M a ria n Visescu

Oamenii sunt uzi, niciodată nu au ştiut cum le plouă peste tinereţe.

Un ocean deschis în bolta cerului cu vreme, de unde aceasta se trece printr-o ploaie surdă ţinându-i un timp, o clipă... Mereu!

Înger şi demoni...

Pe bucata mea de pământ ai înălţat un munte de întrebări şi m-ai pus la păstrare printre cuvintele-ţi paşnice lăsându-mă cuprins într-o poveste de liliac.

O fantezie vorbită într-o limbă de iubire... Ciuntită de invidia ochilor din jur! Dincolo de pod, o curvă beată îşi paşte iarba-ntre gunoaie încercând să imite dansul ultimului gladiator violat... Sub adopţie de patrician!

Iubiri şi m iri...

Pe sânul tău cu sorii verzi, îţi cade părul flori, livezi, iar nurii tăi, lumini viclene, mi-aleargă sângele prin vene. Tu-mi vii cu trupul plin de ploi picate-n vremi trecute şi-mpreună ne ştergem tâmpla ce suspină sub un ram plin de lumină. Auzi... Cum se-ntorc cernutele iubiri şi-n dansul lor de noapte, se-aşază peste miri?

Mi-e somnul dus, adânc, grăbit, în vrej de vis sunt risipit... Te strâng în braţe de m onadă ca pe-o muză prinsă prin livadă!

Roma.. Perpetuum ..

O pasăre îşi îneacă zborul în apele cerului Roman lăsându-şi um bra aripilor garant unui palmier uscat. Sunt stei pe ochiul nopţii, strănut în gol şi apuc luna de urechi, mă împiedic şi strivesc o roşie cu nepăsare şi încerc să pot până în spuma dimineţii.