dar nici ai dumneavoastră nu-s...

IANKE: Ce? BABA SAFTA: Apoi chiar așa! Dacă-i lasați să se nenorocească, are să aibă dreptate lumea să spuie că nu v-ați purtat cum se poartă omul cu copilul lui! Bună seara! (Pleacă.)

IANKE: Ce? Ce? Și asta începe?

Scena 9

TAKE, IANKE și CADÂR

IANKE: Mă dobitocule, n-auzi ce spune? Ce taci așa ca o scândură de la dușumea? Ce, acu are să înceapă toată lumea la chestia asta?

137

TAKE: Și eu îs de vina?

IANKE: Ba nu! Împaratul Franz-Joseph. Taci ca o furculiță fără dinți și are să creadă toată lumea că dobitocul cu coarne îs eu.

TAKE: Mă, multe prostii ai spus tu în viața ta...

IANKE: Eu le-am spus, dar mi se pare că tu le-ai și făcut...

TAKE (scos din fire): Ei, dar pune capăt odată, pentru Dumnezeu!

IANKE: Ei și acu, ce te superi?

TAKE: Dar cum să nu mă supăr, când nu vrei să stai și tu cinci minute să te gândești!

IANKE: Ei ce vrei, eu nu gândesc mai repede.

TAKE: Te gândești pe dracu! Îți turuie gura că la o moară hodorogită și nu-ți dai seama ce buclucuri ne așteaptă!

IANKE: Nu ne așteaptă nici un bucluc... ce să ne aștepte? Ei, și chiar dacă ne așteaptă buclucuri, ce sunt eu de vină?

TAKE: Dar cine-i de vina, eu?

IANKE: Dar cine, eu? Ai vrut să facem negustorie alături... Uite ce faliment prima a ieșit!

TAKE: Apoi da, că eu îs de vină că ai făcut fete.

IANKE: N-aveai decât să faci și tu, dacă aveai așa o desteptăciune!

TAKE: Vezi că eu apucasem să fac, băiat.

IANKE: De ce te-ai grăbit?

TAKE: Ia du-te la toţi dracii și lasă-mă în pace!

IANKE: Am să mă duc, să crezi tu că am să ma duc. Dacă mă faci tu pe mine de vină de tot ce s-a întâmplat... atunci mă duc și gata! Cu fată cu tot mă duc! Așa să ştii tu!

TAKE: Dar umblă sănătos! N-am să mă omor eu din pricina fetei tale!

IANKE: Dar așa să am eu bine dacă am să mă spânzur din pricina băiatului tău!

TAKE: Dar nu te roagă nimeni!

IANKE: Dar chiar să rogi!

TAKE: Decât un lucru să știi. Dacă nu te gândești bine ce faci și de se întâmplă să iasă vreo nenorocire, uită-te ici în ochii mei. Mă jur pe mormântul tatii și al mamei că las tot, și prăvălie, și casăa, și mă duc în lume... (Iese pe ușa casei.)

IANKE: Foarte bine. Am să cumpăr eu mai ieftin!

(Take, supărat, întoarce spatele și iese.)

138

Scena 10

IANKE, CADÂR

IANKE: Du-te dracului... N-ai auzit? Cică eu vorbesc prostii. După treizeci de ani vrea să plece.

Vrea să lase și prăvălia, și casa, și pe mine și să plece. Foarte comod! Încalte să mă taie și pe mine bucățele și să dea foc la casă și gata! (Deschide ușa lui Take.) Du-te dracului! Așa un prieten, nici n-am nevoie! Dobitocule! Ce crezi? Pentru trei sarmale? Pot să fac și eu trei sarmale! La urma urmei ce, crezi c-am să mor? N-am să mor! Mi-a murit și nevasta și n-am murit... dacă așa o prietenie ai tu pentru mine și poți să mă lași singur, singur de tot, foarte bine!... Ei am să mor! (Același joc.) Și ce-ți pasă ție dacă am să mor? Am să mor fără prieteni.

Ce te privește? N-am nevoie și gata de așa un prieten că tine... Dobitocule! Du-te dracului! Ei poftim!... Acum vine Ițic - vine nenorocirea... eram sigur. Acum îs supărat eu... vine la mine.

De ce să nu vie la mine? Vii la mine, nu-i așa?

Scena 11

IANKE, CADÂR și ILIE

ILIE: Și de ce să nu viu la tine?

IANKE: Asta zic și eu. Eram sigur! Ei hai, vorbește!

ILIE: Am să vorbesc!

IANKE: Bine faci! Dar vorbește mai repede, că să scapi.

ILIE: Te rog să fii serios!

IANKE: Nici acum nu-s serios? Ei atunci nu pot să fiu serios! M-a făcut Dumnezeu așa un om că nu pot să fiu serios! Și asta înseamnă că Take are dreptate și eu sunt un prost. S-a suparat! Și zău degeaba s-a supărat... așa să am eu bine dacă am vrut să se supere. De unde să știu eu că e așa o bubă coaptă? Mă Ițic, mă! Pardon... mă Ilie, tu ești om deștept. Spune și tu. Așa un prieten că Take poate să plece și să mă lase singur de tot? Și ce vrea el să fac eu singur de tot? Să mă spânzur? Bine, mă spânzur! Dar de câte ori am să mă spânzur, ce crezi că merge de multe ori? Ei și pe urmă? Dacă avea de gând să mă lase, n-avea decât să mă lase când eram tânăr, nu acum, când am ajuns așa un măgar păcătos, care plânge ca o oaie. Dacă nu vrea să dea băiatul, n-are decât să nu-1 dea... ce? Am să-1 omor? Dar dacă vrea să-i dau fata, i-o dau. Dacă ei se iubesc înseamnă că vrea Dumnezeul și cine are să zică nu, când a zis Dumnezeu da?

ILIE: Comunitatea!

IANKE: Cine?

139

ILIE: Comunitatea! Ce ești nebun?

IANKE: Nu, sunt surd. Cine ai spus? Comunitatea? Dar ce amestec are Comunitatea? Eu am făcut fata cu Comunitatea, stai puțin să mă trezesc. Ce cu Comunitatea. De ce vorbești tu de Comunitate?

ILIE: De ce vorbesc? Vorbesc, fiindcă m-a trimes Comunitatea să vorbesc.

IANKE: Iote, iote! Și așa o mare secetă a fost că n-a gaăsit alt măgar să trimită?

ILIE: Te rog să vorbești cu respect, că eu vorbesc oficial!

IANKE: Ce spui? Știam că vorbești jidoveste... și așa unul că tine poate să vorbească oficial? Și mă rog, ce-ai să vorbești oficial?

ILIE: Am să vorbesc, că Comunitatea nu-ți dă voie să-i dai fata lui Ionel!

IANKE: Bine! Și dacă eu tot am s-o dau, ce recoltez eu?

ILIE: Ai să recoltezi așa un mic faliment sigur! Că nu mai cumpără nimeni de la tine!

IANKE: Ei, bruvo! Tot m-aleg cu ceva! Ei și dacă nu dau faliment?

ILIE: Și ce, la o mare supărare, crezi că un mic foc nu se poate pune?

IANKE: Ce vorbești?... Ca la Haim Rabinovici?

ILIE: Chiar așa!

IANKE: Și dacă eu îs asigurat pentru foc?

ILIE: Dacă ești asigurat pentru foc, tot nu ești asigurat pentru concurență.

IANKE: Ei și dacă m-am asigurat și pentru asta?

ILIE:Tot ai să închizi prăvălia...

IANKE: Ei dacă am s-o închid și deschid altă în asociație cu Take...

ILIE: Și dacă Comunitatea ajută un alt ovrei să deschidă alături...

IANKE: Și dacă îi dau eu foc? Ce se întâmplă?

ILIE: Deschide alta, că și el o să fie asigurat și gata!

IANKE: Ei comedie! La toate s-a gândit madam Comunitatea asta! Așa o cucoană teribilă, mai să pui mâna în foc că-i bărbat! Și la așa un bărbat pot să-i dau chiar pe Ana! Nu cumva îl cheama Ștrul?

ILIE: Ei, te rog! Fără aluzie! Eu vorbesc aici oficial!

IANKE: Așa, zau? Și cine mă rog te-a făcut oficial, Ruhala?

ILIE: Te rog!

IANKE: Dar acu te rog eu, că am înțeles ce șuruburi pui tu aici. Ce crezi că n-am aflat ce negustorie învârtești tu, pezevenghiule, de când a venit fata și până acum? Așa crezi? Și pe baba Safta cine a trimis-o? Ce crezi că n-am știut că ai trimis-o tot tu? Ai noroc că nu port câini în ogradă, că te-aș da afara cu câinii, auzi tu, păcătosule!

140

ILIE: Așa o politeță de ovrei ai tu în vorbă?

IANKE: Te poftesc să nu mă faci să-ți arat eu ție ce politețe de ovrei am eu pentru tine, că pe urma îi rău/ ILIE: Te rog arată!

IANKE: Fii deștept și nu mă ațâța!

ILIE: Ei, am să fiu deștept, dar tot am să te ațâț! Poftim. Crezi că mi-i frică? N-are de ce să-mi fie frică!

IANKE: Măă!

ILIE: De ce să-mi fie frică de așa unul că tine? Pentru că țipi? N-ai decât să țipi, că țip și eu și gata!

IANKE: Mă Ițic!

ILIE: Nu-i Ițic! Comunitate!

IANKE: Nu fi prost!

ILIE: Nu sunt prost, sunt Comunitate!

IANKE: Așa? Ești Comunitate? Și mă rog cum ești când ești Comunitate? Tot așa cum ai fost la Nicorețti după vin? Ce crezi că nu știu? Păcătosule!

ILIE: Și taci odată! , IANKE: Nu vreau să tac!

ILIE: Vorbește încet, ce ești prost și nu înțelegi! Din partea mea fă ce poftești. Și eu aș face că tine. Ce-s eu de vină dacă Ruhala e așa cu o ambiție la fata ta. S-o ia dracul de femeie... toată săptămâna a umblat pe acunsc la gard. Ce vrei să am bocluc?

IANKE: Dar ce vrei să-1 am eu? De ce vă amestecatț voi în casă la mine? Ce, eu mă amestec în casă la voi! Ce vreți voi să știți ce se petrece aici? Ce, eu umblu să știu ce se petrece la voi când te bate Ruhala și te vâră sub pat?

ILIE: Eh! te rog... ești așa un om indiseret, că mă și supăr!

IANKE: Ei bravo! Supără-te și tu! De ce să nu te superi? Numai cât trece un om pe lângă mine și gata s-a supărat... toţi s-au supărat! Bine că nu-s eu suparat! Am să fac explozie de atâta bucurie!

ILIE: Dar de ce te amărăști? Ce ești așa copil? Fă ce poftești!

IANKE: Cum să fac ce poftesc, când mi-ați ridicat mahalaua în cap? Eu cu ce trăiesc? Copiii cu ce-i hrănesc? Am muncit o viață întreagă că să ajung la batrânețe să dau faliment? Ei bine!

N-am să mărit fata. Am s-o omor, dacă așa vreți voi.

ILIE: Dar ce te potrivești? Lasă-i dracului pe toți...

IANKE: Tocmai tu vorbești?

141

ILIE: De ce să nu vorbesc? Poate că și eu aș face la fel dacă aș fi în locul tău... Fa ce poftești, dacă-i fata ta...

IANKE: Dar de ce să nu fie fata mea?

ILIE: Mă rog, n-are decât să fie! Ce mă privește pe mine!

IANKE: Da mă privește pe mine, dobitocule! Poftim că a început și el! Dar ce vreți cu mine pe ziua de azi, vreți să mă înnebuniți?... mă rog, îi fata mea ori nu-i fata mea?

ILIE: Ce întrebi așa că un prost? Dacă nu ştii tu, de unde vrei să știu eu!

IANKE: Da eu de unde vrei să știu? Poftim! Și să vezi că toată mahalaua vorbește ca el.

ILIE: Dar dă-o dracului de mahala, ce-ți pasă de ce vorbește?

IANKE: Dar cum să nu-mi pese? Cum să nu-mi pese... că atunci oricum aș face tot nenorocire iese. Dacă n-o mărit cu Ionel înseamnă că-i a mea și-o omor... dacă o mărit înseamnă că nu-i a mea și mor eu... și uite cine-mi aduce mie nenorocirea în casă... Uite de la ce păcătoși... De ia dobitocul aista și de la Ruhala...

ILIE: Iar te-ai supărat?

IANKE: Nu m-am supărat. Am înnebunit! Voi m-ați înnebunit... să fiți voi ai dracului de păcătoși că de asta nu vă iert. Auzi? Și acu te poftesc imediat să pleci de-aici că stric o masă pe tine! M-ați înnebunit!

ILIE: Ei, stai că plec... poftim plec!

IANKE (în urma lui): Și să ştii că n-am nevoie de voi... și puțin îmi pasă dacă nu cumpărați... și puteți să-mi dați și foc, păcătoșilor! Și ştii tu, să-ți spun una: să vă ferească Dumnezeu să mă fac și eu antisemit! (Istovit.) Am să înnebunesc! Cadâr bre, am să înnebunesc! Și dacă-i vorba că tot trebuie să înnebunesc, cel puțin să înnebunesc cu folos. Am să dau fata! I-o dau. Acum s-a terminat, și-i însor și gata! (Ilie a dispărut.)

Scena 12

IANKE și CADÂR

CADÂR: Asta nu bun, bre. Asta acum nu bun! Primejdie mare la voi estem. Lume suparat tare apoi estem. Nu cumăarat nimic prăvălia... alta făcut... greu! Primejdie mare la voi...

IANKE: Crezi?

CADÂR: Cadâr bine gândit și scapare bun găsit, voi trebui copii lasam fugim... departe voi.

Bani dat la ei... ei fugit sus la tren... puf, puf... iute mergem... la ceas Galați ajuns... voi nimic știut... La lume spus: voie nu dat și copii singur, fără voie, plecat... Atunc lumea nu suparam.... nenorocire estem.. lumea bun la nenorocire de la om estem... nu suparat aratam... Pricepem, Ianke bre?

142

IANKE: Aista e așa un plan... că-i o idee bună. Dar poftiml Ce facem cu Take? A spus că nu mai vrea el.

CADÂR: Take nu vrei! Take nu vrut de la capat... El ai bucluc la inima... el ai negru la inima... batrân bucluc… El nu vrei faci fericire la copil!

IANKE: Dar ce? Vrea să-și nenorocească copilul?

CADÂR: Nu știi!

IANKE: Dar el nu pricepe că-1 nenorocește! Cum să facă el o treabă ca asta? Ce nu-i copilul lui? Ei, dobitocul! Apoi chiar că ar avea dreptate lumea să zică că nu-i al lui... Tot nu seamănă eu el... nu-i așa că nu seamănă? Și mai bine că nu seamănă cu așa un dobitoc!

CADÂR: Ionel nu copil de la Take estem!

IANKE (uluit): Ce spui?

CADÂR: Ianke. Frate! Ascultam Cadâr! El spunem acum lucru, taina mare! Ionel copil de la Cadâr estem...

IANKE: Ce vorbești? Săracul Take! Așa o surpriză pentru el...

CADÂR: El nu știi... el nu trebuie știm, Ianke, juram, la Take nu spunem.

IANKE: Și el nu știe?

CADÂR: Nu știi... bănuit numai. Asta negru la inima la dânsu estem!

IANKE: Ei, și cum ai putut tu să faci așa un lucru, bre Cadâr?

CADÂR: Eh! Ianke bre! Cadâr tânăr fost, nevasta de la Take tânăr fost! Singur azi mine ramas... Take afaceri Galați! Inima păcătos păcat făcut... Asta adevărat estem. Take la Ionel nu mult iubeștem... el inima îndoit estem. El bani de fugă nu dam; el voie nu dam, el ajutor nu dam. Nu aşteptăm. Dam noi; Ianke bre, împrumute la mine douazeci mii lei.

IANKE: Ce să faci cu ei?

CADÂR: Cadâr dai la Ionel... copil de la el! Cadâr n-ai bani... dar Cadâr muncețtem, tot la viața munceștem... la Ianke înapoi dam.

IANKE: Ce să te împrumut pe tine? Lasă că am eu grija să dau fetei! Ce, crezi că n-am să dau?

Ce, eu sunt Take?... Ce? Eu?... (și deodată face ochii mari.) Ei comedie! Dar te pomenești că...

Te pomenești că-i adevărat cu fata. Ei, așa o poveste ar fi teribil!

CADÂR: Ala nu adevărat.

IANKE: Ascultă, Cadâr, te rog să nu glumești cu mine. Scoate ghimpele ăsta din inima mea... că eu singur nu pot să-1 scot... și degeaba jură Take, că tot nu pot să-1 scot. Ana e fata mea?

Adevărat că-i fata mea?

CADÂR: Asta țșim Cadâr! Bine știm! Pe Allah juram! Avem frica Ianke bre! Ala al tău fata estem! Acum dui bani la Cadâr?

IANKE: Acum de ce să nu-ți dau! Și drept să-ți spun, am așa o fericire... nu știu... se duce o fat, dar parca o câștig... Parc-a înviat din morți... și zău că-mi pare bine și de Ionel că-i 143

amestecat... Parcă se bagă de seamă mai puțin... Devine o căsnicie așa ceva mai internațional... Săracul Take... de el îmi pare rău! Dar dă-1 dracului, că dacă nu era așa, îmi nenoroceam fata. Tot răul cu câștigul lui. Eu mă duc să aduc banii și să-i dau fetiței.

CADÂR: Și tot la el dai și pentru Cadâr... Spune asta de la Cadâr... pentru Ionel. Eu chemam Ana, apoi plecam acasă... (Ianke intră în casă.)

Scena 13

CADÂR, apoi TAKE

CADÂR (bale ușor în geam): Take bre, unde estem? Cadâr vrei vorbim ceva la tine.

TAKE: Ce? CADÂR: Intram în casa...

TAKE: Mai bine aici... că băiatul cel mic n-a adormit. Ce-i ?

CADÂR: Take bre! Ala copii... trebuie fugim... cu tren acum fugim!...

TAKE: Așa m-am gândit și eu. Zicem că n-am vrut să-i căsătorim și au fugit!

CADÂR: La tine inima îndoita estem. Cadâr știm tu frate la Ianke fost... dar inima la tine tot îndoit estem. Tu credeam ala casa de la creștin cu ovrei nu bun estem. Frica avem. Mare frica avem.

TAKE: Ei, ce să-ți spun, mă Cadâr... ai dreptate. Așa cu capul mă gândesc că n-ar avea rost teama... dar mi-e teamă, ce vrei?

CADÂR: N-ai frică... Ana nu ovrei estem.

TAKE: Ei nu mai spune? Și de unde stii?

CADÂR: Fata de la Cadâr estem.

TAKE: Săracul Ianke! Și el stie?

CADÂR: El bănuiește numa. Ala inima la el îndoit estem! El nu vrei dai Ana! El ovrei ala gura de la el spune... ala inima nu vrei! Ajutam copii fugim... Astazi fugim... prumuta la mine douazeci mii lei dai la Ana...

TAKE: Na, că iese Ianke din casa... Hai încoace să vorbim. Poate că o fi adormit băiatul cel mic.

(Ies amândoi.)

Scena 14 144

IAKKE, apoi ANA cu IONEL și TAKE - chemându-i.

IANKE: Ana! ANA: Da! IANKE: Vino încoace!

ANA: Ce-i papa?

IANKE: Uite ce-i. (și arată banii.)

ANA: Papa! (îi sare de gât.)

IANKE: Iote, iote! Cum se cunoaste că ești fata maicăti... cum ai zărit un pachet de hârtii, miai și sărit de gât! Așa! așa!... Sărută pe ovrei aista bătrân... că el îi tatăl tău, nu-i așa?

ANA: Da, da, e papa al meu... Am înțeles tot.

IANKE: Ai înțeles și tu? Bravo! Vino să te sărut... și du-te de-ți fă bagajele, dar să nu vadă Take. IONEL: Bravo, nene Ianke!

IANKE: De ce nene? Poți să-mi spui și tată...

IONEL: Da, tată... (iese.)

IANKE: Ei așa! Tatăl... tău! Și el te lasă să pleci. Și-i rupi inima că ți-i tată, nu-i așa? Spune?

ANA: Da. IANKE: ...Dar te lasă să pleci ca să fii tu fericită și să nu mai plângi... și să nu te mai gândești la tren... nu mai întreba... cum și ce... că a fost greu, dar ce nu ar fi făcut un tat că mine, că doar ți-s tat, nu-i așa?

ANA: Da, papa.

IANKE: Ei bravo! Dacă zici tu, te cred... Tu trebuie să știi... dar păcătosul de Take nu-1 lasă pe Ionel... nu te speria. Fugiți fără să afle. Am să fac eu așa că nici n-are să-i pară rău când o să-i spun ce-am aflat acum... E o chestie mare... dar în sfârșit, asta-i altă treabă! Și uite, iei să-i dai lui Ionel de la Cadâr. Și-acum du-te și fă geamantanul repede. Ţi 1-am pregătit eu,... tatăl tău... și să ieșiți pe din fatță că am deschis oblonul... și să fii fericită și să te gândești că-s bătrân și păcătos și că te iubesc... că ești fata mea... și du-te și lasă o scrisoare că ai fugit...

Asta-i un fel de certificat. Și în colț v-am oprit o trăsură, că să vă duceți la tren... Acu puteți să vă duceți la tren... (Din prag Ana se mai întoarce o dată, îl sărută și iese repede.)

Scena 15

IANKE, TAKE

145

IANKE: Și dobitocul cela de Take stă în casă! Să vezi că încurcă lucrurile și nu pot copiii să fugă... și nu au decât un sfert de ceas... (Strigă.) Take! Take!

TAKE (ieșind): Ce-i?

IANKE: Ce stai în casa? Pe așa o vreme? Nu-i cald în casă?

TAKE: Ba da. Am și nădușit!

IANKE: D-apoi eu… E, ce să-i faci! Greu...

TAKE: Greu!

IANKE: Dacă așa a fost să fie!... Dacă a vrut Dumnezeu așa!

TAKE: Ai dreptate... Nici nu ştii câtă dreptate ai.

IANKE: Poate că tot știu...

TAKE: Nu, nu știi...

IANKE: Cadâr,unde-i?

TAKE: S-a dus acasă, să se culce.

IANKE: Eh! Lui ce-i pasă!

TAKE: Adevărat!

IANKE: El n-are copii!

TAKE: N-are!

IANKE: Oricum ia și el parte...

TAKE: Ei da, se și cade.

IANKE: Sigur că se cade... au crescut pe lângă el, parc-ar fi puțintel și copiii lui.

TAKE: Da, ai dreptate, (îl vede pe Ianke tresărind.) Ce-i? Ce ți s-a părut?

IANKE: A! Nimic! O trăsură s-a depărtat.

TAKE: Da... uite... nu se mai aude...

IANKE: Îhâ...

TAKE: S-o fi ducând la gară.

IANKE: Te pomenești... nici n-ar avea unde să se ducă la ora asta.

TAKE: Da. IANKE: Acusi trece și trenul.

TAKE: În câteva minute.

IANKE: Și gata, se liniștește.

TAKE: Se linistește.

146

Scena 16

TAKE, IANKE și CADÂR

TAKE și IANKE: Ce e?

CADÂR: Întllnit copii amândoi!

TAKE și IANKE: Unde? Cum? CADÂR: Afar la trăsur, încolo plecat! Ei asta scrisori dat, la tine Ianke... la tine Tako.

TAKE și IANKE (citesc scrisorile și joacă teatru): Pii! Aaa! IANKE: Ce nenorocire!

TAKE: Grozăvie!

IANKE: Au fugit copiii!

TAKE: Da, au fugit!

IANKE: Ei, ce facem?

TAKE: Ce să mai facem!

IANKE: Dacă ne-am duce după ei la gară?

TAKE: Da, haidem!

IANKE: Haidem!

TAKE: Stai! Trece trenul!

IANKE: Trece trenu?

TAKE: Uite! Uite colo!

IANKE: Ei trebuie să fie! Fă semn cu batista dobitocule... Fă semn cu batista dobitocule! (Dar n-are batista și face semn cu mâna.) De ce n-ai răspuns?

TAKE: Poate că nu ne-au vazut.

IANKE: Așa de repede?

TAKE: Așa se uită...

IANKE: Nu se poate!.., TAKE: Așa am uitat și noi!

IANKE: S-au dus!

TAKE: S-au dus!

147

(Și acum plâng amândoi în voie.)

CADÂR: Lasam, bre! Nu mai plângem bre! Copiii torcem fericit... și voi fericiți și ei fericiți și eu fericit...

TAKE și IANKE (amândoi deodată): Și tu?

IANKE și TAKE (odată amândoi): Și el!

TAKE: Spune!

IANKE: Nu, spune tu, mă Take!

TAKE: Mă frate, acum că au plecat copiii, să dăm carțile pe fașă cu turcu.

IANKE: Asta voiam și eu!

TAKE: Copilul îl iubești, nu numai pentru că 1-ai făcut. Îi iubești și când l-ai crescut și 1-ai îngrijit. așa că asta nu schimbă mare lucru!

IANKE: Foarte adevărat! Și noi ne-am făcut datoria!

TAKE: Dar turcu nu și-a făcut-o!

IANKE: Și nu și-a făcut nici datoria de prieten!

TAKE: Va să zică ştii ?

IANKE: Asta voiam să-ți spun! Dar eu credeam că tu nu știi!

TAKE: Cum să nu știu?

IANKE: Și de ce nu mi-ai spus și mie?

TAKE: Era greu să-ți spun, ce vrei? Câtă vreme era copilul aici.

IANKE: Și ce-ai zis când ai aflat?

TAKE: Ce era să mai zic? Dar un lucru tot am zis: Asta n-a fost prietenie, măi frate!

IANKE: Foarte adevărat! Eu unul, fiindcă copiii au plecat, eu pe Cadâr nu-1 mai cunosc.

TAKE: Mă frate Ianke, crede-mă că asta fac și eu.

IANKE: Te cred, și merita. A fost o ticaloșie.

TAKE: Da, și eu n-o iert!

IANKE: Da cum am s-o iert eu?

TAKE: Așa încât Cadâr de-acum încolo te-am șters din inima mea.

IANKE: Și nici bună ziua nu-ți mai dau.

TAKE și IANKE: Rămâi sănătos! (Pleacă amândoi.)

148

CADÂR: Allah mare estem și Mahomed profet de la el estem., mă tot turca plateștem!

ACTUL III

Scena 1

TAKE, IANKE

Ar fi tot decorul din actul al doilea, dacă toate câte se vedeau acolo n-ar fi date foarte în fund și nu li s-ar fi pus În față un gard. Este de fapt o vedere a celor două curți, din cărăruia care trece prin spatele lor, desparțindu-le de calea ferată, de care s-a tot vorbit până acum.

Firețte, fiecare curticică își are portița ei, de-a dreapta și de-a stânga unui copac mare și bătrân – sădit pe linia gardurilor, în preajma și la umbra lui o laviță rudimentară de lemn.

Dar curțile au ajuns până aci îngustându-se. Parcă ar porni toate - chiar și a lui Cadâr - din rădăcina copacului bătrân. Astfel și copacul, și banca aparțin celor trei curți deopotrivă. Va fi trecut o lună, două de la întâmplările povestite mai înainte. Pe dinafară nimic nu se vede schimbat. Doar bătrânii cei doi - Ianke și Take - care fumeaza și stau pe bancă, par ceva mai obosiți, pe gânduri și parcă mai triști. Poate unde se simt ceva mai singuri, de când le-au plecat copiii și, mai ales, de când au rupt prietenia cu Cadâr. E seara lăsată, și cu ea o dată, liniștea aceea cuminte, caldă și primitoare a târgurilor noastre, în care inima se topește că o apă și se prefiră încet-încet de tot în larg, în cer, în noapte. Bătrânii, cu ochii dșsi, cântă ceva, destul de încet și de amărât, cum ar fi - știu eu? - poate acel dureros cântec ce este "Ada-idavavala"...

IANKE: Nu te duci să mănânci?

TAKE (dă din cap): Mh! Am dat băiețelului să mănânce!

IANKE: Ce? N-ai poftă?

TAKE: Nu prea. Poate c-oi lua ceva în gură, mai târziu...

IANKE: Lasă pe mâine, poate că mâine tot ai să mănânci, TAKE: Că și azi...

IANKE: Nu-i nimic. Faci economie!

TAKE: Dar tu?

IANKE: Și eu! Fac economie și siluetă! Așa-i modern.

TAKE: N-ai nici tu poftă?

149

IANKE: Am așa o poftă că de-ar avea toată lumea ca mine, ai umbla cu lumânare să găsești un om sărac.

TAKE: Bătrânețea...

IANKE: Bătrânețea...

TAKE: Nu mai mănânci, nu mai dormi...

IANKE (ca un ecou): ... nu mai dormi...

TAKE: Și aștept...

IANKE: Ce aștepți?

TAKE: Moartea...

IANKE: Ce vorbești? Așa o vizită placută aștepți tu? Du-te la dracul cu ea de gât! Așteapt-o tu și pentru mine...

TAKE (blând): As astepta-o eu și pentru tine dacă s-ar putea. Dar nu se poate, mai frate Ianke! Asta trebuie sa ți-o astepti singur!

IANKE: Singur..! Ei, ce vrei?

TAKE: Tot trebuie să vie odată!

IANKE: să vie? Cine să vie?

TAKE: Ei, cine? Moartea!

IANKE: Dă-o dracului de moarte! Tot la ea te gândețti? Am să stric de tot banca asta, că numai ea-i de vină! Cum să nu te gândești la moarte dacă stai la tren?

TAKE: Vine!

IANKE: Cine?

TAKE: Trenul!

IANKE: Ei bun! Nu-i nimic. El vine și trece și te lasă în pace... măcar de-ar face și ea ca trenul!

TAKE: Cine?

IANKE: Moartea!

TAKE: Frumos vine.

IANKE: Cine?

TAKE: Trenul.

IANKE: Foarte frumos când vine. Și se face mare și crește... și-i așa ca un flăcău vesel...

(Amândoi urmăresc ceva în trenul închipuit ce le trece prin față, apoi se lasă iar pe bancă, mai obosiți ca înainte. Pesemne că li s-a părut ceva, ori așteaptă ceva.)... Dar lasa așa o amarăciune pe inimă când pleacă... și se face mic... și intr- în pamânt...

TAKE: S-a dus...

150

IANKE: Nu se mai vede.

TAKE: Văd!

IANKE: Ce, ești prost? Ce să vezi dacă nu se vede?

TAKE: De ceva vreme mă trezesc noaptea la fiecare tren.

IANKE: Și eu.

TAKE: Și aud cum vine și vine...

IANKE: Și pe,urina cum se duce... și se duce... și se duce la dracu. Așa o civilizație care nu te lasă să dormi.

TAKE: Eh! Parcă numai trenul?... și când aud un pas pe stradă... tot mi se pare...

IANKE: Nu-i așa?... și mie!

TAKE: Și ce vrei... Bătrânețe!...

IANKE: ...Bătrânețe!

TAKE: Și singurătate...

IANKE: Și singurătate...

TAKE: Ce să-i faci, nu poți să ții pe nimeni în lanț...

IANKE: Pe cine să ții în lanț?

TAKE: Chiar și pe Cadâr...

IANKE: Și de ce să-l ții în lanț? Dă-1 dracului de păcătos! Acu să-1 ții în lanț? Așa unul ca el, când era tânar trebuia să-1 ții în lanț!

TAKE: Dar de unde era să știu eu?

IANKE: Dar eu?

TAKE: Uite că vine!

IANKE: Cine? Cadâr?

TAKE: Nu, trenul. (Și amândoi urmăresc trenul, care trece potrivnic celui dintâi.) Ai văzut ceva?

IANKE: Ce să văd?

TAKE: Trenul!

IANKE: A! Trenul mi se pare că 1-am vazut...

TAKE: Mi se păruse...

IANKE: Da! și mie...

TAKE: N-a fost..

IANKE: Nu! Ei hai, mai fumează o țigară...

151

TAKE: Mulțumesc. (Oftând.) Tinerețe...

IANKE: Și dragoste... Ce să-i faci? Când ieși din casă, și afară-i așa o lumină nouă, și o frumusețe pe care n-o mai ştii - cine-i așa de idiot să se mai uite înapoi? Și poate că-i mai bine așa! Viața-i ca un automobil: Mergi cu așa o viteză, că de te uiți înapoi măcar o dată, îndată dai bună ziua cu un dobitoc de telegraf. Noi trebuie să fim deștepti! Așa un vânator care plânge să i se întoarca gloanțele înapoi, să-1 scuipi în ochi.

TAKE: Ei da, mă Ianke, îi frumos ce spui tu, dar inima ce spune?

IANKE: Dar ia să mă lase odata și inima în pace. Eu nu vreau să vorbesc de la gât în jos!

TAKE: E ușor să vorbești!

IANKE: Ei, dacă-i ușor atunci să vorbesc! Și de ce să nu vorbesc? Dacă nu vorbesc, o aud cum bate și nu vreau. Bate, bate, bate, bate și mă bate la cap! Nu mai vreau, scurt.

TAKE: Parcă-i destul să nu mai vrei?

IANKE: Nu-i destul, dar vrei de multe ori și poate că tot reușești să fie destul!

TAKE: Nu mă Ianke, tu ştii că eu îs om tare. Nu mă dau bătut cu una cu două. Dar degeaba.

Când vine Gavril cu poșta și-mi întinde scrisorile, mă topesc. Nici nu știu cum să le citesc!

IANKE: Parcaă eu ce cusur am?

TAKE: Apoi?

IANKE: Da, dar nu vreau să-1 mai am.

TAKE: Bine, înțeleg eu ce vrei să spui tu, dar nici eu nu vreau, și degeaba. Uite stau pe colțul tejghelei, și le citesc scrisorile toată ziua.

IANKE: Păi ce vrei să facem?

TAKE: Asta spun și eu. Azi n-am primit.

IANKE: Nici tu?

TAKE: Nici... și nu-ți închipui ce greu mi-a fost.

IANKE: Ce n-au voie?

TAKE: Ba da, dar nu-i totuna...

IANKE: Ei bine, asta înțeleg, da oricum... și ieri ce ți-a scris?

TAKE: Păi nu ți-am spus aseară?

IANKE: Ba da, dar ce strică dacă o să mai spui o dată?

TAKE: Că o duc bine, că afacerea aceea pe care au început-o merge strașnic, că îs fericiți, că se iubesc.

IANKE: Atât tot?

TAKE: Atât. Dar ție ce ți-a scris?

IANKE: Cam tot așa. Și tot amândoi au iscălit?

152

TAKE: Da. IANKE: Ia dă să văd și eu scrisoarea.

TAKE: Ce să vezi, nu ți-am spus?

IANKE: Ba da! Oricum alta-i vorba, alta-i scrisul. Parcă ești mai aproape de ei, când citești.

TAKE: Asta e drept. (Din portofelul lui alege una.) Asta-i ceea dinainte, dela Brăila; asta-i mai demult – de la Galați... Asta de la Constanța...

IANKE: Se plimbă. Bine că au parale.

TAKE: Chiar, numai să le ajungă că prea mult nu cred să aibă pentru asemenea plimbări...

IANKE: Asta zic și eu...

TAKE: Uite, asta-i de la București!

IANKE: Tot la mașina scrisă? Ce au și copiii ăștia cu scrisul la mașină?

TAKE: Așa-i azi!

IANKE: Da, modern, civilizație... dar prea-i civilizație pentru așa o scrisoare la părinţi.

TAKE: Și ție-ți scrie la mașină?

IANKE (vag): Daa... și nu știu cum dracu, dar așa o formă comercială, și mașina, nu-i totuna cu scrisul de mână. Acolo parcă-i, de-a dreptul. Dar așa, zău, parcă pune la mijloc un perete, stă aici o bucată de oțel. Nu lipeăte inima de inimă. Stă o bucată de oțel la mijloc...

TAKE: Asta-i cam adevărat - dar ce vrei?

IANKE: Ce vreau? Vreau să mă lase în pace cu așa o civilizație! Mă amărăște acum cu mașina, cum m-a amărât înainte cu trenul! Așa o civilizație, care mă amărăște, să se ducă la dracu!

TAKE: Ei, și ce te necăjesti așa?

IANKE: De ce? De ce? Uite-de ce! (Se caută în portofel.) Până acum mi-a fost rușine să-ți arăt!

Ei bine am să-ți arăt! Poftim! Tot la mașină...

TAKE: Ei bine, știu; și?

IANKE: Cum și? Dobitocule! Nu vezi că-s tot scrisorile acelea! Dumnealor pun două foi și trag două exemplare și iscălesc amândoi și pun la două plicuri! Ei, așa o economie și la dragoste prea e modern, prea e civilizație.

TAKE (comparând scrisorile): Așa e, domnule! Ai dreptate! Aceleași scrisori, uite. A mea e primul exemplar și a ta a doua...

IANKE: Nu se poate! A mea e prima... și a ta e... (Deodată.) Ce vorbești prostii! Nici una nu-i prima! Ei să știi că avem așa niște copii moderni că primul exemplar îl pun la dosar - ori... ori... ori îl trimit lui Cadâr!

TAKE: Să ştii că și lui Cadâr îi trimit! Așa și trebuie să fie! Nu-i și el părinte!

IANKE: Ai dreptate!

153

TAKE: Și, oricum! Ei n-au de ce să fie supărați pe..turc. Se și cade să-i scrie! Nu-i așa?

IANKE: Mă rog, dacă zici. Și tu...

TAKE: Păi, nu-i drept!

IANKE: Mă rog - nici o vorbă. Ce? O să fim noi mai turci decât el?

TAKE: Ssst!

IANKE: Ce? TAKE: Mi s-a parut că...

IANKE: Nu, nimic...

TAKE: Oare mai vine?

IANKE: Cine să vie?

TAKE: Mai vine vreun tren?

IANKE: Dar ce mă întrebi pe mine? Ce eu sunt C.F.R să le știu pe toate?

TAKE: Și acu tu ce te superi? Dacă nu știi, nu spui și gata!

IANKE: Mai așteaptă să le învăț bine și-am să le știu… De când au plecat copiii învăț mereu... nu vezi; o școală teribilă fac!

TAKE: Adevărat! Cum închidem prăvăliile, aci o rezemăm.

IANKE: Și într-o zi o să le închidem de tot, și-o să învățăm perfect!

TAKE: Ia nu mai glumi tu cu vorba asta!

IANKE: Dar nu glumesc deloc. De o lună încoace, număr clienții în fiecare zi. A lucrat bine Ruhala, am să-i adresez felicitări.

TAKE: Eh! Că baba Safta a avut vreun cusur.

IANKE: I-am numarat, i-am numarat, până i-am ispravit de numărat...

TAKE: Cum adica?

IANKE: Iaca așa scade-scade-scade... și gata. Noroc că acum nu mai are de unde să scadă.

TAKE: Eh! Zi ferească Dumnezeu!

IANKE: Am zis și m-a și ferit! Azi n-a mai venit nici un client în prăvălie.

TAKE: Ce vorbești? Și la mine de alaltăieri...

IANKE: Și la Cadâr dacă torni un kilogram de untdelemn, deschizi fabrica de sardele și nu știu ce dracu au toţi de se duc și se nădușesc acolo... La mine e așa un aer curat și plăcut... nu-i nimeni!...

TAKE: Și acum îți arde de glumă?

IANKE: Ei și dacă am să mă dau cu capul de pereți crezi că iese bani? Nu, eu cred că iese sânge! Și nici clienți nu fac! Am să fac cel mult o duzină de cucuie! Să-i fie de bine lui Cadâr cu 154

prăvălia lui, dacă a avut așa o prietenie pentru noi. Aa o afacere cu așa o cinste s-o poarte el sănătos! Numai să dea Dumnezeu să aiba atâția bani ca să-i poata ține legați!...

TAKE: Deocamdata văd că-și platește datoriile!

IANKE: Știu, îi dă mâna.

TAKE: De unde știi? L-ai văzut când a venit?

IANKE: Păi, cum era să nu-1 văd, dacă a venit la mine?

TAKE: La tine? Când?

IANKE: Acum vreo două zile - ce te faci că nu ştii - doar adineauri ai spus!

TAKE: Pai, nu, eu spuneam că a fost la mine.

IANKE: Așa? Și la tine a avut datorii? Ei, bravo, bine că a avut credit.

TAKE: Parcă tu nu i-ai fi dat?

IANKE: Cum să nu-i dau, dacă i-am dat?

TAKE: Mult?

IANKE: Eh! Ce să mai vorbim? Acu că mi-a plătit tot - meargă sănătos! și tie ți-a plătit tot?

TAKE: Da. IANKE: Mult!?

TAKE: Eh! Lasă-1 în plata Domnului!

IANKE: L-am lăsat, dar spune cât! Nu te teme, nu mă amărăsc că-i merge bine. Eu, dacă nu te-ai supăra tu, să mă bată Dumnezeu dacă n-aș fi în stare să vorbesc și acum cu el păcătosul dracului că am ținut la el ca... la un frate.

TAKE: De ce să mă supar? Și mie mi-era că ai să te uiți tu urât... altfel... parcă eu mă supăr că face dever așa de bun? Că trebuie să facă ispravă bună de a putut el să-mi plăteasca douăzeci de mii de lei...

IANKE: Iote, iote! Și mă rog, de ce tocmai așa o sumă rotundă? Și i-ai dat de mult?

TAKE: Nu mai țin minte bine...

IANKE (decis): Mă Take, spune drept! Nu cumva i-ai dat când au fugit copiii?

TAKE: Ei asta-i! Acum n-ai să mă faci vinovat pe mine că au fugit copiii...

IANKE: Nu, zău că nu, dar vreau să știu.

TAKE: Nu țin minte, mă Ianke, crede-mă!

IANKE: Mai Take, tu ai așa o vorbă care miroase a minciună, că strici cu ea un depozit întreg de parfumuri!

TAKE: Bine, mă omule, așa mă cunoțti tu pe mine?

IANKE: Tocmai fiindcă te cunosc. Știu că nu poți să spui minciuni.

155

TAKE: Apoi atunci?

IANKE: Da, dar de spus tot le spui! Asta - ca și negustoria. Faci prost, dar tot o faci! Eu te rog să-mi spui adevărul.

TAKE: Mă crede-mă, nu i-am ajutat eu să fugă.

IANKE: Dar nu-i vorba de asta, dobitocule. De ajutat, i-a ajutat Dumnezeu, și eu îl cunosc bine pe Dumnezeu, dar aici e alta chestie, înțelegi tu? Aici e la mijloc o combinație ceva teribil pe care vreau s-o prind de coadă.

TAKE: Ce combinație poate să fie?

IANKE: Dar tu nu pricepi că sta mintea în loc când tragi linia și faci totalul? Ia adună, mă rog, banii de la tine cu fuga copiilor și cu prăvălia lui Cadâr. Ce, tu nu vezi ce combinație poate să iasă de aici? Ce mișelie!

TAKE: Adică tu crezi că turcul a deschis prăvălia cu banii de la mine?

IANKE: De ce să cred? Că nu mai cred nimic. Ce pot eu să mai cred? Dacă ai să-mi spui poate că tot am să cred ceva.

TAKE: Dar chiar dacă ar fi făcut-o cu banii mei, nu înseamnă că a fost cu voia mea.

IANKE: Dar tu poți să fii și așa de dobitoc, să-1 ajuți să-și deschidă prăvălia, ca să te aduca la faliment. Dar nu-i vorba de asta.

TAKE: Atunci de ce?

IANKE: Ei bine, am să rup eu sacul odată! Mă întrebi de ce? Iaca am să-ți spun de ce. Fiindcă și eu i-am dat tot douazeci de mii de iei.

TAKE: Când?

IANKE: Ei, poftim că acu mă întrebi și tu pe mine! Aci e la mijloc o combinație că sta mintea în loc, pricepi?

TAKE: Nu mai pricep nimic!

IANKE: Apoi dacă nu pricep eu, cum ai să pricepi tu? Va să zică, i-ai dat banii când au fugit copiii...

TAKE: Nu știu, mă...

IANKE: Bine, nu stii! Atunci știu eu, fiindcă toi atunci i-am dat și eu!

TAKE: Și de ce?

IANKE: Pentru că mi-a cerut.

TAKE: Atunci de ce a mai cerut și de la mine?!

IANKE: Ei vezi, mă, cum te dai tu de gol ca un prost? Și prost ești și prost ai fost... și ceea ce-i teribil e că am fost prost și eu!

TAKE: Cum adică?

IANKE: Adică ne-a tras Cadâr pe sfoară pe amândoi! Halal!

156

TAKE: Cum ne-a tras pe sfoară?

IANKE: Acum n-ai să mai spui că nu te-a făcut el să lași copiii să fugă? Că și pe mine tot el ma făcut să-i las!

TAKE: Și tu?

IANKE: Apoi vezi? Felicitările mele!

TAKE: Dar atunci nu ești supărat...

IANKE: Dobitocule! Dar de ce să fiu suparat; dacă i-am lasat, înțelegeam să fii tu suparat că nu voiai să-i lași.

TAKE: Eu? Nu voiam să-i las?

IANKE: Ei, te rog acu nu te mai face, că mi-a spus turcul!

TAKE: Dar mie mi-a spus turcul că tu nu vrei!

IANKE: Că nu vreau eu? Dar ce aveam eu să nu vreau? Ei., acum începi să vezi combinația?

TAKE: Ei, drăcia dracului! Dar atunci, de ce a cerut bani de la tine?

IANKE: Cum de ce? A dat el pentru băiat, că eu dădusem pentru fată.

TAKE: Dar pentru fată am dat și eu!

IANKE: Cum era să dai tu? Ce ești nebun?

TAKE: I-am dat lui Cadâr - pentru asta mi-a cerut împrumut!

IANKE (amețit): Stai! Stai! Că am amețit! Asta nu mai este o combinație, asta-i că un vis rău!

Mă rog, de ce a dat pentru fată?

TAKE: Ei, de ce...

IANKE: Înțeleg să dea pentru băiat!

TAKE: Dar de ce?

IANKE: Ei ce mai întrebi? Nu era datoria lui?

TAKE: Cum datoria lui? Datoria lui era să dea pentru fată.

IANKE: Pentru fată? Stai că acuma am amețit de-a binelea! De ce era datoria lui, când era datoria mea?!

TAKE: Ei, ştii că-mi place! Parcă acu afli întâi...

IANKE: Stai oleacă, stai oleaca, stai, că mă trec toate nădușelile...

TAKE: D-apoi pe mine?

IANKE: Dar de ce să te treacă pe tine - că tu știai?...

TAKE (exasperat): Ce știam, mă? Ce știam?

IANKE: Ce țipi așa că un nebun? Ce n-am vorbit?

157

TAKE: Când am vorbit?

IANKE: După ce au plecat copiii, n-am vrut să-ți spun și mi-ai zis că știi.

TAKE: Pai dacă știam...

IANKE: Da, dar nu știam despre mine...

TAKE: Dar mie nu mi-ai spus atunci că știai ?

IANKE: Ce știam, dobitocule? Ce știam?... știam de Ionel.

TAKE: Cum de Ionel, mă? Ce-1 amesteci pe Ionel aici? Nu era vorba de Ana? IANKE: Ești nebun - am vorbit de Ionel!

TAKE: Dar tu ești nebun - că am vorbit de Ana! IANKE: Ce-ai vorbit de Ana? Ce are a face Cadâr cu Ana mea?

TAKE: Dar ce are a face Cadâr cu Ionel al meu?

IANKE: Ei bine, ești nebun, și nu mai vorbesc!

TAKE: Ba văd că nebun ești tu, și-am terminat.

(Mică pauză. Tonul scade.)

IANKE: Eu nu înțeleg nimic!

TAKE: Nici eu!

IANKE: Dacă Ionel îi băiatul lui...

TAKE: Ce, ești nebun? Cum băiatul lui?

IANKE: Pai așa a spus Cadâr.

TAKE: Nu-i adevărat! Cadâr a spus de Ana! Nu de Ionel!

IANKE: Ce, ești nebun? Ce-a spus de Ana? TAKE: Că-i fata lui!

IANKE: Fata lui?... Ana? Asta nu mai este combinație! Asta-i curată nenorocire!

TAKE: Văd și eu!

IANKE: Dar nu se poate! Așa ceva nu se poate! Dar ce-i asta? Iar începe povestea? Dar ce, vrea să mă ducă la balamuc? Să spuie el că Ana e fata lui? Înțeleg să spuie de Ionel ce pofteşte...

TAKE: Ce, ți-ai ieșit din minti? Eu îl omor!

158

IANKE: Și ce? Crezi că nu-l omor și eu? Eu îl omor în orice caz! Să mă bata Dumnezeu de nu-1 leg de șină, la tren. Încalte să-mi folosească și mie trenul la ceva. (încet, amețit.) Turc ne-a trebuit, turc am găsit!

TAKE (hotarât): Orisice-ar fi, trebuie! (Strigă.) Cadâr!

IANKE (îngrozit): Nu! Nu! Mi-i frică...

TAKE: Și mie mi-i frică... dar nu vreau să ajung la tren. (Strigă.) Cadâr! Vino încoace numaidecât! (Cadâr vine.)

Scena 2

TAKE, IANKE, CADÂR

TAKE: S-a dat pe față tot. Știm tot! Și ne-am îngrozit! N-ai fost prieten, Cadâr, n-ai fost un Cadâr. Tot ne-ai luat, tot, tot.

CADÂR: Cadâr nu vinovat!

IANKE: Dar cine-i vinovat? Noi? Pentru ce mă rog? Că te-am primit în casă? Că nu te-am azvârlit pe drum să crapi de foame?

TAKE: Și asta ți-a fost ție răsplata? Să ne iei nevestele?

IANKE: Și copiii? Spune! Hai, spune!

CADÂR: Nu adevărat!

IANKE: Cum nu-i adevărat? Nu mi-ai spus mie că băiatul lui e băiatul tău?

TAKE: Dar mie nu mi-ai spus că fata lui e fata ta?

CADÂR: Nu adevărat!

TAKE: Dacă nu-i adevărat de ce ai spus așa?

CADÂR: Alta cum voi nu lasat copii să plecat!

IANKE: Și ce interes ai avut să plece copiii? Că fără interes nu faăceai tu negustoria asta! Taci înainte, că bine faci!

CADÂR: Voi nu lasați Cadâr vorbeștem...

IANKE: Dar ce să mai vorbești? Nici nu trebuie să mai vorbești. Cel puțin dacă ar fi fost adevărat că copiii, aveai un motiv să faci ce ai făcut, și am fi înțeles. Dar așa? Poți să-mi spui mie de ce ai luat bani și de la Take, și de la mine?

TAKE: Chiar așa! Nu le dădusem noi?

IANKE: Nu vezi că nu poți să explici nimic! Mă rog, ce-ai vrut? Ai vrut să profiți de ocazie și să-ți faci prăvălie?

159

TAKE: Apoi că numai aici ai vrut să ajungi; dacă e adevărat că nu-s copiii tăi! Dar spune și tu o vorbă! Ce vrei ? Să facem o nebunie ? Să facem moarte de om ?

CADÂR: Turcu platește!

IANKE: Platește! Cine platește? Turcu? Ei asta a fost odatăa... acum văd că turcu câștigă! Și bine face! Acum sunt sigur că pe toate le-ai pus tu la cale: și pe Ițic, și pe baba Safta, și pe Ruhala, și toată mahalaua - că să poți ajunge unde ai ajuns.

TAKE: Răsplata pentru ce am făcut pentru tine!

IANKE: Ai fost grăbit! Ne-ai sucit mințile, să-i lăsăm să plece mai repede, și ne-ai legat la ochi că n-o să se supere nimeni pe noi...

TAKE: Și la o săptămână după asta, ai adus un vagon de marfă de la Galați. Și ai tras toată clientela la tine...

IANKE: La noi nu mai calcă nici un om în prăvălie. Și la tine.... a trebuit să-ți angajezi doi vânzători... și vinzi... și vinzi... și vinzi... Ei haide, zi înainte... vinde... până ne-i vinde și pe noi...

TAKE: Ne-ai adus în pragul falimentului.

IANKE: Și tu faci planuri cu Ionescu, antreprenorul, că să faci casă cu două etaje. Aici ai vrut să ajungi? Uite c-ai ajuns! Felicitările mele!

CADÂR: Turcu plăteștem!

IANKE: Apoi că acu ți-a venit rândul să plătești! Mă rog, ce-i adevărat din toate... că ceva trebuie să fie adevărat...

CADÂR: Turcu plateștem.

TAKE: Dar ce-ai înnebunit, păcătosule, de-ți mai arde de glumă?! Dar tu nu vezi că ne vâri în pușcărie? Nu-ți dai seama că noi nu mai suntem în mințile noastre? Să ne spui acum, numaidecât, ce-i adevărat și ce nu!

CADÂR: Adevărat bre, una singur lucru este: Turcu plăteștem...

TAKE: Ascult...

IANKE: Te omor!

CADÂR: Trece trenul!

(și amândoi se uită după tren.)

Scena 3

TAKE, IANKK, CADÂR, ANA și IONEL

160

IANKE (când se întoarce, rămiâne încremenit): Ce vorbești?

TAKE: Mă! mă fugarilor, când ați venit?

IANKE: Dar ce? Crezi că degeaba am așteptat noi la tren? Uite c-au venit.

ANA: Am venit... dar ce credeați, că n-o să ne mai întoarcem ?

IANKE: Și de ce v-ați întors?

IONEL: Ca să-1 scăpăam pe moș Cadâr!

IANKE: Pe el să-1 scape? Pe noi să ne scăpați dacă puteți.

TAKE: Da, zaău!

ANA: Dar ce papa, merge așa de rău?

IANKE: Ba nu! Îmi merge teribil de bine. Așa de bine, că stau toată ziua la tren! Să fie al dracului de tren, că a ajuns un personaj așa de important în familie, că imediat ce ai o supărare, îndată vrei să te duci la el... Ziceți mersi lui Cadâr de așa un faliment... ce-o să dau!

IONEL: Ei, nu-i nimic, tată! Câștigăm noi în schimb.

TAKE: Zău? Merge bine?

IANKE: Dar oricât de bine ar merge, credeți c-o să câștigați voi ce pierdem noi?

ANA: A, da!

IONEL: Asta sigur!

TAKE: Ce mai vorbiți degeaba...

IANKE: N-o să câștigați voi ciâ câștigă Cadâr.

ANA: Moș Cadâr! Săracul moș Cadâr!

TAKE: Săracul!

IONEL: Săracul! Așa-i cum spun eu! Nu câștigă nimic. Noi câștigăm.

IANKE: Cum câștigați voi? Ce înseamnă așa o vorbă? Tu înțelegi ceva, Take?

TAKE: Nu înțeleg nimic!

IANKE: Și de ce râdeți? Ce înseamnă așa un râs?

ANA: O, papa... te iubesc, te iubesc... că prost mai ești.

IANKE: Ei mersi, că să-mi spui așa o vorbă mare nu era nevoie să vii de la București.

ANA: Apoi nici nu vin de la București...

IANKE: Acu pot să zic că se cunoaște! Dar atunci n-aveai decât să stai aici...

IONEL: Păi aici am stat...

TAKE: Ce-i asta?

161

IANKE: Cum aici? Dar de unde veniți voi?

ANA: De alături, de la moș Cadâr.

TAKE: Ce-i gluma asta?

IANKE: Ce spui așa o prostie?

ANA: Zău, de la moș Cadâr.

IONEL: Dar ce credeți dumneavoastră că aveam să cheltuim noi banii pe drumuri ?

TAKE: Ei, asta m-a năucit de tot!

IANKE: La mine ce să mai năucească, că eram dinainte năuc! Mă rog, eu îs treaz ori m-a călcat trenul și-s leșinat? Ce vorbiți voi?

ANA: Foarte simplu, papa - dragule - am stat în cetate la moș Cadâr, tot timpul.

IANKE: Aici?

TAKE: Aici alături?

IONEL: Întocmai! Moș Cadâr, care n-a primit pe nimeni între zidurile ograzii lui, ne-a primit pe noi. TAKE: Am râs noi de pușcăria lui Cadâr, dar tot a folosit la ceva.

IANKE: A primit el pe cineva în casă și n-a făcut explozie Mahomed. Și, mă rog, v-ați hrănit co singură porție de aer turcesc atâtea luni de zile?

IONEL: Ne plimbam în fiecare noapte... că nu era țipenie de om pe stradă.

ANA: Și dac-ai ști ce frumos era și ce bună pare până și mahalaua asta câinoasă... și ce înduioțător e să stai pe întuneric, noaptea târziu, lângă un geam, și să asculți un papa bătrân și trist care sforăie.

IANKE: Ce vorbești! Și cu o așa muzică frumoasă te-ai distrat tu? Știam că eu prin somn fac o orchestră ceva teribil. Șuier și sforăi că un "charleston" american. Take, Take, am scăpat de grijă! Ziua mă vând ca placă de gramofon și noaptea m-ai inventat haut-parleur de radio!

TAKE: Și de ce ați stat aici?

ANA: Cum de ce? Dar trebuia să vedem și noi cum merg lucrurile pe aici după plecarea noastră.

IONEL: Și să facem economie.

ANA: Și când am vazut că dumneavoastră va merge prost și că s-au hotarât să facă altul prăvălie, 1-am hotărât pe moș Cadâr să se asocieze cu noi, și să facem noi sub firma lui - și na fost ușor să-1 convingem, credeți-ne!

IONEL: Și așa am rămas aci până azi, măcar că noi eram hotărâți să plecam după cununie.

TAKE: Care cununie?

IANKE: Ați făcut-o deja?

ANA: Se putea să n-o facem? Tot moș Cadâr ne-a ajutat și ne merge bine...

162

IONEL: Strașnic de bine... și asta-i tot... Acuma ați înțeles?

IANKE: Iote, iote, domnule! Ce înseamnă copii, moderni! Mă miram eu cine mi-a adus așa un aer curat la mine în prăvălie... Ei bravo!... Tot îi bine că a rămas în familie... Ce zici, Take, de toate astea?

ANA: Mai întâi trebuie să-i cereți iertare lui moș Cadâr pentru ce i-ați făcut adineauri...

TAKE: A, nu! Că tot vinovat ramâne.

IONEL: Nu! Nu suntem copiii lui.

IANKE: De ce v-a dat bani?

ANA: Ni i-a dat nouă cu împrumut - de la voi. Aveam nevoie de capital! Hai, cereți-i iertare!

IANKE: Dar atunci de ce a putut să spuie așa un lucru greu de nevestele noastre?

CADÂR: Bre, frate Ianke, cine mama este, de drag la copiii de la ea sufere tot - și foame și durere... și vorba prost de la om. Tu nu mulțumit Ana fericit estem ?

ANA: Are dreptate, papa, are dreptate! Cere iertare...

IANKE (către Cadâr): Du-te dracului, turc păcătos! Să cu te văd în ochi. Și iartă-mă!

TAKE: Ei, și-acum? Aveți să ramâneți aici?

IONEL: A nu! Acum, că s-au liniștit lucrurile, și fiindcă le-am salvat cu acest sistem, aranjăm așa o mică asociație...

IANKE: Te rog! Nu! Că iar încep să mă cert cu Take... dacă-i Take ori Ianke...

TAKE: Nu! Să fie "Ianke și Take"...

IANKE: Ei, așa o delicatețe de la tine, nici nu m-aşteptam!Dar să fie cum vrei tu: "Take și Ianke"!

TAKE: Ei nu, am spus: "Ianke și Take"!

IANKE: Să ştii că zău mă supăr: "Take și Ianke"!

TAKE: Poți să te superi, dar: "Ianke și Take"!

IANKE: Ești un dobitoc! Ce râdeți? Nu se poate, nu se poate! Nu mă pot înțelege cu așa un prost bătrân ca el!

IONEL: Nu-i nimic, că aici intră și moș Cadâr în asociație și atunci, cum o să fie: '"Cadâr, Take și Ianke"?

ITAKE: Na: "Cadâr, Ianke și Take"!

CADÂR: Nu, bre: "Take, Ianke și Cadâr".

TAKE: Dar nu vreau...

ANA (râzând): Iar începe!

CADÂR: Stați, bre! Cadâr găsit, alta mai bun este! Ala creștin, ala ovrei, ala turc... Hai zicem la prăvălie - "La Ierusalim", acolo și turca, și ovrei și creștin estem!

163

IONEL: Ei, bun! S-a stabilit. Eu conduc!

IANKE: Ce vorbești? Și noi?

IONEL: Dumneavoastră - consilieri tehnici...

IANKE: Ce-i așa o slujbă - asta sună ceva teribil la ureche!

ANA: Sună teribil și la buzunar - și nu faci nimica!

IANKE: Ei, comedie! Dar așa un copil teribil ce-ai făcut mă Take! Mai că-mi vine să cred că nui al tău...

TAKE: Ia taci dracului din gură, că acuși încep și eu!

IANKE: Ia te poftesc să nu glumești că asta-i fata mea. (O ia în brațe.) A mea, nu, Ana? A mea! și ce dacă-s un biet ovrei bătrân și prost și urât. Ce? N-am dreptul și eu să mă încălzesc la soare? Ha? Ce? Nu pot să sădesc și eu o floare frumoasă și s-o îngrijesc și s-o fac mai frumoasă... Ia spune tu... spune...

ANA: Ba da, papa, ba da! Sunt a ta, sunt fata ta, nu te mai îndoi... ești papa al meu, fiindcă te am aici în inima, înțelegi tu, fiindcă ești bun și vesel și fiindcă... fiindcă ești papa al meu și eu vreau să fii papa al meu, gata... (Sunt îmbrățișați.)

IANKE (îi pare ceva curios and a luat-o de talie, o îndepărtează, se uita la ea): Dar ce? Tu te-ai îngrășat...

ANA (astupă ochii): Papaaa!

TAKE: Mai copii...

IANKE (face ochii mari și-i dau lacrimi de bucurie): Ei nu! Nu! Așa o zi bună am eu azi?... Ei nu se poate! E-adevărat? Spune! Nu zău, nu glumi cu inima asta batrână! Adevărat... vino încoace... vino aici! Așa... Strânge... Strânge! Să mor! Acum să mor! Pe-așa o bucurie.. i-o bucurie să mor!

ANA: Papa...

IANKE: Să știi că-n clipa asta și maică-ta a zâmbit, acolo în groapa ei!... Fetița mea... Ce să-ți spun... nu râde că plâng așa, ca un prost, dar ce pot să fac? O să mă înțelegi, când o să plângi și tu de așa ceva... Fetița mea... Fetița mea... Ei bravo Ionel!... Felicitările mele! Așa o meserie zic și eu că rentează! Ați plecat doi și după câteva luni veniți doi și jumătate. Ei așa o dobândă de trei sute la sută zic și eu! Îndată vă dublați capitalul...

ANA: Papa, dragă papa! Când n-ai râs tu în viața ta?

IANKE: Numai când mi-a fost teamă că așa o floare frumoasă că tine n-a ieșit din inima mea!

ANA: Papa! Te ador!

IANKE: Ei, asta-i cam mult pentru un moșneag că mine. Fă economie pentru Ionel - că durează mai mult că mine. Ei, dar acu să vă vad! Ce faceţi eu copiii?

IONEL: Facem doi...

IANKE: Deodata?

164

IONEL: Da - unul pentru tata, unul pentru dumneata...

IANKE: Ei bun. Dar de ce să nu-i puneți să facă și ei o asociație și să faceți unul dublu? Noi n-o să ne certăm. Noi numai pentru fericirea voastră era să ne certam, noroc că s-a găsit un turc care să plătească... Dar ce faceți din copil?

ANA: Un om, papa! Mai departe să nu ne gândim!

IANKE: Dacă crezi tu că te poți gândi mai departe... Eh! Acu hai să stam! Uite că putem de acu încolo să ne uităm liniștiți la tren!

TAKE: Uite-1 că trece!

IANKE: Ei și? De-acu pot nici să nu mă mai uit la el. că 1-am degradat! Nu mai este personaj important în familie. (Fetița cea mică îi arată lai Ianke trenul.) Ei, ce-i? Ia te uită...

TAKE: Ce s-a întâmplat?

IANKE: Acu asta mica îmi arată trenul! N-am să scap odata de el?

TAKE: Ei, Ianke, cine știe! Băiatul cel mic crește... fetița asta uite, uite ce frumușică s-a făcut...

IANKE (îi dă peste mână): Du-te la dracul! Ce ești nebun? Abia s-a terminat! Iar începi?

CORTINA

165