A n a A rdeleanu

Zbuciumul sufletelor chinuite trepida în acea încăpere. În ciuda prezenţei unui num ăr mare de persoane, individul se simţea stingher, îngheţat şi călăuzit de migrene şi hotărî să părăsească blocul şi să nu se mai întoarcă. Decise să nu ia niciun bagaj, să lase amintirea sursei fericirii şi durerii sale în urmă. Încercă să deschidă uşa blocului, însă tot trupul se electrocută şi toţi locuitorii se simţiră traşi de o forţă necunoscută în propriul pat, imobilizaţi. În întuneric, individul fredonă un ultim gând: Până când moartea ne va despărţi, ne vom iubi neîncetat...Însă moartea umbreşte toată esenţa vieţii noastre şi şterge orice strop de simţire, iar eu reuşesc pe patul m orţii să te uit şi să renunţ să mai aştept, fa n to m ă a sufletului meu!

Ştirile orei 08:00: În blocul T5, pe strada Speranţelor, la ora 04:00 dimineaţa, a avut loc o scurgere de gaze, iar toţi locuitorii au fost găsiţi fără semne vitale, fiind declaraţi decedaţi în ciuda eforturilor depuse de salvatori. Se fac investigaţii cu privire la sursa ce a cauzat acest eveniment tragic, în urm a căruia aceştia au m urit intoxicaţi în somn. Condoleanţe...

M ade in Rom ania

Cum să dai clipa O ri adresa secretă A căsuţei cu pridvor Din inim a ta, Pe care scrie „Made in Romania”? S-o înstrăinezi cum ai înstrăina O um bră expresă de înger Sau de ciocârlie Care, văzute din înalt, Seamănă înnebunitor Cu uşa bisericii comunităţii unde intri Pentru a recupera ce-i al tău, Ce ţi s-a dat, Nu ţi s-a împrumutat?

ANA ARDELEANU

Clipa ta n-o poţi da nimănui. Nu e aceeaşi măsură, Catren, an de fabricaţie sau curcubeu Ce te-a cuprins pe tine, Nici aceeaşi ploaie care ţi-a luat măsura verde, Crescând din ea un copac, O literă ce însumează întregul alfabet.

Nu e totuna să te num eri printre cei aleşi Ori să pleci din tine, Răpus de propriile greşeli Ce nu se şterg din memorie Şi răm ân acolo, croncănind, fără odihnă, Nevermore, Nevermore...!

Eşti versul rebel

Eşti versul rebel Ce nu-şi rade mustaţa pentru nimeni, Acel foc de paie Ce creează iluzia de lumină, Pe negrul perete, Printre mărgele de sticlă Şi efectul roz pe care îl pot avea.

Eşti iluzia ce-mi umblă prin geantă, Pentru a descoperi aurul tinereţii, Acea pudră care evidenţiază feminitatea, Seninul de sub pleoape, Dansul step dintre gene, Maxima lui cochetărie, Magnetismul concentrat În aceeaşi clipă, jumătate cu interes major pentru ce va fi, Cealaltă jumătate, adresându-ţi-se: „ - Milord, cât e ceasul senioriei tale, De lumea se duce la culcare Ori prea devreme, Ori prea târziu? Senioria ta, de partea cui eşti? Te văd ţinând luna în mână Ca pe o minge de ping-pong. Aşadar, de partea cui eşti În versul ce joacă la dublu Mizând pe un rezultat echitabil. Pe care numai viaţa îl poate da?”

Sunt ostatică

În viaţa de noapte Al unui corp străin. După ce i-am străbătut străzile, Am dat spargeri muzeelor Pline cu tablouri celebre Chiar în m omentul când Mona Lisa Îi zâmbea căpitanului Frans Banning Cocq. Acum încerc să m ă eliberez, Momesc patrula. Am nevoie de un ciocan. Ştii câte tablouri stau să cadă, Iar personajele sar din ele Pentru a-şi salva onoarea?

Iau ciocanul în mână, Mă fereresc de catastrofă Bătând cuiele cu forţă În peretele interior al trupului, Simt durerea genială a pictorilor Care au făcut totul Pentru a mi-o oferi Şi-a mă transforma În icoana din care ei m ă privesc Şi nu din tablou Pentru a nu mă recunoaşte În slăbiciunile culorilor sale. Fug de realitate

Intru sub cămaşa ta de lord Plină de convenienţe, De un alb de trei ori mai exact Decât bate orologiul în perete Fiecare cui al anilor. Pereţii se um plu de urmele lor, Ciurul format pierde motivaţia spirituală. Cât despre dragoste?

E pagina pe care nu se scrie nimic. Nimeni nu are atâta îngăduinţă Cu sinele său, încât să-l pună în ramă, Oricine să se recunoască în el.

Îngerii noştri bat mingea Împreună cu ceilalţi îngeri, Doar că liberul arbitru lipseşte. Nimeni nu le remunerează, În bile albe, prezenţa, Pentru a stabili echipa câştigătoare, Cu idei ce nu simt durerea prezentului Şi nu fac în cursa lui O exagerată/neavenită Pauză existenţială Aşa cum se cuvine.

Cel mai surprinzător lucru E să te trezeşti de dimineaţă Şi să constaţi că ai fost buzunărit, Din ce aveai, nu ţi-a rămas nimic. Stelele şi luna au intrat în posesia nu ştiu cui, Pentru că, la faţă, nu l-ai văzut, Decoraţiile aflate pe piept au foat atrase De magnetul unei inimi necunoscute, Nimeni nu i-a reţinut chipul Pentru a o putea interoga.

(Nu!) mai bine moartea! Mai bine m oartea (Nu!)

Viaţa ai îmbrăcat-o în dungi, Când negre, când roz, Cum ai îmbrăca m oartea (niciodată!), Nici motivul de-a dispărea din tine însuţi, Când bat clopotele în urechi de ceară, Acolo unde se topesc sunetele veştilor triste. Ce ai pierdut din buzunare, E bun pierdut! Poţi trece printre degetele gândurilor, Ce-a mai rămas. De multe ori, nu! Nici, da Aşa cum se cuvine!

D raga m ea fericire

Îţi voi picura în sânge suficientă adrenalină, Pentru a-ţi ajunge Pe tot parcursul jocului „de-a viaţa”. Doar barba să nu-ţi tremure, Vorbele să nu iasă de sub controlul gândului, Care se autodeclară şef Peste paginile imprimate Cu acele poeme, Care ţi-au descris dramele Ce urmează a fi date spre adopţie. Niciuna dintre zilele tale, Bune sau proaste, Nu-şi iau experienţele înapoi, Nu te pot smulge din inim a lor. E nevoie de ajutoare, pentru a te elibera Din cercul de prieteni. Oricare cerc ar fi mai uşor de penetrat, Decât cel în care prietenii Te pun să faci şpagatul şi calculul lui Pi, Pentru a fi acceptat de fericirea lor Ca rudă, ca translator, ca măturător de stele, Încât calea să fie dreaptă şi curată. Atunci când ajungi la ţintă, Cineva se va găsi să-ţi sărute mâna Pentru a respecta protocolul.