42 Proză
O înălțare Simone Györfi
Cele povestite în cele ce urmează au la bază o scântă de adevăr. Denumirea întâmplărilor se poate să fi suferit de-a lungul anilor vreo schimbare, datorită nepriceperii minții omenești de a accepta miracolul, punând în schimb etichete oarecum mai ușor digerabile, cum ar fi „furt din avutul obștesc”, „dispariție” sau chiar „crimă nerezolvată”, cu prisosință, dacă vreun ziarist școlit la revistele de cancan a mai și înflorit oleacă evenimentele, întru vânzarea mai vârtoasă a cotidianului pe care îl deservea. Hodina era un orășel tipic de provincie, neglijat de nesfârșitul șir de primari și consilieri care nu făcuseră altceva de-a lungul anilor, decât să-i secătuiască bogățiile. Tăiaseră și vânduseră bună parte din pădurile care împodobiseră cândva dealurile din jur și singura investiție fusese deschiderea unei cariere de piatră pentru construcția drumurilor publice, tocmai deasupra unui potențial zăcământ de uraniu, care fusese sigilat pe vremuri cu un strat gros de ciment. Primarul de atunci dăduse a lehamite din mâini, categorisind jelania oamenilor drept legendă urbană, tocmai pentru a le arăta cârcotașilor că el, unul, nu credea în existența zăcământului și nici nu îi păsa de el. Oamenii însă vorbeau de luminițe stranii care păreau să danseze serile în jurul carierei și de țiuiturile ascuțite care străpungeau uneori liniștea nopții. Să fi fost ceva adevărat în toate cele, mai ales că și icoana făcătoare de minuni, aflată într-o firidă mai lăturalnică a bisericii celei vechi, catolică prin construcție, însă acaparată prin centralizarea unei singure credințe de stat încă pe vremea înaintării neabătute spre comunism, ne-fie-i țărâna ușoară, începuse să se comporte din ce în ce mai îngrijorător. Biserica fusese înălțată de o mână de muncitori italieni catolici cu mai bine de un secol în urmă, veniți în așezare să construiască o linie de cale ferată, ultima făloșenie a boierului local de pe vremuri, ofrandă adusă nevestei pe care o furase dintr-o mănăstire de maici, cu o zi înainte de a depune jurămintele. Uniunea fusese blestemată și din partea familiei mirelui, dar și din aceea a miresei, culminând în pierderea a mai multor sarcini sau moartea copiilor la vârste fragede, până când boierul nu se jură să îmbuneze zeii prin ridicarea unui lăcaș sfânt, fie numai și pentru doi trei credincioși, nevasta, preotul care va fi fost să slujească și doi ministranți aduși cu familiile de pe unde se vor fi găsit papistași într-o regiune preponderent reformată. Problema fusese rezolvată în cele din urmă prin tocmirea muncitorilor italieni, care zidiră biserica în timp re-
cord, pentru a avea unde își mărturisi micile păcate și pentru a o preaslăvi pe maica sfântă, așa cum fuseseră obișnuiți pe meleagurile din care veniseră. Icoana fusese adusă de pelerini tocmai din Viena și purta semnătura unui atelier de pictură renumit, pentru a fi depusă în firida cu pricina. De-a lungul anilor își făcu datoria cu cinste, chiar și după ce biserica fusese recvirată de noile puteri și pereții interiori fuseseră dați întâi cu var, pentru a fi pictată mai pe urmă cu fețe binevoitoare de sfinți. Icoanei însă îi ieșiseră vorbe de făcătoare de minuni, mai ales după ce o femeie se jurase că rămăsese grea după ce se rugase înaintea ei. Pictorul o înfățișase pe Maica Sfântă cu o salbă de mătănii în mâna dreaptă, care emana o lumină stranie la lăsarea serii, iar ea însăși părea că te urmărește cu privirea indiferent în ce colț al bisericii te-ai fi aflat, ba chiar și fața ei părea să își schimbe mimica, de la celest benevolentă la tristețe covârșitoare sau chiar furie. De când cu decorticarea dealului cu uraniul, expresia icoanei devenise din ce în ce mai gânditoare iar ochii ei lăcrimaseră în secret, chiar dacă nu fusese nimeni acolo să ateste miracolul. Bunii credincioși însă, cei care pășeau pragul bisericii măcar duminicile, ar fi putut să ateste mici schimbări stranii în „comportamentul” icoanei, dacă nu s-ar fi luat la harță și peste picior de fiecare dată, când aduceau vorba despre ea. Alui Gheorghe, bunăoară, pretinse că ar fi observat-o bătând din gene, ca o codană pe care ai necăjit-o și care își reprimă lacrimile. - Ți-o fi făcut cu ochiul, se băgă Vasile Suru, zis și Adăscăliței, da` important te mai afli, io-te la el! Nana Floare, care tocmai trecea pe lângă dânșii, îi băgă un cot, ca din întâmplare, între coaste: - Bărbați, ce să zic, trăzni-v-ar, pufni ea. Acuma și icoanele vă fac cu ochii, ni la ei! Alui Gheorghe își înghiți cu osârdie replica, pentru că Nana Floare era un adversar de temut în plasarea replicilor usturătoare și n-ar fi vrut să se aleagă cu vreo ciufuleală sau, doamne ferește, cu vreo poreclă plină de batjocură. Rămase totuși cu imaginea icoanei în suflet și procedă ca un bărbat adevărat într-o atare situație: nu mai călcă pragul bisericii săptămâni de-a rândul, lăsându-și nevasta să meargă singură la liturghie și să caute să-l dezvinovățească în fel și chip înaintea celorlalți. În acest timp, Raveca Iftode, cea care se întorsese pe vremuri tocmai din București, unde fusese adoptată de o familie de avocați, după ce comenduirea comunistă răsfirase copiii crucenenilor în toată țara pentru a opri 197
