Ioan-Pavel Azap, Reeditări filmice (36

Reeditări filmice (XXXVI)

La țigănci (1)

După Nunta de piatră & Duhul aurului (1973/’74, văzute ca un singur film, aşa cum au şi fost concepute), capodopera minimalistă [1] cu care a debutat în tandem cu Mircea Veroiu, Dan Pița a fost atras – pe lângă filmul de autor în care a strălucit (v. Concurs, 1982) sau cel de divertisment în care s-a amuzat copios laolaltă cu spectatorii (Profetul, aurul și ardelenii, 1978; Pruncul, petrolul și ardelenii, 1981) – şi de marile montări cinematografice oscilând între dezbaterea de idei şi spectacular, fără a reuşi o simbioză între cele două. Eşecurile au fost pe măsura orgoliului auctorial, dar filmele nu sunt de ignorant, remarcabilă fiind ambiția cineastului de a se autodepăşi, de a evita manierismul. Trei sunt filmele care ilustrează această tendință: Bietul Ioanide (1980), Hotel de lux (1992) şi Eu sunt Adam (1996). Bietul Ioanide este cel mai impresionant. Impresionant prin intriga luxuriantă, prin desfăşurarea de forțe actoriceşti, prin amploarea demersului. Din păcate, nici regizorul, nici scenaristul Eugen Barbu nu au curajul de a „epura” de „balastul” necinematografic fresca romanescă a lui George Călinescu, – atât de bine închegată, totuşi, în cele două romane complementare, Bietul Ioanide şi Scrinul negru –, iar filmul sfârşeşte sufocat în propriul material epic. Hotel de lux, justificabil prin dorința cineastului de a demonta mecanismul unui sistem totalitar, în speță cel din România de dinainte de 1989, beneficiază de somptuozitatea Casei Poporului (sub imperativul momentului şi clădirea este incriminate, nu doar epoca), ceea ce conferă filmului o dimensiune vizuală spectaculoasă. Dar regizorul-scenarist hipermetaforizează într-o vreme când se putea spune lucrurilor pe nume, fără a recurge la „şopârlele” ce asigurau complicitatea cu publicul înainte de ’89.

Cu Eu sunt Adam! (premiera: 18 octombrie 1996) lucrurile sunt, deopotrivă, mai simple sau mai complicate, depinde de răbdarea spectatorului – abandonezi sau continui vizionarea după primele 10-15 minute, edificatoare pentru demersul regizoral modest? – şi, nu mai puțin, de ce doreşte fiecare să vadă în/din film. Scenariul, care îi aparține tot lui Pița, este inspirat din proza fantastică a lui Mircea Eliade, aşa cum se precizează şi pe genericul de început fără a se numi şi titlurile, uşor de recunoscut de altfel: Uniforme de general, Pe strada Mântuleasa şi La țigănci. Ni se pare, dintru început, neinspirată alăturarea unei proze modeste, precum Uniforme de general, celorlalte două, capodopere ale creației lui Eliade. Cineastul pune accent pe dimensiunea politică a primelor două titluri amintite – deşi prozatorul însuşi se fereşte de interpretarea exclusiv din această perspectivă a Străzii Mântuleasă, de pildă – fantasticul fiind

Ioan-Pavel azaP

doar „montura” în care este încadrată povestea: „ceea ce pare să-l fi interesat în primul rând în Eu sunt Adam! reprezintă evaluarea situației politice dintr-o Românie controlată temeinic de aparatul represiv instaurat după modelul sovietic în proaspăta «democrație populară» ce primea, obedient, ordinele tocmai din cetatea roşie a Kremlinului” [2]. Scenariul, construit expozitiv, începe cu Uniforme de general şi continua cu Mântuleasa şi La țigănci. Firele narative sunt împletite inabil, la voia întâmplării, textul scenariului fiind simplu pretext pentru o fastuozitate imagistică bulimică, de un rafinament îndoielnic, asezonat cu un lustru de calofilie. Astfel, Zaharia Fărâmă (protagonistul din Mântuleasa) şi Gavrilescu (eroul din La țigănci) devin unul şi acelaşi personaj, Adam, care pendulează între cabinetul ministrului Ana Vogel (sub care este recognoscibilă Ana Pauker) şi beciurile Securității din prima proză şi falsul bordel din cea de a doua. Pe ecran nu răzbate mai nimic din misterul, din fantasticul – ca să nu mai vorbim de mitologia – scrisului lui Mircea Eliade, întoarcerea la text fiind singura şansă de a înțelege ceva din film. De altfel, interpreții sunt puşi să declame pagini întregi din prozele inspiratoare, fără cea mai mică intenție de a face dialogul cinematografic, nu de a-l transpune pur şi simplu în coloana sonoră a filmului. Nici muzica lui Adrian Enescu nu ajută prea mult, fiind cel mai adesea pleonastică, pe alocuri chiar dulceagă. Actorii sunt falşi în cea mai mare parte, cu un joc marcat de tuşe stridente, iar Ștefan Iordache – în rolul lui Adam – pare cel mai adesea pierdut în hățişurile unei narațiuni ininteligibile. Și nuduri, multe nuduri feminine, în acord cu vremurile turnajului.

Oricât de ambițios şi de bine intenționat, Eu sunt Adam! se dovedeşte a fi nimic mai mult decât „o ecranizare cvasiinutilă, ineficientă ca recomandare a literaturii lui Eliade şi minoră în spațiul cinematografic, bâjbâind dintr-un text într-altul, fără interacțiune şi consecințe, delir permanent pe care nu atât eroul, cât cineastul însuşi nu l-a mai putut controla […] euforie a decorativismului, broderie imagistic-calofilă menită să ascundă inadvertențele epice” [3].

Azi, filmul are doar valoare documentară, grație partiturilor oferite unor actori aflați la început de drum: Irina Movilă, Marius Stănescu, Cristian Iacob, Mihai Călin sau Daniela Nane.

[1] Folosim termenul nu în sensul precarității artistice, al sărăciei de idei, dimpotrivă: cei doi cineaşti au izbutit să confere profunzime şi valoare operei lor comune, apelând la minimum de mijloace de expresie. [2] Titus Vîjeu, Dan Pița: Arta privirii, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2012, p. 140. [3] Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Ed. Polirom, Iaşi, 2013, p. 205.