48 Eseu
Solilocvii inutile Ioan F. POP
Cît cer putem duce în adînc, cîtă lumină putem purta în întuneric, cîte stele putem ademeni în priviri, cîte vise putem amăgi în amurg, cîte amintiri putem trece pragul opalescent al uitării – paşi care se risipesc care încotro, mici ecouri în urma a ceea ce am fost. Neputînd împinge viaţa în nici o extremă, ci doar în trăiri indecise, mă limitez să amăgesc cîte un gînd în extremităţile lui, în paroxisme ludice. Scrisul detensionează orice extremism cogitativ, domolindu-l în neutralitatea paginii. Extremitatea oricărei idei este viaţa. * Prima reacţie, atunci cînd eşti refuzat de misterul unui fenomen, e să-l declari pe acesta inexistent, să-i cînţi detaşat prohodul. Tot mai mulţi refuzaţi ai poeziei o declară pe aceasta moartă, o pun graţioşi pe catafalc, o însoţesc ceremonios la groapă. Numai că această groapă nu e decît în mintea lor simplistă, în ceaţa care îi desparte de profunzimea şi farmecul ei esoteric. Poezia nu moare chiar dacă de gîtul ei se agaţă tot felul de amatori lirici, tot soiul de habarnişti specializaţi în sfîrşitul şi apocalipsa ei. Poezia, generoasă cum o ştim, le oferă doar un prilej ipotetic de a deceda acelora care o aproximează cu elemente exterioare ei, cu însăilări urechiste. Poezia re-naşte chiar din morţi anunţate, ea putînd exista chiar şi dincolo de poezie, dincolo de pulsiunile explorabile. În jurul ei îşi pot dormi somnul de veci toţi cei care rămîn surzi şi muţi la sirenele-i ademenitoare, toţi cei care şi-au îndesat ceara suficienţei în urechi. Poezia nu ar muri nici chiar dacă ar dispărea toţi poeţii din lume. Ea doar se metamorfozează, folosindu-se chiar şi de nepricepuţi, de cei specializaţi în cîrcoteli ori indiferenţă, de cei care îi tot sapă entuziaşti groapa. Poezia nu moare şi nu se predă oricui. În schimb: „Poezia nu iubeşte zgomotul” (J. Maritain). * Monotonul joc viaţă-moarte, avînd drept atribut suprem iubirea, este reluat mereu şi mereu, cu o energie care este invers proporţională cu motivaţia existării. S-ar putea ca iubirea doar să orbească viaţa pînă aceasta nu mai vede prea clar limanul atotprezent al morţii. Încearcă să le amestece în intemporalitatea unei clipe. Erosul este o cotropire afectivă, o barbarie pornită din inimă. Căci iubirea trădează şi viaţa, şi moartea, chiar în momentul cînd cele două se reflectă temporal în oglinda infernului ei.
Numai că nici un Orfeu nu mai întoarce capul… * Moralitatea – modul de a ne convinge pe noi înşine că e bine ceea ce facem. Binele – modalitatea de a ne iluziona că e moral ceea ce facem. Frumosul – forma în care îmbrăcăm ceea ce nu putem face moral şi bine. Adevărul – fantezia prin care considerăm toate acestea ca fiind reale. Credinţa – puterea de a pune viaţa ca garanţie a tuturor acestora. * Meschinăria, invidia, ura – reacţiile rapide ale neputinţei, efluviile sufletelor complexate, riposta umorală dată diferenţei. Şansa de a scăpa de ele se datorează faptului că, extinzîndu-şi mereu obiectul, puhoiul acestora te mai scapă din vedere, undele lor pestilenţiale nu te mai ajung. Chiar şi acestea sînt greu de practicat peste propriile posibilităţi. Răul derivat din practicarea lor necesită şi el o imaginaţie diabolică, o pertinenţă nefastă. * Ştim sigur că viaţa poate produce moartea, dar nu mai ştim dacă şi moartea va putea produce o altă viaţă. La o viaţă trăită pe jumătate, reuşim totuşi să murim cu o moarte întreagă. Mereu nedesăvîrşiţi ca oameni vii, atingem desăvîrşirea într-o singură ipostază: în cea de morţi. Din vii imperfecţi, devenim morţi perfecţi. * Cîte un critic practică o hermeneutică abisală care ucide textul, îl crucifică pe autor şi îl năuceşte pe cititorul care se încumetă să parcurgă anumite pagini de reviste sau de carte. De fapt, textul este doar un biet pretext pentru cele mai abracadabrante teorii şi ipoteze, toate învăluite într-un galimatias infailibil, într-un dezmăţ lexical cu pretenţii apodictice. La sfîrşitul lecturii, în pagină rămîn resturile unei bătălii semantice şi cîteva cadavre. Context în care s-ar putea deschide un cimitir vesel al inepţiilor literare. * Gîndirea profundă nu se poate îmbrăca în haina uzuală a limbajului, nu poate ieşi în lume în straiele sărăcăcioase ale exprimării. Gîndirea autentică nu se poate înveşmînta decît în purpura limbajului textual, în ţinuta de sărbătoare a cuvintelor. Căci ea vorbeşte doar din duminica unei trăiri. „Unui gînditor de rang înalt i se potriveşte un limbaj de rang înalt” (P. Bourdieu). 192
