Gheorghe Moga, „Am renunțat la New York pentru Zalău”

Recenzie „Am renunțat la New

York pentru Zalău”

Gheorghe MoGA

Cu propoziția ce dă titlul însemnărilor noastre de lectură, actrița Maia Morgenstern își încheie, în jurnal*, însemnările din 27 noiembrie 2019. Autoarea nu face trimitere la vreo comparație între cele două orașe, ci ne face să înțelegem ce înseamnă a te ține de vorbă, altfel spus, a-ți respecta promisiunea: „Oamenii vin la teatru! Sunt doritori și însetați să vadă, să audă, să râdă, să plângă, să judece, să participe la evenimente artistice… Sunt profund emoționată. Săptămâna trecută, acum zece zile, ar fi trebuit să fiu la New York. Am declinat invitația. Am renunțat. Nu puteam: aveam spectacol. Promisesem. Săptămâna trecută am fost la Zalău. Tot cu un spectacol, la Casa de Cultură, pentru un public minunat. La sfârșit, ne-au spus cu lacrimi în ochi: - Vă mulțumim că veniți și pe la noi, în orașele mici! M-au înduioșat. Am renunțat la New York pentru Zalău.”

Îndemnul de a ține un jurnal, adresat de tată fetiței de nouă ani, într-o vacanță petrecută la Mangalia, se va materializa mai târziu, când aceasta și-a învins frica și și-a însușit „moștenirea” înaintașilor: „Să nu uiți. Să le povestești copiilor. Să nu urăști. Să le transmiți trecutul generațiilor care vin”. Aceste sfaturi apar în prima însemnare din jurnal (12 aprilie 2014). În singura însemnare din 2015 persistă îndoiala asupra capacității de a reuși să scrie („Dacă aș fi avut talent… Dacă aș avea ținere de minte… Dacă aș avea măcar curaj…”) Paginile ce urmează acoperă răstimpul 22 ianuarie 2016 – 25 februarie 2020 și dovedesc că autoarea are curajul să-și susțină propriile adevăruri, are memorie („amintirile au revenit la suprafață, treptat, în funcție de starea de moment sau de evenimentele cotidiene”) și talent în prezentarea prețioaselor „bijuterii de familie”.

Anii copilăriei, „o copilărie cam încercată de lipsuri”, sunt luminați de cei din preajmă: tata și mama, care, cu tact și răbdare, îndreaptă „conflictele” spre un dialog argumentativ și astfel „cearta” se încheie cu o învățătură.

Dusea, tatăl Maiei, este un supraviețuitor al Holocaustului; la început, a fost asistent universitar, concediat mai apoi deoarece criticase greșelile regimului. Fiica își aduce aminte mereu de povețele tatălui: „să scrii în fiecare zi. O să-ți fie de folos”, „să recitesc întotdeauna ce-am scris”, „să folosim aceeași măsură atunci când judecăm situații, oameni, conjuncturi”. Pentru cel care cunoștea opt limbi, scrisul „constituia bucuria supremă și refugiul său”. Deși trecut la cele veșnice, tatăl este mereu cu ea: „Chiar și acum, cred că mă opresc o clipă pentru a mă sfătui cu el. În gând”.

Mama, Sara Morgenstern, s-a născut la Dorohoi într-o familie tradițional evreiască, Rappaport, cu origini și blazon sefarde. A devenit unul dintre primii informaticieni ai României. La rându-i își va pierde serviciul pentru „crima” de a fi „ascuns” partidului faptul că sora ei a decis să plece în Israel. Deși a depășit multe tristeți și nedreptăți, își păstrează înțelepciunea, demnitatea și încrederea în oameni.

Din anii de școală sunt reținute evenimentele trăite cu intensitate. Primul, dramatic, se petrece în clasa a doua: „Profesoara de geografie citea catalogul. Fața i s-a schimonosit. Ajunsese la numele meu. - Morrrrrgănștern!!! A strigat abrupt și răgușit. Am sărit în picioare. - Eu sunt! am răspuns automat. - Morrrrrgănștern!!! Tu ești ovreică? Profesoara a râs. - Eu? nu, nu sunt eu! Am răspuns fără să înțeleg prea bine ce. - Nu? Nu ești ovreică? Atunci poate ești jidancă… Nu știam ce să răspund. Nu cunoșteam cuvântul. Tăceam. - Morrrrgănștern?! Morrrrgănștern?! - Nu! Nu sunt eu! am răspuns înspăimântată. Nu sunt eu! Acum râdeau toți de ea. Era nedrept și nu înțelegea de ce. Nu! Nu sunt eu! De frică, de rușine, de o vină pe care n-o înțelegeam…”. Fragmentul citat explică titlul, iar cartea lămurește adevărata personalitate a autoarei. În schimb, noul profesor de desen, venit în timpul clasei a șaptea, îi redă încrederea în forțele proprii. Și iată cum: „Ei, și vine dom’ profesor ăsta, tânăr și frumos dar al dracului. Zice că nu ne trece dacă nu venim cu desenele noastre, adică cele făcute de noi… Eram în întârziere… În ultima clipă, de frică, am luat pensula și am aruncat acolo niște verde, și niște galben, și niște portocaliu, și niște albastru. Repede, că-i târziu!

continuare pe www.caietesilvane.ro