Ioan F. Pop, Solilocvii inutile Simona Ardelean, Filmografiile Simonei, Balloon (2018) p. 46

Solilocvii inutile

ioan f. PoP

Dacă, într-o altă carte, am numit Roma o dulce babilonie, iar Parisul, un mit disponibil, în legătură cu Barcelona trebuie să fac o sinteză între cele două, numind-o o babilonie disponibilă... cu ieșire la mare. Farmecul ei e greu de prins în cuvinte, pentru că îmbină dezinhibat idealităţi arhitectonice cu farmecul spaţiului mediteranean, agitaţia nesfîrșitelor valuri turistice cu calmul pașilor marini. Greu de prins într-o singură impresie, Barcelona rămîne o fantezie care poate fi străbătută la pas, una care îţi lasă în memorie, în multe privinţe, gustul unicităţii. Ea te surprinde fără să te intimideze, te vrăjește fără să te anihileze, te seduce fără să te cotropească. Îţi întinde doar o mînă (gaudiană) de care cu greu te poţi desprinde. După cum o baie în marea unde îi unduiește chipul (dar și în apa de un turcoaz îmbietor din Sant Antoni de Calonge – Costa Brava) te poate arunca, pentru multă vreme, într-o adîncă stare de melancolie. Doar zguduitura avionului, la aterizare, te trezește brusc din visul barcelonez...

*

Tocmai pentru că se refuză ab initio unei cercetări sistematice, unor abordări doctorale, unor aproximări și opinteli sentenţiale, oricărei hermeneutici paușale, mi-ar fi plăcut să-mi dau doctoratul în scrisul cioranian – în situația în care nu mă lăsam sedus de filosofia și teologia Sf. Augustin –, dacă nu mi se părea un fapt total anticioranian și blasfemator. Căci n-ar fi existat zădărnicie mai spectaculoasă, nici inutilitate mai fertilă. Putea fi teza cea mai scurtă și mai nonconformistă, un fel de palmă livrescă dată oportunismului universitar, un mic tratat pornit din bibliografia lamentaţiei existenţiale. Pentru că aș fi lucrat pe delirul celui mai lucid gînditor cu putinţă, pe dezgustul cel mai stilat și mai creativ. Numai că din comisia de doctorat trebuiau să facă parte și Dumnezeu, și Demiurgul cel rău. „De vreme ce trebuie să facem o teză, să alegem măcar o teză imposibilă, astfel încît eșecul în care va culmina lucrarea noastră să nu fie un simplu rod al neglijenţei sau al incompetenţei, ci al premeditării” – după cum afirma F. Savater, care chiar și-a dat doctoratul, cu toate peripeţiile universitare de rigoare, din scrisul cioranian.

*

Dacă nașterea noastră a fost mai mult un hazard spaţio-temporal, măcar moartea să aibă o adresă precisă. Să știm exact pe unde dispărem, pe unde ne luăm definitiv tălpășiţa. Faptul că nu putem decide nimic în legătură cu nașterea, dar putem decide în legătură cu moartea constituie cea mai mare ironie la adresa vieţii.

*

Referitor la arhicitata și disputata butadă profetică a lui Malraux, devenită loc comun, cea care afirmă ritos că: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ea nu validează a priori nici o credinţă, cum eronat s-ar putea crede la o superficială analiză. Religia nu a fost și nu poate fi o contrapondere reală la existenţă, la modul fundamental de a fi, ci doar la o caracteristică deprinsă a fiinţării, aceea de a crede sau nu, de a adăuga sau nu acest alambicat sentiment vieţii. Noi putem să fim cu toţii necredincioși și să existăm mai mult sau mai puţin fericiţi, după cum putem crede cu toţii pînă la delir și să colapsăm în mod spectaculos. Religia nu oferă garanţii, ci doar speranţe. Secolul XXI poate să nu fie deloc doar dacă își face religie din ură și crimă. Nu putem măsura nici măcar religiozitatea unui om, necum pe cea a unui secol…

*

Nescriind ca să plac cu orice preţ cuiva, îmi permit luxul de a scrie ceea ce vreau, neîngrădit de calcule tenebroase și de prudenţe tutelare. Îmi permit să fiu eu însumi, chiar cu riscul de a nu fi nimic. Căci e mai bine să nu fiu nimic pe cheltuiala mea decît să fiu ceva prin aranjamentele ignobile ale altora. Scrisul este doctoratul propriei mele libertăţi, specializarea purei gratuităţi. Mare lucru să poţi face în viaţă nimicul care îţi place, căci în scris poţi opera cu tot ne-făcutul.

*

Cuvintele vorbesc cu toate limbajele, lăsîndu-le acestora posibilitatea să tacă pe propria limbă. Autoreferenţialitatea oricărui limbaj se face în cuvinte. Cuvintele se exprimă chiar și prin tăcerile amfibolice ale altor limbaje. Fiecare cuvînt poate face o lume, cu condiţia să găsim o propoziţie care să o locuiască ori o tăcere care să o exprime. Dar cum să surprinzi absolutul exprimării cu relativitatea cuvintelor, cum să muţi, netransfigurată, realitatea în limbaj, cum să definești totul cu o tăcere apăsătoare, cum să mai fii într-o conjugare care nu reprezintă nimic?

Filmografiile Simonei

Balloon (2018)

Gen: dramă/ istorie/ thriller

Durată: 2h 5min

Regizor: Michael Bully Herbig

Scenarist: Kit Hopkins, Thilo Röscheisen, Michael Bully Herbig

Roluri principale: Friedrick Mücke, Karoline Schuch, David Kross, Thomas Kretschmann

Filmat în: Germania

Limbă care se vorbește în film: germana

Premii și nominalizări: filmul a fost nominalizat la Film Award in Gold, categoriile Best Sound și Cea mai bună muzică de film și a câștigat la categoria Best Production Design premiul juriului la Festivalul de Film Jefferson State Flixx Fest, premiul publicului la Festivalul Internațional de Film de la St. Louis, dar și la Whasington DC Filmfest

Miezul acestui film se regăsește într-una din replicile filmului: pentru libertate se riscă orice, iar gândul acesta îl vor înțelege cel mai bine aceia dintre noi care au trăit într-un context oprimant. Desigur, o generație în urmă încă păstrează memoria nealterată a unui comunism, în care a părăsi spațiul controlat al Patriei era un risc asumat, pentru care nu plătea doar un individ, ci și toți aceia din proximitatea sa. Aceeași generație cunoaște forma șoptită, aluzivă, a unor adevăruri periculoase și gradul general de neîncredere în omul de lângă noi care, sub masca unei false prietenii sau a bunei vecinătăți, ar fi putut să fie biletul sigur spre o cameră întunecată și rece de închisoare. Dar o viață fără libertate tot o formă de claustrare este. Familiarizați cu propria noastră traumă istorică, am putea găsi în filmul pe care îl propun oglindiri de ape recognoscibile și nu mai puțin emoționante. Filmul spune povestea a două familii dintr-un Thüringen, care în 1979 se afla în partea de est a Germaniei. Din lecțiile de istorie ne amintim poate cum, după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, teritoriul german a fost împărțit în patru zone de influență. Cinci dintre statele germane de astăzi au trecut administrativ sub tutela sovietică, iar Berlinul a fost, la rândul său, divizat printr-un zid care avea de-o parte și de cealaltă două realități complet diferite. Fragmente din zidul care a căzut în 1989 se mai găsesc și astăzi în Galeria de Est a orașului și sunt pline de graffiti. Acele graffiti-uri existau și atunci, chiar dacă nu în forma actuală, ca o explozie de protest colorată de partea republicii federale. De cealaltă parte însă, zidul era gri, apărat de sârmă ghimpată și de mine de teren. Soldații trăgeau fără milă în cei care ar fi încercat să treacă dincolo și urmele lor se văd și astăzi în plăcuțe mici, cuprinse în pavajul mărunt, peste care turiștii moderni calcă grăbiți. Așadar, filmul ilustrează nu doar o realitate amară, ci și povestea reală a uneia dintre cele mai spectaculoase evadări: într-un balon.

Distanța pe care familiile Strezlyk și Wetzel trebuie să o parcurgă pe calea aerului pentru a trece granița e de 25 de kilometri. Dar lucrurile nu sunt atât de simple într-un stat controlat politic și în care oricare mișcare e supravegheată. Peste drum de casa familiei Strezlyk locuiește un ofițer Stasi, iar Peter (Friedrick Mücke) și Doris (Karoline Schuch) înțeleg că demersul lor i-ar putea costa nu numai viața lor, ci și pe aceea a copiilor. Mai mult decât atât, ei înțeleg că odată cu hotărârea luată, ei își lasă în urmă părinții bătrâni pe care poate n-au să-i mai revadă vreodată. Tensiunea se construiește permanent atât în secvențele în care soțiile, sub privirea mereu bănuitoare a vânzătoarelor de magazin, adună bucăți de material pe care Wetzel le coase neîntrerupt pentru a confecționa partea de pânză a balonului, dar și acelea în care ei înfruntă suspiciunea vecinilor, a celorlalți părinți de la serbarea școlară, a educatoarei care primește informații de la unul dintre copii care știe că acasă ceva se petrece și care mărturisește naiv o parte din plan într-o prezentare la grădiniță. Atunci când balonul este gata, soții Wetzel ezită, lăsându-și prietenii să încerce evadarea pe cont propriu. Din nefericire, construcția este șubredă și balonul se prăbușește foarte aproape de graniță. Soții Strezlyk sunt nevoiți să-și ascundă urmele, rănile și să încerce să ajungă acasă pretinzând că nu s-a întâmplat nimic, dar pe urmele lor, detectivistic și folosindu-se de câteva detalii de la locul prăbușirii și din ce în ce mai aproape sunt ofițerii Stasi conduși de Oberstleutnant Seidel (Thomas Kretschmann). Presiunea se dublează, iar o nouă încercare aduce din nou cele două familii față în față.

Simona ArDeleAn

continuare pe www.caietesilvane.ro