November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
“I made a mistake in presuming that the selfinterests of organizations, specifically banks and others, were such that they were best capable of protecting their own shareholders and their equity in the firms." Alan Greenspan, fostul preşedinte al Trezoreriei 1 SUA, oct. 2008
Probleme contemporane: criza economică mondială Noţiunea de criză este cel mai uşor de definit în termeni economici: ca recesiune-depresiune, avem „criză” atunci când Produsul Intern Brut scade pentru două intervale consecutive (de regulă semestre). Cum societatea care a intrat prima în criză are şi cea mai puternică economie, definiţia a trebuit rescrisă în acord cu comportamentul atipic al SUA: PIB-ul Americii a scăzut nesemnificativ (cu 2,6%2 faţă de 50% în timpul Marii Crize din 1929-19333), iar dolarul s-a întărit în prima parte a fenomenului, acesta fiind în continuare confortabil în raport cu principalele valute – euro, yuanul (China) şi yenul (Japonia)4. Criza masivă de lichidate, generată de o spirală nemaiîntâlnită a creşterii creditului derivat (pasarea riscurilor), ieşită la iveală în septembrie 2008 prin prăbuşirea Lehman Brothers, a adus economiile SUA şi ale Marii Britanii la cea mai gravă prăbuşire a potenţialului productiv din ultima jumătate de secol.
1 Decalajul PIB real faţă de PIB potenţial 2008 faţă de al treilea semestru 2007, extras din Economic focus. A new yardstick for measuring slumps is long overdue, The Economist, 11 sept. 2008, http://www.economist.com/node/12207987
1
Unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai abordării monetariste, Alan Greenspan, concede că a greşit în faţa Congresului SUA, pe 23 oct. 2008. „The former Federal Reserve chairman, Alan Greenspan, has conceded that the global financial crisis has exposed a "mistake" in the free market ideology which guided his 18-year stewardship of US monetary policy. A long-time cheerleader for deregulation, Greenspan admitted to a congressional committee yesterday that he had been "partially wrong" in his hands-off approach towards the banking industry …” Citat din Andrew Clark (New York), Jill Treanor (The Guardian), „Greenspan – I was wrong about the economy. Sort of”, Guardian.co.uk, 24 oct. 2008, http://www.guardian.co.uk/business/2008/oct/24/economicscreditcrunch-federal-reserve-greenspan [oct. 2010] 2 „GDP (purchasing power parity)” în CIA, „The World Factbook. North America. United States”, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/us.html [nov. 2010] 3 Kimberly Amaleo, „The Great Depression of 1929”, About.com: US. Economy, http://useconomy.about.com/od/grossdomesticproduct/p/1929_Depression.htm [nov. 2010] 4 Pentru o comparaţie istorică a valutelor, vezi x-rates.com, de pildă http://www.x-rates.com/cgi-bin/hlookup.cgi
1
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Începută spre sfârşitul lui 2006, fără a fi recunoscută5 şi intrată într-o nouă etapă după 2010, actuală criză a trecut de la bănci la state, punându-le în pericol solvabilitatea6. Dincolo de istoricul faptelor, înţelegem că fenomenul crizei economice este în primul rând o chestiune culturală, de neadaptare a percepţiei la realitate. Vom vedea că această neadaptare este o problemă ce ține de paradigmă. De asemenea, vom puncta faptul că actuala criză marchează cel mai serios decuplarea Asiei de globalizarea susținută pe paradigmă occidentală: nu este vorba de o separare politică şi comercială, cât de evoluţii diferite datorită unor paradigme diferite. China, chiar dacă nesigură încă, îşi reconsideră tradiţiile moştenite din antichitate (confucianismul de pildă) pentru a-şi alege propria cale, în opoziţie cu „liberalismul raţionalist” dar şi cu „ideologia drepturilor omului”. Globalizarea, aşa cum o înţelegem în mod curent, pe calapod consumerist şi etnoglobalizant, se datorează Consensului de la Washington7. Având în vedere că există cel puţin două paradigme competitoare ale globalizării, ne vom referi la globalizarea de sursă occidentală ca la o globalizare dominantă. În acelaşi timp, se cuvine remarcat că provocarea noii globalizări, a celei concurente, venită dinspre economiile emergente, pare a revoluţiona logica sistemului mondial modern. Analiza noastră propune trecerea în revistă a chestiunii pe următoarele coordonate: 1. Istoricul faptelor crizei, cu explicaţiile sumare necesare 2. Criza – rezultat al limitelor paradigmei neoliberale 3. Criza – punct de inflexiune, de emergenţă a Chinei ca mare paradigmă concurentă.
1. Faptele La nivel global Relaţia dintre SUA şi China Între Statele Unite şi China s-a stabilit, în timp, o interdependenţă particulară. Putem vorbi de o globalizare paralelă, suprapusă faţă de „globalizarea dominantă”. De altfel, aceasta are şi o consacrare cvasiformală, interdependenţa globală şi în acelaşi timp particulară dintre SUA şi China numindu-se G2. Este adevărat, China este mult în urma SUA din varii puncte de vedere, dar ceea ce sa întâmplat deja este că iniţiativa organizării lumii nu mai are un singur centru. Globalizarea paralelă care cuprinde SUA şi China se referă la: -
Interdependenţa dintre economiile celor două ţări, mai cu seamă a rezervelor lor valutare: China a investit 800 de miliarde de dolari în economia SUA8, sume care au fost speculate de instituţiile financiare americane pe Wall Street, parte a procesului care a declanşat criza;
5
The Economist, 11 feb. 2010, „A special report on financial risk. Cinderella’s moment. Risk managers to the fore.”, http://www.economist.com/node/15474145 6 The Economist, 11 feb. 2010, „World economy. New dangers for the world economy. When the crisis started, governments helped save the world economy. Now they are the problem”. http://www.economist.com/node/15498064 7 Pentru discuţia privind “Consensul de la Washington”, vezi mai jos. 8 „China owns $800 billion of American government debt—enough to give it power of life and death over the American economy.” The Economist, “China and America. The odd couple. America should be much more confident in its dealings with its closest rival”, 22 oct 2009, http://www.economist.com/node/14699593?story_id=14699593
2
November 2, 2010 -
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
rezervele valutare ale Chinei sunt în mare măsură în dolari9. Banii Chinei din SUA şi dolarii din trezoreria Chinei marchează puternica interdependenţă monetară şi politică între state, care potenţează la rândul ei dependenţa SUA de baza de producţie din China a propriilor corporaţii.
Traiul pe datorie în SUA şi Marea Britanie SUA şi Marea Britanie au cea mai mare densitate a fluxurilor financiare. Ele se află pe nivelul istoric cu cel mai mare randament lucrativ şi, în consecinţă, au cele mai înalte venituri. Problema este că aceste fluxuri financiare de mare randament al profiturilor sunt în bună măsură banii … altora. Aşa-numitul „boom imobiliar”, frenezia cumpărării caselor prin aranjamente financiarbancare nu doar între clienţi şi bănci, dar şi între bănci şi alte instituţii financiare prin instrumente speculative şi abstracte de „mutare a riscului” de la o operaţiune la alta, a avut loc în bună măsură pe economiile ţărilor emergente. Pe lângă cei 800 de miliarde de dolari ai Chinei investiţi în datoria SUA, există alte 500 miliarde de dolari investiţi în economia SUA de către „economiile emergente” încă din 2005. Suma aceasta a fost catalogată de către Ken Rogoff de la Universitatea Harvard drept „cel mai mare program de ajutor umanitar din toate timpurile”10. Aşa se face că centrul sistemului mondial a trăit pe banii ţărilor mai sărace decât el cu toate că, în același timp, tot el, a generat criza. Pe de altă parte, economia SUA a fost capabilă să producă creştere pentru fiecare dolar împrumutat până în 1980. Probabil că nu întâmplător tot acum începe să se pună pe propriile picioare piaţa instrumentelor 11 derivate , întemeiată pe calcule matematice susţinute pe computere foarte puternice. Situaţia este în imaginea alăturată. 1 The Economist, 24 iunie 2010, „A special report on debt. Repent at leisure. Borrowing has been the answer to all economic troubles in the past 25 years. Now debt itself has become the problem”, http://www.economist.com/node/16397110
9
Aproximativ 65% din rezervele Chinei sunt în dolari, 26% sunt în euro. China are cea mai mare rezervă valutară din lume, în valoare de 2,6 trilioane de dolari. De asemenea, Banca Naţională a Chinei deţine sume importante de obligaţiuni de stat ale altor ţări, *cele mai multe fiind emise de Statele Unite+ dar şi de alte ţări, precum Coreea de Sud, Japonia. The Economist, 14 oct. 2010, „China’s reserves. In need of a bigger boat. China does not know where to put all its dollars”, http://www.economist.com/node/17257777 10 „A topsy-turvy world. How long will emerging economies continue to finance America’s spendthrift habits?”, The Economist, 14 sept. 2006, http://www.economist.com/node/7878118 11 Vezi „Number-crunchers crunched. The uses and abuses of mathematical models”, The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474075
3
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Însă nu doar la nivel macroeconomic SUA şi Marea Britanie au trăit pe datorie, pe banii altora puşi în circulaţie de sistemul lor speculativ. Inclusiv la nivelul consumului familial, centrul sistemului mondial a trăit cu mult peste posibilităţile sale naturale. Astfel, la declanşarea crizei în 2008, gospodăria americană avea o datorie de 140% faţă de venituri12, iar cea britanică una de 160% din venituri13. „Toate acestea au însemnat că creşterea creditului de consum depăşit constant creşterea PIB-ului în ţările anglo-saxone, iar economisirea a scăzut la minime istorice. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, creditul de consum în America a totalizat sub 5,7 miliarde dolari; zece ani mai târziu a crescut deja la aproape 43 miliarde dolari, iar distracţia era abia la început. Acesta a ajuns la 100 miliarde dolari in 1966, la 500 miliarde dolari în 1984 şi la 1000 miliarde dolari în 1994, adică aproape 4.000 dolari pentru fiecare bărbat, femeie şi copil. Vârful atins, a fost de aproape 2600 miliarde dolari în iulie 2008. Datoria gospodăriei a ajuns la 100% din PIB în 2007, nivel atins doar în fatidicul an 1929 14 *pentru a ajunge la 140% în 2008!+” .
În Statele Unite ale Americii Momentele15 manifestării crizei au fost: Iulie - septembrie 2008 – guvernul american preia cele două companii-sisteme financiarimobiliare susţinute de stat („government sponsored enterprise”) Fannie Mae şi Freddie Mac pentru a asigura stabilitatea financiară a acestora, cât mai ales a reţelei uriaşe de împrumuturi. Este cea mai amplă naţionalizare din istoria SUA. Cele două companii deţin împreună aproape 60% (2008) din creditul imobiliar al SUA16, în valoare de 12 mii de miliarde de dolari. 14 septembrie – Lehman Brothers intră în faliment, cu datorii de 613 miliarde dolari. 16 septembrie – American International Group (AIG) – cel mai mare asigurator mondial17, pentru a nu intra în colaps, beneficiază de o linie de credit de salvare, din partea guvernului SUA, în valoare de 85 de miliarde. Trebuie menţionat însă că firma se afla sub investigaţii pentru acţiuni frauduloase din 2005, fiind deja amendată cu 1,6 miliarde de dolari de Procuratura New York-ului18.
12
„The American economy. The great debt drag. America looks likely to avoid a second recession. But with households still overburdened by debt, years of slow growth lie ahead.” The Economist, 16 sept. 2010, http://www.economist.com/node/17041738 . Vezi şi. „From Ozzie to Ricky. The crisis was a big setback for American Consumers. Will it usher in a new era of thrift?” The Economist, 1 oct.2009 http://www.economist.com/specialreports/displaystory.cfm?story_id=E1_TQVPDDRV 13 „A special report on debt. The morning after. A $3 trillion consumer hangover”, The Economist, 24 iunie 2010, http://www.economist.com/node/16397124 14 ibidem 15 Cadrul temporal, după Patrick Hinton, „The Start of the Global Financial Crisis (2008). Timeline of Events in September 2008 Causing the Global Recession”, suite101.com, http://www.suite101.com/content/the-start-of-the-global-financialcrisis-2008-a88065 16 Duhigg, Charles, "Loan-Agency Woes Swell From a Trickle to a Torrent", The New York Times, Friday, July 11, 2008, http://www.nytimes.com/2008/07/11/business/11ripple.html?ex=1373515200&en=8ad220403fcfdf6e&ei=5124&partner= permalink&exprod=permalink 17 „Why AIG matters”, MSN.com, 16 sept. 2010, http://articles.moneycentral.msn.com/Investing/Dispatch/why-aigmatters.aspx 18 Klara Scannel and Ian McDonald (Wall Street Journal), AIG Closet o Deal To Settle Charges, Pay $1.5 billion”, Markets. Europe Edition, 6 febr. 2006, http://online.wsj.com/article/SB113919423276365730.html?mod=home_whats_news_us
4
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Din ianuarie până în noiembrie 2008 se prăbuşesc 19 bănci importante în Statele Unite19. Singurele instituţii financiare semnificative care rămân sunt Goldman Sachs şi Morgan Stanley. 24 septembrie George Bush, preşedintele SUA, anunţă un ajutor de peste 700 de miliarde de dolari pentru limitarea daunelor generate de criza bancară din septembrie. Într-o emisiune televizată, Bush spune că „întreaga noastră economie [a SUA] se află în pericol”, arătând în acelaşi timp că „*e]u cred puternic în întreprinderea liberă, deci instinctul meu natural este să mă opun intervenţiei guvernamentale … *dar+ acestea nu sunt vremuri normale. Piaţa nu funcţionează firesc. … Fără intervenţia imediată a Congresului *de a aproba planul de sprijin], America se poate cufunda într-o panică majoră”20. 28 septembrie – Într-o singură zi, după respingerea iniţială de către Congres a Planului Bush de salvare financiară, indicele bursier bancar S&P 500 a scăzut cu 14%, indicele industrial Dow Jones cu 7% („its worst one-day point loss ever”). De asemenea, indicii bursieri NCC, FITB, KEY au scăzut, respectiv cu 60%, 40% şi 25%21. Criza financiară ajunge în Europa. Fortis este salvată prin naţionalizare parţială de către guvernele din Luxemburg, Belgia, Olanda, printr-un pachet de investiţii de 11 miliarde euro. Pieţele din SUA şi Europa ajung la un minim istoric. În octombrie, Islanda devine prima ţară europeană care este pe punctul de a intra în faliment (urmată în anii următori de Irlanda şi Grecia). Între octombrie 2008 - aprilie 2009, indicele de încredere de consum a atins minima istorică , sub 30 de puncte (pe o scală între 20 şi 150). Se presupune că la 20 de puncte consumul aproape încetează, diminuându-se la strictul necesar: 22
19
„17 failed banks in 2008”, News N Economics. Daily analysis of global economic and financial conditions, 6 nov 2008, http://www.newsneconomics.com/2008/11/17-failed-banks-in-2008.html 20 „Bush: Bailout plan necessary to deal with crisis”, CNN Politics, 24 sept. 2008, http://articles.cnn.com/2008-0924/politics/bush.bailout_1_bailout-proposal-rescue-plan-mortgage-related-securities?_s=PM:POLITICS 21 Aaron Smith, „Special Report. Issue #1: America’s Money Crisis. Wondering which bank is next”, CNNMoney.com, 29 sept. 2008, http://money.cnn.com/2008/09/29/news/companies/bank_failures/index.htm 22 Consumer Confidence Index, Market Harmoncis, este realizat pentru Conference Board de către NFO Research Inc., http://www.market-harmonics.com/free-charts/sentiment/consumer_confidence.htm
5
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
2. Criza, rezultat al paradigmei dominante Criza, sugeram mai devreme, este un fapt economic, fiind latura unui proces cultural, rezultatul unui anumit model de a percepe realitatea. Criza este rezultatul unui tip specific de a înţelege şi integra afacerile, comerţul, capitalurile, forţa de muncă – globalizarea acestora. Paradigma dominantă este cea neoliberală, cu componenta sa monetaristă dezvoltată ulterior. Este interesant că nici neoliberalismul, nici monetarismul nu se recunosc drept doctrină precis delimitată, separată formal de liberalism. Williamson, cel care a codificat „Consensul de la Washington”, sugerează că neoliberalismul este „ansamblul doctrinelor” puse în scenă după 1947 de către grupul de la Mount Pelerin (Montreux, Elveţia, Mount Pelerin Society)23. Cert este că gruparea, formată iniţial în jurul teoriilor lui Hayek, marcată de asemenea şi de scrierile lui Friedman, Popper, von Mises ş.a. a fost o reacţie atât față de nazism sau socialism, cât şi faţă de paradigma dominantă atunci, cea keynesianistă. Toate cele trei doctrine, considerau cei din jurul lui Hayek, proclamau o nefirească revenire a statului, devenit opresor al individualităţii. Hayek a sintetizat „crezul” noii orientări în „Drumul către servitute”, lucrare apărută chiar în timpul celui de-al doilea război mondial (Routledge şi University of Chicago Press, martie 1944). Trebuie precizat de la bun început că scrierile lui Hayek sunt destul de departe de lucrările neoliberale de astăzi, fiind un adept al proprietăţii private – ca garant suprem al libertăţii şi al creştinismului – ca element de forţă al individualismului fără de care nu poate exista libertatea creatoare. Pentru Hayek, nazismul se află pe acelaşi drum cu socialismul (aici autorul face trimiteri şi la comunismul sovietic), în sensul că are ca scop preluarea puterii de o entitate supraindividuală. În acest fel, doctrinele socialiste (inclusiv nazismul) omit că adevărata putere a societăţii constă tocmai în libertatea persoanei care, la rândul ei, se întemeiază pe proprietatea privată, libera iniţiativă şi credinţă. De asemenea, spre deosebire de neoliberalismul de astăzi, concepţia lui Hayek nu impune diminuarea statului ca furnizor de servicii publice: „an extensive system of social services is fully compatible with the preservation of competition” – arată acesta. În esenţă, Drumul către servitute era o reacţie pentru reechilibrarea raportului dintre stat şi societate, în sensul recâştigării valorilor liberale. Hayek a afirmat lumii răspicat că „cel mai mare duşman al libertăţii este socialismul”24 – unde prin socialism înţelege orice acţiune politică şi economică care limitează libertatea individuală şi o înregimentează într-un proiect pentru care insul nu şi-a dat acordul, obsesia pentru „organizarea şi reglementarea a orice” şi supradezvoltarea organizaţiilor, inclusiv a statului25. Ciudăţenia este că neoliberalismul care se revendică de la Hayek are trăsături de stânga: nu crede în popoare, în credinţă, în miturile fondatoare, singura miză majoră fiind dereglemetarea marilor construcţii colective, produs probabil al deconstructivismului, conţinut major al paradigmei care îl anvelopează – postmodernismul. Dar şi dereglementarea, în paradigma neoliberală de astăzi, este însoţită de o … puternică reglementare – vezi proiectul Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona sau „criteriile” de analiză până la litera legii a împrumuturilor pe care organismele internaţionale le acordă statelor, ajutorul oferit de administraţia Obama întreprinderilor (vezi capitolul privind 23
Vezi Williamson, nota 1 de la pagina 2. Pentru o prezentare succintă a lucrării lui Hayek, vezi broşura editată de Reader’s Digest în aprilie 1945, „Friedrich A. Hayek, The Road to Serfdom”, aprilie 1945, disponibilă la http://www.barefootsworld.net/serfdom.html [oct. 2010] 25 Reacţia lui Hayek la marile proiecte keynesianiste din perioada New Deal-ului. 24
6
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
„Creşterea rolului statului”). Socialismul, arată Hayek, reprezintă „rădăcina autoritarismului”, preluându-l pe Tocqueville, din care citează: „Democraţia reprezintă creşterea sferei libertăţii, … dând maximă valoare fiecărui ins … în timp ce socialismul face din om un simplu agent, un simplu număr.” Izbitoare asemănare cu teza fragmentării („privatizării”) spaţiului social26, a „guvernării prin reţele”27 şi a însingurării omului de după Hayek, devenit „omul consumului de semne”, așa cum este el teoretizat în sociologia franceză28. Curiozitatea este că, în timp, Hayek, un restaurator al liberalismului deci un conservator, a devenit părintele unei mişcări fluide, de stânga, numită neoliberalism. Spre deosebire de comunism, neoliberalismul proclamă necesitatea reorganizării societăţii şi a statului în jurul pieţei şi a libertăţii întreprinderii de orice fel de constrângere. Dar ca şi regimurile de stânga, proclamă importanţa organizaţiilor internaţionale îndreptăţite să facă ordine suprastatal. Insul trebuie să fie liber, fiind dezirabilă organizarea sa în „societăţi civile transnaţionalizate”, cu afilieri în funcţie de „responsabilităţile individuale” liber alese – maximă înrudită cu socialismul începuturilor, proclamat de Jean Jaures la începutul sec. XX şi cu crezul Kominternului sovietic din al doilea război mondial. Statul trebuie redus la minim, interesul public fiind înlocuit cu „responsabilitatea individuală”29. Marea deosebire faţă de fundamentul marxist al socialismului este accentul mutat dinspre abstractismul forţelor de producţie şi al proletariatului ca factor de progres prin revoluţie spre absolutizarea rolului mecanismelor monetare şi al pieţelor în echilibrarea economiei şi chiar a societăţilor. Neoliberalismul este un construct aglutinat între elemente liberale covârşite de imperative socialiste, fără a produce nici societatea celor ce muncesc („finalitatea socialistă”), dar nici pe aceea a liberalismului pentru că trece cu vedere majoritatea proceselor care fac posibil progresul, anume economia reală întemeiată pe producţia de bunuri şi servicii cu utilitate publică (în final) şi capitalul social (tradiţia).
Consensul de la Washington Conceptual, în termenii iniţiatorului său, reprezintă „a reasonable description of the policies of the Bretton Woods institutions, and as these evolved the term continued to refer to what these currently were.” (J. Williamson: 8) Consensul de la Washington este un model de gândire socială, politică şi economică, care se suprapune în bună măsură cu preceptele neoliberale (inclusiv monetarismul), adoptate în ultimul 26
Vezi Loader, Brian D. (ed.). (1997). The Governance of Cyberspace. Politics, technology and global restructuring, London and New York: Routledge, 1997; Calhoun, Craig. “The Infrastructure of Modernity: Indirect Social Relationships, Information Technology and Social Interaction” in H.Haferkamp and N.Smelser, eds., Social Change and Modernity, (Berkeley: University of California Press), 218-219 apud. Brian D. Loader, ed. (1997). 27 Vezi teoria regimului – în. Stone, Clarence. (1993). „Urban Regimes and the Capacity to Govern: A Political Economy Approach”, Journal of Urban Affairs 15: 1 (1993): 1-28, in Gerry Stoker, “Regime Theory and Urban Politics”, in David Judge, Gerry Stoker, and Harold Wolman, eds. (1995). Theories of Urban Politics, London: Sage Publications Ltd. in Richard T. LeGates, Frederic Stout, eds. (1997). The City Reader, New York: Routledge, "politica brokerilor " - Loader, 1997, op.cit, p. 118. 28 Baudrillard observă că „antropomorfizând obiectele, omul devine … sclavul semnelor. «Obiectele au devenit astăzi – arată Baudrillard – mult mai complexe decât comportamentele umane relative la ele. Omul este împins spre incoerenţă ..., şi în timp ce obiectelor li se conferă funcţionalitate, omul devine disfuncţional, iraţional şi subiectiv, o formă goală, deschisă miturilor funcţionale, proiectelor fantasmagorice ale eficienţei.»” Ungureanu şi Baudrillard (La société de consommation, Paris, SGPR, 1970, p.121), în Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990, p.57. 29 Vezi şi Elizabeth Martinez, Arnoldo Garcia, „What is Neoliberalism?”, CorpWatch, http://www.corpwatch.org/article.php?id=376 [nov. 2010].
7
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
deceniu al secolului al XX-lea de către intelighenţia dominantă occidentală şi de către marile instituţii financiare internaţionale, în practicile şi viziunea lor privind lumea. Consensul a fost rezumat ca fiind o veritabilă „mantra” (text sacru) pentru instituţiile de credit internaţionale, axată pe „stabilizare, privatizare şi liberalizare” (Rodrik: 1). În esenţă, Consensul de la Washington a accentuat puternic pe restrângerea politicilor economice la: dereglementarea pieţelor interne, liberalizarea pieţei valutare, stabilizare monetară, privatizarea şi politicile sociale de susţinere a celor afectaţi … liberalizare şi dereglementare. Neoliberalismul promovat de către instituţiile internaţionale are loc în termenii Consensului de la Washington. După cum arată Stiglitz, responsabil al Băncii Mondiale şi primul care recunoaşte eşecurile paradigmei neoliberale, acesta a propagat la scara lumii o serie de tensiuni, după cum urmează: -
-
-
politicile FMI, arată Stiglitz, de liberalizare a pieţelor interne, în special a celei capital şi a celei valutare, au condus în mod constant la distrugerea concurenţei interne şi, în final, au agravat până la colaps piaţa internă; paradoxal, politicile sociale ale FMI au condus la creşterea redistribuirii inegale a veniturilor în lume, pe o axă centru-periferie, unde centrul este localizat în zona atlantică (care include Japonia şi Australia). politicile de liberalizare a pieţelor propuse de Consensul de la Washington şi experimentate în special de FMI nu au fost niciodată aplicate în centrul sistemului mondial, promovând flagrant inechitatea în relaţiile internaţionale. Regimul de lucru al instituţiilor financiare internaţionale este adeseori acela al politicilor de forţă: „Fondat pe convingerea că trebuie să exercite presiuni internaţionale asupra ţărilor pentru ca acestea să adopte politici economice mai expansioniste – cum ar fi creşterea cheltuielilor, reducerea impozitelor sau scăderea ratelor dobânzilor în vederea stimulării economiei – în prezent FMI furnizează de regulă fonduri numai dacă statele adoptă politici constând de exemplu în reducerea deficitelor, creşterea impozitelor sau mărirea ratelor dobânzilor, care duc la restrângerea activităţii economice. Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a întâmplat cu copilul său” (Stiglitz: 41-42).
-
politicile de liberalizare şi dereglementare cerute ţărilor rămase în urmă sunt în afara proceselor decizionale democratice, sunt netransparente şi par a fi luate în cadrul unor reţele de interese străine de societăţile afectate: „FMI este o instituţie publică, fondată cu banii furnizaţi de contribuabili din întreaga lume. Este important să reţinem acest lucru pentru că ea nu raportează direct nici cetăţenilor care o finanţează, nici celor a căror existenţă o afectează, ci miniştrilor de finanţe şi băncilor centrale ale statelor lumii” (Stiglitz: 41).
-
birocratizarea excesivă ca urmare a faptul că, desconsiderând realităţile locale, „chestiunile de fond au fost trecute pe planul al doilea, după cele de procedură” (Stiglitz: 69).
Înţelegem că marele paradox al neoliberalismului este chiar caracterul său antiliberal: slăbirea democraţiei, a societăţilor locale, a pieţelor interne, suprareglementarea şi formalismul. Neoliberalismul se află la antipozii doctrinei lui Smith şi Ricardo şi periclitează sistemul păcii stabilit
8
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
de fapt la Bretton Woods, în 1944, unde au luat naştere instituţiile financiare internaţionale, inclusiv Fondul Monetar şi Banca Mondială. După 15 ani (2004), discursul Consensului s-a mai flexibilizat. Ponderea monetarismului s-a estompat (Williamson: 2). Chiar dacă nu pomeneşte programatic de interesul public, Consensul a devenit preocupat de educaţie, microcredit şi împroprietărire în agricultură (Williamson: 13), evitând însă cu obstinaţie să construiască pe marginea celui mai eficient mijloc de combatere a sărăciei: producţia şi serviciile la scară industrială. Aşa de pildă, privind impasul din America Latină de la finalul secolului XX, Williamson notează: „When we asked what is today most in need of liberalization in Latin America, we concluded that it is the labor market. …We proposed to flexibilize firing for good reason and curtail the obligation to pay those elements of the social wage that appear less appreciated, in the belief that this will reduce the cost of employing labor in the formal sector and so lead to more hiring and greater efficiency” (Williamson: 11).
Însă, şi acum, principala premisă este că guvernele sunt incapabile să … guverneze, singura aptitudine de care ar fi în stare fiind aceea de a asigura cadrul necesar iniţiativei private. Dacă nu ar fi atât de insistentă ideea renunţării la politicile de stat economice, în special pentru ţările din periferie, am fi fost tentaţi să constatăm că Williamson redevine … liberal. (ibidem) 1. 2. 3.
„The third element of our proposed policy agenda consists of building or strengthening institutions” (ibid.). One institutional reform that we certainly did not advocate was introduction of industrial policy, meaning by this a program that requires some government agency to “pick winners” (to help companies that are judged likely to be able to contribute something special to the national economy)” (ibid).
Confuzia dintre adevărul muncii şi precizia tranzacţiilor speculative Este aici o problemă de cunoaştere şi o problemă morală, în acelaşi timp. Hiperraţionalizarea gândirii economice a condus la eliminarea coordonatei responsabilității din afaceri. Deresponsabilizarea s-a produs pe mai multe paliere, avansând în timp. Mai întâi, a avut loc desprinderea aparatului speculativ de economia productivă. Banii au devenit scop în sine. Aceasta este marea cucerire a gândirii monetariste: echilibrele se pot atinge doar prin reglarea masei monetare, ca şi când moneda se exprimă pe sine însăşi, și nu este rezultatul stocului de utilităţi din societate. Acesta a fost contextul: “The idea that markets can be left to police themselves turned out to be the world’s most 30 expensive mistake…”
Odată cu anii 1970, gândirea economică a intrat în câmpul ciberspaţiului. „Financial firms already spend more than any other industry on information technology (IT): 31 some $500 billion in 2009, according to Gartner, a consultancy” . 30
„The gods strike back. Financial risk got ahead of the world’s ability to manage it….” The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474137
9
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Riscul calculat cu precizie uimitoare a creat un fals sentiment de siguranţă, lăsând impresia că posibilitatea calcului evoluţiilor acţiunilor este acelaşi lucru cu adevărul şi corectitudinea socială a speculaţiei cu riscul. Criza, din acest punct de vedere, este reacţia ordinii sociale în care este înglobată acţiunea economică, supusă unor mari tensiuni prin neasumarea riscului de către actorii economici şi prin suprautilizarea monedei (în scopuri pentru aceasta nu a fost creată, pierzându-și, deci, funcționalitatea) care devine un simplu simbol, fără conţinut în marfă. 32
“For now, the hubris of spurious precision has given way to humility . [Today+ Many banks’ failings 33 exposed the triumph of form over substance ”.
Rezultatul întâlnirii dintre raţionalismul monetarist şi raţionalismul virtual a fost depotenţarea şi mai puternică a legăturilor dintre acţiunea economică şi spaţio-temporalitatea societăţii, de care însă aceasta putea, deja, să facă deja abstracţie – cu ajutorul informaticii. (Ne amintim că una dintre principalele trăsături ale ciberspaţiului este delocalizarea şi transpunerea în atemporal a faptelor omeneşti.) În felul acesta, gândirea economică a căpătat un alt grad de abstractizare, fiind tot mai desprinsă de aparatul productiv și de conţinutul de muncă al actului economic. Responsabilitatea, atât cât mai rămăsese după „reducerile” efectuate de monetarism, a fost transferată computerului. Astfel, din componentele economice (producţie, circulaţie, distribuţie a mărfurilor) a rămas doar circulaţia capitalurilor care, nici ele, nu erau prezente fizic, prin bani, cât prin reprezentanţi simbolici, abstracţi – piaţa derivatelor monetare, a acţiunilor. În felul acesta, economia nu doar s-a desprins de componenta morală a utilităţii, dar s-a „eliberat” de însăşi esenţa sa: producţia de mărfuri (materiale şi imateriale, bunuri sau servicii). Economia a devenit o simplă chestiune de câştig, prin plasarea riscului de la un actor la altul. Pentru un observator al ciclurilor culturale ale capitalismului, acesta a redevenit primitiv, aşa cum observa Marx în secolul al XIX-lea: orientat doar după capitalizarea veniturilor. Problema este că prin separarea gândirii economice de conţinutul ei sociologic (productiv, moral etc.), aceasta, inevitabil, intră într-un impas. Agenţiile de rating şi băncile nu au fost capabile să prevadă marele default din septembrie 2008, urmat de marea criză de lichidităţi care a urmat. O parte a acestei incapacităţi are explicaţii morale, o alta însă ţine chiar de despiritualizarea gândirii: “Some of the worst abuses in securitisation stemmed from the use of credit ratings. Rating agencies systematically underestimated default risk on vast amounts of debt, resulting in puffedup prices and a surfeit of issuance. Paid by issuers, they had every incentive to award inflated 34 ratings and keep the market humming…” “… Many large banks simply do not have the systems to present an up-to-date picture of their firm-wide links to borrowers and trading partners. Two-thirds of the banks surveyed said they were only “partially” able (in other words, unable) to aggregate their credit risks. The Federal Reserve, leading stress tests on American banks last spring, was shocked to find that some of 35 them needed days to calculate their exposure to derivatives counterparties.”
31
„A matter of principle.” The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474117 „The Gods strike back”, The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474137 33 „Cinderella’s moment”, The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474145 34 „Blocking out the siren’s song. Moneymen need saving from themselves.” The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474095 35 „A matter of principle”. The Economist, 11 feb. 2010, http://www.economist.com/node/15474117 32
10
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Aşadar, problema globalizării devine un caz cât se poate de real de supraraţionalizare în economie – scena fiind aceea a pieţelor financiare - prin dezvoltarea în ultimele decenii a aşanumitelor instrumente derivate de plată: obligaţiuni, contracte la termen, etc.. „Eficienţa”, cel mai scurt drum de la un obiectiv la altul, a fost de această dată determinat de premiera mondială a detaşării instrumentului financiar de aparatul productiv, a speculatorilor (brokeri, bancheri şi deopotrivă intelectualii care le-au pus la dispoziţie noile instrumente) faţă de restul societăţii. Nu doar că, din punct de vedere tehnic, a devenit posibil profitul exorbitant şi neaşteptat prin dispersia riscului (unde a fost nevoie de inteligenţa matematică universitară), dar marea urmare a revoluţiei instrumentelor speculative a fost devoluţia clasei de mijloc. Din locomotivă ideologică şi de aptitudini, clasa de mijloc a devenit doar o categorie de consum, fără iniţiativă socială. Clasa de mijloc se îmbogăţea, până de curând, în urma reformării constante a ideilor de producţie și de schimb, de care beneficia întreaga societate. Aici, odată cu primenirea celor cu stare, se reformau ideile-forţă şi se şi puneau în aplicare în industrie, educaţie, politică etc. De aceea, clasa de mijloc a fost dintotdeauna, dar până de curând, factorul-ferment al progresului. Odată cu ea, clasa muncitoare, poporul de rând, părea că scăpase definitiv de ameninţarea „revoluţiei proletare mondiale” profeţită de Marx. Revenim la economia speculativă centrată pe „derivatele financiare”36. Aceste instrumente au menirea să disperseze riscul, dar ele se află în centrul celei mai grave crize din zilele noastre de la cea din 1933. De exemplu, numai tranzacţiile cu expuneri de credit (credit riscant sau credit default swap) au ajuns la 60 mii miliarde dolari în 2008. Ele au fost mijloace abstracte și eficiente pentru o minoritate de a deplasa expunerea la risc către alţi cumpărători, pe baza unor teorii matematice sofisticate: „creşterea numărului de posibilităţi combinatorii prin intermediul computerului a făcut posibilă crearea unei game ameţitoare de instrumente derivate, care să permită debitorilor şi deponenţilor să ambaleze şi să comercializeze tot felul de riscuri financiare. Piaţa derivatelor s-au dezvoltat într-un ritm amețitor. Conform datelor furnizate de Bank for International Settlements, valoarea tuturor contractelor [de acest tip] la nivel mondial, la sfârşitul anului 2007, a ajuns la 600 mii miliarde de dolari, aproximativ de 11 ori [valoarea] producţiei mondiale”37. Pe ansamblu, criza financiară, generată de excesul raţionalizării abstracte, se datorează unui dublu deficit de înţelegere a realităţii: hybrisul consumerist fără limite, corelat cu confuzia dintre adevăr şi precizie, dintre cât se cuvine să câştigi şi câştigul probabil prin combinaţii matematice.
36
Câteva clarificări conceptuale: „Whereas futures contracts lock in the participants to buy or sell an asset, an option is more like insurance. The buyer pays a premium for the right to exercise his option should prices move in a set direction. If prices do not move that way, the option lapses and the buyer only loses the premium. … The next great development in risk management was the swap. Bond markets had been domestic, with buyers focusing on issuers from their home markets. That created the potential for arbitrage, issuing bonds in one currency and swapping them for another, creating lower interest rates for both borrowers. … Futures, options and swaps all have the same characteristic: a small initial position can lead to a much larger exposure. Futures contracts are bought with only a small deposit or margin; option sellers have to cover buyers’ losses, which may be many times the value of the premium; the net exposure of a swap counterparty may be smaller but the gross position will be huge, a problem if the counterparty defaults. … Securitisation, which has been at the centre of the current crisis, is another child of the 1970s. It involves bundling loans into packages that are then sold to outside investors” (“A short history of modern finance. Link by link.” The Economist, Oct. 18-24, 2008: 76 [http://www.economist.com/node/12415730 ]). 37 “World Economy: When fortune frowned. A special report on the world economy. Taming the Beast”. The Economist, Oct. 11-17, 2008, p.10, [http://www.economist.com/node/12373748]
11
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Capitalismul financiar legat de circulaţia derivată a monedei funcţionează ca un veritabil aparat de pradă, principala sa finalitate fiind profitul prin pasarea riscului de la un actor la altul, obliterând ideea de responsabilitate în afaceri, acesta ajungând în final în seama contribuabilului la 114% din posibilităţile sale generale de plată până în 201438, adică la datoria publică. Peste 420 de miliarde de dolari au fost injectate de către guvernul SUA în susţinerea băncilor39, în virtutea politicii „to-big-to-fail” („prea importante să fie lăsate să se prăbuşească” în virtutea legilor pieţei, ale propriilor erori şi chiar în virtutea codului penal) dintr-un total de 787 de miliarde ajutor pentru economie (în virtutea vestitei „stimulus bill”). Din această sumă, proiectele din economia reală care puteau susţine repornirea economiei, anume investiţiile în infrastructură, au primit doar … 64 miliarde de dolari. Componenta keynesiană a „soluţiei Obama” la criză a fost de la bun început … în criză, şi aşa se explică de ce şomajul în infrastructură este şi acum la cote nemaiîntâlnite: 17,2%40. Toate acestea se întâmplă în timp ce randamentul capitalului speculativ în plină criză a fost de aproximativ 20% (faţă de 50% în 1999), bonusurile plătite de Lehman Brothers, de pildă, între 19992008, atingând fabuloasa sumă de 55 miliarde de dolari. Chiar în anul prăbuşirii sale, acesta plătea recompense de 6 miliarde de dolari (şi avem dovada rupturii efective între funcţia publică a capitalismului şi interesul capitalului). În 2008, Goldman Sachs plăteşte dividende şi bonusuri în valoare de 16 miliarde de dolari41. În acelaşi timp, marginea medie de profit în industria oţelului la scară mondială, în 2004, era de aproximativ 16%, iar în cazul industriei farmaceutice menţinându-se între 1981 şi 2002 la circa 2-3%42. Per ansamblu, profiturile companiilor financiare (bănci, fonduri de investiţii etc.) au crescut de la 65 miliarde de dolari în 1996 la 232 miliarde în 2007, anul începutul crizei, ponderea lor în ansamblul profiturilor din SUA crescând de la 19,5% la 27%43. Dacă precizăm şi faptul că o bună parte din aceste recompense au fost acordate din subvenţia publică, tabloul este complet: Goldman Sachs a primit peste 10 miliarde de dolari ajutor de stat şi urma să acorde bonusuri de 9 miliarde44, Morgan Stanley a primit 10 miliarde45 şi a oferit salarii şi bonusuri de 14,4 miliarde46 în 2009; Lehman Brothers, chiar înainte de a da faliment (2008), a oferit bonusuri de 5,1 miliarde de dolari47; JP Morgan Chase şi-a crescut profitul în plină criză (2009) cu 72%48 şi a oferit la
38
Datoria publică din PIB a primelor 10 state occidentale în 2014 va fi de 50000 de dolari pentru fiecare cetăţean, mai mult decât câştigul mediu pe an pe persoană. Datoria publică este dată, în special din răscumpărarea datoriilor băncilor, dar cuprinde şi costurile serviciilor publice. Date cf. „Public Debt. The biggest bill in history. The right and wrong ways to deal with the rich world’s fiscal mess.” The Economist, 11 iunie 2009 [http://www.economist.com/node/13829461] 39 “United States. The budget deficit. Waiting for God-only-knows-what. America’s grim fiscal outlook could either be a nightmare or an opportunity for Barack Obama.” The Economist, 8 ian 2009 [http://www.economist.com/node/12903453] 40 Cifrele privind defalcarea sprijinului guvernamental american pentru economie sunt din: „Infrastructure spending. False expectations. The historic infrastructure investment that wasn’t.” The Economist, 21 oct. 2010 [http://www.economist.com/node/17311851] 41 „Banks and Bonuses. Going overboard. Are investment banks run for employees or shareholders?”. The Economist, 16 iulie 2009, [http://www.economist.com/node/14034875] 42 Joe Moser, „Links Between Drug Company Profitability and Investments in Research: a Fact Sheet”, July 2, 2002, http://www.mult-sclerosis.org/news/Jul2002/DrugCompanyProfitsvsResearch.html [oct. 2010] 43 “Buttoanwood. Too big for its Gucci boots. The causes of the overexpansion of the finance industry”. The Economist, 10 sept. 2009 , http://www.economist.com/node/14419218 44 “Goldman Sachs a plătit bonusuri de nouă miliarde dolari în 2009, dublu faţă de anul anterior”. Ziarul Financiar, 12 oct. 2010, http://www.zf.ro/print/4981071/ 45 “Morgan Stanley to repay bailout funds Wednesday”. Daily Finance, 16 iunie 2009, http://www.dailyfinance.com/story/company-news/morgan-stanley-to-repay-bailout-funds-tomorrow/19068995/ 46 Michael Corkery, "Morgan Stanley's Big Fat Bonus Expense". Wall Street Journal Digital Network. WSJ Blogs. Deal Journal. An up-to-the-minute take on deals and deal makers, 20 ian 2010, http://blogs.wsj.com/deals/2010/01/20/morgan-stanleytops-bonus-charts/ 47 “The financial industry. Unnatural selection. Wall Street and the City of London survived thanks to state support. Now they need to be weaned off it.” The Economist, 10 sept. 2009 [http://www.economist.com/node/14416804]
12
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
începutul anului 2010 bonusuri în valoare de 9,3 miliarde de dolari după ce primise 28 de miliarde ajutor de stat în 200949. Şi exemplele pot continua. Toate acestea în condiţiile în care contribuţia lor la mersul lumii a însemnat … cea mai gravă criză din 1930 până în prezent: totalizând daune de peste 15 mii de miliarde de dolari50, aproximativ 23% din PIB-ul mondial51. Cu alte cuvinte, criza a dat peste cap structuri sociale, a fracturat societăţi şi a distorsionat grav economia reală … tocmai pe aceea de unde a extras banii cu care a operat ca o pradă şi de unde provin banii pentru … redresarea, în primul rând, a sectorului financiar. Coeficientul de multiplicare în economie al efectelor al afacerilor neperformante ale băncilor şi al altor instituţii de credit-financiare este de 1,3. Cu alte cuvinte, pentru pierderi de 200 miliarde de dolari, economia reală va înregistra pierderi de aproape o mie de miliarde (peste 910 miliarde de dolari)52. Cu adevărat îngrijorător este că principalii jucători de pe piaţă nu au înţeles să-şi schimbe conduitele, acestea rămânând în aceeaşi parametrii. De pildă, guvernele înţeleg să pună accentul în continuare pe politici abstracte care vizează cantitatea de monedă de pe piaţă şi nu accesul economiei reale la aceasta. Singurul lucru modificat este regula (Basel III), respectiv controale mai stricte din partea agenţiilor interne din SUA şi Europa. Aşa de pildă, Basel III prevede creşterea provizioanelor de la 2% la 7%. Cu alte cuvinte, societatea va fi asigurată că instituţiile financiare nu vor mai greşi, acestea având acoperite doar 7% din promisiunile pe care le fac când avansează instrumente financiare pe piaţă. Cu excepţia salvării de la faliment a industriei auto americane (într-o manieră foarte dezbătută) de către administraţia Obama, în Vest nu există în momentul de faţă politici industriale, agricole sau ale serviciilor privind repornirea economiei. Se intervine la două capete: tăierea fondurilor publice pentru securitatea socială (pensii, sănătate şi educaţie) pe de o parte, iar pe de alta se intervine masiv pentru repornirea aparatului speculativ prin noi emisiuni monetare. Fenomenul, lipsit de transparență și numit „quantitative easing” („mărirea masei monetare”) înseamnă, de fapt, inflaţie. În plan concret, se reduc beneficiile în sectoarele critice menţionate, pentru … a da satisfacţie conduitelor care au generat actuala criză. Aşa se face că în plină criză a economiei şi veniturilor reale, piaţa derivatelor şi a aurului dă semne de revenire pe creştere. Mentalitatea dominantă a actorilor financiari, conform ideilor care circulă în branşă, este că „ce se va întâmpla *ca urmare a acestei stări de fapt+ în 201553 este lipsit de relevanţă”. Scopul este câştigul pe termen scurt. Capitalismul cade din propria lui modernitate, ciclul acesta postmodern însemnând, de fapt, revenirea la o specie rudimentară de capitalism, pentru care profitul înseamnă câştigul de acum (vezi Max Weber, Economie şi Societate). Aceasta înseamnă că principala consecinţă este creşterea inegalităţii sociale chiar în centrul sistemului mondial şi, implicit, a globalizării 48
Munteanu, Bogdan „Excesivi. Goana după profit întreţine narcomania. Bancherii suedezi, drogaţi şi bătăuşi. Cei britanici duc clienţii în bordeluri”. Gândul. 15 oct. 2009, http://www.gandul.info/international/bancherii-suedezi-drogati-si-batausicei-britanici-duc-clientii-in-bordeluri-4994200 49 „JPMorgan Chase allots $9.3 billion in bonuses. Employees see big payday as bank’s profit soars; loan losses also climb.” msnbc.com, http://www.msnbc.msn.com/id/34875777/# 50 Suma se referă la sprijinul necesar pentru prevenirea prăbuşirii economiei mondiale, fiind menţionată sub formularea „sentimentul siguranţei afacerilor a fost distrus în criza din 2007-2009 …”. Mai departe, criza este legată direct de fundamentarea exagerat-matematică a calculului economic: „ceea ce a fost în special o criză a managementului riscului întemeiat pe modern-metrics”. „The gods strike back. Financial risk got ahead of the world’s ability to manage it….” The Economist, 11 feb. 2010 [http://www.economist.com/node/15474137] 51 Valoare calculată pentru Produsul Brut Mondial din 2007, de 65,61 mii miliarde (trilioane) de dolari. Cf. „World GDP”. EconomyWatch, http://www.economywatch.com/world_economy/world-economic-indicators/world-gdp.html - oct. 2010. 52 “Paradise lost. Banks are bound to fail from time to time. But, asks Andrew Palmer, does the fallout have to be so painful?”. The Economist, 15 mai 2008, http://www.economist.com/node/11325347 53 “Buttonwood. The magic bullet. How the bulls believe quantitative easing will boost asset prices”. The Economist, 7 oct. 2010, http://www.economist.com/node/17202341?story_id=17202341
13
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
întemeiate pe hiperraţionalizare. Consecinţa creşterii inegalităţii sociale prin inechitatea distribuirii veniturilor (vezi discuţia de mai sus despre randamentul capitalurilor din economia reală şi cea speculativă) conduce la slăbirea substanţei democraţiei, anume accesul la venituri în raport cu utilitatea (publică, pentru că democraţia are valoare în raport cu comunitatea) muncii depuse. Consecinţa acestui raţionament este că practicile neoliberale şi monetariste sunt … antidemocratice. Vom dezvolta însă în altă parte această idee. În final, se cuvine subliniată fragilitatea bazei de dezvoltare a globalizării moderne: 7% provizioane înseamnă că 93% din afacerile cu credit sunt neacoperite. De aici rezultă că această uriaşă economie speculativă este întemeiată pe încredere. Paradoxul lumii postmoderne este că însăşi mecanismul ei de funcţionare constă în ceea ce teoriile ei dominante neagă: substratul comunitar al vieţii sociale, de unde şi fervoarea cu care scrierile contemporane deconstruiesc sistemul de valori care, până acum, asigura coerenţa omenirii. Poate că aşa se explică cum activităţile speculative au reuşit să se plaseze pe o orbită unde logica acţiunii lor se află la o distanţă de 11 ori valoarea muncii utile din economie (economia reală)54. Curios este că această criză, dată de excesul pus pe monedă ca sursă în sine de îmbogăţire, şia evaporat însăşi vehiculul acesteia: criza se mai numeşte şi „criză de lichidităţi”. De altfel, suportul acordat de statele occidentale economiei pentru a-şi reveni are, după cum am văzut, tocmai această finalitate: „injectarea de lichidităţi” în pieţele financiare şi în bănci55. Dar să revenim. Dramatic este că ruptura pare definitivă, comportamentul speculatorilor fiind tot de tip bullying56, iar stocul de încredere aflându-se în continuare sub presiune: după aproape doi ani de criză, în 2009, instituţiile financiare aveau un portofoliu de operaţiuni riscante cu 40% mai mari decât în 200557.
Urmări paradoxale Fenomenele descrise în cele ce urmează, unele deja pomenite (vezi Traiul pe datorie), le considerăm paradoxale în raport cu finalitatea proclamată a paradigmei neoliberale: libertatea insului, dereglementarea societăţii, „eliberarea” de stat (statul minimal).
54
Revezi discuţia despre dimensiunea pieţei derivatelor la “World Economy: When fortune frowned. A special report on the world economy”. The Economist, Oct. 11-17, 2008, p.10, http://www.economist.com/node/12373696] 55 „European banks. Waiting for the big one. Where do Europe’s money market jitters sit on the financial Richter scale?”. The Economist, 3 iulie 2010, [http://www.economist.com/node/16274373] 56 Pentru caracterul agresiv al speculatorilor, parte a crizei care a speculat la maximum stocul de încredere în societate, vezi „Greed and fear. The golden age of finance collapsed under its own contradictions.” The Economist, 24 ian 2009, http://www.economist.com/node/12957709 57 “Statistical measures of the maximum trading losses these firms could face on those positions suggest that, in aggregate, they are taking more risk. Their combined balance-sheet is 40% bigger today than in mid-2005. And all this has been amplified into public outrage by the foolish decision to pay out bumper bonuses again.” The financial industry. Unnatural selection. Wall Street and the City of London survived thanks to state support. Now they need to be weaned off it.” The Economist, 10 sept. 2009 [http://www.economist.com/node/14416804]
14
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Creşterea rolului statului, apariţia societăţii îndatorate Principalul paradox al globalizării de sorginte neoliberală este creşterea foarte puternică a rolului statului occidental atât în economie, cât şi în societate. Fenomenul poate fi urmărit statistic după ponderea în PIB a cheltuielilor guvernamentale. Chiar dacă SUA sunt „acaparate” mai modest de către stat, într-o proporţie de 42% (estimare 2011) sau dacă reforma serviciilor medicale a preşedintelui Obama va intra în funcţiune, deficitul public va ajunge la cifre astronomice58. Cu alte cuvinte, ponderea statului în societate va creşte. Spirala poate continua însă, după calculele FMI, statul din centrul sistemului mondial putându-se împrumuta fără riscul unor derapaje majore, peste 114% din PIB59. 2 The growth of the state. Leviathan stirs again. The Economist, 21 ian 2010, http://www.economist.com/node/15328727
Blocarea mobilităţii sociale Una dintre cele mai perverse consecinţe ale crizei este blocarea substratului dinamicii Statelor Unite: libera circulaţie a forţei de muncă. Cu o rată a reînnoirii locurilor de muncă de 15% (renunţarea la unele şi apariţia altora), Statele Unite îşi asigurau, până nu demult, una dintre cele mai dinamice economii şi societăţi din lume. „America has experienced a failure of finance, not of capitalism. Its broader economy remains an astonishing Petri dish of creative destruction. Even in boom times, 15% of American jobs disappear each year. Their places are taken by new ones created by start-ups and expansions. This dynamism remains evident today, amid the most crushing economic conditions most businesses have encountered (see our special report in this issue). As icons of consumer excess like Starbucks and Neiman Marcus stumble, purveyors of frugality like Burger King and Wal-Mart 60 prosper. Americans are adept at finding opportunity in adversity ”. „For all its current economic woes, America remains a beacon of entrepreneurialism. Between 1996 and 2004 it created an average of 550,000 small businesses every month. Many of those 61 small businesses rapidly grow big” .
Intervenţionismul administraţiei Obama este de natură să erodeze această „minunată maşinărie” care este capitalismul american, compusă din tripla libertate a iniţiativei, a circulaţiei 58
Costurile estimate ale „ObamaCare” – cum este cunoscută reforma sănătăţii promovată de preşedintele Obama, se ridica la suma de 239 miliarde de dolari până în 2020, contribuind la creşterea deficitului bugetar de la 5,8 mii de miliarde (trilioane) la 11,7 mii de miliarde de dolari. „The deficit and health care. Falls the shadow.”, The Economist, 23 iulie 2010, http://www.economist.com/node/14085725 59 „Government debt. The big sweat. Banking catastrophes and recession have led to vast increases in rich countries’ public debts. Getting their finances back into shape will be painful.” The Economist, 11 iunie 2009, http://www.economist.com/node/13825211?story_id=13825211 60 „Piling on. In his zeal to fix capitalism, Barack Obama must not stifle America’s dynamism”. The Economist, 28 mai 2009, http://www.economist.com/node/13740170?story_id=13740170 61 , „The United States of Entrepreneurs”, The Economist, 12 martie 2009, http://www.economist.com/specialreports/displaystory.cfm?story_id=E1_TPNTGDPS
15
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
persoanelor şi a accesul la capital. Aceasta pentru că intervenţionismul administraţiei, numit de unii comentatori maliţioşi „socialismul lui Obama”62 are asociate două fenomene negative: suprareglementarea afacerilor şi supraîndatorarea societăţii. Stimulentele federale au asociate norme foarte detaliate de comportament în organizaţii pentru unele afaceri crescând, totodată, costurile unui deficit foarte greu de suportat pe termen mediu şi lung. „The hyperkinetic Mr. Obama is trying to fix everything from car firms and banks to Chicago’s Olympic bid. Yet a poll last month found that most Americans would rather their government did less. Some 57% said it was doing too many things that were better left to individuals and 63 businesses” . „Mr Obama’s people seem sincere when they say they want to rid the government of its stakes in banks and carmakers as soon as possible. But in the meantime they are introducing new rules, such as limits on performance-related pay at banks, that could do more harm than good (see article). Nor can they resist using that ownership to push goals unrelated to the firms’ welfare, such as pressing banks to relent on foreclosures or carmakers to make alternative-fuel cars for which there is no obvious demand. … These mistakes matter because, for all Mr Obama’s oratory, it will be very hard to reverse course in future. Regulations and interventions spawn constituencies that will fight any paring of their benefits. The federal government created Fannie Mae *fondată 1938+ and Freddie Mac *fondată 1970+, the big mortgage agencies, in the interest of raising home-ownership. But long after that goal was met, the housing lobby barred almost all 64 efforts to rein them in. Only massive taxpayer bail-outs have prevented their collapse” .
Intervenţionismul accentuează însă un blocaj deja produs de către supracreditarea ipotecară. Prăbuşirea pieţei ipotecare a antrenat creşterea exponenţială a celor cu datorii în această zonă. Valoarea creditului fiind mai mare decât valoarea caselor, împiedică repunerea în circuitul comercial al locuinţelor şi, deci, mutarea dintr-un loc în altul, în funcţie de oportunităţi. Situaţia se complică dacă adăugăm şi scăderea în termeni reali a veniturilor, chiar mai înainte de criză: în 2004, bărbaţii de 30 ani câştigau în medie cu 12% mai puţin decât părinţii lor la aceeaşi vârstă. Slăbirea mobilităţii sociale îşi asociază creşterea inegalităţii sociale şi, deci, pe termen lung, „succesul american” este pus în pericol. Percepţia publică asupra mobilităţii indică o scădere cu 36% a oportunităţilor tinerilor de astăzi faţă de părinţi.65
62
Vezi Billy Wharton, „Obama’s No Socialist. I Should Know”, The Washington Post, 15 martie 2009, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2009/03/13/AR2009031301899.html. Adam Shaw, „Obama’s Socialism”, American Thinker, 25 feb. 2010, http://www.americanthinker.com/2010/02/obamas_socialism.html [nov. 2010+; scrieri mai puţin academice: „Socialism, Marxism, Communism & Obama”, 1 iulie 2008, http://obamaism.blogspot.com/2008/06/socialism-marxism-communism-obama.html *nov. 2010+, sau „Cartoon Obama Sociallism”, http://anghara.ning.com/photo/cartoon-obama-socialism?xg_source=activity [nov. 2010], 63 „Lexington. Of debt and deadbeats. A new culture war is brewing over capitalism”, The Economist, 8 oct, 2009 , http://www.economist.com/world/unitedstates/displaystory.cfm?story_id=14586972 64 „Piling on” … 65 Toate aceste date de la „Social mobility and inequality. Upper bound. The American dream is simple: work hard and move up. As the country emerges from recession, the reality looks sever more complicated.” The Economist, 15 apr. 2010, http://www.economist.com/node/15908469?story_id=15908469
16
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
3. Criza – punct de inflexiune, al apariţiei a Chinei ca mare paradigmă a globalizării Se pare că axul iniţiativei în lume se schimbă. Este cert că putem vorbi de apariţia unui pol asiatic al ordinii mondiale. Avem, pe de-o parte, suportul economic cu corolarul ei intelectual – iniţiativa şi inovaţia care, în timp, susţine o rescriere politică a structurilor regionale şi mondiale. Aşa se face că directorul Băncii Mondiale recunoştea în primăvara anului 2010 că „ţările bogate nu mai pot să-şi impună voinţa asupra naţiunilor în curs de dezvoltare *emergente+ din momentul în care acestea au devenit surse ale creşterii globale”66.
3 „Dire or Higher” – The Economist, 11 iunie 2009, Government debt. The big sweat. http://www.economist.com/node/13825211?story_id =13825211
Din graficul de mai sus observăm că, pe termen mediu, economiile emergente vor avea evoluţii diferite faţă de axa atlantică. Dar şi mai important este calitatea evoluţiei: societăţile occidentale se îndreaptă spre statutul de societăţi îndatorate, în timp ce Orientul se îndreaptă spre o creştere economică fără tensiuni fiscale. Rămâne de văzut în ce măsură dezechilibrul din Vest va antrena tensiuni şi rupturi la nivelul societăţilor şi, tot astfel, nu este încă limpede cum Asia va folosi din punct de vedere social libertatea de mişcare conferită de stabilitatea financiară în condiţii de creştere economică.
Decuplarea – tabloul general Globalizarea înseamnă integrarea lumii într-un circuit unitar al capitalurilor, producţiei şi comerţului. Circulaţia persoanelor este şi ea parte a acestui proces, dimpreună cu creşterea fragmentărilor comunitare şi etnice fără precedent (numită etnoglobalizare de Anthony Smith). Globalizarea de astăzi, după cum am văzut, este în bună măsură parte a unui produs cultural de tip occidental, numit „Consensul de la Washington”. Din acest punct de vedere se credea, până mai deunăzi, că toate economiile şi societăţile sunt relativ acordate cu centrul sistemului mondial. Criza recentă a arătat că lumea, dimpotrivă, are mai multe centre, deci mai multe paradigme concurente de organizare a spaţiului economic, cultural şi chiar politic. Principala paradigmă concurentă neoliberalismului globalizant este localizată în China. Destul de greu de etichetat, vom încerca să o definim în cele ce urmează. Până una alta, criza izbucnită după 2008 a demonstrat că lumea are o tectonică duală, că al doilea centru de putere a
66
Lesley Wroughton, „«Third World» concepts no longer relevant: Zoellick”, Reuters, Washington 14 apr. 2010, http://www.reuters.com/article/idUSTRE63E02S20100415
17
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
(re)apărut67, cu propria logică comercială şi politică, iar acest centru este acela al economiilor emergente68, liderul noii „regiuni” fiind China. Aceasta nu înseamnă că noua regiune relevantă geoeconomic este și unitară, dimpotrivă: Rusia are reflexe neoimperiale care îi pun în pericol însăşi rezistenţa internă, fiind cea mai puţin pregătită să suporte încă un efort dictat politic de dezvoltare; între India şi China există rivalităţi de peste o jumătate de secol pe axa munţilor Himalaya; Brazilia este un nou venit în zona puterii politice, de tradiţie culturală occidentală şi singura care are un exerciţiu democratic şi al economiei de piaţă. China este lider în sensul că este cea mai puternică economic şi militar, devenind a doua economie a lumii în 2010, când a devansat Japonia69. Din graficul comparativ al Produsului Intern Brut (Google – Banca Mondială), constatăm că: -
Liderul incontestabil al creşterii economice sunt, în continuare, Statele Unite; Cele patru puteri emergente principale: Brazilia, Rusia, India, China se află, împreună, la o distanţă apreciabilă de SUA; Între acestea, China înregistrează cea mai agresivă dezvoltare, distanţându-se de plutonul celorlalte. Cert este că ritmul de dezvoltare al Chinei este mult mai coerent şi mai semnificativ decât al celei mai puternice economii europene: Germania.
4, Google Date Publice, "Produsul intern brut" pentru BRIC. Comparaţie cu Germania şi SUA, 2008 (date Banca Mondială), http://www.google.com/publicdata?ds=wbwdi&met=ny_gdp_mktp_cd&idim=country:RUS&dl=ro&hl=ro&q=rusia+pib#met=ny_gdp_mktp_cd&idim=country:RUS:CHN :BRA:IND:ROM:USA:DEU 67
China, superputere antică, s-a retras din istorie, lăsând iniţiativa la îndemâna mongolilor, apoi a japonezilor şi a Occidentului, pe toată durata epocii medievale şi a celei moderne. 68 Brazilia, Rusia India, China, (BRIC) 69 „China Overtakes Japan as World’s Second-Biggest Economy”, Bloomberg News, 16 aug. 2010, http://www.bloomberg.com/news/2010-08-16/china-economy-passes-japan-s-in-second-quarter-capping-three-decaderise.html
18
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
Decuplarea reprezintă reconfigurarea dependenţelor reciproce dintre economiile emergente (China, în special) şi SUA-Europa, astfel încât dezvoltarea celor dintâi nu mai este dependentă de evoluţiile din Occident. Iată, de pildă, în graficul alăturat, avem limpede evoluţia independentă a Chinei de situaţia din Statele Unite:
5 The Economist, 16 iulie 2009, China's recovery. A fine balancing act, http://www.economist.com/node/14041646 Tot aici putem vedea şi evoluţia paradoxală a PIB-ului SUA, care are o evoluţie crescătoare în prima fază a crizei (care opera deja din 2006, nerecunoscută însă oficial)
6 The Economist, 18 iunie 2009, BRICs, emerging markets and the world economy. Not just straw men ... http://www.economist.com/node/13871969?story_id=13871969
Respiritualizarea Chinei Dacă paradigma dominantă are probleme cu centralitatea spiritualităţii sale (criza modelului şi criza de încredere în propria paradigmă), China înregistrează un atent proces de respiritualizare ca politică de stat. Expansiunea sa este rodul unui capitalism de stat şi aceasta se manifestă atât în interiorul propriilor frontiere, cât şi în afara sa. Evoluţiile sale sunt destul de costisitoare, în primul rând pentru mediu70 şi pentru uriaşa masă migrantă din propriul mediu rural71, însă sunt tot mai limpede îmbrăcate în spiritualitatea regăsită a propriei antichităţi. Din 2004, confucianismul a 70
Creşterea ponderii centralelor energetice pe cărbune (90% din centralele noi în 2006 de la 70% în 2000) are costuri ecologice deja foarte mari şi contribuie la scăderea eficienţei energetice. În 2010, 90% din an este catalogat “moderat” sau “nesănătos” pentru respiraţie în Beijing. “Pollution in China. Raising a stink” The Economist, 5 aug. 2010, http://www.economist.com/node/16744110. Pentru eficienţa energetică vezi “A large black cloud. Rapid growth is exacting a heavy environmental price” The Economist, 13 mar. 2008, http://www.economist.com/node/10795813 71 The Economist estimează că, în urma crizei din SUA, 20 de milioane de persoane din mediul rural şi-au pierdut locurile de muncă la oraş, în China. „China’s rural consumers. Pretend you’re a Westerner. Buy something you can’t afford” The Economist, 19 feb. 2009, http://www.economist.com/node/13145087
19
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
devenit parte a soft power-ului72 statului chinez, după cum tot prin confucianism partidul comunist urmăreşte modernizarea tehnicilor de realizare a „Societăţii Armonioase”73 şi a altor precepte în China. Pe de altă parte, economia de piaţă s-a integrat nu doar în doctrina de partid chineză, dar şi în convingerile populare, intrând în cultura dezvoltării a Chinei moderne:
7 chinezii erau mai optimişti decât occidentalii în privinţa funcţiei sociale a pieţei libere înainte de intrarea oficială în criză. „Government vs. market in America. The visible hand” The Economist, 28 mai 2009, http://www.economist.com/node/13743310?story_id=13743310
Trebuie precizat că expansiunea exterioară a Chinei nu este chiar atât de „ameninţătoare” pentru preeminenţa paradigmei dominante, volumul schimburilor cu care China îmbracă creşterea sa având mai degrabă un profil regional:
8 The Economist, 28 oct. 2010, http://www.economist.com/node/17363625 72
„Ideology in China. Confucius [http://www.economist.com/node/9202957 ] 73 Ibidem.
Dependence
makes
a
on
China.
comeback.”,
The
The
indispensable
Economist,
17
economy?
mai
...
2007,
20
November 2, 2010
[Suport Şcoala doctorală, modul comun. Prof.univ.dr. Radu Baltasiu]
China mai are mult de recuperat însă în termenii capacităţii de utilizare a resursei interne. Faptul că insul ca atare nu este factor contributor direct la PIB (spre deosebire de SUA, unde ponderea acestuia în familie ajunge la 70% din PIB), sugerează că creşterea Chinei se face pe seama omului de rând, prin consumul propriei substanţe sociale (în termeni populari „sacrificiu”):
9 “How workers are losing aut in China…”, The Economist, 11 oct. 2007, http://www.economist.com/node/9944703?story_id=9944703
Bibliografie selectivă Joseph E. Stiglitz. (2005). Globalizarea. Speranţe şi deziluzii. Bucureşti: Ed. Economică John Williamson. (2004). A short history of the Washington Consensus. Paper commissioned by Fundación CIDOB for a conference “From the Washington Consensus towards a new Global Governance,” Barcelona, September 24–25, 2004 [http://www.iie.com/publications/papers/williamson0904-2.pdf] Dani Rodrik. (2006). Goodbye Washington Consensus, Hello Washington Confusion? Harvard University. Paper prepared for the “Journal of Economic Literature”. [http://www.mayin.org/ajayshah/A/2006_02_01_rodrik_review.pdf]
21