Marcel Lucaciu, Măreția visurilor

Cronica literară

Măreţia visurilor*

Marcel lUCACiU

Oricât am încerca să definim Poezia, nu vom reuși altceva decât să ne apropiem, mai mult sau mai puţin, de înţelesul ei originar, pentru că ea rămâne, prin excelenţă, o artă a inefabilului. Dar, pentru a putea auzi șoaptele Muzelor, Poetul sau Poeta are nevoie de liniștea sufletească (de pacea interioară), de tăcerea lumii din afară (de lipsa oricărui zgomot).

Iris Király (n. 22 februarie 2000, la Zalău) este absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, specializarea norvegiană-engleză. A cochetat cu literatura încă din anii de școală și a obţinut, la un moment dat, Marele Premiu al Concursului de creaţie literară „Iuliu Suciu”, Concurs organizat de Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău, Cenaclul „Silvania” Zalău și Centrul de Cultură și Artă al Judeţului Sălaj. O parte dintre creaţiile sale au fost publicate, ulterior, în antologia Zbor 4 (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017).

În debutul său editorial cu volumul Între liniște și tăcere (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2021), tânăra poetă și traducătoare din lirica norvegiană își construiește discursul pornind de la cele două substantive (sinonime parţiale) din titlu pe care le consideră esenţiale pentru actul poetic. De altfel, inclusiv grupajele cărţii (Liniștea iubirii, Liniștea Nordului, Tăcerea orașului) mizează pe aceleași cuvinte-cheie menite să ofere o anumită unitate compoziţiei lirice.

Odată cu primul grupaj de versuri (Liniștea iubirii), remarcăm preaplinul sufletesc ce se vrea transfigurat, cu o maximă intensitate a sentimentelor, fie în poeme ample, fie în mici bijuterii lirice. Și aceasta numai pentru a spune totul despre visuri!... Iar unele visuri sunt de-a dreptul temerare. De pildă, a-ţi dori „să predai filosofia visurilor”, în veacul acesta de fier, este o nobilă inutilitate pe care și-o poate asuma doar o bună visătoare, imună la vacarmul realităţii prozaice, la scopurile mărunte ale lumii cotidiene: „Mi-aș dori ca într-o zi să pot preda/ filosofia visurilor.// Doar așa, realitatea s-ar putea contopi/ cu orizontul idealurilor unui visător,/ sub apăsarea norilor care se preling/ neîndemânatici deasupra creștetului// lunilor din an” (Filosofia visurilor). În majoritatea creaţiilor, metafora răsăritului dezvăluie începutul iubirii adolescentine și cutreieră imaginarul poetic, presărat cu „buchete de margarete”, „stele,” „nori” și „clar de lună”. Poeta configurează propriul cosmos sentimental, cu multă candoare, dar și cu exuberanţa unui vitalism de alură stănesciană: „Am vrut să îţi las un mesaj pe chipul/ răsăritului și să îl transform într-o/ plasă de stele la picioarele galaxiei” (Răsărit).

Lumina și Nordul sunt laitmotivele celui de-al doilea grupaj liric (Liniștea Nordului); un grupaj în care glisează, abia perceptibil, provincia transilvană și tărâmul scandinav. Sunt multe versuri (unele diafane, altele ușor livrești) din care se desprinde admiraţia neţărmurită faţă de sonatele, fiordurile și pădurile norvegiene, toate evocate, cu o nostalgie duioasă, prin intermediul unor meditaţii ori al unor pasteluri intelectualizate. Veritabilă oază de liniște netulburată, Nordul e deopotrivă punctul cardinal și locul de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi, în câteva idile scrise cu o rară delicateţe: „Tăcerea îţi apune peste suflet/ și chiar dacă niciun cuvânt/ nu se mai joacă pe buzele tale,/ eu tot văd cum o baladă veche/ din timpurile mitice ale nordului/ se întrece cu lumina irisului tău.// Ochii tăi căprui rup această liniște/ atunci când controlorul ne spune/ că dincolo de Sognsvann,/ dincolo,/ nu mai există nicio staţie” (Ultima staţie).

În ultimul grupaj al volumului (Tăcerea orașului), oamenii se închid în tăcerea lor de o tristeţe nemărginită. Comparabil cu o sală de așteptare imensă, asediată de „blocuri gri, infinite”, orașul devine un spaţiu al depersonalizării, al robotizării. Mereu striviţi de reclame și asurziţi de vuietul tramvaielor, oamenii stau, aici, „la coadă” pentru visurile ce le-au fost furate, în vreme ce digitalizarea ca o pânză de păianjen cuprinde universul. Și astfel, într-o lume excesiv de tehnicizată și de artificială, până și „îndrăgostiţii sunt separaţi/ de celulele ecranelor/ și pot să își vadă/ doar ochii pixelaţi, șterși” (Iubire digitală). Pe lângă recuzita postmodernistă din unele poeme, trebuie evidenţiată și această generoasă profesiune de credinţă: „vreau să oferim împreună// o altă lumină timpului nostru,/ o altă voce tăcerilor noastre” (Feţe).

Între liniște și tăcere este o carte substanţială despre măreţia visurilor unei tinere înzestrate cu mult har poetic, cu o viziune romantică și un limbaj de o expresivitate modernă; o carte predominant reflexivă, trecută prin filtrul unor lecturi îndelungate și izvorâtă, necontenit, din reveriile senine ale unui suflet de o sensibilitate exacerbată.

* Prefață la volumul lui Iris Király, „Între liniște și tăcere”, apărut la Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2021.