D aniel Luca

de culpa anonimă ce dezbină, mai caut - călăuză fără vină -, în trup năuc, poemelor, un loc.

Şi-n tălpile de stradă mă strecor, trăgând în piept noptatice iluzii, mai istovesc speranţe şi confuzii cu bob de gând întors din viitor.

TIGRUL INTERIOR

DANIEL LUCA

Senzaţia de vid, de gol, nu pune dintr-odată stăpânire pe noi, ci treptat, cu fiecare pas pe care îl facem pe drum ul vieţii, cu fiecare obstacol ivit în cale. Cu atât mai m ult când eşti singur. În Cartea neantului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2022), Tamara Pop dezvăluie vârtejurile care se află în profunzimile omului şi pe care acesta luptă din răsputeri să le biruie. Tema lumii ca teatru, a omului actor pe scena vieţii, nu este una nouă, însă abordarea - da, pentru că, la spectacolul acesta, spectatorii nu sunt altceva decât nişte contururi de carton („Sunt actorul propriei vieţi,/ păşesc pe scena goală/ şi în sală aud zeci, sute, mii de voci care-mi strigă/ numele/ însă sunt doar oameni de carton,/ feţe fără figuri,/ lacrimi fără obraji, râsete fără guri” - O comedie). Ne aflăm, astfel, în prezenţa unei comedii amare în care realul se ia la trântă cu prefăcătoria, fără un învingător anunţat. Ori, da? Prefăcătoria? Înşelătoria? Minciuna? Tot ce se poate, pentru că bezna devine tot mai densă („Dar parcă nici nu mai contează/ ştiind că negrul absolut are să te înghită,/ să te transforme în sclavul său” - Răbdare). În acest întuneric pătrunzător se ascunde, însă, şi speranţa care îmbracă forma iubirii (şi trupească, şi sufletească: „ştiam că o să mă trezesc în braţele tale/ va durea atât de tare/ şi poate de aia am şi întrebat «ninge afară?»/ pentru că simţeam strania iarnă/ ce creşte în noi, muşcând

din amintirea verii/ cu ură şi patos, dar cel mai mult, cu regret” - Ceva m ai m u lt întuneric). O dragoste cu năbădăi, aşadar, dar care este văzută ca o salvare, o ieşire din singurătate („Te pictez în culori obscure, îţi dau formă din priviri/ şi mă rog să nu te uit,/ să nu fugi,/ să nu mori./ Oglindeşte-te în mine, sunt tot ce eşti deja,/ respiri prin mine, sunt tot ce ai fost cândva” - Noaptea suntem). Din nefericire, singurătatea poate fi şi în doi, iar sentimentele se disipează, distanţa dintre două inimi, până nu demult îngemănate, crescând brusc („Râuri întregi de cafea,/ Între tine şi mine,/ Nu ne vorbim,/ Nu ne ascultăm/ (...)/ Am rămas aici,/ Noi doi, singur/ ca la început” - Râuri de cafea), peste râul de cafea ce curge între ele neexistând niciun pod. Mai mult, singurătatea este accentuată şi de oraş, prin zgomotul, prin tumultul său („Luminile oraşului se aprind şi se sting,/ dintr-un capăt de drum / se aud clopote funebre ce-mi plâng singurătatea/ cu voci metalice” - Solitudine), cu ispitele, cu păcatele sale („mă rup din realitatea oului/ în lumea zgomotului,/ unde tună tropot de vară/ şi bulevardele se spală/ cu păcat şi lacrimi uitate/ şi fum de ţigară/ şi beri la halbe” - Instantanee urbane). Pe de altă parte, oricât de neagră ar părea o situaţie, nu trebuie uitat că întotdeauna după noapte urmează o nouă zi („stau şi aştept dimineaţa/ când zorii zilei mă vor spăla de păcate/ şi-mi vor da promisiunea unui nou început” - Oglinda) şi nici faptul că până şi într-un loc tenebros cum e oraşul există undeva un refugiu, o adevărată arcă a lui Noe („Camera de hotel s-a preschimbat într-o cuşcă/ pentru şerpii şi păsările/ ce nu au avut vreodată şansa/ de a se târî sau de a zbura deasupra sau în adâncurile oceanului” - Camera de hotel). Aşa cum nu trebuie uitat nici tigrul care sălăşluieşte în noi, care îşi trage energia din trăirile noastre, puterile sale de a se război cu neprevăzătul, cu impostura fiind nebănuite („Un tigru mi se ascunde printre coaste./ Îl ţin precum într-o cuşcă/ Şi îmi este teamă că/ Într-o bună zi ar putea să scape./ Rage la fiecare bătălie a inimii/ Şi- mi sfârtecă în două carnea,/ Se cuibăreşte printre am intiri/ Şi toarce doar atunci când are chef.// M-am obişnuit deja,/ Pot spune că ne-am împrietenit ...” - Tigrul). Tamara Pop îşi face curaj şi vine în faţa cititorului de poezie cu acest volum de debut care se caracterizează prin francheţe şi vigoare, dar care poartă un titlu înşelător, neantul fiind în viziunea autoarei doar locul propice întru naşterea poeziei.