Când m atem atica se lasă m olipsită de poezie Savu Popa

C â n d m atem atica se la s a molipsita d e p o e z ie

SAVU POPA

Încă mai există persoane a căror n a tură (şi profesie) matematică este dublată de cea poetică. Este şi cazul doamnei profesoare Codruţa Vancea care ne oferă, în volumul de poezie Frumuseţe tangenţială1, perspective biografice ce îşi devoalează gravitatea, surpriza, neprevăzutul sau serenitatea, în funcţie de modalităţile prin care discursul narativ-confesiv, în care predom ină numeroase trim iteri m atem atice, poate căpăta un substrat jocular şi parabolic. Caracterizate prin spontaneitate şi ludism, experienţele sau evenimentele evocate sunt proiectate pe un fundal, unde elementele matematice oferă un contur echilibrat, pe alocuri raţional, trăirilor, sentimentelor sau gândurilor care ascund, adesea, un tum ult dionisiac. Lejeritatea sau spontaneitatea cu care poeta trece de la un registru comic, ludic, adesea parodic, la unul apropiat de limbajul cotidian sau la unul abstract-er- metic, nu fac altceva decât să confere acestei poezii un anumit dinamism şi o anumită savoare. Dacă ar fi să transpunem definiţia matematică a tangentei într-un limbaj poetic, am putea afirma, lucru cu totul valabil pentru volumul de faţă, că, dacă fericirea are calitatea unei tangente, atunci ea se prefigurează ca o linie, poate nu în totdeauna continuă, dar care atinge viaţa şi o împlineşte, uneori, într-un singur punct şi în m od neaşteptat. Din acel punct, care nu marchează nicidecum sfârşitul vreunei legături anume, porneşte aventura lirică, plină de neprevăzut şi de spectaculos, concretizată în câteva cicluri de poeme, Nopţi şi pisici, Anotim puri sau Corăbii de lumină, în care predom ină discursul fantezist alături de cel confesiv, care aduc, în prim- plan, evocarea unor persoane apropiate, a universului domestic şi a celui cosmopolit sau a eposurilor cotidiene, prin care poeta navighează, aşa cum spune în unul dintre poeme, ,,ca un spectator singuratic/ al unui spectacol pentru el, m ut” (Existenţă). Experienţa cunoaşterii de sine se transformă într-o aventură a explorării arhitecturii mundane, într-un ritual al legăturii dintre raţiune şi sensibilitate, în trucât întreaga existenţă afectivă este ghidată după principii sau mişcări circulare, geometrice. Legătura cu pământul, cu natura sau cu celălalt capătă perspectiva unei geometrii insolite. Corpul se integrează în cerc ca într-un ritual al echilibrului şi al armoniei telurice care trec, astfel, asupra celei care se descoperă pe sine. În această ambianţă încărcată de accente hiperbolice şi suprareale, mirarea face locul încrederii şi al stabilităţii într-o lume de-a dreptul ge- ometrizată. Finalul subliniază fragilitatea fiinţei um ane în raport cu sentimentul de vastitate al perfecţiunii matematice: ,,mă învârt într-un cerc/ mă întind pe razele lui ca un elastic/ cercul e blând cu m ine/ îmi dă voie să fiu eu centrul lui/ are o culoare

Codruţa Vancea, Frumuseţe tangenţială, Ed. Minela, Bucureşti, 2021.

roz/ mă ridic/ perpendiculară pe păm ânt/ acum cercul este la picioarele mele/ s-a înverzit precum iarba de primăvară/ sunt tot mai înaltă/ tot mai dreaptă/ picioarele mele sunt tot mai lungi şi paralele/ undeva sus de tot este un punct luminos/ nu pot să-l ating/ sunt pe o axă/ într-un con/ acolo sus însă locul e tot mai îngust/ devin un punct” (Fata din con). Elementele matematice, în alt poem, suprind, tot într-un cadru parabolic, relaţia poetei cu ceilalţi, din perspectiva unei sensibilităţi exacerbate care scoate în evidenţă, pe lângă latura traum atică a naturii umane, sensul existenţei al cărei dinamism se consumă în lupta dintre esenţe şi aparenţe: ,,sunt o acoladă deschisă/ fiecare om întâlnit e aşezat/ după o virgulă/ oameni care se privesc în oglindă dimineaţa/ se tem de un calpu invizibil/ respiră aerul unui nou răsărit,/ ca un privilegiu că l-au prim it/ oameni care dau sens vieţii/ num ărul elementelor este un num ăr finit/ paradoxul... valoarea lor poate tinde la infinit/ acolada se va închide la timpul potrivit” (O m ulţim e m atematică). În altă parte, într-o atmosferă în care predom ină ludismul abstract, îndeplinirea unui ideal, confruntarea cu celălalt sau descoperirea propriei tale m eniri sunt proiectate, dincolo de relatarea destul de abstractă a faptelor, pe un fundal cu numeroase elemente ludice: ,,pe când să fiu o tangentă la cerc/ brusc o secantă albă mi s-a aruncat în faţă/ m i-a spus că cercul e de acum al ei/ iar ea deopotrivă secantă şi tangentă şi severă şi indulgentă/ pentru că numai ea ştie cum să se deseneze perfect/ pe un cerc/ m -am răsturnat din plan într-un spaţiu/ puţin mai sus/ centrul cercului m -a privit de jos zâmbind/ eram fără să ştiu pe un con circular drept” (Interdisciplinaritate). Dorinţa de echilibru sau de stabilitate se confruntă cu o situaţie paradoxală. Elementele matematice sunt, de data aceasta, transpuse în existenţa de zi cu zi, întrucât, ca două feţe ale lui Ianus, relaţia dintre tangentă şi derivată este cea dintre veselie şi tristeţe, dintre opţiune şi tăgadă sau renunţare. Tangenta este cea care oferă, în m od securizant, soluţia unei singure şi viabile îndrum ări în viaţă, pe când rolul derivatei este acela de a menţine sau genera tristeţea, în acelaşi timp purtând paşii pe nisipuri mişcătoare: ,,încerc să fiu o tangentă pe curba vieţii/ să o parcurg elegant fără să mă intersectez cu alte tra- iectorii/ controversate/ uneori mă trezesc dimineaţa o derivată a sufletelor triste/ într-o zonă convexă/ de altfel frumoasă/ dar prăpăstioasă” (De-a derivata). Ritmul acesta ludic, savoarea unor întâmplări pline de jovialitate şi neprevăzut, sunt doar câteva dintre elementele care fac din poemul Săptămâna fem eii un cadru al visării sau al euforiei şi, nu în ultimul rând, al imaginaţiei mult prea bogate, toate acestea, ingrediente de bază ale unei firi vesele şi spontane, înzestrate cu foarte mult umor: ,,mă învârt într-un cerc de o săptămână/ de parcă mi-am luat în serios/ rolul de femeie iubită/ tânără şi plină de pasiune/ aştept ceva/ vreo caleaşcă cu doi cai argintii/ un bici de catifea/ muguri de flori la cingători/ la poartă nici vorbă de aşa ceva/ vine mereu poştaşul/ pe bicicleta lui cenuşie iar masca elegantă aşezată sub bărbie/ o voce la radio sună sec: cine nu are nimic de spus/ să nu spună! bine da’. ../ închid radioul ce turuie tot acelaşi lucru de o săptămână” (Săptămâna fem eii). Volumul doamnei Codruţa Vancea poate fi citit, în m od cu totul aparte, ca o metaforică axiomă: punctul vulnerabil sau călcâiul lui Ahile al matematicii este, fără îndoială, poezia.