Lecturi 45
Boala și Taina:
Actualitatea romanului Orologiul pe vreme de pandemie
Pavel Bacanu
Mi-a fost dat să citesc romanul Orologiul (Editura Dacia XXI, 2010) al lui Vasile Chira în timpul izolării, și nu cred că lucrul acesta este doar o întâmplare. În roman, orașul Leidenstardt intră în criză în urma cronopatiei, o alterare profundă a timpului care afectează nu numai ceasurile, ci și oamenii, perturbându-le cotidianul. Pentru cei care n-au avut norocul să citească romanul, să reamintim că acesta începe cu cazul lui Damaris Sorge, care naște un copil „bătrân”, fapt de necrezut. Or, pe măsură ce avansăm în poveste, ciudățeniile cresc în oraș: descoperim nu numai că ceasurile unora întârzie, iar ale altora accelerează, ci și că această naștere deosebită este urmată de altele care se întâmplă în oraș. Așadar, fiecare trăiește după propria temporalitate, resimțind într-un mod egocentric durata, senzație care devine tot mai puternică pe măsură ce zilele trec, creând astfel un decalaj între cetățeni și împiedicând orice înțelegere reciprocă, scufundând orașul într-un haos total: femeile nasc copii bătrâni, chiar și pe marginea gropilor, locuitorii nu mai pot să se orienteze în oraș, sinuciderile se înmulțesc, băncile dau faliment, spitalele devin supraaglomerate... Între timp, o comisie științifică ajunge la concluzia că oamenii nu sunt sincronizați între ei, deoarece ceasurile lor nu sunt sincronizate între ele și, mai presus de toate, cu orologiul turnului imens al catedralei din Leindenstardt, bolnav de la bun început. Defecțiunea orologiului s-a accentuat în ultima vreme, conducând la un timp profund alterat, bolnav. De aici și numele de „cronopatie”. Or, cine ar fi capabil să repare orologiul? Umblă vorba că un ceasornicar priceput, care ar urma tradiția presupusului constructor al orologiului – Abraham Gottfried – s-ar afla undeva în Nord. Membrii clerului, în frunte cu Episcopul, au făcut toate eforturile pentru a îl găsi, dar au eșuat în această misiune, resemnându-se. Niciun ceasornicar nu era capabil să urce în Turnul Catedralei, propunând în schimb tot felul de soluții periferice și teorii obscure asupra timpului. Suferința locuitorilor orașului cauzată de cronopatie continuă, producând o prăpastie între cei care speră la sosirea unui ceasornicar priceput care să repare orologiul sau a unui miracol care să repare problemele orașului, și ceilalți, încuiați în temnițele disperării nihiliste. Legătura cu criza coronavirusului poate să fie stabilită ținând cont de intensitatea evenimentului: Cronopatia care străbate Leindenstardt este una de o amploare egală cu criza sanitară care s-a abătut în 2020
asupra lumii. Cronopatia poate fi de altfel considerată ca un virus al timpului care afectează atât ceasurile cât și oamenii. Alterarea profundă a timpului, cauzată de defecțiunea orologiului turnului sau, după unele voci, de un virus al timpului, conduce la o criză sanitară, materială, financiară, culturală, ale cărei efecte sunt dăunătoare și devastatoare pentru societate. Această atmosferă de crepuscul, de sfârșit de lume, seamănă izbitor de mult cu ceea ce se întâmplă în actuala pandemie de COVID-19. Or, ce spune acest virus despre comportamentul oamenilor, despre legăturile pe care le întrețin cu natura? Citindu-l pe Vasile Chira, ne amintim că dintr-un punct de vedere ontologic, relațiile între oameni reflectă viziunea lor asupra cosmosului, chiar și interacțiunea lor cu inima transcendentă a lumii, o legătură primordială pe care medievalii o numeau odinioară vox cordis. Mecanismele supravegherii perpetuează o viziune a lumii supuse exploatării rațiunii reduse la înțelegere (Verstand), care nu mai acordă suficient spațiu pentru întrevederea unui orizont mai larg, purtător de o putere creatoare care să separe speranța de deznădăjduire. Adică, criza sanitară nu este de fapt, la nivel etimologic, o criză. Abisul spațiu-timp controlat în gestiunea crizei covidului și dilatarea timpului în conștiințele oamenilor în roman au în comun o reprezentare a timpului determinat într-un spațiu continuu, amenajat ca o „suburbie metafizică”, ca se reluăm termenii epilogului romanului: orice discontinuitate și indeterminare vor fi considerate ca defecțiuni ale unui mecanism care trebuie urgent reparat. Încetarea epidemiei echivalează cu recentrarea axului deviat al Orologiului Lumii. Astfel, romanul lui Vasile Chira ne invită la o adevărată meditație asupra timpului însuși, de natură eshatologică. Metafora orologiului permite așadar deschiderea unui orizont mai vast decât spectrul crizei sanitare de față, un orizont hermeneutic și spiritual care ascunde tocmai obsesia purității igienice. Or este legitim să ne gândim că criza sanitară nu produce nicio ruptură substanțială, adică o conștientizare esențială: dacă epidemia – sau epidemiile – pe modelul genomului covid-19 se continuă de-a pururi, nu va fi nicio lume „post-covid” care să schimbe paradigma societății noastre (dacă nu, din punct de vedere istoric, se vorbește de o ruptură cu acordurile din Bretton Woods în 1994. Ceea ce vreau să subliniez, e că pandemia continua trendul de a stăpâni corpurile, fapt care a început odată cu modernitatea). În schimb, este mai mult ca sigur că asistăm la o întărire a aces197
