A urora Popescu

AURORA POPESCU

NOI

ne dezbrăcam de oasele iadului şi ne închinăm unul altuia cu tot cerul din noi vioara unei rugăciuni ne cântă într-o nouă naştere în prim a zi din rai ne îmbracă zorii eternităţii

cerul meu ce frânge în metanii sub talpa stelelor tale noi suntem cosmos!

DIN DOR DE ÎMBRĂŢIŞĂRI

pentru că inim a mea n-a mai avut voie să bată în îmbrăţişarea altor inimi au început să mi se îmbrăţişeze celulele să mi se ia în braţe planetele sorii să se apropie tot mai mult mi s-au amestecat culorile emoţiile amintirile uşile s-au făcut ferestre ferestrele guri de horn pe dinăuntru am început să mă îmbrăţişez toată ca şi când aş fi pe rând şi în acelaşi tim p deodată toţi oamenii pe care i-aş iubi nici n-am ştiut până acum câte mări de îmbrăţişări pot fi

MAMA CU O M IE DE M ÂINI

cu una leagănă luna cu alta ia febra pământului cu celelalte strânge zorii de pe sârma întunericului sau adună spicele de zile mohorâte pentru a le face claie de duminici în care se odihneşte cerul mâinile ei nu dorm niciodată îmi trag răsăritul mai aproape să cadă praf de zâne pe pleoape copilului ce caută adevărul poate de aceea visez uneori că se dezgroapă din ierburi cu toate deodată pentru a se îngropa mângâiere în palmele mele

PREA TÂRZIU

avem nevoie de mâini să îm părţim praful acestei zile jur împrejurul are foame în ochi curând vom învăţa să fim victime dreptul lacrimilor e părere dansăm muţi şi goi sub luna de cenuşă felul cum cad aripile e muzica

iubirea trece pe lângă noi fără să ne întrebe cât e ceasul ştie şi ea că a început târziul

LECŢIE DESPRE ZBOR o fâlfâire de inimă

am învăţat într-un târziu că un pic de frig şi un pic de întuneric nu înseamnă m oarte ci doar mai puţină căldură şi lumină decât poate cuprinde între aripi că indiferenţa poate părea un pic de frig şi o fărâmă de întuneric dacă o priveşti în dungă dar când o priveşti în ochi orbeşte