2 Ion Pop – 80
Ritualul lecturii Viorel Mureşan
Cele cam o sută de pagini de critică literară propriu-zisă din volumul lui Ion Pop, Existența rituală/ Despre poezia lui Ioan Alexandru, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, acoperă spațiul tipografic dintre două interviuri, realizate la o distanță în timp, unul față de altul, de 48 de ani. Spectaculosul interval înregistrează o înaintare aproape imposibil de întrezărit a unui scriitor și a unui destin literar. Primul e un dialog inițiat de autorul însuși al cărții de față, în 1972, și publicat în revista „Echinox”, cu poetul, atunci, aflat în plină ascensiune, dar și într-o metamorfozare decisivă. De la început, criticul remarcă frântura apărută între creația din momentul interviului și volumele anterioare. Drept răspuns, poetul asociază „această rostire imnică” tocmai cu pătrunderea sacrului în existența sa. Oricum, cei doi interlocutori înțeleg în chip diferit poezia, Ion Pop sesizând veridic evoluția ei, pe când Ioan Alexandru se îndreaptă de pe atunci, spre diluarea esenței poetice. În interviul de la sfârșitul cărții, Ion Pop e cel care răspunde întrebărilor lui Vasile George Dâncu, în august 2020. La început, se fac unele clarificări conceptuale, în virtutea cărora așază criticul opera în discuție sub formula „tradiționalismului actualizat”. Aflat în fața unui fenomen de subțiere dramatică a filonului liric inițial, criticul compensează într-un fel scăderile poetului, apelând la factori circumstanțiali: „…iar contribuția lui la «cultura» acestui fragment de timp nu se reduce la scrisul poetic, altminteri foarte bogat. Ioan Alexandru a publicat și un număr important de texte cu caracter programatic, de atitudine civică, de promotor al revalorificării «izvoarelor» tradiționale ale spiritualității naționale” (p. 126).
La finalul dialogului sunt reproduse două poeme ilustrând, în alegerea lui Ion Pop, marea vocație a poetului, în primele sale volume. Iar acum, după cele două capitole dialogale care încadrează volumul, putem trece la descrierea propriu-zisă a acestuia. Mai întâi, un Cuvânt-înainte vine să elucideze caracterul ocazional al lucrării: „Prin retipărirea paginilor scrise de mine despre poetul Ioan Alexandru în ultimii aproape cincizeci de ani, răspund solicitării, foarte onorante și emoționante pentru mine, de a omagia astfel memoria unui poet de seamă al generației sale și al întregii literaturi române” (p. 5). Tabla de materii însumează cinci eseuri, dintre care două sunt extrase din cărți de referință despre poezia contemporană, apărute sub semnătura lui Ion Pop. Unul, cu titlul Ioan Alexandru, este capitolul consacrat acestuia în volumul care a contribuit esențial la consolidarea generației ’60, Poezia unei generații, Ed. Dacia, Cluj, 1973. Celălalt, Tradiționalism actualizat: Ioan Alexandru, se desprinde din Poezia românească neomodernistă, Ed. Școala Ardeleană, 2018, sinteză care extinde contextualizarea operei supuse analizei la evoluțiile poetice românești din ultimele șase decenii. Exercițiul hermeneutic din cele două studii, adăugându-li-se și textele ocazionale, devine unul de mare complexitate. Astfel, la scara întregii cărți, critica descriptivă stă alături de pagini de critică tematică sau, uneori, de critică de întâmpinare. Am îndrăzni chiar, ținând seamă de consistenta operă poetică a lui Ion Pop, să susținem că am întâlnit și accentele unei critici „de atelier”, încă începând cu interviul din 1972. Pe de altă parte, vibrația patetică din unele pagini, avându-și rădăcinile în detalii de ordin biografic, per197
turbă pe alocuri arsenalul critic. Și se simte asta către finalul aceluiași „Cuvânt-înainte”: „Lecturile mele de sub aceste coperte privesc, desigur, scrisul poetului. N-am reținut tot ceea ce am publicat despre el, începând cu o recenzie la Vămile Pustiei, și nici articolele din dicționarele de scriitori și opere apărute pe parcurs, din motivul, întemeiat mi se pare, că acele glose sintetizau opinii și evaluări argumentate pe larg în alte pagini de eseu critic. Au rămas și în cele retipărite acum, unele inevitabile repetiții, nu foarte extinse totuși” (pp. 6-7). Studiul din 1973, excerptat din volumul Poezia unei generații, rămâne până astăzi între cele mai comprehensive aplicate poeziei lui Ioan Alexandru. Compus din trei părți distincte: Sentimentul tradiției, Infernul discutabil și Izvoarele imnului, eseul pare scris după interviul din „Echinox”, sau cel puțin amendat din perspectiva acestuia, mai ales în privința concepției despre poezie. Aceasta se limpezește în prima parte a lucrării, cu trimiteri și la alte interviuri ale poetului. Se desprinde ideea apropierii de tragicul condiției umane, mai apăsat din unghiul mioritic de înțelegere, decât prin prisma unor scrieri existențialiste. Cu alte cuvinte, e
