Daniel Săuca, Zalăul meu

Zalăul meu

Daniel SĂUCA

Nu m-am născut aici. Dar, e orașul meu. De aproape 48 de ani. Îmi aduc aminte cum treceam Valea Zalăului pe o punte. Și de paradisul copilăriei. Azi raiul e ocupat de un parc public. Și de multe betoane. Poate prea multe. Zalăul meu a dispărut. În traficul infernal de zilele trecute îmi aminteam de străduțele pavate cu piatră care nu vedeau cu zilele un autovehicul. Traficul infernal e, totuși, cu orar. De luni până vineri după-amiaza. Atunci când elevii au ore. În rest, simt cumva ritmul târgului de odinioară, leneș, molcom, tot mai absent. Zalăul parcă se golește de oameni în week-end, cum îi spunem acum sfârșitului de săptămână. Pe vremuri nu țin minte că exista așa ceva. Decât duminica. Vinerea și sâmbăta se lucra. Duminica toate etniile și confesiunile făceau pace. Niciun război nu putea avea loc în sfânta siestă, amorțeală, ațipeală de duminică după masa de prânz, cu leveșe, piroște sau prăjitură cu mere. Nu m-am născut aici. Dar, e orașul meu. De aproape 48 de ani. Chiar dacă Zalăul meu a dispărut. Nu mai sunt nici tutungeriile, nici Carpații fără filtru, nici „Năzuința” pe care o cumpăram din același loc pentru pagina de fapt divers. Nu mai trăiesc mulți prieteni, a căror absență îmi macină memoria. Pe Șișu îl văd și acum certându-mă părintește pentru primele numere din „Caiete Silvane”. Cu Pompiliu nu mai țin minte de câte ori am făcut planul unei cărți despre el și familia lui. Cu Daniel sunt și acum la o masă, devorând ideile și misterele lumii (din noi). Parcă au fost ieri ședințele de redacție, cu Cristi și Daniel, la „Informația Sălajului” și cu Ioan Lupa, Doru E. Goron & comp. la „Gazeta de Duminică”, într-o casă veche, dărăpănată, spațiu oricum impropriu pentru așa ceva, undeva mai jos de stadion. Nu m-am născut aici. Dar, e orașul meu. De aproape 48 de ani. Chiar dacă Zalăul meu a dispărut. Acum, sunt un străin printre „noile realități” consumeriste și de divertisment facil. Cozi sunt și la hipermarketuri, ca în vremurile ceaușismului biruitor. Și atunci, și acum mai toată lumea vrea să plece din Zalău, fie și numai pentru concediile „last minute”. Probabil una din două familii are membri plecați la muncă în străinătate. Lumea se schimbă, veți zice, și eu nu am reușit să mă schimb. Am rămas un conservator patetic. Poate, cine știe. Dar nu pot să nu observ că dincolo de dezvoltarea evidentă a orașului, Zalăul pare tot mai sărac cultural, spiritual. În ciuda zecilor de biserici ridicate după revoluție. Orașul meu nu mai trăiește parcă nici măcar din istoria lui. Și nu știu dacă are cu adevărat o comunitate. Numărul de față al revistei „Caiete Silvane” vă oferă o părticică din istoria Zalăului, cu speranța și că munca noastră, de 16 ani, nu a fost în zadar. Lectură plăcută!