8 Cronica literară
Măreţia visurilor
*
Marcel Lucaciu
Oricât am încerca să definim Poezia, nu vom reuşi altceva decât să ne apropiem, mai mult sau mai puţin, de înţelesul ei originar, pentru că ea rămâne, prin excelenţă, o artă a inefabilului. Dar, pentru a putea auzi şoaptele Muzelor, Poetul sau Poeta are nevoie de liniştea sufletească (de pacea interioară), de tăcerea lumii din afară (de lipsa oricărui zgomot). Iris Király (n. 22 februarie 2000, la Zalău) este absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, specializarea norvegiană-engleză. A cochetat cu literatura încă din anii de şcoală şi a obţinut, la un moment dat, Marele Premiu al Concursului de creaţie literară „Iuliu Suciu”, Concurs organizat de Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău, Cenaclul „Silvania” Zalău şi Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj. O parte dintre creaţiile sale au fost publicate, ulterior, în antologia Zbor 4 (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017). În debutul său editorial cu volumul Între linişte şi tăcere (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2021), tânăra poetă şi traducătoare din lirica norvegiană îşi construieşte discursul pornind de la cele două substantive (sinonime parţiale) din titlu pe care le consideră esenţiale pentru actul poetic. De altfel, inclusiv grupajele cărţii (Liniştea iubirii, Liniştea Nordului, Tăcerea oraşului) mizează pe aceleaşi cuvinte-cheie menite să ofere o anumită unitate compoziţiei lirice. Odată cu primul grupaj de versuri (Liniştea iubirii), remarcăm preaplinul sufletesc ce se vrea transfigurat, cu o maximă intensitate a sentimentelor, fie în poeme ample, fie în mici bijuterii lirice. Şi aceasta numai pentru a spune totul despre visuri!... Iar unele visuri sunt de-a dreptul temerare. De pildă, a-ţi dori „să predai filosofia visurilor”, în veacul acesta de fier, este o nobilă inutilitate pe care şi-o poate asuma doar o bună visătoare, imună la vacarmul realităţii prozaice, la scopurile mă-
runte ale lumii cotidiene: „Mi-aş dori ca într-o zi să pot preda/ filosofia visurilor.// Doar aşa, realitatea s-ar putea contopi/ cu orizontul idealurilor unui visător,/ sub apăsarea norilor care se preling/ neîndemânatici deasupra creştetului// lunilor din an” (Filosofia visurilor). În majoritatea creaţiilor, metafora răsăritului dezvăluie începutul iubirii adolescentine şi cutreieră imaginarul poetic, presărat cu „buchete de margarete”, „stele,” „nori” şi „clar de lună”. Poeta configurează propriul cosmos sentimental, cu multă candoare, dar şi cu exuberanţa unui vitalism de alură stănesciană: „Am vrut să îţi las un mesaj pe chipul/ răsăritului şi să îl transform într-o/ plasă de stele la picioarele galaxiei” (Răsărit). Lumina şi Nordul sunt laitmotivele celui de-al doilea grupaj liric (Liniştea Nordului); un grupaj în care glisează, abia perceptibil, provincia transilvană şi tărâmul scandinav. Sunt multe versuri (unele diafane, altele uşor livreşti) din care se desprinde admiraţia neţărmurită faţă de sonatele, fiordurile şi pădurile norvegiene, toate evocate, cu o nostalgie duioasă, prin intermediul unor meditaţii ori al unor pasteluri intelectualizate. Veritabilă oază de linişte netulburată, Nordul e deopotrivă punctul cardinal şi locul de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi, în câteva idile scrise cu o rară delicateţe: „Tăcerea îţi apune peste suflet/ şi chiar dacă niciun cuvânt/ nu se mai joacă pe buzele tale,/ eu tot văd cum o baladă veche/ din timpurile mitice ale nordului/ se întrece cu lumina irisului tău.// Ochii tăi căprui rup această linişte/ atunci când controlorul ne spune/ că dincolo de Sognsvann,/ dincolo,/ nu mai există nicio staţie” (Ultima staţie). În ultimul grupaj al volumului (Tăcerea oraşului), oamenii se închid în tăcerea lor de o tristeţe nemărginită. Comparabil cu o sală de aştep198
tare imensă, asediată de „blocuri gri, infinite”, oraşul devine un spaţiu al depersonalizării, al robotizării. Mereu striviţi de reclame şi asurziţi de vuietul tramvaielor, oamenii stau, aici, „la coadă” pentru visurile ce le-au fost furate, în vreme ce digitalizarea ca o pânză de păianjen cuprinde universul. Şi astfel, într-o lume excesiv de tehnicizată şi de artificială, până şi „îndrăgostiţii sunt separaţi/ de celulele ecranelor/ şi pot să îşi vadă/ doar ochii pixelaţi, şterşi” (Iubire digitală). Pe lângă recuzita postmodernistă din unele poeme, trebuie evidenţiată şi această generoasă profesiune de credinţă: „vreau să oferim împreună// o altă lumină timpului nostru,/ o altă voce tăcerilor noastre” (Feţe). Între linişte şi tăcere este o carte substanţială despre măreţia visurilor unei tinere înzestrate cu mult har poetic, cu o viziune romantică şi un limbaj de o expresivitate modernă; o carte predominant reflexivă, trecută prin filtrul unor lecturi îndelungate şi izvorâtă, necontenit, din reveriile senine ale unui suflet de o sensibilitate exacerbată. Prefață la volumul lui Iris Király, „Între linişte şi tăcere”, apărut la Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2021. *
