Recenzii 13
Dumitru Drinceanu și poezia reflexiei sfărâmate
Carmen Dărăbuș
Volumul de poezii al lui Dumitru Drinceanu, Îmblânzirea oglinzii, apărut la Editura Tibiscus din Uzdin, Serbia, avându-l ca referent pe Florian Copcea, cu o Prefață semnată de acad. Mihai Cimpoi, vine în peisajul liricii românești cu o vibrație cuprinzătoare, a topirii în natură până la fuziunea regnurilor, într-un adevărat elan panteist, cum observă și prefațatorul cărții de față: „actul poetic se identifică cu actul misterios al caznei zeului Pan de a întreține viu focul trăirilor afective intense”. Lumea sa e una a reflexiei sfărâmate, amintind de ideea pură, platoniciană, ajunsă pe pământ disipată-n simboluri și recompusă prin actul artistic: „ascuns/ și tot numai mister,/ e ochiul lumii/ înfrunzind/ în ciobul de oglindă/ sfărâmat” (ochi înfrunzind). Un ochi imens face și desface lumi prin căutătura furișată, împresoară cu ziduri și despresoară prin forța nevoii de a fi plenar. Cu tonalități de predestinare greacă, scapă convulsiilor vieții, reprezentate metaforic de umbra unei aripi de vultur, care stârnește lava cosmică a distrugerii; cu toate acestea, „în palmă-mi sclipesc linii,/ prin cuvinte-mi tremură fiori/ lumile uitate în tăceri” (aripa de vultur). Timpul, ca „un lup bătrân”, își lasă haitele în stepele lumii, ale trecutului, prezentului și viitorului, semănând spaimă – istoria cu fețele ei curge peste destine, necruțător. Recompunerea cuplului adamic se petrece în apropierea mării, într-un peisaj exotic, care dezmărginește. În momentul reîntregirii, timpul va stagna, astfel că iubirea are funcția de a eterniza: „nu va mai curge ostil/ timpul/ pe mări/ doar tu și eu” (onirică). Fantezia, onirismul, specifice arsenalului suprarealist, fac parte din modalitățile de raportare la lume ale eului liric. „Caii divinei fantezii” rup
frâiele și fac suportabilă o realitate mai greu de asumat; ea e un panaceu al durerii și al inacceptării. Asemeni unei torțe, amintind de arghezienii străbuni care urcă „prin râpi și gropi adânci” până în prezent, și aici urcă, prin argila facerii, responsabilizând și dând conținut prezentului, pornind de la rădăcinile înaintașilor. De altfel, substantivul „olar”, alături de „aripi”, este recurent, iar semnificația lui e efortul artistic al modelării – de la vers la formele voluptuoase ale iubitei. Aici roata olarului modelează „ecoul amforei din grai/ și cerul ochiului primit în dar” (vis de olar). Iubita e sublimată-n gutuia ce crește pe ram, sub formă de inimă, iar amintirea ei e ecou peste timp (rustică), venind din tinerețea zdrobită de umbra pietrelor. Amintirea e un „drum al mătăsii” pe care sângeră aducerile-aminte. Cuvintele ies la iveală prin comparații genuine; glasul „iese din cuib de gând” asemeni păsărilor din ou, suprem act al facerii, înainte de a sâmburi „sub cerul așteptării” (cuvintele). Călătoria printre stele e totuna cu cea prin „ungherele ființei”, amintirea a lăsat un oximoronic dulce foc, activat, din vreme-n vreme, odată cu asfințitul. Caii aleargă prin iriși căutând „oasele cuvintelor”, iar captura este rama unui vis (vis înrămat). Brodând poemul final pe aceste rămășițe ale logosului, artistul își creează scenariul retragerii din lume. Decorul amoros favorit este cel din apropierea mării, necuprinsă ca însăși iubirea de neuitat. Chiar în explozia înflorii pomilor, străbate sunetul valului din cochilia care conservă clipele de intensitate afectivă. Păsări biblice poartă, peste ere, amintirea altor și altor iubiri contopite în Iubirea dintâi. Vorbele, strigăte sculptate în piatră, aduc, ritmic, trecutul în prezent, pentru că amin197
tirea e mereu întreținută „aruncând un vreasc de vers/ în focul nemuritor” (foc), în memorie nu există separări definitive. Scări în spirală vin și pleacă dinspre trecut spre prezent și invers, repetând, la nesfârșit, alternanța extaz/suferință din orice dragoste. În poezia fantasmă marea are culoarea magnoliilor, pașii ei de pe dune îl atrag magic când spre cer, când spre abis, fără a i se permite să acosteze pe vreun cheu. Mai apoi, în alte poeme, marea e baie de oglinzi din care ies turme albe, fantastice, asemeni gândului invaziv, secondat de strigătele pescărușilor. Poezia care dă titlul volumului e o tânguire captată de natură și retransmisă de ea: „Dincolo, în apele străvezii,/ o amintire/ ca un cocor zburând/ și doi ochi privindu-l.// de undeva pari și tu/ întoarsă de valul/ care te-a depărtat de la mal.// vreau să-ți strălucească în palmă lacrima ce a uitat/ arsura ochiului.// e timpul să arunc cu o piatră/ în visul oglinzii/ ar trebui toate lucrurile/ și lumea/ să rămână/ cum încă mai trăiește în mine/ și în tine” (îmblânzirea oglinzii). Poemul este o incantație pentru alungarea dorului și chemarea iubitei pierdute, așa cum sunt multe poeme ale volumului.
