Dragos Teodorescu

DRACOŞ TEODORESCU

SINGURI

Singuri eram, cu lutul întins lângă a noastră tâmplă; ecoul se frângea, vis de pădure strivit între cereştile vâltori. Ne auzeam în şoaptă. Prin crepuscul, umbre de cerbi îşi căutau perechea, lăsând în tină pete de argint. Singuri eram, ca cei dintâi, din apă şi pământ, din lacrimi sau din fluturi, cu zborul alb, cu zbor întors; ori poate că din stele. Nu pot să uit secunda împietrită când tu, sfioaso, m-ai chemat pe nume ca într-un cântec sacru, ea, natura, pe binecuvântări de iarbă ne-a unit.

Singuri eram; însă ştiu eu: Roşind, a tras cu ochiul Dumnezeu.

SAH

Mă plimb confuz prin labirintul Terrei, Nebunii se revarsă în decor, Aproape goi, plămânii biosferei Dansează lângă jocul bicolor.

Reginele sting lacrimi răsucite, Vânzând clepsidre sparte în bazar, Coroanele par umbre de copite Rostogolite dintr-un blând coşmar. Pe tabla veche este doar cenuşă, Azi, turnurile lumii s-au oprit, Regii vâscoşi aşteaptă lângă uşă, Iar caii, pe pereţi, au înverzit.

Parfumul luptei, dizolvat în noapte, Respiră lung- a fi sau a nu fi, Sunt eu, pion fricos, cu dinţi de lapte, Cel care fuge pentru a iubi...

POEM NOCTURN

Lângă mine stă copacul Tragic, alb, visând spre nori, Lângă mine zace luna Sfârtecată de cocori.

Pe sub cer, ciulinii lacomi Pleoapele şi le descuie, Pe sub cer aleargă iele În mireasmă de gutuie.

CREANGA DE AUR lui Mihail Sadoveanu

Se va num i Kesarion. Va fi ultimul născut al vechiului Dumnezeu, paşii lui îşi vor face loc prin Istorie precum ghearele flămânde ale unui lup, va răscoli descântecele şi va culege florile lucrurilor, aprinzând lampa în plină zi

pentru a căuta urm e de Oameni, din Dacia, prin Egipt, până în stelele sparte ale Bizanţului

va mângâia eterne risipiri şi va învăţa să iubească- îl sortim neodihnei

într-un târziu, cu păsări argintii lângă tâmple, se va întoarce spre setea pământului său, răsărind iarăşi spre a-i fi adâncă fântână

se va numi, se va num i K e sa rio n .

RISIPIRI

În podul vechi al casei, funiile de ceapă se încolăcesc spre cer, micile zburătoare cu aripi fluide care mă traversează, ascultând ecoul ritmic al căderii pleoapelor peste ochi,

e dimineaţăbucăţile de tim p sunt acolo, lipite încet, pe melancoliile stâlpilor, frământări ale altor generaţii sărutate, alb-negru, pe buze

în podul vechi, mâinile mele urcă pentru a căuta din nou fotografii, multe fotografii ascunse sub pânzele uscate de păianjen

MÂINE, VOI RESPIRA TRECEREA

În curând, voi stinge ultima lumânare a urii; în curând, voi începe să ning peste leii melancolici ai parcurilor topindu-m ă dincolo de oceane, în oraşul interzis şi elastic;

scrumiera timpului s-a golit

mâine, voi respira trecerea ca o fiară nemângâiată de lanţ